Nomen artis 31

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu - traducător Cristian Neagu - critic Lucia Patachi – traducător, scriitor, poet COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Liliana Popa – România; Lucia Patachi – România.

Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă prin e-mail!

- ANUL III, NR. 3/31 / 2014 – - luna martie–

Număr aniversar dedicat tuturor femeilor

Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate...

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- III- 2014, Nr. 3/31.

2012 - NR. 9

„Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că „azi” devine „ieri” Şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea târziu.”

Octavian Paler

„Credeam că lucrul cel mai rău care ţi se poate întâmpla în viaţă este să rămâi singur.

Nu e! Cel mai rău este să rămâi cu oameni care te fac să te simţi „singur”.

Robin Williams

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

O carte despre maestrele picturii pe care istoria artei le-a cam trecut cu vederea:

Women, Art and Society de Whitney Chadwick

Women, Art and Society de Whitney

Chadwick (Thames and Hudson, ajunsă în 2012 la a cincea ediţie) nu s-a tradus în română, dar sper să se traducă la un moment dat pentru că este o poveste pasionantă, scrisă cu nerv şi implicare, despre vieţile şi operele unor artiste excepţionale şi până de curând ignorate de întemeietorii canonului.

Sigur mulţi dintre noi ne-am pus la un moment dat întrebarea „De ce istoria artei occidentale n-a înregistrat nume de mari pictoriţe, aşa cum a făcut-o cu marii pictori” (pentru cine se interesează de subiect, există un eseu celebru, din anii ‛70, criticabil, dar important, care se numeşte chiar aşa: Why Have There Been No Great Women

Artists.

Se poate răspunde în multe feluri: fie pentru că abilitatea de a picta magistral este un har pe care natura, Dumnezeu sau extratereştrii n-au binevoit să-l dea decât bărbaţilor (vi se pare un răspuns medieval? Ia uite ce zice acest respectabil domn pictor contemporan.)

Fie pentru că diversele tipuri de condiţionări socio-culturale le-au împiedicat pe femeile occidentale din clasa de mijloc să exercite la capacităţi maxime această meserie.

Fie pentru că Istoria Artei occidentale a ales să nu înregistreze numele pictoriţelor, aşa cum a făcut cu numele pictorilor, din cauza unui anumit tip de bias, etichetând arta lor drept minoră sau secundară.

10-III-2014 nr. 3/31

Fără să-l ignore pe al doilea, şi fără să conteste programatic bazele canonului, Chadwick alege să elaboreze un eseu pe marginea celui de-al treilea răspuns şi scrie un început de istorie alternativă în care vorbeşte despre câteva dintre maestrele cărora Istoria Artei nu prea le-a făcut până spre sfârşitul secolului XX dreptate.

Sofonsiba Anguisciola prolifică pictoriţă renascentistă care a trăit până la vârsta de 93 de ani. Despre lucrarea în care-l înfăţişează pe maestrul său Bernardino Campi pictându-i portretul, Chadwick spune aşa: Această lucrare sugerează că

în afara faptului că era conştientă de valoarea propriei imagini ca exemplu de reuşită feminină, Anguisciola înţelegea perfect importanţa relaţiei maestru-discipol (…) Lucrarea este probabil prima din istorie în care o pictoriţă contopeşte în mod conştient poziţia subiect-obiect.

Lavinia Fontana pictoriţă celebră în Bologna renascentistă, ale cărei lucrări ieşeau din sfera simplelor portrete, rezervată de obicei femeilor, şi tratau teme religioase.

Consacrazione della vergine, 1580

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-III-2014 nr. 3/31

artistică s-a diminuat sau chiar a încetat, consacrându-se creșterii celor 5 copii pe care i-a avut.

Artemisia Gentileschi1 pictoriţă italiană postrenascentistă cu o operă absolut fabuloasă şi o viaţă despre care se pot scrie romane! Din păcate, filmul despre viaţa ei pare o mare porcărie romanţată.

Elisabetta Sirani, altă pictoriţă celebră a Bolognei renascentiste, care a fost înmormântată cu onoruri nemaivăzute şi al cărei nume s-a pierdut apoi, prin istorie.

Judith Leyster, pictoriţă flamandă din secolul al şaptesprezecelea, născută la Haarlem pe 28 iulie 1609, decedată la Heemstede pe 10 februarie 1660. Beţivul vesel, alături de mai multe lucrări semnate de ea, a fost considerat până la începutul secolului XX, opera lui Frans Hals. Arta sa a fost axată pe scene domestice, dar și pe scene de tavernă sau de divertisment cu personaje vesele, pe fețele cărora se citește bucuria de a trai.

A fost căsătorită cu pictorul Jan Miense Molenaer, din anul 1636, an din care activitatea sa

Judith Leyster: Autoportret la 21 de ani (1630) Ulei pe lemn 75 x 65 cm National Gallery of Art, USA .

Clara Peeters2 pictoriţă flamandă de la începutul secolului al XVI-lea, pionieră în reprezentarea naturii statice. „Conturarea meticuloasă a formei, caracteristică artei lui Peeters, precum şi simetria impozantă a lucrărilor sale (…) au încurajat probabil răspândirea gustului pentru natura statică la începutul secolului al XVII-lea”, spune Whitney Chadwick.

Vanitas painting by Clara Peeters, ca. 1610. Femeia din portret este probabil Clara Peeters.

1

Despre Artemisia Gentileschi puteţi citi mai pe larg în nr.

3/19/2013/p. 25 al revistei noastre.

2

Clara Peeters (1594 – c. 1657)

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Rachel Ruysch3, membră a ghildei pictorilor din Haga şi specialistă în reprezentări de aranjamente florale. A început să picteze de la vârsta de 5 ani, până a încetat din viaţă, la vârsta de 85 de ani.

10-III-2014 nr. 3/31

Deși pentru o lungă perioadă de timp contribuțiile științifice ale Mariei Sibylla Merian au fost neglijate, spre sfârșitul secolului XX acestea au fost reconsiderate, ca urmare a calității muncii sale artistice și științifice. Ea este considerată în prezent printre cele mai importante personalități care au contribuit la dezvoltarea entomologiei.4 Ca o recunoaștere a importanței activității ei, Germania a introdus portretul Mariei Sibylla Merian pe ultimele bancnote de 500 DM emise înainte de trecerea la Euro.

Portretul lui Rachel Ruysch de Godfried Schalcken

Rachel Ruysch, Still-Life, cu buchet de flori și prune, 1704, Royal Muzeul de Arte Frumoase din Belgia.

Angelica Kauffmann, pictoriţă de origine elveţiană, a fost una dintre membrele fondatoare ale Academiei Regale de Artă din Londra şi una dintre cele mai apreciate potretiste ale sfârşitului de secol XVIII.

Maria Merian, creatoarea unora dintre cele mai frumoase ilustraţii ştiinţifice ale secolelor XVII-XVIII. Maria Sibylla Merian (n. 2 aprilie 1647 - d. 13 ianuarie 1717) a fost un naturalist, entomolog și ilustrator știintific german, care a studiat plantele și insectele, făcând ilustrații (desene) detaliate ale acestora.

A trăit, a studiat și a activat în Germania și în Țările de Jos. A făcut o călătorie în Surinam, de unde și-a procurat o mare parte din materialul științific pentru cea mai importantă și faimoasă lucrare a sa: Metamorphosis insectorum Surina-

mensium/ Transformările insectelor din Surinam. (privind metamorfoza insectelor).

4 3

Rachel Ruysch (03 iunie 1664 - Amsterdam, 12 august 1750) a fost o perioadă pictor din Olanda de Nord, după care specialitatea sa au devenit florile. Ea a obținut faima internațională în timpul vieții ei și a trăit până la o vârstă înaintată.

Kristensen, Niels P., Lepidoptera, moths and butterflies: Evolution, Systematics and Biogeography. Historical Introduction, Vol. 4, Part 35: Handbuch der Zoologie: Eine Naturgeschichte der Stämme des Tierreiches. Arthropoda: Insecta, Walter de Gruyter, 1999. ISBN 9783-11-015704-8.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-III-2014 nr. 3/31

Adelaide Labille Guiard5 pictoriţă neoclasicistă, admisă în Academia Franceză în 1783.

Autoportretul artistei împreună cu fiica ei Autoportret împreună cu două eleve.

Elisabeth Louise Vigee Lebrun6, a fost timp îndelungat pictoriţa preferată a Mariei Antoinette. Născută la Paris la 16 aprilie 1755, Marie Élisabeth Louise Vigée a fost fiica portretistului Louis Vigée, de la care a primit primele instrucțiuni. A fost trimisă să locuiască cu rudele din Épernon până la vârsta de șase ani. Apoi a intrat într-o mânăstire unde a rămas timp de cinci ani.

Tatăl ei a murit când avea 12 ani în urma unei infecții de la o intervenție chirurgicală pentru a elimina un os de pește din gât. În 1768, mama ei s-a recăsătorit cu un bijutier bogat, Jacques-Francois Le Sèvre și familia s-a mutat în apropierea Palatului Regal. Mai târziu a fost sprijinită de Louise Marie Adélaïde de Bourbon, soția lui Philippe Egalité. În această perioadă Louise Élisabeth a beneficiat de sfaturile lui Gabriel François Doyen, Jean-Baptiste Greuze, Joseph Vernet și alți maeștri ai perioadei.

La 25 octombrie 1783, a fost făcută membru al Academiei.

Evelyn Pickering de Morgan7, pictoriţă prerafaelită din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea. Medeea Morgan, spune Chadwick, înlocuieşte reprezentarea convenţională a Medeei – criminala crudă şi ispititoare – cu imaginea unei femei pricepute într-ale vrăjitoriei. A început să studieze arta de la vârsta de 15 ani, datorită unchiului ei - John Roddam Spencer Stanhope.

Casandra

5

Adélaïde Labille-Guiard (11 april 1749 – 24 april 1803), cunoscută şi sub numele de Adélaïde Labille-Guiard des Vertus.

6 Élisabeth-Louise Vigée-Le Brun (n. 16 aprilie, 1755 - d. 30 martie, 1842) a fost o pictoriță franceză recunoscută ca una dintre cele mai renumite femei pictor din secolul al XVIII-lea.

Rosa Bonheur, spune Chadwick, a fost cea mai cunoscută pictoriţă occidentală a secolului al

7

Evelyn De Morgan (30 august 1855 – 2 mai, născută Evelyn Pickering.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE XIX-lea. Născută în Bordeaux în 1822, a fost o excepţie printre artistele acelor vremuri. La 30 de ani era deja în culmea succesului; deşi conservatoare din punct de vedere artistic şi politic, viaţa personală i-a fost marcată de nonconformism.

Despre Rosa Bonheur vom reveni în paginile următoare ale revistei.

Mary Cassat, pictoriţă impresionistă de origine americană, s-a născut în 1844 în Pennsylvania, iar în 1866 s-a stabilit la Paris. „Ceaiurile” pe care le dădea erau un fel de mecca pentru tinere artiste din Paris; printre ele se număra şi scriitoarea Louisa May Alcott8.

Berthe Morisot pictoriţă impresionistă de origine franceză, a fost un membru activ al grupului impresioniştilor. Printre prietenii ei se numărau

10-III-2014 nr. 3/31

Manet, Renoir, Degas, Pissarro şi Monet, dar lucrările ei nu au atins niciodată recunoaşterea de care s-au bucurat produsele artistice ale celor din urmă.

Vanessa Bell pictoriţă şi decoratoare, sora Virginiei Woolf, a fost o pictoriţă de origine engleză şi decoratoare de interioare, considerată a avea cele mai mai contribuţii în arta englezească a portretului şi a peisajului. Între lucrările sale se numără Studland Beach (1912), The Tub (1918), Interior with Two Women (1932), portretul surorii sale Virginia Woolf (1912), Aldous Huxley (1929– 1930) şi David Garnett (1916).

Sonia Delaunay pictoriţă, designer, decoratoare, creatoarea rochiilor „simultane”. Tristan Tzara şi Louis Aragon au purtat haine create şi făcute de Sonia Delaunay.

8

Louisa May Alcott (n. 29 noiembrie 1832, Germantown, Philadelphia - d. 6 martie 1888, Boston), a fost o prozatoare americană.

Fiică a unui filozof și pedagog celebru la vremea lui, Amos Bronson Alcott, ea a crescut în mijlocul cercurilor transcendentaliste din Boston și Concord, Massachusetts. A început să scrie pentru a le întreține pe mama și surorile sale. Aboliționistă înflăcărată, a fost soră medicală voluntară în timpul Războiului Civil Amercian, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, boală care i-a zdruncinat sănătatea pentru tot restul vieții. S-a făcut cunoscută prin scrisorile sale, publicate sub titlul Schițe de spital (Hospital Sketches, 1863), însă cel mai mare succes i-a adus cartea autobiografică Micuțele doamne (Little Women, 1868-1869), datorită căreia a scăpat definitiv de datorii. Romanele O fată demodată, Orfanii și Băieții lui Jo s-au bazat pe propriile ei experiențe ca educator.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Liubov Popova artistă a avangardei ruse, pictoriţă şi designer, autoarea eseului din 1923 The Dress of Today is the Industrial Dress, în care milita pentru o revenire la funcţionalitatea hainelor, în detrimentul calităţii lor de obiect.

Romaine Brooks pictoriţă de origine americană în ale cărei lucrări imaginea corpului feminin scapă din convenţia conservatoare care o construia aproape exclusiv ca obiect al dorinţei.

10-III-2014 nr. 3/31

află răspândite în muzee și colecții particulare din Mexic, SUA și Europa.

Leonora Carrington, pictoriţă suprarealistă, sculptoriţă şi scriitoare. În Cealaltă jumătate, volumul de eseuri despre cupluri creatoare, găsiţi un eseu foarte interesant despre Carrington şi Max Ernst.

Leonora Carrington, Autoportret, 1936

Frida Kahlo9, care nu mai are probabil nevoie de prezentare, a fost o pictoriţă de origine mexicană, faimoasă mai ales pentru autoportetele sale. Tradiţia, cultura mexicană şi amerindiană sunt deosebit de importante în munca ei, caracterizată ca fiind suprarealistă. Opera Fridei Kahlo ocupă azi un loc important în pictura mexicană și mondială.

Cele aproximativ 150 de tablouri care o compun se

Judy Chicago10, artistă feministă ale cărei lucrări examinează rolul femeii în istorie şi cultură; este autoarea celebrei şi controversatei lucrăriThe Dinner Party, aflată azi la Muzeul Brooklyn.

9

Frida Kahlo (n.6 iulie 1907, Coyoacán, Mexic – d.13 iulie 1954) a fost o pictoriță care ocupă un loc central în arta picturală mexicană.

Opera sa, extrem de originală, poate fi situată la confluența mai multor curente: simbolism, realism, suprarealism, expresionism, prezentând și puternice influențe ale artei indigenilor din Mexic.

Temele sale predilecte au fost autoportretele și durerea care a însoțit-o de a lungul întregii sale vieți.

10

Judy Chicago (născut în 1939) - Prin anii 1970, la Chicago a inventat termenul de „arta feministă", și a fondat primul program de artă feminist în Statele Unite ale Americii

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În fine, nu pot să închei fără posterul grupului Guerrilla Girls. Format în 1985 în New York, grupul îşi propunea să aducă la lumină şi să combată „la nivel internaţional” sexismul şi rasismul din artele frumoase. This is so 80s, I know! (Is it?)

11

12

13

14

Rosa Bonheur, spune Chadwick, a fost cea mai cunoscută pictoriţă occidentală a secolului al XIX-lea. Născută în Bordeaux în 1822, a fost o excepţie printre artistele acelor vremuri. La 30 de ani era deja în culmea succesului; deşi conservatoare din punct de vedere artistic şi politic, viaţa personală i-a fost marcată de nonconformism.

Rosa Bonheur, născută Marie-Rosalie Bonheur, a fost un animalière francez, artist realist şi sculptor. Ca pictor, ea a devenit celebră în primul rând pentru două lucrări: Aratul în Nivernais (Le labourage Nivernais, le sombrage), care a fost 11

Imaginea originală de Ingres, fără adaos de cap gorila reprezintă un fel de artă care Girls Guerrilla ia problema cu Odalique, o femeie de harem, se află goală pe un pat și se uită seducător de la pânza.

Atingeri orientaliste (fan, folie cap, țesături și țevi), se adaugă un grad de exotism a imaginii. În contextul feminist și post-colonial, prin urmare, o imagine ca Ingres "este foarte problematică.

12 Marie - Rosalie Bonheur s-a născut la 16 martie 1822, Bordeaux, Franța. A murit la 25 mai 1899, Thomery ( De ), Franța.

13 Fotografie de Rosa Bonheur ( 1880-1890 ), în grădina Palatului ei.

14 Edouard Louis Dubufe, Portretul Rosei Bonheur (1857), o arată pe artistă alături de un taur , simbolizând munca ei ca un pictor de animale, sau Animalière.

10-III-2014 nr. 3/31

expusă pentru prima dată la Salonul din 1848, şi este acum în Musée d' Orsay în Paris, reprezintă o echipă de boi care ară un câmp şi un grup de ţărani care ajută la stabilirea unui vast peisaj pastoral, şiTârgul de cai (Le marché aux chevaux ), care a fost expus la Salonul din 1853 (finit în 1855) şi este acum în Muzeul Metropolitan de Artă, în New York City. Bonheur este considerată pe scară largă cel mai faimos pictor femeie al secolului al XIX-lea.

Bonheur s-a născut în Bordeaux, Gironde, fiind cel mai mare copil dintr-o familie de artişti.

Tatăl ei, Oscar-Raymond Bonheur15 a fost un pictor de peisaje şi porterete care a devenit prieten cu Francisco Goya Goya când trăia în exil la Bordeaux, în anii 1820. Oscar-Raymond a fost un adept timpuriu al Saint-Simonianism, o sectă creştin-socialistă care a promovat educaţia femeilor alături de bărbaţi. Saint-simonienii profeţeau, de asemenea, venirea unui Mesia de sex feminin.

Mama Rosei Bonheur - Sophie, născută Marquis, a murit când Rosa avea numai unsprezece ani, a fost profesor de pian. Printre fraţii mai mici s-au numărat pictorii de animale Auguste Bonheur şi Juliette Bonheur, dar şi sculptorul de animale Isidor Jules Bonheur. Că familia Bonheur a fost recunoscută ca o familie de artişti este atestat de faptul că Francis Galton, vărul lui Charles Darwin, a folosit numele familiei Bonheurs ca un exemplu de Geniu ereditar, în 1869 în eseul cu acelaşi titlu.

Familia Bonheur s-a mutat la Paris în 1828, pe când Rosa avea numai şase ani, cu mama şi fraţii ei, tatăl plecând înaintea lor pentru a găsi o reşedinţă şi o sursă de venituri. A fost un copil indisciplinat şi a învăţat să citească destul de greu.

Pentru a remedia această problemă, mama ei a învăţat-o să citească şi să scrie ilustrând fiecare literă a alfabetului printr-un animal. Aceasta este explicaţia pentru dragostea ei de a desena animale.

Deşi a fost trimisă la şcoală ca fraţii ei, ea a fost o forţă perturbatoare în sala de clasă şi a fost exmatriculată din numeroase şcoli. În cele din urmă, după ce a încercat să fie ucenic la o croitoreasă, Raimond a fost de acord să ia educaţia ei ca pictor asupra sa. Rosa avea doisprezece ani la 15

Oscar-Raymond Bonheur - n.1796 (Bordeaux, France) – d.1849 (Franţa).

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acel moment şi ar fi fost prea tânără pentru a participa la École des Beaux-Arts, chiar dacă ar fi fost acceptate femei.

Aşa cum era tradiţia în şcolile de artă din acea perioadă, Bonheur a început formarea sa artistică de copiere a imaginilor pentru cărţi de desen şi de a schiţa modele din ghips. Formarea ei a progresat şi a început să facă studii de animale domestice, între care erau incluşi cai, oi, vaci, capre, iepuri şi alte animale de pe păşunile aparţinând domeniilor deschise de la Villiers sau celor sălbatice de la Bois de Boulogne. La vârsta de paisprezece ani a început să copieze picturi de la Luvru.

Printre pictorii ei preferaţi au fost Nicholas Poussin şi Peter Paul Rubens, dar ea a copiat, de asemenea, picturile lui Paulus Potter, Porbus, Louis Léopold Robert, Salvatore Rosa şi Karel Dujardin.

A studiat, de asemenea, anatomia animalelor şi osteologia vizitând abatoarele de la Paris şi efectuând disecţii de animale la Ecole Nationale d' Alfort Veterinar, Institutul Naţional de Medicină Veterinară din Paris.

Nu a elaborat studii detaliate pe care să le fi folosit mai târziu ca trimiteri pentru picturile şi sculpturile sale. În această perioadă, s-a întâlnit şi s-a împrietenit cu anatomiştii şi zoologii Étienne Geoffroy Saint-Hilaire şi Isidore Geoffroy SaintHilaire, cu ajutorul cărora a creat ilustraţii de istorie naturală comparată.

Rosa Bonheur a primit un comision de la guvernul francez care a condus la primul ei mare succes, Aratul în Nivernais, expusă în 1849.

Cea mai faimoasă lucrare a sa esteTârgul de cai, 1853-1855. Originalul se găseşte în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Munca ei s-a finalizat în 1855 şi a măsurat opt metri înălţime şi şaisprezece metri lăţime. Înfăţişează piaţa de cai din Paris, şirurile de copaci de pe Boulevard De l' Hôpital, în apropiere de Pitié - Salpêtrière Hospital, vizibil în fundal, pe partea stângă. Lucrarea i-a adus faimă şi recunoaştere internaţională şi în acelaşi an călătoreşte în Scoţia, unde s-a întâlnit cu Regina Victoria, care i-a admirat munca şi unde a terminat schiţele pentru lucrările de mai târziu, inclusiv un raid scoţian, finalizat în 1860, şi Highland Shepherd. Acestea au fost piese anacronice în care a descris un mod de viaţă în Scottish Highlands ce dispăruse cu un secol în urmă. Rosa Bon-

10-III-2014 nr. 3/31

heur a fost extrem de populară în Anglia, şi mai puţin în Franţa ei natală, unde a fost decorată cu Legiunea de Onoare de către împărăteasa Eugenie în 1865 şi a fost promovată Ofiţer al Ordinului.

A fost prezentă în galerii de artă private şi datorită faptului că Ernest Gambart (1814-1902) ia cumpărat drepturile de reproducere asupra lucrărilor ei şi dreptul de a vinde exemplare gravate după picturile ei. Acesta a fost Gambart care a adus-o pe Bonheur în Regatul Unit în 1855. Multe gravuri au fost create de către Charles George Lewis (1808-1880), unul dintre cei mai buni gravori ai acelor timpuri. Gambart i-a vândut tablourile prin galeria sa din Londra lui Pall Mall. Atelierul Rosei Bonheur din Château de Thomery, este un muzeu care arată locul în care artista a lucrat în ultimii 40 de ani de viaţă. Datorită tendinţei anilor ‘80-‘90, critica academică a încercat să a localizeze pe Bonheur ca o proto-feministă şi ca o figură pivot pentru teoria Queer, ea fiind probabil, cea mai faimoasă astăzi, pentru că a fost cunoscută pentru purtarea îmbrăcăminţii bărăbăteşti şi faptul că a locuit împreună cu Anna Klumpke. Munca ei şi talentul artistic au devenit acum oarecum secundare în importanţă faţă de modul ei de a se îmbrăca, alegerea tovarăşilor şi înclinaţia ei pentru ţigări.

La vremea aceea, îşi justifica purtarea pantalonilor prin faptul că îi facilita munca cu animalele: „am fost nevoită să recunoasc faptul că hainele de sex feminin mă deranjau şi de aceea, am decis să solicit de la prefectul de poliţie autorizaţia de a purta îmbrăcăminte pentru bărbaţi, dar costumul este ţinuta mea de lucru, şi nimic altceva.

Epitetele imbecile nu m-au deranjat....” Rosa a trăit timp de peste patruzeci de ani, cu prietenul ei din copilărie Nathaliel. În ultimul an al vieţii, a devenit aproapiată cu Anna Klumpke, autorul „autobiografiei” ei . A murit la vârsta de 77 ani, la Thomery, în Franţa. Multe dintre picturile sale, care nu au fost prezentate anterior în mod public, au fost vândute la licitaţie la Paris, în 1900.

Deşi sunt mai multe surse de informaţii biografice despre Rosa Bonheur, există trei texte care sunt cele mai consultate şi citate în literatura de specialitate ulterioară. Primul este un pamflet scris de Eugène de Mirecourt, Les Contemporains : Rosa Bonheur, care a apărut în 1856, imediat după succesul ei la Salon cu Târgul de cai. Atunci când, în

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 1897, Venancio Deslandes a dat peste o copie a acestui pamflet el a trimis la Bon-heur o cerere prin care să i se confirme dacă ar fi fost corect.

Acest document, corectat şi adnotat de Rosa Bonheur însăşi este o primă sursă cheie biografică.

Al doilea material a fost scris de Anna Klumpke, pictor american din Boston care a făcut cunoştinţă cu Bonheur în 1887 în timp ce servea ca translator pentru un colecţionar american al lucrărilor ei şi care mai târziu a devenit tovarăş al artistei în ultimii ani de vieţă. Acest material, publicat în 1909 sub titlul Rosa Bonheur: viaţa ei, a fost tradus în 1997 de către Gretchen Van Slyke şi publicat sub numele: Rosa Bonheur: (Auto) biografia artistului, aşa-numit, deoarece Klumpke a folosit în relatările ei persoana întâi.

Iar cel de-al treilea, cu cea mai mare autoritate, este lucrarea Amintirile Rosei Bonheur, editată de Theodore Stanton (fiul lui Elizabeth Cady Stanton, feministă americană), şi publicată simultan în Londra şi New York în 1910. Acest volum include numeroase corespondenţe între Bonheur şi familia, între Rosa şi prietenii ei; ulterior a fost creditată drept cea mai profundă înţelegere a vieţii artistului, precum şi înţelegerea ei asupra propriilor practici în artă şi lumea artei în general.

Volumul este aranjat într-un mod vag cronologic, cu excepţia faptului că materialele de corespondenţă sunt grupate alfabetic în funcţie de corespondent sau critic.

Rosa Bonheur în atelierul său

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

10-III-2014 nr. 3/31

Matilde Serao, prima femeie din Italia care a fondat şi condus un ziar

Autor:Camelia Zara

Matilde Serao s-a născut la Patrasso, în Grecia, pe 7 martie 1856. Scriitoare de prestigiu, printre cele mai prolifice din întreaga literatură italiană, cu peste şaptezeci de opere la activ, a rămas în istorie şi datorită faptului că a fost prima femeie din Italia care a fondat şi condus un ziar, cotidianul Il Giorno de la Napoli. Astfel, de numele său se leagă acel moment intens de reînnoire a jurnalismului italian care marchează trecerea de la secolul al XIX-lea la secolul XX, şi anume de la un mod de a face informaţie per total încă artizanal, la un alt mod mai eficient şi mai profund, avansat din punct de vedere tehnologic. Oraşul în care a lucrat cel mai intens şi cu cele mai bune rezultate a fost Napoli, după experienţa iniţială la Roma. Rubrica I mosconi, la început intitulată Api, vespe e mosconi, inventată chiar de ea în cadrul ziarului lui Edoardo Scarfoglio, Il Mattino, este fără umbră de dubiu una dintre cele mai acute şi de prestigiu „găselniţe” din istoria jurnalismului italian.

Matilde Serao îşi petrece primii ani din viaţă în Grecia, absorbind însă cultura italiană a tatălui său, Francesco Serao, avocat şi jurnalist contra dinastiei Burbonilor, trimis în exil în anii tumultuoşi ai Unificării. Mama ei, Paolina Borely, era o grecoaică de viţă nobilă, trăgându-se însă dintr-o familie în declin. Odată cu Unirea Italiei (1861), familia Serao se întoarce în patrie, mai întâi la Ventaroli, lângă Carinola, iar apoi la Napoli, unde Matilde îşi termină studiile. În realitate, întoarcerea în patrie are loc în 1860: zvonurile unei victorii iminente împotriva Burbonilor au ajuns şi la urechile tatălui micuţei Matilde, care din 1848, anul îndepărtării sale forţate, îşi câştiga traiul ca profesor

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe meleagurile greceşti. În 1861, Francesco Serao îşi începe activitatea jurnalistică la Il Pungolo, cotidian de inspiraţie liberală şi foarte apreciat de populaţia napolitană. În ciuda neajunsurilor economice care o împiedică pe viitoarea scriitoare să-şi termine studiile şcolare obligatorii, tânăra Matilde frecventează şi preţuieşte, încă din anii copilăriei şi ai începutului adolescenţei, mediul cu care se va familiariza cel mai mult: cel al redacţiei unui ziar.

La vârsta de cincisprezece ani, după ce s-a dedicat intens studiilor mai ales ca autodidactă, se prezintă în calitate de simplă auditoare la Şcoala Normală „Eleonora Pimentel Fonseca” din Piazza del Gesù de la Napoli. Aceştia reprezintă anii de cotitură pentru ea şi un an mai târziu, în 1872, Matilde abjură religia ortodoxă transmisă de mama ei şi se converteşte la catolicism. Într-o perioadă scurtă obţine şi diploma de învăţătoare, ajutându-şi în continuare financiar familia. Câştigă un concurs ca auxiliar la Telegraful de Stat, profesie căreia i se dedică patru ani de zile, timp în care sporeşte definitiv în ea dragostea pentru literatură şi pentru activitatea jurnalistică. În ceea ce priveşte activitatea scriitoricească şi jurnalistică amintim că în 1878, după ce scrie câteva articole pentru Giornale di Napoli, deseori cu pseudonimul „Tuffolina”, la douăzeci şi doi de ani termină prima sa nuvelă, cu titlul Opale. Este publicată de Corriere del Mattino. În 1882 se mută la Roma, unde ia parte la aventura editorială a cotidianului Capitan Fracassa, tratând cu dezinvoltură diferite subiecte, de la cronica mondenă la critica literară. În această perioadă, pseudonimul ei este „Ciquita”. Porţile prozei italiene i se deschid incontestabil odată cu romanul Fantasia, publicat în 1883 şi, nu întâmplător, aspru criticat tocmai de cel care curând avea să-i devină soţ, Edoardo Scarfoglio. Jurnalist, animator cultural şi poet versat, acesta comentează în mod negativ opera Matildei în ziarul literar Il libro Don Quijote, distrugând-o efectiv pe tânăra scriitoare.

Cu toate acestea, întâlnirea lor marchează şi începutul uneia dintre cele mai zbuciumate şi mai turbulente relaţii de dragoste din istoria literaturii şi jurnalismului italian. Cei doi se căsătoresc în 1885, animaţi de experienţa jurnalistică pe care o împart în acele luni la Corriere di Roma, alt cotidian foarte important din acea perioadă, în-

10-III-2014 nr. 3/31

fiinţat chiar de Scarfoglio. Între timp, Matilde nu renunţă nici la rolul de mamă, nici la cel de scriitoare. Din căsnicia cu Scarfoglio se nasc Antonio, Carlo, Paolo şi Michele, dar iau fiinţă şi Il ventre di Napoli (1884), La conquista di Roma (1885), Il romanzo della fanciulla (1886) şi cartea pe care Benedetto Croce nu ezită s-o definească „romanul jurnalismului italian”, şi anume Vita e avventure di Riccardo Joanna publicat în 1887. Este un moment înfloritor din punct de vedere literar pentru scriitoare, crescându-i faima de-a lungul anilor. Însă între Il paese di cuccagna şi La virtù di Cecchina, care apar în 1891, respectiv 1906, opere nu mai puţin importante decât cele sus-menţionate, deşi minore, se situează idila şi sfârşitul tragic al relaţiei dintre Matilde Serao şi soţul ei. Cei doi, după ce închid ziarul roman, se întorc la Napoli, unde fondează Corriere di Napoli. Ziarul are probleme economice, însă marchează un punct de răscruce în presa meridională, cel puţin din punct de vedere al libertăţii de informare. În plus, în paginile culturale coordonate de scriitoare, apar semnături ilustre, precum cele ale lui Giosuè Carducci şi Gabriele D'Annunzio.

Despre cotidienele Il Mattino şi Il Giorno de la Napoli Această experienţă durează puţin, însă le permite celor doi parteneri de viaţă şi de carieră să înfiinţeze, în 1891, cunoscutul cotidian Il Mattino, care îi are pe Scarfoglio ca director şi pe Matilde în rolul de co-directoare. Din acest moment însă, la ascensiunea ziarului napolitan se contrapune decăderea cuplului, în special din cauza soţului autoarei: Scarfolglio nu este un bărbat ponderat pe plan sentimental. În vara anului 1892 acesta o cunoaşte pe Gabrielle Bessard, cântăreaţă de teatru. Între ei se înfiripă o relaţie, înlesnită şi de fuga Matildei care, din cauza unei certe, pleacă singură în vilegiatură într-o localitate din Val d‛Aosta. După doi ani, Gabrielle rămâne însărcinată. Atunci Scarfoglio o părăseşte şi se întoarce la soţie. Dar, pe data de 29 august 1894, Gabrielle Bessard se prezintă la uşa casei familiei Scarfoglio şi, după ce o lasă acolo pe micuţa născută din relaţia cu Edoardo, se împuşcă în tâmplă. În ciuda vâlvei stârnite de ştirea apărută în toate ziarele, Matilde nu ezită să se îngrijească de

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE micuţa Paolina, hotărând să o crească. Totuşi, exasperată de comportamentul soţului, decide să-l părăsească şi să lase, odată cu el, şi adevărata sa „odraslă”, cotidianul Il Mattino. În 1902 divorţează, iar în 1904 părăseşte şi Il Mattino. În aceeaşi perioadă însă, în viaţa sa intră un alt jurnalist, avocatul Giuseppe Natale. Din relaţia cu acesta se naşte la puţin timp Eleonora, nume ales de scriitoare pentru a-şi arăta afecţiunea faţă de actriţa Eleonora Duse. În 1904, Matilde fondează şi conduce ziarul napolitan Il Giorno, emanaţie directă a ideilor sale politice şi culturale. În această gazetă scrie şi sub pseudonimul de „Gibus”. Ziarul, mai ponderat decât concurentul Il Mattino, obţine un bun rezultat în vânzări. În 1917, după ce s-a stins Edoardo Scarfoglio, Matilde Serao se căsătoreşte cu Giuseppe Natale, oficializându-şi astfel relaţia din toate punctele de vedere, cu doar câţiva ani înainte de moartea acestuia. În 1926, scriitoarea primeşte candidatura la premiul Nobel pentru Literatură, premiu care va fi apoi conferit Graziei Deledda16, altă voce importantă a literaturii italiene feminine.

Pe 25 iulie 1927, la vârsta de 71 de ani, Matilde Serao se stinge la Napoli, la biroul său, într-unul din nenumăratele momente de scriitură care i-au însoţit existenţa. ***** În limba română a apărut volumul Floarea pasiunii (trad. de Camelia Zara, Editura All, Bucureşti, 2013), o culegere de povestiri scurte având ca factor comun, după cum se poate ghici şi din titlu, dragostea. Pasiuni secrete şi interzise, pasi-uni mocnite sau împărtăşite, pasiuni reale sau imaginare, toate îşi găsesc locul în aceste povestioare care se derulează prin faţa cititorului ca o galerie de filme de scurt metraj. Descrierile arhitecturale se împletesc cu personajele atent conturate şi dau naştere unor imagini vii, pline de emoţie. Matilde Serao ştie să-şi captiveze cititorul cu pasaje tensionate şi momente pasionale. Astfel, întâlnim un scriitor care nu va deveni niciodată celebru fiindcă se ataşează prea mult de eroinele sale şi, la final, nu le poate omorî; un pictor profund îndrăgostit de 16

Grazia Deledda (n. 27 septembrie 1871, Nuoro, Sardinia — d. 15 august 1936) a fost o scriitoare italiană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1926.

10-III-2014 nr. 3/31

soţia care îl înşeală, astfel că îşi transpune într-un ultim tablou întreaga suferinţă pentru ca apoi să moară de extenuare; un duce care iubeşte fără speranţă contesa indiferentă şi inaccesibilă şi care îşi pierde orice interes chiar în clipa în care aceasta îşi mărturiseşte dragostea pentru el. De la soţia devotată care îşi sacrifică fericirea pentru a-şi respecta angajamentul matrimonial, până la cum îşi dispută două femei din lumea bună acelaşi bărbat, personajele Matildei Serao sunt prinse fără scăpare între zbuciumul lor interior şi moravurile sociale rigide ale epocii. Însă, deşi car-tea e scrisă cu mai bine de un secol în urmă, proza autoarei este foarte modernă. Numai epoca este, de fapt, una trecută, emoţiile, suferinţa şi exaltarea personajelor fiind cât se poate de actuale.

Camelia Zara (nr. 3, martie 2014, anul IV)

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

Visele doamnei Pachet 1

despre împachetarea/despachetarea unei vieţi stau îmbrăcată şi ştii în buzunare am pus bucăţi mici mici şi lungi foarte lungi de sfoară am împachetat fâşii de vis le-am pus la uscat, cum ai spus în zori le-am culcat sub copacii aceia bătrâni din dreptul cetăţii da am împachetat cu timpul pe umăr cu pielea scoasă din joc fără să las urme de viaţă totul în casă e stins gazele lumina şi cerul le-am stins restul fiecare chitanţă am pus-o în cutia poştală cheia am agăţat-o ştii în castan de-l taie o cheie nu pleacă ciorile nu mănâncă chei ciorile mănâncă cercei spunea mama.

Anni-Lorei Mainka

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vavila Popovici, USA NEVOIA DE ALTRUISM „Adevărata societate trăieşte în noi înşine”, sunt cuvintele filozofului italian Giovanni Gentile (1875-1944). Sistemul lui filosofic este considerat idealist, întrucât pentru el ideea – creaţiunea spiritului nostru – este singura care ne poate spune ceva. Nu admite nimic care să nu fie înăuntrul conştiinţei. El consideră întreaga existenţă spirituală un act viu, în fiecare clipă altul: „Atâta spirit, atâta bogăţie spirituală, câtă viaţă spirituală în act”. Se bazează pe înţelepciunea filosofiei creştine: „Adevărul este înăuntrul omului, nu în afară”; „omul nu e om de la natură”; „omul este om întrucât se face om”; „omul este o eternă făgăduinţă”.

Conform concepţiei sale, societatea trebuie concepută ca un sistem de sfere concentrice, în care sfera cea mai apropiată de centru este omul cu raza cea mai scurtă, apoi familia, comuna, naţiunea, omenirea, universul, centrul fiind cel mai viu, cel mai activ, din care iradiază voinţa noastră.

Dacă s-ar stinge lumina acestui centru, întreg sistemul ar intra în întuneric. Lumea morală deci, este creată, susţinută de vigoarea fiecăruia dintre noi, conform celor semnalate mai sus: „Adevărata societate trăieşte în noi înşine!”

Toate acestea sunt concluziile lui în urma unei analize adânci a sufletului omenesc. Preocupat de moralitatea lumii, îl citează pe Sfântul Francisc, italianul care a trăit la începutul secolului XII şi a cărui învăţătură este a iubi, a îmbrăţişa realitatea lumii, prin altruism.

Aduc în amintire cuvintele Sfântului Francisc, citate de „Doamna de Fier” – Margaret Thatcher - cu ocazia unei vizite făcute în centrul Londrei: „Acolo unde este neînţelegere, să aducem

10-III-2014 nr. 3/31

armonie. Acolo unde este greşeală, să aducem adevăr. Acolo unde este îndoială, să aducem credinţa. Acolo unde este disperare, să aducem speranţa”. Prin termenul de altruism se înţelege „atitudinea morală sau dispoziţia sufletească a celui care acţionează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine”. (Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”). Altruismul este definit ca opusul egoismului. Mai simplu şi lămuritor, altruismul este grija pentru binele altor persoane şi acţiunea de ajutorare, salvare a lor, în caz de nevoie.

Enciclopedia

internaţională

de

ştiinţe

sociale defineşte altruismul psihologic ca „o stare

motivaţională cu scopul de a creşte bunăstarea altora", altruismul psihologic fiind în contrast cu egoismul psihologic ce se referă la motivaţia de a creşte bunăstarea personală.

Din nefericire, n-am învăţat să oferim celui de aproape ceea ce ne dorim noi înşine, n-am învăţat să-l înţelegem (cu atât mai puţin să-l ascultăm) şi nici să-i înlesnim calea pentru a face lucrurile mai frumoase şi mai uşoare. Suntem uneori altruişti pentru a epata în faţa lumii şi pentru a sublinia, ulterior, că suntem altruişti şi că oferim lucruri pe care alţii le pun greu la dispoziţie sau nici nu ni le oferă. Un fel de grandomanie. Altruismul a devenit, în acest fel, o modalitate de a te face să te simţi bine, un egoism involuntar, o modalitate de a te împăca cu anumite aspecte personale care nu sunt plăcute celor din jur. Am devenit altruiştigrandomani pentru a plăcea altora, pentru a ne plăcea nouă înşine, pentru a ne autosatisface poftele nepotrivite, pentru a ne bucura micimea sufletului, devenit egoist.

Altruismul adevărat este însă altceva, el caracterizează moralitatea, interiorul dar şi exteriorul, un mod prin care poţi dovedi bunătatea unei inimi căreia îi pasă de ceea ce se întâmplă.

Conceptul are o lungă istorie în gândirea filosofică şi etică. Termenul a fost iniţial inventat în secolul XIX de către sociologul şi filosoful francez Auguste Comte (1798-1857) care a urmărit înfiinţarea unei filosofii pozitive, corespunzătoare stadiului în care a ajuns omenirea şi spre care trebuie să tindă, adică progresul umanităţii, umanitate pe care el o iubea cu pasiune mistică.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE S-a constatat că altruismul dintr-un domeniu poate avea un impact asupra altor domenii, că există o tendinţă de reciprocitate, presupunând că oamenii se vor simţi obligaţi să răspundă dacă cineva îi ajută. Datorită multor studii s-au observat şi efectele voluntariatului ca formă de altruism asupra fericirii şi sănătăţii şi s-a găsit o conexiune puternică între voluntariat şi sănătatea actuală şi viitoare de bine.

Sociologii au fost mult timp preocupaţi de modul de construire al unei „bune societăţi”, cu altruism, moralitate şi solidaritate socială. Religiile lumii promovează altruismul ca o valoare morală de mare importanţă. În Creştinism, de exemplu, altruismul este centrul învăţăturilor lui Iisus aflate în Evanghelie. Prezenţa şi semnificaţia iubirii, devine validă şi cuprinsă nu doar de cuvinte, reflecţii, ci şi de fapte. Astfel că noi trebuie să urmărim binele comun mai mult decât binele personal, întrucât binele comun este un bine mai plăcut, mai folositor pentru individ. Referitor la aproapele nostru, în Levitic (Cartea a treia a lui Moise) Domnul i-a grăit: „Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni pe aproapele său” (Levitic 11); „Să nu nedreptăţeşti pe aproapele şi să nu-l jefuieşti…”

(Levitic 13); „Să nu faceţi nedreptate la judecată;

să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci pe aproapele tău” (Levitic 15). În Sfânta Evanghelie

după Matei, cap.22, cele mai mari porunci în lege sunt: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” şi Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Mulţi autori biblici subliniază o puternică legătură între iubirea pentru aproape şi iubirea pentru Dumnezeu. Întâia epistolă a Sfântului Apostol Ioan cap.

4,21 ne grăieşte: „Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”.

10-III-2014 nr. 3/31

sorile abundente ale iernii neîndurătoare, viscolul produs în partea sudică a ţării. Din informaţiile ziarelor, unii au acţionat din altruism - acei localnici care s-au dus să-i caute pe cei daţi dispăruţi, pur şi simplu din dorinţa de a ajuta, poate din datorie morală, loialitate şi chiar imbold religios, dar mai mult din sacrificiu, riscându-şi sănătatea, poate chiar integritatea vieţii pentru a salva alte vieţi, ceea ce s-a făcut şi în al doilea caz, al nămeţilor care au acoperit case şi drumuri, în timp ce alţii au dat dovadă de nepăsare, de nepricepere şi teamă, lipsindu-le acel sentiment de compasiune pentru semeni, şi alţii, mai grav, n-au acţionat la timp, au bătut în retragere cum s-ar spune, din lipsă de cunoaştere şi responsabilitate. Sunt convinsă că se va face lumină în desfăşurarea intervenţiilor.

Altruismul, această atitudine morală, omul o poate avea în sufletul lui, dar dacă-i lipseşte, poate fi învăţat. Dobândirea altruismului, dar şi refuzul lui se vor face văzute în rezultatele binefăcătoare sau distrugătoare ale societăţii în care trăim. Românul este inteligent şi poate primi cu bucurie razele luminoase ale altruismului, dar acolo unde inteligenţa lipseşte, ea este înlocuită cu întunericul egoismului, al şmecheriei, vicleniei, ironiei, a singurei dorinţe de a dobândi puterea prin orice mijloace. Viaţa de fiecare zi este plină de acte de altruism şi egoism, cu motivaţii umane sau inumane.

Suma acţiunilor noastre este societatea pe care o clădim şi în care vrem să trăim. Parafrazând cele afirmate de Giovanni Gentile: Omul devine cu adevărat om când dobândeşte calităţi umane şi clădeşte societatea după tiparul acelor calităţi dobândite.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Două evenimente s-au succedat de curând în ţara noastră: cel al accidentului aviatic - avionul de mici dimensiuni care a aterizat forţat, în 20 ianuarie, în Munţii Apuseni, într-o zonă accidentată, la peste 1.400 de metri altitudine, la graniţa dintre judeţele Cluj şi Alba, la bordul căruia se afla echipajul medical -, în care au decedat două persoane si alte cinci au fost rănite şi cel de al doilea – nin-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-III-2014 nr. 3/31

Edith Piaf trece pe la mine spre seară deschide uşa altei respiraţii te-am ascultat am pus ceasul la colţul casei să treacă alaiul de duminică peste el

ANNI LOREI MAINKA

Visele doamnei Pachet 2 Crăciunul pe scaunul liniştii

Crăciunul se lasă peste lume abur de prune în culori de crăciunică uite pe marginea „liedului” eu aşezată pe scaunul ales de la început nu mă sperii – am vreme de stat cu faţa spre lumina verde plină de smântâna din cer mă ţin de degete mă aplec spre fustele lungi ale gândurilor nu-mi arde de stat pe pătratul de scaun tivul adulmecă visul Crăciunul cel mare pe jos prin Calea Lactee acoperă lumea cu ploaia aceea de străpuns jaluzele nici rugina nu le-a putut desprinde

pe seară porumbeii de oraş dau din cap cuminţi secundele se zbat sub ciocurile înfundate în grabă auzi rugăciunile post-isme nu mai încep cum ştii şi nu sfârşesc în amin frica încolăcită printre costiţe în congelator nu încurcă bunătăţile din frigider crede-mă firul potecilor fără isme se strecoară printre noi fără urmă de aer fără urmă de sânge doar negre sub plapuma înnodată a istoriei

Versuri de Anni Lorei Mainka

stau pe scaunul liniştii aşteptând mâna păturile calde ale ploilor de vară cu miros de castan

Visele doamnei Pachet 3 Edith Piaf la pachet

trebuie să-ţi spun în dimineaţa fără isme în abur de frunze de India cozonac încolăcit în trandafir Edith Piaf

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Geo Bogza - O teză de doctorat propusă de Adrian Onicescu Scotocind prin hârtii mai vechi am descoperit o corespondenţă uitată, schiţa unei teze de doctorat despre opera jurnalistică a lui Geo Bogza, a unui amic frământat de nevoia de a repara o nedreptate: pe aceea de a nu se mai fi scris decât sporadic despre acest autor de referinţă al culturii române. În 2013, 20 de ani de la decesul poetului au trecut fără ecou. Amicul, Adrian Onicescu, descoperă un practic avantaj. A trecut destul timp de la moartea poetului, timpul necesar limpezirii contextului literar în care s-a aşezat personalitatea lui. Lectura operei dar şi a ecourilor ei în contemporaneitate ni-l revelează proaspăt şi actual, aşa cum a fost şi în timpul vieţii. Centenarul lui Bogza a suscitat, în anul 2008, o serie de articole şi eseuri în presă, dar niciun studiu notabil al operei poetului. Au existat vagi promisiuni de a ne dezvălui aspecte şi documente necunoscute din partea publicistului Nicolae Ţone, fapt care indică totuşi intenţia unei abordări fragmentare care nu ar putea cuprinde statura literară impresionantă a creatorului de facto al reportajului românesc. Lipseşte, aşadar, un studiu aprofundat la care Onicescu se angajează. Întreprinderea nu mi-a părut facilă şi nici lipsită de anumite riscuri. L-a tulburat ideea de a cuprinde în cuvinte un poet despre care el spune: „O încadrare în epocă impune o familiarizare cu detaliile peisajului literar în care, prin zvârcolirile estetice ale marelui visător, Oltul şi-a mutat albia în epopee. Vor ieşi la iveală, cu siguranţă, secrete de arhivă, frământările aventurilor dadaiste de la începuturi, suprarealismul, avangardismul, experimentele care au supravieţuit uitării istorice şi cele care s-au irosit în neant. Temperatura temerilor urcă pană la incandescenţă pe măsură ce ne apropiem sideraţi de vâltorile galaxiei Bogza. Căci e greu să scrii despre un poet altceva decât o poezie. Dacă îi ridici o statuie, el se va răci oarecum de poezie până la temperatura marmurei sau a bronzului iar tu, năzuitorul cuprinderii cu mintea, vei fi vinovat de a fi rătăcit căile celor ce îl

10-III-2014 nr. 3/31

caută. Cum să răspunzi decent grandorii, care e ea însăşi o exagerare? Supunerea truditoare oferă doar o îngenunchere, imaginea ei are mai mult din neputinţă decât din religiozitate. Este nevoie de o detaşare rece, calculată pentru a reflecta obiectiv o subiectivitate fascinantă".

La 21 de ani după moarte Onicescu convoacă umbrele asupra operei sale deja scrise. Dispariţia fizică a unui autor îi pecetluieşte opera cu o taină, cu un mister inefabil pe care îl dorim dezlegat. Onicescu reconstruieşte o viaţă posibilă, plauzibilă, dar, fără doar şi poate, nu acea viaţă care este a lui şi numai a lui, de neîmpărtăşit nici cu iubita, nici cu mama, străină până şi de propria cunoştinţă. Abordarea personalităţii marelui revoltat este pândită de multe din primejdiile implicate de marile alăturări de contraste. Geo Bogza este unul dintre ele şi trebuie văzut aşa cum era atunci când cultura aceasta l-a născut cu un strigăt revoltat împotriva pudibonderiei moralizatoare, zguduind cu sârg adolescentin ţâţânile inocenţei adormite printre vocabulele îngăduite de sus. Trezirea, ne avertizează Nietzche, nu e cea mai comodă dintre modurile de a înceta să dormi. Iar el a avut de tras ponoase de chefliu matinal al adevărurilor în deşteptare. E dimineaţa pe care voi încerca să o surprind răzvrătită, aşa cum a început ea în fiinţa poetului abia ieşit din adolescenţă. Îl vom vedea prins în „schema exasperării creatoare - una din cele câteva glande din ale căror tulburătoare secreţii porneşte toată activitatea noastră...”17 răsculat, în egală măsură, împotriva cuminţeniei obediente canoanelor estetice dar şi academismului ermetic, pierdut de oameni. În obsesia fecundă a crezurilor sale literare, a vitriolat „incapacitatea poeţilor de a trăi cot la cot cu viaţa.”18 A făcut-o cu un acut simţ al justiţiei, alimentând un verb acid, o alură estetică şi fizică impresionante, căci nimic nu e întâmplător în legea seriilor care ne guvernează. Teza lui Onicescu propune să-l evoce pe Geo Bogza angajat jurnalistic cu mijloacele artei, dăruit definitiv luptei „împotriva oprimării”. „Faţă de ceea ce se petrece acum pe pământ, astrala poezie de cabinet trişează şi trebuie denunţată..."19 se revol17

Exasperarea creatoare – Unu, an IV, nr. 33, feb. 1931.

Viaţa imediată, an.I nr.1, 1933.

19 Cartea Albă a Securităţii Editura 1996, p.59.

18

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tă poetul. Pornografia lui Bogza este de fapt un strigăt de trezire a conştiinţelor estetice, lansat de un tânăr pe care tocmai timpul nescurs al vieţii lui îl despărţea de credibilitate. Freud a peţit mireasa creaţiei direct din concupiscenţa în care îşi ispăşea păcatul ancestral. În onoarea acestui precedent onorabil îi era permis tânărului aspirant la cuminecare literară să-şi aţâţe visceral revoluţia bâjbâită dadaist pe la colţuri de bodegă pariziană?

Odiseea îndrăznelii sale a străbătut un parcurs previzibil dar nu lipsit de puseuri dramatice, fie şi judecând după încarcerarea la închisoarea Văcăreşti. Îl vom vedea pe fostul elev la Şcoala de marină din Galaţi în teribilismul expedierii, pe adresa lui Nicolae Iorga, a unui exemplar dintr-o revistă a sa, numită pe şleau, în amintirea elementului decis de divinitate ca distincţie a lui Adam de funcţionalitatea reproductivă a Evei. Respectabilul tată de istorii a cerut arestarea, ca premiu pentru cutezanţa estetică a tânărului jurnalist, în adeziunea unor mari poeţi, precum Octavian Goga.

Debutul îl face cu poezii la revistele Alge şi Unu, cochetează cu scrisul în „leopardă " promovat de Virgil Teodorescu şi în 1929 îşi leagă toate poeziile într-un volum Jurnal de sex. „Cred într-o viziune sexuală a întregului univers", declară poetul în Credoul său publicat la Unu. Dar, nemulţumit de mişcarea Unu, o părăseşte spunând că e eşuată în burghezism şi mediocritate. Scoate în 1933 Poemul invectivă, un volum şocant, „deşănţat" cum l-a numit G. Călinescu şi nepublicat decât târziu, în 1986.

Fiind un autentic vărsător, Bogza nu-şi va trăda marile iubiri, astfel că va continua mai apoi în proză poezia scrisului inconfundabil. E o caracteristică a vărsătorului talentul de a nu tranşa definitiv calea dintre trecut şi prezent, îngăduindu-şi să penduleze, după geniul momentului, între iubiri niciodată abandonate definitiv. E o formă de fidelitate, trebuie să recunoaştem. Din consfinţirea estetică a acestor legături s-a născut reportajul românesc.

Cartea Oltului (1945) este un reflex uman al cosmosului, este istoria parcurgerii tuturor regnurilor de la steaua polară şi până la om a divinului mister denunţat de poet cu surlele şi trâmbiţele unui stil literar unic; pentru că o lectură a acestui text homeric nu se acomodează niciunui gen, chiar dacă multe îl pot revendica. Nu ştii, după această

10-III-2014 nr. 3/31

lectură, dacă inorogii ei îşi datorează gloria liricii sau astronomiei. E adevărat că Geo Bogza nu a îngăduit vreo apropiere între literatură şi alcătuirea scrisului său. E unul din puţinele momente de candoare manifestată în mod explicit.

Reportajul este, spune scriitorul, modul coborârii din „turnul de fildeş”, o împărtăşire nerăbdătoare, imediată, cu Omul de care îl leagă prietenii de neuitat, dar şi altarul unei generoase ofrande dedicate cititorului necunoscut.

Crezul artistic al poetului era coborârea în stradă care să se petreacă fără pierderea unei altitudini spirituale, lipsă care ar prăbuşi scrisul în pălăvrăgeală. Un scris dedicat, un ochi atent contemplând clar ţinta colectivă prin lunetă. Scop şi mijloace artistice angajate, aşa ar vrea să apară Geo Bogza, un crez de care nu s-a dezis nici înainte de 1944 şi nici după instaurarea regimului comunist de la care aştepta o dreptate istorică. Perioada proletcultistă este o sintagmă eşuată estetic numai în consecinţe, dar nu şi din premise. Geo Bogza a fost un om de stânga, precum marii intelectuali europeni ai vremii. El a privit cu speranţă manevrele de instalare a noii lumi socialiste, iar în timp a constatat derapajele şi, în final, s-a opus totalitarismului, considerându-l o denaturare a unui ideal pe care îl visa împlinit în noua orânduire politică. „Până în 1964 era mai bine”, mărturiseşte el unor confraţi, citat de un informator al securităţii. Sintagma folosită de fostul preşedinte Ion Iliescu despre puritatea maculată în practica politică a idealurilor comuniste e o ilustrare emblematică a rătăcirilor profesionalizate, perpetuând spectrul speranţei mult după ce aceasta a murit o dată cu societatea născută cu malformaţii. Dar instaurarea comunismului era pentru mulţi o mare speranţă. În acea fază a creşterii sale, cultul proletariatului se identifica estetic, la începuturi, cu atenţia la care o realitate incipientă obligă orice ochi critic. De altfel, faţă de perioada de dinainte de 1945, Geo Bogza pare să nu mai fi publicat în ritmul în care sa consacrat, în ciuda faptului că în anul 1955 devine membru al Academiei Române. După ce, în 1945, a publicat Cartea Oltului, în 1946 îi apare Ţara de piatră, în 1947 lansează volumul Cântec de revoltă, de dragoste şi de moarte, dar şi Oameni şi cărbuni în Valea Jiului. „Ce a scris Bogza după 1948 în proză este de o calitate lamentabilă”, ne asigură Nicolae

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Manolescu în volumul Istoria Critică a literaturii

române.

Anul 1951 este marcat de o directivă politică inspirată din tendinţele sovietice ale momentului de a dezavua proletcultismul şi de a frâna astfel prăbuşirea artei şi literaturii. În 1971, scriitorul este decorat cu titlul „Erou al muncii socialiste”, dar, abia în 1976, publică volumul Orion. În 1978, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor, fiind deja un cunoscut opozant al sistemului, aşa cum ni-l arătau note ale informatorilor securităţii, mulţi dintre ei prietenii lui apropiaţi. Revoltatul Geo Bogza trebuie arătat în ipostaza onorantă a verticalităţii sale în momente când, în numele angajării literaturii, scriitorii, cu puţine excepţii, au cedat şi s-au lăsat angrenaţi în viciosul sistem de propagandă. Bogza nu apare în multe din volumele omagiale publicate în acea vreme, iar când publică în volume de slavă o face cu demnitatea de care a dat dovadă, de pildă, în cazul culegerii de reportaje Te slăvim, ţară nouă, Editura E.S.P.L.A 1960, în care publică reportajele Laudă electrificării (1953), Un fluviu puternic şi

generos, Carpaţii răsăriteni, sudici şi apuseni, Marile şantiere, marile transformări (1953). Calitatea

literară a acestor reportaje nu este cu nimic afectată de tendinţele vremii, autorul nu face niciun compromis estetic, nu glorifică Partidul după tipic. În cercetările sale, Adrian Oişteanu caută motivaţia lăuntrică a poetului, corespondenţa cu prietenii, mărturii ale discuţiilor dar, mai ales, reflectarea personalităţii scriitorului în oglinda, adesea fidelă, a Securităţii.

Cartea albă a Securităţii, editată de Serviciul Roman de Informaţii la Editura Presa Românească, ne spune Onicescu, a fost un reper iniţial pentru superficiala căutare a acţiunilor subversive din perspectivă comunistă, a lui Geo Bogza. În conţinut, cartea are o coloratură prolixă.

Ea nu oferă ceea ce pretinde că face - adevărul gol-goluţ - şi nu este evident că s-ar fi dorit descifrarea conţinutului în ansamblul său, în esenţa sa. De aceea doar accesul la datele clasificate va putea să ne redea aspecte esenţiale care au modelat viaţa lui Geo Bogza şi a altor scriitori, precum şi opera lor. Revolta, însuşire caracteristică a lui Bogza, estompată puţin în perioada proletcultistă, revine în forme tot mai insidioase, expunând răul social, făţărnicia, violenţa dictaturii

10-III-2014 nr. 3/31

la corozivul unui umor distrugător. Îl vom vedea pe Geo Bogza refuzând o invitaţie la Neptun, concepută de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, „datorită ţinutei sumare în care se afla”. În realitate, autorul notei informative dezvăluia că adevăratul motiv al refuzului era fronda scriitorului pentru motivul că i-a fost scoasă rubrica săptămânală din schema redacţională a Contemporanului. Într-o notă din ianuarie 1978, autorul face un succint portret după criteriile specifice ale Securităţii, în care Bogza este prezentat ca având o „atitudine şi influenţă pe care le exercită în diferite ocazii” în scopul de a crea „o stare de spirit necorespunzătoare în mediul literar”. Aceeaşi sursă informează că, după reorganizarea din 1977, Bogza nu a mai publicat nimic timp de trei ani, ca o „politică a tăcerii” datorită căreia, în 1977, a fost invitat de Amnesty Internaţional la lucrările acestei organizaţii. Ca urmare, se propune intensificarea acţiunilor de urmărire a lui, în paralel cu „măsuri de influenţare pozitivă”. Pagina 134 a amintitei lucrări prezintă scriitori ca Geo Bogza, Nina Cassian, Geo Dumitrescu, Radu Cosaşu etc. purtând negocieri secrete cu alţi scriitori pentru ai organiza într-o masă care ar exercita presiuni şi şantaj, cu degenerarea acţiunii lor într-una politică, pentru a „forţa publicarea unor lucrări literare necorespunzătoare”. Hotărâri precum aceea de a refuza să participe la şedinţa de excludere a lui Dumitru Ţepeneag fac parte din acelaşi registru grav şi primejdios al unei atitudini demne, inflexibile în faţa presiunilor politice. Securitatea a fost ultragiată de atitudinea lui Geo Bogza care, ieşind de la vizionarea filmului lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, „a scris pe capota maşinii lui Pintilie, care era acoperită cu zăpadă: Trăiască Pintilie!

Umilul Geo Bogza”. Ar mai fi de amintit vizita sa la Moscova şi articolul care a urmat Meridiane sovietice în care Bogza este fascinat de Mausoleul lui Lenin, evitând, remarcabil să pomenească de tiranul Stalin. Suntem, aşadar, în faţa unei personalităţi impresionante a literelor române, despre care Eugen Simion, în Scriitori români de azi, la capitolul Bogza, aprecia că poetul „într-atât îşi domină epoca”, încât „nu s-ar putea vorbi satisfăcător despre cărţile lui Geo Bogza, fără a vorbi întâi despre om. „Impresia este, cu toate acestea, că opera n-a cuprins, nici aici, decât o parte din ceea ce ar fi voit

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi-ar fi putut scriitorul să spună. Există analogii care nu au fost exprimate, sunt încă viziuni ce n-au fost traduse.” (Eugen Simion, Scriitori români de azi). În virtutea acestei certitudini a criticului, opera jurnalistică a lui Geo Bogza are nevoie de multe lămuriri pe care Adrian Onicescu promite să le aducă în teza sa de doctorat, şi într-un sperat volum, publicistica împrăştiată prin diverse publicaţii de-a lungul carierei marelui scriitor.

Adrian Grauenfels & Adrian Onicescu

AVEM NEVOIE DE CULTURĂ?

Interviu cu scriitorul Daniel SĂUCA Sătmărean de origine, domnul DANIEL SĂUCA se află de mai mulţi ani la conducerea destinelor culturii sălăjene, în calitate de director al Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj.

Poet, editor şi jurnalist, desfăşoară o prodigioasă activitate culturală menită să contribuie la cunoaşterea în ţară a Sălajului cultural.

A publicat poezie: Gândacul cu cinci pene roz, Zalău, 1991; Cartierul vestic al iadului, Editura Eikon, 2009; Clopotele raiului, Editura Eikon, 2012; publicistică: Cumetrii molcome, Editura Eikon, 2013; Tranşee & şantiere, Editura Caiete Silvane, 2012; România mea nu mai există, Editura Eikon, 2011; Secera şi pixul..., Editura Eikon, 2010; Voi chiar vorbiţi şi în numele meu?, Editura Caiete Silvane, 2010; Rotisorul politic, Editura Caiete Silvane, 2010; Homo Silagenssis, Editura Caiete Silvane, 2006, 2007, 2008. Prin grija Domniei Sale, a apărut Anuarul Presei Sălăjene, în perioada 2009 – 2013, iar ca editor, a girat apariţia a numeroase cărţi, semnate, cu deosebire, de scriitori sălăjeni, la Editura Caiete Silvane. A colaborat şi colaborează la importante reviste de profil din ţară şi din

10-III-2014 nr. 3/31

străinătate: Caiete silvane, Citadela, Familia, Hepehu-

pa, Limes, Mesagerul literar şi artistic, Mişcarea literară, Noesis, Orizont, Poezia, Poesis, Silvania, Singur, Steaua, Tribuna, Versmondo (Budapesta).

Cu îngăduinţa Domniei Sale, am purtat o discuţie despre cultura vremilor pe care le trăim.

- Înainte de toate, aş vrea să ne spuneţi ce v-a ajutat să vă definiţi ca om de cultură în aceste timpuri tulburi, cu o lume grăbită mereu, preocupată de ceva nedefinit, cu oameni care nu preferă compania unei cărţi pentru relaxare, nu se înghesuie în sălile de teatru şi operă, dimpotrivă...

D.S.: Nu ştiu dacă sunt om de cultură. Nici nu ştiu dacă mai are vreo importanţă să te defineşti astfel, de altfel destul de general. Într-o societate bulversată şi bulversantă în privinţa valorilor, probabil un lucru important este să îţi vezi de treabă. Să citeşti, de pildă. Ori să fii editor. Sunt dintre/printre cei care încă mai citesc în format clasic, din păcate nu aşa de mult cum mi-aş dori şi cum ar merita diversele iniţiative în care sunt implicat. Lectura, lecturile m-au ajutat esenţial să-mi construiesc un alt destin, decât cel social, un destin esenţial, deseori şubred, dar în care mă simt mai confortabil, mai liniştitor. Cititul, personajele literare cu siguranţă mai interesante decât oamenii (apud N. Manolescu), şi apoi lecturile din opere filosofice, m-au ajutat, să zicem, să-mi construiesc diverse tipuri de evadări din cotidianul cenuşiu. A rămas cenuşiu de când mă ştiu. În capitalismul nostru de cumetrie (Ion Iliescu parcă a zis asta), cenuşiul e poate mai împopoţonat, mai vesel, dar tot cenuşiu, gri rămâne.

- Şi... câteva cuvinte despre omul Daniel Săuca.

D.S.: Sunt un morocănos, dar vesel (chiar dacă râd de unul singur) la auzul unei poante bune. Sunt ordonat şi dezordonat în acelaşi timp. Cumpătat şi excesiv. Încă mai am bun-simţ. Nu-mi place să pierd vremea (timpul) şi de aici, nu de puţine ori, am avut diverse probleme. Cu semenii.

- În viziunea Dumneavoastră, care este rostul actului cultural în viaţa omului, dar în viaţa societăţii? Avem nevoie de cultură?

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE D.S.: Fireşte, avem nevoie de cultură, de orice faptă a spiritului, a minţii, a gândurilor bune, a credinţei. Cultura credinţei cred că este foarte importantă, ca şi reinventarea, dacă pot spune aşa, a lecturii în rândul tinerilor (fenomen care are loc astăzi, dar într-o cheie greşită, a unei supertehnologii fără substanţă spirituală şi fără rânduială culturală). Trăim într-o societate care pune tot mai puţin accent pe faptele cu adevărat bune.

Suntem schilodiţi continuu de vorbăria fără rost, de propaganda publicitară, de minciuna sistemică a politicienilor, de aroganţa oamenilor de cultură şi a clerului (mulţi dintre ei), de indolenţa, din păcate, a multor profesori, trăim adică – cel puţin aşa văd/ simt - într-o societate a minciunii, a făţărniciei, a ipocriziei generalizate, în care şi elitele, sau mai ales ele, sunt pervertite. Nu am descoperit acum acest tip, să zicem, de societate. Istoria civilizaţiei umane ne oferă destule exemple ale decăderii, desacralizării. Una din problemele la zi poate fi: în ce măsură „cultura”, „oamenii de cultură” mai sunt motoare ale binelui în societatea actuală? Probabil vom răspunde şi la această întrebare. Deocamdată bâjbâim.

- Nicolae Iorga spunea că „Orice epocă de cultură ce se încheie lasă în floarea uscată seminţele vremii nouă; nu le risipiţi”. Ce credeţi? Viaţa culturală din adolescenţa Dumneavoastră a „rodit” în cea a adolescenţilor de acum? Mai târziu, va „rodi” ceea ce se „însămânţează” în zilele noastre?

D.S.: Nu cred în această ciclicitate. Sunt epoci şi epoci, trădări (ale intelectualilor) şi trădări, performanţe şi performanţe, oameni şi oameni, generaţii şi generaţii. A deschide această discuţie înseamnă şi a deschide o mai veche cutie a Pandorei, care se rezumă la retorica întrebare: „Nu-i aşa că a fost mai bine pe vremea lui Ceauşescu?” Prefer să iau ce a fost (cât de cât) bun într-o perioadă sau alta şi să mă raportez critic la ceea ce consider că nu a fost. „Seminţele” lui Iorga invocate de Dumneavoastră, de multe ori, au rodit buruieni şi spini.

Ce s-a întâmplat după fabuloasa „epocă de cultură” a generaţiei aşa-zis interbelice? Dictatura carlistă, asasinarea celui ce ne îndemna să nu risipim seminţele „vremii nouă”, dictatura antonesciană, comunism-stalinismul ş.a. Pe de altă parte, am observat şi eu că în ultimii ani, mai apăsat ori mai timid, se

10-III-2014 nr. 3/31

încearcă o „sacralizare” a câtorva oameni de cultură/fenomene culturale româneşti, o încercare de autonomizare a culturii/literaturii noastre în raport cu istoria, cu vremurile... Demersul, tentant, este totuşi jenant, într-o societate/civilizaţie tânără, ce nu şi-a descoperit şi nici pansat tenebrele şi păcatele, o societate în care, totuşi, încă nu s-a discutat public, serios, despre implicarea elitelor culturale în construcţia socialismului & comunismului. Aşa că, eu aş fi mai reţinut: până ce să intre în rândul „nemuritorilor” (academicieni sau nu), oamenii de cultură cu pricina ar merita să se (re) întrebe cât bine au făcut cu gesturile ori cu absenţa lor. Nu în ultimul rând, tinerii – prin edificiul lor extraordinar – sunt rebeli şi iau ce vor, cam de unde vor. Instituţia modelului, de pildă, nu de ieri, de azi, funcţionează în rândul lor după reguli numai de ei ştiute. Sunt curios dacă astăzi în această instituţie a modelului există şi raportări la cultură/oameni de cultură. Şi, ca să nu fiu doar „negru”, un exemplu extraordinar: în poezie vin „generaţii” foarte bune, semn că poezia valoroasă a ultimelor decenii, (ante şi posdecembriste) a rodit şi rodeşte. Numai că poezia s-ar putea să fie o excepţie. (O posibilă pistă: cantitativ, desigur, există comunicare între perioade. Şcoala românească produce mai mulţi sau tot atâţia olimpici, matematicieni, informaticieni etc. Dar şi calitativ?)

- Ce şanse au tinerii să se afirme în cultură?

D.S.: Au şanse bune. Probabil mai bune decât înainte. Văd că revistele din ţară promovează, agresiv aş putea spune, tineri de valoare. În universităţi se manifestă tot mai mulţi şi mai buni universitari tineri. Sunt tot mai mulţi tineri poeţi valoroşi, prozatori, traducători, actori. Văd că e atmosferă propice tinerilor. A celor să zicem de până în 35-40 de ani. Ceea ce nu e puţin lucru în atmosfera generală nu de puţine ori senilizată a culturii şi educaţiei.

-Ne puteţi spune câteva cuvinte despre activitatea Dumneavoastră ca editor al revistei „Caiete silvane” şi director al editurii cu acelaşi nume ? Ce loc le rezervaţi acestor instituţii în peisajul cultural românesc?

D.S.: Sunt redactor – şef al revistei Caiete silvane din februarie 2005, lună de când publicaţia noastră

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 21

10-III-2014 nr. 3/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE apare într-o serie nouă. Sunt fericit că, în 2013, am ajuns la numărul 100 şi nu oricum, ca revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editată de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, în colaborare cu Consiliul Judeţean Sălaj şi Primăria municipiului Zalău şi cu toate instituţiile de cultură din judeţ. Mă bucur şi pentru că revista a rezistat tentaţiilor de tot felul şi că până acum (sper cât mai mult) am reuşit să ţin unită o redacţie formată din personalităţi (parte din ele) antagonice/antagoniste. Caiete silvane? O revistă judeţeană (deschisă spre valorile naţionale şi regionale), a comunităţii literare, culturale, ştiinţifice sălăjene care, cuminte (poate prea cuminte), aşezat, încearcă, şi de multe ori reuşeşte să pună cărămizi la construcţia europeană a ţării. Din raţiuni manageriale, ale Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, mă ocup şi de conducerea Editurii Caiete Silvane, o editură care, de ani buni, publică scriitori, oameni de cultură sălăjeni. I-am putea spune o editură „de nişă”, oarecum închisă, dar nu este deloc aşa: editura respiră aerul culturii, literaturii de calitate, explorând spiritual zona Sălajului, o zonă care a dat României nume mari şi încă insuficient editate şi promovate. De pildă: Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu. E clar: avem de lucru în continuare!

- Cum vedeţi fenomenul cultural din Zalău în raport cu viaţa culturală din ţară? Ce are specific Sălajul faţă de celelalte zone ale României?

D.S.: Zalăul a ajuns un orăşel de vreo 50.000 de locuitori, ce rezistă vremurilor, mai ales, datorită implicării economice a unor multinaţionale şi înţelepciunii, moderaţiei autorităţilor judeţene şi municipale. Viaţa culturală pare agitată, extrem de plină de evenimente, mai mult sau mai puţin reuşite. Sunt multe instituţii de cultură, probabil, dar nu avem încă din cele care contează în statisticile de consum cultural: teatru, filarmonică, operă, cinematograf. Chiar aşa: nu avem, în judeţ, un cinematograf! (Şi nu ştiu dacă merită să avem!) Şi nici nu ştiu cum se fac statisticile în Sălaj din perspectiva asta. Ca să revin, viaţa culturală zălăuană, sălăjeană, şi prin ceea ce facem noi, la Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, încearcă să se racordeze la cea naţională (exemple lecturile publice, conferinţele organizate, Zilele revistei Caiete sil-

vane, festivaluri de arte vizuale, spectacole de teatru, proiecţii de filme), şi să ofere totodată o imagine cât mai coerentă şi atractivă a culturii locale, de la scriitorii şi artiştii ei până la păstrătorii tradiţiilor populare. Toate instituţiile, operatorii încearcă să-şi schimbe în bine activitatea, lucru de apreciat, în opinia mea. Oricum, şi în acest domeniu mai avem mult de lucru. Cât şi cum vom reuşi, rămâne de văzut.

- Vă simţiţi mai apropiat de poezie sau de jurnalistică? De ce?

D.S.: Sunt două lucruri diferite, în general, cu modalităţi diferite de expresie. Dacă din jurnalistică am trăit (modest, dar am trăit) şi mai trăiesc, fără poezie probabil nu aş fi putut să trăiesc. Chiar dacă în ultima vreme scriu fizic tot mai rar poezie.

Probabil că o port în inimă...

- Ce speranţe aveţi în ceea ce priveşte cultura românească?

D.S.: Poate că lucrătorii din Cultură vor deveni cu adevărat luminători ai naţiei, poporului, de mânuţă cu dascălii şi preoţii. Ar fi ceva...extraordinar, ca preoţii, dascălii şi scriitorii să-i lumineze pe români!

- Apropiindu-ne de sfârşitul discuţiei noastre, vă rog să-mi răspundeţi la o întrebare pe care aţi fi vrut să v-o adresez şi nu se află printre cele de mai sus.

D.S.: Nu am o întrebare anume. Vă mulţumesc pentru întrebările adresate, urându-vă sănătate şi succes în tot ceea ce întreprindeţi.

- Vă mulţumesc pentru amabilitate.

Autor Irina Goanţă

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MARIA SAVA, Iaşi Un înţelept de Z. Ornea20 Acel care va fi arhicunoscut în Muntenia, în al treilea pătrar al secolului al XIX-lea, sub denumirea „vestitul în Ţara Românească", acel înţelept ce-şi zicea Cilibi Moise, se născuse în 1812, la Focşani, sub numele de Froim Moise. Cum-necum, a ajuns la Bucureşti, unde practica un ciudat comerţ cu de toate mărunţişurile. Se pare că o singură dată şi puţină vreme a avut o mică prăvălie cu mărunţişuri în combinaţie cu altcineva. Prefera, mai curând, să-şi practice meseria ca ambulant, stând lângă un coş cu marfă, la îndemână cu un lung ciubuc din care sugea, făcându-şi ceea ce azi se numeşte reclamă. Aici era, cu adevărat, neîntrecut, mintea sa isteaţă şi înţeleaptă găsind formulele cele mai atrăgătoare, care aduceau cumpărători, fie şi de dragul cimiliturilor sale. „Un pantof cu bani, altul fără". Sau „cumpăraţi mănuşi rupte gata. Le dau ieftin." Îi plăcea să stea cu coşul de mărunţişuri în apropierea Tribunalului de pe cheiul Dâmboviţei, contemplând spectacolul şi iscând vorbe de duh despre împricinaţi, avocaţi şi judecători, pe care le striga în gura mare. Cu vremea, devenise o figură ultracunoscută şi îndrăgită de lumea toată. Se povesteşte că într-o zi văzu, din faţa coşului său cu mărunţişuri, că unui biet ţăran i se scotea vaca la mezat pentru că nu-şi plătise birul. Repede aşternu 20

Zigu Ornea (nume original: Orenstein, n. 27 august 1930, Frumușica, județul Botoșani - d. 14 noiembrie 2001) a fost un editor, critic, istoric literar, publicist și scriitor român de origine evreiască, autorul unei bibliografii impresionante cuprinzând numeroase lucrări de specialitate și articole, monografii, cronici literare și cronici ale edițiilor. Alături de profesorul Leon Volovici, Zigu Ornea a subliniat printre primii tendințele și manifestările antisemite din operele unor reprezentanți importanți ai generației interbelice de scriitori de la noi.

Volumul Anii treizeci. Extrema dreaptă românească a reprezentat astfel pentru intelectualitatea românească, alături de Jurnalul lui Mihail Sebastian, o oglindă impresionantă a perioadei interbelice întrucâtva idilizate înainte vreme. Cartea a apărut în traducere și la prestigioasa editură „Columbia University Press” în anul 2000, constituind astăzi o referință bibliografică importantă în facultățile de profil umanist din România.

10-III-2014 nr. 3/31

pe jos o batistă cât un cearceaf, aşeză pe ea doi sfanţi, apelă şi la portărel şi începu să strige la trecători întru ajutorarea ţăranului. Nu trecu multă vreme şi batista se umplu de bani, pe care îi întinse portărelului, el constată că depusese chiar, cu treizeci de lei vechi, peste datoria ţăranului.

Vaca fu eliberată de sub sechestru şi de ispravă se bucură nu numai ţăranul cu pricina dar şi Cilibi Moise. Şi aşa procedă şi cu doi evrei năcăjiţi, arestaţi ca vagabonzi şi eliberaţi, la protestul lui, de un înalt funcţionar. Întrebat dacă cei doi îi sunt rude, Cilibi Moise răspunse domnitorului în trecere pe acolo: „Cilibi Moise nu se roagă numai pentru rude,

o ştii tu bine... Dar ei sunt ovrei şi când loveşti un ovrei plâng toţi...". Constatând hazul şi larma tot

iscată de vorbele sale de duh îi veni patima autorlâcului. Era analfabet (Moses Schwarzfeld, care i-a alcătuit o primă ediţie în „Biblioteca pentru toţi", credea că omul lui ştia să citească în limba ebraică.), căuta ştiutori de carte cărora le dicta „opera" sa, apoi o dădea la tipar, desfăcându-şi singur tirajul. Se povestea că îşi dicta zicerile de-a dreptul zeţarilor (un Cucu a fost mereu citat) care, apoi, le imprimau. Schwarzfeld a relatat că, odată, i-a povestit I.L. Caragiale că şi el a fost printre cei ce au aşternut pe hârtie înţeleptele ziceri: „Cilibi Mosie

era prieten cu tatăl meu şi venea adesea la el. Din când în când îmi da o hârtie ce purta un număr curent (era numărul său de control că nu e indus în eroare) şi îmi cerea să scriu. Dar abia că-mi dicta câteva cuvinte, şi îmi striga: Şterge, măi prostule, şi dicta din nou acelaşi lucru cu alte cuvinte, în altă formă mai concentrată. De la un scris la altul se tot gândea, spre a găsi o formă mai concentrată. Aceasta mi s-a întipărit în minte şi m-a făcut să înţeleg că nu se scrie cum îţi trăzneşte prin cap, ci trebuie chibzuit şi muncit la scris". Aşadar, patima creaţiei se desfăşura cu tot chinul de rigoare, doar că se apela la serviciile unui scrib. Se povestea că scotea de prin 1858, aproape anual, câteo mică broşurică, într-un tiraj de zece mii de exemplare, în 816 pagini, cu aceleaşi pilde şi ziceri altfel formulate, şi că acestea se desfăceau bine laolaltă cu bietele sale mărfuri, excelent prezentate oral. Devenise foarte cunoscut şi îndrăgit în Bucureşti şi în alte oraşe (pe care le vizita în zilele de târg), până a i se atribui apelativul „vestitul în Ţara Românească". Moses Gaster, care, fireşte, l-a cunoscut şi îi

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE stima cărticelele, a relatat că îl vedea de sărbătorile evreieşti în curtea sinagogii unde oficia tatăl său, stând de vorbă cu alţi coreligionari, în grădină, bucurându-i cu vorbele sale de duh. Era forma lui de a se ruga. A murit, la 58 de ani, în 1870, răpus de un tifos, regretat de mulţi.

Dacă e adevărat că prima sa cărticică poartă anul 1858 şi autorul scotea anual câteo nouă broşură, ar reieşi că a publicat 12-13 titluri. De fapt, toate purtau acelaşi titlu: Practica şi apropourile lui Cilibi Moise şi nici măcar nu erau numerotate. De adăugat că fiecare dintre ele purtau, în chip de preţ, menţiunea atrăgătoare: „Preţul acestei cărţi după inima omului şi după iubirea lui Cilibi Moise". Broşurelele s-au risipit şi se găseau arareori. Este meritul cărturarului Moses Schwarzfeld care, în 1899, după multe osteneli, (ajutat şi de fiul lui Cilibi Moise) reuşise să adune opera lui Cilibi şi să o publice într-o ediţie rotundă (lipsindu-i doar cărticica din 1864) cu titlul Pildele şi apro-

pourile lui Cilibi Moise.

I-a închipuit, din informaţii culese cu migală, şi schiţă biografică. A fost o restituire benefică, trezind interesul multor învăţaţi. A mai fost imprimată o dată, datorită succesului primei ediţii.

Reeditată în 1936, în „B.P.T." şi, acum, prin străduinţa d-lui Ţicu Goldstein, apare, la Editura Hasefer, într-o a patra ediţie, ce conţine, pe lângă schiţa biografică a lui Schwarzfeld, o bună postfaţă, care surprinde întreaga receptare a filosofului popular.

Moses Schwarzfeld, la prima reeditare a operei lui Cilibi Moise (1899) a avut ideea, pentru a pune ordine în masa acelor vorbe de duh, de a le ordona după criterii tematice. Ideea nu e rea, deşi, adesea, din acel material rebel, constatăm că tematica nu poate fi cu stricteţe respectată, trecând lesne dintr-o secţiune la alta, când nu se repetă sub altă înfăţişare, de-a dreptul. Dar un criteriu ordonator trebuia găsit şi e bine că a fost cel tematic. Vorbele de duh sau pildele lui Cilibi Moise se dovedesc a fi, prin structură, o paremiologie populară, broşurelele sale ţinând perfect de ceea ce se numeşte literatură sapienţială.

A o reciti, azi, e de tot folosul şi, de ce nu aş spune, bogată în înţelesuri şi chiar de haz pururea făcător de bine. Dumnezeu, observă filosoful

popular, are două magazii, una cu minte şi una cu

10-III-2014 nr. 3/31

bani: în cea cu minte are un păzitor şi în cea cu bani n-are deloc, de aceea sunt mai mulţi bogaţi decât învăţaţi. Tot în aceeaşi cărticică: Două lucruri aduc întristare, când vezi pe prietenul mâhnit şi pe vrăjmaşul vesel. În secţiunea „bogăţie şi sărăcie", aflăm aceste pilde pline de duh înţelept: „Ce deosebire este de la un bogat până la un sărac. Ăl bogat aleargă unde să cheltuiască şi cel sărac unde să se hrănească. Sau: Bogatul se gândeşte la anul ce vine şi Cilibi Moise la ziua de mâine. Şi: Omul sărac care se ţine de politică este ca un ceasornic stricat, totdeauna stă la un loc. Şi, în sfârşit: D-lor, ce e mai rău decât moartea? Când un om cu stare la bătrâneţe rămâne sărac". La secţiunea „Înţelepciune şi prostie" ni se reaminteşte învăţul: Nu este învăţat cine citeşte cărţi, dar acela cine ştie ce citeşte, ceea ce îmi aduce aminte de definiţia propusă de Gherea după care analfabet nu este numai cine nu ştie să scrie şi să citească, ci şi cel ce nu înţelege ceea ce citeşte. Şi: Cilibi Moise mai mult fericeşte pe un om învăţat decât pe un om bogat fiindcă banii sunt rotunzi. Şi despre nedreptatea tratamentului aplicat învăţaţilor: Învăţatul este cunoscut numai atunci când îşi părăseşte oraşul unde s-a născut sau după moarte. Sau aceste două pilde subsumate secţiunii „onestitate şi neonestitate": Ce bine e când cineva este cinstit, când

mănâncă la masă se uită în farfurie, pe când necinstitul se uită pe geam să nu vie un om al stăpânirii. Şi: la două locuri se cunoaşte omul cinstit, la voiaj şi la joc de cărţi. Sau, în altă parte: a aştepta binele de la un zgârcit este întocmai cum ai căuta mintea la un nebun, virtute la o femeie depravată şi peşte pe uscat. În altă secţiune găsim această judecată cu tâlc evident: Sunt unii oameni care pun casele şi alte obiecte la asigurare, bine ar fi să mai asigurezi şi altceva, adică mintea, dacă o are!. Şi cum pe vremea lui Cilibi gulerele erau detaşabile de cămaşă, negustorul din el a exclamat: să trăiască

fabricanţii care au inventat gulerele, fiindcă sunt mai mulţi care n-au cămăşi. Sau: Am observat în excursiunile mele că planul temniţelor este greşit; ar fi trebuit să fie tavanurile mai înalte ca să încapă şi oamenii mari ,sau multe pilde despre sine.

Ca acestea: Întotdeauna la Sf. Gheorghe, la Sf. Dimitrie (zile sorocite, pe atunci, pentru mutare, n.m.) Cilibi Moise are două perechi de case: unde şade nu-l lasă să iasă, unde vrea să se mute n-are

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să plătească., Într-o zi Cilibi Moise a dat de o mare ruşine: l-a călcat hoţii noaptea şi n-au găsit nimic." (acest „apropou" îl citează, în Istoria literaturii..., şi G. Călinescu). Sau: Cilibi Moise a găsit un bun arhitect, ce i-a dat un bun plan pentru o pereche de case ce voieşte să-şi facă, acum caută un arhitect mai bun să-i facă un plan pentru parale". Şi: Lumea cumpără mănuşi de la prăvălii cu patru sfanţi perechea, la trei zile le rupe, mai bine la Moise Ovreiul cu un sfanţ rupte gata. Şi încă: Cilibi Moise este aşa de rău bolnav la pungă încât nu se găseşte nici un medic să-l poată vindeca. Sau la secţiunea poveţele lui Cilibi Moise (alte cugetări din experienţa sa bogată) îşi previne cititorii: Să-ţi fie frică de D-zeu şi de acel ce nu se teme de D-zeu. Şi: Decât cu un mojic în lojă, mai bine cu un filosof la arest. Sau: Să nu te rogi la D-zeu să-ţi ajungă prietenul om mare, căci îl pierzi. Şi încă: De-ţi cumperi vreo haină, caută să fie nici lungă, nici scurtă, nici groasă, nici subţire, nici scumpă, nici ieftină, ci după puterea ta. La secţiunea Urările lui Cilibi Moise dăm de următoarea: Domnilor, toţi anii v-am cerut în broşurile mele iertare, dacă am scris şi ceva minciuni întrânsele. Este timp nu vă cer, căci am scris drept. Mă veţi întreba de ce? Eu vă voi răspunde din cauza că ziua şi noaptea visez drepturile confraţilor mei izraeliţi-români. Şi: Domnilor, să mă iertaţi dacă v-am spus şi ceva minciuni, căci Moise proorocul în cărţile sale a scris numai adevăruri şi nu sunt citite de toţi, crez însă că ale mele nefiind toate adevărate le veţi citi toţi. Broşura din 1864, descoperită de noul editor, conţine mai ales cugetări şi pilde aflate în cei din alţi ani, ceea ce demonstrează, încă o dată, utilitatea secţionării tematice a materiei operată de primul editor al lui Cilibi Moise.

Una inedită şi cu haz tot am găsit şi mă bucur că o pot reproduce: Ce deosebire este între

o roată de car şi un advocat? Roata strigă ca s-o ungi, pe advocat trebuie să-l ungi ca să strige.

Filosof nativ sau geniu oral ca un analfabet ce era, Cilibi Moise s-a impus, la vremea sa, prin umorul său evreiesc curat, stimat şi îndrăgit de toţi. Caragiale mărturisise: Cărticelele acelea au

făcut multă plăcere copilăriei mele; cu ele am petrecut multe seri într-adevăr încântătoare, pe atunci când începusem să ştiu citi, şi poate nu pu-

10-III-2014 nr. 3/31

ţină influenţă a avut acea citire, şi dânsa, asupra spiritului meu.

Cu vremea, cărticelele lui Cilibi Moise au fost uitate. E rostul acestei noi ediţii să-i readucă la lumină înţelepciunea nativ populară de esenţă pur evreiască.

Cilibi Moise, vestitul în Ţara Românească, Practica şi apropourile - Ediţie de Ţicu Goldştein. Editura Hasefer, 2000. Sursa:http://www.romlit.ro/un_nelept

Material oferit de Maria Sava, Iaşi

De Adalbert Gyuris cu şi despre Sorin ANCA21 Îl cunosc pe Sorin Anca nu de multă vreme şi totuşi de parcă din totdeauna. Pentru el ziua ar trebui să aibă mult mai multe ore ca să-şi realizeze toate visurile. Scrie poezie, proză, desenează, sculptează, cântă la diferite instrumente şi e un artist în concepţii computerizate. El este modest, sincer şi poate de multe ori prea bun.

Armonia din familie îl face să „prindă aripi” cum spune chiar el.

Portretul lui se concretizează în discuţia care urmează: „Pasiunea este totul.”

- Pentru început câteva date despre tine.

- M-am născut acum 32 de ani şi mă catapultez într-un trecut feeric şi plin de firească linişte. Am copilărit într-un sat transilvan paradisiac, Poiana Gâlzii, la 20 de kilometri de Alba Iulia. Am urmat primii 4 ani de şcoala la secţia germană, sfârşind în cele din urmă aventura „şcolirii” în liceul AgroIndustrial Aiud, promoţia 1990.

- Care a fost impresia când ai sosit în Germania?

21

Sorin Anca (n. 7 august 1972 Poiana Galdei, județul Alba), poet, compozitor, grafician, artist plastic român cu domiciliul în Germania.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - După două încercări eşuate de evadare, ajung în 1990 toamna pe marginea Rinului. Nici măcar azi nu pot răspunde întrebării care a fost adevărata pricină a acestei decizii, oarecum la modă pe vremea aceea sau chiar în aceste vremuri mai... democratice. Nu ştiu! Era poate pe undeva o idee a libertăţii, deşi n-o puteam defini şi definiţia o mai caut şi azi. În sfârşit, ştiu că vroiam să mă întorc după vreo două săptămâni acasă, lumea liberă mă speria, îmi simţeam paradoxal echilibrul pus în pericol, deşi n-am simţit acea răceală a populaţiei germane, care i-ar reprezenta. Într-adevăr simţeam un alt „suflu” în jurul meu, nuanţări plăcute, alt anturaj, altă deschidere… însă aceeaşi sfâşiere, să-i zic pretenţios metafizică, care nici până azi nu m-a părăsit. Mam încadrat sau înrolat destul de repede în social, mânuind problemele ades cu stângăcia-mi înnăscută.

Mi-am dat imediat seama că aici nu-mi pot permite în nici un caz luxul „pasivităţii”. Deci mi-am suflecat mânecile şi m-am apucat de treabă, lucrând prin ogrăzile multor firme şi tot atât de variate ca domeniu sau specialitate până ce m-am gândit c-ar fi timpul să mă „şcolesc”, ajungând în cele din urmă operator multimedia.

- Copilăria ţi-a marcat ideile şi orientările în viaţă?

- Mai mult decât îmi convine uneori să o recunosc.

Am rămas la fel de timid şi naiv, condiţie însă propice pentru felul cum mi-ar place să fie rânduită lumea. Bătătoresc aceleaşi cărări ca şi atunci în timpurile în care curgea cu îmbelşugare peste tot şi din toate lapte şi miere, adică laptele şi mierea totalei contopiri cu clipa minunată şi inconştientă care face aripile văzute. Acest lucru se-ntâmpla din păcate doar în copilărie, azi însă reminiscentele sunt atât de puternice încât mă mai pot adăpa din dânsele...

10-III-2014 nr. 3/31

lucru, că scrisul nu m-a eliberat ci m-a ordonat într-o formă destul de plăcută şi avantajoasă contextului în care mă aflam. Am fost speriat de potenţialul „literei”, de faptul cum mă pot răsfrânge şi descoperi în oglinzile ei mirifice, paralel însă cu această descoperire i-am bănuit şi laţul în care te poate prinde. Actul scrierii a reuşit să dea pe undeva un sens disperării adolescentine, deşi a accelerat într-un ritm năucitor maturitatea pe care n-o văd nici azi cu ochi prea buni...

- Cum a apărut ideea să scoţi o revistă?

- Revista şi munca de editor e o terapie benefică deşi ingrată. S-a născut poate din ideea unui „act de identitate” firesc, din inerţia neastâmpărului; cu siguranţă însă nu dintr-un moft. E în toată înfăptuirea aceasta o convingere sinceră. Cu ani în urmă edita poetul Alexandru Lungu, stabilit din anii 1970 la Bonn revista de creaţie „ARGO”. Încetarea apariţiei acestei minunate reviste a lăsat un gol resimţit de mulţi scriitori şi artişti stabiliţi dincolo de hotarele ţării. Deci iată că s-a născut şi nevoia „continuităţii”, prilej care a activat în mine gândul revistei Galateea. Poate chiar la modul obsesiv... doar astfel îmi poate da explicaţii, doar în acest mod pot vedea orizontul de dincolo de zidul încorsetării, în acest real prea ades coroziv şi infidel divinităţii. Arta adevărată nu se poate coloniza, înfiera, înrobi, academiza şi nici democratiza... ea este prin felul ei „unică” chiar dacă trece prin diverse ipostaze, contexte, dispoziţii ea naşte mereu un ochi care o poate înţelege, un alfabet cu care o pot citi...

- Crezi că poeţii şi scriitorii care trăiesc în Germania se deosebesc de cei din România?

- Da, aşa cum cerul a modelat aripa.

- Cred că se deosebesc doar în modul secundar, la felul cum proiectează problemele universale umane asupra contextului personal sau social, fundamentul fiind însă acelaşi, „actul creator”.

- Când ai început să te gândeşti la scris?

- Cum va evolua arta în următorii ani?

- Atunci când nu se mai putea altfel. Nu ştiu dacă am năzuit spre aşa ceva, poate a fost la îndemână, poate trebuia să se întâmple. Am observat însă un

- În momentul de faţă pare blocată în sistem, văd însă o întoarcere la un fel de „clasicism” sau mai bine-zis, personal îmi doresc acest lucru.

- Crezi că locul natal poate modela omul?

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ce ai transmite tinerilor din România?

- Un singur lucru: să conştientizeze potenţialul creativ care zace şi să-l descătuşeze fără rezerve oricât de greu ar părea. Pasiunea este totul.

De fiecare dată când un român are un succes în afara graniţelor României ne bucurăm cu toţii sau cel puţin aşa ar trebui. Sorin ANCA este stabilit în Germania şi el este deja cunoscut în „lumea” artei din Augsburg şi München. În data de 8 octombrie 2005 a participat cu o expoziţie.

Acest eveniment a fost o dublă sărbătoare, pe de o parte a locului unde s-a ţinut, fiind implicată chiar primăria şi pe de altă parte a tuturor care au reuşit să fie prezenţi, printre care şi eu. Presa din Augsburg a aplaudat acest eveniment şi parcă s-a desprins o întrebare comună: de ce n-a expus până acum, unde a „stat ascuns” artistul ? Am reuşit să stau de vorbă cu artistul Sorin Anca care mi-a mărturisit următoarele: - De când acest gând de a ţine o expoziţie în Germania?

- Dragă Adalbert, locaţia în sine nu cred că a jucat un rol în această manifestare, s-ar fi putut întâmpla oriunde. Diverse împrejurări au facilitat această primă expoziţie, de altfel spontană şi bineînţeles că viitorul îi va rezerva un loc aparte în amintire, fiind „primul pas”. Întâmplarea a făcut ca oraşul Augsburg-Göggingen să pună unui grup de artişti spaţii gratuite la dispoziţie în cadrul proiectului cultural-artistic „Wege der Kunst”, ce tradus ar veni „Drumul artei”.

10-III-2014 nr. 3/31

- Unde s-a ţinut evenimentul ?

- Într-o minunată curte interioară a unei biblioteci orăşeneşti, într-un decor de început de toamnă, contrastul armonizând superb cu exponatele.

- Câte lucrări ai prezentat ?

- Am expus nouă lucrări, unele atingând dimensiuni monumentale.

- Eşti mulţumit de reuşită ?

- Fiind din fire un „tip” destul de dezinteresat, interesându-mă doar „actul” în sine, e greu să vorbesc de acest lucru. Văzută de la distanţă cred că scopul a fost atins: în ochii unor iubitori de artă se putea vedea acel licăr de satisfacţie. A fost prezentă presa şi primarul oraşului Augsburg.

Datoria mea nu este însă a aprecia aprecierile altora, actul cultural, fie el de orice natură, trebuie să comunice prin el însuşi, prin propria-i „natură”.

- Ce urmează? Vei continua tot pe această linie ?

- Spre fericirea mea nu ştiu ce va urma, voi încerca să aflu acest lucru prin actul creator, prin nedumeririle care mi le va provoca cu siguranţă şi prin disperarea-i fecundă, dacă-mi este hărăzit acest privilegiu.

- E mai greu ca în România ?

- N-am experienţa expoziţiilor din România decât de grup, participând de obicei cu pictură-grafică, şi-n organizarea cărora nu m-am implicat decât parţial sau indirect, mă gândesc însă că e la fel de greu-uşor ca peste tot; fiind o chestiune de context, independentă de artist. Oricum, are mare nevoie de intermediar-impresariat mai ales într-o ţară străină care abordează diferit astfel de acte.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

I.

DOAR

HAOS

?

Autor: Lucia Patachi

...chemări auzite, chemări nerostite, chemări refuzate, chemări disperate...

Grădina lui Dumnezeu - Ai luat-o p-asta, de-o ştie o lume! Ţi-a sucit minţile! Toată ziulica stă cu ochii-n oglindă, se boieşte şi după aia umblă lela pe drumuri!

- Ia mai taci, bre, din gură! Treaba ei, ce face! Şi treaba mea dac-am luat-o. Eu trăiesc cu ea!

- Numa‛ că trăieşti la mine-n bătătură! Casa asta n-ai făcut-o tu! Eu am făcut-o, cu tac‛tu, Dumnezeu să-l odihnească!

- Şi ce-are asta cu nevasta mea?!

- Nevastă! Ţiitoare, că nu v-aţi cununat ca oamenii!

- Tot de răul dumitale, că nici n-ai vrut sauzi de nuntă!

- N-am vrut s-o văz în rochie albă, p-asta, care s-a-ntins cu toţi hăndrălăii!

- Ai văzut-o dumneata? Mai taci din gură, că m-aduci în stare de nu mai ştiu de mine!

Vecinii se obişnuiseră să-i audă certânduse. Tânăra noră nu se sinchisea. Frumuşică, subţirică, zâmbăreaţă, fetişcana (era cu vreo paisprezece ani mai tânără decât bărbatu-său) făcea orice s-o fiarbă pe scorpia de soacră-sa: dormea până târziu, se trezea alene, se spăla, se dichisea, îmbrăca un şort şi un maioaş minimal, îşi lua şlapii roz, fierbea un ibric de cafea, băga ţigările fără filtru şi bricheta din plastic roşu în buzunar şi pleca la o prietenă din vecini, unde, ceasuri întregi, căutau pe internet oferte de

10-III-2014 nr. 3/31

serviciu în Spania, în Italia sau, în cel mai rău caz, în Bucureşti! Ba chiar îşi făcuse şi un album foto pentru a-l posta pe net, să ştie „angajatorul” cu cine are de-a face! Poze tonice, rurale: în grădină, culcată în iarba fragedă, cu fesele obraznice spre aparatul de fotografiat; încolăcită în jurul unui cireş subţirel ca o bară; rezemată de o căpiţă, în poziţie de abandon total şi cu câteva fire aurii de paie amestecate printre şuviţele sălbatice ale părului ei negru-negru... Îi părea rău că nu i le putea arăta şi babei, s-o dea gata, să crape fierea-n ea!

Bărbatul, trezit de dimineaţă, mânca în grabă ceva, înhăma caii la căruţă şi pleca la treabă.

Bătrâna se scula şi ea cu noaptea-n cap, cum făcuse de când se ştia, dădea drumul găinilor, le azvârlea un ciur de grăunţe, le punea apă în teică, aduna ouăle în şorţ, ducea mâncare şi apă la cei doi purcei, mărişori deja, mulgea vaca, fierbea o parte din lapte şi alta o punea la prins, mânca – un ou, lapte, caş, ce-i venea la îndemână – şi pleca la câmp, cu sapa pe umăr, să prăşească nişte cuiburi de fasole, şi cu vaca de funie, s-o priponească pe vale, unde era iarba grasă şi bună.

Se întorcea spre seară, făcea repede de mâncare („Să aibă şi prăpăditu‛ ăla ce pune-n gură când o veni de la muncă”), grijea orătăniile, purceii...

Nora asculta muzică – tare, s-audă şi baba!

– mânca împreună cu bărbatul întors de la treburi, era veselă, gureşă, alintată şi iubitoare. Casa era îngrijită, plăcută, aşternuturile – curate şi proaspete, pentru că o fi avut ea păcate, dar ţinea la curăţenie şi la răsfăţ. Nu făcea ale ciorbe şi tocane, însă avea un vraf de reţete de prăjituri, creme, plăcinţele, pe care le experimenta. Uneori reuşea, alteori, nu; când făcea ceva mai bun, îi ducea şi soacră-sii, care nici nu o refuza, nici nu îi mulţumea, doar se făcea că nu o vede. Fata se distra răutăcios, gândindu-se că tot reuşea să-i „ínchidă” gura aia otrăvită! Într-o zi, aparent fără motiv (nu se văitase niciodată de ceva), bătrâna a paralizat pe jumătate.

Nefericirea ei era dublă: pentru propria-i sănătate şi pentru viaţa fiului ei, care, acum, preluase şi treburile pe care le făcuse maică-sa.

Programul tinerei femei nu se schimbase cu nimic. Vaca, porcii sau găinile nu o interesau!

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ţi-am zis eu că eşti prost! Acum ce-ai să te faci cu cadâna asta, care trăieşte cu ţigări şi cafele? articula cu greutate bolnava.

- Om vedea noi! răspundea mohorât fiu-său.

- Ce să vezi, mă, ce să mai vezi?! N-ai văzut pân-acuma?! Au să te-ntinză câinii, vai de capu‛ tău!

Ai ales pân-ai cules! Ce-o să te faci, când oi muri eu?!

- Când o să mori?! Nici la înmormântare n-o să vin! Să mă trăznească Dumnezeu de-oi veni, că prea ai fost a dracu‛!

- Aoleu, nu te mai jura, măi, băiete, nu-L mânia pe Dumnezeu, că tare-i păcat!

- Ei, eşti matale deşteaptă şi le ştii pe toate! Ascultă Dumnezeu la gura mea?!.... În săptămânile următoare, discuţiile dintre mamă şi fiu au fost tot mai frecvente, tot mai rele.

Nu se mai menajau, ea – pentru că ştia că nu mai are timp să-i „deschidă ochii” lui fiu-său, el – pentru că, în sinea lui, cam începuse să-i dea dreptate bătrânei. Aproape o ura fiindcă văzuse lucid o realitate pe care el nici acum nu putea să o judece corect, orbit de propria-i slăbiciune. Nu numai că refuza să-şi recunoască eroarea, dar tot pe maicăsa o considera vinovată de atitudinea sfidătoare a tinerei femei: dacă ar fi luat-o mai cu binişorul, dacă ar fi fost mai îngăduitoare cu ea, ar fi dat-o pe brazdă, ar fi adus-o cu picioarele pe pământ!

Dar n-a plăcut-o niciodată, nu a schiţat niciodată vreun gest de apropiere, dimpotrivă, i-a strigat cât a ţinut-o gura că-i o stricată, o leneşă, o japiţă care se pricepe numai să stea cu picioarele desfăcute, aşteptând oiştea!

- Aşa să ştii: când o să mori, mă duc la cârciumă, să mă-mbăt, că prea ai fost duşmancă! Să mă trăznească Ăl de Sus de-oi jeli după dumneata!

– repeta el cu furie, - Doamne, iartă-l, că vorbeşte gura fără el!

I-a luat minţile haramul ăla de muiere! – bodogănea amărâtă bătrâna, închinându-se cu mâna stângă.

A murit într-o zi de august.

Pe drumul spre biserică au petrecut-o nişte vecini şi câteva rude mai îndepărtate. Fiu-său, nu!

Cât despre aşa-zisa noră, plecase din sat de vreo câteva zile, „la nişte neamuri de prin Constanţa”, după cum ar fi spus ea unor prietene!

Biserica mică părea largă pentru grupul restrâns, venit că „aşa se cade”, nu că ar fi suferit

10-III-2014 nr. 3/31

careva după cea plecată în lumea drepţilor. Ba, murmurau unii, „mai bine c-a luat-o Dumnezeu, să nu se mai chinuie nici ea, să nu-l mai chinuie nici pe amărâtu‛ ăla de fii-su‛!” Slujba scurtă, făcută în grabă de preotul care transpira îmbelşugat în hainele-i sacerdotale, s-a încheiat repede.

Câţiva bărbaţi s-au apropiat să ridice năsălia cu sicriul. Printre ei, şi feciorul celei plecate „în loc de verdeaţă, unde nu este...”! Nimeni nu-l văzuse când intrase în biserică. Câteva vecine, care ştiau multe, îşi dădură coate:„Vezi că degeaba s-a jurat, tot nu l-a răbdat inima să nu vină!” păreau a spune ele prin jocul subtil al sprâncenelor.

Au scos coşciugul din biserică.

Un trăsnet a despicat cerul, s-a auzit o bubuitură năprasnică şi, năvalnic s-a dezlănţuit o ploaie rea, biciuitoare, cu şuvoaie de apă şi zbucium de vânt. Ţipând, oamenii s-au adăpostit care pe unde a apucat: sub clopotniţă, prin curţile şi pe prispele caselor vecine.

Lângă dric nu a mai rămas decăt fiul răposatei. Neras, cu capul descoperit, cu fruntea şi cu obrajii şiroind de apă, cu cămaşa albă brăzdată de firişoarele negre scurse din făşia de doliu pe care i-o prinsese o vecină de buzunarul de la piept.

Furtuna se înteţea. Tot mai mânioasă, tot mai necruţătoare. Fulgerele şi tunetele se succedau, se încrucişau, se suprapuneau, din ce în ce mai aproape, mai ameninţătoare!

Bărbatul căzu în genunchi. Îşi ridică faţa, lăsându-şi-o lovită de pedeapsa ploii. Rosti, poate şi printre lacrimi: - Iartă-mă! Iartă-mă!

La fel de neaşteptat precum se pornise, furtuna s-a potolit, devenind o ploaie domoală şi discretă ca mâhnirea... ©Lucia Patachi

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIOARA BĂLUŢĂ

II. Înger de femeie …iar în nopţile târzii, dacă nu mai poţi să vii, dă-ne Doamne jucării şi fă-ne din nou copii…

Judecătorul simţea că se sufocă. O transpiraţie rece îi udă şira spinării. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Duse palma dreapă să le şteargă. Nişte vârtejuri halucinante întoarseră, pentru câteva secunde, sala de judecată cu duşumeaua în sus. Reclamantul, un preot dintr-un sat de la marginea judeţului, îl privea cu nişte ochi mari şi albaştri, de copil nevinovat, având tălpile pantofilor lipite de tavan. Nu putea să desluşească dacă era uimire sau durerea crucificării. A scuturat de câteva ori din cap. „Doamne, ce-i asta? Am vedenii!” O inspiraţie de moment s-a dovedit a fi salvatoare: „Şedinţa se suspendă!” S-a mirat şi el de timbrul vocii sale, parcă venea din străfundul istoriei creştine. I se părea că este Irod şi că trebuie să meargă imediat să se spele pe mâini. Nici nu şi-a dat seama când s-a dezbrăcat de robă.

Claxonul unei maşini îl readuse la realitate. Era în cămaşă şi afară bătea un vânt rece de toamnă.

Frunzele se târau pe asfalt. Nu aveau curajul să se ridice; oricum s-ar fi găsit o rafală neîndurătoare să le salte în văzduh şi de acolo cine ştie unde avea să le risipească, departe de copacul cu care au trăit într-o simbioză perfectă.

Intră în barul de peste drum. Se aşeză ruşinat la măsuţa lui din colţ. Ştia că nu face bine, dar nu se putea stăpâni. Era conştient că devenise dependent de alcool. A luptat mult cu sine, a fost de câteva ori la un sanatoriu pentru dezalcoolizare.

Câte a tras şi câte a văzut acolo, numai el ştie! Cum ieşea pe poartă îşi făcea cruce şi se jura că în vecii vecilor n-o să mai pună strop de băutură în gură.

Doctorul l-a avertizat tot de atâtea ori: „Dacă n-ai să faci un efort de voinţă, toată munca noastră va fi zadarnică; ar fi păcat de timpul petrecut aici şi

10-III-2014 nr. 3/31

de banii risipiţi pe tratament. Gândeşte-te că ai şi hepatita asta periculoasă. Poate fi fatală!”

Se simţea ruşinat faţă de soţie şi copii, faţă de şefii lui, faţă de doctor, dar cel mai mult faţă de Dumnezeu; el lupta cu înverşunare împotriva lucrării Lui sfinte, distrugându-şi trupul şi sufletul cu bună ştiinţă.

Primul pahar de tărie l-a dat pe gât dintr-o răsuflare. I-a făcut semn băiatului de la bar să-i mai aducă unul. Cu degetele tremurânde, abia a reuşit să scoată o ţigară din pachetul cartonat.

Flacăra brichetei a aprins prima ţigară. Fumul i-a invadat alveolele pulmonare, a trecut în sânge şi apoi în creier. Doi duşmani uniţi împotriva lui: alcoolul şi tutunul. El singur, un biet suflet de om, rătăcit într-un hăţiş de legi care se schimbau şi se înmulţeau de la o lună la alta. Pe cât de mult şi-a dorit să ajungă judecător, tot pe atât îl cuprindea greaţa acum. Până la această vârstă − abia împlinise patruzeci şi doi de ani − a fost un om cinstit. Nu iau plăcut şmecheriile, ilegalităţile şi, mai ales, nedreptăţile. Îi plăcea să judece profund fiecare caz în parte. Trăia, pe rând, drama fiecărei părţi implicate în proces. Era foarte simplu să aplici legea, să judeci numai în spiritul şi litera ei, dar el nu putea să facă numai aşa. Judeca şi cu sufletul, ori când pui suflet orice lucrare se înalţă la rang de artă. Considera că este un sacrilegiu să condamni un om nevinovat şi, tot la fel, să faci scăpat un om vinovat. Spunea foarte bine Voltaire că „…e de preferat să scapi pe un vinovat decât să osândeşti pe un nevinovat... ” De la un timp, nu mai putea să doarmă. Avea coşmaruri, chipurile celor pe care îi condamna se tânguiau şi se rugau în genunchi: „ Îndurare, îndurare, domn‛ judecător!” Se trezea lac de apă. Fuma ţigară după ţigară. Alteori îl trezea soţia că ţipa în somn, dădea sentinţe capitale, apoi cerea el însuşi iertare lui Dumnezeu: „Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce fac!” − Ce faci magister? Te sfinţeşti sau te aghezmuieşti? − Meditez, răspunse, surprins, judecătorul, colegei de breaslă. Nu iei loc? − Nu, mă grăbesc, intru imediat în şedinţă.

Cumpăr ţigări şi dispar. Eşti aşteptat, au întrebat de tine. − Nu pot să mai judec astăzi. Să amâne tot. − Treaba ta. S-a întâmplat ceva?

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE − Mi-am bătut joc de un slujitor al Domnului. Am greşit; eu care trebuie să fiu imparţial, am greşit şi nu pot să mi-o iert! − Vrei să-mi povesteşti? − În acest moment nu, nu pot, poate altă dată. − Ce-ai spune dacă te-ai duce acasă, ai face un duş şi m-ai aştepta peste două ore? Te iau cu maşina şi vorbim la o cafea. − Ok! Tânăra schiţă un salut cu mâna grăbindu-se spre ieşire. Bărbatul o urmări nepăsător până ce silueta ei dispăru în spatele geamului fumuriu.

Pentru prima dată se întreba cum o cheamă de fapt pe această stagiară. Dacă are un an de când a venit în judecătorie. Ştia că este de undeva din zona Comăneştiului. Avea un aer proaspăt şi tineresc, de copilă chiar. O întreba tot timpul: „Ce mai faci, puştoaico?” Iar ea îi răspundea: „Bine, magister, judec!” De aceea nu ştia sigur cum o cheamă. „Georgia, Georgiana? Cam aşa ceva. Dar mai conta?

Magisterul a urcat pe bancheta din spate.

Georgiei i-ar fi plăcut să-l aibă în dreapta ei. El i-a replicat că locul „magistrului” este în spate, nu pe locul mortului. Au râs, deşi gluma era, cel puţin, macabră. − Unde mergem, magister? − La bibliotecă. − Citim Codul lui Hammurabi? − Nu. Vom citi legile lui Murphi, ba nu, ale lui Moise. Cele zece porunci. − Atunci, eu propun să mergem la biserică, aprindem câte o lumânare, ne spunem unul altuia păcatele, ce avem pe suflet, apoi ne iertăm reciproc. − Ce păcate poţi să ai, tu, puştoaico? Eşti tânără, nu prea ai avut timp să-l superi pe Domnul! − Ai dreptate, nu l-am supărat pentru că nu am avut loc de alţii. Dar ştii că poţi păcătui şi cu gândul. − Gândul, puştoaico, este doar ispită, fapta este cea care hotărăşte, fapta este criteriul adevărului. Nu te condamnă nicio lege, nicio instanţă, fie ea divină, numai pentru simplul fapt că ai gândit ceva rău. Cu atât mai mult este de apreciat cel ce gândeşte apocaliptic, dar zideşte în oameni paradisul.

10-III-2014 nr. 3/31

− Hai, spune, unde să opresc? Am trecut pe lângă două biserici, o catedrală, unde vrei să te duc? − Unde vrei tu, puştoaico, tu hotărăşti.

Sunt doar invitatul tău în această seară. − Plătesc tot eu? − Normal. Cine invită, plăteşte, nu? − Fie! Georgia auzise, printre colegi, că restaurantul Vogue are o atmosferă primitoare, servire ireproşabilă, iar orchestra nu prea te lasă să stai pe scaun. Ar fi avut chef să danseze. Şi să-l asculte pe magister. Ce ascunde acest om? Ştia de la alţii că este un tip foarte capabil, a terminat dreptul cu zece, a făcut şi doctoratul. Dar ce anume îl făcea pe acest omuleţ să bea în aşa hal încât să-şi pună în joc onoarea şi sănătatea? Are o fată studentă la arhitectură, o mare parte din salariu se duce pe gazdă la Bucureşti, mâncarea scumpă, metroul la fel. Mai are şi un băiat în ultimul an de liceu, ditamai vlăjganul. Inteligenţi, buni la carte. Nu ştia nimic de soţia lui. Oare îl iubea? El o iubea? Toţi colegii lui, judecători mai vechi, locuiau în vile. El a rămas tot la apartament. Deci nu a făcut niciun mişmaş de proporţii, din salar, chiar aşa bun cum e, acum, greu îţi faci o vilă…

Un chelner tinerel, îmbrăcat impecabil, i-a condus la un separeu luminat de o lampă cu ornamente din cupru patinat în forme de frunze ce împrăştia o lumină difuză galben-verzuie. Georgia a început comanda. − Eu şi domnul… − Plecăciune, majestate! Prea umilul şi prea însetatul vostru supus… recită judecătorul ceva din timpuri demult apuse, aplecându-se într-o reverenţă care ar fi întrecut şi pe cel mai vestit dintre personajele lui Shakespeare. − Preasupusul însetat este suveranul nostru!

- intră în scenă şi ospătarul în ţinuta lui de majordom imperial, înclinând bustul şi îndoind genunchii într-un salut rupt parcă dintr-o ceremonie regală. Putem să vă astâmpărăm setea cu cel mai bun vin de pe coastele însorite ale Moldovei, roşu sau alb, dar şi rozé, cu cel mai ales buchet şi dezlegător de limbă, care vă poate face să uitaţi de toate grijile şi necazurile acestei vieţi trecătoare şi să visaţi la nemurirea sufletului. Putem să vă alintăm pohta pântecelui cu cele mai delicate bu-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nătăţi, cu cele mai fine mirosuri. Domniile voastre numai să poruncească! − Aduceţi vin! Vin roşu ca sângele, porunci Georgia privindu-l cu coada ochiului pe Sergiu. − Facă-se voia voastră, My Lady! − Să fii fericită, puştoaico!

Au ciocnit paharele cu atenţie, ca într-un ritual ancestral, privind fiecare vinul care părea a fi sângele ultimilor supravieţuitori de pe suprafaţa pământului. Apoi, judecătorul, privind undeva în gol, rosti cu o voce gravă: − Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. − Amin! Ştii ceva, Sergiu? Acesta este primul pahar de vin pe care îl ţin în mână. Parcă îmi este teamă să-l duc la gură. Oare cum este să te ameţeşti? − Primul pahar? se miră ca de o adevărată minune magisterul. Atunci va fi primul şi ultimul în aceasta seară. Voi avea grijă să se întâmple întocmai. − Ţi-e teamă să nu fac urât? − Mă gândesc, în primul rând, să nu mă duc pe jos acasă… − Ah, deci nu-ţi pasă de mine dacă mă voi simţi rău? Te gândeşti numai la tine? Vai, ce inimă crudă ai! De… judecător! Defect profesional, e şi normal, nu? − Am glumit, desigur. Eu ştiu cel mai bine ce înseamnă asta. Până să termin liceul militar n-am gustat picătură de alcool. Am avut rude apropiate care s-au dus pe apa sâmbetei din această cauză.

Jurasem că niciodată nu voi bea măcar un pahar.

Dar a fost suficient să-l beau pe primul şi de atunci… − Cum s-a întâmplat asta? Cu ce prilej? se interesă cu luare aminte tânăra judecătoare. − La moartea mamei. Atunci am băut prima dată. Mi-a fost foarte greu! Dumnezeu s-o ierte! − Totuşi, ce găseşti în acest viciu? Este un viciu, până la urmă, trebuie să recunoşti că nu-ţi aduce nimic bun. − Ai dreptate, dar eu nu beau decât în anumite momente; atunci când nu mă pot suporta, când nu mă regăsesc în schema universului. E greu de explicat, dar şi mai greu să te înţeleagă cineva.

10-III-2014 nr. 3/31

De exemplu astăzi. Parcă toate trebuie să mi se întâmple numai mie! − Cred că e doar o impresie, aşa spunem toţi când ni se întâmplă ceva la care nu ne aşteptăm. Tuturor ni se întâmplă ceva neaşteptat, bun sau rău. − Dacă ni s-ar întâmpla lucruri bune, alta ar fi situaţia… − La tine cum a fost? − Tocmai voiam să-ţi povestesc. Am avut pe rol un proces în care reclamantul era un popă de undeva de la ţară. Ce se întâmplase? Ştii cum e acum prin sate, se luptă preoţii între ei pentru enoriaşi, care să aibă cutare parohie, care e mai bună… fiecare cu adepţii lui. Spiritele se încing şi se bat chiar în biserică, în altar, atât preoţii între ei, dar mai ales enoriaşii. Un adevărat război religios, îţi dai seama. − Ştiu, cam peste tot e aceeaşi poveste; a intrat dihonia în ei! − Aşa, respectivul îl reclamă pe un sătean că… ţin-te bine! În urma unor discuţii mai aprinse astfel a cuvântat părintele - ţăranul nostru şi-a dat pantalonii până la genunchi şi i-a prezentat preasfinţiei sale… dosul lui cel păcătos. − E prea de tot! Parcă nu-mi vine a crede! − A recunoscut omul. Un necăjit, mai mare mila. − Cerea daune morale, preotul? Nu le mai ajunge! − Da, douăzeci milioane lei vechi despăgubire morală, murdărirea imaginii, etc… Eu îl întreb, dacă această faptă i-a adus şi prejudicii materiale. − Adică? - m-a întreabă el. − Părinte, ţi-a scăzut cumva numărul de înmormântări? − Nu domn‛ judecător. − Ai avut mai puţine cununii, botezuri? − Nu, domn‛ judecător, din această cauză, nu. − Atunci?

S-a uitat cu nişte ochi la mine de parcă abia în clipa aceea şi-a dat seama de grozăvia pretenţiei sale. Ca să nu mai zic că tot el a fost cauza acelor răzmeriţe. L-am auzit rostind cu o voce ştearsă: „Doamne, iartă-mă, ce-am făcut?” Era atâta umilinţă în glasul acela… M-au impresionat ochii lui,

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE erau de un albastru cum n-am văzut niciodată, parcă era tot cerul copilăriei mele în care zburau păsările paradisului!

Georgia, în tot acest timp, îl privea pe magister şi îl studia din toate părţile. Un profil deosebit, un nas drept, părul deja argintat îl prindea cum nu se putea mai bine. O dicţie aproape perfectă. Mimica feţei şi gesturile mâinilor erau delicate şi bărbăteşti în acelaşi timp. Simţi dintr-o dată o milă şi o duioşie nesfârşită faţă de acest personaj. Nu avea de unde să ştie sărmana fată că mila este sora cea mică a iubirii… De unde să ştie? Şi dacă ar fi ştiut?

Ar fi vrut să facă ceva deosebit pentru el, să-l roage, să-l implore să nu mai bea, să nu mai audă atâtea bârfe pe seama lui. Ce-ar fi putut să facă, oare?

Judecătorul îşi mai turnă un pahar din sângele Domnului. Tânăra fată îl privi în ochi. L-ar fi mustrat să fie mai atent cu băutura, dar nu putea. S-ar fi simţit ridicolă. Îi veni ca din senin o întrebare. − Sergiu? Tu ai fost vreodată îndrăgostit?

La această neaşteptată întrebare magisterul a fost cât pe ce să se înece cu nasul în pahar.

O tuse nevolnică puse stăpânire pe el. Cu greu şi-a revenit. A rămas cu privirea pierdută undeva în tavan.

Abia acum muzica se făcu auzită. Fata fredona:

Et si tu n‛existais pas, dis moi pourquoi j‛existerais… pour traîner dans un monde sans toi, sans espoir et sans regrets…

Avea momente când nu mai ştia ce se întâmplă în jurul lui. Plutea deasupra pământului. Nuşi mai încăpea în piele de atâta fericire. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru marea lui bunătate. De trei ani s-a rugat zi şi noapte să-l miluiască cu acea iubire unică pe care şi-a dorit-o în toţi aceşti ani. A meritat să aştepte. Dar de multe ori i se făcea teamă, îşi spunea că nu e bine să-i ceri lui Dumnezeu ceea ce vrei tu, aceasta ar fi o dovadă de egoism, ci trebuie să te rogi să-ţi dea ceea ce ştie Creatorul că-ţi lipseşte şi îţi este necesar. Fiecare clipă petrecută cu Georgia o trăia înmiit când ajungea acasă. Suspina, ofta şi zâmbea în somn.

Alteori o pierdea prin vis şi se trezea ud leoarcă,

10-III-2014 nr. 3/31

cu perna mototolită în braţe. Ochii îi erau plini de lacrimi. Multe gânduri puneau stăpânire pe el. Prima lui dragoste adevărată şi imposibilă. Când stătea în braţele puştoaicei şi ea îi număra firele de păr alb îl apuca nişte sentimente de vinovăţie; gândea că fata trebuie să merite ceva mult mai bun decât el, un tânăr aproape de vârsta ei, să-şi facă un cămin, să se înfăţişeze în faţa lumii fără ruşine. A încercat de câteva ori să aducă conversaţia despre viitorul lor, dar Georgia i-a pus degetul pe buze spunându-i doar atât, să lase totul în seama timpului, doar este cel mai bun judecător. Nu încăpea vorba despre un eventual divorţ întrucât ea considera că nicio fericire durabilă nu se poate clădi pe durerea altora.

Se luau în braţe şi stăteau tăcuţi lăsând să vorbească doar inimile între ele.

Georgia era vegetariană şi asta îi dădea o dulceaţă de fructă coaptă, dar şi mireasma florilor de primăvară. Colegele o invidiau pentru tenul ei alb şi strălucitor, mereu proaspăt şi se compătimeau că ele n-au avut bucuria de a se fi născut într-o zonă cu aer curat şi ozonat de munte. Dar pentru că era mereu pusă pe glume, au iertat-o că le întrecea în frumuseţe, mândrindu-se, în acelaşi timp, că sunt contemporane cu cea mai minunată femeie din judecătorie. Îi admirau părul des şi negru ca pana corbului, care îi cădea în valuri pe umerii ei rotunzi, acoperindu-i tot spatele. Care mai de care se întrecea să-i între în graţii, căutând tot felul de şiretlicuri să o invite la cină, doar-doar vor deveni cumnate sau verişoare. Georgia se amuza pe seama lor lărgindu-şi, fără intenţie, cercul de pretendenţi, însă niciunul nu-i aprinsese călcâiele. Mulţi dintre tineri aveau studii în străinătate, masterate, situaţii materiale care impuneau respect şi admiraţie, patroni cu afaceri puternice, implicaţi în politică, dar sufleteşte erau departe de ea, ca de la cer la pământ. I-ar fi plăcut să audă şi discuţii despre viaţă, să filozofeze, să audă propuneri sau vreo idee din partea măcar a unuia dintre ei cu privire la soarta concetăţenilor. Totul se învârtea numai în jurul banilor, le străluceau ochii când auzeau de o eventuală afacere. Aşa că dieta ei naturistă era de acum cea mai bună scuză pentru a refuza invitaţiile la cină. Când a făcut un împrumut la bancă să-şi cumpere Fordul se credea cea mai fericită femeie. A făcut primul drum acasă, la părinţi. Şi-a îmbarcat bătrâneii în eleganta maşină şi

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE n-a oprit decât la mănăstirea Văratec. Simţea că tot ce are mai scump pe lume sunt tot părinţii. A sfinţit maşina şi a mai citit pentru cine ştie a câta oară versurile dăltuite în crucea de marmură de la mormântul Veronicăi Micle. „ ŞI PULBERE ŢĂRÎNĂ DIN TINE SE ALEGE CĂCI ASTA E A LUMII NESTRĂMUTATĂ LEGE NIMICUL TE ADUCE NIMICUL TE REIA NIMIC DIN TINE-N URMĂ NU VA RĂMÎNEA ” VERONICA MICLE/ 4 VIII 1889

în glas:

La despărţire, tatăl fetei i-a spus cu durere

− Fata tatii, e frumoasă maşina, îmi place şi văd cât eşti de bucuroasă. Dar poţi să ai toate palatele din lume, dacă nu-mi vii acasă cu un ginere, să stau şi eu de vorbă cu el, să bem o cană de vin împreună, să-ţi văd obrajii roşii, plesnind de fericire, să ţin şi eu în braţe un nepot sau o nepoată − că acuşi ne-om duce − te rog să mă crezi că eu şi maică-ta… N-a mai fost chip să continue că lacrimile bătrânului i-au făcut pe toţi trei să se îmbrăţişeze. − Lasă tată, că avem timp, de ce atâta grabă? − Tu ai timp, noi… de-amu…

Sergiu devenise nervos în viaţa de familie.

Nu se mai înţelegea sub nicio formă cu soţia, cu băiatul, nici cu fata, chiar dacă ea era la Bucureşti mai tot timpul. Se gândea cum să divorţeze, dar, privind întâmplător în ochii fiului, şi-a dat seama că nu va putea face asta niciodată. Când rămânea singur în casă golea toate sticlele din bar, apoi ţipa de îl auzeau toţi vecinii: „Doamne, de ce mi-ai ascultat ruga? Te-am rugat de o mie de ori să mi-o dai pe Georgia, dar nu mi-ai spus că nu am inimă sămi las nevasta şi copiii!” Apoi, ca un licean care a băut prima bere în viaţa lui, l-ai fi putut auzi: „I

love you! What have you done of me? I love you like crazy! Like a fool, a fool, a fool…”

Nu avea astâmpăr până să se întâlnească cu Georgia. I se părea un an până venea seara. Şi chiar un an se împlineşte, acuşi, de revelion. Au convenit să petreacă ultima noapte a anului împreună. Soţia lui, medic fiind, s-a oferit să facă de gardă în locul

10-III-2014 nr. 3/31

unei colege care plecase la fiica ei în Grecia.

Georgia a plecat de dimineaţă să-şi vadă părinţii şi să le ducă daruri de sărbători. I-a lăsat cheia lui Sergiu să facă pregătirile aşa cum va crede el de cuviinţă. Umpluse masa cu tot felul de fructe şi comandase un tort pe măsura evenimentului. A luat multă şampanie, dorea să-i facă o baie în şampanie şi el să-i soarbă fiecare picătură şi să muşte din fiecare milimetru de piele. Ar fi vrut să se îmbete amândoi, să danseze până la epuizare şi să adoarmă îmbrăţişaţi pe muzica lui Vivaldi, a lui Andre Rieu, în surdină şi la flacăra lumânărilor de ceară aromată. Şi-a luat laptopul şi, aruncând o ultimă privire în oglindă, ieşi grăbit pe uşă.

Ceasul arăta ora 7 şi 30 pm. Ar fi trebuit să sosească. Afară se auzeau pocnituri şi glasuri tinere de urători însoţite de zurgălăii mânuiţi cu dibăcie. Sergiu îşi turnă un pahar de whisky. Porni şi laptopul. Când era singur avea un sentiment de teamă. De aceea stătea ori cu televizorul deschis, ori cu laptopul, unde găsea tot ce l-ar fi interesat, mai cu seamă mesajele din partea puştoaicei.

Un mesaj offline îi stârni atenţia. „Dacă vreodată îţi va fi dor de mine, cautămă! Te voi aştepta cu braţele deschise; Dacă vreodată vei fi trist, flămând şi însetat, vino! Îţi voi da toată dragostea mea; Dacă mă cauţi şi nu răspund, vino cât mai urgent, am mare nevoie de tine!”

Zâmbi. Îi mulţumi cerului pentru căldura acestui mesaj. Deja i s-a făcut dor de Georgia. Mai turnă un pahar din băutura lui preferată şi nu s-a putut abţine să n-o sune. A răspuns căsuţa vocală.

Mai încercă o dată… Aceeaşi poveste. „Cred că drumul e greu, iar au prins drumarii nepregătiţi: Iarna nu-i ca vara!” Simţi că îl strânge nodul la cravată. Privirea i se opri pe ultima parte a mesajului: „Dacă mă cauţi şi nu răspund, vino urgent, am mare nevoie de tine!” Îi scrie şi el un sms: „Vino mai repede, am mare nevoie de tine. Sergiu.” Ceva i se pare că nu e în ordine. Un tremur ciudat puse stăpânire pe el.

Telefonul îi juca în mână. Cu greu a reuşit să găsească în agendă numărul poliţiei. „Sunt judecătorul Sergiu L. Puteţi să-mi spuneţi dacă a avut loc vreun accident în raza…”

A scăpat telefonul din mână, dar nu s-a mai aplecat să-l ridice; a ieşit ca vântul. Uşa salonului

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de reanimare era încuiată. Nimeni nu se afla în apropiere. A bătut cu putere. − Georgia! Georgia! Sunt eu, Sergiu, mă auzi? − Nu te aude, nu are cum, auzi o voce cunoscută în spatele său.

Sergiu s-a prăbuşit pe genunchi, scrijelind cu unghiile vopseaua albă a uşii. Parcă n-ar fi îndrăznit să întoarcă capul. − Spune-mi, în ce stare e? − E sedată, dar va fi bine. A strigat în continuu numele tău, trebuia s-o opresc cumva. − E grav? − A avut noroc, mare noroc. Eu am operat-o.

Sergiu s-a întors cu faţa şi a început să-i sărute picioarele soţiei. Aceasta îl mângâia pe creştet ca pe-un copil. − Mulţumesc, Mihaela. Mulţumesc, mulţumesc… − Ia halatul meu, să nu răceşti. Cum ai venit aşa în cămaşă? Ia telefonul fetei, să i-l dai. Eu plec, mai am o urgenţă. Să ai grijă de ea, continuă doctoriţa descuind uşa.

Sergiu se uită în ochii soţiei. Parcă niciodată nu a fost atât de frumoasă. A strâns-o în braţe. − Iartă-mă, Mihaela, bâigui judecătorul, iartă-mă, te rog! − Te-am iertat de mult, fii pe pace! Şi plecă.

Sergiu o privea cum se îndepărtează şi parcă nu-i venea a crede. Soţia se întoarce şi îi spune mai mult şoptit: − S-o iubeşti, Sergiu, s-o iubeşti… e un înger de femeie!... s-o iubeşti, s-o iubeşti, s-o iubeşti... mai auzi bărbatul ultimele frânturi, ca nişte ecouri din vocea femeii, stingându-se pe culoar odată cu zgomotul paşilor. ©Mioara Băluţă

©Prelucrare electronică: Constantin Rusu, Bârlad

10-III-2014 nr. 3/31

ELISA ROHA III. CUTREMURUL Acolo în străfunduri, tensiunea iubirii sau a urii, strânsă, ţinută în chingile echilibrului, se dezlănţui furtunos, poate într-o îmbrăţişare, poate într-o încleştare duşmănoasă, de luptă, între giganţii din măruntaiele pământului şi faliile alunecătoare. O respiraţie adâncă, profundă, o pulsaţie convulsivă a valurilor de energie ce se propagă fulgerător în unde spasmodice, însoţite de un vuiet lugubru, ajuns la paroxism - un muget sălbatic, tresăltă pământul de câteva ori, apoi îl smuci vijelios. Blocul începu să se legene, de-a latul ca o navă în derivă. Prinşi de mâini, cu copiii atârnaţi de trupurile lor, formară o singură fiinţă, a spaimei adevărate, nude, fără logică, fără speranţă, fără nimic omenesc. Avertizaţi de strigătele vecinilor ca să nu folosească liftul, cam şubred e adevărat, a urmat goana, animalică, în salturi, pe treptele scării legănătoare cu copiii înfăşuraţi în pături, purtaţi pe braţe, fuga bezmetică în noaptea nefiresc de caldă pentru începutul de martie, sub clarul generos al lunii. Când, în sfârşit, pământul răzvrătit s-a potolit, fără să vrea au privit înspre părculeţul de vizavi. Cioturile negricioase ale copacilor parcă cerşeau, implorau îndurare… Trezite din somnul iernii, nişte păsări se roteau deasupra speriate.

Reîntorşi în casă, au constatat că se spărsese doar sticla cu lapte alunecată de pe masa din bucătărie. Răpuşi de viroza de iarnă-primăvară, două săptămâni au zăcut privind îngroziţi ravagiile cutremurului pe ecranul televizorului. Blocuri năruite, vieţi curmate, tragedii de necuprins. Şi peste tot aceleaşi imagini, aceleaşi „paradigme salvatoare care cutreierau şantierele de dezafectare”. Dacă la început oamenii au apreciat interesul manifestat de autorităţi, implicarea nemijlocită a tovarăşului,

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE întors urgent dintr-o vizită în străinătate, solidaritatea de neimaginat în alte condiţii, a oamenilor din toată ţara cu Bucureştiul crunt lovit de cutremur, prea-multul zel a început să enerveze.

Având o casă de oameni bolnavi, câteva zile, capul familiei a stat pe lângă ei să-i doftoricească împreună cu menajera. Au urmat telefoane, vizite, poveşti, povestiri cu eroi adevăraţi, soldaţi, voluntari, oameni simpli, cascadori ce au muncit zi şi noapte la dezafectări, unii chiar sacrificându-şi viaţa în încercarea de a-i salva pe cei prinşi sub dărâmături, alţii ascunzând la cingători lănţişoare, inele şi alte amintiri de la cei găsiţi sub pereţii prăbuşiţi. Dar nici despre unii, nici despre alţii nu existau ştiri oficiale. Circulau ca legende intrate în folclorul unui popor, de la om la om, de la suflet la suflet.

Zilele au trecut nefiresc de repede, s-au trezit cu soarele bătând puternic în geamuri şi părculeţul din apropiere înverzit. Prima ieşire notabilă a fost în Cişmigiu. Magnoliile erau înflorite, natura explodase într-o abundenţă florală smălţuită pe verdele vesel şi generos al primăverii.

Oameni pe jumătate înspăimântaţi, pe jumătate fericiţi povesteau oricui dorea să-i asculte groaza prin care trecuseră, hazardul norocos, situaţiile caraghioase, picurând lacrimi pentru cei luaţi de valul necruţător al morţii. Parcă se schimbase ceva, parcă lumea părea mai altfel, oamenii se manifestau mai sincer, păreau mai apropiaţi, parcă li se deschiseseră un pic sufletele.

Dar nebunia pământului odată potolită dădu curs şi motivaţie altei nebunii. Cu o agresivitate greu de imaginat, începu construcţia „plombelor”.

Orice palmă de pământ, orice oază de pomi şi de verdeaţă dintre blocuri devenea şantier pentru ridicarea altora, aşa-numitelor blocuri-turn, construcţii cu peste zece etaje, ca un omagiu adus oamenilor muncii de la sate şi oraşe, supravieţuitori şi învingători ai naturii dezlănţuite.

10-III-2014 nr. 3/31

Emily Dickinson Mi-e teamă de Cel ce vorbeşte puţin Mi-e teamă de Cel ce vorbeşte puţin Mi-e teamă de Omul Tăcut Pe Vorbăreţ - pot chiar să-l întrec Mă întreţin oricând c-un Limbut De cel ce drămuieşte Vorba Când Alţii - vorbe risipesc Mi-e teamă - şi-s prevăzătoare Este un Om Ales

O sepală, o petală şi un spin Ca o părere, un freamăt de ramuri Peste zorii de vară - blând alizeu O sepală, o petală şi un spin Un licăr de Rouă - O Albină ori două Şi floarea asta - sunt Eu!

Cunosc vieţi, de care m-aş lipsi Cunosc vieţi, de care m-aş lipsi Cu Bucurie Şi altele - în care absenţa unei clipe E cât o veşnicie Din ultimele - sunt puţine Una ori Două - poate Cele dintâi - în schimb Nu pot fi numărate.

traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu

©Elisa Roha

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Victoria Milescu: Mereu arunc ceva din mine

pentru a rămâne întreagă Sub titlul Mereu arunc ceva

din mine pentru a rămâne întreagă, publicăm un grupaj

de versuri semnate de poeta Victoria Milescu22.

Imitându-i pe ceilalţi Dumnezeu şi moartea îmi poartă de grijă eu fac să dureze efemerul construiesc o casă pentru vrăbii sădesc un pom pentru Rai fac un copil care va dărâma casa fiind prea mică şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte scriu o carte despre toate acestea şi cineva o va arde să se încălzească sub viscol…

Citadinism Se înnoptează până în cele mai mici amănunte pe bulevard coji de cuvinte zdrobite maşinile se opresc brusc în trupul debusolat om sau câine? ţin buchetul de flori ca o torţă olimpică ei aclamă hulubii sinucigaşi oraşul îmi pune piedică 22

Poemele sunt extrase din volumul Fenomenele fără cauză apărut în colecţia „Opera omnia – poeţi contemporani”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011.

10-III-2014 nr. 3/31

mă sprijin de laudele cu izul lor mortuar brusc se desprinde cerşetorul poet poate eşti tu deghizat ivindu-te orbitor după doar câţiva paşi poate că te vei arăta în tunel călcând pe lumină noi, orbii eterni te vom lumina o secundă licărind în capătul de ţigară nestins scăpat la rădăcina oraşului spălat cu solvent, insolent…

Zidirea de sine Când pielea lumii trosneşte sub pielea de fum şi pucioasă a morţii când lucrurile nu se mai împotrivesc lucrurilor unde te pot găsi uşor şi repede pentru o biată iscălitură pe pielea mea de pisică pe pielea mea de tatoo înnegrind bezna încărunţită scriu cu sângele vărsat pentru gloria ce va naşte alt sânge purtător de torţă prin labirintul bibliotecilor duhnind a geniu şi nebunie şi eternitate mereu arunc ceva din mine pentru a rămâne întreagă…

Lentissimo Nu mă iubi sub stropii ploilor roşii curgând pe trup veghează-mă din turnul cu vipere nu-mi rosti numele aşteaptă-mă-n gări inventate venind din ţările de nicăieri nu mă iubi, nu mă urî încă trec printre schijele glasului tău

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai vie decât moartea cea fără de moarte cu îmbrăţişări vinovate sub o lege de fier am rămas numai noi doi pe o planetă mare din care totul a fost furat.

Nania Cresc încet, dar continuu precum stalactita – câţiva milimetri pe an oare câte veacuri voi aştepta să ajung la fereastră fluturând o batistă albă oare câte veacuri vei aştepta să luminez peste valuri să te apăr cu sângele-mi incandescent urcând atât de încet în venele unei peşteri a comorilor descoperită vreodată întâmplător de vreun tâlhar încurcând treptele anilor cresc încet, dar fără oprire precum lacrima înecând marea...

Exil de bunăvoie Spăl apa de moleculele singurătăţii prin odaie trece râul cu resturi de echipaj stelar dincolo de marginea patului – prăpastia viului vaierul cristalin aşteaptă tu, eu sau moartea cu mâinile ude îşi desface haina încinsă de focul de oase a greşit mult să înveţe mult mă cufund în apa care spală râul el se cufundă în mine sorbind strigătul pedepsei să-şi ducă viaţa până la capăt.

10-III-2014 nr. 3/31

©Curajul speciei tale Prin purpura zilei, poemele ne urmăresc, ne găsesc ne schilodesc pe viaţă apoi, mulţumindu-ne frumos se reîntorc de unde au venit după ce au extras din noi acel ceva nepreţuit fără de care nu-şi pot construi imperiul Poemele străpung viaţa şi moartea şi alte bariere fără să afecteze sufletul poemului tutelar fără el, zadarnică ar fi gloria diplomaţiei stelare Ce puternici sunt poeţii şi habar n-au mereu jefuiţi de o mare putere cerească iar ţara în care trăiesc e mereu blestemată…

Fenomenele fără cauză Precum glonţul pornind fără voie venim pe lume fără a desluşi propriul drum fără a ne împotrivi viaţa ne ia în stăpânire ne dă hrană şi adăpost ne munceşte, ne umileşte făcând din fiecare un fenomen răbdător vine pe lume sufletul pregătind calea e sedus apoi de mlădioasele trupuri e sedus de durerea fericirii scăpate printre degete să răsplătim fericirea printre mestecenii dăruind toate darurile să luptăm, să murim fără cauză sub coroana lor albă şi scut şi spadă să păzim inima zdrobind ritmic orele pământeşti în numele legii, fiţi apţi pentru libertatea sufletului fiţi apţi pentru libertatea disoluţiei

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-III-2014 nr. 3/31

precum glonţul pornind fără voie venim pe lume odată cu poemul circulând prin trupuri, distugându-le încet în virtutea vieţii, vei muri, vei învia poem fără autor, amor fati în cercul fenomenelor fără cauză…

Stare naturală Ce linişte, ce seninătate să fii iar nimeni ce fericire să nu mai porţi nume prin anotimpuri ce nu figurează în calendar, să treci neadulat, necontestat, liber să nu fii nici bun, nici rău nici prea mult, nici prea puţin să vezi dar să nu fi văzut când faci mici corecţii în mecanismul de provocare al evenimentelor capitale ai tăi, cu o nedisimulată îngrijorare să te hăituiască ce fericire să treci prin ei, printre ei nefăcând binele sau răul cu care acum te somează…

Poem de criză Nu mai găseşti deloc poezie nici măcar din cea proastă de unde să iei un picior de iamb, un troheu degeaba colinzi planetariile mari şi mici la tejghea, vânzătorul cu şorţ cauciucat ridică din umeri: doar poezie de contrabandă dacă aveţi bani şi curaj da, poezia a ajuns la mare preţ escrocii o simt de la o poştă.

©VICTORIA MILESCU

Darul lui Dumnezeu

LILIANA POPA

Frumoasă ca un poem Curată ca o rugăciune Picurându-mi cristale Pe clapele pianului din sufragerie....

Aşa a intrat în camera mare A sufletului meu, Într-o după-amiază de noiembrie Alegoria primăverii. Şi azi privirea ei curată Mă întreabă, Mă mângâie, Mă dojeneşte.

Ea, darul Lui Dumnezeu.

De atunci ştiu Că steaua mea va continua să strălucească.

Stăpână pe tăcerea mea Încercam ieri să construiesc punţi spre tine. Şi, pentru că în dimineaţa asta ninge iar, Am scoborât din bazarul Constantinopolelui Parfumuri şi mătăsuri Ibrice de aramă Mozaice cu-nţelesuri.

O brăţară mică, filigranată O tiară, o granată.

Apoi am adunat mirarea ca un abur şi candoarea Copiilor cu ochi meridionali, Şi toate culorile strânse în pumni atunci de mine La asfinţit, de pe linia orizontului.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Am mângâiat coloanele de marmură, I-am mulţumit Teodorei, Iar Irinei i-am furat teserele de aur ale ochilor, Ca să nu mai fure lumina de aur Din ochii fiului său. Şi am plecat în paşii de dans cadenţat Al vechiului Bizanţ.

M-am aşezat pe prima treaptă Sorbind mai multe zâmbete din cafeaua proaspăt râşnită Adusă cu fes şi şalvari Într-o ceaşcă de alabastru Peste paharul cu şerbet Mă priveau doi ochi de forma migdalei Cu sclipiri de săbii şi pumnale De rubine şi paftale...

Pe a doua treaptă, am pus o întrebare Îndepărtând pe furiş caşmiruri şi covoare, Stăpână pe tăcerea mea Am ridicat în asfinţit Verdele smaraldului meu…

Devenise umed şi enigmatic.

Pe treapta a treia, Am aruncat safire, flori de portocal Şi sâmburi de rodii.

Ghici ce se află pe ultima... ? Semnul întrebării Şi pentru că Muzeul meu de Artă e azi închis, Am găsit o rezolvare plastică: O să pictez un curcubeu.

Vara de anul acesta Anul ăsta, Vara a venit pe scara rulantă de la Universitate. Îmi amintesc sigur, era într-o dimineaţă Când am surprins-o oglindindu-se în fântâna de la Arhitectură. Şi a curs pe asfalt, Peste florile şi pomii despre care-mi vorbeai, Şi peste noi...

Ce-o fi având de gând ?

Să afle tabloul năzbâtiilor mele, pentru a sta pe terasă lângă noi să ne asculte gândurile

10-III-2014 nr. 3/31

Şi să soarbă din căldura căptuşită cu miros de cafea, Să-i îmbujoreze pe unii ca şi când ar iubi ?

M-am prins : Vrea să ne îmbrace în soare De sus şi până jos !

Dar uneori îmi zvâcneşte o tâmplă, Şi-mi aduce zgomot în trup.

Când vede că pe sub haine Am culoarea mierii, Se supără. Şi-mi topeşte îngheţata mea preferată...

De ciocolată !

DA, ANUL ACESTA, VARA A VENIT PE SCARA RULANTĂ DE LA UNIVERSITATE. Nu mai ştiu ce culoare au ochii mei Astăzi zeii n-au mai coborât de pe Olimp.

Nici un semn Nici de la ei, nici de la tine Dar mâine dimineaţă Toate o vor lua de la-nceput: Şi soarele, Şi apa, Şi colţul meu preferat de cer, Şi pensionarii din Cişmigiu Care, începând cu ora 5 a.m., Discută politică şi analizează preţurile din piaţa Matache Şi asta fireşte pedalând aparatele de fitness Dăruite cu generozitate de Primăria Capitalei. Şi vecina care-şi scoate canişii la plimbare Pân'la Operă şi-napoi. În zbor de verde ţi-ai scăldat aripa...

Eu nici măcar nu mai ştiu ce culoare au ochii mei.

Ploaia de azi are gustul tău…

Vreau dimineţi cu rouă şi cu soare Să fiu eu aerul ce-l sorbi, Din labirintul gândurilor mele Să primeşti răcoare...

Voi fi tăcerea dintre noi Te voi mângâia cu umbra copacilor mei…

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-III-2014 nr. 3/31

Cu stropii de ploaie aduşi în pumni până la tine... Şi pentru că un nor îţi desenează chipul, Am înţeles de ce ploaia de azi are gustul tău...

NUŢA ISTRATE GANGAN

Fort Lauderdale, Florida, Statele Unite

parcă

ANA SOFIAN

din acest nimeni a înflorit o iarnă mai albă decât pescăruşii tăi alungaţi în buza unei mări surde şi reci când absenţele scriu hrisoave istoria tremură când zăpezile înmuguresc eu tac a vremelnicie şi nu uit că-n gura pământului vom încăpea la rând ca într-un cuptor azimele într-o zi de sărbătoare

amprentă zăpada înghite cioburi de lumină spartă oasele zilei se frâng sub povara unei ierni pe care o alungăm răzvrătiţi din cutiuţa muzicală a balerinei scoatem încă o poveste o prindem de noi şi de marginea ferestrei unde fluturii au fost crucificaţi pe rând în ascunzişul cuvintelor le-am păstrat zborul miraj pentru căderile când singurătatea ne e singura haină astăzi visăm ca-n Fraţii Grimm şi-n intersecţii ne adunăm paşii într-o fragilitate numită viaţă printre rosturile unei lumi infidele.

obsedant în fiecare seară nevoia de tine rugăciune repetată obsesiv se desface în spirale fierbinţi se înfăşoară pe glezne urcă în noduri aprige răscoleşte coapsa aprinsă intră în sânge adânc chinuitor durerea prelungă dulce-amăruie strânge inima într-un pumn de catifea nu eşti aici când sufletul meu cerşeşte înflorire printre atâtea desfrunziri inutile oniric. real. lumină. păşesc în afara unui trup obosit şi nevolnic îl las în urmă răpus de atâta nevoie de atâta durere mă strecor dintre umbrele ascuţite şi reci fug de inima mea ca şi cum aş fugi de un lepros care mi s-a lipit de palme mi s-a aşezat pe piept sugrumându-mi respiraţia învăţ rugăciuni noi printre palmele împreunate însă deşertăciunea se scurge fierbinte şi amară (zeii sunt ocupaţi cu ultimele mondenităţi pocăinţa glumă nereuşită)

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fug din mine însămi rămâi singurul stăpân plăteşte impozitul şi taxele crestează-mi disperarea rotunjeşte-mi umbrele fă puţină lumină în întunericul acesta absurd şi poate am să mă întorc

aprinde lumina de veghe în inima mea nu mai găsesc drumul înapoi o linie se îngustează mă strânge absurd până la sugrumare am păşit o secundă din mine doar să-mi pot privi prin ferestrele sufletului inima înconjurată de umbre strânsă în chingile aspre ale neliniştii pasăre albastră prinsă în colivia pe care ai construit-o cu atâta migală îndelung fără uşă fără chei n-ai fost niciodată liber niciodată singur degetele ni se împletesc pe gratii respirăm acelaşi aer filtrat prin sita deasă a neîncrederii tu nici nu ştii dar trupurile noastre au rămas încleştate îngropate în zid statui în aşteptarea dălţii aprinde lumina de veghe în inima mea alungă umbrele stinghere desfă-mă din această teamă absurdă întoarce-mă-napoi mă aştept.

10-III-2014 nr. 3/31

ADAM ARMINA FLAVIA Pe cord deschis Pe cord deschis, secundele se duelează pentru un ultim sărut, mă uit la inima ta cu o lanternă şi văd grâul crescându-ţi până la plămânieşti verde precum coroana salcâmului în toiul verii, focul iubirii mă doare ca o sabie înfiptă în carne când ştiu că respiraţia îţi locuieşte la numai un anotimp distanţă, privesc pierdută stelele alăptându-şi pruncii pe sub pietrele ude, ori umbra prafului dormind încăpăţânată pe vârful pantofului, degetele îmi sapă grote întunecate cu hârleţul minţii, să pot muri departe de mine când săruturile îmi vor apune liniştite pe albul mâinii, între două răsărituri, mâna mea mângâindu-ţi obrazul...

REPLICĂ POEZIEI SINDROM A AUTORULUI HORGA MIHAI (24.01.2014) Şi cu neagra tastatură poezii putem a scrie Versuri albe sau în rime, folosind tehnologie.

Poate-a ruginit peniţa, de când n-a mai scris nimic, Dar e mai uşor a scrie numai dând... un simplu click.

Ce dacă ne zboară versuri pe deasupra, ori prin noi, Fără rime, fără strofe, fără ritm, cu umeri goi?

Poezia-i tot frumoasă, (şi-n bumbac, şi-n catifea)Poţi s-o sorbi pe îndelete, dimineaţa, la cafea!

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 42

10-III-2014 nr. 3/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Doar o singură dorinţă marii clasici ar avea: Chiar de scriem fără rimă, să-i lăsăm în Rai să stea, Să nu le stâlcim visarea cu sintagme complicate, Ori cu vorbe prea alese, de la alţii-mprumutate, Să nu ştergem umbra veche a cuvintelor trecute Prin a doua tinereţe, chiar de-s rupte şi cusute...

Alte vremuri îşi strecoară ochiu-n călimara mea, Dar, vă rog cu insistenţă, clasicii a-i respecta, Să-i lăsăm să se-odihnească, venerându-le condeiul Şi-alba pană cea de gâscă, care ne-a pictat crâmpeiul De trecuturi (strânse-n veacuri, în peniţe aurii), Povestite pe-ndelete de bunici, unor copii.

Zadarnic ne strigăm toţi indignarea, Nu-i nimeni, niciodată, vinovat, A fost, pesemne, numai întâmplarea Şi ceasul rău, ce-n tâmplă le-a ţipat....

Degeaba-şi spală mâinile murdare Conducătorii ţării, rând pe rând!

Să ne astupe gura, vor, se pare, Să nu ne mai privească lăcrimând...

Un vis murdar şi-a şters pe preş noroiul Şi l-a-nălţat cu titlu de decor, Revoltei să-i ucidă brusc cimpoiul, Pe-un eşafod, în văzul tuturor!

Ce alb adânc mi se topeşte-n umblet23 Ce alb adânc mi se topeşte-n umblet De când din ceruri îngerii-au căzut!

Bolnave dimineţi îmi mor în cuget Şi dorul pentru fluturi mi-este slut...

Cât dor amar li s-a prelins sub pleoape Prin lacrima-ngheţată pe obraz!

Simţeau năvodul morţii că-i aproapeCă vor pieri-n al ei cumplit talaz...

Reci mori de vânt rosteau cu-nfrigurare, Pe talpa iernii, prinse doar de-un ciot, Ningeau din boltă semne de-ntrebare Şi noaptea-i învelea ca-ntr-un complot... Şi-au îngropat sub cetină visarea, Cu mâinile întinse către cerPe-un ultim drum i-a petrecut ninsoarea Şi brazii ce purtau mănuşi de fier. Şi-au dat suflarea lor, ca altă viaţă Umilă să-şi urmeze cursul ei, Doi îngeri albi, plăpânzi, din flori de gheaţă, Plimbându-se de mână pe alei...

S-a ridicat o-ntreagă naţiune De mila lor şi-a bieţilor părinţi, Ce n-ar fi vrut rămas-bun a le spune Copiilor cu suflete cuminţi...

23

(Gerra Orivera)

CHINDEA MARIA –

Alpinism cu Dumnezeu nu mai urc pe membrana cuvântului au făcut-o pentru mine visele mi-au ţesut plasă hristică de prins dragonii degetele mele herghelii de iarbă desenează cercuri sub pragurile lumii iniţiază ritualuri păgâne trag focurile din subpământuri vatra dintre atrii duduie de curcubeie minune vie fresca arterelor mele decodifică nemurirea îngerii deschid ashram în antecamera efemerului tălpile murdare de ceruri Dumnezeu le spală în rugurile mele apoi îşi topeşte odihna în vertebra timpului picurându-mi infinit sub limbă.

În memoria Aureliei Ion și a lui Adrian Iovan.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-III-2014 nr. 3/31

„Nu-mi pasă, nu-mi pasă, căci iubesc!” dar, mai ales, cu dorul clipei, secundă de secundă, de a fi lângă omul iubit şi-atunci, clipele nu se duc, trăim magia lumii noi, eliberându-le.

IRINA LUCIA MIHALCA Ştii unde se duc clipele, visule?

Ne-am dat jos aripile, am trecut prin voalul uitării şi am venit aici, visule, pe tărâmul unde clipele vin, trec, plutesc, alunecă lin prin noi şi se duc în norii de unde plouă cu secunde, ninge cu ore, într-o clepsidră a veşniciei unde timpul circular amestecă totul în ţesătura lui, întorcându-le, pentru ca noi să gustăm o nostalgie, o amintire, iar când dorim să alergăm pe câmpul cu maci, strigând să audă şi ecoul: „Priviţi-mă! Clipa e cu mine!”

O singură clipă nu face asta, - clipa iubirii nu trece de noi, nu se risipeşte, rămâne cântecul, mişcându-se simultan în noi, iar Marele Thor nu o poate împrăştia pentru că nu-i a lui, e a mea, e a ta, a tuturor celor care iubesc, amprenta lăsată eternităţii, cu dorinţele ei, cu ecoul vibraţiilor ultimului sărut, cu zâmbetul, cu sărbătoarea luminii şi căldura ochilor priviţi pe furiş, cu acel tremurat spus: „Te iubesc!”, cu fericirea că te ştii iubit, cu respingerea lumii printr-un simplu:

Simt că eşti prinsă în braţele mele şi te apropii, şi te-ndepărtezi, şi te scap, şi te prind, jocul e unic.

Tu eşti una din clipele rămase în mine, aidoma unui vis pe care nu-l mai pot scoate din mine.

Rămâne aşa, nu spune nimic, îmi rupi legătură cu clipa mea!

- îmi spui, topindu-mă, ecoule.

Impromptu pentru tine Am aruncat în neant toate semnele de punctuaţie, toate cuvintele nespuse din spaţiile albite.

Lumina are distanţe sau e necuprinsă?

Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârâu limpede ce vrea să treacă şi prin pietre, una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu!

Dincolo de vânt nu este niciun vânt, dincolo de cântec nu este niciun cântec, dincolo de vis nu este niciun vis, dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu, spaţiul, chiar dacă de necucerit, uneori e vântul, uneori e cântecul, uneori e visul în care păşim nedumeriţi.

Simţi cum punctele îngreunează spaţiile dintre noi?

Cândva, un punct înnegrit te-ndurera atât de mult, măreşte, acum, la infinit punctul acela şi vei vedea ce înseamnă, - un punct abisal un punct legat de un altul, construit în spirala când ascendentă, când descendentă.

Nu cred în punctul tău implantat la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare, nu cred în acel punct fără întoarcere, după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi.

Nu cred în natura moartă a tabloului privit

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE împreună, nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare, nu cred în penitenţa impusă, aurorele nu obosesc în puncte de suspensie, ascund gânduri şi preced dialoguri.

Vreau să mă opun şuvoiului răcoros şi puternic, am mereu un vis în care cuvintele tale se contopesc cu el.

Dincolo de fulgerele ploii ai revenit, îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie?

Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte, visele sparte suspină agăţate, încă, de firele de păianjen din oaza deşertului de nisip al patului tău.

O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv, nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum, deschide uşa cu piciorul şi caută acolo cheia strigătului tău, aştept tulburarea apelor spre vindecarea inimii mele!

Dansează cu viaţa, iubitule!

Cred în câmpia infinită din noi, în fiecare petală depusă fundaţiei construite şi-n zborul nemărginit spre aştri.

Am nevoie de clipele care vin şi trec prin noi din clepsidra veşniciei, de muzica ce lasă să curgă timpul în inimile noastre, ca un foc ascuns în exilul unui destin, răscolind tot universul, de pierderea mâinilor noastre ce-alunecă liber în briză şi culoare, de fascicolul sărutului ce trece prin lumina stelelor, de interludiul parcurs de ceaţa ce-adună praful nopţii, lăsând, în urmă, o dâră a tăcerii şi melancoliei.

Dacă tu eşti cerul atunci mâna mea e întinsă spre lumina din tine!

Când Totul se oglindeşte într-un punct, acel punct se revarsă în Totul, de tine, de mine, de noi, am nevoie...

10-III-2014 nr. 3/31

- Deşi lumea-i absurdă, picioarele tale îmi plac! îmi spui.

- Deşi gândurile îţi zboară departe, foarte departe, te simt aproape! îţi răspund, zâmbind.

O zi se stinge, o nouă zi se naşte.

- Deşi sunt pesimist, privesc multe în culori roz: ochelarii aburiţi, plimbările lungi, reveriile, amintirile ocultate, limbajul plantelor şi sărutul buzelor tale.

Culorile ascunse din doruri se simt în mirosuri şi-n vis, un copil mucalit îţi zâmbeşte, îţi plac stânjeneii, viaţa are sens, doar, când iubeşti.

- Să nu renunţi niciodată la lumina iubirii pentru amărăciunea cunoaşterii! mi-ai spus.

Esenţă subtilă, această materie caldă şi umedă dintre noi ce dă în pârg şi se coace!

- Fură dragostea, asta am aflat într-o zi de toamnă când te-am întâlnit, traversând timpul, buzele tale în visele mele, atâtea stele, atâtea mistere!

Parcă era într-un basm care când apare, când dispare, cu întrebări imposibile.

Printr-un fragment reuşeşti să te strecori prin dimensiuni fragmentate de realităţi paralele, pătrunzi în irealul împletit cu uitarea, gândurile ni se-ntâlnesc palpitant prin fiecare ciob presărat, asemeni volutelor care urcă spre lumina unui cântec albastru. În tăcere, întotdeauna îmi asculţi paşii, conectaţi la picioarele mele, în timp ce liniştea respiră peste tine ca o rană adâncă, ceasul îţi ticăie prăbuşit în urechi, fiecare cifră devine, acum, o literă sonoră.

Eşti, oare, întotdeauna suficient de puternic să eviţi căderea pe drumurile de noapte ce se-apleacă peste abisuri?

Câte semne pot să încapă-n lumină?

Deşi lumea-i absurdă...

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-III-2014 nr. 3/31

Eşti surdă, viaţă, la a mea chemare?

N-am să-ţi mai pun de-acum nicio-ntrebare: Umbra trădată moare în Lumină!

MELANIA BRICIU Refugii sub piele aceste cuvinte infidele cochetează cu fiecare trecător somnambul nu mai ştiu dacă eu le-am gândit ori acea minte economico-matematică laureată cu Nobel sub aceeaşi rană nesupurată îndeajuns prin aceleaşi capilare răsucite până la ocluzia tuturor aspiraţiilor ori asfixierea acestor constelaţii comune de sânge am mai semnat o petiţie dragi tovarăşi m-am chircit încă o dată într-un poem militant ieşit de sub această epidermă confuză un ţipăt care despoaie cerul de vise o viaţă îţi va pune căpăstru te va potcovi şi biciui fără milă te vei trezi pe perna unei dimineţi ascunsă sub această piele compromisă vei deschide ziarul la rubrica penală şi te vei găsi condamnat pe viaţă la acest funebru prizonierat numit libertate

Şi dacă tac, durerea mă doboară…

Se frânge-n două lacrima din mine Şi tu o ştii, nu-i pentru prima oară!

De mă zideşti, eu tot croiesc destine… Îţi scriu, Stăpâne, testament diseară: Iubirii doar Iubirea să se-nchine!

La pândă Prinţesa mea, De-o viaţă Stau la pândă Lângă poarta Străvechiului burg!

Niciun cuvânt, Niciun sunet, Niciun oftat...

Doar fluturi albi Şi cerul de lumină În care-am să te prind!

Sonetul I Colindă-mă, iubire, pe-nserate, Împodobeşte-mi sufletul cu vise, Soliile cuvintelor nescrise Nu le lăsa uitării să se-arate!

Colindă-mă, iubire-n miez de noapte, Spală-mi cu foc fântâna părăsită, Înrourează trista mea ursită, Descântă-mi cu seninul ceru-n şapte!

De mă zideşti....

NICOLETA MILEA, Alexandria

Înfiorată gheaţa arde tare.....

Nu-ţi mai sunt foc? Doar biata mea ruină?

Cum? Flacăra ne-nvinsă e de vină?

Gerul dospit în inimă dogoare?

Cine Te-ascunde azi după cortină?

Încătuşează cruda amăgire, Deschide-mi calea spre nemărginire…

Vrei să împarţi cu mine tot înaltul Sonetelor născute la răscruce?

Fantoma depărtărilor năuce Nu ştie cum lumină diamantul!

Sonetul II Cum s-a-ntâmplat? Nici vântul nu mai ştie, Doar zarea clipei, altădată neagră,

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 46

10-III-2014 nr. 3/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ar vrea din suflet gândul să mi-l şteargă, Şi să rămân cu Tine, pe vecie...

Să haiducim nemărginit în noapte, Noi, doi nebuni, prin lună şi prin stele, Nimeni să nu mai fie-n ton cu ele, Vestale-nmugurind a noastre şoapte!

Doar ochii Tăi, de-acolo, din vecie Îmi luminează calea, azi, pustie…. Şi tot ascult cum gâfâie pământul!

Lumină-mă lumină şi amână, Scălâmba nesătulă de ţărână, Îmbelşugându-mi dorul, bunăoară!

Păzeşte-mi flacăra de la răscruce, Nu cumva câini turbaţi să o apuce, Golindu-ne-nflorirea într-o doară!

Sonetul III Eu nu sunt Ana, nu sunt nici Caiafa, De mult cu timpul nu mă iau la trântă… Îmi dau obolul unde se frământă Năvalnic foc, umplând cu jar carafa.

Cu mine port a îndrăznelii cruce, Mă iartă, Doamne, de nimic n-am teamă, La Tine adăpost, de bună seamă, Găseşte orice val care mă duce!

Un trandafir, albastră nostalgie, Plecat în lunga lui călătorie, Îmi face viaţa veşnic sărbătoare…

Nimeni nu ştie dorul ce-i abundă Şi cum regalitatea-i se afundă Deplină-n amândoi înfloritoare!

SONETUL IV Te aşteptam în străvezia noapte…

Târziu, străpunsă de-o privire oarbă!

Nu-nţelegeam că luna vrea să soarbă Perla bolnavă-a lacrimilor toate…

Ard crud în flăcări, dorul mă frământă…

Nimic nu este cum a fost odată, Iubirea mea, de stele-mpresurată, Popasul clipei cine îţi descântă?

Oglinda-mi taie calea diafană…

Eu rătăcesc în lumi fără prihană Zidindu-mi cu credinţă jurământul!

(şi ea)

OTILIA ARDELEAN Năvodari

am o vârstă frumoasă nu divulg vă propun să mă priviţi şi să vă spuneţi părerea apropiaţi-vă aşa mai faceţi un pas uşor la dreapta mă vedeţi nu. aici aici unde se află cuvintele dacă faceţi ochii aşa ca două felinare ele vor zbura asemeni fluturilor se vor aşeza pe buzele voastre ca nişte flori care se vor polenizate va curge mierea direct din limbă şi fiecare limbă va avea pofticioşii ei care îşi vor turna în propriul fagure deliciul cuvintele de miere vor curge pe canalele sufletului veţi simţi furnicături de albină o căldură vă va coace obrajii vă veţi înălţa eu nu vă voi putea culege dintre metafore acolo muzele îşi vor da coate şi vor chicoti pe seama voastră nu vă lăsaţi intimidaţi e momentul să le curtaţi

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ştiu un descântec, plin e de scântei, În verde mă înec cu pacea-ntreagă Şi orbii-mi spun că-s lacrimă de zei.

ZORICA LATCU Te port în mine Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ, Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi, Te port în trup, în sânii albi și grei, Cum poartă rodia sămânța ei.

Te port în minte, ca pe-un imn sfințit, Un cântec vechi, cu crai din Răsărit. Și port la gât, neprețuit șirag, Strânsoarea cald-a brațului tău drag.

Te port în mine tainic, ca pe-un vis, În cer înalt de noapte te-am închis.

Te port, lumina rumenă de zori, Cum poartă florile mireasma lor.

Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.

O poamă aurită de smochin, Te port în brațe, horbote subțiri, Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.

Cum poartă floarea rodul de cais, Adânc te port în trupul meu și-n vis.

Şi eu, şi tu

10-III-2014 nr. 3/31

GINA ZAHARIA

Şi eu, şi tu, urcăm aceeaşi treaptă, De ziua ta o cupă îţi închin, Destinul nostru-i raza înţeleaptă Din ploi ascunse într-un crez senin.

De marea îşi trimite soli în târguri, Aştept pe ţărm, sunt valul răbdător, Şi rog corăbiile din adâncuri Să-mi ţeasă un catarg spre lumea lor, Recunoscut de peşteri şi de leacuri, De simfonii, de tonuri de noroc, Să-mpart culorile-n avans prin veacuri, Să nu mă tem de fulgere deloc, Să fiu un ram sculptat în armonie Mereu la pas cu focul mergător, Din când în când un zbor în agonie Prin dansul tău albastru-ameţitor.

femeia altei lumi Postat de Gina Zaharia în Februarie 16, 2014 la 6:40pmTrimitere mesaj Vezi blog nu astăzi nu te privesc mi-ai spus ești norocoasă că pot orbi îți știu pe de rost gleznele prin sufletul păpădiilor și umbra în bătaia lunii mereu lângă același izvor porți vina că ai trăit în mine până la strălucire ah cum mă acuzi și tu (numai) de trădare când am legat însuși cerul de un trunchi am jurat strâmb am tăiat din privirea ta cât am putut *** știu sunt femeia altei lumi acolo plătesc tăcerile dau bacșiș fanaticilor însoțesc felinarele până la geamul tău dar nu mai pot învăța niciodată să mă furișez în dogoarea ce ți-am fost

Eu port ogoare-n piept, tu cânţi iubirea, Şi ar pe nopţi când hrana mi-e puţină, Din flori-de-timp culegem nemurirea Ori pribegim prin setea de lumină.

Când întunericul prin zori aleargă,

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sub titlul Poarta

de la marginea zilei publicăm un

grupaj de versuri semnate de poeta VIORELA CODREANU TIRON24

Motto :

„Sunt vărsa(ă) ca apa şi toate oasele mi-au ieşit din încheieturi ; inima mi s-a făcut ca ceara şi se topeşte înlăuntrul meu.“

Psalmul 22, 14

RUGĂCIUNE Iartă, Doamne, ultima iubire azvârlită pe răscrucea drumurilor prăfuite.

Iartă, Doamne, neplânsele lacrimi din talismanul tăcerii, ascuns în legenda a doi străini!

Iartă, Doamne, toate ploile din pletele mele răvăşite de seminţele vieţii.

Iartă, Doamne! Iartă!

LASĂ-MI LACRIMA SĂ TREACĂ...

Lasă-mi lacrima mării pe care am crescut-o în mine...

Lasă-mi universul mâinilor împletite în presimţirea zăpezilor cu umbre incandescente... şi-o singură dată măcar, lasă să treacă lacrima mea prin tine.

24

Poemele sunt extrase din volumul Poarta de la marginea zilei apărut în colecţia „Opera Omnia – poeţi contemporani”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012.

10-III-2014 nr. 3/31

DORINŢĂ Aş vrea să mă pot uita lung, fără să cad în adâncurile cerului de dedesubt, în slăvile înălţimilor pornite din adâncuri.

Aş vrea să-mi pot frânge pumnul destinului, ce-mi tescuieşte timpul în lacrimi.

UNDEVA... UNDE...

Am să te-aştept dincolo de nori, undeva... unde... se naşte bucuria, undeva... unde... cântecul răsună ne-ntrerupt peste noapte, undeva... unde... tăcerile cântă lacrimile coapte, undeva... unde... imaginea mea va răsări confuză printre genele tale.

UNDEVA... ÎN MEMORIA PLOII din ceaţa trupului meu se contopesc gene de foc în aurore sângerii, din care sufletul renaşte ca un miracol orb al vieţii.

Undeva... în memoria trecătoare a ploii eu am lăsat un semn de recunoaştere.

PRINTRE LUCEFERI Sunt stele ce se nasc pentru a fi ucise de luceferi ! Şi luceferi prea mândri de lumina lor, pentru a se-mpiedica de-o mică stea, poate, prea mică pentru un cer atât de mare !

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 49

10-III-2014 nr. 3/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dar cum ar putea luceafărul să strălucească atât de tare de nu şi-ar mai sorbi lumina din micile steluţe oarbe-acum ?

SĂ-MI MAI SCRII Îmi place să-mi scrii noaptea târziu, pe marginea foii albe.

Fără cuvinte să-mi scrii! chiar şi în grabă, gâfâind, cu sfială, fără teamă de ecoul sfâşierilor tale. Îmi place să-mi scrii chiar dacă nu mi-ai scris niciodată…

Să-mi mai scrii… despre ce-ar fi putut fi şi-n veci nu va fi!

DESCÂNTEC Eu sunt doar un vaier şi-un cânt aiurit… dar ca pasărea am cântat, ca iarba am crescut, ca ploile m-am risipit pe pământ nisipos, ca soarele am luminat pentru o inimă stearpă, ca descântec m-am subţiat în miresme de vară aromindu-mă-n cântec de leagăn, balsam pentru rănile tale.

ÎNDRĂGOSTIRI REPETATE M-am îndrăgostit de ploaie aşa cum ea s-a îndrăgostit de lacrimile mele.

M-am îndrăgostit de sălcii aşa cum ele s-au îndrăgostit de răscolirile pământului meu !

M-am îndrăgostit de pământ aşa cum el s-a îndrăgostit de rădăcinile mele.

M-am îndrăgostit de rădăcini aşa cum ele s-au îndrăgostit de negura trandafirie a timpului meu… vremelnic timp al îndrăgostirilor mele !

AM IUBIT FĂRĂ NUME Am iubit cu neştiutoarea iubire, în legănări sălbatice, cu furia însingurării şi cu nestrămutarea în neînfrângere.

Am iubit cu toate rădăcinile adormite pe coridoarele copilăriei, într-o nuntire a timpului fără de nume.

SĂ-MI AMINTESC SĂ NU MĂ DOARĂ…

AMINTIRI ÎNGROPATE

Am colindat prin ruguri de frunză moartă cu triste flori-de-brumă din parcul meu de-odinioară… şi-am adunat atâta memorie azi… să-mi amintesc să nu mă doară amurgul veşted în care-un vânt neostoit, mi-a împrăştiat frunzele .

Amintirile… sunt asemeni frunzelor îngropate niciodată uscate deplin, oricând roditoare de copaci seculari.

©Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

FLECĂRELILE FEMEILOR de Carlo Goldoni la Teatrul MASCA – Bucureşti (ianuarie 2014)

EUGEN COJOCARU

Stuttgart

Scriitorul, jurnalistul, poetul, criticul Eugen Cojocaru, care de curând ne-a vizitat sau şi-a vizitat ţara natală a pornit într-un „turneu” prin librăriile şi teatrele din România neuitând să ne trimită această minunată cronică de la spectacolul din Bucureşti:

10-III-2014 nr. 3/31

Interiorul recurge la contrariul efectului exterior: locurile spectatorilor „îmbrăţişează” scena şi mini-scenele suplimentare oferite de rampele si scările de acces, inclusiv cele de la etaj, astfel că această strategie arhitecturală „proiectează” asistenţa, în adevăratul înţeles al cuvântului, în „mijlocul” spectacolului, transformându-i nolensvolens în „participanţi-figuranţi”!

Jocul a fost deschis, spre a păstra obiceiul timpului, de una din actriţe, care, bună idee, a explicat, pe scurt, şi trăsăturile specifice commediei dell'arte. Subiectul e simplu, actual şi peren – cităm din prezentare: Cecchina se mărită cu Beppo şi

viaţa ei pare a curge frumos, numai că jungla oraşului cunoaşte o armă care poate distruge totul: BÂRFA! În cel mai frumos oraş, Veneţia, se bârfeşte fără milă despre toţi şi despre toate şi doar iubirea mai poate spera să o învingă!

Laitmotivul sonor şi imagistic reluat în dife-

rite variante pe parcurs şi, apoteotic, spre final într-un adevărat număr de musical, e inserţia unor secvenţe cu actori costumaţi hazliu în ciori, cu reverberaţii onomatopeice preluate ilar şi de protagonistele colportărilor răutăcioase şi răuvoitoare.

Dovada că piesa e actuală o constituie şi aluziile gustate cu aplauze la scenă deschisă la dialoguri ca: „- De unde ştii că nu-i copilul lui?! – De la Antena 3! ...– Băiatul acela e un nimic, un simplu ma-

rinar. – Dar, nu ştii niciodată – poate ajunge căpitan... sau chiar preşedinte!”

Arhitectonica Teatrului Masca surprinde plăcut nu numai în ambientalul obişnuit al Cartierului Militari, ci şi faţă de alte clădiri ale Thaliei: arena în stil antic, la intrare, te primeşte de parcă ar deschide braţele să te îmbrăţişeze, iar clădirea pare a fi o navă, o ARCĂ uriaşă ce aşteaptă să vină „perechile de animale” spre a fi salvate. Stilul postmodern e cald, jucăuş, deschis – adică, exact cum trebuie să fie arta teatrului. Mă aflu pentru prima dată aici, după ce am auzit multe lucruri frumoase despre notabilele succese de critică şi public ale companiei actorului şi regizorului Mihai Mălaimare.

Fiecare din cei 16 actori dă viaţă rolului, indiferent de mărimea partiturii, cu dragoste şi lucru pe detaliu, dar şi inventivitate spontană, adăugând tuşele groase de auto-sarcasm ale comediei de caractere. Spre deliciul spectatorilor, tot specific commediei dell'arte, fiecare îmbogăţeşte firul epic cu spumoase solo-uri şi duete acrobaticmuzicale pline de umor, pentru a deborda, în final, cu întreg ansamblul, într-o memorabilă coregrafie à la Brodway.

Remarcăm forţa expresivă a interpretării celor două văduve Beatrice – Anamaria Pislaru şi Eleonora – Dora Iftode, a spălătoresei Catte – Emilia Manea, croitoreasa Anzoletta – Laura Dumitraşcu Duică şi neguţătoarea de vechituri Sgualda – Alina Crăiţă. Originală e ideea de a „ocupa” rolul iubitului Beppo cu un tânăr plinuţ, ce delectează publicul cu un fel de „Mircea Crişan redi-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vivus” – Sebastian Ghiţă. Cecchina/Cristina Panait,

şi ea foarte tânără, uimeşte prin buna stăpânire a partiturii, dar ar fi fost de dorit să folosească mai mult mijloacele mimicii&gesticii, specifice commediei dell'arte revoluţionate de Goldoni.

Costumele – Sanda Mitache - sunt o plăcere estetică pentru ochi, designul lor combinând rafinat specificităţi moderne, iar ilarul e potenţat de „caraghioslâcul” vestimentaţiei masculine. Costumaţia şi prezenţa ameninţătoare a ciorilor creează o subversivă atmosferă horror, ce aminteşte de Păsările lui Hitchcock. Scenografia, tot Sanda Mitache, sugerează lejer şi cu gust locul acţiunii, lăsând destul loc desfăşurării jocului plin de dinamică şi acţiunilor muzical-coregrafice.

Coregrafia Mirelei Simniceanu foloseşte întregul spaţiu pus la dispoziţie, încorporând inteligent spaţiile intersectante public-scenă&miniscene, obligând spectatorul să-şi îndrepte atenţia în toate direcţiile. Se accentuează, astfel, sentimentul lui de „martor” implicat direct. Scenele de musical îmbină inspirat „seriozitatea” elementelor clasice cu comicul. Muzica Gabrielei Bassarabescu subliniază scenele firului povestirii şi reînvie subtil stilul epocii settecento-ului.

Regizorul Mihai Mălaimare a realizat un spectacol de virtuozitate vizuală şi auditivă, cu o dramaturgie plină de suspans prin efervescenţa şi dinamica jocului actorilor, în ciuda finalului previzibil fericit. Sala arhiplină a răsplătit cu aplauze prelungite o minunată seară de completă artă dramatică, fapt ce confirmă calitatea de excelenţă a producţiilor teatrale de la Teatrul MASCA.

© Eugen Cojocaru25 25

10-III-2014 nr. 3/31

Întors la Stuttgart, ne delectează cu o altă cronică, de astă dată de pe scenele din Germania UN NOU TURNEU ÎN GERMANIA CU DOI ÎNDRĂGIŢI ACTORI ROMÂNI La începutul lunii februarie, publicul amator de teatru din mai multe oraşe germane a avut plăcuta ocazie să admire prestaţia de excepţie a cunoscuţilor actori Mihaela Teleoacă de la Teatrul de Comedie şi Dan Tudor de la Teatrul Naţional Bucureşti. De data aceasta, a fost posibil să se organizeze, pentru prima dată, un spectacol şi la Tübingen, în locaţia selectă a Institutului Cultural Francez din acest vechi oraş universitar. Remarcăm, din nou, eforturile deosebite ale Preşedintelui Asociaţiei A. I. Cuza din Heidelberg, Iosif Herlo, de a menţine vii legăturile culturale cu protagoniştii culturii din România.

Spectacolul s-a compus din două părţi: în prima, Mihaela Teleoacă a interpretat într-un singular tur de forţă comedia MOŞTENITOAREA, după o povestire de Lucia Verona. Este destinul unei femei care doreşte, cu orice preţ, să ajungă la Paris, ţară unde sora ei mai mare, în umbra căreia a trăit permanent, se stabilise, deja, cu soţul ei, medic. Cu veleităţi actoriceşti neîmplinite, ambiţioasă şi umilită mereu de cei doi, ajunge, printr-o reacţie în afect, să se răzbune şi să schimbe rolurile şi gustă un timp „binefacerile” noii posturi. Însă, ca în tragediile antice elene, nici răzbunarea destinului nu se lasă aşteptată… În această dramă a identităţii şi frustrărilor contemporane Mihaela Teleoacă dă viaţă unui personaj, căruia îi insuflă cu mult talent trăiri de o impresionantă profunzime, surprinse cu deli-

http://de.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cateţe şi fulgurant dincolo de anecdoticul aparenţelor şi, în fond, al fiecăruia din noi. Ea reuşeşte să treacă dezinvolt de la replicile pline de umor spontan cu publicul, la, de exemplu, o scenă-cheie a piesei, în care întreaga dramă a luptei ei pentru o viaţă mai demnă şi mai bună răbufneşte în lacrimi de emoţionantă autenticitate.

Regizorul Dan Tudor a construit piesa întrun climax ponderat, invizibil până în momentul culminant final şi adoptă stilul contactului direct al personajului, fără a pierde din naturaleţe, cu spectatorii - dimpotrivă, aceştia sunt implicaţi ca martori direcţi ai discursului iniţiatic dramatic, ca o spovedanie.

La final, actriţa Mihaela Teleoacă a fost răsplătită cu aplauze şi ovaţii meritate pentru travaliul artistic de excepţie. În partea a doua, ca un contrast, actorul Dan Tudor l-a adus, în premieră iubitorilor de teatru din Germania, pe GOGU DE LA BRAGADIRU, cel mai popular personaj umoristic de televiziune la ora actuală, cu care a luat mai multe premii, printre care cel de la Gala Vip – Festivalul Callatis 2013.

În deschidere, Dan Tudor vorbeşte cu publicul în stilul său inconfundabil cald, direct şi plin de umor despre incredibilul lui destin de a ajunge actor printr-o întâlnire întâmplător-salutară cu marele actor Silviu Stănculescu, pe vremea aceea Directorul Teatrului Naţional Bucureşti. Cum nu şia uitat originile şi lumea fascinantă a provinciei din care provine, i-a venit ideea acestui personaj tipic, sprijinindu-se pe realitatea cotidiană şi… un maestru antecesor, Nea Mărinul lui Amza Pelea. În continuare, spectatorii gustă încântaţi un potpouri din sketch-urile care l-au făcut atât de popular pe Gogu Bragadiru. Bineînţeles, şi Dan Tudor a fost răsplătit cu aplauze generoase, publicul exprimându-şi speranţa că această primă prezenţă a teatrului românesc la Tübingen va fi repetată cât mai des. © Cojocaru Eugen

10-III-2014 nr. 3/31

Iustin Martirul26 şi Filozoful .

Născut din părinţi păgâni, probabil de origine latină, el s-a convertit la creştinism înainte de anul 132 şi a fost martirizat la Roma. A scris două apologii, în fapt scrisori de pledoarie, prima fiind adresată împăratului Antonius Pius şi fiilor săi (Marc Aureliu şi Lucius Verus) iar a doua dedicată lui Marc Aureliu, în care solicita toleranţă faţă de creştini, într-o perioadă în care aceştia din urmă, refuzând ritualul religios roman, erau acuzaţi de lipsă de fidelitate faţă de Imperiu.

Familia sa locuia la Flavia - Neapolis, vechiul Sichem azi Nablus. A fost crescut în cultura şi tradiţia păgână, primind o formaţie spirituală aleasă.

După o odisee pe la mai mulţi filosofi, Sf. Iustin este îndemnat de un bătrân să citească Profeţii, ceea ce îi aduce şi convertirea la creştinism. Creştinismul este pentru Iustin „singura filosofie sigură şi folositoare”. Iustin merge la Roma, unde dezvoltă o intensă activitate, apologetică, literară şi misionară. De aici el trimite împăraţilor, senatului şi poporului roman prima sa Apologie, în favoarea oamenilor de toate neamurile, care sunt pe nedrept urâţi şi persecutaţi şi tot aici trimite şi a doua Apologie.

Tot la Roma se pare că sunt scrise foarte probabil, şi celelalte lucrări ale sale, în frunte cu Dialogul cu iudeul Trifon. La Roma intră în conflict cu filosoful cinic Crescens imoral, ignorant şi fanfaron.

Iustin l-a zdrobit pe acest ignorant, care îi acuza pe creştini de ateism şi de imoralitate fără să-i cunoască. Înfrânt, Crescens îl denunţă pe Iustin, care este condamnat la moarte şi executat în anul 165, cu încă alţi şase creştini sub prefectul Iu26

Sf. Iustin a trăit între anii 100-160.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nius Rusticus. Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică îl prăznuiesc la 1 iunie.

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism. Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic. Acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie. A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârşit pe măsura căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice. Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, sa retras la malul mării spre a medita. Aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului şi transmigrează, fiind etern şi trecând dintr-un corp întraltul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon.

Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează întro fiinţă inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă”. Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?”

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte ne-

10-III-2014 nr. 3/31

murirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinţei lui Dumnezeu.

Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi pentru prietenii lui Hristos. Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale căror profeţii au fost împlinite de creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi, considerând că cei care au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte, chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos. Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin raţiune, având aceeaşi valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi creştinism există deci o continuitate. Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de aceeaşi natură cu Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare. Ele pot supravieţui doar atât cât Dumnezeu le îngăduie.

Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.

Selecţie şi prezentare George Ionescu

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

O „CĂLĂTORIE ÎN TIMP”: ANDREI TARKOVSKI ÎN DIALOG CU TONINO GUERRA Autor: Marian Rădulescu Pornind de la Tempo di viaggio (cunoscut şi sub titlul englez Voyage in time), vă propunem o „călătorie în timp” care îi evocă pe doi mari artişti şi prieteni, regizorul rus Andrei Tarkovsky şi scenaristul italian Tonino Guerra, care a colaborat şi cu alţi importanţi regizori precum Michelangelo Antonioni şi Federico Fellini. Documentarul filmat în 1983 de Tarkovsky şi Tonino Guerra a fost prezentat la secţiunea Un Certain Regard a ediţiei cu numărul 48 a Festivalului de Film de la Cannes. În documentar îl putem vedea pe Tarkovsky, aflat în Italia pentru a realiza Nostalgia, împreună cu prietenul său Tonino Guerra. Cei doi se află în căutarea unor locuri în care să filmeze Nostalgia, contemplând frumuseţile arhitectonice care li se oferă privirii şi discutând despre cinema. Pentru cei familiarizaţi cu Nostalgia lui Tarkovski, materialul scris, filmat, montat şi interpretat de regizor împreună cu Tonino Guerra este un bonus de zile mari. Tempo di viaggio (Timpul călătoriilor) este un film-poem cu mişcări de aparat lente, decoruri, sunete şi încadraturi ce amintesc de universul tarkovskian (dar şi de Antonioni). Dialogul dintre cei doi cineaşti trimite la universul preocupărilor tarkovskiene, aşa cum avea să fie sintetizat în volumul Sculpting in Time (Sculptură în timp), o adevărată ars poetica: rolul şi responsabilitatea artistului, filmul ca vehicul spre desăvârşire, identificarea artistului cu omul, a operei de artă cu viaţa, cinematograful comercial ş.a.m.d.

La început, Guerra îi citeşte lui Tarkovski un poem pe care i-l şi dedică. Tema versurilor este casa înţeleasă ca spaţiu taboric, al „pogorârii duhului”:

nu ştiu ce e o casă e un palton? sau o umbrelă atunci când plouă?

10-III-2014 nr. 3/31

am umplut-o cu sticle, boarfe, răţuşte de lemn perdele, ventilatoare se pare că nu vreau s-o părăsesc niciodată înseamnă că e o cuşcă în care eşti închis dacă treci pe lângă ea chiar şi o pasăre ca tine, murdară de zăpadă dar ceea ce ne-am spus unul altuia e atât de uşor că nu poate fi ţinut înăuntru Chiar înainte de începerea filmărilor la Nostalgia, Tonino Guerra (autorul scenariului) i-a prezentat lui Tarkovski o serie de posibile locaţii naturale, din diferite colţuri ale Italiei, pentru a alege cadrul potrivit cu atmosfera filmului şi psihologia personajului principal. Barocul sofisticat şi bizar al mozaicului „ecumenist” din care este alcătuit pavimentul bazilicii Sfintei Cruci din Lecce nu-l impresionează. Nu este amăgit de explicaţiile unui prelat catolic, un erudit care susţine că „toate culturile – indiană, persană, egipteană, mesopotamiană, scandinavă, elenistică, platoniciană şi augustiniană, biblică şi bretonă – sunt reprezentate în acest copac care ocupă întregul paviment al sălii”.

Prelatul continuă: „Pentru că în toate culturile este ceva adevărat, ca omul să se îmbogăţească fără a-şi trăda propriile credinţe religioase şi politice. Fiinţa umană se hrăneşte din alte culturi, într-un mod deschis. Acest concept a fost reafirmat de Conciliul Vatican II, dar el se regăseşte aici, fiind un concept biblic”. Nici pledoaria „ecumenistă” şi nici „prea frumoasele” locuri „de vacanţă” pe unde îl plimbă Guerra nu l-au încântat pe Tarkovski. L-a fascinat însă Bagno Vignoni pentru bogăţia expresivităţii sale: „Mă interesează să sugerez o călătorie în adâncurile sufletului omenesc, nu să surprind exotismul unei arhitecturi care se înalţă”.

Guerra îl provoacă pe autorul Călăuzei să răspundă unor întrebări adresate de cinefili sau cineaşti. Astfel, Tarkovski vorbeşte despre cei pe care îi consideră cei mai mari regizori de film.

Dovjenko, care „a făcut minuni în anii aceia”, este pomenit pentru cinematograful său poetic. La Bresson îl atrage „ascetismul şi simplitatea absolută”. De la Antonioni îi place cel mai mult Aventura, unde „nu se întâmplă nimic”, iar acţiunea este con-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE diţionată de atmosfera întregului film. Pe Fellini îl iubeşte pentru „bunătatea cu care îşi priveşte personajele şi pe noi, spectatorii”, pentru umanismul său şi tonul intim al creaţiei sale, pentru barocul, exuberanţa şi frumuseţea sa. La Mizoguchi remarcă „eleganţa, nobleţea şi simplitatea”. Pe Vigo îl consideră „părintele cinematografului modern” şi adaugă: „Nimeni nu a mers mai departe de el”.

Admiră enorm şi „gândirea paradoxală şi poetică” a lui Paradjanov, precum şi enorma sa libertate de exprimare artistică. În fine, Bergman încheie lista regizorilor enumeraţi. Îi vede filmele mereu şi întotdeauna, înainte de a începe un nou film, vizionează un film de-al lui Bergman.

Pe regizorii tineri Tarkovski îi sfătuieşte să nu separe munca de viaţă, să nu îşi exploateze profesia, să fie responsabili, să ştie că filmul este o artă serioasă şi cere sacrificii. În vremurile noastre, mai spune el, e uşor să filmezi şi să editezi un film: „Toţi îşi închipuie că fac filme”. Şi totuşi, artistul trebuie să slujească artei sale, iar nu invers.

Despre genul S.F., Tarkovski afirmă tranşant: „Nu am fost nici pasionat de el şi nici nu am dorit să evadez, prin el, din realitate”. De altfel, Solarisi se pare filmul său cel mai slab, tocmai pentru că nu a reuşit să elimine cu totul elementul S.F. din scenariu (în Călăuza avea să reuşească). Genurile cinematografice, în general, indică spre show business, spre cinematograful de bâlci unde arta nu mai are ce căuta.

O ultimă secvenţă cu Tarkovski ni-l prezintă pe regizor pe veranda casei lui Guerra, în faţa unui geam cu gratii. Ajunsese, în sfârşit, dincolo de gratiile „Cortinei de Fier” şi în scurtă vreme avea să anunţe, printr-o conferinţă de presă, decizia de a nu se mai întoarce în URSS. Marian Rădulescu (nr. 12, decembrie 2013, anul III)

10-III-2014 nr. 3/31

TEREZIA FILIP

Atingerea divină a realului sau Isus Fiul Omului, de Gibran Khalil - privit din 77 de unghiuri Când textul unei cărţi, cu tot cu filele pe care este tipărit şi cu sensurile din rândurile citite, vibrează în mâinile tale de cititor, ai confirmarea că acea carte se adăposteşte o realitate tulburătoare, divină ori sacră în esenţa ei. Mi-a dat acest fior cartea pe care timp de vreo două zile am ţinut-o în mâini şi care, smulgându-mă din lucrurile cotidiene, mă rechema mereu în atmosfera lumii vechi, nelăsându-mă să mă despart de frumuseţea şi poezia ei mistică. Nu multe cărţi au, precum aceasta, puterea de-a te face să tresalţi spiritual şi afectiv, fascinat de anecdotica lor.

Isus Fiul Omului de Gibran Khalil , scriitor libanez modern, poet în esenţa sa, pictor şi om de cultură de talie universală din categoria creştinilor maroniţi, este o carte tulburătoare, poetică şi filosofică, teologică pentru cine o citeşte astfel, şi hermeneutică, de-o frumuseţe rară, cum puţine ai ocazia să citeşti, ori poate nicio alta la fel. Tipărită la Editura Proema din Baia Mare, în 2011 şi tradusă în româneşte de un eminent arabist, Dumitru Chican, ambasador al României în Orientul Mijlociu, excelent cunoscător al culturilor şi mentalităţilor ce interferă acolo, cartea aduce un aer mistic oriental de mare frumuseţe în teritoriul culturii române din prezent. Se înţelege că şi graţie traducerii, frumuseţii expresive a limbii de adopţie – româneasca subtil folosită – şi flerului poetic al traducătorului, cartea este într-atât de captivantă.

O bună traducere – se ştie – îl echivalează pe traducător cu autorul. Transpunerea într-o altă limbă decât cea originară în care a luat fiinţă cartea implică nu doar o solidă cultură, precum în cazul de faţă, ci sensibilitate şi talent, căci a releva fidel cutumele şi limbajul lumii vechi presupune o intuiţie a expresiei şi a viziunii, echivalente celei auctoriale. Uzând, după caz, de rezonanţe când arhaice, când livreşti, traducătorul Îl aduce în aria culturii române pe Isus Christos ca protagonist

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE într-o carte de rară frumuseţe intelectuală şi stilistică. Destinată cititorilor de toată mâna, creştini, preoţi, intelectuali, dar şi hermeneuţilor, căci evocă pe cel mai ilustru şi fascinant personaj din istoria umanităţii de peste 2000 de ani – Dumnezeu întrupat în Om şi asumând destinul acestuia, cartea oferă un unghi nou de cunoaştere a umanităţii Lui Isus şi a divinităţii Sale.

Ca un efect de câmp, iscat din atingerea divină a realului de prezenţa Lui Isus în lume, răzbate în pagini un aer mistic, o poetică difuză a sacrului. Subiectul, un fapt istoric tulburător, e cât se poate de real, petrecut in illo tempore – personalitatea concret-omenească a lui ISUS Christos traversând vechea lume orientală. Alte locuri de pe Pământ n-au beneficiat de aceasta. Istoria acelui timp e reconstituită în armoniile şi contrastele ei, într-o diversitate de evocări. Veridicitatea atingerii realului – cu toate conotaţiile orientale ale termenului27 – de către Isus din Nazaret, Fiul Mariei şi al Tâmplarului Iosif, relevă un cotidian tumultuos, inapt a înţelege îndeajuns măreţia şi unicitatea divină a persoanei christice. Substanţa epico-evocativă, cu schimbări de tonalitate de la o secvenţă la alta, ţese o poetică modernă în jurul celei mai celebre, mistice şi misterioase personalităţi a lumii din toate timpurile – Isus ca Om şi protagonist. Rezultantă a privirilor multiple venind din realul atins/traversat de Isus, viziunea lui Gibran Khalil e modernă, pluriperspectivică, construită din nu mai puţin de 77 de unghiuri şi percepţii.

Acest număr mistic indică pluralitatea privirilor şi perspectivelor, reale şi posibile, emise de un mediu social, de o cetate ori de o întreagă lume, focalizate asupra persoanei christice, dar şi cvasitotalitatea celor cu care, în periplul Său pământesc, Isus Omul se va fi intersectat. Misterios, rezultat din operaţia 11 x 7 (sau 7 x 11) numărul 77 exprimă o esenţă dinamică şi plurală, indicând multitudinea şi infinitudinea posibilităţilor, aici, a unghiurilor din orizontul lumii pământeşti, din care Isus e perceput omeneşte. Doar câteva din aceste 27

Cf. în carte, p 16. A unge – lexem originar din limbile aramaicăebraică, derivat din rădăcina triconsonantică M S H, cu infinitivul MaSaHa, cu semnificaţiile a atinge, a mângâia, a pune mâna pe umărul cuiva, a unge, ritualic, cu ulei sfinţit şi a trece asupra celui „uns” un dar, o binecuvântare, o înnobilare sacră.

10-III-2014 nr. 3/31

priviri au intuiţia dumnezeirii Lui, a naturii divine, căci raza percepţiei omeneşti la prezenţa sacrului în cotidian e mult redusă, indicând o sensibilitate minimală, aproape obturată în detectarea divinului.

Or tocmai intuiţia omenească atât de pauperă la existenţa dumnezeiască în realul imediat, ori în lume, face drama şi misterul evocărilor din carte.

Rezonante cu aerul de lume veche, profetică – aptă, la un timp dat, să-L primească în sine, să-L crească şi să-L dăruie umanităţii pe Isus Christos, ca Om şi Fiu al Lui Dumnezeu, textele relevă relaţia între social şi indivizii din el. O societate are mereu personalităţile pe care le creşte în sânul familiilor şi al comunităţilor, pe care le merită ca pe-o binecuvântare ori, dimpotrivă, le suportă ca pe-o dezamăgire. Un mediu răscolit de vicii şi de violenţă, inapt a le înţelege, îşi minimizează personalităţile, le supliciază şi le pierde, fără a realiza ce valori i-ar putea oferi. Umanitatea n-a fost nicicând pregătită pentru a înfia pe Dumnezeu, a-L adăposti ca Fiu divin şi Om. Doar trei decenii în tot cursul istoriei – lumea ebraică a primit în ea, ca dar, pe Isus, fără a-I înţelege însă, atunci, dimensiunea şi sensul. Contrastante, complementare, afective ori critice, venind din tot câmpul social, relatările focalizează asupra Lui Isus priviri omeneşti, ce fac substanţa cărţii, vie, fascinantă, convingătoare. Percepţia umană e însă fragmentară şi schimbătoare, în timp ce Isus, rămâne mereu acelaşi, vag cunoscut în esenţa Sa. Divinul prezent în real irizează mai intens ori mai stins prin ţesătura lumii, căci sacrul – a sesizat Eliade – activează ascuns în profan, încât problema din totdeauna nu e a existenţei Lui certe în magma realului, ci a recunoaşterii omeneşti.

Există moduri diferite de-a vedea prezenţa cotidiană a lui Isus. Ana - marele preot, Caiafa, Pilat, Irod, Iuda, logicianul Elmadan, Uriah bătrânul, Iefa din Cezareea, Îl percep din orizontala existenţei, ca pe un ins străin, ce tulbură lumea lor cu prezenţa şi ideile sale. Vorbele lui Caiafa au un răsunet antichristic: „...învăţăturile Lui şi cei care I se alătură va să sfârşească tot aşa cum a sfârşit El, împreună cu ecoul vorbelor Lui, peste care vom face să se lase tăcerea.” (p.54). Maria Magdalena, Andrei şi Petru, Ana - mama Mariei, soţia lui Pilat, Suzana, Levitul cel bogat, neguţătorul din Tyr,

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Zaheu, Claudius – o strajă romană, Assaf - retorul din Tyr, hangiul Ahaz, înfioraţi de prezenţa şi cuvintele Lui, intuiesc însă deîndată şi recunosc natura Lui divină, pe când alţii, ca Salomeea, Barabas, o realizează tardiv, căindu-se. Unii din cei ce-l evocă eufemizează dumnezeirea Lui, de necrezut pentru ei, căci vederea limitată e funcţie a naturii lor umane. Aşteptat ca Mesia sau Rege cu puteri lumeşti, spre a-i salva pe iudei, Isus nu e recunoscut de ei ca Fiu divin, doar ca om. Din inaptitudinea de-a-L privi//primi ca Dumnezeu, din mefienţă omenească, din limitare şi îndoială, ei îl jertfesc la modul ignar şi barbar. Supliciul Lui schimbă însă definitiv cursul lumii. Puţine cărţi te fac să tresalţi la poezia şi frumuseţea lor dramatică precum cele 77 texte. Eleganta ediţie în limba română e meritul traducătorului şi al Editurii Proema. Atmosfera istorică şi mistică a lumii iudaice care l-a dat lumii pe Isus Christos, cotidianul atins de El sunt transpuse subtil şi convingător în limba română. Tumultuoasa istorie de la răscrucea Timpului, interferând vechiul iudaism cu teismul roman şi cu christianismul, a deschis un nou orizont lumii, tocmai prin jertfa cristică. Învăţătorul din Nazaret clătina din temelii cu prezenţa şi discursurile Sale publice – anecdote paradoxale, aserţiuni şi idei ardente – un cotidian încremenit de rigorile vechii credinţe şi ordini iudaice şi ţintuit în chingile unui sever regim imperial, stăpân pe Iudeea şi peste o bună parte a lumii. În ochii multor iudei, obişnuiţi cu spectacolul public, charisma lui Isus prevala pildelor sale: „Bărbaţii şi femeile mai mult îl sorbeau cu privirea decât ascultau de pildele lui.

Vorbea cu tăria şi cu puterea sufletului iar spiritul său punea stăpânire pe aceia veniţi să-l vadă”, spune un retor din Tyr, evocându-L. (p.43) Autorul atribuie relatările unor persoane şi personalităţi reale, comune unele, notorii altele, în ochii cărora Isus Omul e fie charismatic, uimitor, măreţ, fie banal. Maria din Magdala cuprinde în privirea ei feminină, omenească, fascinaţia personalităţii lui Isus „mergând printr-un lan de grâu” şi mişcând cu sine orizontul întreg, ori „stând în umbra unui chiparos din capul grădinii, neclintit precum neclintite erau statuile din Galileia şi din Antiohia”, ori surâzând şi vorbind cu tâlc. (p.45) Îndepărtarea ori apropierea, trecerea sau şederea într-un spaţiu

10-III-2014 nr. 3/31

ori vorbirea lui Isus iradiază o putere şi o lumină de neuitat celor pe care-i atinge cu privirea, cu prezenţa ori cu mreaja cuvintelor. „Şi în locul unde sta drept m-a privit precum anotimpurile privesc ogoarele şi mi-a zis surâzând [...] În chipul acesta s-a îndepărtat şi nimeni altul nu avea mersul Lui. Oare adierea născută în grădina mea era aceea care se îndepărta cu El înspre Soare-Răsare? Ori era furtună cutreierând din temeliile lor aşezările orânduite?” (p.47) spune Maria. Nu o anecdotică iscată de un ins oarecare, nici un chip sau un destin de zeu, cum obişnuiau anticii să-i vadă pe cei deosebiţi, găsim în carte. Unii văd în El un iniţiat (Grecul Filemon, spiţerul, p.48-49), alţii, un trufaş primejdios pentru Tora (Caiafa, p.54), un rebel însoţit cu inşi din gloată (Ana, marele preot, p.166), un binefăcător blând şi înţelept (păstorul din Liban, căruia-i află oaia rătăcită de turmă, p.73). Alţii îl cred un spirit înnoitor, iubitor de frumuseţe şi adevăr (un filosof, p.108), „Învăţătorul şi Domnul acestui pământ” (Iosif din Arimateea, p.114). Dintro formulă fixă de gândire, Prefectul Iefa din Cezareea crede că, după Isaia, David şi Solomon, nu mai pot exista în lume alţi înţelepţi (p.132) . Îl văd misterios şi fascinant în discurs, dând un nou înţeles nunţii şi vinului, aşa cum îl evocă mireasa din Cana: „Ne-a spus multe poveşti şi pilde iar glasul lui într-atât ne vrăjea, că privindu-L ne părea că zărim vedenii ascunse care ne făceau să uităm de cupe şi de bucate...” (p.57). Captivant, mesianic, îl vede percepe Petru, pe când, pescuind împreună cu fratele său Andrei, Îl întâlnesc la Marea Thiberiadei:„mă lăsasem stăpânit de o putere şi o orbire care veneau dinspre EL [...] plin de o bucurie pe care n-o mai ştiusem aşişderea era şi Andrei” (p.51). Recunoscându-L, ei Îl invită în casa lor: „Va să rupem îndeolaltă şi să împărţim pâinea...” (p.51) răspunzând apoi cu bucurie chemării Lui: „Învăţătorule, va să te urmăm cu bucurie până la marginea lumii” – zice Petru, (p.52). „ Învăţătorul nostru, va să fim ca firul de tors în mâinile Tale şi în războiul Tău de ţesut. Fă-ne ţesătură, de vrei, căci vom fi straie ale celui întru toate mărit şi slăvit”, adaugă şi Andrei (p.52-53). Este un zeu, cred unii contemporani despre Isus, augmentând în stilul vremii, statutul deosebit al cuiva. Zeitatea era, însă, doar rezultanta unor trăsături rare, lip-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sindu-i vibraţia mistică a unei forţe atât de copleşitoare. Zeii romani au rămas până la urmă nişte chipuri cioplite, statuile lor de aur devenind caduce în faţa noii credinţe răspândite de discipolii Învăţătorului din Nazaret. Stilul şi discursul cristic atingeau esenţa umană profundă, dând vedere, vigoare spirituală şi fizică, pecetluind destine – erau o nuntire, un festin ori un vin, precum la nunta din Cana – venind dintr-o forţă de neînvins de nicio putere lumească, de nicio tiranie. Martirii au probat apoi în lungul istoriei, în toate veacurile şi regimurile, esenţa noii învăţături.

Ascultat, atins, ori atingându-i pe cei din preajmă, văzut, interpelat şi simţit în proximitatea lor cotidiană, apărându-le unora învăluit în mister dumnezeiesc, iar altora, într-o dimensiune omenească, Isus iscă fie admiraţie, uimire, credinţă, fie îi indignează, ori chiar îi biciuieşte pe făţarnici.

Efectul relatărilor e paradoxal, căci vizând Omul, ele augmentează în fond latura divină a Lui Isus.

Cartea documentează contexte reale şi lansează aserţiuni venite din vechea tradiţie orientală, precum prezumţiile justiţiare emise de Caiafa, Iuda, Ana, Irod, pe seama Celui ce clătina din inerţii lumea lor înţepenită în reguli rigide. Aristocraţia evreiască a vremii – preoţi, magistraţii, înalţii funcţionari, avantajaţi de pe urma cooperării amiabile cu romanii – vede în Isus un răzvrătit împotriva vechilor rânduieli iudaice şi a regimului imperial ce, nerespectat, le-ar fi adus dezavantaje. Opiniile interferă şi contrastează în tumultul lumii vechi, în care Învăţătorul din Nazaret le pare multora, străin de lumea lor, trăind sub pecetea unui mister neînţeles şi neacceptat de unii.

Realizată cu rafinament specific oriental, la limita realitate-închipuire, certitudine-impresie, imaginea lui Isus e dinamică, fulgurantă, vie, contextualizată istoric, social, cultural. Intuiţia auctorială adaugă o undă subiectivă, întregind documentul cu o inefabilă poezie mistică. Auz, văz, gust, mireasmă, umbră, lumină, vânt, mişcare, ecou al vocii, encadrament în spaţiul lumii, fulgurând între obiectivitate-subiectivitate, logică-halucinaţie, fixează prin gest, cuvânt ori imagine de neuitat, chipul lui Isus în lume. Simţurile augmentează ori minimizează percepţia omenească funcţie de natura celui ce trăieşte şi evocă o realitate. Maria

10-III-2014 nr. 3/31

Magdalena Îl vede mişcând cu sine întreg orizontul, alinând cu surâsul luminos, lăsând în aer ecouri ale vocii. Anecdotica biografică ţesută nuanţat, din priviri mai afective ori mai ostile, vălureşte ca undele unui râu, când învolburate, când line, ca adierile de vânt, când blând, când rece, ori ca razele când mai intense, când mai stinse, imaginea Celui ce a atins cu prezenţa Sa, lumea. Chipul Lui omenesc reverberează peste veacuri, făcând dumnezeirea să fie în lume un paradox – un Adevăr ce, cu cât e mai obturat şi minimizat, cu atât sporeşte şi capătă putere.

Ucenici, prieteni, cetăţeni ai Ierusalimului şi aşezărilor străbătute la pas de Isus, inşi de varii statute sociale, înţelepţi ori simpli, credincioşi ori indiferenţi, de la ostaşi romani, femei de toate condiţiile, ca Maria, Ana, Maria din Magdala, Salomeea, Suzana, Rafila, Marta, la preoţi precum Caiafa şi Ana, la Iuda vânzătorul, Toma necredinciosul, la Ioan, Luca şi Matei, la Iosif din Arimateea, la Simon din Cirenaica reflectă ca într-o oglindă, cu irizări de umbre şi lumini, pe Isus Om. Vederea fiecăruia, parţială ori cuprinzătoare, dreaptă sau eronată, elogioasă ori justiţiară e modelată de câte o tară omenească, genetică sau mentalitară, de un slogan ori de o concepţie, de vreun enunţ auzit şi păstrat în minte ca o grilă.

Acestea se răsfrâng amplificat în lumea din jur şi în destinul fiecăruia. Iuda, format în concepţia respectării excesive a vechii credinţe iudaice, crede că Isus trădează tradiţia şi instigă la rebeliune. Toma, format de bunicul său într-o exagerată circumspecţie, a cercetării oricărui lucru înainte de a-l crede, se-ndoieşte de rănile Lui Isus.

Caiafa, prea sigur de sine, e convins că Isus a fost un rebel ce trebuia dat morţii, pentru nesupunere faţă de legile vechi. Un impuls radicalist, fanatic, în apărarea tradiţiei îi animă pe Iuda şi pe Caiafa.

Cartea relevă cum eroarea, excesul, pasiunea, circumspecţia, necredinţa, bănuiala, nebunia de-o clipă – a Salomeei de pildă – conduc la decizii eronate în orice situaţii. Îndoiala, dezicerea de Isus, încăpăţânarea, judecarea aspră şi condamnarea Lui tragică indică factori ce afectează oricând judecata şi reacţiile omeneşti. Salomeea se tânguie de excesul ei de-a fi cerut capul lui Ioan Botezătorul, recunoscând tardiv, precum Baraba, puterea Mân-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tuitorului asupra celor atinşi de prezenţa şi cuvintele Sale. Cei nedrepţi cu Isus au, până la urmă, sentimentul culpei lor.

Relaţii între decizii şi întâmplări, interdeterminări de fapte, de cauze şi de efecte nescontate relevă cum eroarea se iscă mereu din sentimente, opinii, impulsuri şi decizii excesive. Fiul Lui Dumnezeu în lume este Încredere, Iubire, Frumuseţe, Adevăr, Dreptate, Bunătate, Putere de Înnoire, incredibile pentru cei bănuitori, temători, prea circumspecţi ori prea aspri în judecăţi. Vocea, privirea, tonalitatea, mişcarea, replicile, gesturile, de neuitat vin din sapienţa de natură divină a Lui Isus iar fascinaţia intelectuală,charisma personală, frumuseţea şi puterea spirituală Îl disting de departe de tot ce e banal, urât, nedrept, pervers, mefient. În oraşele pe unde a trecut, pe câmpurile pe care le-a traversat, pe valurile apelor pe care a călcat precum pe uscat, peste ţărâna atinsă cu tălpile, pe obiectele şi oamenii pe care Şia pus mâinile, Isus a lăsat în lume urme: ecouri de neşters, enunţuri de neuitat, fapte şi senzaţii ce continuă până în veac.

A 77-a evocare, psaltică şi patetică, Gibran Khalil şi-o atribuie simplu, ca unui ins oarecare, „un om din ţara Libanului”, ce L-a cunoscut pe Isus Fiul Omului în toată splendoarea umanităţii şi a divinităţii Sale, cu toată încărcătura de mister adunată în peste 19 veacuri. Cartea se încheie în tonalitate înaltă, de laudatio, căci ecouri ori imagini întipărite în văzduhul prin care a trecut ISUS plutesc perpetuu prin lumea noastră omenească atinsă de El în vechime. ©Terezia Filip

Un mozaic al vieţii lui Iisus văzut prin ochii celor care l-au cunoscut, iubit şi trădat, filtrat prin splendoarea scriiturii lui Kahlil Gibran.

New York Times.

Vocaţia lui Gibran ca scriitor stă în harul metaforei.

L’Orient Litteraire.

10-III-2014 nr. 3/31

Din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)

FIUL ZÂNELOR - poveste japoneză Au fost, demult, tare demult, în Japonia, doi bătrâni săraci. Dar cea mai mare sărăcie era că nu aveau copii - şi se simţeau precum pomul uscat şi fără rod, bun de aruncat în foc. Într-o zi, bătrânul, dus cu treburi prin pădure, ca de obicei (căci era lemnar, de cei care scobesc şi crestează lemnul cu tare frumos meşteşug, de veacuri învăţat şi transmis din tată-n fiu - dar el, cărui fiu să-i transmită meşteşugul?) - adormi la poala unui pin, doborât de gânduri şi de vechea-i amărăciune. Şi visă. În vis se făcea că apar, de după copaci, zâne frumoase şi bune, plutind în aer ca fluturii. Şi se prindeau de mâini, şi-ncepură o horă în jurul pinului, la rădăcina căruia dormea bătrânul. Şi râdeau zânele, şi râdeau… Şi din lumina râsului zânelor, se năştea o pată gălbuie, care plutea în văzduh, ca o frunză desprinsă de ram. Şi o zână, mai frumoasă şi sprinţară ca toate, prinse pata cea galbenă, din văzduhul răvăşit de dans - şi o puse lângă bătrân.

Ajuns cu visul aici, bătrânul se trezi. Care nu-i fu mirarea, când zări, lângă el, pata galbenă pe care o visase. Şi nu era pată, ci era un copil, un băieţel, cu faţa rotundă ca luna şi frumos ca soarele, şi care râdea, râdea - precum zânele din vis.

Se uită bătrânul în stânga, se uită în dreapta - se uită în toate părţile şi prin toate tufişurile,

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe după toţi copacii - nimeni şi nimic. Se cam fâstâcise. Ce să facă - să ia copilul? Dar dacă îl apucă de umăr cineva şi i-l cere înapoi - zână sau ce-o fi? Şi copilul tot râdea. După vreun ceas, bătrânul se hotărî: fie ce-o fi, îl duce acasă, şi cui o întreba de copil - o vedea el ce i-o zice şi ce-o mai face. Deocamdată, n-o să lase copilul, peste noapte, în pădure…

Ajuns el acasă cu copilul care râdea întruna - mult se mai bucură şi bătrâna, nevastă-sa, numai la vederea pruncului râzăreţ. Îi povesti, tot, femeii.

-Măi bărbate, frumos flăcău îmi găsişi tu! spuse nevasta lemnarului, minunându-se de frumuseţea pruncului găsit. Dar n-o fi al cuiva, care şi-a bătut joc de tine, că tot te ştie dornic de copii?

-Femeie, am stat lungă vreme în pădure, mam uitat peste tot. Dacă cineva l-a lăsat acolo, apoi l-a lăsat să-l iau eu, nu să-l ia înapoi. Şi dacă o veni după el, foarte bine: noi, până una-alta, să vedem ce-i dăm de mâncare copilului, că, de ni l-a lăsat nouă ori ba, din moment ce-i la noi, doar nu l-om lăsa pe frumuseţea asta de copil să moară de foame.

Lapte n-aveau. Nişte orez? Era cam prea mic pentru orez.

Dar, când se uitară în legătura cu copilul, femeia observă că acesta era, cu cel puţin vreo zece centimetri, mai mare decât i se păruse, când i-l arătase bărbatu-său, la venirea în casă.

-Păi, ăsta-i copil mare, flăcău în toată legea, măi bărbate! - exclamă, bine-dispusă, nevasta lemnarului. Mi s-a părut mie, că eram dornică de copil mic - că-i copil mic! Ia să-l desfăşăm, şi să-i dăm mâncare ca lumea. El e, nu-i aşa? un copil cu totul

10-III-2014 nr. 3/31

special - Fiul Zânelor! - spuse, încântată, râzând de visul bărbatului ei, buna femeie. Şi aşa-i rămase copilului numele: Fiul Zânelor. Şi copilul, zi de zi, creştea ca-n poveşti - şi râdea. Râdea într-una, din toată inima, cu o veselie molipsitoare. Coliba bătrânilor deveni neîncăpătoare şi pentru trupul lui, care, într-o lună, deveni uriaş - dar şi pentru râsul lui: râdea de toţi şi de toate, ca de cele mai caraghioase lucruri din lume. Şi nu doar cu obrazul râdea - ci şi cu vorba. Căci vorbea! Minune mare! Şi câte nu spunea!Şi bune, şi rele, după omul pe care-l vedea şi după sufletul omului aceluia. Îşi râdea de leneşi şi de proşti, şi de mincinoşi şi ipocriţi, mai cu seamă - şi se-nduioşa, tot râzând, dar cu multă blândeţe, de cei buni şi miloşi, mângâindu-i cu vorba şi cu râsul, cu ochii şi cu râsul - şi, atunci, râsul lui era precum un balsam, care-i făcea pe cei necăjiţi şi îndureraţi să-şi uite nevoia…

-Are un suflet ca o crizantemă, ca o floare de cireş… atât e de bună inima lui… - spuneau aceştia, zâmbind printre lacrimi.

Dar ce te faci, că Fiul Zânelor avea, de-acum, cel puţin trei metri înălţime? Şi era frumos şi cu pielea de aur strălucitor, şi voinic ca un uriaş din poveşti. Unde să-l ţină pe băiat, că era, de-acum, coliba, prea îngustă şi prea joasă, pentru mişcările trupului său uriaş şi zguduit de râs zglobiu.

-Nu-i nimic, tată - îl mângâie băiatul, pe tatăl său adoptiv, văzându-l cum se frământă - ia să dau o fugă până la daimyo28, să împrumut de la el palatul - că tot n-are ce face cu şura aia mare a lui: nevastă n-are, copii n-are - şi-i loc în palatul lui pentru două sute de oameni ca mine!

-Nu, fiule, vai de mine, cum să faci una ca asta, că ne taie capul, negreşit, la toţi! - începură bătrânul şi bătrâna să se tânguiască de zor - dar Fiul Zânelor nu-şi bătu capul să le-asculte jelaniile ci, râzând uşurel, ca-n vis, ca şi cum îşi imagina o poznă grozavă - întinse tare pasul, de ajunse-n câteva clipe la palatul trufaş, enorm, din piatră, acoperit cu plăci de aur - al daimyo-ului. Şi seapucă Fiul Zânelor să zgâlţâie palatul din temelii, îl clătină zdravăn, să vadă dacă nu-i cineva în el (slugile din palatul daimyo-ului, curajoase ca toate slugile bogaţilor, o luaseră la goană, încă de când îl 28

-Seniorul locului, în Japonia medievală.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE văzuseră apărând în zare, pe Fiul Zânelor…) ascultă, după clătinare: nu era nimeni - gol!

-Bun! - spuse apăsat Fiul Zânelor, care mai crescuse vreun metru, cât mersese - îşi aburcă palatul pe umăr, voiniceşte - şi se-ntoarse la coliba părinţilor săi adoptivi. Făcu loc cu picioarele, împrejurul cocioabei - şi-i rugă pe vecini să-şi mute puţintel casele mai încolo, cumva - şi buf! - trânti palatul lângă cocioabă.

-Aşa! Aici da! Vreun an, pot să stau, şi eu, în tihnă - după aceea, oi mai vedea eu… - spuse, ca pentru sine, Fiul Zânelor - şi râse, uşurel şi senin.

Bătrânii, amândoi, încremeniseră. Nici celorlalţi ţărani, din sat, nu le era prea la-ndemână - una, că se temeau ca de moarte de daimyo - şiapoi, când flăcăul îşi proptise-n pământ palatul, pe care-l cărase cu umărul - parte din cocioabele lor se făcuseră zob…

-Ei, nu face nimic! - zise, împăciuitor, băiatul. De mâine vă fac eu rost şi vouă de niscaiva palate, de prin preajmă, că sunt chiar prea multe dar în noaptea asta, veniţi cu toţii şi dormiţi cu mine, în palatul ăsta, pe care-l am acu, la-ndemână…

Deocamdată, e loc destul. Poate mai târziu, încolo, când oi mai creşte… Haideţi!

Pe când se codeau sătenii - cum să intre-n palatul boieresc? vai de mine şi de mine! - iată-l şi pe nobilul daimyo, c-o falcă-n cer şi cu una în pământ, venind în fruntea unui pâlc de samurai, supuşii săi. Pasămite aflase, de la slujitorii speriaţi, de vizitator… Era hapsân şi lacom, ceva de speriat, daimyo ăsta, de-ar fi luat peştele sau orezul şi din burta omului - darămite să-l jefuiască pe el, ditamai daimyo - auzi dumneata! - să-l jefuiască pe el!

Pe el! - şi de ce anume? - de palat! Ai-ai-ai-ai-ai!

Ce mai, venea ca furtuna! Numai că Fiul Zânelor, numai când îi văzu pe mărunţeii samurai şi pe

10-III-2014 nr. 3/31

şi mai mărunţelul daimyo, cocoşat de mânie, cocoţat pe coama calului - îl apucă un râs, ceva de speriat!

-Ai căpiat, băiete? Am să-ţi tai dovleacul ăla galben, netrebnicule! - urlă daimyo, fără să ţină seamă, în turbarea lui, că acela pe care-l ameninţa era cât un turn de cetate. Doar era supusul lui, sau copilul supuşilor lui, sau.. - mă rog, n-are a face! Learată el la toţi, pe dată!

Numai că, cine arăta ceva, cu adevărat interesant şi demn de văzut de oricine - fu tocmai vânatul nu vânătorul. Fiul Zânelor, contenind numai câteva clipe din râs, îşi puse degetul pe nara dreaptă - şi când suflă aerul, o dată, pe nara stângă - ce daimyo! ce samurai! ce cai şi călăreţi! Nişte fulgi de păpădie, care, deodată, se-nălţară până-n înaltul cerului, şi când căzură, pe jos se-mprăştiară numai bucăţi de zale, vârfuri de lance şi, ici şi colo, fărâme de samurai, presărate cu fire de daimyo…

-Păcat de cai - îngână, printre hohotele de râs, Fiul Zânelor - şi intră în palatul fostului daimyo, căscând de zor. Îi era somn, vezi bine, căci ziua de muncă se sfârşise…

Pentru Fiul Zânelor o fi fost un fleac - dar bieţii săteni, dimpreună cu cei doi bătrâni, prinseră, speriaţi de moarte, să se ciorovăiască: -Marele Şogun o să pună să ne taie capul la toţi, nenorociţilor!

-L-aţi pripăşit pe Matahală ăsta la voi! Voi sunteţi de vină, nerozi bătrâni!

-V-aţi tot rugat zeilor cerului pentru copii şi v-a dat să vă sature! Unul cât o sută! Spălaţi-vă pe cap cu uriaşul ăsta blestemat al vostru, dar nu ne puneţi capul nostru la curăţat!

-Treaba voastră dacă voiaţi să muriţi cu zile - dar nu ne omorâţi pe noi! Aţi adus năpasta asupra capetelor tuturor!

Bieţii bătrâni nu mai ştiau ce să facă: aveau dreptate şi consătenii, cum să nu aibă! - dar nici nu puteau să-l urgisească pe cel dăruit lor spre a fi crescut (măcar că prea crescuse, să nu-i fie de deochi…). Şi o ţinură aşa toată noaptea.

Dimineaţa, când le picau ochii-n gură de somn - n-avură parte de linişte nici atunci: prin acoperişul palatului, se văzu, deodată, ieşind, cu plăcile de aur ale acoperişului în cap, Fiul Zânelor, căscând de zor, de-i trosneau fălcile. Peste noapte, crescuse de aproape două ori cât crescuse cu o zi

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înainte. Nu-l mai încăpea nici palatul imens al daimyo-ului!

-Măi oameni buni, n-are nimeni vreo casă ca lumea pe-aici? Hei, n-auziţi? - ntreba, din înalturi, zguduit de râs, cel care trecuse cu „dovleacul” prin acoperişul auritului palat.

-Şogunul! - urlară sătenii, toţi deodată.

-Şogunul are casă bună? Păi, hai la el! - zise, chicotind, Fiul Zânelor.

Dar sătenii nu strigaseră ceea ce înţelesese Fiul Zânelor - adică nu-i indicaseră o adresă de posesor de casă pe măsura uriaşilor - ci strigătele lor se datorau vederii unor regimente lungi, de soldaţi călări şi pedeştri, care înaintau spre sat. Erau corpuri de armată care se duceau către cetatea şogunului29 - dar, auzind larmă, că daimyo al locului a fost ucis de săteni - primiseră comandă să schimbe drumul, pentru ca şefii lor să înăbuşe răscoala, să ancheteze şi să pedepsească pe nemernicii capi ai răzvrătirii.

-Dar ăştia cine mai sunt? - hohoti uriaşul auriu. Măi, păduchilor, care vi-i baiul? - se adresă el, cu politeţea-i specifică, măriţilor şi straşnicilor oaspeţi…

O ploaie de săgeţi şi suliţe se abătu asupra uriaşului, care mai-mai că întuneca soarele, de înalt ce crescuse.

Săgeţile şi suliţele, cu miile, nu erau decât nişte fire de praf, stârnite de vânt, pentru băiatul care-şi pierduse, de multişor, măsura la crescut.

Fiul Zânelor îşi dădu cu palma peste faţă şi peste pielea goală şi aurie a burţii(fireşte că nu-l mai încăpea, de mult, nici o îmbrăcăminte - dar fiind atât de uriaş, nimeni nu-i băgase de seamă goliciunea…) - se scărpină în barbă de o lance mai lungă şi groasă decât celelalte - scutură tot praful ăsta sâcâitor de pe el - apoi, hohotind fără grijă, se aplecă mult din şale, ca un pod japonez peste un lac de grădină - puse degetul pe nara stângă - şi când suflă din nara dreaptă aerul - nu se auzi decât ca o roire de bondari - şi, din toate regimentele (vreo 50.000 de samurai) nu rămase nici urmă. Săptămâni întregi, au tot plouat din văzduh, după aceea, ba câte un ciob de pavăză, ba câte un cap de samurai, cu tot cu coif, ba câte cu un cal mort - întreg sau jumătate…

29

-Şef militar al ţării, în Japonia medievală.

10-III-2014 nr. 3/31

-Ei, şi unde-i şogunul ăsta? Încotro? - îşi tună întrebările, printre hohote cumplite de râs, Fiul Zânelor.

Sătenii, încremeniţi şi negri la faţă, tăceau ca mormântul. Nu că, vezi Doamne, l-ar fi îndrăgit careva pe şogun - dar nici chiar aşa… Ce văzuseră, parcă era dintr-un coşmar… Doar un băietan, amuţit, şi el, de groază, arătă cu degetul, în direcţia opusă celei din care veniseră regimentele – regimente, între timp, zburătoare…

-Ha-ha-ha! Mulţumesc, piciule, dar trebuie să-mi iau un ochean - cât pe-aci să nu te văd, măi gâză mică… - şi porni încotro îi arătase degetul sfios. …Măritul Şogun stătea, indispus, pe tronul său de aur, din palatul central al cetăţii. Regimentele întârziaseră: trebuiau să se înfiinţeze dinaintea lui exact cu trei ceasuri înainte de apusul soarelui, să le treacă în revistă, şi apoi să pornească spre Kioto, pentru a pune mâna pe tronul cel mare al Japoniei. Îl va alunga pe ţâncul acela netrebnic şi pe maică-sa, de nu s-or vedea! El este adevăratul stăpân al Japoniei, el, care are armatele în mână! Fusese de ani de zile - dar acum va înlătura gărzile fidele împăratului minor şi mamei regente şi va pune mâna definitiv pe puterea Ţării Nipon, pentru fiii săi şi pentru fiii fiilor săi!Va întemeia o dinastie, bazată numai şi numai pe forţa armelor! La naiba cu bunăstarea poporului - gogoşi! Fiii săi…

Numai vrednici să fie, ca el, şi ei! Altfel - capul tăiat! Şi-apoi, lumea întreagă îl aşteaptă s-o culce la picioarele lui! „O, tu, lume întreagă, lume de peste mări şi munţi - ce dragă-mi eşti! Zob te voi face de drag!” Încântat, se dădu jos de pe tron şi se uită pe fereastra unui turn al cetăţii. Deodată, pământul se zgudui puternic. Turnurile se clătinară, zbârnâiră toate pietrele cetăţii, şogunul - cât pe-aci să cadă în nas: -Cutremur! Gărzi, adăpostiţi-vă, că eu m-am adăpostit!

-Mărite şogun, nu-i cutremur! Se apropie un uriaş galben! - urlă de spaimă un căpitan, de pe ziduri. Într-adevăr, venea, pe drumul spre cetate o altă cetate - una însufleţită: Fiul Zânelor, cu capul ajungând dincolo de nori, norii aranjându-i-se în jurul gâtului şi pieptului, ca o dantelă sau un colier -

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE iar gura şi ochii, într-un râset care cutremura cerurile - fulgerau printre aştri - se amestecau, pe faţa acestui munte de om sau de zeu, luna cu soarele, o lumină albă şi o umbră galbenă.

-He-hei, ha-ha-ha! Tu eşti, va să zică, şogunul, de spaima căruia încremenesc toţi oamenii pământului! Măi să fie! Ha-ha-ha! Măi, măi, măi! Tare sunt naivi oamenii ăştia! De tine să se teamă, măi, libelulă? - i se adresă Fiul Zânelor măritului şogun, care, într-adevăr, îmbrăcat în fel de fel de mătăsuri fâlfâitoare - verzi, roşii şi galbene – semăna tare bine cu o libelulă. Şogunul, văzând că turnul cetăţii i se surpă sub picioare şi zidurile cad bucăţi în juru-i, o sfecli…

-Îţi dau aur şi argint, numai nu te apropia de cetatea mea! Toate bogăţiile mele ţi le dau ţie, numai nu intra în cetatea mea!

Na! Prea târziu! Dacă fusese îngâmfat şi zgârcit şi amânase propunerile de pace! Poate că, dacă striga cu o clipă mai devreme, cruţa frumuseţe de cetate! Şi pe sine, pe deasupra!

Călcâiul uriaşului călcă drept peste cărămizile de aur ale turnului unde stătea şogunul - şi şogunul, naiba ştie în ce afund al pământului nimeri.

Fiul Zânelor nici nu băgase de seamă imensa pierdere pe care o pricinuise tronului Japoniei… ci vorbi, ca pentru sine, cutremurându-se de râs: -N-am nevoie de nici un aur şi argint şi alte bazaconii - caut numai un loc de dormit… Şi, după ce se învârti, curios şi râzând, printre ruine, să vadă dacă într-adevăr se putea încropi un dormitor pentru el - din cetate nu mai rămăsese decât praful- un praf galben, amestecat cu resturi de gărzi…

-Nu, hotărât lucru, în lumea asta nu se poate dormi! N-ai loc, şi pace! Ha-ha-ha! Nu-i de mine, s-a zis! Hai înapoi! Ha-ha-ha! Şi clătinând din cap, un pic, dar un pic de tot, amărât şi pus pe gânduri - dar cu faţa, pieptul şi pântecele tot zguduite de râsul teribil - uriaşul, târând cerurile şi aştrii după el - se îndreptă, lăsând în urmă-i văi adânci - spre sfântul munte Fujiyama. Şi se pierdu în văzduhul luminii, ca o cetate de fulgere şi râs…

Poate s-a-ntors la mamele lui zânele, în pădure, căci numai zânele puteau să-l strângă la loc,

10-III-2014 nr. 3/31

în pata cea galbenă, să-l facă iar un prunc mic, dolofan şi râzăreţ… poate s-a făcut una cu muntele sfânt Fujiyama, şi veghează lumea să nu mai fie stăpânită de dregători lacomi şi răi, cruzi şi proşti, îngâmfaţi şi nebuni… toţi, atât de meschini şi mărunţi… atât de mărunţi… Cine ştie unde-i şi cum poate fi văzut? Lucrul sigur e că este - şi nu-i o simplă poveste. …Bătrânii cei doi, lemnarul şi nevasta lui, poate-şi mai aşteaptă şi azi, cu ochii aproape orbi, la fereastră, poznaşul copil adoptiv… Probabil că-l şi văd, dincolo de ceaţa ochilor lor - îl văd răspândit în toate, atât e de uriaş: în văzduhul plin de scânteieri, în Marea Japoniei, plină de fulgere - în crizantemele şi florile de cireş, care umplu de lumină sufletul fiecărui japonez - în peştii de raze ai oceanului şi ai cerului. Căci, slavă Domnului şi zeiţei Amaterasu şi tuturor zânelor - da, zânelor fiul lor e atât de mare, încât poate fi văzut în toate, şi atât de bun şi de generos, încât râsul lui nevinovat, de veşnic prunc, pus pe şotii, le schimbă pe toate - surpând cetăţile răului, ori cuiburile bogăţiei trufaşe - şi înălţând dincolo de nori, în vârful alb al muntelui sacru al lumii - Fujiyama speranţele şi toată lumina sufletelor curate ale popoarelor…

***

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

©Adrian Botez

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-III-2014 nr. 3/31

Sumar: luna martie, 2014// NR.3/31 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Rosa Bonheur – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 9 Matilde Serao, prima femeie din Italia care a fondat şi condus un ziar /p. 11 autor: Camelia Zara Anni-Lorei Mainka – poezie /p. 13 Nevoia de altruism – autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord, USA /p. 14 Anni-Lorei Mainka – poezii /p. 16 Scriitori de ieri... – Geo Bogza... – autori: Adrian Graunfels & Adrian Onicescu /p. 17 Scriitori de azi – Daniel Săuca -Avem nevoie de cultură? /p. 20 autor: Irina Goanţă Un înţelept de Z.Ornea – autor: Maria Sava, Iaşi /p. 23 Interviu de Adalbert Gyuris cu şi despre Sorin Anca – /p. 25 Proză scurtă /p. 28 Lucia Patachi /p. 28 Mioara Băluţă /p. 30 Elisa Roha /p. 35 Emily Dickinson – poezii (traducere de Ileana Mihai Ştefănescu) /p. 36 Incursiune în poezia română contemporană feminină/p. 37 Victoria Milescu /p. 37 Liliana Popa /p. 39 Ana Sofian /p. 41 Nuţa Istrate Gangan, Fort Lauderdale, Florida, Statele Unite /p. 41 Adam Armina Flavia /p. 42 Chindea Maria (Gerra Orivera) /p. 43 Irina Lucia Mihalca /p. 44 Melania Briciu /p. 46 Nicoleta Milea /p. 46 Otilia Ardelean, Năvodari /p. 47 Gina Zaharia /p. 48 Viorela Codreanu Tiron /p. 49 Cronică de teatru: Flecărelile femeilor de Carlo Goldoni la Teatrul MASCA-Bucureşti/p. 51 autor: Eugen Cojocaru Un nou turneu în Germania cu doi îndrăgiţi actori români - autor: Eugen Cojocaru /p. 52 Pagini de istorie: Iustin Martirul şi Filozoful /p. 53 O „călătorie în timp”: Andrei Tarkovski în dialog cu Tonino Guerra /p. 55 autor: Marian Rădulescu Atingerea divină a realului sau Isus Fiul Omului, de Gibran Kahlil /p.56 autor: Terezia Filip Pagina celor mari pentru cei mici – autor: Adrian Botez /p. 60 Sumar /p. 65

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin:

10-III-2014 nr. 3/31

Sofonsiba Anguisciola Lavinia Fontana Elisabetta Serani Artemisia Gentileschi Judith Leyster Clara Peeters Godfried Schalken Rachel Ruysch Maria Sibylla Merian Angelica Kauffman Labille Guiard Elisabeth Louise Vigée Le Brun Evelyn Pickering de Morgan Rosa Bonheur Mary Cassat Berthe Morisot Vanessa Bell Sonia Delaunay Liubov Popova Romaine Brooks Frida Kahlo Leonora Carrington Judy Chicago Jean Auguste Dominique Ingres Sorin Anca Constantin Rusu Coperta I şi IV realizată după lucrarile şi compoziţia pictorului Mihai Cătrună

Numarul 4/32 va apare 10 aprilie, 2014

Revista SE POATE VIZUALIZA pe SITE-UL OFICIAL : www.nomenartis.ro

Aşteptăm materialele voastre pe adr.: nomenartis@gmail.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ :L LECTURĂ PLĂCUTĂ !

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 66

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !