Nomen artis 34

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop – rectorul Universitţii Babes Bolyai Cluj



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Prof. Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Cristian Neagu Lucia Patachi COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Liliana Popa – România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la sediul redacţiei prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

ANUL III, nr. 6/34, - luna iunie - 2014

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Citatele lunii

„Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul sunt mâinile Sale, mişcarea şi nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină este viaţă şi ia făptură.”

Violeta Mirela Deminescu

„Atunci când trăieşti, nu se întâmplă nimic. Decorul se schimbă, oamenii intră sau ies, asta e totul. Începuturi nu există niciodată. Zilele se adaugă la alte zile fără rimă şi fără motiv, e o adiţiune interminabilă şi monotonă. Nici sfârşit nu există.”

Jean-Paul Sartre în Fiinţa şi neantul (1 943)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Sabin Bălaşa 1 a fost pictor român, (a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, însă şi-a continuat studiile de pictură la Sienna şi Perugia, în Italia). Totodată Bălaşa este cunoscut şi ca autor şi regizor de filme de pictură animată, şi scriitor. Pictura lui Bălaşa poate fi caracterizată ca aparţinând unui suprarealism târziu, deşi artistul însuşi caracterizează opera sa ca aparţinând unui romantism cosmic.

Temele majore ale picturilor sale sunt reprezentate prin femei sculpturale cu par lung în poziţii emblematice, animale amintind de un hibrid între inorogi fără coarne şi centauri, respectiv de bărbaţi înfăţişaţi în acte de meditaţie, uneori efectuând munci fizice.

Obsesia declarată a vieţii şi a artei lui Sabin Bălaşa a fost să iniţieze o mare renaştere artistică şi culturală. Alegerea sa a fost să fie renascentist, înţelegând că Renaşterea nu se consumă istoric într-o perioadă anume de reconsiderare a valorilor, ci însoţeşte, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură. Dincolo de valoarea intrinsecă a picturii sale, apreciată în întreaga lume cu atribute acordate doar capodoperelor, opera amplă a lui Sabin Bălaşa, care cuprinde, deopotrivă şi creaţia cinematografică (pentru care i s-au acordat prestigioase premii internaţionale pentru filmele de animaţie, literară şi publicistică, îşi pune amprenta inconfundabilă asupra epocii.

1

Sabin Bălaşa –(n. 17 iunie 1932, Dobriceni județul interbelic Olt - d. 1 aprilie 2008, București).

nr.6/34

Deşi arta sa nu e nici pe departe facilă, ea se dezvăluie cu generozitate şi, pe insesizabile trepte de iniţiere, spune cu adevărat ceva oricărui privitor.

Pe Sabin Bălaşa nu trebuie să-l explici ca să-l simţi, şi abia după ce-l simţi începi să-ţi explici lumea în care ai simţit. O hermeneutică hipnotică unică şi tipică artei lui Sabin Bălaşa dezvăluie cu discreţie ceea ce autorul ştia dintotdeauna: Renaşterea pe care îşi propunea s-o iniţieze înflorise deja din chiar clipa în care măiastra sa mână apucase penelul.

Sabin Bălaşa - născut în Oltenia, la Dobriceni, al cărui tată era preot, iar mama, învăţătoare -, îşi transformaseră casa în muzeu arheologic şi etnografic, cu peste 3.000 de piese. A fost şcolit la Craiova şi apoi la Bucureşti. A fost legat spiritual de Italia, în special de Florenţa, pe care a vizitat-o de mai multe ori, pentru a picta. Aceeaşi legătură a simţit-o faţă de Iaşi, unde a realizat în intervalul 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Paşilor Pierduţi a Universităţii Al. I. Cuza, şi unde s-a simţit permanent acasă, motiv pentru care declara, cu umor, că este „moldovean de origine oltean”. În cea mai veche universitate din România, o clădire, ea însăşi o bijuterie (arhitectul Louis Blanc 2 a primit pentru această realizare medalia de aur la o expoziţie din Paris), sălăşluieşte o comoară cu 19 nestemate. Pe o suprafaţă de 600 mp, paşii trecătorilor par să se piardă în depărtare, plimbarea fiind cu atât mai frumoasă cu cât e însoţită de 19 picturi murale semnate de Sabin Bălaşa, care vorbesc despre sufletul românesc şi miturile noastre.

Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iaşi şi pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălaşa.

2

Louis Pierre Blanc (n. 31 decembrie 1860, Geneva — d. 26 aprilie 1903, București) a fost un arhitect elvețian, proiectantul unor clădiri publice monumentale, reprezentative pentru arhitectura urbană de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Cele mai numeroase clădiri proiectate de către el au fost construite în București.

Cele mai importante clădiri proiectate: Palatul Ministerului Agriculturii și Domeniilor, sediul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, 1895, București; Palatul Facultății de Medicină, 1895 - 1902, București; Institutul de Bacteriologie Victor Babeș, București; Casa Ion Lahovary, Calea Dorobanților, 1889, București; Casa Nicolae Filipescu, 1888, București, construită pe strada Scaune, nr. 26, fostă Batiștei, nr. 15, actualmente Batiștei, nr. 13. Casa spațioasă, compusă din subsol, parter și etaj, cu ferestre canelate și cu ancadramente, a fost construită între 1888-1890; Casa Take Ionescu, București; Palatul H. Spayer, 1900,București; Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, 1893–1897.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

lerator de performanţă pentru piaţa de artă românească.

Imagine din Sala paşilor pierduţi

Marii colecţionari din România, dar şi din Europa şi SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotaţia acestora la valori ameţitoare pentru artişti cu mai puţin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat şi i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceauşescu (de altminteri, remarcabile ca valoare artistică; în schimb, Bălaşa n-a pictat niciodată tractoare, ciocane şi seceri şi opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale comunismului). Succesele sale au atras şi contestări vehemente, alimentate, cel mai adesea, de faptul că picturile sale se vindeau cu preţuri mult mai mari decât ale clasicilor români şi absolut nesperate de contemporani.

Imagine din Sala paşilor pierduţi

Cum expoziţia a fost vizitată, în trei săptămâni, de peste 60.000 de oameni, unii sosiţi de departe, chiar din străinătate pentru a se întâlni cu opera lui Sabin Bălaşa reunită într-un simbolic transfer de semnificaţie între muralele realizate în anii ‛70 şi lucrări recente ale maestrului care împlinea 70 de ani, se mai poate vorbi şi de un al treilea şi cel mai important gen de „vânătoare de Sabin Bălaşa" – uriaşul succes de public.

Exodul spre lumină – Sabin Bălaşa

Nunta cosmică – Sabin Bălaşa

Totuşi, în special în ultimul deceniu, tocmai aceste preţuri au acţionat ca un adevărat acce-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

nr.6/34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Un miez de Luceafăr într- un trup de lapte

Autor şi regizor a 12 filme de pictură animată: Picătura (1966); Oraşul (1967); Valul (1968); Pasărea Phoenix (1968), Fascinaţie (1969) Întoarcere în viitor (1971); Galaxia (1973); Odă (1975); Exodul spre lumină (1979).

Dintre picturile murale - 19 picturi murale (aproximativ 270 m2),Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi; Aspiraţie (380/546 cm); Omagiu întemeietorilor (372/471 cm); Amfiteatru (452/400 cm); Generaţii (452/379 cm); Triumful vieţii (420/249 cm); Dezastrul atomic (420/249 cm); Icar (422 /248 cm); Prometeu (417/247 cm); Exodul spre lumină (416/247 cm); Ştefan cel Mare (419/250 cm); Moldova (430/265 cm); Luceafărul - triptic (429/ 267 cm, 430/267 cm, 431/269 cm); Legenda Meşterului Manole (432/268 cm); Nunta Cosmică (431 /268 cm); Legenda Dochiei (429/268 cm); Străbunii (433/268 cm); Galaxia Iubirii (1080/466 cm); Două picturi murale, Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi: Războinicii - (iniţial aflată la Muzeul Militar Central, Bucureşti, pusă la dispoziţia artistului la demolarea muzeului, lucrarea a fost mutată şi apoi restaurată pe noul amplasament de către artist); Hora; Nunta Cosmică (Mioriţa) la Hotel Bucureşti; Două picturi murale la Academia de Studii Economice, Bucureşti; Geneza; Feerie, Două picturi murale la Agricola Internaţional, Bacău. Şi multe alte picturi murale în reşedinţe particulare.

A avut multe expoziţii personale la: Roma, Stockholm, Kerkera (Grecia), Moscova, Tbilisi şi alte capitale ale statelor fostei URSS, Israel.

– Sabin Bălaşa

În atelierul pictorului Sabin Bălaşa

Universitatea Al. Ioan Cuza, Iaşi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

nei, dorind să fac lucrări pentru eternitate, din material, care poate supravieţui secole, chiar milenii…

După o mică tapiserie de test, am început Inferno, după un desen de-al meu. Am dezvoltat tema dezintegrării politice, ca şi Dante, folosind vulpea ca simbol de putere. A fost emigrarea mea spirituală…

DINU RĂZVAN Klára Tamás 3: Arta face pa rte din lux

Interviu de Răzvan Dinu

Am descoperit-o pe Klára Tamás căutând pe Internet români de succes în SUA. Am fost fericit când am dat peste un om a cărui valoare nu cunoaşte graniţe. Recunoaşterea pe care Klára Tamás o are, datorită tapiseriilor sale de lux, mă face să mă simt mândru că sunt român. Un om care în străinătate este un nume în artă, iar în România, acasă la el, este aproape necunoscut.

- Aveţi studii în domeniu?

- Am terminat Academia de Arte din Cluj, secţia de grafică. Tapiseria e o pasiune mai târzie, când am înţeles că chemarea mea reală este artă monumentală.

- Practic, atunci când faceţi o tapiserie, dvs. desenaţi şi ţesătoarele lucrează după desen?

„Peste tot în lume creşte cererea pentru tapiserii, prin crearea de noi spaţii, pentru clădiri de birouri imense, case luxoase. Luxul se redefineşte, evoluând spre interioare glamour, cu ecouri din istoria artei.”

- Cum aţi început tapiseria? De unde această pasiune?

- După ani de creaţie artistică, lucrări monumentale desenate pe hârtie, doream să păstrez efortul creaţiei într-un material trainic, şi doream să fie ţesute pentru timp indefinit de lung… Da, ţesătoarele lucrează după „carton”, originalul creat de mine. În cazul meu, este ca o pictură, trebuie decodat corect şi transpus în culori de lână.

- Cum se obţine calitatea unei tapiserii? În ce constă fineţea ei?

- Am început tapiseria în 1989, instalând un război moştenit din familie, în studioul meu din str. Doam3

Klára Tamás s-a născut la Târgu Mureș pe 20 august 1946. În 1970 a absolvit Academia de Arte din Cluj. Între 1972 și 1982 a fost artdirector la editurile Meridiane și Kriterion. Din 1973 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Din 1992 se stabilește în Statele Unite. Expoziții personale în România, SUA, Ungaria, Italia, Germania, Japonia. Numeroase participări la expoziții de grup și bienale internaționale. Lucrări în muzee: Albertina, Viena; Centrul Pompidou, Paris; Galeria Nemzeti, Budapesta; Muzeele Afișului din Varșovia și Lahti – Finlanda. Alte lucrări în numeroase colecții private.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Firele verticale trebuiesc puse foarte des. Firele orizontale, din lână subţire + colorată în mii de nuanţe, se pun exact cum indică desenul şi se bat cu furculiţa specială, să fie îndesate. Această ţesătură am numit-o simbolic „pictura pe lână”, fiind fină, arată ca un tablou.

nr.6/34

- Temele sunt foarte diverse, de la Dante la Phoenix, la teme biblice. Dezvolt lucrări şi prefer inspiraţia liberă.

- Cum a fost, la început, viaţa în Statele Unite, ca artist român?

- America e un loc democratic, fără deosebiri speciale de origine. Am fost un artist profesionist, care a primit de lucru după nivelul de pregătire. Eu m-am specializat şi în computer, aşa am avut şanse mai mari de colaborări. Adaptarea este în firea fiecăruia, eu repede m-am regăsit şi am putut să colaborez ca ilustrator, mai târziu textil designer.

- Cât de repede v-aţi adaptat acolo?

- Nu adaptarea cere timp, trebuie să înţelegi cum lucrează sistemul, cum se manifesta gustul oamenilor, e nevoie de experienţă americană.

- Cum v-a primit lumea artistică?

- Oraşul este imens, cu foarte mulţi artişti, dar imediat m-au invitat să expun cu ei în Soho. Apoi mi-au propus să am o expoziţie personală, tot în Soho.

Mare realizare, mulţi aşteaptă o viaţă să aibă şansa de a expune la Belenky Gallery.

- Care sunt cele mai frecvente teme din tapiseriile dvs.? Ce vă inspiră cel mai mult?

- Care a fost lucrarea cea mai scumpă pe care aţi realizat-o?

- În ultimii ani am realizat tapiserii monumentale ca investiţie şi să pot expune în galerie, lucrări independente, făcute cu pasiune artistică. Sunt scumpe de realizat, dar cu aceste lucrări mă prezint şi la ARTEXPO, New York, şi la alte manifestări internaţionale. Aş dori să impregnez numele meu în conştiinţa publicului, pentru asta fac multe sacrificii.

- Când v-aţi deschis galeria de artă Symbol Gallery din New York şi cum funcţionează ea?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Prima dată, în 1995, am deschis-o pe Internet, „între virtual şi real”. A devenit reală în 2004, când am început să organizez în Manhattan expoziţii personale şi de grup. În 2006 m-am mutat în Queens şi reprezint numai lucrările mele. Am patru vernisaje pe an, cu noile realizări, cu invitaţi, un cerc restrâns de clienţi, critici şi iubitori de artă. Particip la mari târguri de artă şi la expoziţii internaţionale, să promovez acest gen care se pretează la holuri de instituţii, foyere de teatru sau de operă, în săli de conferinţe, în case luxoase, cu spaţii mari. Galeria e o ocazie de a întâlni publicul, de a testa gustul, de a lărgi cercul de colecţionari. E o muncă titanică de pregătire, vernisajul e o muncă organizatorică de mare responsabilitate. Sunt ajutată şi susţinută în această muncă mai mult pe linie de Public Relations, de soţul meu, Tiberiu Miskolczi, care e din Oradea, iar de un an încoace şi de băiatul meu vitreg, Christopher Miskolczi, care mă ajută în marketing. La Cannes, unde am fost recent, am prezentat împreună Symbol Gallery la Carlton Hotel, unde se desfăşura International Art Show, între 13-18 mai. Afluenţa mare a starurilor şi realizatorilor de filme ne-a cerut multă atenţie. Ne-au vizitat Angelina Jolie şi Brad Pitt, Sean Penn, preşedintele juriului de film, a fost şi el în galeria noastră. Arta ţine de lux, iar comunicarea între artişti este uşoară.

- Aţi fost invitată la câteva universităţi americane să susţineţi expozeuri. Cum v-au primit studenţii?

- Am expus lucrări şi am ţinut colocvii în Connecticut şi la St. John’s University. Am avut succes şi la studenţi, şi la profesori, care m-au invitat să expun în Soho, iar apoi i-am invitat să expună în galeria mea. Relaţiile artistice sunt foarte importante.

nr.6/34

- Care a fost cea mai mare tapiserie, ca dimensiune, pe care aţi realizat-o?

- „Phoenix”, de 5 x 6 m, este cea mai mare tapiserie, realizată în 2006 în China. Pictura originală am făcut-o în 2004, în memoria tragediei 9/11.

- Ce făceaţi în România, înainte de a pleca în Statele Unite?

- În Bucureşti am avut o activitate artistică prin Uniunea Artiştilor Plastici, care era o oază culturală pentru artişti profesionişti. Aveam expoziţii de gravură şi de afişe artistice. Am făcut programe şi afişe pentru Teatrul Bulandra şi Teatrul Mic, făceam afişe pentru filme româneşti şi semnam „klaratamasblaier”. Am reuşit să colaborez şi cu Pompidou Center din Paris, făcând afiş pentru Festivalul filmului indian. Având premii internaţionale cu afişe, încercam în anii ’80 să impun un stil subversiv, alegoric.

- Cum este luxul la New York?

- Luxul şi arta încep să fie apropiate, mai ales de când arta e o bună investiţie, în ultimii ani de nesiguranţă economică. Sotheby’s şi alte case de licitaţii au mare profit.

- Unde v-aţi expus lucrările?

- În Pécs (Ungaria), Columbus (Ohio), Belenky Gallery – Soho, Turner Gallery (Santa Fé), Egg Gallery (Tokyo).

- Pe lângă tapiserii, ce altceva mai lucraţi?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

- În America nu am putut continua afişele, memoria colectivă aici cere alte trimiteri şi simboluri, aşa că am început să fac textile şi design.

- Colaboraţi cu Muzeul Metropolitan, cu Smithsonian, cu Natural History Museum. Sub ce formă decurge această colaborare?

- Lucrând proiecte cu Echo Design, am realizat multe lucrări pentru mari muzee americane, care au magazine specializate, cu obiecte inspirate din expoziţiile lor. Lucrări cu teme ca Van Gogh, Leonardo da Vinci, Monet, arta greacă – asta ca să dau doar câteva exemple….

- În China aţi asistat la ceremonia de iniţiere pe Muntele Tai.

Afişul concertului prilejuit de vernisajul expoziţiei Klárei Tamás (Fotografie şi pictură de Klára Tamás – 1990)

- Am fost în Beijing, am vizitat Centrul Confucius, iar apoi pe Muntele Tai. În Qingdao am ajuns în interes de afaceri. Ţară cu o cultură de mii de ani şi un popor generos, China mă inspiră foarte mult.

- Participaţi la un târg artistic la Cannes, cu fotografii de mari dimensiuni.

Klára Tamás cu afişul pentru care a luat în 1984 marele premiu la concursul de afiş de film de la Chicago

- A fost prima ediţie de International Art Show la Cannes, deschis de Ataşatul Cultural al oraşului, care vrea să confere o mare anvergură acestui start. Pe lângă fotografii, au fost şi instalaţii video. Organizatorii au reuşit să adune galerii cu profil artistic de mare rafinament, care reprezentau artişti ca David La Chapelle, cu fotografii monumentale în stilul popart, dar cu inflexiuni mistice.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

- Este tapiseria un lux?

- Tapiseria a fost la început decorul interioarelor regale. În Renaştere, perfectând tehnica, s-a ajuns să se decoreze holurile Vaticanului, după schiţele lui Rafael. Era simbolul puterii şi bogăţiei. Remarcăm peste tot în lume creşterea cererii pentru tapiserii, prin crearea de noi spaţii, pentru clădiri de birouri sau case luxoase. Luxul se redefineşte, evoluând spre interioare glamour, cu ecouri din istoria artei.

Interviu realizat de Dinu Răzvan, (care a mai fost publicat în revista Luxury, 2009) şi pe care l- am reluat şi adăugat cu mare plăcere pentru cititorii noştri. foto: arhiva personală a Klárei Tamás.

Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Jean-Paul Sartre4 - filosof, prozator, dramaturg si jurnalist politic, personalitate de excepţie a culturii franceze din a doua jumătate a secolului XX, figura centrală a existenţialismului, şi militant social. A influenţat profund generaţia care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel deal Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia şi opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat.

Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.

Jean-Paul Sartre s-a născut la Paris, unde a fost crescut numai de mamă (tatăl său murind în 1906, pe când Sartre avea doar un an) şi de bunicul matern, într-o familie de burghezi înstăriţi care îi oferă o educaţie conservatoare (v. Les Mots). În 1916 mama sa se recăsătoreşte şi familia trebuie să se mute. Intră la liceul La Rochelle. Între 1924 şi 1929 studiază la École Normale Supérieure din Paris, cu accentul pe psihologie, sociologie şi filozofie, fiind influenţat de opera lui Henri Bergson 5,

nr.6/34

O cunoaşte pe cea care-i va fi alături întreaga viaţă, Simone de Beauvoir 8; relaţiile lor (despărţite dialectic în „necesare şi contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi şi-o asumă. Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le Havre, Laon şi Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl şi o seamă de cursuri ale lui Martin Heidegger, a cărui principală operă, Sein und Zeit, îi va inspira interpretări multiple asupra problematicii fiinţei; ambii filozofi erau, pe atunci, puţin cunoscuţi în Franţa.

Prima sa operă literară, La Nausée (Greaţa) cuprinzând deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cea a contingenţei radicale a existenţei, apare în 1938.

Scrisă sub forma unui jurnal întâmplător găsit de un editor, Greaţa ne relatează, în parte, perioada petrecută de Antoine Roquentin în imaginarul port francez Bouville, acolo unde, după o îndelungată călătorie în Indo-China acesta se retrage pentru a finaliza biografia unui anume Rollebon, politician din secolul al XVII-lea. Motivul pentru care Roquentin începe să scrie acest jurnal este pentru a înţelege mai bine starea de anxietate şi greaţă care-l acaparează uneori şi pentru a defini mai bine relaţia dintre el şi lucrurile din jurul său, lucruri care par a se fi schimbat imperceptibil de la un moment dat. De la sentimentul abia insinuat ce părea să fie la începutul romanului, greaţa devine tot mai puternică, întinzându-se şi cucerind totul în jurul său, inclusiv lucrurile în care obişnuia să găsească în trecut linişte ori plăcere. Nici amintirea fostei sale iubite nu-i dă pace, iar relaţiile sexuale pe care le

Essai sur les données immédiates de la conscience;

se va adăuga mai apoi interesul fundamental pentru intenţionalitatea husserliană 6 şi ontologia lui Heidegger7.

4

Jean-Paul Sartre, pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre (n. 21 iunie 1905, Paris - d. 15 aprilie 1980, Paris).

5 Henri-Louis Bergson (n. 18 octombrie 1859 — d. 4 ianuarie 1941) a fost scriitor și filosof evreu francez ale cărui idei au pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927.

6 Edmund Husserl (n. 8 aprilie 1859, Prosznitz, azi Prostejov/ Republica Cehă — d. 26 aprilie 1938, Freiburg im Breisgau), filosof austriac, crea-

torul fenomenologiei moderne, care a jucat un rol hotărâtor în dezvoltarea existențialismului.

7 Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden - d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau) a fost un unul din cei mai importanți filozofi germani din secolul al XX-lea. Lucrarea sa capitală, Sein und Zeit (Ființă și timp, 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influență hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida și Hannah Arendt.

8 Simone de Beauvoir (n. 9 ianuarie 1908 - d. 14 aprilie 1986) a fost o eseistă, scriitoare (premiată cu Premiul Goncourt 1954), și în același timp o figură de marcă a existențialismului și a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după război.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE întreţine cu o anume Françoise nu fac decât să-i sporească acest sentiment. Singura persoană care pare a-i fi cât de cât aproape este Autodidactul, un individ pe care Roquentin îl compătimeşte sincer pentru stupiditatea şi naivitatea sa, Autodidactul nefăcând nimic altceva decât a încerca, în tentativa sa de-a deveni, cândva, scriitor, toate cărţile – fără niciun fel de discriminare – din biblioteca oraşului. În ordine alfabetică. Înconjurat de o lume tot mai alienată, încercând să găsească un sens în orice, chiar şi-ntr-o simplă piatră, Antoine Roquentin cade victimă propriilor sale gânduri, gânduri care-i prezintă o realitate modifică, strâmbă, o realitatea în care, oricât de mult ar încerca, nu se regăseşte. *** Poate una dintre cele mai bune şi profunde cărţi care au fost scrise vreodată, Greaţa te izbeşte încă de la primele pagini prin negativismul său aparent şi prin spleen-ul faţă de tot şi toate. Greaţa lui Roquentin este una cât se poate de reală şi nu este neapărat rezultatul oamenilor sau a societăţii în mijlocul căreia trăieşte, este rezultatul existenţei însăşi. O existenţă sufocantă prin inutilitatea sa şi care, prin imensitatea sa, te striveşte şi văduveşte de sens. Întrebările pe care le ridică Sartre prin această carte sunt întrebări existenţiale pe care fiecare dintre noi ar trebui să şi le pună şi, în funcţie de capacitatea fiecăruia, să le găsească un răspuns. Însă Roquentin pare pierdut în această căutare, pentru el gândurile au o mai mare importanţă decât lumea, gândurile dându-i lumii un sens, răspuns la care pare a şi ajunge în final. Sentimentele sunt atât de intense şi atât de bine redate încât nu li te poţi opune, nu poţi scăpa de greaţa, de conştientizarea existenţei, ce încet-încet, îţi cuprinde membrele, îşi deformează gândurile, scena violului, scena imaginării acelui viol, fiind un exemplu în acest sens.

Neapartenenţa, găsirea ori inventarea unui scop, privitul dincolo de obiecte, refuzul, anxietatea, povara, greaţa şi nu în ultimul rând speranţa, toate sunt redate în această carte, toate îţi găsesc o formă de exprimare. Sfârşitul, reprezentând în sine o formă de salvare, o formă de-a te salva prin ceilalţi, de-a exista prin ei, vine ca răspuns la toate neliniştile şi întrebările personajului principal, un răspuns deloc universal, ci profund subiectiv: noi suntem cei ce acordăm un sens, un scop, vieţii noastre,

nr.6/34

însă nu putem fi salvaţi din faţa neantului decât prin ceilalţi.

Greaţa este o carte care, dacă sunteţi suficient de slabi, vă poate salva, iar dacă sunteţi suficient de puternici vă poate arunca într-o depresie de care să nu mai puteţi nicicând scăpa. *** În 1940, concentrat, ia parte la aşa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităţilor este luat prizonier de germani, dar eliberat din stalag un an mai târziu. La Paris participă la câteva grupuri intelectuale de rezistenţă împotriva ocupaţiei germane (grupul Socialisme et liberté care scotea revista cu acelaşi nume), activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului şi autorităţilor de ocupaţie, astfel că reuşeşte să monteze în acei ani piesa de teatru Les Mouches (Muştele, 1943), cu o tematică antiautoritară. Câţiva — Vladimir Jankélévitch9, printre ei — aveau să-i reproşeze mai târziu, cu toate acestea, o „lipsă de angajare politică” în acei ani ai ocupaţiei. În 1943, publică cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existenţialismului în Franţa, L'Être et le Néant (Fiinţa şi neantul). *** Fiinţa şi neantul (L'otre et le N'ant, 1943).

Demersul autorului porneşte de la întrebarea asupra fiinţei şi se constituie ca o tentativă de a stabili o ontologie fenomenologică fondată pe raporturile dintre conştiinţă şi libertate. Printr-un dialog permanent cu mari gânditori - de la Descartes şi Hegel la Husserl şi Heidegger - Sartre analizează realitatea-umană ca punct nodal în care fiinţa în-sine, fiinţa pentru-sine şi fiinţa pentru-celălalt îşi desfăşoară relaţiile reciproce care substind aventura istoriei şi a libertăţii. Ca şi în alte scrieri literare şi teoretice ale autorului, şi în această operă capitală, a cărei versiune românească beneficiază de subtila înzestrare terminologică a Adrianei Neacşu, regăsim un Sartre filosof al libertăţii: el nu crede în fatali-

9

Vladimir Jankélévitch - filozof și muzicolog francez, născut în Bourges 31 august 1903 – d. 6 iunie 1985, la Paris (Fiul medicului Samuel Jankélévitch, care a fost unul dintre primii traducători de Sigmund Freud în Franța şi care a tradus, lucrările lui Hegel și Schelling) Vladimir Jankélévitch care a fost profesor la Sorbona aproape treizeci de ani, a marcat mai multe generații de studenți prin lecţiile de morală și metafizică. El a scris cărți considerate importante ca Tratatul de virtuți, je ne sais quoi și aproape nimic, sau Moartea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tate şi-i acordă omului calitatea de stăpân deplin al propriilor valori şi al istoriei. *** În 1945, Sartre iniţiază apariţia revistei literare şi politice Les Temps Modernes, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 ţine la Sorbona o celebră conferinţă intitulată Existenţialismul este un umanism, în care expune filozofia şi morala existenţialistă, punând capăt unor speculaţii naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspiraţie marxistă şi manifestă - cu deosebire în 1951-54 - o simpatie faţă de comunism ca societate alternativă, şi faţă de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux.

După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacţia imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă şi Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbuşirea „Socialismului cu faţă umană” din Cehoslovacia de către forţele Tratatului de la Varşovia în 1968, Sartre se distanţează total, printr-o condamnare fermă şi definitivă, de aşa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorităţii. În timpul războiului din Algeria este hotărât de partea F.L.N.-ului; ca represalii, armata clandestină O.A.S. pune la cale un atentat cu bombă, aruncându-i în aer locuinţa pe 7 ianuarie 1952.

Din pricina luărilor sale de poziţie, aşa cum arată documentele epocii, Sartre este sub supravegherea serviciilor secrete franceze vreme de ani de zile, având pe urmele sale zeci de agenţi, i se violează corespondenţa şi îi sunt ascultate convorbirile telefonice. În 1964 refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din timpul vieţii”, gest care provoacă scandal.

Acceptă în schimb preşedinţia Tribunalului Internaţional, curte simbolică iniţiată de filozoful şi

nr.6/34

militantul englez Bertrand Russel 10 pentru condamnarea războiului din Vietnam. Susţine mişcarea studenţească de protest din vara anului 1968, recunoscându-i importanţa politică şi morală. În toamna lui 1973 devine fondatorul şi conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar sănătatea şubredă îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuităţii vizuale până aproape de orbire îl împiedică să mai scrie şi îl constrânge să-şi angajeze un secretar particular.

Jean-Paul Sartre moare în 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 75 de ani, în urma unei embolii pulmonare. Ştirea morţii sale provoacă o vie emoţie în întreaga lume. Zeci de mii de oameni, veniţi de pe toate meridianele, vor însoţi cortegiul funerar până la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă remarca unui tânăr către tatăl său la sfârşitul acelei zile: „Am fost la manifestaţia împotriva morţii lui Sartre”. Considerat „filozoful libertăţii”, zeci de volume, monografii şi studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera şi viaţa sa. ***** Ar mai fi de menţionat scrisoarea trimisă de către Sartre în legătură cu nominalizarea şi primirea Premiul Nobel din anul 1964

Domnule Secretar, După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau a evita o neînţelegere. Vă asigur mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori.

Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu

10

Bertrand Arthur William Russell (n. 18 mai 1872, Trellech - d. 2 februarie 1970, Penrhyndeudraeth, Țara Galilor, Regatul Unit) a fost un filosof, matematician, istoric și critic social britanic. În timpul vieții s-a declarat ca fiind liberal, socialist și pacifist, dar în același timp a admis că nu a fost cu adevărat niciunul dintre aceste lucruri. Cu toate că a locuit preponderent în Anglia, Russell s-a născut în Țara Galilor, țară în care a și murit, la vârsta de 97 de ani.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică.

Vă rog, Domnule secretar, să acceptaţi scuzele mele şi să credeţi în înalta consideraţie pe care v-o port, J.-P. Sartre Scrisoarea nu e însă deschisă decât după ce votul are loc; pe 22 octombrie 1964, un membru al Academiei anunţă oficial: „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate şi prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influenţă asupra epocii noastre.”

Sartre e nevoit să scrie încă o epistolă Academiei, subliniind refuzul. Redăm mai jos un extras semnificativ:

Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincţiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus legiunea de onoare, am refuzat deşi aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France aşa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (...) Nu e acelaşi lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (...) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituţie, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.

Mormântul lui Jean-Paul Sartre şi al Simonei de Beauvoir, Cimitirul Montparnasse, Paris.

nr.6/34

Jean–Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, o viaţă unul lângă celălalt

Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre (Paris, Franţa, 1940)

S–ar spune că bărbaţii fac istoria. În politică, afaceri sau ştiinţă şi tehnologie. Însă rar se întâmplă ca ei să fie singuri. În spatele acestor reuşite stă, de multe ori, sexul frumos. Astfel, femeile sunt cele care îi ridică, îi susţin sau îi motivează să se „lanseze” până la un nivel superior celorlalţi. De altfel, partenerele joacă roluri importante când vine vorba şi despre hotărâri istorice sau decizii de stat.

Direct sau indirect, vizibil sau nu, modalitatea de a–i influenţa sau modela dă, nu de puţine ori, roade. În acest sens, se poate constata că perechile fac istoria – fie că vor sau nu –, dezvoltând, totodată, frumoase poveşti de dragoste, amintite peste ani şi ani ca fiind legende de neuitat.

O poveste frumoasă de amor, marcată de celebritate, este şi cea a scriitorilor din Montparnasse, din Paris, respectiv cea dintre Jean Paul-Sar-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tre şi Simone de Beauvoir. Uniţi de aceleaşi principii şi valori, de aceeaşi putere a inteligenţei şi purtători ai aceloraşi idei, cei doi au dat dovadă de o relaţie bazată pe afecţiune şi linişte, sprijinindu-se reciproc. Însă, părerile nu le erau, întotdeauna, aceleaşi, dar dobândeau, în final, atingerea aceluiaşi scop. „Tu eşti pentru mine relaţia necesară”

Paginile volumului lor de iubire s-au deschis pe vremea când Simone şi Jean-Paul studiau la universitate. Pe atunci, ea avea doar 21 de ani, iar el 24 de ani. Se spune că ar fi făcut un pact, potrivit căruia relaţia lor să aibă o durată determinată, respectiv să rămână împreună doi ani, după care fiecare să îşi vadă de drumul propriu, fără a continua o relaţie exclusivă. În tot acest timp, tinerii tindeau spre despărţiri dese spaţiale, nu cu scopul de a-şi verifica iubirea sau a li se face dor unul de celălalt, ci cu cel de a creşte oportunităţile de a cunoaşte şi pe altcineva, de a-şi face noi prieteni sau eventuale relaţii. Însă nu totul a mers conform planului. Asta pentru că, odată cu terminarea perioadei de doi ani, Jean-Paul Sartre şi-a dat seama că este făcut pentru Simone de Beauvoir, iar Simone... pentru Jean-Paul: „Tu eşti pentru mine relaţia necesară”, i-ar fi spus bărbatul tovarăşei sale cu care a pornit împreună în viaţă. Cu speranţă, răbdare şi afecţiune. Însă nu a încetat nici dezvoltarea altor relaţii... întâmplătoare, după cum le numeau cei doi, având libertăţi şi relaţii colaterale fiecare.

Sartre nu a refuzat şansele ce i s-au ivit, iar Simone a beneficiat de aceeaşi independenţă, profitând de aceasta. În ciudăţenia relaţiei lor, amândoi au legături erotice în afara cuplului, povestindu-şi chiar experienţele şi sfătuindu-se în acest sens. Dar aceste legături exterioare, care au îmbinat, totuşi,

nr.6/34

libertatea cu apartenenţa, nu au dus la alterarea relaţiei amoroase dintre cei doi, explicându-se, în acest fel, intensitatea şi caracterul special pe care ei l-au dat cuplului.

Ceea ce a stat în spatele înţelegerii dintre cei doi constă în schimbul de idei şi dezbaterile comune, care au dus la soluţionarea chiar şi celor mai neobişnuite probleme. „Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Fără să fi discutat cu ea despre acestea, ele ar fi fost nespecifice. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez - ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir", ar fi spus Sartre. Pe când Simone de Beauvoir declara: „Temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt.”

În ceea ce priveşte provenienţa partenerilor, ambii se trăgeau din clasa burgheziei. Pe de o parte, Sartre s-a născut la Paris şi a fost crescut doar de mamă, căci tatăl său murise pe când el avea doar un an. De asemenea, bunicul matern i-a oferit o educaţie conservatoare, fiind influenţat, mai târziu, şi de opera lui Henri Bergson sau Heidegger.

Pe de altă parte, Simone a crescut într-o familie catolică, adoptând ateismul încă din adolescenţă, dedicându-se întreaga viaţă studiului şi scrisului. Ca şi colegi şi părtinitori ai aceloraşi idei, ei au încercat să găsească răspunsuri la diferite întrebări.

Cu toate acestea, nu s-au căsătorit niciodată, deşi unele surse spun că bărbatul ar fi cerut-o o dată de soţie. Ei nu au vrut să ştie nimic despre tainele mariajului, alegând să trăiască o viaţă întreagă fără a avea o gospodărie comună sau copii. În cuplul lor, nu s-a renunţat niciodată la apelativul „dumneavoastră",

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE manifestându-şi, astfel, respectul şi consideraţia unul faţă de celălalt.

Scriitorii din Montparnasse au stat împreună datorită ideilor comune ce îi caracterizau, iar încrederea şi confidenţialitatea lor, se pare, le-au numărat anii, ajungând, în acest fel, să fie pomeniţi împreună atât în prezentul de atunci, cât şi în trecutul de astăzi. Însă Sartre îi părea Simonei superior prin gândirea sa, iar acest lucru a fost, de fapt, şi punctul de plecare al relaţiei lor, care, de altfel, s-a definit prin provocări şi influenţe. Momentele pe care şi le petreceau împreună erau, cel mai des, trăite pe Bulevardul Saint Germain des Prés, la două dintre cafenelele preferate, Deux Magots şi Café de Flore.

nr.6/34

Moartea nu ne va reuni. Aşa stau lucrurile.

Cu toate astea, e splendid în sine că am reuşit să ne trăim vieţile în armonie pentru atâta vreme.

Cei doi ajung să fie împreună, urmând drumul eternităţii, fiind îngropaţi în cimitirul Montparnasse din Paris. În urmă, au lăsat zeci de volume, monografii, memorii, eseuri şi studii, care reflectă şi astăzi concepţii despre lume actuale şi principii atemporale..

Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir la Roma, 1978.

(Simone avea 70 de ani, iar Sartre, 73) Foto: Gianni Giansanti

Ceea ce îi face asemănători este faptul că amândoi au debutat carieristic ca profesori, purtând în suflet dorinţa de a se impune în literatură, ca scriitori.

Astfel, după ce au manifestat succese în teatru şi în carte, ea cu romanul Invitata, el cu drama Muştele, au renunţat să trăiască în mediul didactic şi au ales să se identifice numai prin cuvinte, prin scrieri.

Sfârşitul relaţiei a fost adus de decesul lui Sartre. În ceea ce o priveşte pe Simone, aceasta moare după şase ani de la decesul lui Sartre, iar în lucrarea sa, La Cérémonie des adieux, din 1981, lasă ultimele cuvinte ale celui cu care şi-a petrecut existenţa:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ioana GEIER

Bayern, Germania

După ce a debutat cu un roman incitant, în formulă inedită, de „reportaj fierbinte” al unei experienţe asumate, dar şi sub semnul irepresibilei nevoi de cunoaştere, Femeie, ia-o spre Vest!, Ioana Geier a surprins şi cititorul de poezie, gen care pentru ea este prima dragoste.

Atât în roman, cât şi în Rochia de nisip, este cert că avem în faţă un talent departe de calmul livrescului, un caracter puternic afectiv, fără inhibiţii şi fără poezia ei este esenţializatoare, subţire spre diafan, amintind fără a stânjeni, de Giuseppe Ungareti. Poezie de notaţie, de conotaţie la emoţii spontane, nuanţate lapidar, ca nişte urme de pasăre pe omătul proaspăt al hârtiei. Senzualitatea lirismului ei, remarcată de Mircea Micu, bunăoară, s-a ascuns protector în enunţul nuanţat, sugestiv, codificat însă nu abscons.

Ioana Geier are tandreţea autentică a feminităţii, cuvântul poeticii se reumple de semnificaţia descântecului, în expresie. Elis Bogăţan vede în lirica ei o autenticitate rară, agitată de forţa nostalgiei originii, remarcând formula reductivă, lapidară, de substanţă şlefuită delicat. Întradevăr, poezia ei ocoleşte prozaismul şi cere coparticipare afectivă la lectură. Este lirica sentimentului, romantică, fulgurantă, şoptită abia, ele-

giac, laolaltă cu brizele mării, în cochiliile metaforei, rostogolite ca nişte mărgele deşirate pe ţărmul utopiei - iubirii ideale!

O cultură poetică bine concentrată în economia textului, precum şi curajul sincerităţii şi confruntării unui destin ingrat, transpar şi din poezia şi din proza sa, impregnată de lirismul dramatic al realităţii extrapolate vizionar, creativ. Uneori imaginile valsează aidoma unui fluture răzleţit în toam-

nr.6/34

nă. În curând, un al doilea roman va ieşi de sub tipar, pecetluind ceea ce se conturează o vocaţie. Sperăm să atragă atenţia cuvenită mediilor literare din diaspora română din Germania, şi din România. Venirea Ioanei Geier în literatură are ceva recuperator, tulburător, faţă de Timp şi faţă de inefabilul trecerii. O inimă românească bate puternic în Germania, iar pământul de-acasă este fertil la veritabilul – seminar al memoriei ei afective, într-o limbă română simţită cu acuitatea şi febrilitatea aventurii existenţiale îndrăzneţ asumate, dedicată idealului moral. ©Eugen Evu

Adalbert Gyuris în dialog cu Ioana GEIER Poetă, prozatoare şi deţinătoarea unei galerii de artă în Augsburg, Germania; A publicat până acum următoarele volume: Femeie, ia-o spre Vest!, roman, 2006, Editura Polidava; Rochia de nisip - poeme, ediţie bilingvă, 2006, Editura Polidava; Gongul din Altenmünster – nuvelă, 2007, Editura Polidava;Paşaport pentru iubire – poeme, 2007, Editura Polidava. O cunosc pe Ioana nu de mult timp însă mi se pare că ne cunoaştem dintotdeauna. Deşi micuţă şi firavă ca un boboc de trandafir emană în jurul său energie, optimism şi credinţă. A avut multe necazuri în viaţă, dar a reuşit de fiecare dată să pornească la un început de drum cu zâmbetul şi puterea ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

„Sufletul trece altfel prin discrepanţele unei zile... ecoul nu-ţi mai rămâne solitar...”

- Când şi cum ai început să scrii poezii?

- Tot timpul am fost o rebelă, am plecat spre cunoaşterea sinelui... La 12 ani mi-am cumpărat o chitară, are o valoare inestimabilă pentru mine..., o am aici în galerie acum, din banii trudiţi cu greu de oscioarele mele la ferma din apropierea casei părinteşti, sperând să stăpânesc lumea. Ei bine, n-a fost să fie, s-a întâmplat să port însă doi ani aceeaşi uniformă şcolară. Prima poezie mi s-a pierdut prin cancelaria profesorului meu de română din generală Florea Macău - dar a fost de fapt tot o „demonstraţie pentru mama”... În liceu, - am terminat Liceul de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Limba germană-promoţia ’77, i-am descoperit pe Goethe şi Bacovia şi am început din nou să mă exprim... „Exişti în mine/ca o vioară pe care n-am pus mâinile niciodată...” sunt versurile cu care aveam să cuceresc auditoriul Cenaclului Literar piteştean în toamna lui ’79, inclusiv pe scriitorul Virgil Diaconu11 ce avea să devină în ‛81, tatăl fiului meu...

- De unde izvorăşte această dragoste pentru literatură ?

- „Senzaţie de iluminare / după lovitura de gong /a nedumeririi interioare”...... De ce plouă, plouă, plouă în Bacovia ?!...

- Ce înseamnă poezia pentru tine ?

- FORŢĂ... să jonglez cu oglinzile interioare... /„Am în suflet un ţipăt de poem blestemat/ce nu stă nicidecum să-l adun”... /Da! Atunci... atunci când voi ajunge la acel ŢIPĂT voi fi pe deplin mulţumită de ceea ce scriu.

- Cântăreşti mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile tale ?

- „Scriu ca împinsă de un înger redeşteptat/pe lunca de verde-proaspăt/a memoriei”... Scriu de cele mai multe ori noaptea, prinzându-mă de logosul ceasornicului. Sunt spontană: îmi calcifiez rapid emoţiile propriei umbre pe papirus. Ştii... eu am senzaţia că tocmai nopţile bizare... cele „pe game minore orânduite” dau adevăratele poeme...

- Dintre cărţile scrise de care eşti mai legată şi de ce ?

- De Femeie, ia-o spre Vest! primul meu roman, destul de controversat. Este autobiografic însă eu sunt din faşă lipsită de prejudecăţi. Mi-aş dori cândva să-l traduc şi să-l reeditez... O ecranizare... de ce nu?!

- Cum s-a „născut” ideea galeriei de artă pe care o patronezi?

11

Virgil Diaconu (n. 28 noiembrie 1948, Râmnicu Sărat) este un scriitor român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 1999 lucrează, ca redactor presă, la Centrul Cultural Pitești. Între anii 1965-1985 a participat, sporadic, la ședințele Cenaclului literar Liviu Rebreanu al Casei de Cultură Pitești, iar în perioada 1965-1972 la ședințele Cenaclului literar Albaștri al Casei de Cultură a Studenților din Pitești. În anul 2005 a citit la Cenaclul Euridice din București, condus de Marin Mincu, iar din 2003 conduce Clubul Cafeneaua literară, pe care l-a înființat în cadrul Centrului Cultural Pitești, unde lucrează.

nr.6/34

- Ştii... eu demult tot căutam un echilibru... Se poate trăi din artă!? Mai greu, cu toţii ştim aceasta dar sufletul trece altfel prin discrepanţele unei zile... ecoul nu-ţi mai rămâne solitar...

- Concret ce planuri ai pentru viitor ?

-...„Mişcare browniană în zilele Domnului”... Când celulele dinăuntru şi dinafară nu se vor mai revolta, voi da spre publicare Elegiile din Augsburg apoi voi trece la finalizarea celuilalt volum de versuri. Îmi doresc să ajung cu Siegfried STILLER, marele autentic descoperit de mine în atelierele de pictură Abraxas, în iarnă la Deva, iar în primăvară la Bucureşti în Dialog. „RO-GE ART” are de asemenea contacte făcute în Suedia şi Ungaria, însă prioritate pentru mine vor avea plasticienii români faţă de care mi-am luat angajamentul ferm de a-i aduce să expună în Augsburg, în cadrul acţiunii de schimb cultural „Fără Frontiere” pe care am început-o în luna august a acestui an. Pot să mai adaug ceva? Ei bine, să-mi întâlnesc... MUZA... e vorba despre Dr. Slobodan Stojcev, ce se află undeva spre Düsseldorf... meine

platonische Liebe...

- Cei care locuiesc în străinătate, mă refer la artişti sunt dezavantajaţi faţă de cei de acasă ?

- Nu, categoric, nu! Posibilităţile de ascensiune în plan internaţional pentru prima categorie sunt mult mai mari, ori aceasta e miza până la urmă... Eu personal datorez enorm mentorului meu, scriitorul Eugen Evu, aflat în România, care îşi rupe aproape în fiecare zi din timp să-mi pătrundă „în matricea gândurilor...”

- Ce le transmiţi românilor stabiliţi în afara ţării noastre?

- „Mama ta şi ţara ta sunt unice, legăturile cu originea sunt indestructibile. Aici ne străduim să supravieţuim după alte tipare, alte reguli de conduită. Mulţi îşi schimbă nu doar papucii de român, îşi schimbă sufletul mai întâi”, citat din Femeie, ia-o spre Vest! Da… să nu-şi schimbe sufletul !

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Adalbert Gyuris

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Constantin Nichita, Dor hoinar

Violeta Mirela Deminescu, mucenici

Călan

primăvara asta are ochii de miel purtat pe umerii tatei în vinerea mare când mă suiam eu la spovedania otăvii în podul din care aflasem dintr-un vis îngerii casei vorbesc nu-l văzusem nicicând pe tata neiubind decât în zilele când mieii plâng şi la grumaz le-nfloresc a prohod ciucuri roşii ca bujorii din grădina bunicii nu băuse vinul necredinţei la poartă ridicase iubirea ca pe-o cruce de piatră o văd când mi-e dor să citesc volumele aniversărilor fără durere şade pe scaunul din uliţă ca o înţeleaptă cu mâinile împreunate veşted în poală o singură dată tata şi-a aprins o ţigară cât pentru ultima de-atunci în podul cu veşmintele încremenite funiile-s uscate mai uscate decât ochii bunicului aţintiţi a secetă şi-a cădere cumplit în păcat n-a trăit neiubind niciodat' nepedepsită nu rămâne nicio greşeală tata captiv gândului meu biserică ridicată într-un cer cu podul plin de îngeri şi cruci la răscruci anul ăsta bujorii vor înflori mai curând aud dinspre mucenică

Iaşi

Tot umblând prin sat haihui Pe uliţa nimănui Mi-a ieşit dorul în cale Cu-ale lui zeci de pumnale.

Ce ai, dorule, cu mine? Ţi-o fi rău ori nu ţi-e bine?!

Mai du-te şi tu prin sat Că eu mult l-am colindat!

Când pe vale, când pe grui, Pe drumul săracului Şi oricât eu am umblat Peste tine iar am dat!

Foaie verde, iarbă deasă, Dorule, tu nu ai casă?!

Că din vară-n primăvară Tu umbli numai pe-afară!

Frunză verde de cucută Du-te, dorule şi uită Drumurile ce-ai umblat Singur şi plin de oftat!

Sau hai, dorule, cu mine Şi poate ne-o fi mai bine!

Tu cu alinările, Eu cu dezmierdările!

Tu pe dealuri şi câmpii, Eu prin viile pustii. Şi ne-om duce-aşa norocul Pân’ s-o împlini sorocul!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Luminiţa Cristina Petcu,

Viorel Croitoru,

Bucureşti

În vremea ploilor S-ar putea spune multe despre sentimentul propriilor limite chiar şi oraşul îşi schimbă pielea câteodată şi cerul, şi plaja suficient pentru a spori deconcertarea omului care pleacă în fiecare dimineaţă în excursie privind oamenii cu mirare cuminte şi placidă uneori prea slabă pentru propriile teorii.

Aşa înduri: când nu eşti de faţă, nici în eternitate nimic nu curge mai mult decât dor şi durere.

Se poate spune: mi-e dor de vară, de Il Rosso sau mi-e dor de o altă lume ori chiar de mine însămi.

Aşadar, de ştiut, de neştiut, de visat.

De tine, ca de mine.

Vreme de o întrebare Cum ar fi să privim din capătul unei străzi, baloanele colorate ca nişte imense portocale albastre, cum evadează din lagărele de concentrare în a patra dimensiune? Într-o sâmbătă ploioasă în care şi gri-ul doare...

nr.6/34

Braşov

Holografică De ani, ştiinţa ocoleşte Ce înţelepţii au rostit.

Dar ce găsesc îi uluieşte: Chiar totul s-a adeverit!

Spunea-înţeleptul: - EL e-n tot Şi tot e-n fiece frântură!

Dintr-o celulă acu pot Să spună tot despre făptură!

Aşa şi stropul de pe floare Poate ascunde-un curcubeu Speranţe, vis, rază de soare, Chiar şi un fir de Dumnezeu!

Doar la iubire, ea, ştiinţa Nu-i dă de cap! Şi-au căutat...

Nu-i bai! Isus a dat sentinţa: - Să nu iubeşti e un păcat!

Cina cea de taină Demult, pe când omul punea-n ce făcea Iubire şi suflet şi har Trăia un Da Vinci ce-n artă sclipea Şi toţi se mirau de-al său dar.

Odată picta un lăcaş de-nchinat, O scenă din sfinte scripturi: Chiar „Cina de taină” ce Domnul a dat În cinstea preasfintelor guri.

Dar munca-i se-opri la chipuri ce-aveau Un Bine şi-un Rău de-întrupat: Isusul preasfânt şi Iuda-şi cereau Modelul de chip de pictat Găsi într-un cor un chip visător Seninu-i cu drag i-a pictat La rău căutând modele de zor Trei ani ca o clipă-au zburat.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

În zdrenţe, băut, într-un şanţ a găsit Un tânăr pierdut în păcat În chipu-i un Iuda perfect a zărit Şi iute s-a pus pe lucrat Încet revenindu-şi beţivul a spus: - Pictura aceasta o ştiu!

Am stat ca model să-l pictezi pe Isus!

S-a dus tot ce-aveam pe pustiu...

Căci toate-s gândite-n ceaslovul de sus Din ce ne-a fost dat pe pământ: Când simţi fericirea ai chip de Isus Şi Iudă când lumea-ţi s-a frânt...

(Inspirată după o poveste de pe net)

Iertare Pornii în sus, printr-un tunel de umbre, Spre o lumină, ce se depărta Pe drum m-opriră nişte umbre: - Vii sus când fata te-o ierta!

- Dar nu-s cu ea! Sunt singur de vreo lună Şi-n bună pace noi ne-am despărţit!

Umbra, plecând, s-a-întors doar să îmi spună: - Nu ştii, nebune, cât a suferit!

Am revenit ca duh zburând ca gândul, Şi te-am văzut - O, suflet oropsit!

Plângând, mă căutai prin lume.

Cât mă iubeai! Iar eu te-am părăsit...

Atât de tristă! Val de resemnare.

Te-am luat în braţe şi te-am încălzit.

Nu m-ai simţit şi nu ştiam cât doare!

- O Doamne, tare-am mai greşit!

S-a luminat, simt dragostea divină Iar umbra mi-a zâmbit, m-a mângâiat.

Apoi zării tunelul şi lumina, Şi-am înţeles că fata m-a iertat...

Dorina Şişu Ploeşteanu

Dublin, Irlanda

7 fluturi şi ultimul vals până ajungi să înţelegi timpul te roade în sânge frica te bântuie aşteptarea precum o muză ruşinoasă te învolburezi liniştit în furtuni trecătoare te uiţi senil la tine-n oglindă şi oftezi îţi spun că nu pătrunde niciun fluture în casă dar mi-ai adus într-o joi într-o cutie de carton roz 7 fluturi morţi în 7 culori diferite cu 7 morţi zburători agăţaţi precum hainele pe umeraşe în ultima lor secundă de viaţă i-am aşezat pe treptele casei le-am cântat „Veronica, Veronica, fată bună, Veronica” şi atât pentru că nu mai ştiam continuarea lălăiam ore întregi în jurul fluturilor mei morţi şi la final le-am făcut un cadou dansând ultimul meu vals Unde să rămân?

Priveşte mâna care desenează linii. Tăcerea noastră-n firul apei plânge. Priveşte numeralul nemuririi sau ridul ce-ţi dansează pe la tâmple.

Ah, anotimp ce-mi stai la piept ca pruncul, deşertul îl împarţi la unu? Sorbindu-ţi trecerile-n suflet tu crezi acum firesc să-ţi fiu pe veci iubită? Cicatrizând căderile în cer, ridic coroană gândurilor duse. Eu doar atât am reuşit să strâng, numele meu îţi pare tot pe fugă. M-am sărăcit dea tale ramuri verzi şi uite cum mă-mpiedic de-o urzică.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Avem răgazul clipelor din noapte. Avem pierduta zi s-o facem vis. În şirul căutărilor pierdute un „te iubesc” spontan se sparge de un val. Să facem rând în rând cu timpul nostru, e vremea să ne batem cuie sorţii. Tu ai ales să-ţi fiu, iar tu să-mi fii? Adapă-se copacii goi din noi, să uite talpa a-şi privi apusul, nedesfrunzind gonirile-n absurd, un saxofon aduce zorii minţii. Ah, de-aş avea răgazul să rămân... unde m-aş duce? Unde să rămân?

Trandafir Simpetru PRINŢESA DE LA MALUL MĂRII Prinţesa de la malul mării, priveşte Unde vin curcubeiele să îngenuncheze Cu gâtul întins pe nisipul umed Nimeni nu ştie că doarme o prinţesă Închisă-n albul sonor al valurilor De-un zburător plecat în munţii vineţi, Nimeni nu ştie trupul ei limpede Spălat în apele lunii, sărutat Cu arome de mentă, nimeni nu ştie Arcul pur al şoldului de floare tânără, Doar trunchiul meu se-ndoaie Câteodată spre ea peste Păduri, în zborul de culori, Îngenunchind lângă mijlocul eleat Cu gâtul întins spre Lacrima târzie.

Cu tine voi naufragia prinţeso, În odăile serii unde Trupurile noastre se căutară Cu-o primitivă foame de soare.

Nu se mai întoarce nimeni din trecut Şi punţile noastre spre mâine vor putrezi Mai curând decât aş putea presupune.

Femei brutal de tinere vor veni Lângă mal, să afle misterul, dar câte Vor rămâne cu spaimele noastre, ţipând Retezate de aripi ? sau în grădina cu flori

nr.6/34

Unde-nfloresc cimitire de verbe?

Voi trimite o barcă pentru orhideea Cu ochii imenşi, să mă-nchin Enigmele ei şi palmelor mici Se vor spune că trăim ca nişte păsări În castelul serii, că bem seminţe de flori, Că duhuri ciudate locuiesc În zilele noastre şi ne vor fura Bărcile, şi ne vor prăda În curând, căutând Lacrima târzie.

Noaptea, vin singur pe ţărm Să te ascult prinţesă de la malul mării Noaptea, când totul se retrage în umbră Şi însăşi marea e un nesfârşit întuneric Din care vin elementele ca într-o altă geneză. Îmi spun : prea multe zboruri lasă marea pe ţărm, Prea multe gânduri cheltuiesc căutându-te O, dacă te-aş lovi de-a pururi cu visul, Te-aş preface-n nisip, de aceea Rămân atât de departe Atât de statornic tăcut Lângă lacrimile tale Prinţesă de la malul mării.

Dominique Iordache,

Craiova

Noapte e aşa de îngust patul că toată tristeţea se scurge pe podea şi firele de păr mi se despică doar genunchii îmi tremură ghemuiţi de spaima că aş putea să-i muşc.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

nr.6/34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Radu Liviu Dan, Un veac de singurătate cu Garcia pe lângă el trec izvoare de ape cristaline unul din ele va dispărea sub deşert viaţa lui un fluviu nesperat şi-a pierdut delta ce aduna toate visele planetare lângă el se aşează tigrii înfometaţi întrebându-l de gazele dar pătrunşi în deşert rămân şi ei îngânduraţi în el ca într-o colivie s-au ascuns păsările fără aripi şi unele flori de munte o ceată ascunde gândurile muntoase a unui veac de singurătate de Înviere un Garcia neanunţând cronica unei morţi agaţă o viaţă în cui poate s-a întors la Macondo satul veşnic fericit lăsând latinilor tăierea mieilor

Fii inimă ce puţine clipe, ce puţine zile ce puţin nectar s-a cules ce firave aripi au păpădiile fluturii nu se întreabă cât o să zboare florile nu se întreabă pentru cine se nasc fie-ţi zi, noapte vei avea din belşug suntem fiinţă doar acolo sus aici suntem nefiinţă şi inimi fii inimă, ce lumină frumoasă, vei fi.

Elena Buldum, Craiova

În geană...

Bucureşti

În geana timpului pe chip Mă-mbrac cu riduri de nisip, Trasez cu linii frumuseţea, Îmbrac în valuri bătrâneţea. În umbra ochiului meu stâng...

Port lacrimi triste de cuvânt Şi sub sprâncene de-acum albe Sunt şoapte triste prinse-n salbe. În umbra frunţii riduri noi, Încerc să le ascund de voi, Chiar dacă fulgere le-nvie Şi ploaia toamnei le îmbie. În raza soarelui răsare Cu plete albe mă îmbrac, Un gând la tine îmi tresare, Nu pot destinul să-l prefac.

Suflarea mi-ai atins Din gând în gând, din vis în vis În braţe m-ai ţinut o clipă, Pe buze lin suflarea mi-ai atins Cu a sărutului risipă.

Din când în când, din dor în dor Iubite, te mai tulbur şi mai plâng Cu-amare lacrimi, de-am să mor Să mă regreţi, sunt frunză şi mă frâng...

Din ochi în ochi, din fir în fir Mă scurg prin lacrimi ca de ceară; Iubirea-i oarbă-i, o ţes şi o înşir Când te aştept seară de seară.

Din nod în nod, din şir în şir Iubirea-mi creşte în spirale Pe care le-mpletesc şi le înşir În pânză de iubire: ca un voal e! din vol. A treia Cale

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Silviu Someşanu, Chiar şi abisul

Sibiu

La o pasăre cu aripile retezate în ochi norii s-au ridicat prea sus, nu mai înţelege ce rost are să plouă.

Când întâmplarea nimereşte drept în mine cineva îmi spune să nu mă tem şi femeia cu ochii de smoală e căutată des.

Chiar şi abisul are o punte deasupra pe care o treci de fiecare dată cu cerul pe umeri ca un melc.

Te sculptezi în stâncă şi te aşezi coloană înaltă prin care au urcat strămoşii.

Cel mai friguros anotimp din trup te cheamă să aprinzi focul apoi cuibăreşti în casa sufletului până nu mai respiri, până nu mai respir. În viaţă nu există veşnicie Şi cum în sete-mi stăruie iubirea O apă vie-n fructul împlinirii Prin ochiul tău îmi văd nemărginirea Îngenunchind la uşa mântuirii.

Din râsul tău se-nalţă iar privirea Pe cerul alb de porţelan cu nişe Aştept mereu să-mi faci dezvăluirea Din freamătul iubirilor piezişe.

De acum vom fi doar împreună Din dragoste făcând un trup-cuvânt Nedespărţiţi în stele să ne pună Nedespărţiţi ne afunde în pământ.

Că-n viaţă nu există veşnicie Doar dragostea-i superba dărnicie.

MARIAN DRAGOMIR 12 noaptea în fiecare anotimp sunt stele pentru că miros pe cer le poţi colora ziua să lumineze noaptea ca un televizor fără imagine când visele zăresc cu ochii natura mint că e dimineaţă şi că vine existenţa ………………………………………………………………………… duc o existenţă de insomniac şi nasc un alt copil bineînţeles că este noapte în fiecare zi iubirea Ioanei nu-i vorbesc de scrierile mele de lumea rămasă explorată între noi tristeţe în voci, am impresia că iubesc balanţe virgine, topite între viaţă şi moarte; vântul răspândeşte spaţiul dintre mine şi ea aflat în căutarea portiţei care să năpădească privirea pe caldarâmul de pânză al iubirii.

Ea face aerul să expire din mine cu imaginile unei boli mintale, intagme cu copii răpuşi. sunt înfrânt cu un verb, dacă trebuie să aleg între ea şi voi… alerg pe câmpia cea verde descompusă vreme îndelungată de lupta iubirii.

12

- Născut în orașul lui N.Stănescu (14. XII. 1980), licențiat Limba şi literatura română; Limba şi literatura engleză. Apare cu grupaje de poezie în reviste literare precum: Constelații diamantine, Oglinda Literară, Jurnal of educational Science&Psychology, Metamorfoze, Atitudini, Armonii Culturale, Cetatea lui Bucur, Perpessicius, Literaria, Actualitatea literară, Poezia, Fereastra, etc.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

paralizia amicul visa că a îngropat somnul sub un plop să ne gândim că de vineri până luni a îngropat vise în pământul reavăn dar ar fi putut îngropa o auroră nu am avut încredere în vise vreau să ştiu câte vene sunt în vârful unui gând speranţa e un somn cu braţele deschise visezi o viaţă să deştepte morţii aşa vorbea el cu gândul aruncat în frig şi ploaie deoarece a încetat să mai spere viforul zdruncină credinţa şi stă cu gândul într-o baltă l-am vizitat sub cerul alb l-am lovit cu bocancii în stomac el mi-arată plopul şi mi se face vis nu suntem creduli să gândim vise pe o vreme ca asta.

frunza să vezi adevăr frunzele se izbesc de trotuar într-o veselie nu ai habar azi am scos mitraliera şi am jefuit un copac doi saci de frunze iar ţie îţi va fi dor de foşnetul lor îmi place noaptea să sorb sevă din palma ta m-ai întrebat cum e viaţa sub coroana copacilor e ca acolo verde crud sau gălbenuş de ou omidă ce târăşti un corp nu mi-e gândul la tine în orice mod visele au trecut reducere la mitralieră nu se mai face spune de când nu ne-am văzut mai ai verde de frunză în gânduri?

Mihaela Popa, selfie

Bucureşti

dor toate nerostirile verile trecute primăverile în care n-au înflorit toţi pomii m-alină cu umbra sufăr de optimism incurabil vreau să-ntâlnesc vulturii de la capătu' lumii toţi vin şi pleacă eu rămân cu mine.

Daiana Cristina Miculescu Aripi albe de ploaie Munţii mei îşi sprijină fruntea de cer câţiva îngeri de-argint dansează-n părul meu aripi albe de ploaie răsar din trupul norilor bătrâni.

Culoarea timpului se pierde printre degetele mele rămâne doar cartea cu poveşti memoria vântului îmi desenează flori pe asfalt

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

nr.6/34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ultimul flutur tânăr s-a refugiat pe culoarul timpului.

Copilărie de ce alergi? unde te grăbeşti să pleci?

Aripi albe de fluturi cărunţi s-au topit în palma unui înger odată cu norii orbi.

Dorinţă Îmi doresc cerul aproape, nopţi înstelate, câmpurile cu flori, să le pot cânta lor. Îmi doresc mereu surâsuri-văpăi, jocuri de copii cu linişte şi pace în lumea albastră.

Îmi vine-n minte cântecul mamei Îmi vine-n minte cântecul mamei m-ascund în el până-n adânc ca valul lumii să nu mă smulgă încă de lângă pieptul cald şi protector.

M-acopăr cu trupul mamei ca pruncul sfânt născut în iesle un legământ cu fiinţa dragă taina liniştii depline. În noianul de iubire caut zâmbetul de aur să-mi sărute părul galben împletit de mâna mamei.

Stă de veghe în fereastră soarele de dimineaţă simt parfum de iasomie cin’ să fie? este mama!

Luca Cipola, MUKHTAR (IL PRESCELTO)

Italia

Le stagioni non si concludono in inverno e non esiste giorno lasciato al caso.. svolgo la mia kefiah dinanzi al deserto, la sua voce nel silenzio, il male, sai, ti tenta nel corpo quando non può con la coscienza e il colubro ha un ghigno familiare nel costruire la tana.

Allungai la mano verso il nulla, la mia carne era cartapesta..

Cosa ci facevo solo e cosa dava al mio cuore l'impulso di battere?

Sentite, sentite in lontananza come soffia il khamsin e come increspa la mia pelle avvizzita.. luce e ancora luce, il sole scalda la mia nuca, non vedete come risuona l'aria e come il crepitìo della sabbia somigli più a quello dei falò?!

Non aver paura di bruciarti, figlio, sorreggiti a quel soffio, tutto è vita; ora prova a camminare, affronta l'hammada, in fondo labile e misero di tentazioni, l'acqua è dentro te, non il 65% del tuo corpo, deserto uguale miraggio ed oasi dunque, tu lo sai.. parla farsi, romeno, italiano, studia lo spagnolo, l'arabo, l'esperanto, ti ascolta quel papavero e la volpe ti è sorella come una cimice, cagna o antilope che sia, il solifugo ti schernisce e fa l'istrione, e tra il leone e l'impala,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE chi la vittima e chi il carnefice, chi può decifrare il codice e capire il Suo disegno?

Dove lo schema, il progetto?

Abbi l'umiltà di cercare se ti piace la caccia al tesoro.

Ognuno ha il suo scopo, la sua veste di cartapesta: 1+2+4 come 4+1+2 come 2+1+4 fan sempre sette e sempre dovete unirvi in quella somma, se l'uno si cancella, venga in soccorso il due, si smembri il quattro, 2+2 o 1+1+1+1, purché il fine e la fine di quella serie sia sempre sette; e se il due si spezza, non importa, la somma dia sempre sette, perché la natura esige questo, ognuno col suo scopo; che importa il nome dato a un dio, se ami, se il tuo cuore è sincero e tanto forte da amare pure chi ti odia, questo è il raggio che da est si dipana, laddove non possiamo guardare, laddove sorge il sole.

Ora temi la duna, ma io dico che non affonderai, quali altre sirti e paludi ti fermeranno ancora?

Ricordi quel pomeriggio, vegliavi quella che tu chiami salma e non sentivi alcuna presenza, percepivi un sudore freddo, dolore, ma era la sua essenza a vegliare te su un involucro di cartapesta.

Ora, da quale livello d'esistenza potremo comprendere il ruolo d'un tagliagole e di un uomo probo, d'un cecchino e del nemico nel mirino, chi stabilisce la distanza e il divario tra un boia e la sua ostia, cosa vedon i nostri occhi cosa avverte il nostro cuore e cosa la mente se non parte di quella luce e di quel buio che pure il tagliagole ha benché in misura differente?

So che hai paura della tua imperfezione

nr.6/34

ma non fartene mai scudo e inginocchiati con me di fronte a questa distesa di sabbia, non spezzare le sinapsi che ci legano all'infinito perché esse si attivano dove comincia ogni supplica e sottomissione all'urlo del khamsin.

Dammi la tua mano, sono qui e per sempre, l'energia si spande e tu puoi sentirla come sole sulla nuca.

MUKHTAR (ALESU L) Anotimpurile nu se termină de iarnă şi nu există o zi lăsată la întâmplare.. îmi desfăşor kefiah în faţa deşertului, glasul lui în tăcere, răul, să ştii, te ispiteşte în trup când nu poate cu conştiinţa şi colubrul are un rânjet familiar construind gaura lui. Întinsei mâna către neant, carnea mea era mucava...

Ce făceam singur şi ce dă inimii mele impulsul pulsaţiei?

Auziţi, auziţi în depărtare cum suflă khamsinul şi cum încreţeşte pielea mea vestejită… lumină, lumină! soarele îmi încălzeşte ceafa, să nu vedeţi cum răsună aerul şi cum pârâitul nisipului e mai tare ca cel al făcliilor?!

Nu-ţi fie teamă să te arzi, fiule, susţine-te suflului acela, pentru că totul e viaţă; acum încearcă să umbli, înfruntă hamada, în fond labilă şi săracă de ispite, apa e în tine, nu 65% din corpul tău, deşert egal miraj deci şi oază, ştii bine... vorbeşte farsi, română, italiană, învaţă spaniola, araba, esperantoul, te ascultă macul ăla

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi vulpea ţi-e soră precum o ploşniţă, căţea sau antilopă nu ştiu ce, solifugul te batjocoreşte şi face pe histrionul, şi între leul şi impala, cine victima şi cine călăul, cine poate descifra codul şi să înţeleagă planul Lui? Unde schema, proiectul?

Ai umilinţa să cauţi dacă îţi place vânătoarea de comori.

Fiecare cu scopul lui, cu veşmântul lui de mucava: 1+2+4 la fel ca 4+1+2 la fel ca 2+1+4 oricum fac şapte şi mereu trebuie să vă uniţi în suma aia, dacă unul se şterge, doiul să acorde ajutor, să dezmembreze patrul, 2+2 sau 1+1+1+1, numai ţelul şi sfârşitul acelui şir să fie tot şapte; şi dacă doiul se frânge, nu contează, suma să dea tot şapte, deoarece natura pretinde asta, fiecare cu scopul lui; ce contează numele dat unui zeu, dacă iubeşti, dacă inima ta e sinceră şi atât de puternică încât iubeşte şi pe cine te urăşte, aceasta este raza care din est se deapănă, acolo unde nu putem privi, acolo unde răsare soarele.

Acum ţi-e teamă de dună, ci eu spun că nu vei afunda, ce alte sirte şi mlaştini încă te vor mai opri? Îţi aminteşti după-amiaza aceea, vegheai cel pe care tu-l numeşti cadavru şi nu simţeai nicio prezenţă, percepeai o sudoare rece, durere, dar era esenţa lui să vegheze pe tine asupra unui înveliş de mucava.

Deci, din ce nivel de existenţă vom putea înţelege rolul unui tăietor de gâturi şi al unui om prob, al unui lunetist şi al duşmanului în cătare, cine stabileşte distanţa şi diferenţa între un călău şi jertfa lui, ce văd ochii noştri ce nu observă inima noastră şi

nr.6/34

ce mintea decât o parte din lumina aceea şi din întuneric pe care şi tăietorul de gâturi o are deşi în măsură diferită? Ştiu că ţi-e frică de imperfecţiune dar nu ridica niciodată scutul şi îngenunchează cu mine în faţa întinderii ăstia de nisip, nu frânge sinapsele ce ne leagă infinitului fiindcă ele se activează unde începe fiecare suplică şi supunere strigătului din khamsin.

Dă-mi mâna ta, sunt aici şi pentru totdeauna, energia se răspândeşte şi tu poţi s-o simţi precum soarele pe ceafă.

Iordăchescu Dragoş Nicolae Piatra de lut Nu mă lăsa piatră de lut în veşnicia ta...

Atâtea ploi s-au ridicat în atele, sprijinite de melci, să te arunce în soare...

Le-a trebuit vântul, un suflu de îngeri cu case-n spinare, şi nici atunci, şi nici atunci...

Doar albele-ţi feţe vor mai soarbe scrumul secundei în răstimpul altui timp, pe un munte de cochilii virgine... tu, piatră de lut, nu mă lăsa, nu mă lăsa... să devin melc.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

IRINA LUCIA MIHALCA Cueillant des étoiles –

Culegătoarea de stele

Il me soulevait vers le ciel, Jusqu’aux étoiles, Moi petite, celui-ci grand...

Je regardais le monde du haut, Moi petite, celui-ci grand...

L ‛obscurité était plus lointaine, plus chaude, Le monde, les arbres et la lune se balançaient à chaque pas.

Mă înălţa spre cer, până la stele, eu mică, El mare, De sus priveam lumea eu mică, ea mare... Întunericul era mai departe, mai cald, Lumea, copacii şi luna se legănau la fiecare pas.

Il me soulevait vers le ciel, Jusqu’aux étoiles, Je sens encore comment, facilement, Je détachais quelques étoiles, Elles étaient des lanternes éclairant nos pas, des empreintes restées à la suite de notre passage…

Mă înălţa spre cer, până la stele, Încă mai simt cum, uşor, desprindeam câteva stele, felinare ce luminau paşii, amprente lăsate, în urma trecerii noastre...

Et maintenant il me soulève comme dans un vol, dans le ciel, parmi les étoiles.

Il sourit dans mes rêves, regardant ma lumière, même si je suis ici, Il est là-bas, quelque part, dans le ciel, parmi les étoiles, comme une icône, une bougie vive, Lui, éternellement, pour toujours, MON PERE.

Şi acum mă înalţă în zbor, în cer, printre stele, în visele mele, zâmbeşte, lumina-mi priveşte, chiar dacă eu sunt aici, El e acolo, undeva, în cer, printre stele, icoană, candelă vie, El, veşnic, mereu TATĂL MEU. ***

Traduction par : Gabriela Tudose

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Octavian Mihalcea, Bucureşti E MAI SIMPLU

nr.6/34

la fiecare colţ eşti privit fin simbol taciturn ar trebui să eliberăm lumina când petele se văd

puterea voinţei prin locuri puţin contondente

severă lege despre copleşire.

muzica se scurge deasupra degetele ating orice proaspătă deschidere a epidermei voi scrie poate povestea celor câteva legări e mai simplu aşa deşi nu ai vrut să laşi urme pe noua gheaţă ce s-a întins atunci la picioare.

PRINCIPIUL EXTAZULUI COMBINAT

SURÂSUL BOEM zefirul mişcă pietrele în fiecare loc tainic din centru ca o viaţă împodobită cu strâmte costume negre paşi uşori urmăresc linia covorului am recucerit muzeul sau poate am dezgropat vorbe frumoase care aşteptau să intre

obsesie dulce şi sigură numele ce se vrea schimbat întoarce din cale zimţii îngenunchierii am legat porţile de porţi fără sfială aşa cum făceam acolo jos când ceaţa pleca peste norul greu al anatemei trupuri sprijină pereţi invizibili mult fum prizat în singurătate eleganţă şi cruzime cruzime şi eleganţă.

sărutul mâinii drepte închide toată cenuşa artistă a buzelor cu mult respect alungă tirania lemnului lovit până dincolo de coloane s-au târât zgomotele surâsul boem promite alte veniri bijuterii şlefuite în gând.

PLANTA MELANCOLIEI ochiri aruncate în apele spaimei aroma străbate inelul saturnian ghemuiri la picioarele mielului această gravură se lucrează în cupru invocaţie prăbuşită odată cu planta sfâşierii – melancolia.

CÂND PETELE SE VĂD coridoarele iernii ca mult aşteptate partituri ale îngheţului doar spre acoperire sosind

Valeriu Marius Ciungan,

Mediaş

INSOMNIE credeam frumos în ce avea să fie frumoasa literă-ntr-un necunoscut frumos cuvânt frumoasa noastră insomnie; credeam frumos, credeam că o să vie, frumos, vocala arcuind acest cuvânt frumoasa noastră insomnie; credeam frumos-frumos, şi ţie nu-ţi venea să crezi c-avea să-ncapă-ntr-un cuvânt frumoasa noastră insomnie; frumos credeam că aş putea descrie ce n-a desăvârşit frumos cuvântul!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

și poetul care scrie despre toamnă

ANCA VIERU 13, Bucureşti Şi tramvaiul urca încet... Şi tramvaiul urca încet pe stradă vântul plimba alene frunze arse, hârtii, paşi, feţe de ceară presată... şi tramvaiul nu se oprea în staţii, oamenii lipeau pe geam nasuri, ochi ziare, tăceri se scurgeau prin tabla ruginită în băltoace, în găuri de grenadă; în tic-tac de ceas fără limbi pocneau jocuri de artificii focuri…

Prea multe poezii despre toamnă Seara mă înec în acea oră în care orașul se scurge pe geam picătură cu picătură întâi strada cu piatră lustruită frunzele călcate pe trecerea de pietoni șotronul spălat de ploaie oameni cu fulgarine colorate - așa cred, seara toate par gri taraba unde vânzătorul ambulant scoate din foc castane fierbinți îndrăgostiții atârnați de umbrelă geamul de la mansardă 13

Născută pe 25 octombrie. Apariții editoriale: romanul colectiv Moș Crăciun & Com, Editura ART; povestirea Souvenirs în volumul Ficțiuni reale”, proiect colectiv inițiat de Florin Piersic jr., Editura Humanitas

apoi acoperișurile (oare cine mi-a spus că fiecare acoperiș are o respirație proprie?) pisica portocalie care le traversează cu pași moi - înainte credeam că e soarele la apus iar la sfârșit turla bisericii orologiul cu mecanism stricat și limbi călătorite de porumbei

atunci știu că tot orașul s-a scurs în ora de melancolie și rămâne doar cerul

Alensis DE Nobilis 14 Saturnalii Ard catapetesme în amieze, Se mai coc iluzii sub umbrare, Evadăm din calmele asceze Să ne pregătim de sărbătoare. Înălţăm litanii spre înalturi, Ne-nfruptăm din ape de lumină Să dansăm ca-n anticele rituri Celebrând păcatu' curs în tină.

Când, târziu, ospeţe stau să-nceapă, Într-un dans sălbatic de bacante, 14

Alensis De Nobilis - născut la data de 18 iulie 1975 în satul Şiacu, comuna Slivileşti, judeţul Gorj pe numele real Cornel Bălescu, Cărţi publicate: -Suferinţa Stelelor, poezie, Editura Punct, Târgu-Jiu, 1998; Axis Mundi, poezie, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009; -Agonia Fiinţei, poezie, Editura Nouă, Bucureşti, 2009; -Referendum, poezie, Editura Nouă, Bucureşti 2009; -Perfuzii cu lacrimi, poezie, Editura Absolut (Opera), Bucureşti, 2012. Studii critice publicate: Mirela Burhuc şi reinventarea fiinţei; Nicolae Dragoş, Călător spre nevăzute umbre; Loredana Cristea, Ambasador al României în Cultura Universală; Căderea lui Ion Popescu-Brădiceni între cuvinte sau îndepărtarea de origini; Spiridon Popescu, haiducul care „scrie” cu şişul; Ion Cepoi, între sacru şi profan; Zenovie Cârlugea, martor la Facerea Lumii; Poetul şi cinstirea strămoşilor-Ion Mocioi; Lazăr Popescu, între uitare şi reamintire; Dan Sîrbu, un poet de talent al noii generaţii;. Alex Gregora, însingurarea în golul luminii; Adrian Frăţilă, un ascet revoltat.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Focuri pe pământ, în cer, pe apă, Se aprind în albe hierofante. Înecaţi în râuri reci de vin, Istoviţi tanatic de orgie, Zăcem beţi ca-ntr-un profan amin De delir, păcat şi poezie.

Iar târziu, în ceas etern, vecia Ne ridică-n umbre, îngeri stranii, Să ne ierte parcă erezia Ce o săvârşirăm noi golanii...

Efluvii de mirare urcă-n vis, Culorile luminii cad în vid, Bate din pleoape ceasul, interzis, Să deseneze timpul într-un rid...

Din patimi arse, şerpuiri de ambră Înalţă ruga falsă nicăieri, O tremurare cere-o alhambră În prăbuşiri de arderi şi tăceri.

Înfiorare

Frânt, căpeţelul lumii cade-n valuri, Nisipuri fug de spaimă înspre sud, O mamă strânge lacrimi în pocaluri Să scalde-n ele dumnezeul nud.

În tăcerea albă curge-un glas în sânge, Ancestrale treceri între om şi lup; Când e lună plină, haita-n cerc se strânge Dansând colţii-n aer până când se rup

Din pâinea ruptă curge parcă sânge, În aburi calzi scâncesc copii ucişi, Foame cumplită un preot convinge, Cad peste case, rătăciţi, ibişi.

Pânzele tăcerii de pe-ntinderi arse De Apocalipsa ce în vis începe; Sus, la cetăţuie, triburile parşe Urlă fantomatic, călărind otrepe.

De neputinţă, idolii se-arată În nopţi de groază, pline de osândă, Iar oamenii se-apucă, drept răsplată, Vestale albe pe orgii să vândă...

A-nceput mareea, în fiinţe cântă Dor de ducă orfic, ucigaş şi sumbru, Iar fecioare goale delirând descântă Mugurii de sfârcuri peste corn de zimbru.

Vraja serii urcă izbucniri de sevă Înspre vechi nelinişti care cheamă-n rut, Sburători sar ziduri cu parfum de Evă Ce aşteaptă clipa cu un nod în gât.

Peste ape, reci, şerpi dansează-n smârcuri Şuierând la lună peste dinţi, lucid; Pruncii printre vise cheamă lapte-n sfârcuri, Iară cucuvele stau clipind pe zid...

Când cetatea doarme, circulă miasme, Duhuri rătăcite merg pe-acoperişe; Peste neguri orbii îmblânzesc fantasme Şi-n fiinţe, tainic, răul se furişe.

nr.6/34

Rememorări Tot universul s-a ascuns sub cranii, În umbre dezlipite de pe trup, Şoptesc în aer incantaţii stranii Nehotărâri ce ivărele rup.

Pridvoare albe-n licăriri de lună, Străfulgerate-n aiurări carnale, Mireasma nopţii-n delirări adună Orgia prăbuşirilor solare.

Ca doi fotoni în fuziune, iată, Visezi reîntâlniri seismice, În noaptea ce scânceşte destrămată Stele din ceruri false vor să pice.

Nefiinţă

Rememorări din clipele auguste Poartă-n priviri soldaţi de ceară Vânturi nebune rătăcite-n puste Sigilii rup cu patimă barbară

Un monument de nefiinţă creşte, În aer pur curgând litanii univoce; Mirese iluzorii ies din fresce, Miri decăzuţi din îngeri să invoce.

Încremeniri de lut, apus solemn Obrazul ţi-e-mpietrit şi pământiu Dorm peste turle sfinţii reci de lemn Mâini nevăzute peste ceruri scriu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Poeme triste fetelor uitate În sate-n care niciun câine latră, Iar mamele adorm îngenunchiate Cu frunţile albite peste vatră.

Vedenii Din zvârcolirea stelelor în ape În incantaţii nerostite chem Altare de lumină să se crape Înfricoşări de buze care gem Rostogoliri de mere putrezite Pe vârfuri retezate de săgeţi Şerpi sâsâind în limbile sanscrite Vedenii tipărite pe pereţi Nedesluşiri de forme aiurate Fecioare încuiate-n colivii Inimi de sticlă cad în cioburi sparte Peste priviri mirate de copii....

Zăvoare ruginite de uitare Pe inimi desenate-n zări de da Aruncă-n toate câte-o întrebare Şi-n fiecare dragoste o za Parâme deşănţate peste valuri Aşteaptă ramuri albe de măslin În timp ce morţii noştri dorm pe maluri În ochiul toamnei de tăcere plin...

Din volumul în pregătire Beţii Cosmice

ANTONELLA MOCANU Timp răsfirat

Belgia

Clipă, purtată de adierea vântului desprinsă din tumultul vieții rasfirată pe margini întinse de ceruri secunde scurse prin nisipul clepsidrei rătăcite în pletele pribeagului timp minute grăbite își iau zborul spre eternitate pe aripi albastre de păsări în zbor seninul creionat pe chipul de înger rămas de strajă la poarta inimii geană tandafirie de lumină ivită în răsăritul dimineții păstreză în ea candoarea sarutului … din urmă.

Zbucium

Foto: Alex Ştirbu - Livadă de măslini

Dâre de fum pe margini de ceruri înalte. În verde de frunză am așternut o fărâmă din miezul de suflet, ce se tânguie în miez de noapte își plânge amarul destin, iar flăcările întunericului

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îl ard pe al dorului jar.

Se pierde-n neant trecutul îndepărtăt de ale sale rădăcini aripa visului poposește pe crestele muntelui.

Alergăm prin noaptea uitării, călcând peste ciulinii durerii pentru a ne regăsi împreună în zori de lumină.

Dincoace de orizont păsări brăzdează cerul într-un zbor nesfârșit prezentul se sfărmă în bucăți privind a timpului oglindă și aripi de vultur le poartă către zările îndepărtate doar amintirea păstrează durerea unui vis neîmplinit.

Lună amară Agăţându-se de marginea cerului îşi face apariţia celestă dintre nouri rotundă şi galbenă, priveşte bolnavă cu faţa-i de rocă, spre suprafaţa pământului căutându-şi loc printre oameni. Îşi curată chipul de zgura neagră a nopţii iar ochii ei plâng lacrimi amare ce curg în ceară de lumânare. Întunecă cu privirea-i colţul de cer se pierde în spaţii şi vremuri uitate revine sporadic cu acelaşi amar picurându-şi stropii de fiere amestecaţi cu durere.

Tristeţea ei se strecoară cu uşurinţă prin crăpăturile inimii, lasă urme adânci pe apusuri târzii, o amprentă a suferinţei în ram de pelin aşezată pe doruri şi visuri albastre se pogoară printre îndepărtatele astre o lume pierdută între iluzii şi fantasme deşarte.

Tu care-ţi picuri veninul de moarte pe sufletele înstrăinate, opreşte-ţi amarul, îneacă-l într-un suspin înainte ca speranţa să moară înainte ca trecerea ta, prea tare … să doară.

nr.6/34

GHEORGHE A. STROIA:

Albastru glas de înger (Lirică dedicată mamei) ALBASTRU GLAS DE ÎNGER

În fiecare frunză şi-n fiecare rug de floare, În fiecare nor şi-n cerul - un gemet de culoare, E chipul mamei mele un punct într-un gherghef, Ce preafrumos brodează tăcerea-mi de sidef. În verdele pădurii, copaci cu vârfuri ‘nalte Peste pământ, în aer şi-n gândurile toate, E chipul mamei mele izvorul dintre stânci Curgând în unde pale din gândurile-adânci. În univers cometă, planetă, supernovă, O galaxie-ntreagă cu vânt stelar din provă, E chipul mamei mele luceafărul de seară Un murmur de lumină în sufletu-mi de ceară.

Prin adieri de vînt şi secetă-n simţire În picuri vii de rouă, de dincolo de fire, E chipul mamei mele o ploaie-vis, bogată, Aroma cea de smirnă, icoana preacurată. Şi peste timp, prin astre, o cale-nsângerată Stă viaţa-i mărturie în sufletu-mi brodată, Biserică tăcută, clopot sunând a jale Cer şi pământ, lumină şi mii de clipe goale. În fiecare ceas al vieţii, dă-mi plâns de alăută, În fiecare zi cu soare, o rugă-mi împrumută!

Albastru glas de înger, din cerul meu cu stele, Eşti inima cea vie ce-mi bate cu putere!

MIERE ȘI DESCÂNTEC

Din fântâna sufletului tău Licăriri în picuri de argint Chipul - un pocal euharistic

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Rază de lumină din absint.

Mâna ta ce trece peste fruntea-mi Lacrimă în foarte mare taină Liniștea sădită-n bobi de rouă Viața – anotimpul ca o haină.

Vorba ta o zbatere de aripi Cântul tău Fântâna Blanduziei Miere și descântec de lumină Aripile dorului și-ale freneziei.

Pasul tău un câmp mirat de flori Ce-s udate-n roua dimineții Și aroma ta de floare răsărită Printre valurile albe ale ceții.

Bunătatea ta cea nesfârșită Cântu-ți de alint la ceas de seară Apa vie a sufletului tău, Măicuță, Mi-este-acum cerneală-n călimară!

SĂRUT DE MÂNGÂIERE La căpătâi, măicuță, lacrimi te plâng tăcute, Stropi mari, din ochi de jar, respiră abătute.

Pe cer alai de îngeri vin sufetul să-ți ierte, Căci Domnul chiar nu are la tine ce să certe.

Iar mâinile-ți de ceară pe piept adorm visând, La cap o lumânare veghează suspinând.

Afară la fereastră castanul înflorește, Iar vântul printre stele pribeag acum doinește Din fluier de-amintire trei doine preacurate Iar ochiul tău închis doinind stă să tresalte.

Pe ochi văl de mireasă din alb brocart ți-aștern Sărut de mângâiere peste pământul tern.

nr.6/34

O, Mamă, Rugăciune de ceruri ascultate, Fii dulcea mea minune peste pământ și șoapte!

Te roagă pentru lume și pentru-ai tăi copii, Lumină fie ceasul când ne vom re-ntâlni!

MAMA ESTE Mama este raiul ce ades suspină, Lacrima-i curată e prosop de vină, Mama este cerul cu steluțe dalbe, Înger de lumină gândurilor toate.

Mama este chipul zorilor albaștri, Ce la cap veghează visul printre aștri, Mama e culoarea cerului senin, Miere-n supărare - veacuri de pelin.

Mama este viața fremătând în palme, Dorul și iubirea-n lumile de cazne, Mama este setea ce tăcut se-adapă, Liniștii de prunc - nesfârșită apă.

Mama este soare, chipul de lumină Ce ne intră-n suflet şi nu are vină, Mama este câmpul plin de verde iarbă, Mama este neaua serilor de iarnă.

Mama este vatra focului ce arde, Basmul ce se-așterne la copil în palme, Mama e pământul care coace roade, Toamna ce bogată, poame în cascade.

Mama-i mac în floare ce îmbie câmpul, Dulcea lui privire ce-o sărută vântul, Mama e lumina sufletului veghe, Mama e credința - graiul nepereche.

Din volumul de versuri „Albastru glas de înger”

La cimitir un hău sta trupul să-ți înghită, O lumânare albă îți prohodea uimită.

La crucea ta, Măicuță, plâng, suspinând ușor, Iar sufletu-mi te-așteptă neîncetat cu dor.

E dorul ce mă arde cu jar – simbrie mută, La poarta ta cea nouă ce Raiu-mi împrumută.

Coralele de îngeri îți cânt-acum duios, Iar tu aștepți, tăcută, venirea Lui Hristos.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA OANCEA Calea spre tine Porţile pământului s-au zăvorât Cu lacrima prinsă-n colţul ochiului Candid contur de zigurat Ce n-accepta plecarea!

Zorii au pus umărul vârstat cu alb Şi-au rostogolit-o de pe un tăpşan.

Armonicele acelui devreme, Înrămat azi în amintire, Au defulat în surdină Spre Calea Lactee Când stelele dispar În caftanul dimineţii, Strâng în palmă Aromate flori de salcâm, Aştept să mă priveşti calin Din ochi de dumbravă, Cu verdele pe tâmple, Să mă-nfăşori în straie de senin, Şi blând să mă veghezi Cum îmi deschid aripile Până la creştetul norilor, Căutându-te printre rândunele, Căci cuibul este gol!

Scrisoarea În crepuscul, ai primit scrisoarea.

Rândurile mãrşãluiau tãcute, pe volutele creierului, pânã când s-au fãcut ţãndãri incandescente,

nr.6/34

ilizibile pentru snopi foşnitori de priviri astenice.

Silabele ei s-au dizolvat în artere, dibuind pe acolo un rebus al îndoielilor ameţite pe toboganul construit, pesemne, de-un saltimbanc.

Inscripţionate cu cernealã-tãciune, cuvintele cu resturi de cerbi şi-au uscat gâtlejul, ba chiar au trecut Rubiconul, mutând pionii pe tabla de şah a Fortunei.

Unda lor de şoc tot n-a reuşit sã escamoteze ideea pe care ai ghemuit-o în conştiinţã.

Sã înţeleg cã, precum Augias, nu erai pregãtit pentru inventivitate?

Veșminte

LIA VANA

Mă așez în oglinda zilei și încerc: resemnarea - nooo, orgoliul rănit - nici atȃt, tristeţea?

Toate le arunc spre ziua de ieri, să facă timpul franjuri vestimentaţiei în rama istoriei. Ṣi acum ... goală, sub lumina... limpedei simţiri aleg: mătasea bucuriei, broderia încrederii în sine și peste tot arunc eșarfa freamătului lăuntric, buclez șuviţa zȃmbetului șăgalnic și cu hotărȃre, așez piciorul pe nisipul vieţii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

NICIODATĂ

VIORELA CODREANU TIRON DEN ILLUSORISKA GRÄNSEN HOTAR ILUZORIU Motto: „Av sorg har grumlats mitt öga, Bland alla mina fiender har jag åldrats.”

David, Psalm 6 Motto: „Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu, îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei.“ David, Psalmul 6 ALDRIG Vindar från ingenstans, från överallt samlar sig alltid i mitt hus när glädjen gör sin säng i mitt hjärta.

Stackars vindar! som inte vet att mitt hjärta aldrig kommer att bli tillräckligt gammal, tillräckligt torr… för att inte känna längre glädje, smärta och sorgen.

Vânturile de nicăieri, de pretutindeni se-adună întotdeauna la mine în casă când bucuria îşi face culcuş în inima mea.

Sărmane vânturi! ce nu ştiu că inima mea, niciodată nu va ajunge îndeajuns de bătrână, îndeajuns de uscată... să nu mai poată simţi bucuria, durerea, şi jalea.

EN ANONYM FLOD Jag är en anonym flod utan minne, utan historia…

Jag är en flod oavsett passionerna som jag fortfarande kan tända på mina stränder.

Jag är samma anonyma flod avspeglat i de enda vingar av viden vilken jag gick över, skummande, i vågornas pinsamma tystnad.

UN FLUVIU ANONIM Sunt un fluviu anonim, fără memorie, fără poveste...

Sunt un fluviu indiferent de pasiunile pe care le mai pot aprinde pe malurile mele.

Sunt fluviu anonim oglindit în singurele aripi ale salciei peste care-am păşit, spumegând, în liniştea dureroasă a talazurilor.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

TILLÅT MIN TÅR PASSERA…

VEM ÄR JAG ?

Lämna till mig havets tår som växte inuti mig…

Lämna till mig de flätade händernas universum i föraning av snö med glödande skuggor… och bara en gång, släpp mina tårar genom dig…

Jag kommer aldrig att veta vem jag är så länge mitt minne är graven av mina oräkneliga återkomster.

Men jag vet att jag kommer att återfödas varje dag utan att någonsin veta vem jag är.

LASĂ-MI LACRIMA SĂ TREACĂ...

CINE SUNT?

Lasă-mi lacrima mării pe care am crescut-o în mine...

Lasă-mi universul mâinilor împletite în presimţirea zăpezilor cu umbre incandescente... şi-o singură dată măcar, lasă să treacă lacrima mea prin tine.

Nu voi şti niciodată cine sunt atât timp cât memoria mea este mormântul nenumătatelor mele întoarceri.

Dar ştiu că voi renaşte în fiecare zi căutând să aflu: cine sunt?

ILLUSIONERNAS SKUGGOR

SNÖFLINGORNAS NOSTALGI

Du matade mig länge med vanföreställningar, så länge att jag undrar om inte jag själv är bara en illusion?

Ett spöke – i gnistan av ett ögonblick – eller en illusions skugga bland illusioner.

Du har lagt mig mellan två evigheter för att inte höra hur vintern gör ont.

Du slet mina snöarmar utan att veta att varje snöflingas kärlek som fastnade på ögonfransen, kommer med fjärran, och det öppna fönstret mot solen slukar mig i leendet där, emellan två evigheter genom mörkret till vitt.

UMBRE DE ILUZII M-ai hrănit atâta timp cu iluzii, încât mă întreb dacă nu sunt şi eu doar o iluzie? o nălucire - în licărirea de-o clipă sau o umbră a iluziei printre iluzii.

NOSTALGIA FULGILOR M-ai culcat între două veşnicii ca să nu aud cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea fără să ştii că dragostea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE oricărui fulg de nea, oprit pe geană, vine cu o depărtare, iar fereastra deschisă spre soare mă absoarbe surâsului dintre cele două veşnicii prin obscuritatea sa albă.

DÅ SKA DU VETA… Har du lagt någonsin örat mot marken för att höra hur gräset växer?

Har du någonsin satt tanke vid tanke för att födda mig bakom ögonlocken?

Har du druckit någonsin från källa som rinner mot berget?

Har du plockat någonsin liljor som växer på fruset vatten?

Då… kanske du ska veta om jag har funnits… om jag finns än… om jag kommer att finnas!...

ATUNCI AI SĂ ŞTII...

Ai pus vreodată urechea la pământ să auzi cum creşte iarba?

Ai lipit vreodată gând lângă gând pentru a mă naşte în spatele pleoapelor?

Ai băut vreodată din izvorul ce curge către munte?

Ai adunat vreodată nuferi crescuţi pe ape îngheţate?

Atunci... poate, ai să ştii de am fost... de mai sunt... de voi mai fi !...

OM… Om min... hand är förlängningen av dina smekningar… och om… mitt ord är förlängningen av din tanke det är för att mitt minne

nr.6/34

upplöser sig på din trötta näthinna, och vandrar genom dina labyrinter för att hitta vägen.

Och om... ditt andetag… är luften som jag andas, och om… dina ord är som en oändlig flod som översvämmar mina tankar beror på att jag letar efter mig själv även i dig.

ŞI DACĂ… Şi dacă… mâna mea e prelungirea mângâierilor tale… şi dacă… vorba mea e prelungirea gândului tău, e pentru că memoria mea se dizolvă pe retina ta obosită, în care hoinăresc printre labirinturile tale căutându-le drumul. Şi dacă… răsuflarea ta e aerul pe care-l sorb, şi dacă… cuvintele tale sunt ca un râu nesfârşit care-mi inundă gândurile, e pentru că mă caut, încă, prin tine.

BARA JAG Bara jag ska kanske försona den enda födelse och den enda döden av den enda Kristus.

När kommer att läggas över mig stora olivkvistar, samlade från törnekrona, där ingen duva kommer att sätta sig i andlösa nätternas värme.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE NUMAI EU Poate voi ispăşi numai eu singura naştere şi singura moarte a singurului Crist.

Când peste mine se vor aşterne imense crengi de măslin, adunate din coroane de spini, pe care nu se va aşeza niciun porumbel în arşiţa nopţilor nesfârşite. ÅTERSEENDE Bredvid dig floden flödar mot källor drar från den kommande våren blommornas lukt, lägger på fjällen första stjärnans kyss, som lyste bredvid solen i hjärtat av staden som ligger mellan dig och mig.

REGĂSIRE Lângă tine râul curgea spre izvoare smulgând primăverii ne-ivite miresmele florilor, adaugând muntelui sărutul primei stele, ce strălucea alături de soare în inima cetăţii dintre tine şi mine.

UTROTNING Du är en frusen sjö på vilken sover strålar och vilar regnets kronblad…

Men ingen sjö liknar någon annan, bara du, i fjärran, tillbaka inom mig själv med stjärnor på själen som inte har någon himmel att stiga på,

nr.6/34

tillbaka, så många gånger… väcker mina stormar!

DEZRĂDĂCINARE Eşti o mare îngheţată pe care dorm razele şi se odihnesc petalele ploii...

Dar nicio mare nu seamănă cu alta, numai tu, departe, revenind în mine cu stele pe suflet care nu au cer pe care să răsară, revii de-atâtea ori... răscolind furtunile mele!

ILLUSORISK GRÄNS För att kunna återvända, även liggande i den tysta höstarnas timme, jag ska bli kvar i regnets dimma blåst av vindarna, som en stum fågel med separerade vingar av sina egna flygningar, mellan världarna och de osynliga ljusen, där jag förlorade mina gränser HOTAR ILUZORIU Pentru a mă putea întoarce, fie şi aşternută în ceasul mut al toamnelor, voi rămâne în ceaţa ploii dusă de vânt, ca o pasăre mută cu aripi despărţite de propriile-i zboruri, dintre lumile şi luminile nevăzute, unde mi-am pierdut hotarele.

Primul volum apărut sub egida Fundaţiei Nomen Artis – Dincolo de tăcere

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prof. dr. MIHAI PĂSTRĂGUŞ, De la Galeriile Municipale Iaşi: „MAESTRUL ŞI DISCIPOLII“ Expoziţia de pictură de la Galeriile Municipale Iaşi– Pasaj Hala Centrală - expusă pe simeze cu genericul de mai sus are un caracter aniversar – 45 de ani de la absolvirea celei de a doua promoţii din învăţământul superior artistic de belle arte, reorganizat după ce a fost dezorganizat prin „reforma” de la 1948 – în Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. Dintre profesorii de atunci, cei mai mulţi trecuţi la masa umbrelor, este prezent la acest moment Dan Hatmanu cu lucrarea Autoportret, un succedané după Lucas Cranach cel Bătrân - portretul lui Henri cel Pios – Duce de Saxonia.

Dan

Hatmanu

–

Autoportret, un succedané după Lucas Cranach cel Bătrân portretul lui Henri cel Pios - Duce de Saxonia

nr.6/34

a lungul timpului au avut strălucite cariere didactice cu profil artistic, afirmându-se, simultan, şi ca artişti cu notabile succese în carieră, dar şi cu responsabilităţi în destinele creaţiei artistice în zonele unde au activat.

Profesorii care au educat această serie, cei mai mulţi formaţi la Şcoala (Academia) de Belle Arte Iaşi (anul acesta se împlinesc 154 de ani de la fondare), au ignorat canoanele reformei impuse şi au predat după ceea ce era logic şi necesar în educaţia artistică de profil. La vernisajul aniversar, au fost amintiţi cu veneraţie maeştrii, păstrându-se şi un moment de reculegere în memoria lor cât şi al discipolilor care, în timp, i-au „urmat”. Apelativul de maestru este doar o figură de stil (sinecdoca) ce defineşte, în fapt, pe toţi educatorii care s-au implicat în formarea viitorilor artişti - educatori.

Cu toţii au format o şcoală cu trăsături distincte în etosul artistic românesc – urmaşă consecventă a valoroaselor tradiţiilor naţionale, dar şi al principalelor curente progresiste de creaţie artistică din Europa. „Discipolii” i-au venerat pe „Maeştri” la ceasul aniversar, dar niciunul nu se poate considera că a urmat ad literam canoanele şcolii de atunci sau pe cutare maestru, fiecare dintre cei prezenţi pe simeze, recunoscând „impulsul” şcolii şi al profesorilor, dar urmându-şi fiecare propria vocaţie, stil sau matrice stilistică.

Independenţa de gândire şi creaţie artistică precum şi stilul personal de exprimare sunt constatabile din primul moment în care vizitatorul priveşte spre simeze. Cei mai mulţi artişti pictori se înscriu în tradiţia clasică - filonul românesc, în sensul că intenţia artistică este recunoscută semantic şi forma este direct inteligibilă: Mihaela Gheorghiţă-Pravicencu, Eugen Iftene, Gabriel Baban, Eugen Mircea, Victor Hreniuc, Gheorghe Neştian, Silvia Anghel-Botez, Mihaela Teodorescu. Şi Aurelian Antal contează pe clasic, dar cu reacţii interpretate la provocarea ştiinţelor geneticii (Metafizica naşterii de fii şi Prefigurare abisală a maternităţii),

Lucrarea este, în culoare şi formă, o şarjă ironică acidă la adresa unui gen de critică. Dintre absolvenţi au răspuns doar 12 artişti din promoţia '69, care de-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE apropiindu-se întrucâtva, ca viziune şi stil, de Joan Miro15.

Sculptorii însă, Dumitru Drăgan - Ionescu, Ion Maftei şi Constantin Nicoleanu (naturalizat între timp în SUA), s-au identificat cu tendinţele moderne în expresie, esenţializând şi învestind forma cu semnificaţii plurisemantice care trec dincolo de vizibilul constatat fizic, ajungând la invizibilul de profunzime, asociat fie cu semnificaţii mitologice, fie cu cele decurgând din universul ştiinţelor. Expresiile conceptualizate cu caracter alegoric, Vibraţia clipelor (Dumitru Drăgan-Ionescu), Geneză şi Pânza Penelopei (Ion Maftei) sau Copoziţii I şi II, şi Jurasic (Constantin Nicoleanu), sunt lucrări care, presupunând variate interpretări de tipul analizei fenomenologice, aparţin genului „filosofic”. Cu toate acestea, forma materială, sub înfăţişarea aparenţei, ne incită senzorial spre devoalarea esenţei distribuită în straturi criptice.

Pictura „discipolilor”- respectând maniera renascentistă de cooperare educativă - e puternic diversificată stilistic şi afectiv. Şi pictorii prezenţi în salon conduc vizitatorul cu eleganţă şi subtilitate de la fizic la metafizic. Astfel, tema anotimpului este reflectată în chipuri diferite: Silvia AnghelBotez foloseşte cu fantezie şi sensibilitate plastică Simfonia lui Vivaldi pentru a marca şi diferenţia specificul anotimpurilor; acuarelistul Mircea Eugen redă cu măiestrie poetică arhetipul iarna, în efect psihologic direct, atât iarna bucovineană cât şi o „iarnă medievală”, în care zăpada este mai aspră şi este de un alb cu străluciri în grade diferite, determinată de timpul istoric. Victor Hreniuc anunţă anotimpul rece prin Provizii de iarnă. Anotimpul de primăvară este simbolizat de Victor Hreniuc prin peisajul multicolor al copacilor înfloriţi - o feerie încântătoare cu muzicalitate proprie. Gabriel Baban şi Victor Hreniuc atrag atenţia şi accentuează cu nuanţe nostalgice, ca într-o elegie, în formă şi culoare,

nr.6/34

personalitatea unor obiecte cu valoare de simbol în civilizaţia rurală: casa, şura, poarta, fântâna, căpiţa de „strânsură”, expresia lor cromatică indicând viabilitate, potenţial civilizatoriu şi estetic. Valoarea şi semnificaţia timpului este sugerată cu valoare arhetipală de Mihaela Gherghiţă - Pravicencu în picturile alegorice Trecere, Viaţă, Fântână.

Preocuparea pentru peisaj este marcată în sensibilităţi diferite de Mihaela Teodorescu (Stânci la Tuleanovo şi Poartă la Balcic) cu accent de ruinism romantic şi naturalism rugos în care se simbolizează, durata, trecerea şi trăinicia. Eugen Iftene surprinde valenţele estetice ale peisajului urban din centre industriale. Nici florile nu au scăpat atenţiei pictorilor invocaţi. Panseluţele şi Crăiţele lui Gheorghe Neştian cât şi Trandafirul Mihaelei Gherghiţă – Pravicencu, gradate cu note sentimentale şi intensităţi cromatice diferite, sunt pline de personalitate, graţioase, fragile şi înzestrate cu farmec.

Prof. Mihai Păstrăguş

Mihaela Gheorghiţă-Pravicencu, Viaţă

15

Joan Miró (n. 20 aprilie 1893, Barcelona - d. 25 decembrie 1983, Palma de Mallorca) a fost un pictor și sculptor spaniol, influențat de suprarealism, fără să fi aderat niciodată la această grupare. Teoriile suprarealiste îi întăresc convingerea în necesitatea libertății artistice, va rămâne un creator multidimensional și multilateral: pictează, dar și sculptează și stăpânește în aceeași măsură tehnica ceramicei. Forme frumoase și stranii, păsări și stele îl vor însoți în fiecare zi a vieții sale, închinate artei și libertății creatoare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Victor Hreniuc - Primăvara I Eugen Mircea – Iarnă medievală

Gabriel Baban - Seara la fântână Eugen Iftene - Faza n

Silvia Anghel Botez – Vivaldi 16 16

Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678, Veneția - d. 28 iulie 1741, Viena) a fost un compozitor italian, de profesie preot catolic. Este considerat drept cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical

Gheorghe Neştian – Ca să în Bucovina venețian. A murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității Tehnice din Viena.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Constantin Nicoleanu – Compoziţie I

Dumitru Drăgan Ionescu

Aurelian Antal – Metafora naşterii de fii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

O MARE DOAMNĂ A CULTURII ROMÂNE ŞI O PROFESOARĂ MISIONARĂ: IRINA MAVRODIN 17

Aurelian Antal - Prefigurarea abisală a maternităţii

Pe 12 iunie se împlinesc 2 ani de când marea doamnă a literaturii române a plecat dintre noi... A plecat pe neaşteptate, deşi era în putere şi plină de proiecte, ca de obicei. Proiecte pe care le îndeplinea cu tenacitate şi graţie. În anul 2012, Liviu Ioan Stoiciu 18 scria: „Ieri a murit o distinsă doamnă a literaturii române, Irina Mavrodin – pe cât era de sclipitoare, pe atât era de discretă. N-am văzut niciun ferpar al USR. Noroc de Observator cultural (scrie Doina Ioanid19, care i-a luat un interviu): Poetă, eseistă şi traducătoare, Irina Mavrodin este o personalitate culturală binecunoscută atât în spaţiul românesc, cât şi în cel european. Eseurile şi studiile sale teoretice, de o mare profunzime şi claritate, au devenit deja un reper academic. Ca profesor universitar şi traducător cu o activitate de peste o jumătate de secol, Irina Mavrodin a adus literaturii române şi celei franceze un elogiu direct, care a impus-o ca pe un mediator cultural între spaţiul românesc şi cel francofon. Munca sa a fost re17

Mihaela Teodorescu – Stâ ncă la Tuleanovo.

Irina Mavrodin (n. 12 iunie 1929 – d. 22 mai 2012 ) a fost o profesoară de literatură franceză (inițial la Universitatea din București, ulterior profesor consultant la Universitatea din Craiova), traducătoare română de limba franceză, poetă și eseistă. A tradus ciclul de romane În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust, publicat de Editura Univers. Este autoarea a numeroase volume de traduceri importante, poeme și eseuri.

18 Liviu Ioan Stoiciu (n. 19 februarie 1950, comuna Dumbrava Roșie, județul Neamț) este un poet, prozator și scriitor optzecist român.

Debutul publicistic s-a produs, în 1967, cu versuri în pagina literară a ziarului regiunii Bacău Steagul Roșu. Debutul editorial cu ciclurile de versuri Balans în Caietul debutanților, 1977 (Editura Albatros, 1978) și Cantonul 248 în Caietul debutanților, 1978 (Editura Albatros, 1979).

19 Doina Ioanid s-a născut la 24 decembrie 1968, în București. A absolvit Facultatea de Litere a Universității București în 1995 și cursurile de Master (Studii Culturale Franceze) la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a aceleiași universități, în 1998. A publicat poeme în Cuvântul, Litere Noua, Vatra, Erata, Luceafărul, Contrafort, Interval, România literară, Echinox și în volumul colectiv Ferestre '98, Editura Aristarc, Onești, 1998.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE compensată cu Ordinul Chevalier des Arts et des Lettres, cu Premiul Academiei Române, cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Irina Mavrodin a fost profesor de literatură franceză la Universitatea din Bucureşti, traducătoare de limba franceză. A tradus ciclul de romane În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust… Focşaniul s-a mândrit permanent cu Irina Mavrodin. „Am plecat din Oradea (unde s-a născut) când aveam unsprezece ani. A venit peste noi, ca o bombă, Dictatul de la Viena. Părinţii mei veniseră din Vechiul Regat cu 16 ani în urmă şi eram foarte ataşaţi de acel loc, de oameni, dar a trebuit să plecăm în mare grabă de acolo. Ne-am dus la Focşani, aproape de locul de baştină al părinţilor. Tata era din Mărăşeşti, iar mama din Mărăşti”, mărturiseşte Irina Mavrodin: „Trei lucruri îmi sunt mai dragi: poezia, eseul şi studiul critic. Abia apoi vine traducerea… O traducere proastă distruge o carte”. „Irina Mavrodin era o doamnă cu har, o doamnă ca un dar nesfârşit pentru ceilalţi. Un dar nu doar cultural. Un izvor de bogăţie umană. O profesoară cu vocaţie misionară. Formatoare nu doar de literaţi eminenţi: ci şi de caractere. Un universitar cardinal. O iubitoare de oameni şi un patriot prin viaţă şi fapte. Era în sine o pledoarie pentru România, România profundă, România eternă, România elitelor, în primul rând, morale.

O mare doamnă a culturii române (cei care au cunoscut-o în tinereţe spun că era şi o frumuseţe care îţi tăia respiraţia, augustă ca o sculptură elină).

O scriitoare a cărei grandoare rămâne să fie consacrată postum pentru marele public, din păcate.

Mă gândesc cu tristeţe că imensa majoritate a românilor habar n-au cine a fost. Nici că a fost, nici că nu mai este printre noi. Nici televiziunile nu o amintesc. În mod sigur, mai cunoscută e pentru francezi, în limba cărora a tradus mari români, printre care Eminescu, în calitate de director al colecţiei Lettres roumaines, la Editura Actes Sud din Franţa (1992-2005). A fost decorată cu Ordinul Chevalier des Arts et des Lettres. Ambasadoare a francofoniei, era o traducătoare genială, fiinţa limbilor i se cuibărea la picioare, când calină, când felină, făcând trecerea la ea acasă din franceză în română şi invers. Trebuie să ştiţi măcar integrala Proust, În căutarea timpului pierdut (prima ediţie, BPT), la care

nr.6/34

a lucrat 15 ani. Proust citit româneşte la fel ca franţuzeşte şi chiar cu un plus care potenţa estetul prin plenitudinea limbii române. Ne povestea din „inima limbii”. Departe de zicala traducător-trădător, traducerile ei sunt autentice precum originalul.

După cum mărturisea într-un interviu acordat acum câţiva ani dnei Doinei Ioanid pentru Observator cultural, traducerea nu era, însă, decât a treia ei pasiune. Primele două, poezia şi critica literară/hermeneutica, mai ales, teoria literaturii, au rodit creaţii şi opere de referinţă. În ultimii ani, a fost marcată de pierderea nepoatei ei, strălucita lingvistă, traducătoare, scriitoare, creatoare Irina Diana Izverna-Tarabac, fiica surorii sale, Mioara Izverna (o excelentă traducătoare beletristică la rându-i) şi a scriitorului Pan Izverna 20 (poet, prozator, fin traducător).

Irinuca îi era ca o fiică, aşa de altfel o considera. S-a stins tânără şi plină de viaţă, deja cu operă la 37 de ani, şi cu foarte multe proiecte. În memoria ei, Irina Mavrodin a înfiinţat o asociaţie culturală, care le poartă numele şi e menită să promoveze excelenţa, meritocraţia mai presus de condiţia socială, în tradiţia României regale. Deviza asociaţiei culturale şi filantropice: Dignus est intrare.

Poezia era respiraţia Irinei Mavrodin. Rigoarea cercetătorului era catifelată de inspiraţia poetică. Era diamantină intelectual şi totodată, caldă. Pe cât de excepţională, pe atât de modestă. Şi-a dedicat viaţa creaţiei şi educaţiei. A înmulţit fără număr talanţii de la Dumnezeu. Nici numi vine să cred că scriu la trecut despre această mare doamnă.“

©Roxana Iordache

Pe 12 iunie ar fi împlinit doar 85 de ani. Opera domniei sale va rămâne în istoria literaturii române şi a multor studenţi pe care i-a avut şi care au adorat-o.

Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron

20

Despre Pan Izverna veţi putea citi câteva materiale în nr. următor.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

125 de la moartea lui Mihai Eminescu Adevărul „Despre moartea lui Eminescu“ Autor: George Roncea

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta Deşteaptă-te române!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu, dar omit astfel de mici „amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, „demitizarea” şi „prelucrarea” lui Eminescu

nr.6/34

din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o gru-pare descalificată moral, dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era „politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în „cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadrează în ciclul firesc al „ajustărilor” contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din rere-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neîntreruptă, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion C. Rogojanu, (care include 8000 de titluri de cărţi) de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume.

Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat. „Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de „persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis „progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu.

Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului „oficial” despre Eminescu.

Eminescu – cadavrul… Însă purtătorul de cuvânt al „ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este fostul şef al ICR, H.R. Patapievici.

Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat Inactualităţii lui Eminescu, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

„- Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului; - Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai «dă bine»; - Înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei; - Azi, Eminescu a devenit suspect; - Patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect»; - Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil; - Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit; - Cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit, adică să fie progresistă; - Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara…”. „Sintagma utilizată de Patapievici, „cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită „în ţările progresiste”, skeleton from the closet, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia corps in the closet nu am auzit încă. Există însă sintagma cadavru politic şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului

nr.6/34

de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul „manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescucadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euroatlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un „text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda 21, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. Eminescu trebuie contestat

şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect. Mai puţin iscusit decât

Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „chestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, „irecuperabil”, „suspect”, „învechit”, „nul”, iar junii şi junicile care vor nume „afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele „adecvate”, „euroatlantice”, propuse de Patapievici, iar „sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra „chipului nou al tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii „progresişti” ai lui Patapievici. În plan politic, „sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime „noului canon impor21

Cristian Preda (n. 26 octombrie 1966, București) este un profesor de politologie român, care a publicat mai multe cărți în acest domeniu. El a deținut funcțiile de secretar de stat pentru Francofonie, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe și consilier prezidențial pentru educație și cercetare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tat” din „ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români din afara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele „bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, „înnoite”, „progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/ gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. „Bursa” unde s-au „tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme „noului canon importat“ din „ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat „patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii „patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi „meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic şi diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar portavoci ideologice. Maiştri cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

Procust şi sfârşitul „noului canon” politic Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun

nr.6/34

chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică „progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian.

Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, im-punerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt „opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii „noului canon”, de progresiştii patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care lau avizat şi certificat.

Sistem politic „bine văzut în afară”, dar care a fost acum, iată, invalidat „înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, „politic incorect”. „Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...) Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt, dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoare a poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui (...)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România.” 22

22

(Din art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescupoet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de mun-ca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă „adecvarea” la realitatea de atunci, dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara. „Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic.

Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de „rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

Dosarul Eminescu Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice „progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat „colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub

nr.6/34

egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. „Codul Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrete din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I 23, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de „plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative Carpaţii” Mihai Eminescu – poartă semnătura împăratului Franz Josef 24 însuşi!

Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare, el a devenit o victimă a regimului politic - datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

23

Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

24 Franz Joseph al Austriei (în română Francisc Iosif I), (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi - mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu întrunul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului.

Scria vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează: „Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. „Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o „neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător „iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

Eminescu - omul politic naţional Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: „Cei

nr.6/34

10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (o adâncă barbarie) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-ungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă.

Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului AustroUngar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă, avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – „la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Scârbit, acesta protestează: „Suntem bărbaţi noi sau nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor–şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

Eminescu - ţinta serviciilor secrete imperiale În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – Societatea Carpaţii. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice „întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Manifestările organizate de Societatea Carpaţii îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. Societatea Carpaţii, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul AustroUngar şi alipirea la Ţară, dar executa şi acţiuni conspirative. Într-o notă informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al AustroUngariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: Societatea Carpaţilor a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent infiltrat în organizaţie - n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro -ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei „Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie. „Eminescu, redactorul principal al ziarului Timpul, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei «Dacii Mari». Săcăreanu, redactorul adjunct de la Româna liberă a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”.25 Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austro-Ungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul Bukarester Tageblatt şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele So25

(Din Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.

189-192, Haus – Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.Akten, K.159).

nr.6/34

cietăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb

că este nici mai mult nici mai puţin decât… spion austriac (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: „informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impre-sionantă şi era perceput drept un cap al conser-vatorismului, dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă Societatea Carpaţii, au mai apărut la Budapesta societatea Petru Maior, la Viena România jună, la Cernăuţi Junimea, Dacia, Bucovina şi Moldova, în Transilvania societatea Astra şi în vechea Românie, Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie, care avea filiale inclusiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul AustroUngariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: „Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea („iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din Timpul, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I, pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefas-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

Moartea civilă În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv „apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, AustroUngaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat Societatea Carpaţii chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului Societăţii Carpaţii, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României AustroUngariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar

nr.6/34

condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. „Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este una dintre ele. Aşa zisele „interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

Lichidarea Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al Societăţii Carpaţii. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat „subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică „măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum, dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul „operativ”.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică - romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

(care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index.

Defăimarea Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală - cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică.” Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este „uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continuă însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austro-Ungariei. „Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi „grupuri de prestigiu” - în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Grafică de Mihai Cătrună (2014)

Grafică de Mihai Cătrună (2014)

©George Roncea

Grafică de Mihai Cătrună (2014) – Amintire

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Grafică de Mihai Cătrună (2014) - Prietenie

Grafică de Mihai Cătrună (2014) – Dar rămâne

stâncă

Grafică de Mihai Cătrună (2014) – Prietenie I

Grafică de Mihai Cătrună (2014) – Lacul

Nina Vizireanu – Lacul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

TEREZIA FILIP NICHITA STĂNESCU – ÎMBIERE LA VEGHE - O DELICATĂ, RARISIMĂ STARE DE VIGILENŢĂ SPIRITUALĂ Operaţiunile poetice de codificare simbolică oferă discursului liric puterea de-a percepe şi a reflecta lumea prin prisma unui subtil fenonem de câmp, adică, evocând un lucru, o fiinţă sau un obiect, a sesiza în câmpul lui semantic semnificaţii nebănuite, tocmai pe acelea necomune şi imperceptibile cu ochiul liber şi cu totul surprinzătoare. Anumite gesticulaţii simbolice din imaginarul liric al lui Nichita Stănescu, pe cât de stranii, unele, pe atât de paradoxale, îl pot contraria pe cititorul neavizat de jocul şi simbolistica derutantă a metaforei în neomodernitate. Bunăoară, un cântec de leagăn, destinat, în cea mai pură tradiţie lirică, a induce somnul, a alina copilul de ritmul timpului ce trece, a-l încălzi, mângâia şi adormi, separându-l de tumultul lumii din jur, primeşte în viziunea poetului sensuri şi valori simbolice contrare celor aşteptate. Discursul liric din Cosmogonia sau cântec de leagăn (vol. Laus Ptolemaei) e rostit iniţiatic şi tandru nu pentru somn ci „pentru ninsoare, pentru gheaţă, pentru frig”. Care frig? – evident, unul simbolic, frigul treziei, al lucidităţii şi al unei excepţionale purităţi sufleteşti reverberate de simbolistica hibernală. În registrul metaforic în care trezia echivalează semantic ninsoarea, gheaţa, frigul, nici somnul repudiat insistent de poet – contrar ritualului şi cântecului de legănare – nu semnifică doar binefăcătoarea odihnă fizică. Trezie/ trezvie, provenind din slava veche şi utilizat rar, conotează „o stare de limpezime a minții, de vioiciune, de agerime”, de „

nr.6/34

curățenie sufletească”, sau „stare a unei persoane care nu doarme; veghe fig.)”26. Astfel somnul/vs trezia primesc în textul stănescian conotaţii existenţiale, filosofice şi spirituale iar poema neomodernă, ludică, încifrată şi tulburătoare se citeşte ca o alegorie lirică, o parabolă sau o tandră şi patetică îmbiere la trezie, veghe, la vigilenţă spirituală.

Asociată imaginar – cine ar crede? – tocmai unei cosmogonii, leagănarea vizează aici nu intimitatea somnului odihnitor ci starea de trezie a omului în lume, insinuând un ritual de căutare a unei mirabile stări de armonizare a fiinţei cu cosmosul în care e conţinută umanitatea. Nu gingaşi copii se dau în leagăn în ritm de hei-ho, aici, ci... spiritele stărilor de suflet, şi nu pentru liniştea şi calmul devenirii, ci „pentru ninsoare, pentru gheaţă, pentru frig”. Specific unui joc de copil – căci copil în lumea mare este individul, oricare ar fi el – ludicul ritm hei-ho nu cheamă somnul ci îl repudiază, invocând o stare de limpezime a fiinţei, de veghe îndelungă, activă, vigilentă: „Să nu adormi. Spiritele stărilor de suflet/

se dau în leagăn. Hei-ho –/ pentru ninsoare, pentru gheaţă, pentru frig.” (Cosmogonia sau cântec de leagăn) Deşi originală şi surprinzătoare, cosmogonia nichitiană indică totuşi o filiaţie eminesciană. Privită

la sacră macrocosmică şi macrotemporală, umanitatea nu este, în viziune eminesciană, decât o minusculă lume vermiculară, de microscopice popoare edificând pe pământ nu cetăţi şi oraşe ci muşunoaie de furnici – lume efemeră de „muşti de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul” (M. Eminescu, Scrisoarea I). Disproporţia om–cosmos, singurătatea şi vulnerabilitatea în lume a omenescului expus oricăror riscuri reverberează şi-n cântecul de leagăn neomodern şi cosmogonic. De aici nevoia instinctivă de armonizare a eului/individului trezit cu spaţiul lumii, cosmic, copleşitor, misterios, imprevizibil.

Astfel tandrul „Abua puiuţ de domn,/ Eu te legăn,/ Tu să dormi...” e înlocuit de un „Hei-ho” ludic şi avertizator pentru ...spiritele stărilor de suflet” şi îndemnul reiterat insistent „să nu adormi”. În intuiţia poetică, spiritele stărilor de suflet par a echivala un concept multvehiculat azi, precum: câmpuri, stări, inefabili sau curenţi sau energii de maximă ori de joasă altitudine, ce afluează perpetuu 26

[NODEX (http://dex.infoportal.rtv. net/~cuvant-trezie.html)]

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în spaţiul existenţei, vin şi trec – „Se înalţă şi recad/ Şi murmură-ntruna27, ar spune Eminescu – se întristează ori se alintă, „se dau în leagăn”..., alternând fiinţa între somn şi veghe, între adâncuri abisale şi înălţimi siderale, încât echilibrul inefabil al eului cu/în lumea mare, cosmică, e o delicată stare de armonie, dificil de obţinut. Nevegheate şi neinvocate, spiritele stărilor de suflet pot perturba traiectoria eului în existenţă ori, dimpotrivă, invocate şi alintate cu tandreţe, pot armoniza subtil fiinţa cu cosmosul. 28 Simbolistica poetică hibernală propune veghea ca stare de maximă luciditate, de mirabilă puritate sufletească, diamantină, inspirată, creatoare.

De ce repudiază insistent poetul starea de somn? „Să nu adorm, Să nu adormi, Să nu adormim”, avertizează recurent versurile. Într-o întreagă tradiţie culturală, filosofică şi mistică somnolenţa nu e doar binefăcătoarea stare de repaus, odihnitoare şi regenerativă. În plan simbolic, ea reprezintă o stare confuză a fiinţei, asociată cu materialitatea, cu noaptea şi amestecul inform ce face eul prizonier întunericului, haosului. Celebra sculptură a lui Brâncuşi, Somnul, relevă această dublă apartenenţă a fiinţei: treziei, pe de-o parte, limpidităţii şi clarităţii, iar pe de altă parte, materiei informe în care recade temporar omenescul aflat în stare de somn. În plan simbolic somnolenţa e un mod de-a fi ce subsumează eul şi individul unui regim inerţial, noctambul, aşa cum avertizează Nichita Stănescu într-un alt poem al său, Către Hypnos, imaginând o umanitate aberantă din care lipseşte total spiritul treaz, vigilenţa spirituală, luciditatea. Poemul vizează somnolenţa ca stare inerţială, stare de mediocritate sau de inapetenţă pentru veghe şi cunoaştere: „Ei se năşteau dormind./ Creşteau dor-

mind, se îndrăgosteau/ dormind şi nunta/ şi-o celebrau în somn./ Întemeiau aşezări de cuvinte în somn./ Femeile lor năşteau în somn./Iar ei cu toţii îmbătrâneau în somn/ şi mureau astfel”. (Către Hypnos). Fiinţe somnolente, adepte ale unei existenţe senzoriale, exponenţii lumii lui Hypnos sunt 27

Sintagmă lirică din Eminescu definind mişcarea valurilor şi nestatornicia lumii.

28 Aceasta va fi fiind şi funcţia tainică rugăciunii şi a ritualui liturgic. O scriitoare rezidentă în Germania îmi spunea că nişte cerectători de la NASA au afirmat că, dacă nimeni pe pământ nu s-ar ruga într-o singură zi, lumea s-ar afla într-un mare pericol.

nr.6/34

tributari trupului, căci „tot timpul erau identici/ cu trupurile lor”, convinşi „că numai astfel/ forma lor le aparţinea/ în întregime şi toată/ deodată.” (Idem).

Poemul opune alegoric două aşazise civilizaţii, două moduri omeneşti de-a fi în lume, definite de valori contrarii: pe de-o parte, somnul, pentru cei care trăiesc în exclusivitate în ei înşişi, supuşi trupului lor şi identici acestuia şi, pe de altă parte, trezia sau veghea, simbol pentru cei care, prin privire, auz, sentimente, devansează corporalitatea, ies înafară din sine, se perecp ca fiinţe pentru care trupul este suport şi nu un scop al existenţei.

Trupul, somnul şi visul nocturn alcătuiesc în viziunea poetică o simbolică izotopie a unei existenţe inerţiale, desemnând confundarea într-o lume informă, haotică, în opoziţie cu trezia. Somnolenţa e un blocaj al fiinţei în propria corporalitate şi în formele lumii, cum ai confunda nava pe care te-ai îmbarcat să zbori cu spaţiul cosmic ori cu ţinta spre care te îndrepţi. Trupul e doar nava, trupul e vehicul sau mijloc pentru fiinţă. Starea de veghe subordonează trupul şi diferenţiază eul de formele lumii, căci spiritul treaz individualizează şi distinge entităţile favorizând un regim de existenţă lucid, spiritualizat, vizionar, în cunoştinţă de sine şi de lume.

Aşa se explică de ce umanitatea adeptă a somnolenţei îi urăşte pe adepţii treziei, considerându-i „cei fără de trup”: „Ei îi urau pe cei treji/ Spuneau

că cei ce sunt treji/ nu trăiesc în ei înşişi.// Spuneau că cei treji/ nu sunt altceva decât/ privire…/[...]/ Ei îi urau pe cei treji/ numindu-i/ «Cei fără de trup.»”

(Idem). Adepţii treziei, cei fără trup, par a fi, într-

o astfel de viziune, geniile, asceţii, misticii, sfinţii, cei care „consumă” realul în chip spiritualizat, analitic, prin privire. A adormi este, în viziune poetică, totuna cu a trăi somnolent, ancorat şi prizonier în formele sau în materia lumii, în capcanele ei, ceea ce înseamnă identificarea eului cu trupul. În ton grav, sapienţial, Nichita Stănescu îndemna la trezie şi într-un alt memorabil poem al său: „Dormi cât mai

puţin cu putinţă,/ visează cât mai mult cu putinţă!” (Învăţăturile cuiva către fiul său în Ordinea cuvintelor II, p.179). Evident, nu visul somnolent, tenebros e vizat aici, ci visul treaz, inspiraţia şi vizionarismul lucid, obţinute în stare de veghe...

Somnolenţă şi trezie operează în sensuri contrare asupra fiinţei: veghea năzuită ca lim-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pezime a minţii e o puritate sufletească diamantină, e spiritul lucid ce ar trebui să acompanieze permanent eul, să lumineze toate faptele şi evenimentele omenescului în lume. Somnolenţa seduce şi rătăceşte individul în lume, confundă eul şi pierde fiinţa în tumultul neantizant, inform, al existenţei. Înrobire a fiinţei de către trup, ori de către formele ispititoare ale lumii, somnolenţa pare o culpă, o slăbiciune ori o stare puniţioasă ce atrage eul şi individualitatea în confuzie şi indistincţie 29. De aici avertismentul poetic: „O, veghe gravidă de lucrurile lumii,/ să nu te întuneci, [...]//Să nu te stingi,

să nu laşi alt eres/ să-ţi dea o altă formă frunţii/ să-ţi ningă înţelesuri fără de-nţeles/ ierburile, iederile, munţii...” Relaţia somnolenţă-veghe răspun-

de, de fapt, dualităţii originare a omului, trup-spirit, motivând permanenta alegere între două regimuri sau moduri distincte de-a fi în lume. Tandru şi insistent, ecou de cosmogonie modernă, îndemnul

„Să nu adormi. Lasă cerul deschis/ până vom desluşi desimea/ stelelor unele în altele” indică veghea

ca şansă de deschidere a fiinţei spre un orizont salvator – cer –, spre cunoaştere şi desluşire a lucrurilor între ele, a sinelui de lucruri şi evitarea confundării induse de somnolenţă. „Nu, să nu adormi,/ nu, să nu adormi.” – reiterează poetul, avertizând:

„cine ştie/ dacă ne vom mai trezi/ şi unde/ şi când ne vom trezi/ şi-n care trup...” Somnul temporal vizează veşnicia, riscând dispersia şi confundarea fiinţei în/cu alte forme, identităţi şi stări: „Uite, în mine s-au trezit/ toţi morţii mei/ şi toţi morţii morţilor mei [...]//s-au trezit şi fiecare, firesc,/ crede că este el,/ că eu sunt continuarea lui,/ că eu sunt el de după moarte.” (Idem) Incantaţia poetică sugerează riscul pierderii sinelui în lume, din som-

nolenţă, din indiferenţă, din absenţa vigilenţei spirituale, din mefienţă ori din seducţia unei vieţi aservite voluptăţilor, diferitor capcane materiale şi contextuale, somnolente.

Veghea necontenită la care Isus Christos în Grădina Ghetsemani îi îndeamnă pe discipoli –

nr.6/34

„Vegheaţi şi vă rugaţi!” 30– înseamnă conservarea unei stări de lucidă privire a sinelui, a alterităţilor şi a circumstanţelor ce ne conţin ca identităţi. Efortul necontenit de destingere a eului în ţesătura existenţei, de delimitare a identităţii proprii de alte euri, identităţi şi forme este problema esenţială a omului în lume – trezia perpetuă. Somnul ucenicilor în Grădina Ghetsemani e delăsarea, uitarea şi cedarea stării de oboseală care-i îndepărtează de Isus şi-i fac să-L piardă pe Învăţătorul lăsat singur, pradă unei lumi agresive, derutate şi confuze ea însăşi. Căderea-n mrejele somnului şi abandonarea veghei asupra sinelui, pentru a modela şi releva neîncetat propria identitate, duc individualitatea la confundare în indistincţie, la pierdere de sine, aici, în existenţă şi în spaţiul lumii de dincolo: „Uite, în

mine s-au trezit/ toţi morţii mei// şi toţi morţii morţilor mei,/ prieteni şi rude/ ai morţilor morţilor mei/[...]/ ei cred fiecare-n parte/ că sunt eu./ Toţi morţii mei cred că sunt eu./ Şi eu cred că sunt eu./ Oh, fereastră prin care/ faţa mea cu o mie de ochi pe ea,/ priveşte ...” (Idem). Şi mai riscant: somnolenţa anulează eului capacitatea de-a lua act de propria stare confuză.

Tulburătorul cântec de trezie şi veghe, se adresează pe rând sinelui poetic, sinelui omenesc şi oricui din spaţiul lumii într-o patetică pledoarie pentru luciditate, şi vigilenţă spirituală, – „Să nu

adorm”, Să nu adormi, Să nu adormim, să veghem, să nu adormim...” şi pentru alianţă a omenescului împotriva singurătăţii cosmice: „Nu adormi. Rămâi cu mine. Nu adormi...” În viziunea poetică, precum în

cea biblică, somnul aruncă eul într-o existenţă în devălmăşie cu alte forme, entităţi şi fenomenalităţi, din incapacitatea de-a-şi conserva ori modela prin veghe identitatea distinctă: „Cine ştie în ce putem să ne trezim; / cine ştie în cine. . . . ” (Idem), şi astfel ... cine ştie cine ori cine ştie ce poate să se trezească în sinele nevegheat şi neveghetor. 31 Veghea, îndelungă, idolatră, până la o lucidă stare vizionară, salvează eul, îl menţine apt a vedea 30

29

C. D. Zeletin, Distingo. Eseuri. Evocări. Scriitori medici. Convorbiri.

Editura Vitruviu, București, 2008. În opinia eseistului distingo presupune cea mai acută şi mai vigilentă stare a fiinţei aflate în faţa unei ambiguităţi sau dualităţi în care trebuie să vadă ce distinge o cale de alta, o fiinţă sau un obiect de altele, să evalueze şi să selecteze pe cea mai elevată şi mai exemplară etc.

Noul Testament, Matei 26. 41, şi Marcu 14. 38: „Privegheaţi şi vă rugaţi, căci sufletul este plin de avânt iar trupul este slab” în Noul Testament, Édition du Dialogue. Société, d’Éditions Internationales, Paris, 1992. p.

31 După sfatul primit în Ghetsemani, lucrarea discipolilor lui Isus în lume a fost o neîncetată veghe, o distingere vigilentă a fiinţei din haosul inform al lumii fără spiritualitate care-i conţinea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi distinge identităţile şi entităţile din spectacolul omenesc: „Nu adormi,/ până când veghea va mânca

din noi înfometată/ şi însumi de însumi se va rări, /deodată.” (Idem). Atunci, „când însumi de însumi se va rări...” reprezintă ţinta vegherii, capacitatea eului de-a lua act de sine şi de ceilalţi din spaţiul lumii, a distinge diferenţele şi a sesiza asemănările. Trezia, salvatoare şi creatoare, îmbo-

găţeşte viaţa şi lumea, o demultiplică şi o eternizează, căci, în stare de veghe, omul poate continua opera Creatorului. Pluralul persoanei I – „Să nu adormim, să veghem, să nu adormim...”–, augmentează patetic veghea activă, excesivă, idolatră – „până ce

veghea va mânca din noi înfometată”, „până când oboseala va înfinge-n tine dinţi”, „până ce se va naşte un plai...”. Deschizătoare de cer şi de sensuri, veghea jertfeşte eul nu confuziei şi buimăcelii hao-

tice, ci unei benefice stări de inspiraţie, inventivă de lumi şi de sensuri – „idoli enormi şi verzui şi sfinţi” – care conservă identitatea şi disting eul în lume şi în eternitate. Veghea neîncetată, proteică – „veghe gravidă de lucrurile lumii” – până la atingerea stării de inspiraţie şi revelaţie, „Iarbă şi trunchi de pomi”, recreează mereu lumea, mută limitele real-abstract, somn-veghe – „Până când oboseala şi veghea ne va fi de piatră”, sau „Până când veghea, până când

nr.6/34

să-ţi ningă înţelesuri fără înţeles/ ierbuirile, iederil, munţii...”(Idem)

Recurent în lirica lui Nichita Stănescu, simbolismul frunţii boltite reprezintă punctul cel mai de sus, corporal şi spiritual, până la care omenescul a ajuns, în aventura verticalizării sale. Arhitectura trupului uman şi ordinea ei prestabilită implică funcţiuni simbolice şi ontologice. Dislocarea acestei ordini căpătate ab initio, pierderea ei ori degradarea esenţei fragile ce face diferenţa creatoare a omenescului în lume ar duce fiinţa la haos, confundare şi indistincţie. Un „alt eres” 32 – o altă or-dine a lumii, o altă istorie, o altă mitologie, alte valori şi o altă cultură – fără spiritualitate şi moralitate – cu „înţelesuri fără înţeles” – ar anarhiza fiinţa şi lumea. Funcţia creatoare şi ocrotitoare a frunţii în arhitectura trupului omenesc, cu atributul esenţial al vegherii, reprezintă în viziunea poetică mai mult decât o simbolistică lirică – o alegorie plină de semnificaţii tulburătoare şi avertizatoare privind somnul raţiunii şi riscurile acestuia pentru eu şi pentru ordinea lumii.

oboseala/ se vor face iarbă sau trunchi de pomi./ Hei-ho, până când susurând, Kalevala/ se va sparge- n eoni. ” (Idem).

Când Kalevala, eroul şi zeul nordic, se va demultiplica în eoni reprezintă alegoric limita de sus

a veghei, ce atinge vizionarismul, spiritualizarea maximă, capacitatea de abstractizare şi eternizare a lucrurilor –„până ce se va naşte un plai, o gură de rai îngheţată...” Spiritul treaz şi activ favorizează atingerea/ ori realizarea unei lumi pure, spiritualizate, veşnice, a esenţelor durabile reprezentate liric de simboluri hibernale: ninsoare-gheaţă-

Nichita în versiunea pictorului Bogdan Ene

frig.

Îndemnul la conservare şi ocrotire a ce are mai gingaş şi mai esenţial fiinţa umană din materia ei asociază veghea cu meningele delicat şi fragil: „O,

veghe gravidă de lucrurile lumii/ să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge,/ acoperă- ţi cu os, cu muşchi, cu piele a ta meninge./ Să nu te stingi, să nu laşi alt eres/ să- ţi dea o altă formă frunţii, /

33

32

Eres/eresuri – în accepţiune eminesciană şi nichitiană – reprezintă creaţiile spirituale, un sistem imaginar şi de idei ce coordonează şi menţine statutul diferenţiat, creator şi vizionar al speciei umane în lume.

33 Bogdan Ene s-a născut în anul 1979 la Tulcea. În anul 2004, a absolvit Universitatea Națională de Arte București, secția grafică. Este un artist polivalent: pictură, sculptură, grafică, pictură murală, caricatură.

Activitatea sa artistică se concretizează atât prin expoziții personale, cât și prin participarea la foarte multe expoziții de grup. Lucrările sale sunt expuse în colecții particulare din Norvegia, Italia, Suedia, Germania, Franta, Anglia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nichita Stănescu Autoportret Ca o frunză de platan smulsă de vânt pleoapa căzând peste cuvânt strivind ochiul şi curgându-l odată cu gândul, Ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus cel care are pamânt – cerul şi lacrime stelele, Ca un crivăţ ce-şi roteşte torsul ce-ţi alungă din nară mirosul întocmai ca un delfin azvârlit pe ţărmuri cum lăuntrul din dalta în marmuri, – Astfel stau şi nu merg, fumeg şi ard, şi nu fumeg.

Autoportret în timp de veghe Veghez la poarta lumii fără de canate: aici, ideile, cuvintele noastre devin adevărate.

Iau chipul zvelt al podurilor de beton, iau trupul vechi al schelelor de fier, le-atingi cu auzul şi ele au sunet, au ton, le izbeşti cu privirea şi ele nu pier, le pipăi cu trupul, cu sufletul, şi vezi că există.

Aici începe lumea nouă comunistă.

Cuvintele goale, ideile ciunte rămân afară, Aer se fac, înnorat, tigva-ngropată-n nisipuri de fiară.

Veghez şi sunt drept şi înaltă e umbra mea.

Constelaţia ochilor mei e atrasă de roşia stea, O, păsările s-ar putea odihni în ele ca pe nişte ramuri colorate.

nr.6/34

Autoportret în a patra dimensiune înconjurată de luciul rămas din retragerea ploilor spre mare, sfera îşi lua de la inima mea bun rămas rostogolindu-se-n zare.

De la ochi, rombul culcat la revedere îşi luă, zise-adio, şi se făcu scut, se făcu zigurat, în cinstea trufaşei de Clio.

Eu primeam toate astea cu calm, ţeapăn şi fără mirare văzută, deşi arsese ca de napalm geometria intimă, ştiută numai şi numai şi numai de mine, când am fost şi Arhimede şi-am fost şi nisipul...

Fără sferă şi fără romb, în ruine fumegător îmi e chipul.

Ars poetica O, muzică, tu vibraţie cea mai rară pentru că niciodată nu vom sări deasupra urechii noastre.

O, voi mirosuri minunatelor pentru că inima călătoreşte uneori spre copilarie prin tunelul vostru.

O, voi culorilor, făţărnicie a luminii, O, voi cuvintelor, cuvintelor pe care le desfăşor mereu în urmă, ca o locomotivă sufletul ei negru..

Orice corn poate să vă străpungă cuvintelor, cuvintelor şi orice dorinţă de corn cuvintelor, necuvintelor..

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI

Carolina de Nord, SUA

DREPTATEA DE PARTEA CUI? La Putna, cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şi-al strămoşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea,/ chemând credincioşii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ Aminte-mi aduc de clipă şi de Dumnezeu:/„Îngerul Iubirii este prezent în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Şi mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare pentru neputinţă/ şi pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/Mă apropii de lespedea mormântului lui Ştefan,/privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/Mă-nchin măreţiei lui, spun o rugăciune/ şi-ntreb cerul:/Unde eşti Ştefane Mare? Unde e Moldova ta?

Crescând, au început să mă intereseze cărţile din biblioteca casei noastre. Nu îmi amintesc să fi avut ambiţii pentru note sau premii, doar acea poftă de a afla cât mai multe din cărţi. Deschideam atlasul vechi şi îl rugam pe tata să-mi arate unde mam născut. Cam pe atunci tata a considerat că trebuie să-mi ţină câteva lecţii de istorie: „În urma pactului dintre Hitler şi Stalin, Basarabia, Bucovina de Nord, mai corect spus Nordica Bucovină şi Herţa, adică 51.000 de kilometri pătraţi din pământul nostru românesc ne-au fost furaţi. După un an, în iunie 1941, Hitler a atacat Rusia. După abdicarea regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu a fost prim ministru şi conducătorul statului. Noi, spunea tata, am luptat alături de armata germană. Ion Antonescu a ordonat: „Soldaţi, treceţi Prutul!”, să putem ajunge la Nistru, „să recucerim teritoriul furat”.

Pentru mine era cam greu să înţeleg explicaţiile la acea vârstă fragedă. Mă vedea nedumerită, deşi îmi repetase de multe ori acel episod al

nr.6/34

istoriei. Odată a recurs la o explicaţie de care îmi amintesc clar: „Uite, aici avem o grădină, pământul pe care călcăm în fiecare zi, pe care-l săpăm şi punem seminţe în fiecare primăvară. Chiar tu ai pus nişte seminţe de flori, nu? Dacă ar veni cineva şi ar spune într-o zi că nu mai este grădina ta, ci a lui, şi ar face ce-ar vrea cu ea, ar muta gardul sub ochii tăi, ai fi de acord?” „Nu, sigur că nu!” „Ei, să ţii minte draga tatii, că o ţară nu trebuie să cedeze nici un metru pătrat de pământ unui străin şi nici să se lase furată!” „Şi de ce ne-am lăsat furaţi?” Tata a dat drumul unui râs nervos: „Este un proverb francez, draga tatii, de fapt este un vers dintr-o fabulă a lui La Fontaine: «La raison du plus forte, est toujour la meilleure»“.

Cu trecerea anilor, m-am izbit de multe ori de adevărul acestui proverb…

A trecut puţin timp şi îl auzisem pe tata spunându-i şi repetându-i mamei: „dacă ne vor distruge credinţa, bisericile, ţara noastră nu va mai prospera”. Nu prea înţelegeam nici această premoniţie a tatei, dar simţeam că este ceva de temut.

Religia pentru tineri devenise plimbarea pe strada principală, strada Victoriei. Eram încă prea neştiutoare pentru aşa ceva, joaca şi sportul suplineau încă timpul meu liber. În dimineţile de duminică părinţii nu mai mergeau la Biserică, nu mai aveam acea bucurie deosebită a sufletelor şi cântam pe atunci, la pian, romanţa „Tristă-i duminica zilelor mele”.

Fragment din cartea Popasurile vieţii, în curs de apariţie.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

însă, căci iubirea reciprocă mamă-copil este necondiţionată.

Al treilea caz: fiica, ajunsă şi ea la vârstă adultă şi având proprii ei copii, era revoltată de anumite „hibe” ale părinţilor şi încerca –fără rezultatsă-i „educe”.

VERONICA PAVEL LERNER

34

A fi mamă: artă, ştiinţă sau instinct ?

Citind zilele trecute un articol într-o publicaţie online, am aflat că denumirea dată astăzi părinţilor este „părinţi elicopter”, metaforă apărută încă din 1969 într-un roman şi preluată apoi şi de alţi autori. Probabil că asocierea cu helicopterul a fost cauzată de viteza crescândă a ritmului modern de viaţă. Iar dacă în 1969 erau „părinţii helicopter”, azi ar trebui numiţi „părinţi rachetă”! Dar, orice metaforă s-ar folosi, părinţii au un rol determinant în viaţa copilului.

Prin tradiţie, mama este cea mai apropiată copilului, dar astăzi ambii părinţi îşi asumă responsabilităţile împreună. Am întâlnit în ultima vreme câteva cazuri de relaţii părinţi-copii care mi-au provocat întrebarea din titlu. Primul caz: o mamă – doctor psiholog - care-mi spunea că, din cauza literaturii de specialitate pe care o studiază continuu, nu poate fi mamă bună, pentru că nimic nu e lăsat „natural”, totul trece prin filtrul informaţiilor din meseria pe care o practică.

Al doilea caz: mama e complet indiferentă faţă de fiica ei – acum adultă - ba, mai mult, i-a fost – şi îi mai este şi acum - ostilă. Fiica ei o iubeşte 34

Veronica Pavel Lerner (n. 3.ianuarie 1954) fiică a criticului de artă Amelia Pavel, a publicat în România volumele: Miniaturi de dincolo de Ocean, Editura Arhaeus, București, 2000 (proză scurtă); Gânduri printre rânduri, Editura Arhaeus, București, 2001 (proză scurt, poezii); Binecuvântatul prezent, Editura Pallas Athena, Focşani, 2006 (poezii); Cărţi în Canada: Talking the world over, Cranberry Tree Press, Canada, 2001 (short stories); Smiles in the Mirror, Cranberry Tree Press, Canada, 2002 (short stories, poems); Activitate publicistică, editorială şi artistică în România şi Canada: 2005-2014: în colectivul de redacţie al publicației Observatorul din Toronto, premiată de Guvernul Canadei în 2008 pentru promovarea culturii Româneşti în Canada; membră a cenaclului de pe lângă această publicaţie; colaboratoare la ziare şi reviste din Canada si România, (Observatorul, Agenda Canadiană, Noi Românii, Semnalul (Canada),Target 01 (România), Melos (revista Uniunii Compozitorilor din România), ş.a.

A fi mamă este o combinaţie din toate trei: ştiinţă, artă şi instinct. Ghidarea copilului în primii ani de viaţă este fundamentală, câteva reguli şi principii ştiinţifice se impun, instinctul nu e întotdeauna suficient. Mai târziu însă, când „autoritatea” părintelui e câştigată, atunci intervine „arta” de a fi o „mamă bună”. Practic însă, definirea unei „mame bune” e subiectivă, ea nu depinde numai de caracterul mamei, ci şi de al copilului. Numai dacă cele două temperamente sunt compatibile se poate stabili o relaţie de prietenie între mamă şi copil.

Un caz tulburător de relaţie mamă fiică l-am găsit în cartea De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi. Autoarea s-a născut în 1962 la Bucureşti, din părinţi circari. A cutreierat cu trupa multe ţări şi s-a stabilit în final în Elveţia. Romanul autobiografic, scris în limba germană în 1999, s-a bucurat de un succes instantaneu şi a obţinut multe premii. A fost tradus în multe limbi şi s-au făcut filme şi piese de teatru după el. Autoarea s-a sinucis în 2002 într-un spital din Zurich în urma unei depresii.

Cartea, apărută la Editura Polirom –Româniaîn 2003 în excelenta traducere a Norăi Iuga, se citeşte dintr-o suflare şi este cutremurătoare.

Scrisă la o vârstă matură, autoarea descrie viaţa veşnic pe drumuri a circarilor şi relaţiile autoarei cu mama, sora, tatăl şi „prietenii”, toate văzute prin ochii ei de copil. Titlul şochează şi se referă la povestea pe care i-o spunea sora ei mai mare când mama lor îşi făcea numărul de circ, pentru ca fetiţei să-i treacă frica. „Când îmi închipui cum fierbe copilul în mămăligă şi ce rău doare, nu mă mai gândesc tot timpul că mama ar putea să cadă de acolo, de sus, spune ea.

Dar nu ajută la nimic. Eu trebuie să mă gândesc tot timpul la moartea mamei, ca să nu mă ia prin surprindere. Văd cum îşi dă foc la păr cu făcliile aprinse, cum cade râzând la pământ. Iar când mă aplec spre ea, faţa ei se descompune şi se preface în cenuşă. Nu strig. Mi-am aruncat gura.”

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

nr.6/34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ar merita citată cartea întreagă, fiecare cuvânt rezonează. Autoarea nu scapă ocazia să marcheze lipsurile anilor ‛60 din România, o face într-o manieră poetică şi plină de forţă. Aşa cum afirmă şi Mircea Cărtărescu în nota de pe coperta IV a cărţii, impactul pe care această mărturie o are asupra noastră se datorează adevărului acestui document. Tristeţea te îmbătrâneşte, spune autoarea,

eu sunt mai bătrână decât copiii din străinătate. În România copiii se nasc bătrâni pentru că sunt săraci încă din burta mamei şi trebuie să asculte grijile părinţilor. Şi mai departe: Dictatorul a înconjurat România cu sârmă ghimpată. […] Morţii trăiesc mai bine decât cei vii, în cer nu ai nevoie de paşaport ca să călătoreşti, spune mama. […] Dictatorul l-a interzis pe Dumnezeu. Dar în străinătate avem voie să fim credincioşi. […] Dictatorul e de meserie cizmar, diploma şcolară şi-a cumpărat-o. Nu ştie nici să scrie, nici să citească, spune mama, e mai prost ca noaptea. Dar noaptea nu ucide, spune tata.

Iubirea reciprocă dintre fetiţă şi mamă este indestructibilă. Mama pregăteşte masa după spectacolele de circ şi fetiţa iubeşte mâncărurile făcute de mama ei, găsim în carte lista preferinţelor ei culinare.

Volumul conţine la sfârşit un interviu luat de Rodica Binder autoarei, în anul 2000, intitulat – premonitoriu – Aglaja Veteranyi: salt mortal de la circ la literatură. Printre altele, Aglaja vorbeşte în interviu despre mama ei: „Mama mi-a făcut mereu de mâncare, iar eu credeam că asta este casa, dragostea; mama îmi arăta dragostea ei prin mâncare; sarmale, mămăligă... este ceva frumos, nu?”

Aglaja nu mai este. Dar ordinea naturală este alta, părinţii pleacă primii. Şi câtă dreptate avea Madame de Staël cu privire la părinţi: „…se vor duce, şi zadarnic veţi căuta prieteni mai buni; se vor duce şi, de îndată ce nu vor mai fi, vi se vor înfăţişa sub un chip nou; fiindcă timpul, care-i îmbătrâneşte pe cei aflaţi sub privirile noastre, îi întinereşte pe cei pe care moartea ni i-a răpit;…” ©Veronica Pavel Lerner

Lucia Patachi DESPRE

MÂIN E

Fiecare/ are pustiuri/ cu oaze/ şi fete morgana/ sfâşiate de hiene.

Robinsoniada

Simplitatea frustă a locului, liniştea în care înfloreşte cântecul păsărilor, iarba din curte, presărată cu petale roz de gutui, bătrânul liliac, plin cu ciorchini mov de cruciuliţe egale, fără greş, via tunsă, îngrijită, proaspătă, adierea molcomă şi necontenită a frunzelor de nuc, iată sursele bucuriei mele „de Livada”. Fiecare în parte şi-ar fi de-ajuns, dar toate laolaltă!

Casa e tot mai modestă, tot mai necăjită pe dinafară. Înăuntru, însă, e primitoare, blândă, odihnitoare. Duhul bun al celor ce au ridicat-o, cu dragoste şi fără ambiţii arogante, sălăşluieşte în fiecare încăpere, în fiecare cotlon. Surâsul cald al mamei, zâmbetul „he-he, ce ştiţi voi?!” al lui tata, privirea îngreunată de ani şi de necazuri a bunicii străbat bi-dimensionalul alb-negru sau sepia al fotografiilor, pentru a ţese un văzduh de vrajă şi de ocrotire în odăile tăcute şi netulburate de mersul timpului.

Iar eu ştiu asta şi mă bucur simplu, nesofisticat, uimită şi recunoscătoare că, în pustiul temut al bătrâneţii, găsesc această oază. …Aici nu-mi doresc nimic, nici măcar să opresc clipa, pentru că ea s-a oprit de mult! Aici, eu, elementul viu, sunt static, iar eternităţile – natură, timp, cer, pământ, văzduh – alunecă pe lângă mine, luându-mi zbucium, orgolii, dorinţe, topindu-mă lin, nedureros, în apa domoală care aduce viitorul în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prezent. În marea permanenţă din jur, (ni)micul efemer ce sunt se contopeşte isihasmic…

1 mai, 2012.

Fiind an electoral şi alegerile locale apropiindu-se cu multă rapiditate, eligibilii satului – foşti, actuali şi viitori – fac tot ce le stă în puteri şi tot ce le trece prin minte pentru a-şi (mai) rostui de un mandat. Patru ani de domnie discreţionară nu sunt de colea! Miza e mare, bătălia, crâncenă! Deci, primarul în funcţie (de vreo două-trei mandate!) a decis să dea un fel de praznic de 1 Mai, zi pe care, în urmă cu trei-patru ani, a decretat-o, cu surle şi trâmbiţe, „Ziua satului”. Asta ca să mai uite localnicii că, acum câţiva ani, poiana verde, cu un puţ cu apă rece în mijloc, înconjurată de o plantaţie de pini (în urmă cu peste o jumătate de veac, „conducerea superioară de partid şi de stat” hotărâse să facă aici un sanatoriu pentru bolnavii de plămâni, dar, din motive necunoscute, s-a renunţat), poiană care aparţinuse obştii şi în care se organizează an de an festivitatea, a fost, mai întâi, grijuliu şi vast îngrădită, apoi, nu se ştie când, au fost atârnate de parii care susţin gardul de sârmă ghimpată pancarte cu litere mari: „Propietate privată”. Gurile rele povestesc cum un amărât de la deal, a cărui vacă scăpase din funie şi se oprise taman pe locul cu pricina, mâncând frumuseţea de iarbă, a fost bătut măr (-De cine? – întreb eu. Omul ridică elocvent privirea spre bolta albastră: –Eh, dee..., da’ cine ştie cum a fost, că, cică, numa’ un poliţist era de faţă!) ca să aibă grijă de vacă, nu să doarmă la umbra deasă, cu sticla sub cap!

Dar... cele bune să se-adune, cele rele să se spele! E 1 Mai, Ziua satului, şi în poiană fumegă grătarele! *** Pe la zece dimineaţa, apare Mitică, tocmai când mă schimbam în nişte haine mai uşoare, deci când nu eram nici îmbrăcată, nici dezbrăcată. Îi strig să stea afară, el rămâne lângă scara de la intrare, eu îmi completez rapid vestimentaţia şi: - Ce mai faci, Mitică?

- Bine, am trecut şi eu pe-aci. M-am îmbrăcat frumos, nu puteam veni oricum - îmi atrage el atenţia. Staţi mai mult?

- Nu, poimâine plec. Am venit aşa, pentru o gură de aer curat. Băieţii tăi ce mai fac?

nr.6/34

- Bine, sănătoşi. Au maşină amândoi, zice el, mândru. Ăla mic e cam supărat, că nu mai are servici’, da’ l-o ajuta Dumnezeu şi-o găsi el ceva! Ăla mare are o fată de şase ani, deşteaptă, pericol! De câte ori mă vede îmi spune: „Nu mai fuma, că ai să mori!”. De parcă numai fumătorii mor!

Mă priveşte, încercând să vadă ce efect are asupră-mi filosofia lui despre cauzele obştescului sfârşit, apoi, schimbând tonul, mă întreabă sfios: - Nu mai fumaţi, nu-i aşa?

- De mult nu mai fumez, doar ştii.

- Aşa-i, da’ mă gândeam că... Daţi-mi şi mie doi lei, să-mi iau două ţigări!

Rugămintea asta, pe care o reia de câte ori mă vede, în ciuda reacţiei mele deloc încurajatoare, ne pune într-o situaţie neplăcută pe amândoi: pe mine, pentru că îmi forţează mâna, pe el, pentru că se u-mileşte. Îl privesc cu reproş, intru în casă şi aduc doi lei, plătindu-i sec, ca la poker. Nu-mi pasă cum mă judecă. Nici el nu aude ce gândesc eu!

- Unde ai plecat? - depăşesc eu momentul de slabă sponsorizare a viciului.

- La deal, la Ziua satului. Mi-a zis ieri primaru’ să iau buletinu’ la mine, că-mi dă mai multe bonuri de cinci lei, da’ să-l votez pe el!

- Bonuri de cinci lei?! - încerc eu să pricep.

- Da, pe un bon de-ăla primeşti doi mici şi o bere. Mie-mi dă mai multe!

- Aha! - emit eu pe un ton cât mai neutru.

Soarbe din cafea: - Mi-a zis unu’ într-o zi, la magazin, la o bere (deh, unde să „discute” şi ei? La magazin: discotecile şi barurile propriu-zise le-a desfiinţat poliţia, că nu era seară de la Dumnezeu să nu se işte câte o bătaie, de se surmenaseră bieţii păstrători ai ordinii publice făcând la procese-verbale de constatare a capetelor sparte!): „Mă, Mitică, io te credeam mai deştept, da’ tu eşti prost grămadă, mă!”.

- De ce, mă, ce-am făcut?!

- Păi toţi tâmpiţii s-au pensionat, numai tu aştepţi să împlineşti nu ştiu câţi ani, să ai vârsta legală!

- Eee, m-am gândit şi io, da’ de unde să scot cinci mii de lei, să-l ung pe doctor?

- Lasă, mă, că vă-nţelegeţi voi!! Iote, a lu’ Silică, s-a-nvoit cu doctoru’ că îi dă banii în rate.

- Păi, şi pentru rate, de unde-i iau?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Du-te, mă, dracu’, chiar eşti prost! Primu’ an, nu iei nicio pensie, i-o dai în fiecare lună doctorului. În rate, cum ar veni. După aia, nu te mai doare capu’! Dacă găseşti de muncă pân’ sat, te duci, că eşti în putere, dacă nu, pensia vine, eşti asigurat!

Da’ pân-atunci, o faci şi tu niţel pe nebunu’, dai muştele-afară din grădină, cânţi bisericeşte pe stâlpu’ de la poartă, şi doctoru’ cu care te-ai înţeles te trimite la Nifon, la boli nervoase. Acolo-i mai bine ca la sanatoriu: curat, cald, mâncare bună, ai cu cine sta de vorbă, că acolo’s mulţi de-alde tine! La externare, îţi dă certificat că eşti bolnav cu capu’, şi gata, ieşi la pensie! Sau, dacă nu vrei să te dai nebun, găseşteţi un doctor de plămâni, că la cât fumezi tu, nu-i greu! Te internează ăla la ofticoşi, colea, în târg, îţi dă patalama la externare şi gata! Porneşti dosaru’ de pensionare! Ce dracu’, să te-nvăţ eu?!

- Asta cam seamănă a furt, zic eu, plină de spirit civic.

- Aşa-i, admite Mitică, da’ ce, îs singuru’?!

Câţi au făcut aşa, nu i-o lega pe toţi! Şi e greu de dovedit că nu eşti nebun!... Unii s-au dus la Nifon, alţii s-au internat aci, în oraş, la TBC. După cum găseşti doctor...

Eu mi-am terminat resursele dialogului, Mitică şi-a terminat cafeaua.

Considerând că nu mai are motive să piardă vremea, îşi îndeasă pălăria pe cap, îşi ia rămas bun, cu eleganţă(!), apucându-mi ferm mâna dreaptă şi sărutându-mi-o, şi iese pe poartă.

Spre chermeză se îndreaptă grupuri de pedestraşi veseli, energizaţi de gândul la bonurile de cinci lei. Trec şi maşini, şi căruţe, pline ochi cu electorat. Animaţie, iz de petrecere pe veresie... Şi, în toată vânzoleala asta festivă, vecinul meu, Marian, aşezat pe pragul casei, stă trist, cu privirea în gol, ignorându-i cu superioară detaşare pe toţi aspiranţii la mici şi la bere.

O întreb pe Rodica, soţia lui, care a venit să tăifăsuim puţin: - Voi nu vă duceţi la Ziua satului?

- La ce să ne ducem? Să se-mbete Marian, ca acum doi ani, de l-am lăsat dormind pe pajişte, iar eu am venit acasă, că se-nnopta şi trebuia să bag găinile în cotineaţă.

- Şi Marian?

nr.6/34

- L-a adus unu’, cu căruţa. Beat şi ăla, de i sencleia limba-n gură! Noroc de cal, că a ştiut drumu’!

- Cum, şi voi staţi acasă într-o zi ca asta?!

Am auzit că se dau şi bonuri, pentru mici şi bere...

- Alea, de cinci lei?! Alea-s nimica toată, de la alde ăştia de pe-aici, cu gându’ la primărie! Nu v-a zis Mitică de „fiul satului”, ăla care-i tare (şi) mare la Bucureşti?

- Nu. Ce să-mi zică?

- Aaa, ăla a sosit aseară în sat, la mă-sa (că le-a făcut case cu piscină, băiatu’, şi ei, şi la ăi doi fraţi ai lui, de-aici, din sat!)şi a trimis vorbă la lume că oricine vine azi cu buletinu’ şi semnează primeşte o sută de lei, să aibă cu ce petrece! Te înscrii pe o listă, spui cenepeu’, semnezi şi iei banii. Da’, să votezi cu partidu’ lui!

- Păi, încă nu a început campania electorală!

- Şi ce dacă?! O să-nceapă!

- Şi voi de ce nu vă duceţi? Două sute de lei nu v-ar strica.

- Care două sute, doamnă?! Mai rămâne ceva din ei, dacă scapă Marian la bere şi la mici?! După aia, mai face şi scandal, că la băutură îşi aduce aminte de toate! Lasă, n-are ce căuta! – hotărăşte ea, ferm.

Brusc, îmi vine o idee: - Auzi, Rodica, dac-am face noi Ziua satului aici, acasă? Îţi dau bani, te duci să cumperi mici, bere – muştar, am! –, Marian încinge grătarul şi petrecem de-a mai mare dragul. Mai ştii – zic eu, amuzată - poate îmi vine ideea să ajung primăriţă în sat şi e bine să m-asigur de niscaiva susţinători! Hai, mobilizarea! Îi dau banii, Marian scoate grătarul din magazie, aduce surcele şi lemne, eu găsesc într-un sac nişte cărbuni rămaşi din vara trecută. Focul se aprinde repede, sub oblăduirea competentă a lui Marian. Aşteptăm micii. Rodica vine cu mâna goală: - Nu mai are nicăieri mici, i-au dus pe toţi la chermeză! Am fost la toate trei magazinele!

- Şi noi ce facem?!

- Au cârnaţi, da ăia sunt mai scumpi!

- Rodica, o dojenesc eu în glumă, tot nu ai înţeles că banii nu contează când e vorba de succesul electoral?! Cât mai trebuie?

Rodica se întoarce repede; a luat şi cârnaţi, şi bere.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Am pus masa sub nuc, grătarul alături şi tot locul se umple de fum de cârnaţi fripţi.

Bogdan şi Ionuţ, copiii tare necăjiţi ai Luminiţei, „s-au prins” şi, nemaiputând folosi stratagema cu „săru’mâna”, spus ori de câte ori mă văd prin curte, până le dau ceva bun, un tain, un dulce, stratagemă pe care o aplicaseră deja pe ziua de azi, au găsit altceva: au scos un amplificator pe geamul din spatele casei, înspre noi, şi au dat drumul – tare! – la muzică. Imposibil să-i ignori! Începem să răcnim conversaţia, înţelegându-ne tot mai greu sonor. Întâi m-am enervat şi am vrut să le zic să închidă hărmălaia. Numai că Rodica îmi spune că o miră faptul că difuzorul e pus în spatele casei, obiceiul fiind să-l scoată pe geamul mare din faţă, spre drum: - N-o fi Luminiţa acasă, că nu i-ar lăsa să-l pună aici.

Atunci am înţeles că băieţii au recurs la acest subterfugiu pentru a-mi atrage atenţia, ca să nu uit de ei!

Le-am dat câte o porţie bună de cârnaţi (cu muştar de Dijon!), asigurându-mă astfel de muzică până după asfinţitul soarelui! Doar că acum nu mai era muzică-stratagemă, ci muzică-recunoştinţă!

Copiii ăştia îmi dau un sentiment confuz, amestecat, de tristeţe, de compasiune, de neputinţă.

Oare ce şi ale cui păcate trebuie să le ispăşească?

Ionuţ are un picior răsucit şi mai scurt, merge rău, cade frecvent şi, din spusele maică-sii, capacităţile sale intelectuale sunt doar de patruzeci la sută faţă de ale unui copil normal, de vârsta lui. La aproape doisprezece ani, abia ştie să scrie – cu majuscule – şi să citească, însă fără a reţine. E slab, rahitic, deşirat, cu genunchii groşi, cu gâtul subţire, cu coatele ascuţite. Chipul lui exprimă o tristeţe cronică.

Bogdan are zece ani. Până acum i s-a spus Bebe, dar nu se ştie cine şi când a stabilit că nu mai este un „bebe”, deci i s-a acordat cinstea de a fi strigat „Bogdan”, ca un băiat mare ce se află! Copil normal, se duce la şcoală (pentru Ionuţ, a venit învăţătoarea acasă, să-l şcolarizeze), nu excelează ca elev, dar nici ultimul nu rămâne. Printre colegi, are identitatea firească a unui puşti de seama lui.

Acasă, însă, este fratele valid al unui handicapat, pe care trebuie să-l ajute, de lângă care nu trebuie să

nr.6/34

se îndepărteze, cu care trebuie să inventeze jocuri „de curte”...Obligaţii, interdicţii, limitări, copilărie strâmtă, în care făptura lui firavă se dezvoltă chinuit, ca odinioară picioarele chinezoaicelor în sandalele de fier. Tatăl lor biologic, un moldovean de prin zona Vasluiului, după ce şi-a vândut toată moştenirea pe vreo treizeci de milioane de lei vechi, repede daţi pe gât de familia însetată a nevestei, a fost alungat de Luminiţa, ca „puturos” şi „beţiv”!

Au trecut de atunci vreo patru ani, omul pensie ali-mentară nu poate trimite, că nu prea are nici el din ce trăi, umblând de colo-colo, muncind sporadic, la negru, „azi aici, mâine-n Focşani”. Luminiţa s-a apucat de băutură. Alcoolul şi-a pus pecetea pe fi-gura ei, tumefiind-o, asprind-o, urâţind-o. Rămasă fără bărbat pe la treizeci şi şapte, treizeci şi opt de ani, cu doi copii mici şi cu doi părinţi bătrâni - tatăl cu acelaşi handicap motor ca şi Ionuţ (să fie Ionuţ o victimă, greu demonstrabilă, a eredităţii?), mama, surdă şi aproape neputincioasă - femeia a simţit acut şi fără speranţă povara la care s-a înhămat pe viaţă.

A crezut că mai rezolvă din probleme cuplându-se cu Dorică, un flăcău trecut, care stă singur într-o casă povârnită, la ieşirea din sat, numai că în scurt timp relaţia s-a alterat, s-a înveninat. Două sărăcii nu fac o bogăţie...

Au început certurile, înjurăturile, invectivele, bătăile... Copiii au văzut şi au auzit lucruri cumplite. Dorică şi Luminiţa se tot despart şi se tot împacă de vreo trei ani. Când revine la ea – greu de spus pentru ce! – bărbatul simte nevoia să-i „lămurească” pe copii, explicându-le fără menajamente de limbaj: - Mă-ta, mă? O curvă care-mi ia.... în gură şi mi-o suge! Asta-i mă-ta! Dă-o dracului, şi pe ea, şi pe mă-sa, şi pe al bătrân! Mă-ta se-ntinde cu toţi, şi cu ăl bătrân, că ei o.... mai bine! Băga-mi-aş.... în ea de viaţă!

Copiii tac, îl privesc trist, îl ascultă atent şi, când Luminiţa îi ceartă sau strigă la ei să-i cuminţească, răspund, ba unul, ba altul: - Du-te dracului, fă, curvă care o iei în gură şi... Şi totuşi, candoarea lor, acoperită de atâta mizerie şi promiscuitate, transpare uneori. Atunci

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pun muzica să cânte şi, când primesc o ciocolată, spun frumos: - Săru’ mâna, doamnă! Bodaproste!

Fragment din volumul de proze scurte al doamnei Lucia Patachi - apărut sub egida Fundaţiei Nomen Artis – Dincolo de tăcere,

Portretul autoarei executat în tuş de graficianul şi pictorul Mihai Cătrună

CRISTIANA B. Poveştile geto-dacilor DRUMURI ŞI VREMURI În primul rând, drumurile spirituale sunt, în contextul urmărit aici, felul în care putem urmări manifestările spiritelor umane desfăşurate în fel şi chip, în toate locurile în care s-a înfăptuit ceea ce numim istoria lumii. Manifestările spirituale au cuprins multe - şi de fapt toate aspectele vieţii umane, aşa cum ea s-a desfăşurat nu numai în perioada cunoscută azi, după mărturiile vremurilor.

Rădăcini străvechi se împletesc mereu pentru a oferi înţelegeri privind spiritualitatea umană. Putem

nr.6/34

să desfăşurăm povestiri despre mărturii săpate în piatră, sau lăsate pe papirusuri, fresce, colonade, ziduri, obiecte de podoabă şi încă multe astfel de mărturii: mărturii ale artei omului de a trăi pe fiecare palmă de pământ a acestei planete.

Dar fiecare lucru în parte are în spate o istorie cu mult mai bogată, pe care o s-o descriem când va veni vremea. Putem să aşteptăm asemenea descrieri sau putem să purcedem la drumuri făcute de noi, drumuri făcute de alţii, descrise, fotografiate, povestite sau cântate. Putem să începem încă de acum, povestind pe scurt drumurile, însoţind descrierile cu scurte povestiri ale unor trecuturi care îşi trimit bijuteriile de cunoaştere prin moştenirile pe care generaţiile trecute au decis să le trimită generaţiilor lor următoare: indiferent dacă ceea ce au lăsat astfel a fost lăsat să fie văzut de contemporanii făuritorilor lor - sau nu. Căci nu puţine au fost popoarele care nu au beneficiat de cunoaştere în perioada pe care o numim antichitate, sau evul mediu, sau chiar istoria contemporană nouă.

Cunoaştem azi enorm de multe lucruri, dar din generaţiile care le-au creat nu au beneficiat de ele decât foarte puţini oameni: foarte puţini reprezentanţi ai vremurilor trecute le-au văzut, şi încă şi mai puţini - chiar dintre aceştia - le-au înţeles. Ceea ce li s-a spus se constituia în explicaţii simple, legate de viaţa curentă, casnică sau războinică. În spatele unor asemenea explicaţii se aflau însă cunoaşteri profunde, extinse, ale multor aspecte ale celor văzute - dar mai cu seamă ale celor nevăzute. Sau mai corect spus - văzute doar cu ajutorul unei îndelungate experienţe formate în mod cu totul special, pentru a fi baza, temelia de lucru pentru oameni care urmăreau adevărata putere în lumea lor: puterea de a hotărâ viaţa şi moartea semenilor lor, apoi chiar şi a altor popoare cu care veneau în tangenţă.

De aceea am început astfel de drumuri spirituale prin descrierea obiceiurilor de cunoaştere la popoare care nu au avut asemenea istorie, iar despre astfel de viaţă de popor cunoaştem foarte puţine lucruri: este vorba despre popoare au ştiut, au cunoscut tot ceea ce se putea cunoaşte în lumea lor. Dar nu numai în lumea teritoriilor lor, ci în toată lumea vremurilor, timpurilor lor. Căci conducătorii, mai bine zis: îndrumătorii unor astfel de popoare -

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE printre care s-au numărat şi dacii - nu au ascuns nimic popoarelor pe care le îndrumau. Mai mult, asemenea conducători, fără să-şi limiteze vieţile la căutarea unor relaţii politice, şi extinzând astfel sfera activităţilor lor la cunoaşteri mult mai largi decât cei din societăţile pe care le-am numit deschise, au oferit o şansă lărgită tuturor oamenilor cunoscuţi de ei, în direcţiile dezvoltării creativităţii lor şi extinderii experienţei lor în toate ramurile de activitate proprie. Asemenea popoare nu au avut construcţii măreţe, uriaşe, mândre în felul lor, mai mândre decât mândria poruncitorilor care le foloseau; dar au avut - de la primul până la ultimul om bucuria de trăi vieţi frumoase, curate, îm-plinite, creând cu atenţie şi multă, crescândă pri-cepere: fiecare lucru din casa, şi din preajma casei lor, din drumurile lor, din munţii lor şi de la şesurile lor. Au muncit pământurile cu pricepe multă: după climat, după compoziţia solurilor, după cum musteau sau nu apele, după cum trăiau vieţuitoarele. Au cunoscut mersul stelelor şi mersul destinelor oame-nilor, după cum le era fiecăruia felul. Au cunoscut de la bun început mersul epocilor şi le-au aşteptat, pregătindu-se pentru ele: să vină, să le trăiască şi să treacă de ele. Au avut îndrumători buni şi pe timp de pace, şi pe timp de război, atunci când au fost nevoiţi să lupte într-o lume care nu se mai putea feri de război. Dar şi-au păstrat întotdeauna puterea şi îngrijirea de a duce mai departe, urmaşilor lor, moştenirea pe care o primea fiecare generaţie în parte. Oamenii au învăţat mereu de la cei mai ştiuţi fie ei mai tineri sau mai bătrâni, au învăţat să se adapteze şi să adapteze ceea ce ştiau ei la cele cu care nu se mai confruntaseră până atunci. Au făcut întotdeauna totul cu atenţie, cu bucuria de a face ceva, cu libertatea de a putea face un lucru din ce în ce mai bine, în orice situaţie dată. Şi au ştiut că ei aveau puterea să o facă, să trăiască ceea ce trăiau, pentru că li se permitea. Au ştiut că li se permitea cu drag să facă în libertate tot ceea ce puteau şi ştiau ei mai bine, mai frumos, mai trainic, mai folositor. Şi au trăit şi pacea, şi războiul cu pasiune, cu forţa de luptă a celui care o face pentru că nu vrea să piardă ceea ce conştientiza bine că are: libertatea. Viaţa.

nr.6/34

Istoria poporului nostru este, aşadar, mult mai bogată decât ceea ce se expune în mod oficial, acum. Ea este bogată în lucruri create, în fapte, în vorbe, în gânduri, este mult mai bogată decât o pot spune nişte cuvinte înscrise pe o hârtie. Ceea ce a rămas până în zilele noastre sunt formele abstracte ale moştenirii trecute: o haină, o cusătură, obiecte din casă - casa întreagă, cu tot ceea ce poate avea o gospodărie; apoi cuvintele de duh, faptele devenite legendă, cântecele cu cuvintele lor: de bucurie, de durere, de dor, de mânie.. Şi câte şi mai câte.. Un univers întreg. Nu-l cuprinzi într-o viaţă.. O bogăţie uluitoare, pe care o privim de multe ori cu plictis, pentru că ni s-a "cântat" prea de multe ori numai pe aceeaşi strună, şi nu a treut mult timp de atunci chiar dacă ni se pare acum că nu au trecut numai 20 de ani de la „scăpare" ci, aşa cum mulţi au tendinţa azi să o spună: „Parcă a trecut de atunci un mileniu !!.."

Suntem plini de încântare când vizităm Egiptul, Grecia, Arabia, China..

Puţini cunoaştem locuri care ne aparţin, şi chiar dintre cei care mai cunosc - unii se duc an de an într-un singur loc, de exemplu, la Sarmisegetuza, alţii în Bucegi, alţii în Rarău, sau Ceahlău, sau Maramureş, sau Retezat. Sau chiar în mai puţin cunoscuta Dobroge. Vizităm mânăstirile, şi ne închinăm la icoane cu speranţa că Dumnezeu ne va ajuta după gândurile noastre, în faptele, în drumurile noastre: nu prea vedem că El ne ajută să vedem încă multe alte lucruri, să simţim seva timpurilor şi pământurilor, să trăim în fiecare clipă cu ceea ce ne dă, fără să-I mai cerem ceva în plus. Ne încărcăm, în loc să ne eliberăm, să ne simplificăm. Vrem mai mult, mereu altceva, în plus, fără să prea vedem bogăţia pe care o avem.

Când simplificăm exteriorul, începem să vedem bogăţia interiorului: simplu şi el, în fond, simplu de cuprins - deşi ne este frică ca nu cumva el să ne ducă undeva unde se află ceva de necuprins: ceva nepalpabil, iar acesta îl numim de multe ori: instabil.

Ca frumuseţea însăşi, de care ne bucurăm şi ne înfricoşăm în acelaşi timp…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Adrian Botez

HANS ÎNTÂI TOLERANTUL, ZIS ŞI HANS FĂRĂ ŢARĂ -poveste germanăA fost odată ca niciodată, un împărat german, pe numele lui de împărat Hans I, care stăpânea, spre propria lui mirare - o împărăţie! Frumoasă ca nici o altă împărăţie, şi foarte întinsă. Împăratul Hans I nu ştia încă absolut nimic despre întinsurile împărăţiei lui, sau despre hotarele împărăţiei lui - înafară de ceea ce-i arătau sfetnicii lui, pe hărţile pe care i le desfăşurau, în cabinetul său imperial, pe covoare, până ajungeau la şpiţurile pantofilor lui - sau pe tăblia meselor întinse, până ajungeau cu pânza hărţilor să-i lovească vârful nasului. Împăratul Hans I se plictisea grozav, la aceste şedinţe ale geografilor şi cartografilor împărăţiei sale.

Vecinii împărăţiei lui Hans I primeau, prin iscoadele lor, rapoarte foarte amănunţite despre aceste şedinţe de plictiseală, cu care îşi trecea vremea Hans I împărat. Şi vecinii lui, împăraţi care nu reuşeau să se plictisească în nicio discuţie despre propriile lor împărăţii, ba solicitau ei înşişi discuţii suplimentare, cu geografi şi cartografi străini, şi despre împărăţiile vecine lor - s-au hotărât să profite, cât mai mult posibil, de plictiselile lui Hans I împărat. Zis şi făcut.

-Ia să vedem, să ne sfătuim între noi, noi cei ce nu reuşim să ne plictisim de nicio hartă întinsă pe faţa pământului - cum putem să tragem folos de pe

nr.6/34

urma bolii atât de ciudate a vecinului nostru stimabil - boala plictiselii de propria ţară, a indiferenţei faţă de hotarele propriei lui împărăţii. Şi, zi de zi, atât vecinul împărat de nord, cât şi vecinul împărat de sud, cât şi împăraţii din vest şi din est - ocupau încă, şi încă o bucată, o fâşie, un hartan - din împărăţia plictisitului Hans I. Şi, imediat, proclamau, prin toate mijloacele, cu surle şi trâmbiţe, generozitatea vecinului Hans I împărat, care a răspuns cu amabilitate şi inimoşenie, necesităţii vitale a popoarelor vecine, sărmane şi nevoiaşe, de a se mai extinde un pic, pentru a putea respira mai uşor.

Ce conta, pentru împăratul Hans I, că propriul său popor se sufoca, în câştigul popoarelor vecine? Oare nu era lăudat, în toate jurnalele, din toate capitalele statelor vecine, pentru generozitatea, înţelegerea şi toleranţa lui? Nu-i înmânau, oare, care mai de care, medalii pentru meritele sale mondiale: „Steaua pentru Toleranţă Absolută”, „Marele Ordin pentru Închiderea Absolută a Ochilor”, „Colanul pentru Neglijarea Meritorie a Interesului Naţional” etc.etc.? Doar asta contează, în definitiv: să fii bine văzut de vecinii tăi - cât despre propriul tău popor, el poate să mai rabde, nu-i aşa? Politica externă, eticheta strălucitoare - asta contează!

Politica internă nu face două parale, nu te evidenţiază vecinii din străinătatea strălucitoare! Dacă nu te văd bine vecinii - degeaba! Cu cine faci comerţ? Cu vecinii, evident, nu cu propriii supuşi! Cu supuşii tăi nu faci comerţ, pe ei poţi să-i jefuieşti cum vrei, căci sunt ai tăi! Asta o ştie orice ageamiu este, doar, baza oricărei conduceri moderne a unui stat modern! Şi sfetnicii săi înţelepţi, cărora le şi ieşea câte ceva, la vânzarea cu toptanul şi cu amănuntul a hotarelor, tot mai noi şi mai înnoite şi reînnoite ale împărăţiei aceleia germane (căci vecinii împăraţi erau generoşi foarte, când trebuia să plătească astfel de servicii mărunte şi nesemnificative), dădeau din cap, zâmbind precum chinezii cu feţe de lemn: -Da, da, cât de înţelept judecă măria-sa, împăratul Hans I! Slavă gândirii de aur a împăratului Hans I! -Trăiască toleranţa între vecini, mai cu seamă de la stânga la dreapta! Moarte intoleranţei! – strigau câte unii, mai pişicheri - şi inima împăratului

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Hans I, la gândul că toate aceste lozinci oficiale vor apărea în ziarele din capitalele vecine - se dilata de atâta mulţumire şi fericire: -Mulţumesc, sfetnicii mei dragi, îmi împliniţi cele mai avântate vise ale carierei mele politice visele aprobate şi ştampilate de forurile mondiale ale împăraţilor! Deci, nu-i aşa, am atins standardele internaţionale de toleranţă şi înţelegere, nu-i aşa nu-i aşa?

-Ba, chiar le-aţi depăşit cu mult, măria-ta, cu mult! - strigau feţele de chinezi ale înţelepţilor sfetnici, care schimbau între ele foarte scurte zâmbete enigmatice (poate tot chinezeşti, poate japoneze încă nu se ştie bine). Şi aşa, din generozitate în generozitate tot mai mare, respiraţia vecinilor împăratului Hans I devenea tot mai degajată şi sănătoasă, pe seama fâşiilor tot mai late şi consistente, tăiate judicios şi insistent şi constant, din împărăţia lui Hans I împărat - în timp ce respiraţiile supuşilor împăratului Hans I împărat deveneau tot mai astmatice şi mai sufocate de strâmtoarea, din ce în ce mai mare, a hotarelor împărăţiei Traumenlied 35 (am uitat să vă spun că aşa se numea împărăţia peste care împărăţea Hans I). La un moment dat, ca să nu se sufoce de tot şi să nu li se spargă coastele de atâta înghesuială, şi să le intre sunetele cuvintelor rostite, înapoi în gură şi în gât - locuitorii împărăţiei Traumenlied au început să explodeze peste hotarele, tot mai apropiate între ele şi mai apropiate de capitala unde hălăduia, tot mai fericit, împăratul Hans I. Pur şi simplu, aceşti locuitori săreau peste hotare, în împărăţiile vecine - unde respirau în voie, e-adevărat - dar cuvintele tot într-înşii trebuiau să şi le ţină, să şi le bage singuri înapoi pe gât, dacă nu voiau ca proaspeţii lor concetăţeni să li le bage ei pe gât. Şi azi aşa, mâine tot aşa, o duceau tot mai bine cu respiraţia şi cu aparatul cardiovascular - şi tot mai prost cu lingvistica - trebuind, obligatoriu, ca buzele şi sufletul lor să înveţe alte cuvinte, cu totul altele decât cele născute în inimile lor - cuvinte pe care puteau să nu le mai împingă înapoi în esofag şi în suflet - ci să le sufle ori să le scuipe în atmosfera noii lor patrii. Ba, părţi din sufletul lor, din mintea lor trebuiau înlocuite, la spitalele de handicapaţi sufletomotorii; istoria: trebuia grefată alta; mentali35

nr.6/34

tatea: grefă urgentă de altă mentalitate; obi-ceiuri: grefă disperată de alte obiceiuri, iar dacă grefa nu reuşea: amputarea pe loc a oricăror obiceiuri. În vremea asta, generozitatea euforică a împăratului Hans I, stăpânul împărăţiei Traumenlied, exuberanţa lui generoasă, au adus hotarele vecinilor jur-împrejurul capitalei Traum, apoi, stradă cu stradă, până la palatul imperial - apoi, scară cu scară, până în sala mare a tronului - apoi, până la marginea patului imperial, pe care împăratul Hans I îşi îngrămădise împărăţia, jur-împrejur, pe cearşafuri şi perne - şi-i îngrămădise aici şi pe înţelepţii sfetnici: -O, înţelepţi sfetnici, ce părere aveţi de generozitatea, toleranţa, înţelegerea mea? Au evoluat ele, s-au ameliorat ele?

-Da, sunt tot mai aproape de perfecţiune, slăvite împărate, măria-ta - gâfâiau sfetnicii cu feţe tot mai chinezeşti - căci gâfâiala lor nu venea de la înghesuiala în patul suveranului, ci din grăsimea lor tot mai plină de generozitate şi din pricina buzunarelor tot mai grele de generozitatea împăraţilor vecini…

-O, cât de fericit sunt! - se extazia împăratul Hans I. Mi-am atins visul de aur al vieţii mele de împărat mondial! Căci, nu-i aşa, prin generozitatea mea, am atins standardele unui monarh mondial, nu-i aşa, iubiţii mei sfetnici?

-Da, da, chiar aşa, monarh mondial… - bâiguiau, tot cu ochii în lături, sfetnicii chinezi – încercând să vadă de pe care latură a patului imperial puteau s-o zbughească mai avantajos, pentru buzunarele lor tot mai umflate: cine oferea mai mult, pentru cearşaf şi pentru perna suveranului lor (pe care, cu toată durerea regretului, se pregăteau să-l părăsească, în plina lui glorie - căci, un împărat fără împărăţie nu mai valorează nimic, nu-i aşa? cine-ţi mai dă pe el vreun sfanţ - nimeni - nu-i aşa?). Şopocăiau, peste trupul inutilizabil (din punct de vedere comercial) al împăratului Hans I: -Suveranul din nord - cât dă?

-Dar cel din vest - s-a hotărât să mai ridice preţul? Numai atât? Hmm… - mai vedem…

-Atunci, să vindem perna monarhică împăratului din est, nu?

-Sau celui din sud?

-Negociem, fiţi pe pace, totul se negociază spuneau, liniştiţi, împăraţii vecini, pitiţi sub patul

-Traum= vis, lied=cântec; deci, aprox. „cântec de (din) vis”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE colegului lor, Hans I împărat, pe care erau pe cale să-l facă să bată toate recordurile mondiale de toleranţă şi generozitate (pe spinarea altora).

De sub franjurii, tot mai murdari de negocieri, ai cearşafului - ieşeau şi dispăreau mâini cu tot felul de monede - până când, spre a nu se mai încurca în negocieri - mâinile, ba furişate, ba date-n vileag - hotărâră, strângându-şi, reciproc, capetele degetelor - să unifice moneda, spre a lichida mai repede divergenţele care planau asupra problemei patului imperial, din fosta sală a palatului imperial, din fosta capitală Traum, a de tot fostului (odată ca niciodată fostului) imperiu Traumenlied. În sfârşit, sfetnici chinezi şi mâinile de sub pat se înţeleseră, se strânseră vajnic - şi sfetnicii chinezi săriră sprinteni din aşternutul imperial - trecând de cealaltă parte a hotarelor - şi, dintr-odată, dispăru toată chinezăria de pe feţele lor - şi se arătară doar nişte obrazuri banale de oameni de afaceri. Împăratul Hans I, rămas fără cearşaf, pernă şi plapumă - răci şi începu să tuşească, să aibă diaree…

- Chemaţi doctorul, imediat!… - începu să strige dintr-odată îngrijoratul împărat Hans I (vezi bine, acum era bolnav propriul său trup - pe acesta şi-l simţea, nu ca pe cel al imperiului…).

Nimeni nu răspunse - doar ecoul de sub pat, al clinchetului banilor, schimbaţi între mâini dibace.

Colegii săi nu luau pauză de niciun fel, nicio clipă: descoperiseră, spre deosebire de sfetnicii chinezi că poate fi valorificată la bursă şi făptura fizică a împăratului (n-are a face că doar un teoretic, iluzoriu împărat - ce, parcă valorile bursei, din care se îmbogăţesc enigmaticii preaputernici ai lumii, nu sunt tot iluzorii?). Da, rămânea de împărţit şi hotărnicit însăşi fiinţa aparentă a fratelui lor imperial, a înseşi maiestăţii sale împăratul Hans I… Unul dintre împăraţii de sub pat, deghizat, cu ajutorul unui halat alb, în doctor - apăru la capul lui Hans I împărat, iar altul, la fel deghizat, la picioarele lui Hans I împărat: -Aici suntem, măria-ta! - spuse primul, în grabă.

-Dar nu trebuie să vă îngrijoraţi - tocmai tre-cusem hotarele: deci, până la buric, aparţineţi, acum, regelui… pardon, medicului vecin, Jakobus III - deci, nu trebuie să vă mai preocupe soarta picioarelor, şi pântecelui, şi diareei măriei-voastre – pen-

nr.6/34

tru că au fost preluate aceste griji de către vecinul… pardon, medicul maiestăţii voastre, Jakobus III… - Adevărat? Ce fericire! Ce fe-ri-ci-re! scandă împăratul Hans I. Am scăpat, deci, şi de grija pântecelui - dar ce grijă! Mereu să-l îndop! Dar cu ce, cu ceee? Am scăpat şi de grija diareei - acum se ocupă de studiul ei medicul Jakobus… Ei, iată avantajele progresului şi ale modernităţii progresului internaţional: să-ţi fie preluate grijile pântecelui - de familia sfântă a fraţilor vecini! O, e, într-adevăr, de necrezut!

- De necrezut, da, îngână împăratul de la căpătâiul său, calculând ceva pe o hârtie, pe care o ţinea ba pe pieptul, ba pe fruntea împăratului Hans I. -Dar dumneata, doctore, ce faci? - întrebă, ceva mai potolit, împăratul Hans I. -Eu - spuse grav împăratul vecin Valerius, deghizat în medic - eu tocmai am preluat grijile minţii şi inimii măriei tale, împărate Hans I, în cadrul tratatului secret cu colegul meu, magisterul Jakobus III. -O, ce fericire, ce f…

Dar palma pusă de împăratul Valerius pe gura fostului trup, al fostului monarh Hans I - întrerupse efuziunile acestuia: - Gura! Şi gura ex-împăratului îmi aparţine, odată cu capul şi inima sa! Gata, taraba… vreau să spun: bursa s-a închis! Colega, şi voi, ceilalţi, de sub pat - haideţi să mai găsim sau să mai convingem şi pe alţi fraieri! Sus! -Greu de crezut… alţii… mârâiră, umiliţi, mai puţin întreprinzătorii tovarăşi de negocieri şi de valorificări ale generozităţii şi toleranţei fostului împărat Hans I, din fosta capitală imperială Traum, din fostul imperiu (uitat, deja, definitiv, în focul tranzacţiilor interminabile) Traumenlied.

Au fost câteva, timide, proteste ale „opiniei publice internaţionale” (de fapt, invidioşii perdanţi la afacere…) dar nu cine ştie ce… Cei puternici deveniseră, deja, prea puternici. ©ADRIAN BOTEZ

din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni

mari şi pentru foarte mari oameni…)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

2. Christopher Marlowe

36

Dramaturg englez din perioada elisabetană, Marlowe era un spirit polemic. Pofta de ceartă şi dragostea pentru alcool i-au adus sfârşitul. Dramaturgul a fost înjunghiat în faţă de un bun amic, după ce petrecuseră o seară adresându-şi tot felul de insulte.

Picanterii despre felul în care au murit 10 dintre cei mai cunoscuţi scriitori Suntem cu toţii de acord că scriitorii au găsit întotdeauna căi neobişnuite de a depăşi limitele normalului. Fie au avut vreo idee care face şi azi turul lumii, fie întreaga lor viaţă a fost un şir de obiceiuri boeme, pe care puţini reuşesc să le înţeleagă şi cu care şi mai puţini sunt de acord.

Alţii au avut parte până şi de un sfârşit care i-a făcut şi mai cunoscuţi decât fuseseră în timpul vieţii. Vă prezentăm aspecte bizare legate de felul în care au murit 10 dintre cei mai iubiţi scriitori ai tuturor timpurilor.

3. Percy Shelley Autorul poemului Prometeu descătuşat a murit înecat în Golful Spezia şi a fost incinerat câteva săptămâni mai târziu, când apele i-au adus trupul la mal. Aparent, nimic neobişnuit. Ceea ce puţină lume ştie e că trupul lui Shelley a ars, dar inima… nu.

Scriitorul suferea de o boală care a produs calcifierea muşchiului, motiv pentru care acesta a refuzat să ia foc. Inima sa a fost păstrată multă vreme într-un borcan în biroul soţiei sale, Mary Shelley.

1. Eschil Dacă apocrifele nu ne mint, marele autor de tragedii greceşti a avut parte de un sfârşit cel puţin hilar. Se spune că Eschil se plimba prin Sicilia, când a fost lovit în moalele capului de o broască ţestoasă căzută fix din ghearele unui vultur.

36

4. Francis Bacon Băiatul ăsta, scriitor englez de felul lui, era un mare gurmand şi avea convingerea că, dacă umpli un fazan cu zăpadă, ai toate şansele să-i păstrezi carnea proaspătă pentru mai multă vreme. Aşa că a umblat brambura prin zăpadă o zi întreagă, cu fazanul după el. S-a îmbolnăvit de pneumonie şi câteva zile mai târziu a murit.

Caricatură de Petre Rădăcină. (http://peter-radacina.com/cartoons)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

5. Tennesse Williams Pe el îl ştiţi probabil din Pisica pe acoperişul fierbinte şi Un tramvai numit dorinţă, două piese de teatru american, pe care toţi profesorii de litere leau predat la un moment dat. Williams era narcoman. Şi alcoolic. Şi fumător înrăit. A trăit cam 71 de ani, după care a murit înecat. Nu cu apă, nici cu pastile, ci cu capacul de la tubul său de pilule.

nr.6/34

8. Daniel Defoe Om cu multe datorii, scriitorul american a murit în mod misterios, în timp ce se ascundea de nişte cămătari, într-un loc necunoscut nici chiar lui, de unde n-a mai putut ieşi.

9. Virginia Woolf 6. Edgar Allan Poe Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Poe. A fost găsit într-o noapte, zăcând semiinconştient pe străzile din Baltimore, îmbrăcat în nişte haine care nu-i aparţineau. A fost dus la spital, dar a murit 7 zile mai târziu, la vârsta de 40 de ani. Era unul dintre cei mai mari poeţi americani.

S-a luptat o viaţă cu depresia şi n-a rezistat decât până la vârsta de 59 de ani. Copleşită de dezastrele produse de Al Doilea Război Mondial şi nemulţumită de întreaga ei operă, Woolf şi-a umplut buzunarele cu pietre şi a intrat în râul Ouse. De bună voie.

10. Ernest Hemingway 7. Mark Twain S-a născut în 1835, odată cu apariţia cometei Halley. Şi a murit în 1910, tot odată cu ea. Pe 21 aprilie, când Halley se afla cel mai aproape de Pământ, Mark Twain a suferit un atac de cord, în urma căruia a murit.

Înainte să moară, Hemingway a avut parte de două evenimente ironice din cale afară. Avionul în care se afla în timpul unei călătorii în Africa s-a prăbuşit. Iar avionul care trebuia să-l salveze… s-a prăbuşit şi el. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut în dureri crunte. A ales să se sinucidă în 1960, când efectele celor două accidente aviatice i-au afectat memoria până în punctul în care nu a mai putut scrie.

S-a împuşcat în cap pe 2 iulie 1968.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Omul Frumos „Acum câţiva ani mă duceam în America şi avionul s-a oprit pentru o escală în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca într-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stân-jenit că aşa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România. După ce am trecut Atlanticul şi ne apropiam de destinaţie, cu o oră înainte, ni s-a dat să completăm nişte formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teză la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuţe lângă mine, care mi-au spus cin-stit: „Scrie-ne şi nouă, maică, aici, că noi nu ştim nimic!” Şi astfel, eu le întrebam din chestionar şi ele îmi răspundeau din inimă: - Când te-ai născut, mamă?

– 1877.

- Câţi copii ai?

– 11. Şi-aşa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independenţa României. A început să se clatine avionul. Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, inclusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic: - Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?

- Lasă, mamă, răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insişti. Ajunge. În siguranţa ei stăteau două mii de ani de creştinism. Iar eu, pe lângă băbuţă, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului dintotdeauna. Băbuţa m-a reîncreştinat într-o fracţiune de secundă şi, astfel am

văzut din nou Omul Frumos.“

BLESTEM DE OM SĂRAC Din balegi şi din cuib de cuci, Răsar ca viermii, politruci Şi din haznalele de bani – Costume negre cu şnapani, Viteji ca musca la arat! Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat, Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!

©Dan Puric

nr.6/34

Blestem, blestem, blestem pe voi!

Murdari în suflet şi în gând, Cu ghearele averi strângând, Din flote, fabrici şi uzine, Voi aţi lăsat numai ruine!

V-aţi gudurat pe lângă clerici Cu mânăstiri şi cu biserici Şi vile v-aţi făcut, de soi…

Blestem, blestem, blestem pe voi!

Voi v-aţi trădat şi între fraţi, Ca voi, şi viermii-s mai curaţi.

Aţi dărâmat şcoli şi spitale Ca să vă fie vouă moale Şi v-aţi brodit şi parlamente Din licheluţe repetente. Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi!

Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi omorât orice dreptate, Aţi jecmănit tot ce se poate, Guvernul vostru cu miniştri E-o adunătură de sinistri, Batjocura şi umilinţa Au mai rămas la voi credinţa?

Ghiolbani de jafuri şi gherțoi, Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi sărăcit o ţară-ntreagă, Nici dracul să nu o mai dreagă Şi din privatizări cu fumuri Aţi tot lăsat lumea pe drumuri!

Dar cum să faceţi voi vreun drum Când urma voastră e doar scrum?

La tâlhării vă strângeţi roi!

Blestem, blestem, blestem pe voi!

Blestemul greu să vă lovească, Doar bube rele să vă crească, Ochii să îi aveţi ca napul Şi să vă roadă viermii capul!

Să putreziţi toţi prin palate, Toţi spulberaţi să fiţi în toate Şi să aveţi doar oase moi!

Blestem, blestem, blestem pe voi!

Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii? Chiar ţi-e jenă să iubeşti ţara asta? Nu trebuie să fii naţionalistcomunist pentru asta.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Sumar luna iunie, 2014// NR. 6/34 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Sabin Bălaşa /p. 3 autor: Viorela Codreanu Tiron Klára Tamás: Arta face parte din lux /p. 6 autor: Dinu Răzvan Scriitori de ieri... : Jean Paul Sartre /p. 11 Jean–Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, o viaţă unul lângă celălalt/p. 14 Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron Scriitori de azi: Ioana Geier, Germania autor: Eugen Evu /p. 17 Adalbert Gyuris în dialog cu Ioana Geier/p. 17 Incursiune în poezia română contemporană /p. 19 Violeta Mirela Deminescu, Călan /p. 19 Daiana Cristina Miculescu /p. 25 Constantin Nichita, Iaşi /p. 19 Luminiţa Cristina Petcu, /p. 20 Viorel Croitoru, Braşov /p. 20 Dorina Şişu Ploeşteanu, Irlanda /p. 21 Trandafir Simpetru /p. 22 Dominique Iordache, Craiova /p. 22 Radu Liviu Dan, Craiova /p. 23 Elena Buldun, Bucureşti /p. 23 Silviu Someşanu, Sibiu /p. 24 Marian Dragomir /p. 24 Mihaela Popa, Bucureşti/p. 25 Viorela Codreanu Tiron /p. 37

Luca Cipola, Italia /p. 26 Iordăchescu Dragoş Nicolae /p. 28 Irina Lucia Mihalca /p. 29 Octavian Mihalcea, Bucureşti /p. 30 Valeriu Marius Ciungan, Mediaş /p. 30 Anca Vieru, Bucureşti /p. 31 Alensis de Nobilis /p. 31 Antonela Mocanu, Belgia /p. 33 Gheorghe A. Stroia /p. 34 Mihaela Oancea /p. 36 Lia Vana / p. 36

– fragment din vol. bilingv (româno-suedez) Hotar iluzoriu/ DEN ILLUSORISKA GRÄNSEN

De la Galeriile Municipale Iaşi: MAESTRUL ŞI DISCIPOLII /p. 41 autor: prof. dr. Mihai Păstrăguş In memoriam: Irina Mavrodim/p. 45 autori: Roxana Iordache & Viorela Codreanu Tiron 125 de la moartea lui Mihai Eminescu Adevărul despre moartea lui Eminescu /p. 47 autor: George Roncea Nichita Stănescu –Îmbiere la veghe /p. 56 autor: Terezia Filip Nichita Stănescu – poezii /p. 60 Dreptatea de partea cui?/p. 61 autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord, SUA /p. 53 A fi mamă: artă, ştiinţă sau instinct?/p.62 autor: Veronica Pavel Lerner /p. 54 Lucia Patachi – Despre mâine/p. 63 Poveştile geto-dacilor – Drumuri şi vremuri /p. 67 autor Cristiana B.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr.6/34

Pagina celor mari pentru cei mici – Adrian Botez /p. 69 (Hans Intâi Tolerantul, zis şi Hans fără de ţară – poveste germană) Picanterii despre felul în care au murit 10 dintre cei mai cunoscuţi scriitori /p. 72 Dan Puric – Omul frumos şi „Blestem de om sărac/p. 74 Sumar /p. 75 Picturile, grafica şi sculpturile din acest număr aparţin: Sabin Bălaşa Eugen Iftene Klára Tamás Gheorghiţă Neştian Dan Hatmanu Constantin Nicoleanu Mihaela Gheorghiţă-Praviceanu Aurelian Antal Eugen Mircea Dumitru Drăgan Ionescu Gabriel Baban Mihaela Teodorescu Silvia Anghel Botez Nina Vizireanu Victor Hreniuc Bogdan Ene şi Mihai Cătrună Coperta I –IV după reproduceri celebre ale pictorilor Murillo şi Aman Maleki în concepţia lui Mihai Cătrună

E-mail revistă: nomenartis@gmail.com

Numarul 7/35 va apare pe 10 iulie 2014

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !