Nomen artis 46

M EM B R I D E O N O A R E : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski – d. 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

C A S E T A R E D A C Ţ IE I: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici C O L B O R A T O R I A S O C IA Ţ I : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

A N U L I V , n r. 6 (4 6 ), 2 0 1 5 — l un a iun ie —

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Citatele lunii „Iubirea este una dintre căile care duce la o eliberare spirituală completă. Viaţa o primeşti gratis, nu ajunge să plăteşti pentru ea, iar viaţa pe care o începem plângând trebuie s-o terminăm răzând. Numai împreună putem să lăsăm o moştenire plină de iubire generaţiilor viitoare!“

Călin Petru Bărbulescu

„Dacă mă întrebi pe mine ce înseamnă păcatul – îți spun că există un singur păcat: să fii nefericit înseamnă să fii păcătos. Să fii fericit, cu adevărat fericit, înseamnă să fii un sfânt. Lasă spiritualitatea autentică să te învețe cum să cânți și cum să dansezi și cum să te bucuri de viață. Fă astfel încât spiritualitate să fie o spiritualitate afirmativă, o spiritualitate pozitivă, o spiritualitate a fericirii, a bucuriei, a extazului. Aruncă deoparte toate prostiile pe care le-ai purtat cu tine secole de-a rândul, care au schilodit întreaga omenire, care au făcut omul atât de nefericit și atât de mizerabil...“

Osho

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Moştenirea spirituală a profesorului Albert Kovács Autor:prof.Cornelia Cârstea Încheiam revista din luna trecută cu o veste tristă: „In memoriam Albert Kovács“, cel ce a fost membru de onoare al revistei noastre, prieten şi îndrumător, cel care ştia să ne aducă zâmbetul pe faţă chiar şi atunci când prezenta teme literare diverse şi prelegeri pe teme universale… A fost un profesor dăruit cu mult har de Dumnezeu, care fascina şi te prindea cu totul în tema abordată.

Cei care l-au cunoscut vor rămâne mereu datori şi recunoscători pentru învăţămintele dăruite cu atâta dragoste de prof. Albert Kovács şi-l vor purta mereu în inima lor, viu şi plin de farmec…

De aceea ne simţim datori faţă de domnia sa, în semn de mulţumire şi recunoştinţă, să prezentăm un material mai amplu despre dl profesor Albert Kovács despre „Moştenirea sa spirituală…“ . la deschiderea acestui număr, pentru cei care nu au avut plăcerea să îl cunoască personal.

Cu puţin timp în urmǎ profesorul Albert Kovács a trecut în eternitate cu demnitatea, discreţia şi seninǎtatea olimpianǎ în care a trǎit şi a perseverat întru creaţie toată viaţa. Intelectual de vocaţie, erudit, gânditor şi om de acţiune în descoperirea, promovarea şi apǎrarea valorilor umanitǎţii, lasǎ în urmǎ o bogatǎ şi nepreţuitǎ moştenire de exegezǎ literarǎ.

Aparţinea prin ascendenţǎ şi formaţie celor hǎrăziţi să caute rǎspunsul la marile întrebǎri ale lumii, sǎ înfrunte cu acuitatea sensibilitǎţii şi puterea cugetării evenimentele unui secol prea plin de ameninţǎri la adresa culturii, să găsească mereu calea dialogului, a cunoaşterii şi a preţuirii interumane, a construcţiei valorilor, a unităţii în diversitate.

Colectivul de redacţie

Un superb autoportret spiritual se creionează ca o invitaţie-călăuză în universul cărţii sale Frumosul pur, apǎrutǎ în anul 2000. Sǎ mă fi născut

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aşa cum sunt? Genele, familia, aerul transilvănean purificat de păduri şi cerul albastru mai apropiat decât la şes să fi făcut totul? Cu siguranţǎ că şi Colegiul Reformat din Târgu Mureş şi oraşul cu clǎdirile sale în stil baroc, gotic, neoclasic şi, mai ales, Secession poartǎ o parte de „vină’’. Dar şi ceva din mine, în orice caz o anumitǎ sensibilitate esteticǎ şi încăpăţânarea de a mǎ autodefini, de a-mi asuma destinul. Astfel m-am nǎscut, într-adevǎr, ca fiu al civilizaţiei europene. Mi-am decantat personalitatea din literatura maghiarǎ, din muzica lui Liszt, Bartok şi Kodaly, din operele tragicilor greci, din Hamlet-ul lui Shakespeare şi Faust-ul lui Goethe, din romanele lui Stendhal, Balzac, Puşkin, Dostoievski, Gorki. Încă din liceu am citit - nu, am studiat – întreaga filosofie anticǎ greacǎ şi latinǎ, începând cu predecesorii lui Socrate şi Platon… Ulterior am dobândit valenţele culturii române prin limba purtătoare de cultură, prin afinităţile literare şi artistice.

Acestea sunt temeiurile care au rodit de-a lungul deceniilor în prelegerile de literatura clasică rusǎ, de teorie şi poeticǎ ale profesorului universitar Albert Kovács, în studiile, cărţile şi comunicările ştiinţifice, în fondarea şi conducerea cu abnegaţie şi profesionalism a Societăţii Dostoievski din România şi a Fundaţiei Culturale Est-Vest.

O constantă a preocupǎrilor teoretice şi aplicate ale exegezelor profesorului Kovács a fost opera lui F. M. Dostoievski, preocupǎri concretizate în cǎrţi-model de investigare şi evaluare din perspectiva criticii contemporane a „fenomenului’’ Dostoievski. Poetica lui Dostoievski, apǎrutǎ în 1987 şi reeditatǎ, ca răspuns la interesul publicului cititor în 2007, construieşte dinlăuntrul operei, eliberat de tutela numelor de rezonanţǎ din hermeneutica dostoievskianǎ (Mihail Bahtin, Leonid Grossman), un profil nou al lui Dostoievski, corespondent stadiului contemporan al conştiinţei criticii literare şi receptǎrii artistice. Şi acest profil este pe deplin convingǎtor pentru cǎ profesorul Kovács era o prezenţǎ de marcǎ în miezul dezbaterilor dostoievskologiei naţionale şi mondiale, nelipsit de la simpozioanele organizate de International Dostoevsky Society, prin urmare cunoscător de amplitudine şi de nuanţǎ al împlinirilor dar şi al eşecurilor hermeneuticii dostoievskiene.

Interesant este demersul cercetării, un demers pe cât de dificil, pe atât de justificat pentru

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

identitatea auctorială - studiul textului literar ca unitate multidimensională. Reperele esenţiale rămân densitatea şi profunzimea ideaţiei, plasticitatea imaginilor, axele motivice, tipologia arhetipală, forţa şi deschiderea semnificaţiilor. Nu este o lectură uşoară, dar este o lecturǎ solicitantǎ şi captivantă.

Remarcabil este spiritual viu, polemic, imprimat în toate temele puse în discuţie, remarcabilă este construcţia unei trame de argumente în care evocarea unor judecǎţi critice anterioare coexistǎ cu avansarea propriilor judecǎţi, cu dorinţa manifestǎ de a elimina sau mǎcar de a diminua prejudecăţile şi sloganele din aria de receptare a operei lui Dostoievski. Pentru că ideea modernităţii şi actualitǎţii lui Dostoievski - idee ce strǎbate întregul studiu presupune desprinderea de refrene rigide, recurente, cantonarea facilă în imaginea lui Dostoievski, scriitor al „sufletului bolnav’’, „visǎtorul creştin“ şi „stilistul precar”. Sunt reluate în discuţie teme, motive, ipostaze, imagini cunoscute, care în temeiul textului se arată a fi necunoscute ori, şi mai grav, falsificate prin comentariile aleatorii textului dostoievskian.

Concepţia lui Dostoievski despre om, despre frumos, despre tragic, despre fantastic, intersectarea mitului şi motivului literar, inserţia psihologicului sunt analizate în sistemul poeticii auctoriale, în dialectica conceperii, „programǎrii” fiinţǎrii lor ca noţiuni, motive, imagini, nuclee proiectate şi împlinite, care genereazǎ serii de concepte. În acest sens revelatorii pentru „facerea” textului dostoievskian şi infirmarea tezei „precarităţii stilistice” sunt capitolele Ambiguitatea extre-

melor şi constituirea motivului literar, Imaginea artisticǎ multidimensională. De altfel, în chiar înţelesul

imaginii artistice, precum şi al unor concepte ca fantasticul şi excepţionalul Albert Kovács afirmă necesitatea unei abordări diferenţiate în temeiul specificului artistic al fiecărei opere şi al fiecărui autor. Exemplele sunt deosebit de relevante: visul lui Ordânov din Gazda, visul lui Raskolnikov din Crimǎ şi pedeapsă, visul lui Dmitri din Fraţii Karamazov, respectiv halucinaţia febrilă, ori implantările din şi în subconştient, cu ipostazierile corespondente năluca, diavolul, alter-ego-ul, Marele Inchizitor, un întreg arsenal afectiv şi raţional, idei, sentimente, impulsuri, stări contradictorii ce argumentează ine-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE puizabilul creativ şi prin el modernitatea şi actualitatea poeticii lui Dostoievski. Intuind variaţii comportamentale de lecturǎ, un amplu capitol al cǎrţii se consacră tehnicii naraţiunii, reperelor discursului dostoievskian, ca o construcţie „în adâncime”, solicitant şi compatibil cu sensibilitatea contemporană.

Aria investigaţiei va fi continuatǎ cu un demers comparatist de poetică teoretică şi aplicată în volumul Dostoievski: Quo vadis homo?, apǎrutǎ în anul 2000. Este o culegere de studii autonome unite, cum precizeazǎ autorul, prin „consecvenţa demersului”, în sensul aducerii la zi a stadiului cercetării operei dostoievskiene, a raportării la omul contemporan. Volumul se deschide, nu întâmplǎtor, cu un studiu–contribuţie la istoria esteticii, Frumosul pur ca realitate şi ideal, foarte interesant pentru concepţia lui Dostoievski despre această categorie fundamentală a esteticii, dar şi despre alte categorii cum ar fi satiricul, desprins de comic, etapele de elaborare, formularea proprie a conceptului de frumos pur, inalienabil omului şi primit necondiţionat de acesta. Prezentat la Simpozionul Internaţional de la Oslo, în 1992 studiul valorifică un efort de referinţă, alcătuirea unei antologii Dostoievski - Scrisori despre literatură şi artă, în colaborare cu traducătorul şi scriitorul Nicolae Iliescu, unde se publica pentru prima dată pagini din Jurnalul unui scriitor în selecţia și traducerea lui Albert Kovács. În prezentarea cărții, autorul antologiei preciza că „focarul” prin care traversează, unindu-se toate gândurile, ideile, comentariile, consideraţiile dostoievskiene despre artă se poate numi, fără a greşi, „problematica omului”. Este o dimensiune ce-l aşează pe Dostoievski alături de Leonardo da Vinci şi Goethe în percepţia condiţiei umane ca naturǎ duală contradictorie, în căutarea desăvârşirii şi a armoniei.

Contribuţia lui Dostoievski este evidenţiată prin comparaţie cu antecesorii dar şi prin situarea în context, într-un spaţiu şi într-un timp ce postula şi prin artă criza umanismului tradiţional. Din dorinţa reabilitării omului frumosul pur este căutat, definit, postulat ca „valoare spirituală independentă, ca însuşire inalienabilă şi permanent umană. Această valoare supremă este căutată în poetica dostoievskiană, în structuri tilopogice şi axe motivice.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Studiile Goethe şi Dostoievski, Quo vadis

homo, Dostoievski şi Montaigne, Don Quijote şi prinţul Mâşkin, Victor Hugo - o revelaţie pentru Dostoievski conturează printr-un demers comparatist

modern dimensiunea universal-integratoare a operei dostoievskiene. Aria influenţelor se completează inspirat cu identificarea convergenţelor, a consonanţelor, fapt ce determină, fără îndoială, schimbarea de interes şi de înţelegere faţă de opera scriitorului. De altfel în studiul Mutaţii semnificative în interpretare profesorul Kovács constata că acestea au intervenit în ultimul sfert al secolului XX şi în primul deceniu al secolului nostru, aceasta datorânduse unor eminenţi specialişti în domeniu, precum Gheorghi Fridlender [Dostoievski şi literature universală], Rudolf Neuhauser [Creaţia timpurie a lui Dostoievski], Jaques Catteau [Creaţia literarǎ la Dostoievski], Richard Peace [Dostoievski. Examinarea marilor romane]. Sunt reţinute mutaţiile semnificative din critica literară românească, în special Valeriu Cristea cu inegalabilul lui Dicţionar al personajelor lui Dostoievski. În opinia profesorului Kovács posteritatea lui Dostoievski este nu doar foarte bogată, ci şi nelimitată, fluidǎ, fapt elocvent prezentat în ultimul capitol al cǎrţii, veritabil jurnal de călătorie spirituală în arealul hermeneuticii dostoievskiene în spaţiul real, contemporan.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Profilul omului de litere, al istoricului şi criticului literar se întregeşte din varii unghiuri prin con-tribuţiile de estetică, poetică şi teoria a literaturii, cum sunt Frumosul pur - ideal şi valoare, Mai existǎ genuri şi specii literare?, Şcoala formalǎ rusǎ, Dimensiuni noi în literatura comparată incluse în volumul Frumosul pur care reuneşte, alături de studiile menţionate, articole şi cronici literare, publicate de-a lungul timpului în prestigioase reviste de culturǎ, dezbateri pe marginea evenimentelor culturale, prezentări, atitudini, polemici.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

stadiul contemporan al exegezei fenomenului artistic.

Generaţiile viitoare vor avea în cărţile profesorului Albert Kovács o sursǎ generoasǎ de idei, un îndreptar preţios pe calea înţelegerii şi temerităţii creatoare, un tezaur de sugestii pentru noi exegeze. ©Cornelia Cârstea

Lectura volumului ne descoperă un autor deschis spre dialog, spre evaluare şi autoevaluare, un spirit polemic, nu lipsit de eleganţă şi cordialitate, un cronicar lucid şi onest al faptelor de cultură vie, pentru care evocarea este o modalitate de demistificare, de reabilitare a adevǎrului, de restituire a valorilor. Complexitatea demersului şi a registrelor - estetică, poetică, literatură comparată, istorie literară, istoria ideilor şi a conceptelor literare - solicită un mod de lectură aparte, angajantă, eliberată de mimetisme şi reducţionisme.

Toate cărţile profesorului Kovács, inclusiv splendida ediţie în două volume Lev Tolstoi la București - Anno Domini 1854 (2013) și Lev Tolstoi în România. Integrarea dialogală a operei (2014), sunt modele de hermeneutică înnoitoare, conectată la

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

sesc deja în colecţii particulare din SUA, Canada şi Europa.

ELENA BISSINGER: ARTA DE A FI ARTIST Autor: Dan Costinaş

Pădurea dintre ape

Două expoziţii recente (2010): Dor de primăvara, Reflecţii de primăvară, câteva tablouri: Simfonie de toamnă, Dona toamnei, Boboc de toamnă, Simfonia de iarnă, Dona primăverii, De primăvară iubită, Inima de primăvară, În cămaşă de vară şi alte

Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre picturile, persoana şi personalitatea talentatei artiste Elena Bissinger.

Interviu cu pânzele pe masă:

câteva sute de pânze numai cu flori! îmi inspiră o Crăiasă a florilor îngemănată cu un Antonio Vivaldi1 al picturii, o confirmare exemplară a libertăţii de gândire şi a uşurinţei de „versificare” a expresiei plastice: o artistă care transpune frânturi de viaţă în tuşe de penel.

Carte de vizită: 100% ardeleancă. Născută într-o friguroasă zi de 2 ianuarie, în cel mai mic municipiu din România, oraşul regretatului actor Adrian Pintea2. După ce a absolvit liceul în târgul natal, şi-a continuat studiile (Şcoala de artă şi Facultatea de arte vizuale – secţia Pictură) în Oradea. A pictat aproape 1000 de tablouri, din care peste 800 se gă1

Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678, Veneția - d. 28 iulie 1741, Viena) a fost un compozitor italian, de profesie preot catolic. Este considerat drept cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical venețian. A murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității Tehnice din Viena.

2 Adrian Virgil Pintea (n. 9 octombrie 1954, Beiuș – d. 8 iunie 2007, București) a fost un renumit actor român de teatru, film și televiziune care a adus o contribuție deosebita scenei și cinematografiei românești

Intrarea la muzeul Flutur - Elena Bissinger Dan Costinaş: Monet şi Renoir sau mai degrabă Pollock3 şi Kandinsky?

3

Jackson Pollock (n. 28 ianuarie 1912, Cody, Wyoming - d. 11 august 1956, Springs-East Hampton, New York) a fost un cunoscut pictor american, unul din exponenții majori ai expresionismului abstract.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Elena Bissinger: Aceştia mi-au plăcut dintotdeauna, dar nu ei sunt cei de la care am pornit. Renaşterea (Botticelli4 şi sfârsitul sec. al XV-lea), Clasicismul (Poussin5 şi sec. al XVII-lea) şi Realismul (Courbet6 în sec. al XIX-lea) sunt cele trei mari curente, „treptele” de pe care m-am lansat în carieră.

Ori de câte ori am fost tentată să pictez în stil impresionist, am considerat că este mai bine să amân momentul pentru mai târziu, după ce voi fi aprofundat stilurile clasic şi realist. Am început să pictez încă din copilărie, în special peisaje, flori, animale…

Mai târziu, în facultate fiind, am descoperit un adevăr fundamental: doar pornind de la clasic îţi poţi defini stilul. Pe cei doi exponenţi majori ai expresionismului abstract i-am descoperit ceva mai târziu şi m-am lăsat angrenată în stilul degajat, gestual şi spontan. Deoarece consider că încă mai am multe de învăţat, aştept să mă surprind căutând în subconştient acel licăr unic, sursa unei creaţii revoluţionare, ceva ce nu a fost descoperit încă, ceva ce nu a fost conceput. De fapt, pentru tot ceea ce creăm suntem îndatoraţi certitudinii că avem deja integrate: ideea, cuvântul, starea – şi dobândim toate acestea numai prin cunoaştere, simţire, stări sufleteşti.

Cum se întâmplă de fapt la toţi pictorii, şi lucrările mele îmi trădează diferitele perioade pe care le-am parcurs.

D.C.: O expoziţie de pictură este un monolog al artistului sau un dialog cu privitorii?

E.B.: Mai degrabă un monolog, zic eu, dar şi dialog. Despre aceasta din urmă formă de „convorbire” aş spune doar atât: ca pictor, vii în faţa publicului cu creaţiile tale, iar lucrările trebuie să „vorbească” despre tine mai mult decât rosteşti tu în cuvinte. De obicei, impactul unei expoziţii este unul pozitiv şi realizează, între privitor şi artist, o punte, o legătură directă. De la un astfel de eveniment pleci, de regulă, fericit şi împlinit, deoarece gându4

Sandro Botticelli - de fapt Alessandro di Mariano Filipepi - (n. 1 martie 1445, Florența - d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene.

5 Nicolas Poussin (n. 15 iunie 1594, Les Andelys, Normandia – d. 19 noiembrie 1665, Roma) a fost un pictor francez din perioada clasicismului baroc.

6 Gustave Courbet, (n. Jean Désiré Gustave Courbet, 10 iunie 1819, Ornans/Franche-Comté - d. 31 decembrie 1877, La Tour-dePeilz/Elveția) a fost un pictor francez, care a condus mișcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al 19-lea.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

rile şi impresiile pozitive te domină şi îţi dau încredere în forţele proprii, dar şi imboldul de a crea mai departe. Cu speranţa că ai transmis privitorului exact mesajul dorit, cauţi să menţii un echilibru între aşteptările potenţialilor vizitatori (clienţi) şi propria plăcere de a picta.

D.C.: Cui vă adresaţi cu precădere: iniţiaţilor sau celor nesofisticaţi?

Ochi de stea E.B.: Pictez pentru ceea ce sunt şi mă adresez celor ce vor, indiferent de statutul lor. Iubitorul de artă, indiferent cât este de iniţiat, are capacitatea de a recunoaşte în creator pe acel personaj misionar al cărui mesaj artistic l-a făcut să tresară, l-a făcut să-şi îndrepte privirea spre operă, spre acea lucrare. Şi doreşte, poate, să o păstreze în amintirea lui.

D.C.: Talentul se moşteneşte?

E.B.: Se poate, oare, vorbi despre legile geneticii în acest caz? Posibil, dar cred că moştenirea talentului este, mai degrabă, un dar de la Dumnezeu.

Am avut norocul de a mă naşte lângă un tată căruia nu-i era nici străin şi nici indiferent simţul artistic.

S-a îngrijit ca dragostea lui pentru frumos să o lase moştenire aceleia care, credea el pe atunci, avea să-i calce pe urme. Tata a fost zugrav de meserie, dar avea un deosebit simţ al frumosului şi al esteticului.

Nu avea de unde să ştie că, peste ani, din cele cinci fete pe care le-a adus pe lume, două aveau să opteze pentru artele plastice. Spun asta deoarece mai am o

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE soră care pictează şi pe care am descoperit-o eu mai târziu, iar în completare, vă spun că şi fiul meu cel mare – Antoniu – desenează foarte frumos. Fiecare din ei deţine deja propriul palmares artistic.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

E.B.: Nu aş putea spune că numai eu pictez flori, dar pot să afirm că numai eu pictez florile aşa.

Adună o sută de artişti într-un loc şi dă-le aceeaşi temă; fiecare o pictează în stilul său, pentru că fiecare o percepe altfel. Îmi place să cred că abordarea mea plastică este una deosebită, deoarece stilul de pictură în cuţit nu este foarte comun şi, oricum, nu în această manieră.

D.C.: Aţi pictat vreodată icoane?

E.B.: Am pictat icoane, îmi plac foarte mult, dar consider că e un subiect mult prea sacru şi, nu mă tem să recunosc deschis, mă tem să nu deviez de la canon. Aş lăsa mai degrabă călugărilor sau maicilor această sarcină, deoarece sunt mai aproape de cele sfinte; ei şi-au dedicat întreaga viaţă monahiei, de aceea consider că sunt mai curaţi la suflet decât noi şi mai îndreptăţiţi să picteze icoane. Chiar de curând am cumpărat o icoană şi i-am dăruit-o soţului meu.

Clematis mov – D.C.: Ce rol joacă puritatea culorii în ansamblul compoziţional?

E.B.: Consider că puritatea culorilor porneşte dintr-un sufletul cald şi dintr-o inocenţă necompromisă. Astfel, într-o compoziţie, culorile au rolul de a transmite tot ceea ce artistul doreşte pentru sine în primul rând: căldură, dragoste, simţăminte profunde şi sensibilitate. Privitorul le recepţionează prin intermediu picturii şi beneficiază de energia pozitivă transmisă de aceasta.

D.C.: „Amprenta” Elenei Bissinger e mai mult tematică sau stilistică?

D.C.: Cât trăieşte un tablou?

E.B.: Viaţa unui tablou depinde în primul rând de calitatea materialelor. Dacă în trecut vopselele erau preparate în atelier de către ucenicii marilor maeştri şi, în timp, aceste culori şi-au arătat adevărata lor valoare, nu aş putea spune despre materialele folosite în prezent că ar dăinui măcar tot atât. Aş prefera să cred că evoluând, a crescut rata durabilităţii şi prelungirii vieţii unui tablou.

D.C.: Aţi avut trotinetă? Ce doreaţi să deveniţi pe vremea aceea?

E.B.: Nu am avut niciodată trotinetă şi nici bicicletă, dar tot ce-mi puneam în gând, într-o zi se împlinea. Provin dintr-o familie modestă (ca să nu spun de-a dreptul săracă), cu multe guri de hrănit, nici nu aveam dorinţe prea mari fiind conştientă că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, ştiam că nu au de unde. Îmi amintesc cu emoţie că într-o seară, mică fiind, primisem de la părinţi cu ocazia sărbătorii de 1 Mai, o pereche de pantofi roşii din lac, ceea ce pentru mine era tot ce îmi doream la vremea respectivă. În acea noapte i-am visat, eram fericită, dar cum ştiam că visele se risipesc odată cu venirea zorilor, nu mică mi-a fost mirarea când dimineaţa i-am găsit, cât se poate de reali, lângă patul meu. Uitasem complet că tocmai îi primisem în ajun şi am rămas mult timp cu impresia că uneori visele se împlinesc.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mai târziu au venit dorinţele adevărate şi pot spune că sunt un om împlinit deoarece mi-am îndeplinit misiunea pe acest pământ: mi-am format o familie, am construit o casă, am sădit cel puţin un pom şi mi-am definit cariera de artist plastic, după ce 10 ani am lucrat ca muncitor într-o fabrică de mobilă.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

turi pe perete. Am fost deosebit de încântată şi mia întărit încrederea în forţele proprii, fiind pe atunci elevă la gimnaziu.

Dumbrava cu flori D.C.: Cum vedeţi lumea Artelor Plastice româneşti în momentul de faţă? (Evoluţia dv. ar fi avut aceeaşi traiectorie, să presupunem, la Bucureşti?)

D.C.: Trandafir sau floarea-soarelui?

E.B.: Înclin să afirm că este un ciclu de trandafiri şi floarea-sorelui. Nu vreau să pară că am o obsesie a florii soarelui, asa cum se spunea despre Van Gogh7 de pildă. Din 2002 până în 2004 am preferat stilul abstract şi am cochetat cu tehnica drip painting, ca şi Pollock. Vezi MacrelArt.com; aici am postat lucrări din acea perioadă şi majoritatea au luat drumul către SUA. Sunt peste 400 de lucrări în acest stil, care acum sunt în colecţii private din SUA şi EUROPA, iar alte aproximativ 400 de lucrări cu flori, majoritatea în colecţii particulare din România.

E.B.: Nu pot să spun că o văd catalogată într-un anume curent. Tot ce se pictează este ca un torent de informaţii într-un amestec de abstract şi impresionism. Toţi trecem prin perioade de căutare, regăsire, renegare… Dacă m-aş fi născut la Bucureşti, poate aş fi ales să mă exprim într-o altă formă de artă. Mi-ar fi plăcut baletul, eram ca o trestie, aveam silueta ideală pentru un asemenea rol.

D.C.: Ce aţi simţit când s-a vândut primul dv. tablou?

E.B.: Nu a fost un tablou de şevalet, ci a fost o pictură pe perete. Tata mă lua cu el la lucru şi pictam pe pereţi tot felul de modele figurative. Am primit primii mei bani pentru restaurarea unei pic7

Vincent Willem van Gogh ( n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Olanda, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franța) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional

Inima verii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

D.C.: Numiţi două persoane care v-au orientat paşii înspre această frumoasă carieră.

E.B.: În afară de tatăl meu, l-aş menţiona pe profesorul Anton NAGHIU, promotor şi fost director al Universităţii Populare din Beiuş, cel care m-a ajutat să fac prima expoziţie personală în iulie 1997 la Videojobcenter, Primăria Beiuş. L-am cunoscut şi pe marele artist al Beiuşului, Niculiţă POP, dar atunci eram prea mică să pot realiza adevărata dimensiune a evenimentului. Una peste alta, am fost pe mâini bune şi le mulţumesc cu această ocazie tuturor că au apărut în calea mea atunci când era nevoie.

D.C.: Va mai exista pictura la sfârsitul Mileniului al III-lea?

E.B.: Nu prea cred, sau poate va fi ceva de tip SF; la cât de mult este poluată atmosfera şi planeta noastră, m-aş mira să mai existe viaţă pe Pământ. Dar să ne lăsăm pentru o clipă amăgiţi de vise: poate vom avea tablouri care vorbesc şi se mişcă la fel ca în Harry Potter, eventual un fel de tablouri, care să-ţi ţină companie şi să-şi schimbe înfăţişarea după starea ta de spirit, determinându-te să fii vesel când eşti trist… Poate se adună toate artele: pictura, muzica, teatrul… într-un singur corp, formând un întreg. „Ei, dacă aş şti eu!”, vorba unui vechi prieten de familie.

Voal de seară

Când ploaia râde cu noi

D.C.: Aşa cum se obişnuieşte în interviuri, vă las ultimul cuvânt:

E.B.: Nu aş fi încheiat încă, dar mi-e frică să nu vă plictisesc, mai bine rămâne ca picturile mele să vă spună mai multe decât am făcut-o eu. Mulţumesc pe această cale d-lui Dan Costinaş pentru şansa de a vă vorbi prin intermediul acestui interviu.

Dorindu-vă toate cele bune, aştept să ne revedem într-un context artistic viitor. Cu stimă, Elena.

Pictoriţa la unul dintre evenimentele artistice

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nuferi pe lacul roşuleţ

Pocalul de nisip

Despre expoziţii personale, colective, disticţii puteţi citi accesând site-ul: http://www.picturi.com/elena_bissinger/biografie

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

50 de ani fără George Călinescu Autor: Mihai Ştirbu

„Neglijarea vieţii particulare se explică prin frenezia cu care şi-a cheltuit G. Călinescu întreaga energie creatoare pentru a se adresa publicului.

Dacă scrierea unui bilet către un prieten i se părea o corvoadă, redactarea unui articol în fiecare zi, în afară de îndeplinirea a numeroase alte obligaţii, reprezenta pentru el un act firesc, ca respiraţia. Şi dacă obligaţia de a rezuma în fiecare seară, într-un jurnal întâmplările de peste zi o considera agasantă, citirea şi comentarea în scris a întregii literaturi române, de la origini şi până în vremea lui, îl pasiona.“

G. Călinescu de Alex. Ştefănescu România Literară, nr. 6, 2003.

GEORGE CĂLINESCU ŞI ALICE TRIFU

Criticul literar, esteticianul, profesorul universitar, romancierul, poetul, dramaturgul, regizorul, publicistul, traducătorul, folcloristul, colecţionarul de artă, bibliofilul, directorul de revistă, omul politic, eseistul şi istoricul literar George Călinescu, a fost un om ales al sorţii. Asemeni tuturor oamenilor importanţi de cultură, avea ciudăţeniile lui, care i-au fost respectate sau ignorate de către apropiaţi.

Oricine a trecut printr-o şcoală, indiferent de felul ei, a auzit de George Călinescu şi de Istoria literaturii române de la origini până în prezent, consi-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

derată un reper în critica şi istoria literaturii noastre. De fapt, Călinescu este considerat unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.

Născut la Bucureşti la 19 iunie 1899, a ajuns academician, o personalitate enciclopedică, deşi n-a avut o copilărie fericită. A trăit în casa unui funcţionar C.F.R., Constantin Călinescu, mic burghez, tatăl fiind (probabil!) Tache Căpitănescu (Capitanovici, fratele soţiei aceluia). Mama sa naturală era Maria Vişan, o femeie inteligentă, căreia îi plăcea să spună poezii, dar era cam rea de gură. (A murit la 15 noiembrie 1958, fiind înmormântată la cimitirul Herăstrău. Era fiica unor ţărani, dintr-un obscur sat oltenesc). În copilărie, G. Călinescu nu a ieşit în evidenţă cu nimic, a fost un copil mediocru.

Primele amintiri din copilărie aveau să fie rememorate, fără emoţie, mai târziu: Întîia amintire

pe care o am ca şi copil este următoarea: mă aflam în braţele cuiva pe o tindă gigantică, privind spre un bulevard imens... (Psihologie, 1964); Casa mi se părea colosală, treptele peronului imense ca ale basilicii Sfântul Petru... [...] Mărul era imens... şi de o acreală paradiziacă... [...] Ofiţerul era căpitan şi-l socoteam important ca Alexandru cel Mare... [...] De Botoşani se leagă amintirea unei pagode enorme într-o pădure de arbori monstruoşi [...] Curtea era foarte mare..., spaţii incomensurabile pentru mine... (din vol.

Rememorări, 1947).

Firesc poate, de-a lungul vieţii, a încercat să ascundă faptul că mama sa era, de fapt, menajera casei. Sentimentul de frustrare, generat de adevărata sa origine, l-a determinat să-şi „aranjeze" actul de naştere: „l-a îndoit tocmai pe rubrica unde era înregistrată profesia mamei (deşi nu acolo era locul firesc de pliere) şi l-a ars cu mult meşteşug în dreptul cuvântului umilitor (profesia), ţinând apoi documentul ore întregi deasupra unui bec pentru a-l „învechi cum se cuvine" (istoriiregasite.Wordpress.com/2012/08/25 Cine a fost mama lui George Călinescu).

Din 1907, pentru că mama naturală îşi dăduse acceptul, a fost înfiat de soţii Călinescu, fiindcă ei nu aveau copii. După înfiere, numele său oficial a devenit Gheorghe Călinescu, evitat de însuşi scrii-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE torul, care prefera atât în exprimarea orală cât şi în scris, a prenumelui „George". Punerea în legalitate sa produs prin utilizarea pseudonimului „G. Călinescu". „Biografia lui G. Călinescu, deşi cunoscută în bună parte, conţine încă unele inexactităţi, unele neclarităţi şi, de ce nu, unele zone complet albe, care ar necesita reluarea cercetărilor în arhive publice şi particulare, unde sunt indicii, există materiale de natură să modifice şi să contureze cu mai multă precizie, portretul total al acestui insolit scriitor şi om al cetăţii."

(Nicolae Scurtu, România Literară, nr. 51-52, din 2005).

Şcoala primară a făcut-o şi la Iaşi, la Colegiul Carol I (primele două clase), şi la Bucureşti, la Şcoala Cuibul cu barză, următoarele două. Gimnaziul l-a urmat la Dimitrie Cantemir, iar studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr. Tot la la Bucureşti a absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie, obţinând licenţa în Litere în 1923, cu teza Umanismul lui Carducci. Ca

urmare, a predat limba italiană în Bucureşti şi Timişoara, la diverse licee. Beneficiind de o bursă acordată de Academia din România, a plecat pentru doi ani în străinătate. În Italia a devenit membru al Şcolii Române din Roma în perioada septembrie 1924-iunie 1926, sprijinit de profesorii săi, D. Onciul şi Vasile Pârvan, dar şi la recomandarea călduroasă a lui Ramiro Ortiz8.

Odată revenit în ţară, în 1926 a obţinut o detaşare la Liceul Gheorghe Şincai din Bucureşti.

Din 1931 a devenit profesor definitiv de literatură română. A obţinut în 1936 titlul de doctor în litere la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă în valoare pentru prima dată de el. Apoi a fost numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, după ocuparea postului prin concurs. Cursurile şi conferinţele le interpreta cu mare farmec. A fost, categoric, o natură histrionică. Mim de geniu, „cu firea lui de artist, G.Călinescu ştia să creeze atmos-

8

Ramiro Ortiz (n. 1 iulie 1879 Padova - d. 26 iulie 1947 Padova) a fost un istoric literar și profesor universitar italian. A fost profesor la Universitatea București, Facultatea de Litere și Filozofie, aici a întreprins studii de italienistică și comparatistică. În 1934 este numit membru de onoare al Academiei Române. A fost unul dintre maeștrii lui George Călinescu, omul care a avut cea mai mare înrâurire asupra tânărului critic.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

feră de sărbătoare" – G. Pruteanu, FELDEINŢA CĂLINESCIANĂ.

Mai puţin cunoscută, literatura sa epistolară, destul de săracă pănă acum, ajută la pătrunderea în universul biografic şi, uneori creator, al celui mai critic literar în confesiunile despre el şi despre ceilalţi contemporani. „Revelatoare mi se par şi cele

două misive, recent descoperite, care vin să completeze bibliografia lui G. Călinescu şi care aduc unele informaţii noi privitoare la relaţiile sale cu reprezentanţii autorităţilor, fireşte, din epoci diferite.

Cea dintâi epistolă a fost trimisă istoricului Alexandru I. Lapedatu (1876-1950), ministru al Cultelor şi Artelor (1923-1926, 1927, 1927-1928, 1934-1936), personalitate remarcabilă din toate punctele de vedere, care a susţinut, eficient, orice iniţiativă culturală privitoare la români şi la rolul lor în istorie." (Întregiri la bibliografia lui G. Călinescu de Nicolae

Scurtu)

Din 1945 s-a transferat la Universitatea din Bucureşti. În 1947 a apărut seria nouă a revistei Jurnalul literar, la care a colaborat. A devenit membru al Academiei Române, dar a fost exclus din universitatea bucureşteană. Deşi avea convingeri politice de stânga, aprobând prin ode publicate în Revista Fundaţiilor Regale dictatura regelui Carol al doilea, G. Călinescu s-a adaptat după abdicarea regelului Mihai la ideologia puterii instalate în 1947. Astfel a reuşit să călătorească pentru documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) şi în China comunistă. Rezultatul n-a lipsit, s-a tradus în scrierile Impresii de călătorie Kiev, Moscova, Leningrad, 1949 şi Am fost în China nouă, 1953.

Interesant este modul în care a cunoscut-o Călinescu pe viitoarea soţie. Într-o zonă mondenă a anului 1928, scriitorul era lângă maşina defectă (un Peugeot-bébé), a prietenului său, I. Valerian, directorul Vieţii literare. Au trecut pe acolo două fete, pe care cei le-au invitat la un restaurant, la o bere.

Pe una dintre ele, Alice Trifu, Călinescu a remarcato şi şi-a amintit-o după aceea datorită aspectului ei şcolăresc, dar şi pentru preocuparea faţă de literatură şi de revistele literare (G. Călinescu era interesat de modă. În articole pomenea de „spiritul de turmă" în ceea ce priveşte moda). Şi datorită preocupării comune pentru literatură, au început să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

se întâlnească. Prin formaţia sa, Călinescu s-a transformat într-un fel de mentor al fetei, recomandându-i anumite lecturi, dar şi dându-i sfaturi legate de ţinuta ei vestimentară.

Dar, Călinescu a devenit profesor de liceu la Timişoara. La 29 de ani, îşi dorea să desfăşoare o fructuoasă activitate ştiinţifică, să ajungă „un nume”, de aceea revenea deseori la Bucureşti în cercurile literare, trăind perioada de acumulare şi de formare a personalităţii sale ştiinţifice.

Timişoara ar fi putut însemna totul pentru el. Însă Călinescu era un om realist, gândind că dacă s-ar însura, totul ar trebui să fie conform aspiraţiilor şi felului său de a fi. El, oricare ar fi fost situaţia, trebuia să-şi vadă împlinite aspiraţiile intelectuale, să aibă timp pentru studiu, pentru citit şi scris, fără împovărătoarea grijă a menajului unei case. Şi-a amintit-o pe Alice Trifu, care avea cu zece ani mai puţin decât el, şi care acceptase tendinţa sa de dascăl şi-l respectase ca atare, înţelegându-i dorinţa de a se realiza.

Alice Trifu îl preţuia pe omul căruia îi prevedea un viitor plin de realizări. Poate şi-au pregătit amândoi momentul, poate nu, dar în vacanţa Paştelui anului 1929, Călinescu a cerut-o de soţie părinţilor ei. A prezentat-o pe Alice şi familiei sale. Scena vizitei de convenienţă la „mătuşi" a fost descrisă de însăşi viitoarea soţie a lui George Călinescu: „M-am dus îngheţată de frică să mă prezinte mătuşilor. Leam găsit îmbrăcate cu rochii cu gulere tari, strânse în corsete cu balene şi lăudându-se cu familia de greci din care se trăgeau, cu tot felul de unchi şi rude bogate. După sobă se afla femeia de servici, care la fiecare rudă scoasă din traista familiei, arunca cu voce batjocoritoare: «...a, beţivu ăla?», «descreieratul ăla!?», etc." Mai târziu, Alice avea să afle că cea pe care o credea „servitoarea" casei, era de fapt mama lui Călinescu.

Foarte repede, căsătoria civilă şi religioasă a fost la 4 mai 1929, la biserica Floreasca din Bucureşti, naşii de cununie fiindu-le prietenii părinţilor lui Alice, familia Maria şi Ioan Raicu. La nuntă au participat 12 invitaţi. În a treia zi de la căsătorie, obligaţiile profesionale l-au silit pe Călinescu să meargă la Timişoara, unde era profesor.

George Călinescu şi un grup de colaboratori. Scriitorul în stânga jos, alături de soţie.

Ca orator sau conferenţiar, avea să aibă mereu succes. Amfiteatrele, la Timişoara, Iaşi sau Bucureşti, erau prea mici pentru „discursurile” lui Călinescu. Uneori, se întîmpla să se spargă şi geamuri din cauza aglomeraţiei. Nu doar studenţii rămâneau câteva ore în sală, ca să păstreze locul, veneau şi mulţi intelectuali din afară. Câteodată, uşile nu se închideau, iar cei de pe coridoare se mulţumeau doar

să-l asculte. Înainte de a ajunge la catedră, glasul profesorului se înălţa răsunător... vorbea în picioare... se plimba cu paşi mari pe postamentul din faţa catedrei, întoarcerile în loc sau opririle fiind marcate şi de rotirile privirii... Ochii fulgerau pe deasupra capetelor când vorbitorul se aprindea, în demonstraţia unei idei şi părul negru, lucios, se despărţea în două aripi zbuciumate... Glasul timbrat, puternic şi ascuţit se lansa în largi volute, cu cezuri neaşteptate, urmate de tonuri mai înalte sau de finaluri de frază voit sobre... Vocea sa, cine nu şi-o

aminteşte? bizară la primul contact, devenea fermecătoare, apoi în sforţarea de a fi declamatorie, din care rezultau ondulante efecte de crescendo şi descrescendo. O voce uşor cântată, orchestrată pe mai multe registre, cu variaţii periodice în ton, pe un diapazon al notelor de sus. Aproape toţi cei care l-au evocat pe Călinescu folosesc, pentru a numi întâlnirile cu el, fie în public, fie private, cuvântul SPECTACOL: Corneliu Baba9, N. Barbu10, G. Muntean, M. Novicov, Vladimir Streinu11 ş. a.

9

Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906, Craiova - d. 28 decembrie 1997, București) a fost un pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar și pentru alte tipuri de tablouri și ilustrații de cărți.

10 Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 18 martie 1895, Câmpulung-Muscel, d.

11 august 1961, București) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi-a manifestat de la începutul căsniciei tendinţa autoritară hotărând, poate fără a o consulta pe proaspăta soţie, să refuze chiar din anul căsătoriei (1929), să stea împreună cu avuţii ei părinţi.

Abia în Bucureşti, îndemnat de soţie, Călinescu şi-a făcut singur planurile pentru propria casă, în Floreasca, până atunci fiind doar chiriaş. Casa din actuala str. George Călinescu (fostă Vlădescu) nr.

53, este pe locul primit ca zestre de soţie. Acolo fusese un grajd pentru caii de curse ai socrului său, Simion Trifu, transformat şi adaptat pentru locuit. În curtea casei vieţuiau „prietenii” scriitorului: „Seneca” (o broască ţestoasă) şi „Fofează” (câinele numit Stolt în scrierile sale). Soţia Alice îşi amintea cu tristeţe că înainte de a muri, căţelul Fofează s-a aşezat pe pieptul stăpânului, apoi inima i s-a oprit. „A murit stâlpul casei" a zis atunci George Călinescu. În faţa locuinţei, Călinescu îşi construise un bazin cu jeturi de apă, printre tufe de trandafiri.

Sub crengile dudului din curte, erau agăţate colivii cu canari şi papagali. Corpul de casă construit după proiectul lui George Călinescu, are două încăperi suprapuse, jos sufrageria, deasupra dormitorul (cu tavanul din bârne, lăcuite brun-deschis). În locuinţa închiriată după căsătorie, şi-a impus voia, influenţând-o pe Alice astfel ca ea să-l recunoască drept stăpân al casei. El hotăra totul, începând cu amenajarea locuinţei, continuând chiar şi cu alegerea ţinutelor soţiei.

Abia în perioada ieşeană, Călinescu a început, încet-încet, să renunţe la atitudinea de superioritate în familie. O lăsa pe soţie să iasă la cumpărăturile pentru asigurarea traiului zilnic, chiar o ruga să-i aleagă îmbrăcămintea. În schimb, când invita duminica la masă colaboratorii de la Jurnalul literar, el obişnuia să gătească singur în bucătărie. „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam. El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

11 Vladimir Streinu (n. 23 mai 1902, Teiu - d. 26 noiembrie 1970, București) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

altele". Aşa fiindu-i felul, păstra în el necazurile sau problemele care-l frământau, nepermiţându-i soţiei să-i fie aproape. Pentru cei din afară, viaţa lor părea austeră, fără vizite sau mulţi invitaţi. Însăşi Alice spunea: Viaţa noastră a fost totdeauna modestă.

Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut, nu făceam mai niciodată nimic împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte."

Totuşi, dacă soţia pleca în oraş după cumpărături, îl găsea la fereastră aşteptând-o şi întrebând-o, ca un copil, ce i-a adus. Călinescu era mare amator de dulciuri, îndeosebi de dulceaţă, manifestând chiar lăcomie. Dar, uneori, Călinescu preţuindu-şi totuşi soţia, îi citea din cele scrise de el, considerând că ea reprezintă „bunul-simţ al poporului". Indiferent de ce s-a spus despre relaţia dintre cei doi, în paginile de Jurnal el îşi făcea mustrări de conştiinţă din cauza atitudinii proprii faţă de soţie: Cu Vera am

făcut o greşeală. Prea multă afecţiune de la început, dar şi multă intenţie pedagogică, sugerarea că totul e de învăţat. Şi-a pierdut astfel orice încredere în sine şi a devenit timidă. Peste tot şi peste toate, din amintirile doamnei Alice-Vera Călinescu rezultă că împreună cu soţul ei, fusese naşă la căsătoria doctorului Constantin Giugiuc din Bucureşti. Acel doctor îi procurase lui G. Călinescu material iconografic, cu imagini şi chipuri din Bucureştiul de altădată, pe care le-a folosit în romanul Enigma Otiliei.

Călinescu a fost marcat toată viaţa de golul din copilărie. Fără o mamă adevărată, fără un tată adevărat, era obsedat de ideea paternităţii. Pentru că n-a avut o copilărie firească, normală, se poate spune că anii începutului i-au fost mediocri, lipsiţi de seva dragostei părinteşti, brăzdaţi de complexe şi frustrări. Ba, chiar amintirea copilăriei îl indispunea. Neîmplinirile din copilărie s-au tradus la maturitate prin colecţionarea unor păpuşi (azi aflate în sediul Fundaţiei Naţionale „G. Călinescu" din Oneşti, datorită profesorului Const. Th. Ciobanu).

Uneori Se amuza să pună la cale mici farse, era amator să asiste la improvizări de fantezii comice. Într-o excursie propune: Papadima, să simulăm un

atac de gangsteri! Şi-a întors şapca pe dos, şi-a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pus masca – şi erau în bâlciuri nişte revolvere de ceramică – şi, foarte grav, a înscenat imediat toată scena, toată regia. Sare în maşină, el fiind unul dintre gangsteri. Cu masca şi pistolul a cerut să fie şi fotografiat. Născocise cândva un aparat de îmbrăcat hainele deodată. De maşina sa, o Volgă, se bucura ca de o jucărie. Îl încântau darurile mici (...), un carneţel-agendă, cărţi de joc de mărimea unei cutii de chibrituri. Când doamna Călinescu se întorcea din oraş, era nerăbdător să vadă ce i-a adus.

Dinu Pillat povesteşte că l-a văzut odată, când se credea singur, în salonul unei case de odihnă, urcat pe un scaun, cum tot potrivea limbile unui ceas cu cuc la orele când cucul trebuia să iasă (...), zâmbind încântat de câte ori îl vedea că se arată şi face «Cu-cu!». (conform GEORGE PRUTEANU, FELDEINŢA CĂLINESCIANĂ - Copilul etern, Poza infantilă).

Între 1921-1924 la Roma, unde a rămas împreună cu Ramiro Ortiz (profesor de limba italiană la Universitatea din Bucureşti, a înfiinţat revista Roma (1 ianuarie 1924). A tradus Decameronul şi însemnări ale scriitorilor Luigi Pirandello şi Benvenuto Cellini, sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz. Trebuie spus că între cei doi s-a înfiripat o strânsă amiciţie.

Recunoscător, ajuns el însuşi profesor, Călinescu studentul de odinioară - mărturisea că datorită acelui fin intelectual şi-a însuşit o „educaţie literară” de excepţie: Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el

am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu. Evident, în Italia, G. Călinescu a cercetat în arhive şi biblioteci celebre din Roma, rezultând două cărţi - Alcuni missionari catolici ita-

liani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925) şi Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni (1930), dar şi în articolul - Valachia şi Moldavia în vechile periple italiene. Acest articol a fost publicat în Omagiu lui Ramiro Ortiz, cu prilejul a douăzeci de ani de învăţământ în România, la Bucureşti. În 1926 a publicat versuri în revistele: Uni-

versul literar, Sburătorul, Sinteza, Viaţa literară, Gândirea. Mai târziu a publicat articole, cronici şi

medalioane. Trebuie spus că George Călinescu era un om orgolios, care nu suporta a se asimila unui grup. Nu-i plăcea existenţa cenaclurilor. Conform amfitrionului Lovinescu, la Sburătorul a fost de pu-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

ţine ori, deşi fusese bine primit acolo: Dumnealui

este domnul George Călinescu, autorul acelui portret al meu din Vremea. N-am ce zice, mi-a întrecut genul. (...) Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară, şi totuşi, după cele câ-

teva vizite, în care de fapt a făcut figură de disident, (rămânea cu bărbia ridicată, cu aerul absent... un gest de retragere în sine, de elaborare intimă), n-a mai călcat pe acolo.

A încercat în 1930 o experienţă care s-a dovedit costisitoare: a editat două numere din revista sa personală Capricorn. Prin cele două reviste a descoperit reţeta criticii aplicate literaturii române prin încercări. O fertilă experienţă de cronicar a avut la revista Viaţa românească, începând cu 1931, revista fiind condusă de Garabet Ibrăileanu12.

Anul 1933 a fost al începutului Cronicii mizantropului, în Adevărul literar şi artistic. Eseurile publicate în revistă, şi le-a adunat mai apoi în cartea denumită asemeni rubricii: Cronica mizantropului.

Tot în anul 1933 i-a apărut primul roman Cartea nunţii, în care a prezentat iubirea în modul cel mai firesc. Chiar episodul amuzant al primei întâlniri cu viitoarea soţie, Alice, este descris cu lux de amănunte în acest roman. În anul 1938 a publicat Enigma Otiliei. În 1941 a publicat Istoria literaturii române de la origini până în prezent, o carte de referinţă pentru criticii şi istoricii literari. Lucrarea trebuia să apară în două volume, dar în toamna anului 1940 G. Călinescu i-a propus lui Al. Rosetti: să facem din tot,

oricât de gros (să zicem 800 pag. din cauza clişeelor), un singur volum compact ca o enciclopedie. La 15 aprilie 1941 a anunţat finalizarea volumului.

Din această „Istorie” rezultă că debutul său literar a fost în Universul literar (1926), cu câteva versuri pe care le-a catalogat drept „încercări”.

12

Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XXlea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Tot din categoria literaturii epistolare, cu caracter mai mult documentar, este scrisoarea către prima femeie ministru al Sănătăţii, Florica Bagdasar13 (1901-1978). Era medic psihiatru, care a organizat activitatea sanitară din România, ca ministru, în perioada 26 septembrie 1946-28 august 1948. Scrisoarea este interesantă din punct de vedere documentar.

Bucureşti, 15 iulie 1947. „Stimată doamnă Bagdasar, Cu greu îmi vine să intervin în cazuri de comprimare, fiindcă îmi închipui că aţi primit atâtea mesagii câţi funcţionari. Aşa se explică şi tardivitatea acestei scrisori. Cel în chestiune mi-e rudă de aproape şi aş păcătui poate de pedanterie şi insensibilitate păstrând o completă rezervă. E vorba de dr. C. Giugiuc, care funcţioneză, depinzând de Ministerul Sănătăţii, la Ministerul Educaţiei, ca medic al policlinicilor şcolare (delegat pe lângă Facultatea noastră de Litere). O sănătate cerând cruţare împiedică pe dr. C. Giugiuc să se ocupe atent de clientela particulară (a fost medic militar, reformat pentru invaliditate) nu însă şi de la ocupaţiile policlinice. În general a fost un medic, salariat de stat, care n-a cultivat consultaţia comercială. Pierderea postului l-ar stânjeni. Iată pentru ce m-aş bucura să nu fie printre medicii comprimabili şi v-aş ruga, cu deplină sinceritate, să faceţi sforţările posibile spre a-l menţine.

Vă rog să primiţi mulţumirile şi respectuoasele mele omagii, G. Călinescu” (ROMÂNIA LITERARĂ, nr 51-52, din 2005 Întregiri la bibliografia lui G. Călinescu de Nicolae Scurtu).

13

Florica Bagdasar (n. 24 ianuarie 1901, Bitolia-Monastir, Macedonia d. 19 decembrie 1978, București) a fost prima femeie ministru din România, la Ministerul Sănătății, în anul 1946. Florica Bagdasar s-a născut în comuna Bitolia-Monastir din Macedonia, iar tatăl său a fost inginerul Sterie Ciumetti (inginer), macedoromân. Florica Bagdasar a absolvit Facultatea de Medicină din București în 1925 și a lucrat ca medic intern și extern la Așezămintele Brâncovenești. După căsătoria cu Dumitru Bagdasar în 1927, pleacă împreună la specializare profesională în America. Florica Bagdasar este mama matematicienei Alexandra Bellow (fostă Ionescu Tulcea), și este unul din personajele romanului Iarna decanului al scriitorului Saul Bellow. O placă memorială situată pe imobilul din Strada Speranței nr. 13, București, Sectorul 2 reamintește că aici au locuit dr. Dumitru Bagdasar și dr. Florica Bagdasar.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Debutul în dramaturgie a fost în 1943 cu: Sun sau calea neturburată. În anul 1953 i-a apărut romanul Bietul Ioanide, apoi: Nicolae Filimon (1959), Scrinul negru, roman (1960), monografia Gr. M. Alexandrescu (1962), volumul de poezii Lauda lucrurilor (1963).

Volumul Cronicile optimismului (1964), adună articolele publicate de G.Călinescu în diferite reviste Adevărul literar şi artistic, Tribuna poporului, Vremea, Lumea şi altele. În 1965, ultimul an al existenţei lui pământene, a publicat Studiu monografic, studiul Estetica basmului şi Impresii asupra literaturii spaniole, a doua ediţie.

A publicat monografiile lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu, Lovinescu, Ionel Teodoreanu. H. Papadat-Bengescu. N. Crainic, biografii romanţate, a ţinut numeroase conferinţe, academice sau radiofonice. A publicat, până în anul dispariţiei sale, mii de cronici literare în publicaţii din perioada antebelică, interbelică, dar şi după aceea. Adaptându-se vremurilor, şi pentru că se pare că multe dintre lucrările sale fuseseră scrise precipitat, şi-a retipărit aproape întreaga operă. Doar Istoria literaturii... a fost republicată mai târziu, (în anii ‘80), de fostul său asistent, profesorul Alexandru Piru14.

Postum i s-au publicat câteva lucrări originale şi multe culegeri: Estetica basmului; Vasile Alecsandri (1965); Opere, vol. I-XVII (1965-1983); I.

Eliade-Rădulescu şi şcoala sa; Studii şi cercetări de istorie literară (1966); Scriitori străini; Ulysse (1967) ş.a.

În noiembrie 1964, pentru că soarta nu iartă pe nimeni, a fost internat cu diagnosticul de ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, în întunericul nopţii, a plecat în lumea umbrelor din cimitirul Bellu, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român" (conform epitafului literar semnat de Geo Bogza). Era un profesor cu o voce a cărei intonaţie şi tonalitate erau apreciate, atrăgând. A fost critic lite14

Alexandru Piru (n. 1917, în jud. Bacău - d. 1993, București) a fost un critic și istoric literar român, profesor de literatură la Facultatea de Litere a Universității din București.

A fost unul dintre asistenții lui George Călinescu, alături de Dinu Pillat și Adrian Marino.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rar, istoric literar, prozator, poet, dramaturg și gazetar, George Călinescu (n. la Bucureşti la 19 iunie 1899 şi decedat la 12 martie 1965 la Bucureşti-Otopeni) este ultimul scriitor de talia unui Cantemir, Haşdeu sau Iorga. După el, o altă personalitate e greu să mai umple acest gol.

Dar, după moartea scriitorului, (cf. lui George Pruteanu), „un halo straniu persistă în jurul persoanei sale: La funeraliile lui Călinescu am fost martorul unui gest descins dintr-o halucinaţie. Părăsisem, în acordurile întunecate ale muzicii lui Bruckner, incinta Ateneului Român. Când sicriul era aşezat în maşină, din apropiere a ţâşnit o doamnă ca dintr-un album cu imagini vechi, strigând: «EU SUNT OTILIA!» Avea în mână o garoafă pe care a azvârlit-o peste trupul mineralizat... " Ca recunoaştere a contribuţiei lui pentru binele literaturii noastre, în 1966, Institutul de istorie şi teorie literară al Academiei Române a primit numele lui George Călinescu.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

ÎNTOARCEREA LA CĂRŢI: FELIX ITALIA de Mihai Zamfir15 Călinescu C. Gheorghe înainte de a deveni G. Călinescu, adică elevul şi studentul Călinescu C. Gheorghe înainte de a ajunge scriitorul G. Călinescu: iată un capitol palpitant de biografie, pe care istoricii literari îl pot încă frecventa cu folos. Observăm astăzi cu uşurinţă şi poate cu amuzament că „divinul critic“ (sintagmă devenită la fel de goală de sens şi la fel de iritantă ca „luceafărul poeziei“) a şovăit ceva vreme înainte de a deveni critic, fie el divin sau nu, iar urmele apăsate ale acestei şovăieli vor rămânea până la sfârşit înscrise în personalitatea călinesciană.

Importanţa decisivă a celor doi ani de Italia în naşterea autorului G. Călinescu a devenit între timp notorie, pusă în evidenţă de toate comentariile recente asupra acestei derutante personalităţi: rareori un interval redus din viaţa unui om va fi jucat un rol transformator de asemenea anvergură, precum stagiul italian din viaţa lui Călinescu. Plecase la Roma ca student nu prea sârguincios, printr-o fericită şi extraordinară şansă; s-a întors tânăr sclipitor, gata să înfrunte lumea întreagă. Refăcea instinctiv un traseu ilustru. De două secole şi jumătate încoace, providenţiala călătorie în Italia a lui Goethe avea să se repete în sute de alte ocazii şi în zeci de alte literaturi. La Călinescu, precum la Goethe, placa turnantă italiană a făcut minuni.

Din Peninsulă, viitorul scriitor s-a întors nu doar mult mai informat (citise tot timpul în ritm alert), nu doar veritabil poliglot (acum ştia italiana, 15

BIBLIOGRAFIE: Wikipedia, enciclopedia liberă „George Călinescu"; history-cluj.ro „Istoria cuplurilor", Lucian Nastasă; realitatea.net, miercuri 30 noiembrie 2011; istoria. md George Călinescu bio (Gheorghe Vişan), biografie (1899 1965); http:// dli.ro/casa-memoriala-george-calinescu.html; ROMÂNIA LITERARĂ, numărul 51- 52 din 2005 Întregiri la bibliografia lui G. Călinescu de Nicolae Scurtu; (Originalele celor două scrisori, necunoscute, se află la Arhivele Naţionale ale României - Bucureşti. Fondul Alexandru I. Lepădatu şi Fondul Florica Bagdasar.)

Mihai Zamfir (n. 6 noiembrie 1940, București) este un scriitor, istoric literar și critic literar român contemporan, profesor universitar la Universitatea București, unde predă stilistică, istorie literară şi literatura comparată. Debut în critică în 1962, la 21 de ani. Bursa doctorală în Franţa sub îndrumarea lui Pierre Guiraud, Universitatea din Nisa (1966-1967). Profesor la Universitatea din Lisabona (1972-1975). După Revoluţie a fost Subsecretar de Stat la Ministerul Educaţiei şi Cercetării (1990-1993) şi apoi Ambasador al României la Lisabona (1997-2001). între 2007-2012 a fost Ambasadorul României în Brazilia. Autor a numeroase sinteze, dintre care menţionam: Proza poetica românească în secolul XIX (1971), Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Poemul românesc în proză (1981), Formele liricii portugheze (1985), Cealaltă faţă a prozei (1988), Din secolul romantic (1989), Discursul anilor ’90 (1997). Mihai Zamfir este si autorul romanelor: Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Educaţie târzie (2 volume, 1998-1999), Fetiţa (2003), Se înnoptează. Se lasă ceaţa (2006).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE învăţase ceva mai bine latina lui liceală, cufundată între timp în uitare, îşi perfecţionase franceza şi germana), dar mai ales în posesia unui orizont nemărginit. Descindea în Bucureştii anului 1926 cu psihologia lui Rastignac, însă fără planul bine pus la punct şi fără certitudinile eroului balzacian; ştia doar că vrea să ajungă un „mare om”; şovăia în privinţa ariei intelectuale în care avea să-şi depoziteze excelenţa.

A sondat mai întâi, timid, erudiţia pură, cercetarea de arhivă (Alcuni missionari cattolici...): ecoul public a fost nul. A observat doar dimensiunile înfricoşătoare ale investigaţiei de arhivă, îndeletnicire ce te condamnă, în majoritatea cazurilor, la anonimat. A încercat apoi poezia, dar răspunsul autorităţilor critice ale momentului (Lovinescu, Ibrăileanu) nu i-a lăsat nicio speranţă. Într-o incertitudine mai greu de suportat decât înfrângerea, salvarea i-a venit tot din Italia, de la un italian al cărui model Călinescu şi-l însuşise instinctiv, din clipa în care luase contact cu marea cultură.

Benedetto Croce, fascinant probabil de la prima lectură, i-a rămas referinţă ocultă şi perpetuă, ferită de ochii celorlalţi. L-a citat doar rareori şi atunci ca pe un autor mai degrabă amendabil (în Tehnica criticii şi a istoriei literare). În realitate Croce i-a indicat lui Călinescu ce cale să urmeze.

Cultura filosofului napoletan, covârşitoare, se îmbina cu talentul speculaţiei filosofice – desăvârşit: învăţăcelul român nu poseda nici apetit filosofic, nici cultura enciclopedică strivitoare a lui Croce. Dar îşi va însuşi definiţia poeziei dată de acesta, îi va urma dialectica mentală, ascuţită, paradoxală şi negatoare. Îşi va da mai ales seama cum trebuie să scrii despre literatură: inspirat, ca un prozator propriu-zis, respingând cu eleganţă hotărâtă tot ceea ce contravine teoretic viziunii tale, considerându-i pe adversari fie inculţi, fie inepţi.

După însuşirea metodologiei croceene de bază, a putut face pasul următor, esenţial: acela de a vorbi despre literatură nu ca un filosof, nu ca un critic, nu ca un filolog, ci – luând câte puţin de la toţi aceştia – ca un prozator artist, producând în cititor o fascinaţie pur literară şi făcându-l să adere la ideile tale. Chiar dacă nu le înţelege prea bine sau chiar dacă, în fond, nu e de acord cu ele. Ce contează! Expunerea inspirată poate ţine loc de argument, fiind

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

mai eficace decât logica. La Poesia de Croce, în ediţia definitivă din 1936 (mă refer la prima ei parte, la textul teoretic, nu la încântătoarele Postile, glose şi exemple comentate), se citeşte ca un eseu filosofic original, ca o mostră de literatură înaltă.

O dată alegerea făcută, G. Călinescu şi-a început lungul drum spre celebritate. A practicat critica hebdomadară doar pentru a se face cunoscut şi pentru „a-şi face mâna”. Credea în cărţile masive care să nu fie nici ideologie, nici filosofie, nici arhivistică, nici filologie, ci din toate câte puţin – un ansamblu turnat în savoarea frazelor ciceroniene.

Prima sa operă independentă şi percutantă va fi Viaţa lui Mihai Eminescu: „despre acest poet ce reprezenta în subconştientul românilor însăşi Poezia se putea scrie ca despre conceptul însuşi de poezie – strălucit, ireverenţios, aruncând în aer locurile comune. Cititorii au fost în general cuceriţi de portretul poetului schiţat aici, convinşi nu de documentele istorice produse de autor, ci de stilul acestuia. Tot aşa se vor petrece lucrurile cu Ion Creangă, cu Principiile de estetică, cu marea Istorie...: ar fi fost păcat ca asemenea descoperire să nu fie exploatată până la epuizare“. În secţiunea a treia a cărţii sale Poezia, subliniind imposibilitatea criticului de a sesiza esenţa ultimă a unei poezii reuşite, Croce observa că individualul prin excelenţă (adică textul poetic unic) nu se lasă cuprins într-o formulă; a recurs atunci la explicaţia etimologică latină: de la verbul effari „a exprima” derivă adjectivul effabile „exprimabil”; or, poezia este prin definiţie ineffabile!

Cuvântul-cheie al esteticii călinesciene se afla astfel formulat: i se deschidea în faţă o glorioasă carieră. ©Mihai Zamfir

După această prezentare „a unui capitol palpitant de biografie“ a celui ce a fost şi a rămas George Călinescu în şi pentru literatura română ne simţim datori să vi-l prezentăm, mai pe larg, pe dl. prof. Mihai Zamfir la rubrica: Scriitori de azi (într-un interviu de actualitate şi astăzi...)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

vedere, anul editorial 2003? V-aţi simţit un autor român luat în seamă?

M.Z.: Cunosc foarte puţin lumea literară, o cunosc doar din afară. Nu sunt integrat în ea. Tot ceea ce ţine de strategia de marketing şi de promovare a unui scriitor mi se pare o chestiune mult prea complicată ca s-o abordez. Nefiind înlăuntrul acestei lumi literare, mi-a fost şi îmi este aproape indiferentă reacţia ei, modul în care ea reacţionează la un autor sau la altul.

Interviu de Ovidiu Şimonca Profesorul Mihai Zamfir cunoscut cititorilor, până acum câţiva ani, doar ca un excelent specialist în stilistică, istorie literară şi literatură comparată, furnizează în ultimul deceniu câteva neaşteptate surprize. E vorba de publicarea şi republicarea mai multor romane. Practic, în ultimii ani, Mihai Zamfir s-a îndreptat către proză. Deşi a debutat ca romancier în 1987, cu Poveste de iarnă, deşi a recidivat cu Acasă, în 1992 (reeditate într-un singur volum, la Polirom, în 2004), situaţia sa de personaj cultural adulmecând eroi, stări, oraşe şi mari iubiri a început să se complice, la modul fericit, prin publicarea următoarelor trei romane: Educaţie târzie (prima ediţie în 1999, a doua la Cartea Românească în 2008), Fetiţa (2003), Se înnoptează.

Se lasă ceaţă (2006). Am discutat în interviul realizat la redacţia revistei Observator cultural despre regăsirea în literatură a profesorului Zamfir, aflat pentru câteva zile în România (între noiembrie 1997 şi aprilie 2001 a fost ambasadorul României la Lisabona, iar din 2007 îndeplineşte funcţia de ambasador în Brazilia). În ultima parte a interviului comentăm o situaţie presantă şi gravă de la Universitatea Bucureşti.

R.: În 2003, aţi publicat romanul Fetiţa, la Editura Polirom. Dacă privim spre acei ani, nu prea a fost un timp propice pentru literatura română.

Revirimentul s-a produs abia din 2004, astăzi am intrat în normalitate. Cum era, din punctul dvs. de

- N-aţi avut impresia, atunci, în 2003, că sunteţi privit cu o anumită condescendenţă sau că sunteţi ignorat?

- Orice persoană care a făcut ani de zile altă meserie şi care se apucă de literatură la o vârstă la care ceilalţi sunt de mult lansaţi, de mult notorii, e privit cu oarecare neîncredere, nu neapărat cu condescendenţă. La mine, situaţia s-a complicat din cauza condiţiilor „istorice“. Primul roman l-am scris la vârsta de 27 de ani, nepublicat niciodată. Alte patru romane au reprezentat ceea ce se numeşte „literatură de sertar“. Până la căderea comunismului, niciunul dintre romanele mele nu putea să apară.

- De ce?

- Prin atmosferă, prin temă, prin personaje, erau latent subversive. Refuzau un anumit cod în care se încadra proza românească. Am devenit romancier, adică am publicat primul roman, Poveste de iarnă, când mă apropiam de vârsta de 50 de ani.

Poveste de iarnă a apărut în 1987, absolut întâmplător. Printr-o conjunctură fastă, a ieşit la iveală.

Sunt 22 de ani de atunci, de la debutul meu ca romancier. Aşa că nu problema anului 2003 sau a unui „timp nepropice pentru literatura română“ mă interesează. Îmi văd propria carieră într-un timp ceva mai lung. Sigur că momentul 2003 putea fi defavorabil, iar momentul 2008 sau 2009 poate fi încurajator. Numai că, dacă îţi apreciezi evoluţia într-un timp mai lung, atunci toate aceste fluctuaţii – de receptare, de interes, de cunoaştere – rămân pe planul al doilea, nu influenţează opera.

- Aţi primit în 2003 apostrofări, de la colegi, de la cititori, care să se arate contrariaţi şi să vă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

întrebe: ce v-a apucat, domnule profesor, cu povestea asta, cu renaşterea Lolitei16?

zatori români urmăresc tot ce se scrie, disecă fiecare rând despre ei.

- Da, multă lume a fost surprinsă. Au fost chiar reacţii indignate din partea unor doamne, prozatoare şi critice din Ardeal, care se doreau apărătoare ale unei morale inflexibile. Au scris în reviste, m-au criticat: cum e posibil ca un distins profesor universitar să abordeze o asemenea temă?

Cum poate să scrie pe tema iubirii dintre un poet aproape bătrân şi o studentă, o iubire pentru o persoană infinit mai tânără?

- Unele cronici le-am citit, doar câteva. Totuşi, vreau să vă mai spun ceva... Poate că e jenant să recunosc... pentru că unii oameni sunt interesaţi de tot ce se scrie despre ei: când eu termin un roman, când el apare, este o eliberare de asemenea proporţii, încât senzaţia de eliberare le domină pe toate celelalte. Dacă eliberarea pe care o simţi coincide cu o plăcere pe care o poţi face altora şi cu un ecou favorabil în presă, cu atât mai bine. Dar dacă nu se întâmplă asta, dacă nu se scrie despre cărţile tale, să ştiţi că nu e aşa de important. Când scrii, simţi că ai făcut un bine altora. Şi nu trebuie să aştepţi nimic în schimb. Binele acesta este programat pentru un timp infinit mai lung şi ceea ce contează sunt reacţiile de peste zece ori cincizeci de ani. Un vers din Keats a definit bucuria veşnică dată de frumuseţea unui lucru: A thing of beauty is a joy forever.

- Cum vă explicaţi aceste reproşuri?

- Ele provin dintr-o limitare mentală gravă, dintr-o atitudine circumscrisă corectitudinii politice, care înseamnă un anume mod de a gândi iubirea, de preferinţă sub forma unor relaţii superficiale între colegi de birou, de vârste asemănătoare. Adică, nimic mistuitor, nimic care să depăşească limitele.

Tema pe care am abordat-o în Fetiţa e riscantă. Dar nu tema singură decide dacă romanul e bun sau prost.

- Ştiu că în acei ani, când aţi publicat Fetiţa, au fost „bârfe“ care vehiculau ideea unei experienţe personale adusă în carte: a dvs. faţă de o presupusă Lolită. E vreun dram de adevăr aici?

- Niciun prozator nu a inventat integral ceea ce a scris. A presupune că experienţa personală este absentă înseamnă fie o completă ignorare a modului în care se scrie proză, fie o ipocrizie ridicolă. E imposibil ca experienţa personală să nu aibă influenţă.

Pe de altă parte, cineva care se limitează la experienţa personală comite un reportaj. Nu face literatură, transcrie o întâmplare. Nu dispreţuiesc reportajul, întâmplarea însăşi poate fi extraordinară. Dar dacă faci literatură şi nu reportaj, oricare ar fi fost experienţa personală, literatura transcende realitatea şi experienţa directă.

- Atunci, în 2003, când aţi publicat Fetiţa, va interesat ce spun criticii literari, aţi aşteptat cu febrilitate cronicile, ecourile din presa culturală? Vă pun această întrebare pentru că ştiu că mulţi pro16

Lolita este un roman scris de Vladimir Nabokov. Romanul a fost scris în engleză și publicat în 1955 la Paris, iar ulterior a fost tradus de autor în rusă și publicat în 1967 la New York

- Încerc să am eu o reacţie, la trei ani de la apariţia romanului Se înnoptează. Se lasă ceaţă. Aş vrea să-l readuc în atenţie, în 2006 era deja alt context pentru literatura română, mult mai favorabil, apăruseră noi romane, şi cred că Se înnoptează. Se lasă ceaţă ar fi meritat o soartă mai bună în privinţa receptării.

- Pentru mine, cum spuneam, experienţa scrisului este cea mai importantă. Am scris, ca experienţe stilistice, un roman la persoana I, un roman la persoana a II-a, Educaţie târzie, apoi am scris în manieră clasică, la persoana a III-a. Se înnoptează.

Se lasă ceaţă este un roman epistolar. Romanul epistolar prezintă riscurile lui; cel mai grav este cel al banalităţii. Marea problemă a romanului epistolar: scrisorile să nu fie prea lungi. Dacă ele surprind esenţialul, dacă mărturisirea directă e clară, ai toate şansele să atragi. E o tendinţă din ce în ce mai marcată a prozei din ultimii ani, aceea de a încerca să facă literatură din documente nonliterare. Aşa se explică apariţia unor romane-jurnal, romane-transcriere de documente administrative. Sunt genuri nonliterare transformate în literatură.

- Cum s-a născut acest roman? Aveaţi un deficit epistolar pe care l-aţi umplut cu literatură?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - L-am scris după 2000, de fapt în 20042005. L-am scris mai repede decât alte romane. Din punct de vedere scriptic, varianta unui roman epistolar este mai agreabilă decât cea a unui roman redactat la persoana a III-a, a II-a sau la persoana I. Eroul acestui roman este un oraş, Lisabona, un oraş la care ţin foarte mult, un oraş în care am nimerit întâmplător prin anii ’70, un oraş în care am trăit destul de multă vreme. Am revenit la Lisabona, asemenea eroului meu, Petru Cosmovici, în 1997. Eroul, ca şi mine, de altfel, se scufundă în Lisabona amintirii lui şi observă Lisabona actuală. Acesta este în realitate eroul principal: oraşul Lisabona, care susţine cele două personaje. Unul îndrăgostit de Lisabona, celălalt care a fugit din oraş pentru că nu-l mai putea suporta. Oraşul îi uneşte şi-i desparte.

- Ca şi eroul din roman, şi dvs. aţi avut această pauză, acest interval de timp în care n-aţi mai fost la Lisabona. Cum aţi ajuns prima oară la Lisabona?

- Am ajuns prima oară la Lisabona în 1972, ca profesor, iar ultima dată am trecut pe acolo în 2008.

Percepţia mea istorică asupra Lisabonei se întinde pe aproape 40 de ani. N-avea cum să nu apară Lisabona ca erou principal, măcar într-unul dintre romane. Eroul principal din celelalte romane ale mele este Bucureştiul – un oraş pe care îl iubesc şi-l detest, în acelaşi timp.

- De ce îl iubiţi?

- Îl iubesc pentru că e un conglomerat uman şi arhitectonic cum rar se întâlneşte. În Bucureşti, lumea care a venit de oriunde s-a lipit de oraş, n-a mai putut pleca. Bucureştiul, mai mult decât alte oraşe ale ţării, s-a creat prin aflux de străini. Niciodată, în niciun oraş românesc, n-a existat atâta varietate etnică, religioasă, culturală, cum s-a întâlnit în Bucureşti. De când Bucureştiul e entitate cât de cât perceptibilă, din secolul al XVIII-lea, el a fost adăpost pentru sârbii din Sud, pentru bulgari, pentru greci, pentru evrei, pentru cei veniţi din Rusia, pentru francezi, pentru italieni, pentru polonezi, ultimii fiind refugiaţi după distrugerea Varşoviei în 1939. Bucureştiul poată marca acestei convieţuiri neaşteptate şi rareori conflictuale. Atmosfera Bucureştiului a fost una de toleranţă. Credeţi că în-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

tâmplător au venit aici aşa de mulţi? Dacă ar fi întâlnit ostilitate şi respingere, s-ar mai fi stabilit în Bucureşti? Au găsit ei ceva... „Dâmboviţă, apă dulce, cine-o bea, nu se mai duce“...

- Dar de ce-l detestaţi?

- Îl detest pentru că e pe cale să-şi piardă această extraordinară particularitate pe care am expus-o până acum. Un oraş care şi-a pierdut arhitectura începe să piardă şi restul. Faptul că o mare parte din oraş, între anii 1960 şi 1990, a fost distrusă, înlocuită cu blocuri impersonale, a schimbat şi stilul de viaţă al locuitorilor. Însăşi sacrificarea acestui patrimoniu invizibil, mentalitatea bucureşteană, e o raţiune suficientă care să te facă să regreţi şi eventual să deteşti noul Bucureşti. Din fericire, lucrurile nu sunt niciodată categorice. Mai există o stradă, o casă, un parc... În Fetiţa, citim despre întâlnirea dintre cineva care reprezintă Bucureştiul şi cineva care e venit din provincie şi vrea să descopere Bucureştiul. Vine din provincie cu o mulţime de vise naive despre Bucureşti. Întâlnirile dintre Bucureştiul real şi Bucureştiul visat, ca şi cele dintre personajul real şi personajul visat oferă o temă de roman inepuizabilă. Tot Bucureştiul rămâne, până la urmă, ceea ce-i uneşte şi ceea ce-i desparte pe protagoniştii romanului meu, Fetiţa.

- În romanele dvs. revine mereu tema marii iubiri. Această mare iubire ori e ratată, ori e imposibilă, ori e doar o fulguraţie şi apoi se stinge, ori e ireală şi nu se poate implini. Spune Isabel, în Se înnoptează. Se lasă ceaţă: „Nu mai am încredere în genul de relaţie gravă dintre oameni“. De ce această temă recurentă în romanele dvs.?

- Nu fac decât să mă încadrez într-o tendinţă universală, majoritară în literatură. 90% dintre poezii, 90% dintre romane vehiculează un mesaj de tristeţe şi de deprimare. Rareori, numai în câteva cazuri, ce pot fi numărate pe degetele de la două mâini, mari scriitori au făcut din bucurie şi din jubilare mare literatură. În general, partea literaturii este aceea de a asuma înfrângerea. Din victorie nu se face literatură. Din victorie se face discurs politic, din victorie se face o bucurie de natură socială.

Doar înfrângerea provoacă literatură. Dacă nu ar fi existat contestare, deziluzie şi o reacţie izolată a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

omului, care nu acceptă ce se întâmplă în jurul lui, nar fi existat nici literatură. Literatura trăieşte din înfrângere, din eşec şi tristeţe.

nouă rubrică, Tropice surâzătoare, sub semnul cărora trimiteţi texte din Brazilia, de circa doi ani, de când sunteţi ambasador în acea ţară...

- Semnalez cu încântare existenţa în cărţile dvs. a acestei pendulări: aşteptarea marii iubiri, senzaţia că e o iluzie, dar şi întâlnirea dintre cei doi, care pare împlinirea desăvârşită. După acest punct culminant, vine frângerea, spulberarea. E un dozaj remarcabil, creşte sublimul iubirii, dar piatra se rostogoleşte. Cei doi dispar, ca în Fetiţa, sau, pur şi simplu, nu mai pot fi împreună, ca în Educaţie târzie, sau ar putea fi împreună, ca în Se înnoptează. Se lasă ceaţă, dar deja le lipseşte Lisabona. De ce căutaţi să surprindeţi faţetele marii iubiri, expresiile ei dramatice?

- Ceea ce vreau să spun este că, după ce ani de zile n-am putut practica în libertate nici literatura, nici jurnalistica, după ’90 m-am revanşat pentru acei ani. A fost o compensaţie. Dacă am fi trăit în continuare în comunism şi sub cenzură, mi-ar fi fost imposibil să scriu şi literatură şi jurnalistică. La mine, şi nu doar la mine, operele ştiinţifice, stilistica, hermeneutica, istoria literară n-au fost neapărat pure derivative, dar au fost zone care au reprezentat un refugiu intelectual. Spaţiul în care te refugiai îţi garanta şi libertatea mentală. Când libertatea a devenit reală, am început să scriu şi să public literatură, să fac gazetărie.

- Din clipa în care ai ales o temă şi ai început să scrii o operă de mai mare amploare (romanul înseamnă şi un efort fizic), tema încearcă să se impună înaintea ta. Iniţial, tu eşti stăpânul. Iniţial, tu o alegi, vrei să faci ceva din acea temă, dar să nu vă închipuiţi că romancierul se bucură de o libertate totală. Din contră. După primele pagini, după primele luni de scriere, tema începe să fie cea care comandă.

Prozatorul urmează, în transă, ceva dictat de altcineva. Avem atâtea mărturii: există prozatori care au citit, după 20 sau 25 de ani, un roman de tinereţe.

Rămân uluiţi. Întrebarea profundă pe care şi-o pun: oare eu am scris asta? Sincer, nu-mi mai amintesc să fi gândit aşa, să fi simţit aşa, să fi scris aşa, îşi răspund. Îşi citesc propriul roman de acum 20 de ani cu senzaţia unei noutăţi absolute. În fond, această nerecunoaştere, această stranietate în raport cu propria operă este dovada cea mai bună că tema dictează şi pune stăpânire pe scriitor.

- De ce, domnule profesor, doriţi să scrieţi în continuare literatură? De ce, în ultimii ani, aţi dorit să vă arătaţi mai ales faţa de prozator?

- N-a fost numai atât. E un fel de revanşă.

După 1990, am putut să scriu proză în libertate şi ea să fie publicată. Pe de altă parte, am putut să scriu în reviste ceea ce cred despre viaţa politică, despre România. Am făcut mult jurnalism.

- S-au născut şi două cărţi din articolele publicate în România literară, din rubricile susţinute în acea revistă. Acum să vedem ce va urma cu această

- Vă e greu sau vă e bine să colaboraţi de peste Oceanul Atlantic cu România literară? Chiar dacă aveţi obligaţii diplomatice, precum cele de ambasador în Brazilia, nu întârziaţi să trimiteţi rubrica la România literară?

- Nu întârzii. Îmi este bine să scriu constant în România. E senzaţia că păstrez legătura cu ţara.

Dacă aş fi avut vocaţia diplomaţiei, m-aş fi impus după 1990. Or, eu lucrez ocazional în diplomaţie şi nu-mi fac iluzii în privinţa frustrărilor pe care ea le implică. Am acceptat să fiu ambasador în Portugalia şi în Brazilia din raţiuni mai degrabă culturale – cunoşteam limba, cunoşteam oameni de acolo, foarte mulţi, şi cunoşteam mediul. Sunt un ambasador de factură culturală.

- Nu avem nevoie de asemenea ambasadori?

- Cred că da. În Brazilia stârneşte uimire faptul că, pe lângă obligaţiile de ambasador, predau şi un curs la Universitatea din Brasilia despre hermeneutica literară, despre marii hermeneuţi europeni.

- Am impresia că, în ultimii 5-6 ani, Portugalia are o pregnantă prezenţă în România. Avem traduse, la editura Polirom, aproape toate romanele lui José Saramago17, s-a tradus mult din António 17

José Saramago (n. 16 noiembrie 1922, Azinhaga, Portugalia – d. 18 iunie 2010, Lanzarote, Insulele Canare, Spania[1]) a fost un scriitor portughez. În 1998 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Lobo Antunes18. S-a tradus din Fernando Pessoa19: cea mai recentă apariţie, Cartea neliniştii, la Editura Humanitas.

numărul de autori români traduşi în portugheză e foarte redus, numărul scriitorilor portughezi traduşi în română e imens.

- Avem 37 de autori portughezi traduşi în limba română, începând cu autori din secolul al XVIIlea, al XVIII-lea; sunt mari autori din epoca romantică, din secolul al XIX-lea, traduşi în limba română.

Cei mai mulţi autori portughezi traduşi sunt, bineînţeles, din secolul al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea.

- Întorcându-mă la romanul Se înnoptează.

Se lasă ceaţă, au fost portughezi care să ştie limba română şi să-l citească?

- Cum vă explicaţi aceste traduceri din portugheză? Nu avem la Bucureşti un Centru Cultural Portughez, un Institut Cultural – cum există la americani, francezi, englezi, germani, polonezi – şi totuşi se traduce mult din portugheză.

- Institutul Camões este prezent la Bucureşti cu o sucursală, sub forma Lectoratului de limbă portugheză, care se ocupă de predarea limbii portugheze. Cred că s-a făcut foarte mult pentru cunoaşterea culturii portugheze contemporane. Eforturile au fost mai mult pe linie individuală decât instituţională. Mulţi tineri de la Universitatea din Bucureşti, care au învăţat bine limba portugheză, ce se predă în România din 1975, au tradus literatură portugheză. E o asimetrie gravă, aproape scandaloasă,

Saramago reușește să construiască pe teme deseori suprarealiste (de exemplu desprindera peninsulei iberice de continentul european), romane cu o acțiune și cu protagoniști foarte din realitate. Romanul Ensaio sobre a cegueira (Eseu asupra Orbirii sau Orașul Orbilor) conține în detaliu aspectele pshihologice și sociologice ale comportamentului uman, într-o anumită situație. O parte din romanele lui descriu diferite epoci istorice ale Portugaliei, însă nu sunt în primul rând romane istorice, ci caracterizări, uneori ironice, alteori triste, de destine umane.

18 António Lobo Antunes (n. 1 septembrie 1942, Lisabona) este un romancier portughez contemporan. Urmând tradiția familiei a urmat studii de medic psihiatru, deși încă din copilărie a dorit să fie scriitor. În timpul războiului colonial a fost locotenent, chirurg și psihiatru în Angola din 1970 până în 1973; experiența traumatizantă de atunci va reveni adesea în proza sa. În prezent se dedică aproape exclusiv profesiei de scriitor, publicând câte un volum în fiecare an. S-a lansat după revoluția din 1974 cu Memória de Elefante (Memorie de elefant) (1979).

19 Fernando António Nogueira Pessoa (n. 13 iunie, 1888 Lisabona, Portugalia — d. 30 noiembrie 1935 Lisabona), cunoscut mai ales ca Fernando Pessoa, a fost un poet, eseist și scriitor portughez modern, reprezentant al modernismului lusitan. Este considerat unul din cei mai importanți poeți portughezi din toate timpurile, valoarea lui fiind comparată cu cel al lui Camões - . Luís Vaz de Camões (n. 1524 - d. 10 iunie 1580) este poetul național al Portugaliei și unul dintre clasicii literaturii universale. Este autorul eposului Luisiadelor(1572). Măiestria versurilor sale a fost comparată cu cea a lui Homer, Vergilius și Dante.

- Sunt prea puţini portughezi care să ştie limba română. Dar sunt însă destui români stabiliţi în Portugalia, în ultimii ani. Sunt şi foşti studenţi de-ai mei, de la Secţia de Portugheză, care s-au stabilit la Lisabona. La început au plecat cu burse, apoi au lucrat, unii s-au fixat în Portugalia. Lor le-a plăcut romanul foarte mult. Unul dintre ei s-a apucat să-l traducă... Dar asta n-are importanţă...

- Cum n-are importanţă? Dacă vorbim de ieşirea literaturii române în lume, acest roman, Se înnoptează. Se lasă ceaţă, ar putea fi tradus în portugheză şi cred că ar fi foarte bine primit, ar avea toate condiţiile pentru export.

- În portugheză, la începutul acestui an, mi-a apărut tradus un roman, Acasă, care s-a bucurat de o bună primire şi care a interesat multă lume. Romanul a fost tradus de Anca Ferro, o doamnă care este bilingvă, născută în România şi căsătorită cu un portughez. Anca Ferro vorbeşte la fel de bine română şi portugheză şi sunt foarte mulţumit de modul în care a tradus cartea.

- Ce a atras publicul portughez?

- Acasă oferă o imagine pe care nici românii nu şi-o mai amintesc, adică ultimii ani de comunism; străinii, cititorii portughezi, vor să afle ce s-a întâmplat atunci în România. ( şi nu numai ei…) Oamenii sunt fascinaţi să descopere că într-o ţară îndepărtată, cu altă limbă, cu alt regim politic, cu altă mentalitate, cu alt context, sentimentele umane, relaţiile dintre oameni ascultă de o dinamică asemănătoare. Tema romanului Acasă este iubirea dintre mamă şi fiu, o iubire între o mamă, care îmbătrâneşte treptat şi moare, şi fiul, ajuns bărbat matur. Datele relaţiei dintre mamă şi fiu rămân aceleaşi, fie că ne aflăm în România, în Portugalia sau în Brazilia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Sunteţi pentru câteva zile la Bucureşti, în vacanţă. Aveţi şi obligaţii didactice, doctorate. Ce vaţi păstrat la Bucureşti pe linie profesională?

- Nu mai pot preda cursuri. N-am cum. Un ambasador care vine în aşa-zisa lui vacanţă trebuie să lucreze foarte mult în Ministerul de Externe, să rezolve, prin contact direct, numeroase probleme rămase în suspensie. În aşa-zisa vacanţă pe care miam petrecut-o la Bucureşti am şi pregătit vizita unei înalte oficialităţi din Brazilia, din ministerul de Externe, la Bucureşti.

- Câţi doctoranzi mai aveţi?

- Nouă. Tot timpul au loc admiteri. Noul sistem de doctorat, introdus recent, nu-i favorizează pe doctoranzi, timpul de pregătire a tezei s-a redus enorm. E vorba de trei ani, de fapt doar de doi ani, pentru că în primul an de Şcoală Doctorală ei sunt obligaţi să urmeze nişte cursuri şi să dea nişte examene. Ideea de a scrie o teză serioasă, în numai doi ani, e aproape o iluzie. Unii reuşesc, alţii au mari dificultăţi. În trei ani de la data admiterii eşti obligat să predai teza în variantă finală.

- Se poate?

- Eu cred că este o aventură riscantă şi, din punctul meu de vedere, sortită eşecului; chiar pentru teze de literatură, de filozofie, de psihologie. Vă daţi seama ce înseamnă doar trei ani pentru doctoranzi la matematică, fizică, chimie, biologie, unde partea experimentală este fundamentală şi îndelungată? Măsura aceasta a fost luată, ca atâtea altele, de la acest aşa-zis „sistem Bologna“, încât nu e decât un dezastru previzibil pe lângă multe altele.

- De ce e un dezastru previzibil?

- Eu cred că adoptarea, în România, a „sistemului Bologna“ a reprezentat un început de demolare a învăţământului. Ce înseamnă „sistemul Bologna“? S-au întrunit câţiva contabili de la Uniunea Europeană, care au decis un lucru foarte simplu: desfiinţarea învăţământului universitar. Acei contabili aveau simţul de conservare destul de solid, ştiau că se pot îmbolnăvi, că au nevoie de case normale, că atunci când trec peste un pod e bine ca el să nu se prăbuşească; deci nu s-au atins de învăţământul medical, arhitectural, de cel tehnic. Au distrus însă în-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

văţământul universitar, cu gândul că e ceva inutil. Că nişte contabili au decis asta nu ne miră. Mirarea este că acest sistem a fost adoptat în majoritatea ţărilor. Din fericire, există rezistenţe, inclusiv în Italia. La noi, sistemul a fost adoptat cu precipitare vinovată şi duce, practic, la anularea învăţământului universitar. Pentru contabilii de la Bologna învăţământul trebuie să dea specialişti pentru viaţa practică şi pentru producţia imediată.

- De ce nu e destul?

- Universitatea nu este doar un spaţiu al libertăţii de gândire, ci şi un spaţiu al gratuităţii, al meditaţiei pe teme de matematică, de fizică, de filozofie, de literatură. Dacă nu există această zonă de gratuitate, universitatea n-are de ce exista. „Sistemul Bologna“ anulează caracterul de cercetare pură, aparent dezinteresată, care există în universităţi. În plus, studenţii care intră în universitate n-au timp să respire în primii trei ani de studii. Totul se face superficial, se ajunge la o parodie; noi pretindem că facem lingvistică, istoria limbii, zicem că facem limbă contemporană sau teorie literară, dar, de fapt, totul e o improvizaţie, nişte pilule la intervale foarte scurte. „Sistemul Bologna“ nu va permite niciodată o compatibilitate valorică cu sistemul american. În Statele Unite, elevul, după ce absolvă liceul, face trei ani de colegiu, un fel de preuniversitate; în trei ani studiază toate materiile pentru a vedea care e vocaţia lui. Cu „sistemul Bologna“ n-avem cum să concurăm cu sistemul de învăţământ din Statele Unite.

- Se mai poate îndrepta ceva?

- Eu sper că lumea europeană este destul de înţeleaptă ca să-şi dea seama că în hotărâri greşite nu se poate persevera la infinit.

- Vă mai deranjează ceva în învăţământul românesc? Vă spun ceva numele Eugen Negrici, Mircea Anghelescu, Mircea Martin, Nicolae Constantinescu, Mihai Dinu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Liliana Ionescu, Angela Bidu Vrânceanu? fir?

- Să-l includem şi pe profesorul Mihai Zam-

- Da, cu voia dvs., ultimul pe listă. Vă spun ceva aceste nume?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Da, sunt mari profesori filologi ai Universităţii din Bucureşti. Sunt curios ce medalie au luat...

- N-au luat nicio medalie. Toţi cei enumeraţi de mine au fost daţi afară din Universitate sub pretextul ieşirii obligatorii la pensie, pe motiv de economie bugetară. Învăţământul filologic de la Universitatea din Bucureşti a fost decapitat.

- Aceste persoane sunt scoase la pensie?

- Da, în mod obligatoriu. Nu mai sunt profesori în funcţie.

- Pe ce motiv?

- Pe motiv că au trecut de vârsta de 65 de ani. Statutul oficial al învăţământului le permitea să stea până la 70 de ani. Niciunul n-a împlinit 70 de ani, dar conducerea Universităţii a decis scoaterea silită la pensie a tuturor, cu unul, doi sau trei ani în avans.

Litere?

- E o situaţie întâlnită numai la Facultatea de

- Nu, la toate facultăţile din Universitate s-a luat această măsură. Toate sunt, practic, amputate.

- Reproşul ar trebui să se îndrepte spre rectoratul Universităţii! Rectoratul este compus tot din profesori universitari. De ce a acceptat scoaterea la pensie a acestor profesori?

- Vă citez, aproximativ, două versuri dintr-o poezie interzisă în vremea comunismului. Aparţin unei mari poete, Ileana Mălăncioiu20: „S-a comis un asasinat pe strada mare, în plină zi./ Săriţi, puneţi mâna pe asasin, puneţi mâna pe mine, complicele“. Ce însemnau aceste versuri în comunism? România era distrusă, dar noi tăceam. Era complicitatea prin tăcere. Aceste versuri au o rezonanţă care trece dincolo de momentul în care au fost scrise. Istoria va reţine şi numele rectorului, şi pe al prorectorilor, şi pe al tuturor celor care au decis măsura într-un cerc intim.

- Asta nu e o decizie a ministerului?

20

Ileana Mălăncioiu (n. 23 ianuarie 1940, Godeni, Argeș) este o poetă contemporană și o eseistă română, publicistă, disidentă și activist civic.

Din martie 2013 este membru corespondent al Academiei Române.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

- Nu. E o decizie a Universităţii din Bucureşti, care s-a prevalat de încântătorul pretext al economiilor bugetare.

- Puteţi contesta această decizie, cu legea în mână, care permite unui profesor universitar să rămână la catedră până la 70 de ani.

- Şi se vor invoca, din nou, economiile. Eu vam vorbit de aceste decizii pentru că istoria ar trebui să reţină toate asasinatele, mai ales dacă ele sunt de natură morală. La Universitatea din Bucureşti s-a produs o decapitare intelectuală de proporţii. Vedeţi, istoria e într-un fel nedreaptă: un mare lingvist, Emil Petrovici21, care a fost rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, în perioada cea mai neagră a stalinismului, l-a dat afară pe Blaga din Universitate. Nu mai ştie nimeni la ordinul cui a făcut Emil Petrovici aşa ceva. Dar în muzeul Universităţii din Cluj există decizia de eliminare a lui Blaga din Universitate, decizie semnată de Emil Petrovici.

Doar hârtia aceea rămâne veşnică. Rămâne decizia celui care şi-a luat la un moment dat riscul enorm de a comite o asemenea acţiune.

- Nu mai suntem în anii ’50...

- Într-adevăr. Acum poţi să critici o măsură, o sugestie venită de la minister sau de la factorii politici, poţi apăra interesul Universităţii refuzând dis21

Emil Petrovici (n. 4 ianuarie 1899, Begheiți, anterior Toracul Mic, Voivodina - d. 7 octombrie 1968, Crăciunelu de Jos, Blaj) a fost un lingvist român. S-a ocupat de studiul foneticii și fonologiei, a onomasticii și a dialectologiei române, precum și a relațiilor lingvistice româno-slave. A urmat cursurile liceale la Brașov și Oradea (19081916), apoi Seminarul Teologic Ortodox de la Arad (1916-1918). Înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității Daciei Superioare din Cluj, aparține primei promoții de studenți de după Marea Unire. Își completează studiile ca bursier în Franța, la Sorbona, obținând licența în litere (1926). Devine apoi asistent la Laboratorul de fonetică experimentală de pe lângă Muzeul Limbii Române din Cluj, ulterior conducător al acestuia. Își susține, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, teza de doctorat intitulată De la nasalité en Roumain (1930).

Urmează studii de specializare în slavistică la Universitatea din Sofia.

Profesor la catedra de slavistică a Universității clujene, șef de catedră la Universitatea din București și apoi la cea din Cluj, director al Institutului de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj. Lucrarea sa de căpătâi rămâne Atlasul lingvistic român, partea a II-a, pentru care a întocmit un chestionar cuprinzând 4800 de poziții, cu care a efectuat, între anii 1930 și 1938, 88 de anchete lingvistice (trei dintre ele, consacrate dialectelor sud-dunărene, fiind realizate de Ștefan Pașca și Theodor Capidan).

După dispariția sa tragică într-un accident de tren, publicarea materialului dialectal rezultat din ancheta pe care a efectuat-o a fost reluată de către elevii săi, Ioan Pătruț și Ion Mării.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trugerea învăţământului universitar. Totuşi, până la obţinerea vreunui rezultat concret, până la înregistrarea vreunei reacţii, 12 figuri importante ale învăţământului filologic românesc au fost trecute la pensie cu forţa.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

mod strălucit. Nu vede nimeni, nu interesează pe nimeni? „Sistemul Bologna"!? Si ce dacă?! ©Sterie Cassasovici

©Ovidiu Şimonca Materialul a mai fost publicat în Observatorul Cultural, 2009, sub titlul „Literatura trăieşte din înfrîngere, din eşec şi tristeţe“.

Oare ce s-a schimbat de atunci? (n.r.)

OPINII DE LA CITITORI:

Admir curajul domnului profesor Mihai Zamfir de a discuta despre greşelile „sistemului Bologna”. În cuvinte puţine, dar cu miez, domnul profesor Mihai Zamfir face o pertinentă analiză a funcţionării „sistemului Bologna”. Vă felicit, domnule profesor, pentru că vă pasă de învăţământul românesc, deşi sunteţi la mii de kilometri distanţă de ţară, ambasador în Brazilia! V-aş vedea un foarte bun ministru al Învăţământului!

Vă urez succes şi pe plan literar şi doresc să citesc noi romane scrise de Dumneavoastră. Multă inspiraţie! ©Adriana Ionescu ***

Meritul trebuie să ateste calitatea de profesor universitar!

La noi, un profesor universitar nu mai e de mult receptat ca un model înrăuritor... Sunt, în ultima vreme, atâţia „profesori" fabricaţi la repezeală şi fără nicio afinitate de fond cu lumea plămădirii profesionale şi morale a tinerei generaţii, încât, într-o atare inflaţie, cărturarul de la catedră, dacă nu e alungat, se îndreaptă el singur spre alte orizonturi... Adevăratul criteriu după care ar trebui numiţi şi reţinuţi în învăţământul universitar magiştrii noştri ar trebui să fie meritul. Dacă ai împlinit 70 de ani, gata, esti mort!? Nici vorbă! Mai poţi modela şi oficia iubirea de oameni şi de adevăr încă mulţi, mulţi ani. Banul nu e totul! Eu cred că şi Mihai Zamfir şi Mircea Martin şi atâţia alţii ar putea-o face în

Ovidiu Şimonca s-a născut în 1968 la Iaşi, este absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, specializarea sociologie. A debutat foarte rapid, încă din vremea facultăţii, publicând articole în Opinia studenţească. A lucrat ca gazetar la Monitorul de Iaşi,

Radio Nord-Est, BBC România, Radio Total, Evenimentul zilei, Cotidianul, dar şi în calitate de PR la E-

ditura ieşeană Polirom.

Ovidiu Şimonca a participat la înfiinţarea Departamentului de Jurnalism din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Laureat al Premiului Clubului Român de Presă, ediţia 2003, la secţiunea „Talk-show radio”, pentru o emisiune difuzată de BBC România. La Gala Jurnalismului Cultural, ediţia I, organizată de Fundaţia Culturală „Timpul” în decembrie 2008, a obţinut Premiul pentru „Interviu” (în motivaţia juriului se spunea că „interviurile sale sunt «pe bune», adică ştie ce trebuie să obţină de la fiecare persoană intervievată, fără ca interviul să devină oficial şi scorţos”).

Volumul Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie, apărut la Editura Cartier, reprezintă debutul editorial al invitatului.

Colectivul de redacţie al revistei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Harieta, sora lui Eminescu, a murit convinsă că fratele ei ar fi fost omorât printr-o lovitură cu o piatră în cap, autopsia fiind efectuată de dr. Șuțu și asistentul lui, și nu de un anatomopatolog calificat precum Victor Babeș, care nu a fost chemat. „Atâta

vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru…”, declarase

Cu dorul „Luceafărului” o întreagă națiune a rămas! „Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.”

Nicolae Iorga

...Iată, suntem în preajma zilei comemorative, ne reamintim că într-una din aceste frumoase luni a verii, în anul 1889, la București, își înceta drumul plin de zbucium al scurtei sale vieți, marele nostru poet Mihai Eminescu. În cartea Misterul morții lui Eminescu, arădeanul Ovidiu Vuia, medic, scriitor, poet și critic literar (1929-2002), îl numește Zeul limbii și al spiritualității poporului român. El susține că Eminescu nu a suferit de lues, nu a avut o demență paralitică, cum a fost stipulat în documente, ci o psihoză maniaco-depresivă. Amintește de geniali scriitori, filozofi, pictori, compozitori precum: Nietzsche, Maupassant, Hölderlin, Dostoievski, Van Gogh, Schumann, Luchian, Heine, vorbind despre bolile lor și arătând că mai important este de știut că ei au fost înzestrați cu acel dar de percepție și exprimare propriu numai celor aleși, boala constituind incidentalul din viața nu numai a geniilor, dar și a oamenilor obișnuiți. Creația artistică are în ea ceva din „revelația divinas - harul Domnului”, este de părere autorul, și „un geniu asemeni lui Eminescu re-

prezintă o adevărată mutație spirituală, apărută brusc, ca o lumină supranaturală, în sânul unei nații și al generațiilor care, prin strădania lor, au contribuit cu siguranță la nașterea lui”.

Harieta. În scurta sa viață, Veronica Micle i-a fost muză inspiratoare, marea lui iubire, ei doi constituind o pereche întru veșnicie, comparată cu Paolo și Francesca din Divina Comedie a lui Dante și cu Tristan și Isolda venerați prin ritmurile paradisiace wagneriene. Cum să nu tresărim și noi la citirea versului eminescian?: „Când mă atingi, eu mă cutremur;/

Tresar la pasul tău când treci;/De-al genei tale gingaș tremur/Atârnă viața mea de veci…” Sau, a-

tunci când, pentru momentele de învinuire a femeii, își cere iertare: „Suflete! De-ai fi chiar demon, tu

eşti sântă prin iubire,/Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.”

A avut și multe alte surse inspiratoare, dragostea fiind de cele mai multe ori legănată de natura din jur, lacul, pădurea, floarea constituind o prezență obișnuită în viața poetului, de mic având prilejul să fie sedus de misterul acestora, cutreierând pădurile și văile parfumate din nostalgicul tărâm bucovinean.

Oglinda lacului adăpostind luna, stelele cerului: „Iată

lacul! Luna plină/ Poleindu-l îl străbate,/ El aprins de-a ei lumină/ Simte-a lui singurătate. Tremurând ca unde-n spume/ Între trestie le farmă,/ Și visând o-ntreagă lume,/Tot nu poate să adoarmă…”; Pădurea: „În al umbrei întuneric/Te asemăn unui prinț/ Ce se uit-adânc în ape/Cu ochi negri și cuminți”; Floarea: „Şi te-ai dus, dulce minune,/Ş-a murit iubirea noastră -/Floare-albastră! floare-albastră!../ Totuși este trist în lume!” Nu știm, dar ne imaginăm

că leit-motivul florii în creaţia eminesciană a provenit din sensibilitatea sa, sau, poate, influențat de curentul romantic, dorea ca omenirea să-şi întoarcă privirea spre natură, spre perfecțiunea creației lui Dumnezeu.

Activitatea sa de jurnalist politic a fost deosebit de importantă. Acestei activități și-a dăruit mintea și sufletul, de aici trăgându-i-se moartea. În

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prefața Scrieri politice și literare – M. Eminescu, vol.

I (1879-1877), București 1905, Editura Minerva, Ioan Scurtu, istoric și cadru didactic român, născut în 1940, cel ce prefațează volumul, scrie: „Scriitor

politic în sensul cel mai bun al cuvântului, Eminescu se interesează de toate problemele culturale ale neamului său, rămânând credincios sieși și ca funcționar al statului și ca ziarist independent”; consideră că personalitatea de cugetător a lui Eminescu are un conservatism național, democratic - de o parte, un romantism național, poetic - de altă parte. În unele pagini ale lucrării, scrie despre bucovineni, considerând fizionomia lor a fi „diploma cea mai ro-

mânească a Bucovineanului de peste Prut… Vorbească el românește ori rusește, e peste tot română, pe când numai trecând Nistrul găsești neexpresivele fizionomii ale Slavilor de Nord. Bucovina de când s-a pomenit, nu a fost sub dominarea slavă….[…] Numirile sunt dacice și nu rusnece: Cernăuți, Craiova, Brăila. Mănăstiri cu denumiri slave: Vorona (în Moldova), Cernica (în Muntenia), Dobrovățul. Numiri grecești: Agapia, Agatonul, Stavropoles. Numirile râurilor și orașelor sunt dace: Bistrița, Siretul, Prutul. Numele satelor sunt românești: Frasinul, Ulmul, Șipotul, Sulița. Bucovina, asemenea Daciei întregi...”

Am mai semnalat, cândva, în scrierile mele, faptul că după ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu, pe care l-am și ascultat în anul 2008 în sala Primăriei din orașul Pitești expunându-și ideile din cartea scrisă Boala și moartea lui Eminescu, a reușit să deslușească misterul bolii și morții poetului, prin prisma contextului politic de la acea vreme. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-ungar. Autorul dovedește că el devenise incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”.

Era mesajul care se transmitea mentorului Junimii – Titu Maiorescu.

Trist, dar adevărat, comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883.

Eminescu, marcat de o mare suferință pe fond psihic - psihoză maniaco - depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, ceea ce le

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

permitea administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, au pornit de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. A fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica doctorului Alexandru Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului: „Venisem la

spitalul doctorului Şuţu, cam pe la trei după amiaza.

După ce l-am tuns, Eminescu zice, uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi «Deşteaptă-te, române»! Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte, şi eu după el.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată, pe la spate, alt bolnav de acolo, unul furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă, pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos, cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât».”, ar fi relatat la ani buni de la producerea incidentului frizerul. Se știa despre mărturia acelui frizer, ea a fost publicată în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.

Nicolae Georgescu ne mai aduce la cunoștință că scriitorul Alexandru Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute, pe care Eminescu le-a citit în prezența lui:

„Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ.

După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu un glas nespus de sfâșietor a rostit: „Of, Doamne,

Doamne!”.

Istoricul, politicianul, botoșăneanul Nicolae Iorga spunea că „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”, iar în volumul său Istoria românilor prin călători, a consemnat constatările din anul 1858 ale unui „harnic scriitor” despre Bucovina, după efectuarea călătoriei sale din Viena în Principate, trecând prin Galiția - și anume: „spiritul de rasă și de naționalitate a păstrat toată puterea sa”, precum vechile tipuri de români și daci ale Coloanei lui Traian se recunoșteau ușor, în acele vremuri, în picturi. Scriitorul Ioan Slavici îl caracteriza pe poet ca fiind „un om cu trebuințe puține și cu apucături boierești”; poetul Ion Caraion: „Eminescu este imponderabil și muzică”; Tudor Vianu: „Fără Eminescu am fi mai altfel... și mai săraci”.

George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, a scris mult despre Eminescu, a debutat editorial cu monografia Viața lui Mihai Eminescu (1932) care avea să-l impună ca pe un nume în rândul exegeților eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu Opera lui Mihai Eminescu lucrare în cinci volume (1934-1936).

Constantin Noica, filozof și scriitor, în cartea sa Introducere la miracolul eminescian a apreciat, în modul său, cuprinderea extraordinară a lui Călinescu, arătând că a vorbit „într-atât de mult și

bine despre el, încât n-a mai putut, cu toată marea vocație de critic, să dea o imagine unică, totalizatoare”. Și totuși, evocând moartea poetului, George Călinescu scria: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești, spunând: „… Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați”. Tot în acea carte citează un vers găsit în caietele lui Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot în adâncul/ Apelor mării” și, mai adaugă Constantin Noica: „Zilele i-au fost lungi din prea plinul, și nu din golul lor”.

Un alt scriitor spunea despre Eminescu:

„Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică. Limba lui cântă neterestru”.

Au trecut 126 ani de la plecarea sa în eternitate și scriu aceste rânduri, intitulându-le : „Ne este dor de Eminescu”, cel care a lăsat o lumină în urma sa:

Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare - după cum dorea -,/ într-o noapte cu lună plină,/ nici la o mănăstire, unde să poată asculta/ mult îndrăgita cântare „Lumină lină”./Drumul zbuciumatei vieți s-a închis într-un țintirim din țara pe care a iubit-o,/ și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte:/ „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ țara mea de glorii, țara mea de dor?…/ La trecutu-ți mare, mare viitor”…/ A fost o zi a lunii iunie – lună a florilor de tei,/ anul una mie opt sute optzeci și trei./ Se spune că cerul plângea./ Părea, că ultimele lui gânduri/ rămase acolo ca zălog în dar,/ pe pământ Domnul learunca./„Nemuritor și rece”/ poetul în sicriu zăcea./ Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas…/ Cu dorul „Luceafărului”/ o întreagă națiune a rămas!

Vavila Popovici, Carolina de Nord

FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU Prof. Ion Ionescu-Bucovu

În ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate, Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul ochiului fotografic curios. El a fost conştient că o fotografie rămâne peste veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografii bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuţi şi alta, spre sfârşitul vieţii împreună cu o grupă de actori la Bucureşti. Întâia fotografie care ni s-a păstrat este cea luciferiană din anul 1869, făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele său Şerban, care locuia aici, cu gândul de a urma cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să se în-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE scrie i s-a cerut o fotografie pentru dosar. Un funcţionar scrupulos al Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea: „Denumirea şcolii în care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a răspuns: „Şcoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă. După cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografia a fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska. Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcută cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, stă scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.” Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E. Hodoş. Probabil că şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu s-au mai păstrat.

Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreaptă către această fotografie.

Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografie este singura care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model această fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa, şi chiar cu întregul romantism european. La o statistică putem spune că fotografia a ajuns la peste un miliard de exemplare.

A doua fotografie a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru aşa ceva. „Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.” (Maiorescu) Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din anul 1884 ale lui Eminescu. Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a fost considerat„cea mai

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

credincioasă icoană a lui”. Fotografia este reprodusă în ediţia princeps 1883 a poeziilor eminesciene şi pe prima pagină de doliu a Familiei. „Subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G. Călinescu), portretul va fi valorificat şi în arta plastică de artişti.

A treia fotografie are o istorioară ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui A.C. Cuza pentru a ne povesti: „În sfârşit, într-o zi, vara,(1884), profitând

de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” . Fotografia apare într-adevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boală care pusese stăpânire pe el.

A patra fotografie şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie, anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după moartea poetului. Fotografia s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia, venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu, bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă şi de Cornelia Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului şi a Henrietei. La 20 noiembrie 1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian:

„Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n. preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi luase apărarea în Timpul, 15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi”. Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: „As-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tăzi, simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de mult timp”. Fotografia

convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav.

Ion Scurtu ne spune că „fotografia îl nedreptăţeşte

pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui Eminescu... Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundati şi stătuţi nu mai corespunde figurii ideale consacrate.

Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior pierdute.

Augustin Z.N. Pop arată că „În albumul de fotografii

al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui curant”. De aseme-

nea Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la Odessa. În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui Eminescu, la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.

Un portret fals publicat de G. Călinescu în Viaţa lui Eminescu „Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru şi Şerban Cioculescu. Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu şi este provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un bărbat matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de mobilier. Rămâne un mister fotografia în care poetul stă în picioare rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu.

Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi alta în 1887, cu un an înainte de a muri. Dacă în prima fotografie vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al doilea, în a doua fotografie avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă.

Această a doua fotografie, descoperită recent, pare să fie făcută lângă Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Manuc (vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan.

Vechiul Hotel Dacia găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografia a aparţinut lui Nicolae So-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

reanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul tipogaf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N. Pantelimon a transmis-o nepotului său şi aşa a ajuns fotografia până la noi. Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografie, care s-au transmis până la noi.

Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.

Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care purta o pălărie vieneză cu panglică, iar în stânga poetului era Vlahuţă. Încă din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgând totuşi nădejde la o mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene. Fie ieşiseră de la un spectacol, fie de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră să facă o fotografie împreună. În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul Iancu Brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului turmentat şi Ion din

Năpasta.

În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie. ©Prof. Ion Ionescu-Bucovu

Mihai Cătrună – Atât de fragedă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Eminescu – în grafica şi pictura română

Mihai Cătrună - Teatrul Mihai Eminescu, Botoşani

Andrei Brănişteanu – Casa lui Eminescu de la Ipoteşti

Mihai Cătrună- Casa Eminescu, Ipoteşti Andrei Brănişteanu - Casa Memorială Eminescu de la Ipoteşti

Mihai Cătrună - Teiul de aur Claudia Mandl - Casa lui Eminescu de la Ipoteşti

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Ecaterina Mihai

Ecaterina Mihai

Ecaterina Mihai

Ecaterina Mihai

Ecaterina Mihai Ecaterina Mihai

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Ecaterina Mihai

Corina Cirilă – Atât de fragedă

Ecaterina Mihai

Mihai Cătrună Constanţa Abălaşei Donosă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Mihai Cătrună Mihai Cătrună

Mihai Cătrună

Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Mihai Cătrună

Mihai Cătrună

Mihai Cătrună

Mihai Cătrună

Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ DIN BELARUS

Autor: Dorina Litră,

Piteşti Biblioteca Naţională din Belarus (NLB) a fost înfiinţată prin decret, de către Consiliul Comisarilor Poporului din Republica Socialistă Sovietică Belarus (BSSR) pe 15 septembrie 1922, iar numele ei s-a modificat de mai multe ori de-a lungul timpului.

Momentul deschiderii oferea cititorilor doar 60 de mii de unităţi de bibliotecă, dar perioada anilor 1950-1980 a fost una remarcabilă în ceea ce privește creşterea colecţiilor, creşterea numărului de utilizatori, dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi reorganizarea activităţilor de bibliotecă.

O problemă capitală cu care s-a confruntat încă de la început biblioteca, a fost lipsa unui sediu adecvat nevoilor ei de funcţionare. În 1989 proiectul arhitecților Mikhail Vinogradov şi Viktor Kramarenko a început să fie pus în practică în vederea ridicării

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

unui sediu nou. Arhitecţii au conceput o combinaţie originală de funcţionalitate şi estetic pentru „Diamantul Belarusiei”, aşa cum a fost denumit iniţial proiectul celor doi. Începută în 2002, finalizată în 2006, noua clădire a Bibliotecii Naţionale a Republicii Belarus are forma unui poliedru transparent, un diamant plasat în centrul unui stilobat cu trei etaje, cu 23 de etaje, ducându-ne cu gândul la ideea de infinit al ştiinţei şi cunoaşterii. Clădirea este acoperită de panouri de sticlă care în timpul zilei scânteiază asemenea unui diamant cu 24 de faţete.

Pe timpul nopţii, cele 4.646 de leduri îşi schimbă mereu culorile, oferind locuitorilor un spectacol inedit de lumină şi culoare, vizibil de la sute de metri distanţă. Autorii au sugerat ascunderea surselor de lumină în spatele sticlei pentru a crea iluzia unui ecran color gigant.

Unicitatea clădirii este dată de designul interior, căci după ce trece de intrarea principală, sub forma unei cărţi deschise, publicul ajunge întrun hol luminos, decorat cu plante, unde se află birourile de înscrieri, referinţe şi informaţii.

Biblioteca Naţională din Republica Belarus este o instituţie modernă, care funcționează ca un centru informaţional, social, cultural şi politic naţional, conținând galerii de artă, Muzeul Cărţii, o platformă de observaţie, ludotecă, dar și spaţii de relaxare.

Astăzi, Biblioteca Naţională din Belarus dispune de peste 8 milioane de unităţi de bibliotecă, are peste 90 de mii de utilizatori anual care pot consulta manuscrise, cărţi, seriale, ziare, muzică, hărţi, documente electronice şi audio-video. NLB

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE este depozitar pentru publicaţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite, UNESCO şi Consiliului Europei, un alt motiv de reală mândrie naţională fiind acela că biblioteca are cea mai mare colecţie de cărţi în limba rusă din afara Rusiei. De asemenea, aici se păstrează unica copie a publicaţiilor tipărite din fiecare domeniu al cunoaşterii emise în fosta URSS, colecţii unice, de o jumătate de milion de documente imprimate pe teritoriul Belarus de la începutul secolului XIX până în prezent. Belarus se bucură de un bogat patrimoniu cultural şi artistic, care datează de multe secole. Toate capodoperele care au supravieţuit de-a lungul anilor sunt acum protejate oficial de către stat şi expuse în colecţiile muzeelor şi bibliotecilor. Alături de Muzeul Naţional de Istorie şi Cultură din Belarus, Muzeul de Stat pentru Literatură „Yanka Kupala”, Cetatea Brest, Memorialul Khatyn, Casa Memorială Marc Chagall, Opera Naţională, Biblioteca Naţională din Belarus ocupă un loc de seamă în viaţa socio-culturală a naţiunii belaruse.

Reprezentând principalul centru cultural şi de informare al ţării, biblioteca este în același timp o atracţie a oraşului Minsk: este situată într-un parc pe malul fluviului şi are o punte de observaţie care oferă o imagine deosebită asupra întregului oraş, iar zona din faţa bibliotecii este folosită pentru concerte publice, spectacole şi activităţi sportive.

Câteva repere istorice despre Belarus Belarus (în bielorusă Беларусь; în rusă Беларусь, Белоруссия, Belarus', Belorussia, pronunțat /bʲɛlaˈrusʲ/), denumită oficial Republica Belarus, este o țară fără ieșire la mare, aflată în Europa de Est, vecină cu Rusia către nord-est, Ucraina către sud, Polonia către

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

vest, și Lituania și Letonia către nord-vest. Capitala țării este Minsk; printre alte orașe mari se numără Brest, Hrodna, Gomel, Moghilău și Vitebsk (Vicebsk).

Până în secolul al XX-lea, teritoriile Belarusului modern au aparținut mai multor țări, între care se numără Principatul Poloțkului, Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea Polono-Lituaniană și Imperiul Rus. După Revoluția Rusă, Belarusul a devenit republică constituentă a Uniunii Sovietice, primind numele de Republica Sovietică Socialistă Bielorusă (RSSB). Frontierele Belarusului au luat forma lor actuală în 1939–1945, când unele teritorii ale Poloniei i-au fost încorporate în urma invaziei sovietice a Poloniei. Țara și teritoriul său au fost devastate de al Doilea Război Mondial, în timpul căruia Belarusul a pierdut circa o treime din populație și mai mult de jumătate din resursele economice. Republica s-a dezvoltat din nou în anii postbelici. În 1945, RSS Bielorusă a devenit membră fondatoare a Națiunilor Unite, împreună cu Uniunea Sovietică și cu RSS Ucraineană. Parlamentul republicii a declarat suveranitatea Belarusului la 27 iulie 1990, și în procesul de destrămare a Uniunii Sovietice, Belarusul și-a declarat independența la 25 august 1991. În 2000, Belarus și Rusia au semnat un acord de extindere a cooperării, afirmând dorința de a crea o uniune.

Denumirea de „Belarus” corespunde literal termenului „Rusia Albă” (Rutenia Albă). Există mai multe presupuneri privind originea numelui „Rutenia Albă”.

O teorie etno-religioasă sugerează că numele utilizat pentru descrierea părții din vechile pământuri rutene aflate în granițele Marelui Ducat al Lituaniei care fusese populată predominant de slavii creștinați, spre deosebire de Rutenia Neagră, care era predominant locuită de baltici păgâni. O explicație alternativă a numelui este pe marginea hainelor albe purtate de slavii autohtoni. O a treia teorie sugerează că vechile pământuri rutene necucerite de tătari (adică Połack, Vicebsk și Moghilău) fuseseră denumite „albe”. Alte surse susțin că înainte de 1267, pământul necucerit de mongoli era considerat „Rutenia Albă”. În 2008, istoricul Ales Bely și-a prezentat teza de doctorat, care sugera că denumirea de „Rutenia Albă” se referă la zona Republicii Novgorod cucerită de Cnezatul Moscovei în 1478; în termenii geografiei actuale, aceasta înseamnă estul Belarusului și zonele cucerite prin expansiunea spre vest a Moscovei în timpul Războiului Livonian din secolul al XVII-lea.

Belarus se află între paralelele de 51 și 57° latitudine nordică, și între meridianele de 23 și 33° longitudine estică. Este o țară fără ieșire la mare, cu un

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE relief predominant şes, cu mari porțiuni de terenuri mlăștinoase. Conform unei estimări a ONU din 2005, 40% din teritoriul Belarusului este acoperit cu păduri. În Belarus există multe ape curgătoare și circa 11.000 de lacuri. Trei mari râuri curg prin țară: Neman, Pripeat și Nipru. Nemanul curge către vest spre Marea Baltică, iar Pripeatul curge spre est către Nipru; Niprul curge spre sud, către Marea Neagră.

Literatura belarusă a început cu textele religioase din secolele al XI-lea–al XIII-lea, cum ar fi poeziile din secolul al XII-lea ale lui Chiril din Turaŭ.

Până în secolul al XVI-lea, Francysk Skaryna din Poloțk a tradus Biblia în belarusă. Această traducere a fost publicată la Praga și la Vilnius în anii 1517 și 1525, ea devenind prima carte tipărită în Belarus și chiar în toată Europa de Est. Era modernă a literaturii belaruse a început la sfârșitul secolului al XIX-lea; un scriitor proeminent a fost Janka Kupała. Mulți scriitori belaruși ai vremii, cum ar fi Uładzimir Žyłka, Kazimir Svajak, Yakub Kolas, Źmitrok Biadula și Maksim Haretski, au scris pentru Naša Niva, un ziar de limbă belarusă publicat la Vilnius.

Libera dezvoltare a literaturii belaruse a avut loc doar în teritoriul deținut de Polonia până la ocupația sovietică din 1939.

Mai mulți poeți și scriitori au plecat în exil după ocuparea nazistă a Belarusului și s-au întors abia în anii 1960.

Ultima mare revigorare a literaturii belaruse a avut loc în anii 1960, cu romanele publicate de Vasil Bykaŭ și Uładzimir Karatkievič.

Selecție și prezentare Dorina Litră

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

ADRIAN PAPARUZ

Cum s-a născut Dumnezeu continuare din nr. 5 (45) Partea IV *** Legenda celor şapte existenţe Amintiri din viitor (din caietul Clarei) Motto: „Dacă poţi privi înapoi zâmbind, cu siguranţă paşii te vor purta înainte!"

Azi ar fi trebuit să îţi spun o poveste, să mă aşez binişor în faţa sobei, să îţi cuprind umerii şi amândoi, respirând toate secundele din pendulă, să evadăm din trupurile noastre atât de uzate şi de obosite. Îmi promiseseşi chiar, că înainte ca eu să îmi pot aduna cuvintele rătăcite prin toate ungherele minţii, îmi vei pregăti, aşa ca odinioară, o plăcintă cu mere, asortată, desigur, cu o cană de vin fiert.

Probabil nu aş fi putut să înghit mai mult de o bucăţică şi doar să miros vinul, aburindu-mi nostalgic cu scorţişoară ochelarii, dar toate aceste nimicuri ne-ar fi făcut pentru încă o zi fericiţi.

Am fi ascultat mai apoi „Primăvara" lui Vivaldi lângă patefonul câştigat cândva de tine, la o tombolă de bâlci, şi am fi privit liniştiţi cum mobila cea veche înfloreşte în sufragerie, de parcă cireşul din ea s-ar fi aflat şi el îndărătul timpului, chiar în livada bunicii tale.

Tu nici nu ai observat că ieri am răscolit scrinul în căutarea fotografiilor. Vroiam să îţi fac o surpriză, invitându-te să le privim aşa, bătrâneşte, şi să ne amăgim cum am mai făcut-o de atâtea ori, că tot noi suntem cei care zâmbesc sarcastic de lângă Marea Piramidă, de pe Podul Londrei, de sub Turnul Eiffel.

Aş fi vrut, Atalia, să îţi povestesc cât de norocos m-am simţit în fiecare zi lângă tine şi ce

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aventură mi-a trăit sufletul atât de nebun, alături de ochii tăi, de surâsul tău şi de toată fiinţa ta. Am tot amânat această zi, în care am vrut să mă mai aşez încă o dată în genunchi dinaintea ta, să îţi sărut mâinile stafidite, dar atât de frumoase şi să îţi spun din nou aşa cum am făcut în fiecare zi, de cincizeci de ani încoace, că inima mea chiar dacă uită uneori să mai bată în pieptul acesta scofâlcit, te iubeşte la fel de mult ca în ziua în care ţi-am dăruit verigheta.

Ar fi părut poate, un semn de despărţire, cred că de fapt chiar asta ar fi fost şi n-aş fi putut să te văd ştergându-ţi pe furiş lacrimile. De aceea, Atalia, azi îmi pare o zi cunoscută de mai multă vreme, este chiar „ZIUA". Ştiam, nu-i aşa, că va veni, şi multă vreme am fost atât de speriaţi... Am învăţat împreună însă, Atalia, să ştim cu certitudine că iubirea nu poate fi îngropată.

Am pregătit chiar eu plăcinta promisă, am reuşit să fierb şi o cană de vin. Nu am putut însă, să aşez discul lui Vivaldi în patefon, dar am reuşit să deschid geamul, să ascultăm încă o dată marea şi pescăruşii.

Uite, stau aici lângă mare, val după val, nisip în nisip, şi nu mai ştiu dacă singurătatea mării e totuna cu marea singurătate; dacă aş întinde mâna dreaptă, marea mi-ar mângâia trecutul... aş putea să închid ochii, să cred că eşti tu... dacă întind toate mâinile, urma pasului tău va urca până în inimă... călcâiul, talpa şi degetele tale vor fi chiar sângele meu; dar nu voi face nimic din toate acestea... n-am să-mi dăruiesc niciun refugiu... voi rămâne aici, lângă mare, cu ochii mari, cu vise mari, în valuri tot mai mari. Singurătatea mării e totuna cu marea singurătate?

Nu am putere să plâng, Atalia, nu mai am putere să mai fac altceva, decât să iau cana de vin în mâna care îmi tremură, să mă aşez cuminte lângă tine şi să îţi povestesc aşa cum ţi-am promis...

Să mă ierţi dacă voi adormi obosit, ţinândute de mână...

Dumnezeu ne va aştepta zâmbind!

Ultima filă de jurnal Ştii, Rafael… m-am temut atât de mult că te voi pierde, că ceva sau cineva ne va despărţi şi nu ne

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

vom mai regăsi niciodată. E un sentiment îngrozitor… şi fără să vreau mi-am amintit de omul acela care se căuta disperat pe el însuşi:

Un om îşi săpase o groapă, Demult voia să cadă în ea, Dar săpase, probabil, prea mult, Căci dăduse de apă….

Un om îşi săpase o groapă, Demult voia să se-ngroape, Dar săpase c-o sapă, Prea strâmtă şi prea mică groapă…

Săpa într-o zi un om la o groapă, Avea lângă el o cruce de lemn Pe care scrisese: odihneşte aici Un om, ce c-o sapă a săpat Până a dat de infern….

Dar a dat de-un coşciug, Tot de lemn, şi, mirat, Înăuntru s-a găsit tot pe el!

Pentru o clipă sau poate pentru o eternitate, am crezut că sufletele noastre se vor fi rătăcit în bezna nimicniciei, că nimic din ceea ce suntem nu va rămâne… aşa cum un val ar distruge un castel de nisip. Dar, iubitule, nu… nu poate exista neantul, pot exista edenuri şi iaduri, dar în suferinţă veşnică sau în pace absolută, Iubirea rămâne Dumnezeul Poţi trăi din Iubire, Rafael, la fel cum poţi muri din Iubire, însă nu poţi, iubitule, pieri sau renaşte în NIMIC sau în altceva fără iubire. Între a exista într-un fel sau altul şi a nu exista deloc, este doar o singură barieră… Iubirea, Rafael, mereu, doar iubirea.

Atâta timp cât există IUBIRE, mai este ceva… dacă nu viaţă, altceva, poate moarte (dar moartea nu este decât o trecere, o uşă prin care ne este teamă să trecem pentru că nu ştim ce găsim de cealaltă parte, întuneric sau lumină?!).

Dar, câţi alţii au trăit prin lumea aceasta fără să fi ştiut că sensul lor, unicul lor sens universal, este doar IUBIREA? Şi iubirea, Rafael, ca orice altceva, are nevoie de un simbol… simbolul ei eşti TU, Rafael,… iar IUBIREA, ca orice altceva, are nevoie de adevăr, de Dumnezeu, Rafael!

Dumnezeu şi cu tine nu puteţi muri… vom pieri poate cu toţii în acest anotimp sălbatic, dar voi,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu, Rafael… Dumnezeu şi cu tine… iubirea ta m-a întors lângă tine… iubirea lui Dumnezeu îi va întoarce cândva şi pe ceilalţi… Rafael, sunt atât de tristă…

Dumnezeule, mă poţi ierta pentru că mă bucur de propria tristeţe? A fi tristă înseamnă a fi vie, iar a fi vie înseamnă a iubi… Te iubesc, Rafael!

- Orbule, de ce nu am putut să îi salvez?

- Pe ceilalţi, de ce nu ai putut să îi salvezi?

Rafael, nu poţi împiedica să se întâmple ceva ce deja s-a întâmplat…

- Nu te înţeleg, orbule…

- Ba da, Rafael, înţelegi, dar ţi-e frică că această înţelegere supraomenească a ta te va purta într-un necunoscut abstract, sau aparent abstract pentru înţelegerea ta de acum… Tu de ce nu mori, Rafael? De ce nu vrei să te sinucizi la fel ca toţi ceilalţi? De ce?

- Chiar… de ce, Orbule?

- Nu vrei să înţelegi, Rafael, de ce eşti singurul supravieţuitor?

- Cum singurul, Orbule?

- Da, Rafael, ai rămas ultimul… trebuie să înţelegi acum că Nimicul nu are început şi nu se sfârşeşte.Timpul nu există; la fel ca şi spaţiul este doar o iluzie…TOTUL este NIMIC… NIMIC este TOTUL… Ploaia poate fi singura certitudine pentru tine acum…

Sfârşit nu există, Rafael Tu eşti ÎNCEPUTUL! - Ce simplu pare pentru tine, Orbule… Cum poţi judeca aşa? Cum poţi să cuprinzi atâta linişte, să fii chiar Liniştea? Nu porţi în tine nicio durere, nicio tristeţe, nicio bucurie? Niciun sentiment nu te poate atinge? Cine eşti tu?

- Sunt CEL CARE AŞTEAPTĂ, prietene!

- Ce aştepţi tu, Orbule?

- Răsăritul, lumina… CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA! - Mi-e atât de greu să te înţeleg, Orbule…

- Mai ai atât de puţin, Rafael… şi vei şti TOTUL….

Se întinse lângă trupul Clarei numărând valurile. Simţea mâna soţiei sale răcindu-se tot mai mult… „Rafael, Rafael!” Tresări, dar pricepu repede… Vocea Clarei venea din adâncul lui.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

„– Rafael, îţi aminteşti? În acest loc, pe aceeaşi plajă, Nicolo, prietenul tău, te-a adus să îmi salvezi sufletul… Atunci murisem, Rafael, iar tu m-ai renăscut dăruindu-mi prin existenţa ta lucrul cel mai de preţ: dragostea, adică viaţa. Totul a fost atât de minunat, dragul meu, încât nu pot să regret nimic.

Am existat doar prin tine şi nu mi-am amintit niciodată nimic din propriile mele trecuturi …nu avea sens. Niciun trecut şi niciun viitor nu pot însemna ceva fără tine. Acum când am pierit toţi, sub ploaia acestui anotimp sălbatic, când te-am părăsit chiar şi eu, alăturându-mă Ataliei şi lui Leonard, vei înţelege ceea ce eu am ştiut dintotdeauna... Rafael, e timpul să îţi împlineşti menirea, e timpul să o faci. Ne vom întâlni mereu, dar niciodată nu va mai fi la fel. Dă voie liniştii să te cuprindă, iar apoi deschide Porţile Eternităţii. Numai tu poţi să o faci. Caută-ţi Adevărul, eşti atât de aproape…”

Prolog/Epilog?

Pierdut în propria-i disperare, Rafael adormi.

I se întâmpla pentru a doua oară de când acest anotimp sălbatic al pieirii începuse. Nu mai ştia cât trecuse de atunci, de fapt nu mai ştia nimic.

Se resemnase. Sentimentele le pierduse în ziua în care alergase ca un nebun pe plaja pustie în căutarea acelui copil orb. Îl strigase de mii de ori, răscolise cu mâinile tone de nisip, se scufundase în ocean de zeci de ori… Nimic. Rămăsese singur sub ploaia sfârşitului de lume. Obosit se aşezase pe nisip şi amintirile năvăliseră… Secvenţe ale fericirii îi inundară memoria; Clara, Leonard, Atalia, Antonia şi toţi ceilalţi defilau fără sens prin bezna trecutului…

Apoi Nicolo îi zâmbi… „- Rafael, tu eşti altfel!... Să arzi ca o flacără!... Fericirea nu există!... Nici timp… totul nu e decât o iluzie… altfel… Tu trebuie să înţelegi, Rafael…” Încercă mai târziu să şi-l amintească pe orb.

Nu reuşi. Apoi adormi şi nu visă nimic. Liniştea singurătăţii îl învălui apropiindu-l tot mai mult de eternitate.

Se trezi cuprins de o căldură ciudată…

Simţea, pe trupul atât de ud, o senzaţie pe care o uitase cu desăvârşire… Parcă atunci se născuse.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O lumină interioară îi acoperi toate celulele fiinţei… Se gândi că trebuie să fie moartea, se bucură. Alungă acest gând şi deschise ochii, dar nu văzu nimic… „Şi totuşi ploaia s-a sfârşit, soarele a răsărit… Anotimpul sălbatic aparţine acum trecutului!”

Se pipăi din vârful degetelor până în creştet. Împietri printre clipe, o luă de la capăt… Târziu înţelese şi chipul copilului îl răscoli.

Chemarea lăuntrică devenise atât de puternică şi plecă acolo de unde începea LUMEA. Pe nisip căută chitara, convins fiind că trebuie să fie acolo. Nu se înşelă.

Mângâie corzile îndelung, apoi, când ochiul minţii lui îi văzu, se opri. Aşteptă…

Bărbatul şi femeia, goi, numărau fericirea…

Le vorbi: - Întoarce-te în singurătate, omule, în singurătatea nebuniei tale, acolo de unde ai plecat înainte de a pleca în căutarea fericirii… Ascultă-mă, omule, nu te văd, nu am văzut niciodată, fiindcă orb am voit să mă nasc… Dar nu te întrista, prietene, FERICIRE nu există… Nu trăim pentru a fi fericiţi, ci doar pentru a suferi de pe urma acestei invenţii absurde… Acum du-te, omule! Acolo de unde ai venit, acolo de unde te vei întoarce aici pentru a-mi spune că am dreptate, pentru a-mi pune întrebări inutile la care doar tu însuţi trebuie să găseşti răspuns.

Zâmbeşti… Nu înţelegi nimic, dar vei înţelege. Puţini înţeleg înainte de a nu mai fi… Mă vei găsi tot aici oricât de multe zile vor trece. Timp nu există… Precum fericirea, timpul nu e decât o mare minciună. Vei avea şansa, poate unică, să înţelegi că nu suntem nimic înainte ca nimicul să îţi acopere trupul.

Cu bărbatul acesta se întâlnea tot mai des. Îl chema Rafael. Uneori şi-ar fi dorit să îl poată vedea…

Dar adevărul era şi el orb. Se mulţumea să îl audă întrebându-l mereu şi mereu: - Cine eşti, Orbule? Eşti Dumnezeu?

- Poate că da, sau poate că tu eşti Dumnezeu, şi va trebui să reinventezi LUMEA… Ce importanţă are, Rafael?!

Legenda celor şapte existenţe Din caietul Clarei dar mai treziţi-vă odată gândi cretinul şi în zbor o pasăre se frânse dar mai treziţi-vă strigă lovind cu pumnii-n stâncă şi de pe pisc se nărui o biată ciută sfântă treziţi-vă treziţi-vă mă dor genunchii de credinţă şi-apoi căzu orbit de pocăinţă dar mai treziţi-vă odată muri cretinul murmurând şi-n urma lui chiar Dumnezeu îşi aplecă urechea la pământ

Sfârşit

GOYA - ADORAREA NUMELUI LUI DUMNEZEU, 1772

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CORINA MILITARU

CONCEPT Alin apăsă butonul send şi răsuflă uşurat. În sfârşit terminase conceptul de design pentru Edy. Îl trimisese şi nu avea decât să aştepte răspunsul lui.

Era aproape sigur că o să-i placă. Colaborau deja de un an. Edy avea o fabrică în China unde producea echipamente electrice al căror design îl făcea Alin.

Edy îl recomandase şi altor producători, astfel încât nu se putea plânge că nu are de lucru. Ba din contră, simţea că nu-i ajunge timpul, iar orele treceau nenumărate fără ca el să se ridice de la calculator.

Designul era pasiunea lui şi visa să devină faimos într-o zi. Sclipitor şi cu imaginaţie, începuse să fie cunoscut şi căutat pentru proiecte. Nu-şi permitea prea multe pauze sau ieşiri cu prietenii. O relaţie, nici vorbă! Mai ales după ce o pierduse pe Mihaela, nici nu ştia cum. Încă mai simţea undeva în adâncul sufletului o durere pe care încerca s-o înăbuşe muncind până la epuizare.

Alin deschidea şi închidea ferestre pe calculator încercând să se hotărască ce să facă în continuare. Avea mai multe proiecte în derulare şi obişnuia să lucreze în paralel. Crea o oarecare diversitate, încerca într-un fel să păcălească rutina.

Zilele picurau în viaţa lui, una după alta, încadrate în acelaşi tipar. Obosit, Alin se ridică de la calculator, se duse la fereastră şi privi strada. Copacii din faţa geamului foşneau în adierea proaspătă de primăvară, oamenii eliberaţi de frig foiau pe străzi, din curtea şcolii de lângă blocul lui se auzeau ţipete şi râsete cristaline. Oprise muzica tocmai ca să audă zumzetul oraşului gândind amuzat că, măcar aşa rămâne conectat la realitatea de dincolo de apartament.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Privi în jurul lui. Camera era cam răvăşită, biroul plin de notiţe, schiţe şi mult praf. Patul făcut aproximativ, pe măsuţa dintre fotolii, maldăr de reviste de design, cărţi de arhitectură şi romanul pe care-l citea. Dostoievski, Demonii. Luă cartea, renunţând la ideea de a face curăţenie sâmbăta seara.

Se aşeză confortabil în fotoliu şi începu să citească.

Lectura îl ajuta să se relaxeze. Cât despre Dostoievski, făcuse o pasiune pentru acest scriitor.

Sunetul telefonului îl smulse din atmosfera cărţii. Era prietenul lui, Horia.

- Ce faci bătrâne? Îl întrebă acesta.

- Citesc!

- Hai în club!

- N-am chef!

- Nu te-am întrebat dacă ai chef! La ce mai faci bani dacă nu ştii să trăieşti!

- La naiba! Ai şi tu dreptate. Vin şi eu!

Nu era tocmai locul unde ar fi vrut să meargă, dar Horia avea dreptate. Muncea mult, câştiga bani frumoşi şi cam atât. În rest ce era viaţa lui? Îşi anestezia mintea cu gândul că, strânge bani pentru masterul din Milano, că nu are timp deocamdată să investească într-o relaţie, că o să vină momentul când o să-şi permită să se risipească în nimicuri. De undeva din adânc o sclipire de luciditate se încăpăţâna să-i spună că nu-i aşa, dar el se făcea sistematic că nu înţelege. Se îmbrăcă şi plecă să se întâlnească cu Horia, soţia lui, Ana, şi încă vreo câţiva prieteni. Apoi la club unde voia să se dezbrace de griji, planuri, calcule şi să se lase cuprins cu totul de atmosferă. *** Alin coborî din taxi mai mult împins şi până să-şi găsească echilibrul pe picioarele care nu-l ascultau, maşina dispăru. Nici nu ştia cine îl adusese acasă. Stătea în mijlocul trotuarului cu ochii la intrarea în bloc. Nu-i venea să se mişte pentru că nu înţelegea de ce aleea nu stătea locului. „Sunt beat!” îşi spuse el râzând zgomotos în liniştea nopţii. Se uită rapid la ferestrele blocului şi răsuflă uşurat că nu trezise vreun vecin. Aleea juca în continuare în faţa lui. „Mă descurcam mai bine cu demonii lui Dostoievski!” şopti el. Până la urmă făcu un pas, dar se dezechilibră şi se trezi doi metri înapoi. „Ce bine îmi iese chestia asta cu mersul înapoi!” râse el înfundat. Inspiră adânc aerul rece al nopţii şi-şi spuse

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Trebuie să mă concentrez!” Se uită fix la intrarea în bloc, calculă traiectoria şi se avântă. Ajuns la intrare se sprijini de perete ca să calculeze următoarea mişcare. Trase cu putere de uşă dar degeaba. Aceasta se încăpăţâna să rămână închisă.

Alin se sprijini de ea şi gândi „Sunt praf!”. Totuşi era lucid, îşi amintea tot ce făcuseră în acea noapte.

Băuseră, cam mult şi amestecat, zbieraseră unii la alţii toată noaptea încercând să converseze, dansaseră dacă bâţâiala aceea se putea numi dans... Îşi amintea tot. Însă acum mâinile şi picioarele nu-l ascultau deloc. Nu-şi amintea însă, cum ajunsese singur pe trotuarul din faţa blocului. „Singur! Şi uşa asta nenorocită nu se deschide!” Măcar dacă-l lăsa Ana în pace. Poate acum n-ar fi fost singur. Îşi amintea că, la un moment dat arunca cu vorbe de duh într-o fată din club şi era foarte aproape s-o convingă, când Ana l-a tras de mânecă şi i-a spus, „ Nu te mai da la asta!” „De ce ?” întrebase el. „Este urâtă! Laso!” spusese Ana. „Aaa! Da?” bâlbâise el şi renunţase. „Ce dacă era urâtă!” gândi Alin trăgând iar de uşă fără succes. „Poate ştia cum să deschidă uşa şi în loc să stau aici ca prostul, eram în cameră cu ea!”

Alin îşi pipăi buzunarele până ce găsi telefonul. Îl sună pe Horia, - Frate! Ccuum... ccuum se deschide... uuşa de la bloc?

- Ai cheile?

- Dda! - Vezi că pe inelul de la chei este o chestie mică din plastic. Ai găsit-o?

- Îhi...

- Trece plasticul ăla prin faţa cutiei de pe peretele din stânga, până auzi un ţâc. Apoi poţi intra în bloc. Ai reuşit?

- Vorbim mmâine... Ggata am intrat...

Alin împleti paşii pe scări până ajunse în faţa apartamentului unde locuia. „Asta a fost mai uşor!” îşi spuse el când nimeri din prima gaura cheii. Intră în casă şi se trânti pe pat. În sfârşit ajunsese întrun loc prietenos. Nu mai trebuia să facă nimic. Totuşi scânteia de luciditate pe care o neglija de obicei nu-i dădea pace. Căţărată peste mintea lui îmbibată cu alcool îl sâcâia cu o întrebare. Ce făcea cu viaţa lui? Se ridică cu greu, se duse la birou şi notă pe o foaie de hârtie „de revizuit conceptul de viaţă”. Apoi se prăbuşi pe pat şi adormi...

MIHAI COTEA La oglindă (seria de proză scurtă AlchiMia) Astăzi m-am trezit completă. M-am uitat la mine și-am văzut puzderia de șanse ale orizonturilor, mi-am observat, în sfârșit, prietenii, i-am simțit, iam gustat, ne-am înfruptat unii din ceilalți ca din niște piersici roșiatice-n pârg, umplându-ne de nectar dulce. Astăzi îmi simt menirea și traiul meu și-a găsit sălașul...

Astăzi va trece, vezi bine. Așa cum au trecut și alte astfel de „astăzi” și au devenit „ieri”, „alalteieri”, „anul trecut”, „anii ce-au fost”, vise îndepărtate. Nu te împotmoli în reverii din astea gratuite, viața se schimbă veșnic. La ce bună constatarea? Măcar de te-ar ajuta pe mâine cu ceva, dar tu știi că nu e așa și că te vei întoarce la aceeași Mia de ieri, dintotdeauna. Viața se schimbă, așa-i. Compusă din trinitatea timpului creat pentru noi, ieri-azi-mâine.

Eu sunt aceeași, cea dintotdeauna, cum spui, deci, implicit, sunt bucuria de acum. Cum se explică această trezire grosolană? Ești plină de resentimente și nu e vina mea că împărțim același crâmpei de spirit...

Nu împărțim, e doar iluzie, ca și timpul de care spuneai. Îmi ceri explicații că te trezesc, ba chiar mă dojenești pentru apa rece cu care-ți spăl visele de pe față. Ai uitat esențialul: pentru asta exist, pentru asta m-ai creat. Eu nu uit, fapt pentru care țin să te previn că mâine ai să te afunzi din nou în butoiul reavăn al realității tale. Așa se conservă conștiința, așa ne menținem capul sus, deasupra delirului imanentului.

Nu delirez și nu-mi vreau conștiința! Nu te vreau! Alegi mereu vorbe mari ca să explici lucruri de la sine înțelese. De la Sine înțelese! Chiar nu-ți dai seama? Noi știm deja și ne asumăm propriul sine când avem ocazia să-l recunoaștem în noi și să ne evaluăm alegerea. Mă încurci și nu vreau să mă ții în loc din zbor. Lasă-mă să-mi admir aripile...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nu se prea poate, draga mea. Vezi tu, noi suntem filosofia oului. Hai să-ți explic, din nou, cum e cu teoria asta. Nu mă vrei, dar mă conții, e o amăgire să crezi că nu exist, doar pentru că „nu mă vezi”. Tu ești viața din ou, posibilitatea, iar eu sunt însuși oul.

Tu, chiar creată, dospită, poate că nu mă poți conștientiza, dar mă simți. Poți refuza conștientizarea, dar nu poți anula conștiința care te conține, care te înconjoară. Sunt peste tot, sunt de trebuință. Fă bine și mulțumește-mi că te îndrum, adicătelea că te aduc în drumul tău. Nu e prima oară când nu-mi găsesc drumul și, adeseori, mă simt rătăcită, în derivă, fără vreun etalon sau referință. Cu ce mă ajuți atunci? Mă lași să umblu ca o smintită pentru ca apoi să te milostivești și să mă aduci din nou pe calea mea.

De unde știi tu care e calea? Eu îți dau alegerea, e o chestiune de șansă. Haide, Mia, e elementar. Ca să înveți sau ca să te înveți, e necesar să experimentezi.

Crezi sau nu, toate teoriile s-au desăvârșit în norme doar prin experiment. Cum altfel să știi? Cât despre cale, adevăr și viață... nu știu să-ți răspund, asta e o axiomă. Lasă-mă să mă bucur de mine! Aici rămăsesem, de fapt, de aici începusem. Dacă potecile mau adus aici, înseamnă că ăsta mi-e parcursul și indiferent de felul cum reacționez, nu voi face altceva decât să-mi trăiesc soarta. Înseamnă că devierea de pe drum e imposibilă... însăși devierea e prestabilită... Nu. Ai uitat din nou de alegeri. Când ai sănveți? Orice măsurătoare influențează rezultatul măsurării, așa cum orice alegere sau exces, care ți-e total permis, că așa e dat, te recompune altfel. Tu-ți dai forma...

Bine, mi-a trecut până și pofta de bucurie între timp... Numai de adevăr să îți fie sete, căci adevărul îți va ostoi pofta cu apa sa prin care tu, însăși, vei deveni izvor de viață veșnică. Posibil... momentan, eu rămân la setea de cunoaștere...

SOI RĂU (seria de proză scurtă AlchiMia)

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

am minte și trebuie să învăț cum să fac rost de ea?

Hmm, cred că mă aproprii de ceva…

Doamne, mi-ai pus mereu soluțiile la îndemână, sub nas, prea aproape. Cum poți învăța dintr-un manual care-ți stă lipit de nas? Pentru asta e nevoie de distanță. Spunea cineva, odată, că opera de artă, a urii, cu adevărat, se observă mult mai bine distanțat. Așa e și cu opera de artă a cunoașterii. Primite prea ușor, ajutoarele nu valorează mai nimic. E mai simplu să primești semne, semnale, bucăți de informație care să-ți hrănească curiozitatea. Așa sunt și eu, așa m-am prezentat de la bun început. Spuneam că am o poftă nebună de viață, o poftă de lecții de viață pentru a-mi ostoi, totodată, setea de cunoaștere. Încă o am, Tată bun, dar ești prea îngăduitor cu mine. Eu sunt fata de la orfelinat, învăț prin bătaie, pedepse, frică. Nu e stilul Tău, știu și nici nu mi le doresc cu înfrigurare, am îndurat destul frig și bătăi, iar suferința mă înspăimântă mereu. Eu am nevoie de un lăcaș, un cuib al meu, pe măsură. Sunt fiica drumurilor, adeseori, fără vreun țel sau țintă.

Doresc doar sămânța cunoașterii… fii blând, dar ferm!

Aș putea să cred despre mine, și o fac de multe ori, că sunt un „soi rău”. Acea boală care nu cedează oricâtor tratamente este supusă. În acest sens sunt abonata tratamentului Kneipp pentru sufletul meu. Sunt sălbatică. Nebunii sunt liniștiți de furtunul cu apă rece. Nu e indicat, de-asta am ales corelarea „cald-rece”. Asta-mi pune circulația sevei sufletești în alertă, asta-mi dă o senzație de plăcere dincolo de imaginabil.

E modalitatea clasică de predare, „pedeapsărecompensă”. Dar când ai o elevă încăpățânată ca mine? Tu ești maestrul, n-am teamă. Obișnuiam să discut cu mine, dar de acum simt nevoia să Te introduc în discuție. Da, aceasta era calea mea… calea spre cunoaștere trece invariabil prin Tine.

Permite-mi să mă cunosc, îmbunătățește-mi soiul…

Sunt doar un suflet sălbatic, ți-am mai spus…

Cum se face că niciodată nu mă învăț minte?

Dar ce înseamnă, de fapt, „a te învăța minte”? Dacă aș spune că trebuie „să-mi învăț mintea”, m-aș declara mulțumită. Am de învățat propria minte ca pe un dispozitiv complicat cumpărat la teleshopping cu manualul utilizatorului în față. Sau trebuie să-mi învăț mintea cu ceva… Dar să mă „învăț minte”? Adică n-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Mihai Cotea

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Alexandru Macedonski22 Nimic, nici chiar speranţa...

Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cântă Când mut e viitorul şi aripa ţi-e frântă...

Departe laşi în urmă al visurilor rai... Şi lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie, E rece ca îngheţul din inima pustie De florile din mai!

Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte Când ziua după ziuă bolnavă se târăşte... Şi poate ca să fie de aur cerul plin, Şi poate s-aibă stele albastra adâncime, Verdeaţă nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime Şi râul alb, — suspin!

Nimic, nici chiar speranţa în groapă după tine Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!... Şi poate ca să fie orice după mormânt Dreptate omenească făcută unui nume, O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume Noi aripi, — nou avânt!

Aripi Prin al vieţii mare poate, mintea mea o rătăcesc, Şi de bunăvoie singur cu speranţe m-amăgesc, Îmi creez năluci de aur, întâmplări nepomenite, Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite.

Poezie! Tu atuncea, şi când umblu, şi când stau, Îmi pui aripile-albastre ce avânturile-mi dau; Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare Şi-ntâmplările-aşteptate le aştept fără-ncetare!

Aci dau de o comoară ce se află-n al meu drum Şi mă-mbăt de bogăţie cum te-mbeţi de un parfum.

Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire, Fermecat de-o vorbă numai, de-o mişcare, de-o privire, Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rând Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gând.

22

Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854, București - d. 24 noiembrie 1920, București) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Aci-n fruntea unei oaste vitejeşti mă văd deodată, Coifurile scânteiază, tobele încep să bată...

Aci statele din lume vânturându-le, în mine Simt din nou tumultul vieţii şi renasc dintre ruine.

Aci singur şi de lume izolat, adâncul cer Îmi deschide poarta sacră a obştescului mister Şi cu gândul ce sclipeşte la lumina poeziei Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei!

Aripi! printre câte visuri poleite mă purtaţi!

Câte raze pe-a mea frunte puneţi dacă vă mişcaţi!

De cât soare acest suflet nu mi-l umpleţi? Ce splendoare De albastru şi de roşu nu-ntrevăd mângâietoare!

Câte perle de-armonie se deşiră-n jurul meu Când prin inimă mă faceţi să vorbesc cu Dumnezeu!

Aripi! Voi sunteţi misterul ce mulţimea nu pricepe, Focul sacru ce sub tâmple lumile şi le concepe, Şoaptele ce se preschimbă într-un cântec nesfârşit, Dus de-a îngerilor voce pân' la cer nemărginit!

Palidă umbră Palidă umbră, care mister Unul spre altul mereu ne-atrage?

Vrem de sub farmec a ne sustrage Şi dăm de-aceeaşi forţă de fier.

Palidă umbră, care mister?

Fost-am vreodată îngeri frumoşi Uniţi pe-albastrul largului spaţiu?

O voluptate fără nesaţiu Ne face ochii mai luminoşi.

Fost-am vreodată îngeri frumoşi?

Sau împreună ars-am în iad?

Coboară-n suflet de-ţi aminteşte...

Al meu ce-mi spune e că iubeşte, Şi dacă suntem îngeri ce cad, De ce n-am arde ş-aici ca-n iad?

Palidă umbră, reflex bizar În care s-află iadul şi raiul, Cu unul arde-mi repede traiul, Cu altul aripi urzeşte-mi iar, Palidă umbră, reflex bizar.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

al alb-negrului şi al contrastelor între clar şi obscur, Emanuel Tânjală a avut dintotdeuna ştiinţă de a fotografia cu o remarcabilă economie de mijloace care l-a aşezat, în anii de început, în descendenţa onorantă a lui Henri Cartier-Bresson24

Se întamplă rar, în lume, când un fotograf îşi publică memoriile, după o lungă îndeletnicire în domeniu. Fotograful Emanuel Tânjală este un nume sonor în fotografia românească. Sub viziunea lui au apărut nenumărate portrete ale marilor actori români, publicate deseori pe coperta revistei CINEMA, condusă de distinsa Ecaterina Oproiu23.

Emanuel Tânjală „a fugit” din România, încă de pe vremea lui Ceauşescu. După un răgaz prin Europa – s-a aşezat în Statele Unite ale Americii, unde şi-a continuat activitatea fotografică. După Revoluţie a revenit în România cu gânduri bune, a lucrat la câteva reviste, a fotografiat prin ţară, a surprins momente unice şi descriptive despre „starea naţiunii”. Până la urmă a revenit în ţara să adoptivă, USA, unde duce un trăi decent împreună cu superba sa soţie şi minunaţii copii, pe care i-am cunoscut.

Recent, fotograful Emanuel Tânjală a publicat o carte de memorii, intitulată: Jurnalul unui fotograf, apărută la una dintre cele mai prestigioase edituri din România, editura Humanitas.

EMANUEL TÂNJALĂ - unul dintre numele cu răsunet din presă românească a ultimilor 40 de ani - are meritul de a fi dat o nouă definiţie şi o nouă dimensiune fotoreportajului. Arareori până la el subiectul unei fotografii de presă a fost surprins cu atâta inteligenţă şi analizat cu atâta minuţie. Virtuoz 23

Ecaterina Oproiu (n. 13 septembrie 1929, București) este un autor, biograf, critic de film, dramaturg, magistrat, publicist, realizator de filme documentare, scriitor și traducător român.

„Unele povestiri sunt extraordinare: așa e secvența relatată la p. 57, în care un bătrân care fusese pe front în Primul Război Mondial și trăia izolat într-un cătun din pădurile Sucevei, îl întreabă pe Tânjală în 1976: «ce mai face împăratul meu, Franz Iosif?». Memorabil e și fragmentul despre obţinerea pașaportului, care i-a permis autorului să plece din ţară: «Pașaportul l-am cumpărat» cu două sacoșe de plastic pline cu mere ionatane din Vrancea și două bilete la meciul România-Anglia, pe care i le-am oferit în fața magazinului Polar, ziua în amiaza mare, colonelului de la Serviciul Pașapoarte”.

(Cristian Preda despre cartea lui Emanuel Tânjală):

Pentru cititorii noştri redăm mai jos şi câteva pasaje din Jurnalul unui fotograf: „Mersul la ţară, în Vrancea, a fost pentru mine rampa de lansare în lumea liberă: acolo îmi încărcam bateriile şi acolo dialogam cu lumina dimineţii sau a asfinţitului. Acolo am înţeles simplitatea oamenilor care trăiau într-o sărăcie «dobândită» de la comunişti… Acolo am descoperit mirajul locurilor ascunse şi am învăţat să fiu discret când fotografiez.” „Ochiul unui fotograf nu este lentila aparatului. Un fotograf trece din starea de privitor sau simplu executant în poziţia de creator. Noi, fotografii, nu lucrăm cu ideea clientului; noi oferim imagini cu viaţă, cu o poveste, cu emoţii.” „Fotograful nu este un uzurpator şi nu are vreun drept în plus faţă de ceilalţi… În relaţia cu subiecţii mei, indiferent dacă ei m-au observant sau nu, am încercat să stabilesc o legătură de dragoste.

Atunci când fotografiez, mă apropii cu sfială, nu cu aroganţă. Plăcerea de a fotografia oameni vine din iubirea faţă de ei.”

24

Henri Cartier-Bresson (n. 22 august 1908 – d. 3 august 2004) a fost un fotograf francez considerat a fi părintele fotojurnalismului. El a fost maestru de fotografie sincer și un utilizator timpuriu al filmului de 35 mm. A contribuit la dezvoltarea fotografiei de stradă sau de viaţă, reportaj și a inventat termenul, Momentul Decisiv, care a inspirat generații de fotografi de atunci şi până în zilele noastre.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Preocupat de reacţiile oamenilor când se trezesc cu aparatul de fotografiat în faţă, am încercat să nu îi sperii îndreptând lentila spre ei. Mi-a plăcut să îi surprind, să şi spionez într-un fel civilizat, fără ostentaţia unui paparazzo, fără nesăbuinţa şi impoliteţea unui agresor. Mă simţeam stăpân pe mine numai în momentul când declanşam şi nu eram observant. Trebuie să vrei lucrul acesta, trebuie să ai respectul monahului pentru oameni şi sfiala mamei în faţa copilului care doarme… Fotograful trebuie să aibă darul să decodeze personalitatea oamenilor printr-un clic al aparatului. El are menirea să demaşte lucrurile ascunse, chiar fără permisiune.” „Aveam 17 ani când am pus mâna pentru prima dată pe un aparat de fotografiat. Îl cumpărase tatăl meu de la un client care venea la el la prăvălie.“ Aşa începe povestea lui Emanuel Tânjală, unul dintre cei mai talentaţi şi mai cunoscuţi fotojurnalişti români, şi totodată declaraţia lui de dragoste faţă de profesia pe care o slujeşte de atâţia ani.

Plin de vitalitate şi farmec, savuros şi autentic, Jurnalul unui fotograf surprinde în instantanee grăitoare spectacolul unei existenţe cu întoarceri şi răsturnări neaşteptate, evocă oameni excepţionali şi întâmplări care schimbă destine. Emanuel Tânjală ne poartă, pe firul însemnărilor, într-o călătorie în timp şi spaţiu, din România până în America, din anii '70 până în zilelele noastre, în vreme ce ne desluşeşte, cu bucurie nejucată şi fără emfază didacticistă, ce se ascunde dincolo de o imagine imortalizată pe peliculă.

Vom descoperi sau redescoperi cu încântare în paginile de însemnări ale lui Emanuel Tânjală peste 150 de fotografii superbe, emoţionante, neliniştitoare, amuzante, calde, tulburătoare, înzestrate cu puterea de a repovesti lumea în care trăim. „Nu am stat niciodată să detaliez despre obiectivele sau tipul camerei cu care am făcut o anumită fotografie. Dar mi-a plăcut să-mi amintesc povestea din spatele acelei fotografii şi starea de spirit pe care am avut-o atunci când am declanşat.

Despre asta voi vorbi aici.

Mi-a fost greu să fac selecţia la sânge a fotografiilor care să intre în acest volum. Nu ştiu dacă am făcut cea mai bună alegere, dar vreau ca fotografiile publicate aici, sau oriunde, să constituie car-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

tea mea de vizită, spovedania mea în imagini oferită semenilor mei.“

Satul românesc prezentat americanilor prin fotografiile lui Emanuel Tânjală

Foto: arhivă personală Emanuel Tânjală

Academy of Fine Arts din Lynchburg, Virginia (U.S.A.), a găzduit în luna februarie 2011 expoziţia de fotografie Satul românesc, semnată de cunoscutul fotoreporter Emanuel Tânjală. Expoziţia şi-a propus să fie o fereastră deschisă către lumea satului tradiţional românesc, o mărturie despre o cultură păstrată intactă vreme de secole, informează comunicatul remis Hotnews.ro.

Emanuel Tânjală este cunoscut pentru munca sa de fotograf în presa din ţară, cât şi pentru activitatea artistică din Europa sau Statele Unite. El este apreciat de asemenea pentru interesul pe care l-a manifestat permanent pentru viaţa rurală a României.

Artistul a dedicat o mare parte a carierei sale satului românesc, a cărui viaţă a surprins-o în imagini unice. Pe lângă calităţile artistice, multe dintre fotografiile sale au un caracter documentar de-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE osebit, vorbind despre oameni, locuri şi tradiţii deja dispărute sau în pericol de a se stinge. Aşa cum a spus în mai multe ocazii, Emanuel Tânjală se conside-

UN CALIFORNIAN, CÂNDVA, DAR VEŞNIC ROMÂN - EMANUEL TÂNJALĂ Autor: Ileana Costea

Chip de femeie Foto: arhivă personală Emanuel Tânjală

ră un martor al timpului său, care, din datorie şi din pasiune, înregistrează partea frumoasă a lumii în care trăieşte.

Foto: arhivă personală Emanuel Tânjală

Până la fuga din România comunistă în 1981, Emanuel Tânjală a lucrat la ziarul Satul Socialist şi la revistele Flacăra şi Cinema. După Revoluţia din Decembrie 1989, el s-a întors în ţară în repetate rânduri, ca şi colaborator al revistei Formula AS şi trainer la Centrul pentru Jurnalism Independent.

Că suntem răspândiţi peste tot prin lume; că azi suntem aici, mâine cine ştie unde; că nu ne găsim liniştea, că ne tot recreem rădăcini care sunt veşnic rupte şi replantate, avem de fapt rădăcinile în aer, căutând să respire, ca şi noi, un aer de străinătate înecăcios, chiar când vine cu lux şi libertate; ...că ne purtăm după noi amintirile şi dorul; că nu mai ştim unde ne este casa, că poate nici nu avem un cămin; că suntem nişte neintegraţi şi neadaptaţi, chiar când suntem bine integraţi în lumea nouă unde ne-a fost dat să existăm; că nu mai ne simţim bine nici în ţară, nici departe de ea, şi totuşi rămânem optimişti, încercând să gustăm din viaţă tot ce ne dă frumos... asta este ceea ce ne caracterizează pe mulţi dintre noi, românii emigranţi. Şi unul dintre noi este fotograful californian cândva, şi veşnic român Emanuel Tânjală.

Mai multe fotografii puteţi vedea accesând: http://fineartamerica.com/profiles/emanuel-tanjala.html

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

minunat al Spaţiului Mioritic prin imaginile încântătoare ale fotografiilor lui.“

Foto: arhivă personală Emanuel Tânjală „Pe Manu l-am cunoscut în mai multe faţete. Întâi, prin anii 1980, la o expoziţie a sculptorului Patriciu Mateescu în Los Angeles. Era nelipsit de la toate evenimentele româneşti din California de Sud, găzduind veşnic români care apăreau de undeva şi tot mereu, venind din ţară, sau călătorind prin America, fiind prietenii sau rudele unor prieteni de-ai prietenilor. Sărac în bogăţia lui, darnic în sărăcia lui, „macaroanele erau de bază“. Şi la o vorbă şi un pahar de vin, înconjuraţi de ţărani români, cruci, biserici, şi peisaje româneşti, la fel de în alb/negru ca şi atmosfera lăsată de noi în urmă, în ţară comunistă pe care am părăsit-o, în casa din Beverly Hills eram în România; vorba era când englezească când neaoşă... iar sufletul evident, la fel ca atmosfera, românesc. Şi nu trecea mult că „aţa îl trăgea“ pe Manu spre ţară... să se mai plimbe prin sate, să mai facă nişte fotografii pentru reviste, filmări, să-şi mai domolească dorul. Apoi, după nişte ani, l-am regăsit într-o mică căsuţă la Snagov, aranjată cu gust, iarăşi lângă expresivele fotografii alb/negru de pe pereţi, printre care două copiliţe zglobii cu ochi de Tonitza umpleau aerul de bucurie şi speranţă. Şi acolo Manu ducea dorul Americii cu care se obişnuise. De data aceasta îşi căuta liniştea traversând oceanul şi continentele în sens invers, din timp în timp. Un du-tevino de suveică, dar prin care jurnalistul artist Emanuel Tânjală a ţesut şi continuă să ţeasă un covor

CONFESIUNILE AUTORULUI

EMANUEL TÂNJALĂ - Explorator în paradis

„Am avut dintotdeauna o atracție exagerată pentru satul românesc. M-am născut la oraș, dar miam petrecut copilăria în Vrancea, la Colacu, de unde tatăl meu please când avea 17 ani, pentru a merge la școala din Focșani. El nu s-a mai întors în sat decât în vizită, dar mi-a transmis mie virusul de a deveni

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE țăran. De când am început să fotografiez, m-a interesat să-i captez pe film, probabil pentru că le duceam prea mult dorul la București. Fotografia a devenit astfel instrumentul cu care scriam mărturii ale timpului meu. Scriam o istorie vie, pe care fotografia o reda mult mai bine decât scrisul. Am încercat să nu mă mulțumesc doar înregistrând imagini, ci să fructific acest dar oferit de Dumnezeu. Am dorit să devin mai selectiv, parcimonisos cu imaginile pe care trebuia să le public în ziarul Satul, în revista Flacăra sau în revista Cinema. Fotografia a devenit o spovedanie oferită cu mare plăcere semenilor mei. Am fotografiat din pasiune, fanatic în felul meu, acaparat de această meserie. Pe unde am tot umblat, am fotografiat iubire, deznădejde, bucurie, bocete, străzi, portrete și mâini.

Am încercat să fiu smerit cu personajele mele. Nu le-am stat în cale, le-am studiat de la distanță și i-am luat cu mine prin camera de fotografiat. Și așa am devenit cel mai bogat stăpân de oameni fascinanți.“ „Cu mulţi ani înainte de venirea mea la Formula AS lucrasem la câteva publicaţii de seamă (Satul, Flacăra şi Cinema), pentru care bătusem ţara în lung şi-n lat, şi trăiam cu impresia că ştiu România pe de rost. Dar după primele deplasări cu Formula AS am realizat că de fapt nu văzusem mai nimic şi că de-abia atunci începeam să cunosc România în profunzime.

M-am simţit un descoperitor al lumii, mergând în unele dintre cele mai frumoase şi mai neştiute locuri din ţară, pe care le scotoceam amănunţit. Încă mai port în suflet oameni şi peisaje care mi-au devenit dragi. Îmi amintesc, de exemplu, de Agora, bătrâna machedoancă din comună Stejaru (judeţul Tulcea), cu crucea desenată pe frunte, care avea atunci 110 ani. Am ajuns la ea după ce am parcurs un peisaj fabulos, prin inima Dobrogei, o imagine selenară, asemenea unui deşert acoperit cu nori negri şi câţiva stejari seculari, împrăştiaţi pe o întindere nesfârşită. Îmi reamintesc şi de o altă deplasare, în judeţul Mureş. Am încă în faţa ochilor o vale ca întrun tablou impresionist, marcată de clăi de forme

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

diferite, cu demarcaţii de culturi, cu zeci de troiţe, fiecare un obiect de artă. Cu ţărănci purtând pălării de paie ornamentate cu flori şi panglici. Eram ca pe o altă lume, pe alt meridian, în mijlocul unui alt popor.

Am oprit maşina ca să schimbăm o vorbă cu o ţărancă de o distincţie princiară, care, atunci când vorbea, îşi mişca mâinile de parcă ar fi cântat la o harpă. Era impresionată că îi acordăm atenţie şi, sfioasă, ne-a destăinuit că nu văzuse un alt loc, deşi avea 72 de ani!

Probabil, cele mai spectaculoase fotografii de-ale mele sunt făcute cu aceşti oameni uitaţi de istorie, în locuri parcă special create de Dumnezeu să rămână ca semne marcante ale unor existenţe de secole. Mă simţeam acolo ca un explorator în paradis.

Alipirea mea de familia Formula AS îmi trezise instinctul de misionar într-o lume pe care eu doar o visasem aproape 20 de ani, în perioada exilului meu american. Mitizam orice potecă, orice cătun, erou fericit al propriei mele identităţi recâştigate.

„Artileria grea" la Valea Doftanei: (de la stg. la dr.) Andrei, Manu, Sânziana, Ţurcanu, Longin, Bogdan, Iulian Ignat

La Formula AS totul era deosebit faţă de orice alt loc din presa română. Aici se lucra în familie. Nu în sensul de nepotism, ci pentru că în timp am devenit extrem de apropiaţi. Înainte de a pleca „la asalt" cu o seară înainte, ne adunăm la o „cină de taină". Aici pritoceam subiectele pe care urma să le acoperim, ne documentam sârguincios, propuneam teme noi. Dimineaţa, abia aşteptăm să îmi pun aparatele de fotografiat la muncă, pentru că iubeam fiecare loc pe care îl descopeream.

Mersul pe teren, în grup, m-a stimulat, îmi făcea plăcere să ştiu că am o familie profesională, şi după câteva zile, veneam la redacţie cu tolba plină.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Deseori deplasarea era riscantă, tocmai pentru că locurile erau neumblate, dar parcă tocmai acest aspect avea darul de a mă seduce. În România, în mijlocul oamenilor de la ţară, mă simţeam un privilegiat al sorţii. Nu a fost mereu numai lapte şi miere, eram un grup de oameni cu personalităţi solide, dar deplasările puse la cale, cu harta în faţă, de Sânziana, ne dădeau certitudinea că nu trăim degeaba. Experienţa la Formulă AS a fost o trăire pătimaşă, o revelaţie, a fost o împlinire neprogramată, transformată într-o mărturisire de dragoste.“ (Corespondenţă din America)

EMANUEL TÂNJALĂ Explorator în paradis

The Old violonist - Emanuel Tânjală

Foto: arhivă personală Emanuel Tânjală

Foto: arhivă personală Emanuel Tânjală

Foto: arhivă personală Emanuel Tânjală

Selecţie şi prezentare, George Gh. Ionescu Foto: arhivă personală Emanuel Tânjală

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Nu, n-am să mai iubesc vreodată...

DANIELA BEJAN, Piatra Neamţ sonet despre răsunet Când, chiar și tulburi, talazuri în fremătări sublime și-ntr-un vibrant ecou știu vieții simfonia, de ce tumultul vieții nu ne pulsează în vine ca-n portative vii, năvalnic, armonia, și-n strunele simțirii, o măiastră preschimbare cum melosul, din vuiet, cum cântul, din suspin ?

Pe liniile vieții și-n spații prelungi pe care le denumim distanțe, ce între noi tot vin ca-nvolburări în maluri, unde nu ne mai auzim, pe portative vieții să-i fim simfonie, prelungi acorduri din inimi, către inimi să trezim, ca-n răsărit peste a lumii agonie ce-apune răsărituri în vălurile-i reci.

Răsunetu-ntre inimi e-un răsărit în veci

Primii paşi De la-nceput a fost astfel să fie, primii pași făcuți în poezie m-au învățat să merg altfel, cum pașii ar crește dintr-o aripă vie iar aripa, din inimă ar tot crește, așa, doar ca o respirare de nevăzută lumină, din zăgazuri de zare, într-o altă zare, dintr-un aer, într-un alt aer respirare, în ceea ce este și nu doar apare....

Nu, n-am să mai iubesc vreodată, dacă, vreodată, am iubit ceea ce ochii pot să vadă, cuvântul care-i doar rostit, nu, -am să mai iubesc vreodată, și de ce, oare, aș iubi când, tot ce-acuma se arată, mâine-i altfel, ori nu va fi, când multe vorbe-s doar ecouri închise în clepsidre,-n veci, mereu ce răscolesc, în valuri, secunde de nisipuri reci.

Sclipesc nisipuri în lumină cum cioburi de clepsidră, mii, cum stelele sunt doar fărâma cadranului de veșnicii.

Lumina-i, când, aievea, treci, ceea ce voi iubi, în veci.

Ființe și fiare Ființe și fiare, lumea, de veci își împart, iar lumea se-mparte-n ființe și fiare, fiare ce viața o schimbă-n pustiul deșart în care iubirea se pierde și moare.

Din umbre mult tulburi, din privirea cea rece, din umbre mascate-n zâmbete, deseori, (căci fiara ce-are chip de ființă le-ntrece), începe vânătoarea de suflete, ori vânătoarea de hălci, vânătoarea de oase.

Fiarele au, fiecare, legile lor, și legile toate pentru ele-s întoarse, viața le este o scenă, dar, totul, decor.

Privire în privire nu vede, nu simte.

Ochi pentru ochi este ca dinte pentru dinte.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

la oamenii din cimitirul de sus, oamenii din cimitirul de sus le arată, ca să nu se rătăcească, cu crucile mormintelor lor, Răsăritul.

FLORIN T. ROMAN

ORĂŞELUL MEU NATAL De pe dealul de lângă orăşelul meu natal casele se văd ca nişte morminte văruite orientate în toate direcţiile.

Deasupra lor se înalţă Biserica strămoşească ca un solemn grădinar însărcinat cu paza şi administrarea mormintelor, care arată cu mâna Răsăritul trecătorilor rătăciţi prin cimitir.

Of ! Am uitat să vă spun că pe culmea dealului de lângă orăşelul meu natal se întinde cimitirul real, cu toate crucile orientate spre Răsărit.

Ce interesant se vede cimitirul de jos din cimitirul de sus !

Din cimitirul de sus se poate vedea, de pildă, dacă pui podul palmei deasupra ochilor inimii, că în cimitirul de jos locuiesc şi oameni vii şi oameni morţi, la fel cum în cimitirul de sus se odihnesc şi oameni vii şi oameni morţi.

Se mai poate vedea că în cimitirul de jos oamenii morţi nu se înţeleg cu oamenii vii pentru că nu îi înţeleg pe oamenii vii, dar în cimitirul de sus oamenii morţi se înţeleg cu oamenii vii pentru că îi înţeleg, ştii?

Arad

Toţi oamenii vii din cimitirul de jos văd atunci Răsăritul şi se întâmplă ca uneori, mai rar, câte un om mort din cimitirul de jos să vadă şi el Răsăritul şi-atunci se transformă în om viu.

Ce interesant se vede cimitirul de jos din cimitirul de sus în cimitirul meu natal din Ardeal !

PARCUL COPIILOR Pe-aicea trec încet, de câţiva ani în fiecare zi, cu gândurile mele, pe care le împărtăşesc unor castani – prieteni vechi, şi unor rândunele.

Pe-aici mă ştie fiecare frunză şi fiecare fir de iarbă din covor; deasupra cerul ţese ca o pânză nor şi speranţă, fâlfâit şi dor.

La Răsărit pluteşte Mureşul agale ducând pe apă amintiri şi vis, de peste tot îţi ies copii în cale izvor de zâmbete şi stări de nedescris.

Iar seara, când merg pruncii să se culce, apar îndrăgostiţii pe alei, nebănuind în clipa asta dulce că peste ani vor reveni cu nepoţei. ©Florin T. Roman

Şi când oamenii din cimitirul de jos se duc în vizită

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIRCEA TRIFU Arezzo, Italia MARIANA BENDOU, Oneşti

Mi-am deschis inima tăcută, C-o înnoptată, vagă scuză, Îmi bate seara mai confuză Și dimineața-i abătută,

răstigneşte-te! răstigneşte-te! smereşte-te! calcă peste vise, peste permise şi nepermise peste dorințe peste credințe încredințate, împrumutate, nuanțate… linişteşte-te! ai grijă de fratele spală păcatele căci El ştie intențiile judecă faptele ai grijă de el şi de tine alungă ce-i rău păstrează ce-i bine înțelege şi-i vindecă neputințele fă să răsară din brazdă semințele împarte dreptate fii mai presus decât „aşa nu se poate!” ia seama la tot şi, mai ales, la tine chiar nu ți-a fost şi nu îți este vreodatã ruşine?!

SUNT ȚĂRMUL TĂU

Văd valurile neuitate, Trezite din trecute porturi, În al regretelor acorduri, Îmi poartă dorul de departe, Închinăciune fac în mine, Cu eleganță nevăzută.

Mi-e liniștea mai prefăcută Și inima plină de sine.

Cu lanțul munților legați Și nu mai știu cu câte mări, Prezentu-apune sub ninsori Iar noi privim cu ochi plecați.

De te-am pierdut, trezește-mă!

Eu te-am avut, noaptea nu minte, Mi-e perna plină de cuvinte, Opreşte-te și-ascultă-mă!

Alungă corbii ce-ți rânjesc, Ei pun venin în doruri crude, Și în chemăr, păcate surde.

Departe sunt, să te feresc.

De te-ai pierdut, nu avea teamă De depărtarea adormită, Căci altă viață ne-ncepută, Va cuceri tăcuta-ți vamă. ©Mariana Bendou

Îngenuncheat în pragul serii, Am să te strig – „Eu sunt, coboară!”

Din iarna ta, la mine-n vară, Sunt țărmul tău, Stăpâna mării!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Portretul mării

ANA-MARIA CRISTOFIR, Craiova

Precum oglinda sfărâmându-şi în cascadă, cristalul înnegrit de Baccarat, Sunt valurile mării înspumate, sorbind nesăţios nisipul zăcământ de stea, Iată, cum milenare zesturi învechite se reculeg prin umbrele de nea, Şi cum moluştele şi perlele infime împodobesc platoşe, armuri de catifea!

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Atunci, şi tu, şi eu, ca infinitul pretutindeni, alung albastrul din oglindă, ideal, Argintul secundat de o nocturnă, ori de variaţiunile Recviemului german, Lungimi de orizonturi viu portretul se întunecă… stele se prind în jocul înnoptării, Cuvinte cern făina din străfunduri, albind cu măreţie, veşnic, chipul mării.

Deschid şoptind cutia… cascadoric visez la gingăşia pictorului adormind, Armonioasă ca o simetrie de arhitectură nouă pe tărâmul devenind, Plutesc confuzii iremediabil spălate de stropii reci de rouă neîncetat, Cu fantezia valsului şi a meditării pictez portretul mării nechemat.

Se strâng în bancuri neîncetate, ca de săbii, rechini colţoşi în urlet îşi dau glas, Chemarea universului albastru descoperă portretul mării ca absolvirea unui caz; Sub umbre de mirare împodobite cu bucurie, dar şi cu multă amarnicie şi necaz, Epava infinitului se ştie, este răsturnată, balenele se prind la şagă-n dans.

Oamenii se ascund ca să nu se vadă de vegetaţie pitică şi de coralii purpurii, Iar cerul care pe valuri odihneşte îmi aminteşte sempitern cum că aş putea muri.

E deznădăjduit portretul mării când vântul umflă velele din aur amărui, Şi liniştit când apa caldă a sferei priveşte soarele ca pe-un copil al nimănui!

Sunt infinit lumite şi mătăsurile, zăcând în nasturii cei vechi la un veston, Ochii şăgalnici ai fiinţelor din versuri, şi gurile cuprinzătoare cât pacea unui somn.

Pe când limbul frunzelor de nufăr verde se desprinde pe al mării vals incipient, Un meterez săpând ca din adâncuri o grotă ascunde în marinul peisaj defect.

Foto internet

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

vrăbii ude, pământ otrăvit, gânduri amare, iluzii răscolitoare iar lumânarea se stinsese-n candelă demult, demult, demult...

Când se despleteau copacii în verde

LILIOARA MACOVEI

Bacău

Sihăstrie Paşi duşi pe trepte bătute de năluci cunoscute printre ţinuturi Strivesc fire de iarbă firave şi răscolesc mucegaiurile de pe jos, Doar tălpile mele pline de spini caută alene ţărna deatunci Unde vărsam des apa izvorului să crească-n tăcere iubirea, Urlă vântul printre crengile bătrânului nuc al bătrânului om Plin de griji, dureri, nesprijin şi adunător de păcate grele Şi nimeni nu vede himera ce rânjeşte a batjocoră la fereastră Am tras rădăcini să nu-ncurce răbdarea femeii ucise iar şi iar De remuşcări, de doruri, de neputinţe, de pustiu şi plâns Ca să pot clădi o geometrie cu cărare spre locul de rugăciune

când se despleteau copacii în verde, am îndrăznit să intru într-un tablou desluşind pentru a mia oară povestea lui, din cer coborau aripi şi-ajungeau la mine şi de aici urcau albăstrelele, deodată o teamă ucigaşă mi-a înfăşurat inima sângerândă şi noaptea a devenit mai obositoare, cuvintele murmurate erau singure neordonate şi buimace mereu şi semnul de întrebare trona regeşte în mine, în noi, în noi, ghemuită sub oftaturi competitive gândurilor de iarnă grea, mă odihneam pe pietre reci sub floare de cireş un vis s-a întrerupt de zborul rândunicii

Nocturnă cred că noaptea trecută mi-a crescut o palmă la tâmplă în timp ce mă rugam, inima plângea şi strigătul ei răsuna între rugile mele încâlcindu-mi cuvintele şi-aşa gâtuite, din perna de gânduri dese, mi se scurgeau întâmplări cu oameni necunoscuţi şi cam grăbiţi apoi cădeau ploi în perdea şi toate erau cu meteoriţi abia spre dimineaţă m-a trezit un miros de praf plouat

Stejarul înger25

25

Stejarul-înger - specific zonei Carolina de Sud. Stejarul-înger poate să trăiască 4.000 – 5.000 de ani, să ajungă la 20 de metri înălţime şi să atingă 8,5 metri în diametru. Legendele spun că numele derivă de la apariţiile stranii ale unor fantome sau îngeri ale sclavilor de culoare care dădeau târcoale copacului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

am ieşit din parc cucerind oraşul trist şi prea agitat

Cişmigiu

LIVIU RADU DAN, Craiova Nocturna într-o dimineaţă într-o dimineaţă devreme am păşit pe aleile pe care clipele noastre dansau fericite nu era nimeni în parc doar porumbei care din greşeală îmi aterizau pe umeri încercând să mă întrebe de liniştea lor pe o scenă am descoperit un pian acoperit l-am dezvelit şi clapele au început să răsune Nocturna lui Chopin deşi se luminase bine de ziuă mai mulţi porumbei s-au asezat în jurul lui şi Tu ai sosit cu alaiul lor în acelaşi costum de blue jeans cu un trandafir roşu în mână m-ai cuprins zâmbind de umăr te-ai aşezat lângă mine privindu-ne tot timpul la ultima notă ai oftat ţi-ai lipit fruntea sărutându-mă de a mea

cele mai crâncene lupte în cele mai neînsemnate locuri mangrove înghiţind gânduri întâlneşti iubirea când te aştepţi mai puţin au fost eliberate pe ape raţele negre închise în cuşti metalice păuniţe albe îţi place să-i faci poze pe pietre ce crezi că nu vor fi vreodată strămutate precum sculpturile în muzee în barcă zâmbetul ademenire circe de vise inscripţii de iubire pe poduri prescripţii de amintiri soarele azi a fost blând reflectat pe chip mari iubiri în micul parc din marele trunchi de copac părinţii încă îţi cumpără alviţe şi popcorn cu care ademeneai lebede albe frunze tremurând a toamnă la ieşirea din parc amfore imense şi turnul cu ziare lipite ce încă îşi aşteaptă cumpărători porumbei mi se aşează pe umeri parcă necunoscând nelinişti

ne-am prins de mână râzând îmbrăţişându-ne ca atunci am urcat acele pietre prin acea mică poartă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA OANCEA Arpegiu insomniac Un ostrov curbat de vuiet, de vreme, drapează fereastra.

Ce gânduri ne-ncearcă?

De când vociferează tăcerile ca trepăduși ai insomniilor rebele?

Cum ne poate fi dansul și haos și simetrie?

Cine se tot încăpățânează să calculeze cvadratura cercului nostru?

Când ne-a început nesomnul să umble cu încălțări metalice prin culorile, vibrațiile ce vorbesc deschis despre toate trăirile nedozate, despre voluptatea ferină, despre toată energia ce încă își caută matca, despre rătăcirile reciproce în iadul și-n raiul unui vis?

Observi și tu?

Mici globuri de lumină cuprind ferestre sădite dinăuntru!

Hai să trăim încet, să nu fugim de noi!

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

norul amar ascuns în ochiul înroșit de așteptare, tușește în tonuri de-albastru, aleargă după aceleași particule subatomice, plutește în linii drepte și-n linii ondulate, dar mereu uită să întrebe de regele fără umbră.

Cuvintele, derviși rotitori Scăpate din hamuri, vorbele tale au ciobit pereții de calcar, s-au rotit precum dansatorii derviși îmbrăcați cu fuste albe, ciudate, cu dreapta înălțată spre cer și cu stânga țintind pământul.

Deși retrase apoi în chilia lor, sub plafonul boltit, cuvintele au rămas o sectă interzisă.

Piesa neiertătoare Între două respirații, piesa neiertătoare din marele joc pândește

Foto : internet /un ieromonah din Prusa (Brusa)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

câţi dintre ei nu-şi vor găsi popas decât pe valul zbuciumat de mare?!

Când au venit în primăvară timpurie, entuziaşti, copiii: „au sosit cocorii!” se desluşeşte-albastru-n faptul aurorii pe care vor pleca în toamna netârzie.

Ora luminii

VASILE POPOVICI Botoşani

E ora luminii, în faptul himeric, zoreşte să vezi ce nu poţi să vezi noaptea, pe întuneric.

Să ieşi dintr-un hău, să afli adevărul la lumina zilei, în care să crezi; povestea aceea cu mărul şchioapătă rău.

E ora luminii ce ţine cât clipa, cât trecem în marea risipă - un alt paradox dintre câte-s – când lucrurile firii abia se-nfiripă, din lucrurile care atâtea-s, nu mai rămâne nimica.

E ora luminii, zoreşte să vezi ce nu poţi să vezi noaptea; că-n lucrurile, dacă sunt lucruri şi dincolo, nu poţi să crezi în ce vezi. În noapte, dacă-i eternă, ţi-e noaptea fraternă; nu ai ce să vezi, în ceva ca să crezi că lucruri mai sunt, dar nu cum erau când erai pe pământ.

Cum îţi închipui, omule, viaţa, nu moartea, eternă?

În zborul de cocor sunt ciclurile lumii, mereu aceeaşi ireversibilitate, iar emergenţa în transcendentalitate, e-ntoarcerea în ciclurile humii.

Poetul (Apus de soare palid, ruginit!) în mersu-i gârbovit şi pe o parte, cu pas încet, nesigur, rebegit, îşi sprijin’-ostenala pe o carte.

E tot avutul lui, e tot ce-a strâns: şi plus, şi minus infinit, în carte, şi-atât durut plăcut, dară şi plâns, şi-atâtea vise şi visări deşarte! Şi apa-n vaduri tot va clipoci Eu nu credeam că va să vină Şi capătul de un grotesc final; Din ce în ce lumina-i mai puţină Şi simt un vânt pornit din boreal.

De moarte avu parte şi întâiul Creat, să-şi poarte-n cârcă anul; Zadarnic Thetis* i-a ferit călcâiul, Că tot muri Ahile Peleianul.

Că va mai fi şi mâine-o zi, va fi; Vom îngăima: „to be, or not to be”; Şi apa-n vaduri tot va clipoci, Iar albii nuferi tot din tăuri vor ieşi.

În zborul de cocor sunt ciclurile lumii Se cârduiesc în zi cocorii a plecare, cu eleganţă-n zbor a bun rămas;

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Suntem eroi trecuți pe-o tablă a răbdării, toți care vin sunt toți care-au plecat să-și umple înc-o dată buzele cu soare ‘nainte de-a gusta din pâinea fără sare.

CARMEN GEORGETA POPESCU TOATE PLOILE NOPȚII Eu și ploile nopții suntem litere deschise, pahare albastre, cu cât le golim, cu atât urmele stau mărturie că suntem izvoare, că am udat încă o dată rădăcinile vremii.

Suntem litere amestecate în calendare cu miezul furtunilor, pornirilor, a halucinantelor doruri să țesem ogoare din care tulpinile se ridică până la păsările ucise de sete și ne-acoperă fruntea, ne-acoperă gura, doar ochii să rămână de strajă aburilor din cuvinte.

Despre liniște abia acum învăț să visez, dimineața închid simțurile în călimară, plec fără gări desenate pe talpă, fără bagaje, m-apropii de tine cu palmele, să auzi cât mi-e de dor de cercuri în care liniștea se poate conjuga la plural.

SCRISORI CU TAXĂ INVERSĂ Există-n noi ascuns un fel de nod când nu contează dacă mai rămâi sau dacă vrei să cauți altă lume, căci viața nu ne numără pe nume.

Chiar ai putea să crezi că nici nu-i pasă dacă tramvaiele ajung până la cer cu trupul gol, cu ușile închise, ori dacă scaunele cu priviri încinse mai ceartă locul vatmanului de păcate.

Oh nu, în ochii ei sunt locuri pentru toate.

Știu, chiar și stelele mai mor, însă pădurea le cuprinde-n brațe și aerul din degetele lor le-aruncă-n visul nostru înapoi.

Nu trebuia să-i spunem nopții despre noi, acum ne tremură ascuns arcașul în cina ce-o luăm cu gânduri stinse, și pe cărările temut respinse ne strigă și mai plânge-n noi poștașul.

INDISCREȚIE DE PRIMĂVARĂ Timid ridic un colț de primăvară să văd furnicile și mugurii și melcii cum se trezesc din somn și fug spre lume să le mai spună frunzelor pe nume cum păsările parcă-ntinerite cu glasuri de romanțe sidefate întind câmpii cu trupurile ude sub pașii florilor înviorate cum pomii răbufnesc de-atâta sete și storc o picătură din etern cum ceața se preface în petale și-n valsuri peste șoapte se aștern.

Cu ochii rimelați de noul soare îmi pipăi râul ce-mi iuțește pulsul și în potopul alb îmbrățișat de verde aud cum se întoarce-n oameni râsul ...

©Carmen Georgeta Popescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

În care gravitatea sentimentelor inversează orbite, Amuţeşte galaxii şi inventează culori Pentru găuri negre.

Sentimentele nu au aripi, doar noi Ne prefacem că zburăm în locul umbrelor, Fiecare căutînd halucinant o stea, cîte de mică Să ne anunţăm căderile din Rai. Melancolia-ipostază

MIHAI KATIDAS, BUCUREŞTI Portret cu ușă Ușa Are ochiul Din culorile Cromaticului dermic.

Nervi anonimi, Somnambuli Rotesc cheia mentalului Și ne declară pierduți Dincolo de visare.

De ușa Care ne şopteşte Cum umbra sărută albastrul, Roşul e muţenia buzelor, Griul urmele cînd Călcăm uşor Prin somnul ochiului..

Gravitaţia sentimentelor Sentimentele sînt uneori Ploaie de perseide, Aşteptăm miraţi dacă vrea cineva S-o cuprindă în palme, Să alerge în urma sclipirilor fugare dar cine Mai visează aurore boreale...

Sentimentele gravitează straniu, Uneori sînt atît de gregare Încît spulberă sufletul spre care se îndreaptă Şi totul porneşte de la o licărire, O stea promisă, Aşteptată, urmărită, numită Cu atîtea vorbe şi nicio urmă de teamă, Doar impactul sfarmă realitatea, eternul joc cosmic

Nebunii se agaţă de gardul spitalului, Privesc dincolo, Aşteaptă să trec Ca să poată vorbi, Să-mi ofere monologul silabelor Ce nu mai au umbre Ori cadenţă.

Mă roagă să caut Un copac astral cu coaja de var, Sau să le arăt cum se ridică vântul Dacă plîng aripile bătute-n ferestre Cînd vor să zboare, Să plece, Să urce mai sus De normalitatea cu care Îi studiem Admiţînd utopia Că le refacem raţiunea Ca pe o oglindă cîrpită.

Privesc prin ea, Sunt fericiţi!

Râd cu lacrimi Grele şi amare, Căci nu mai au masca Nici măcar pentru suflet, Sunt goliţi şi goi, De aceea vorbele nu se mai opresc, Ca un potop de frunze cad, Încearcă să mă acopere.

Nebunii se visează plopi Crescând încet, Poate într-o zi Vor atinge măcar Buzele lunii...26

26

S-a respectat ortografia autorului! (n.r.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

şi vina poate-ai să mă vezi ca-ntr-o perfuzie cu infinit cea adevărată prin care trece lumina

VIOLETA MIRELA DEMINESCU Călan CÂNTEC DE LEGĂNAT LUMEA uneori eu şi cu viaţa ne călcăm pe picioare şi măsurăm cu poezia pe care ne doare mai tare eu cu un vis ea c-un item locuindu-mă cu un înger cum să mă tem? ea neîntoarsă despleată blesteme eu cu iubire îmi descânt prin poeme

pe-o tipsie de cântec mereu îţi aduc maci din lună ca dintr-o grădină secretă îţi cresc universuri în gând să mă citeşti ca pe-o rună în liniştea de după furtună scutur iar faţa de masă pe care zeii au jucat zaruri cu viaţa a câta oară valuri în apa insomniei cât o noapte polară lebedele îşi spală veşmintele de doliu şi faţa ochii dospesc a mirare cum de mă găseşti diamant abia după ce mă faci pulbere apoi iar sărbătoare

gând ea de pământ vis eu necuprins stă la pândă viaţa ca o hoaţă! ochiul mi-i deschis cine-mi poate întoarce vieţii faţa pe faţă?

ULTIMA ŞANSĂ iubirea singurul demon pe care mereu mi-l permit

Pictura de Emili Wilk, Polonia

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

De ce nu vii acum?

Era frumos ca-ntr-un adânc de vară Ce-și lasă valul de întunecime Crepuscular, premergător de-o seară Scăldată-n unduiri de prospețime.

Bat caldarâmul vieţii

ADRIAN ERBICEANU, Canada

Se-nlănţuie cortegiul. De-a călare, Pe zdrenţuirea nopţii mă desfac Să trag zăvorul porţii la intrare.

S-adulmec vântul. Paradiziac!

Prin legi, ne-nchipuit de legiuite, Bat caldarâmul vieţii, arbitrar, Împleticind cohorta de ispite Cu zilele înscrise-n calendar. Şi-acelaşi vis, ce-ascunde-n el furtuna – Din leagăn, punte către parastas – Ca un balsam, ne-nvolbura întruna: Atât a fost... Atât a mai rămas...

Ca salcia Prin sălcii vântul se frământă, La nesfârșit fixându-și straiul, Ca fata, ce de mijloc frântă, Își bate rufele cu maiul.

Deposedat, se-mpleticește În propria-i intimitate, Ca fata ce, livid, roșeste, C-o prinzi cu poale suflecate Ca salcia ce nu mai scapă De vânt, prin vânturi despletită E fata, pân’ la brâu în apă, Ce te atrage în ispită.

Trecea-i, pe-aripi de vânt, spectaculară, Prin gânduri ilicite și sublime, Imagine de-abis, tentaculară, Sortită să m-atragă-n adâncime Pe cai de foc alunecai fluidă - Ca pasu-ți moale pe un câmp virgin Atât de temătoare și candidă Încât te-ncorporasem în destin. Închis în stadiul meu de crisalidă Voiam dar nu știam să te rețin...

Prin noaptea fluturând efemeridă, De ce nu vii acum când știu să vin ?

Neodihna Ziua se trage-n ea, caniculară.

Gândul de toarta nopții mi-l anin Ornic de taină, cu bătaie rară, Ce își învinge clipa, spin cu spin, Parcă m-ar fugări pe niște trepte De care unde duc nu știu nimic… Și sfetnic n-am cărarea să mi-o-ndrepte Și întrebarea-n mine dă în spic!...

Ce forfotă-i pe strada înserării!

Fiece pas mă trece câte-un prag Pe care-l spală ploile uitării Uitării-n care parcă mă retrag, Din naufragiul clipei… între pleoape Strivind lumina visului pierdut…

Dar spaima cuibărește-n zări, pe ape, Ispite ale altui început…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

De mult poezia-i schimbată pe zile, De mult îmi trăiesc ciorna vieții pe file.

Ucide poetul din mine. Mă fură Mi-a luat și iubirea ce-ți este promisă.

Trăiește în sinea-mi mai mult decât tine, Ucide, ucide poetul din mine.

ANNA LEAH Republica Moldova

Îmi lipsești

Adoarme-mă, mamă!

Adoarme-mă, mamă, în floare de tei, Mă leagănă cântecul ochilor tăi, Acoperă-mi creștetul cu palmele moi Și nu mă lăsa să mă-ntorc înapoi.

Îmi lipsești, în acest anotimp, Cum în toate-mpreună luate, Și trăiesc pân-acum tragedii, Că mi-e frică de-așa libertate.

Adoarme-mă, mamă, în floare de nuc Să nu vreau de-acasă nicicând să mă duc, Măsoară-ți aleanul cu pașii ușori, Veghează-mă, maică, măcar până-n zori.

Îmi lipsești, cel mai mult de pe mâini, Și din glas, de pe buze și pleoape.

M-aș minți că nu sper să te văd Nici în vis, nici în gând, nici aproape.

Adoarme-mă, mamă, în floare de mac Și leapădă-ți grija, colea după prag, Te culcă cu mine sub plapume reci, Să nu-mi fie teamă că poate-ai să pleci.

Îmi lipsești, deși-ncerc în zadar Să te cat prin scrisori necitite; Încă n-am învățat să te pierd Printre frunzele mototolite.

Adoarme-mă, mamă, în flori de cais Arată-te, maică blajină în vis, Mă leagănă cântecul tău de suspin, Mai lasă-mă, mamă, copil să rămân.

Îmi lipsești. Îmi e gol și pustiu, Numai toamnă îmi curge prin vine.

Te-aș uita, dar mă tem c-ai să vii, Poate ieri, poate azi, poate mâine.

Ucide poetul din mine Ucide poetul din mine. Mă-ncurcă Trăiește în sinea-mi mai mult decât tine.

Din fiece gând de-al meu și-a făcut casă Și strigă, și urlă, și nu mă mai lasă.

Ucide poetul din mine. M-alungă Din propriul trup și din propria viață.

De-atâtea cuvinte deja-s obosită, Tăcerea de mi-ar fi rămas nerostită.

Ignat Bednarik - Rugăciunea de seară.

Ucide poetul din mine. Mă minte De mult i-am dat timpul de prin calendare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Melancolie, drum spre nebunie, tu mă afunzi, mă trezeşti înfiorătoare!

Dincolo de infinit Ascult o melodie cu sufletul, Nu cu urechile.

Scriu o poezie cu inima, Nu cu mintea, Tot ce ea simte Atunci când trăieşte Valuri de tristeţe, Durerea, când o năpădeşte Şi adânc presimte, Când totul e tăcut Şi doarme, Că viaţa e mai mult Decât ceea ce se percepe, E dincolo de infinit…

URFET ŞACHIR Mangalia

Iluzie optică Sirenă unduindu-te în ape Fantomă a ochilor mei Eşti nălucă pierzându-te-n zare mă laşi buimăcit de idei. să caut în oceanul de apă mă seci de idei iar deasupra cristalinului apei.

Rămân revărsând un ocean sau o mare o lacrimă

Melancolie Melancolie, tu, nostalgie, în brațele tale unduitoare pe care tărâmuri mă porți?

Tu mă răpeşti o clipă, un veac.

Melancolie, tristă poezie, pe mişcătoarele, nemuritoarele versuri străvechi tu mă porți! Îmi aminteşti sensibile vieți cuprinse în mrejele tale.

Drum spre infinit – foto internet

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Şi m-am simţit atunci a nimănui Când mi-am privit cu teamă, viitorul.

M-am închinat la florile de măr Şi la mormintele săpate-n mine, Când am văzut cum crudul adevăr Îmi biciuia trăirea care vine.

MARIA IEVA

27

Din constelaţii

M-am închinat la cer şi la pământ, La toate câte sunt şi au mai fost, Căci am făcut cu moartea legământ, Să nu mai simt că viaţa n-are rost.

Suntem la fel, nimic nu s-a schimbat, Tot mâini de vânt, cuvinte de lumină, Dar gândurile azi se mai abat La poarta nopţilor cu lună plină.

Se văd în noi mocnind păreri de rău Şi-ngenunchem rugându-ne în beznă, Ne-am fost adesea singuri un călău Cu lanţul răsucit pe după gleznă.

Din constelaţii auzim venind La întrupare suflete celeste Şi lacrimile le-adunam zâmbind Visând o lume care nu mai este...

Suntem la fel şi totuşi ne-am schimbat, Cu ochii goi, cu mâinile de ceară, Ne întrebăm: de ce ne-am întrupat Dac-am ştiut că viaţa o să doară?

Pe pagini de ceară

M-am închinat

Lăstari de meri

M-am închinat la floarea de cais, La liliacul ce-nflorea-n grădină Şi te-am văzut la margine de vis Cum îmbrăcai copacii în lumină.

Când vântul se-nfioară de-atâta aşteptare, Despică marea-n două pornirea să-şi înece Şi pentru tine-un înger se roagă la hotare Ca vameşul să ceară tributul şi să plece.

M-am închinat la floarea de gutui, La pasărea ce îşi cunoaște zborul

Din sâmburi de lumină o aripă îţi creşte Şi simţi zidită-n tine tăcerea de pe urmă, Dar lacrima te-nvaţă că moartea nu greşeşte, Ea dă mereu târcoale şi vieţile le curmă.

27

Maria IEVA – n.4 august 1975 în comuna Bozovici, judeţul CaraşSeverin. Debut- în Revista Boema 2010; Cărţi publicate:- Alfabetul mirării - poezie- Editura Opera, Bucureşti, 2012 - Poeme cu îngeripoezie- Editura Absolut, Bucureşti, 2013; Jurnalul proiectului 156 A roman -Editura Absolut, Bucureşti, 2014; Femeia de la capătul mâiniipoezie- Editura Absolut, Bucureşti, 2014; Sub semnul crucii - poezieEditura Absolut, Bucureşti, 2015; Poarta de la marginea cerului roman - Editura Absolut, Bucureşti, 2015.

Cu plumb şi tăcere ne scriem destinul Şi-n arşiţa vremii cuvinte sădim, Culegem din viaţă nectarul, pelinul, Ca-n haine de îngeri să fim când murim.

Privim spre lumină ca orbul spre noapte, Stăpâni peste toate ne credem o zi; Iubirea-i un mit din lacrimi şi şoapte Şi noi o zvâcnire în verbu' a fi...

Pe pagini de ceară strivim legăminte, Visăm să-nţelegem durerea din noi, Ne-ntoarcem privirea spre tainele sfinte, Căci îngeri, nu demoni, venim înapoi.

Smochinul poartă rodul şi rodia sămânţa, S-a îngustat cărarea, iar cerul nu-i rotund; Nu ne-nţelegem viaţa, nu ne cunoaştem fiinţa,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Căci visele sunt fade şi gândul nu-i profund.

Privim cum ceru-n patru începe să se crape Şi-n urna amintirii păstrăm aceleaşi mere, Când stele-nsingurate plutesc tăcut pe ape Începe să te cheme Edenul, să te spere.

Sub semnul crucii Dacă va fi să-ţi cer o întâlnire, Să te prefaci că nu m-ai înţeles, Dar să zideşti din mine mânăstire, Să înţeleg că tu eşti cel ales.

Pendul în lumea nouă Albastru rupt în două - găoace fără miez, Pendul în lumea nouă e sfântul fără crez; Mirat ca o neghină prin boabele de grâu Se zvârcoleşte vântul ca murgul fără frâu.

Cu paznici de pe Marte meduzele se-ntorc, Poetul stă departe de ochiul unui orc; Aşa arată visul prin iarba ce-a-ncolţit Sau am plecat din mine şi încă n-am murit?

Plecăm

Sub semnul crucii să îmi laşi iubirea, Ca un ecou al vieţii ce-a apus Şi palmele să-ţi plângă nemurirea Trăirilor ce s-au născut şi nu-s...

Plecăm cu ultima suflare Fără să ştim spre care stea Şi când lumina iar răsare, Renaşte viaţa ta şi-a mea.

Ne vom întoarce oameni de zăpadă Şi vom privi neputincioşi în noi, Iar stelele vor învăţa să cadă Peste tăcerea lumii de apoi.

Un mâine pentru veşnicie

Ca două jumătăţi de vise, Vom regăsi în univers, Un labirint de vieţi promise Şi-o tăcere ce le-a şters.

Să nu mă chemi să vin în drumul tău, Că voi pleca spre alte lumi haine Şi nu aş vrea s-aduni părerile de rău Când vei privi spre clipa care vine.

Să nu-ţi întorci privirea să mă vezi, Voi fi în pieptul tău o amintire, Un soare cald -zăpada din amiezi Şi lacrima născută din iubire.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Dar mâini n-avem să ne atingem, Nu ne cunoaştem, dar ne ştim Şi nici nepoţii nu ni-i plângem, Ne naştem doar ca să murim.

Plecăm să împlinim destinul, Spre un tărâm necunoscut, Lăsând să înflorească crinul În palma care ne-a crescut.

Să nu mă strigi când visurile dor Şi lacrima sub pleoape o îngropi, De dorul tău, iubite, mă-nfior Şi am să trec din nou pe lângă plopi.

Să nu te rogi deasupra Marii Moarte Când un cuvânt va naşte-o galaxie, Chiar dacă viaţa astăzi ne desparte, Avem un mâine pentru veşnicie.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Povestea unui popor condamnat să-şi uite originile şi tradiţiile formate în mii de ani. Tăbliţele de la Tărtăria

Cred că deja toată lumea a auzit despre Tăbliţele de la Tărtăria; acest subiect e deja mediatizat foarte mult în mediul online, dar nu foarte mulţi au şi înţeles care-i treaba cu aceste trei plăcuţe incizate şi de ce sunt ele importante.

Povestea începe în 1961 când Nicolae Vlassa descoperă în judeţul Alba, la Tărtăria, trei plăcuţe incizate din lut. Nicolae Vlassa era o „legendă” vie în lumea arheologiei româneşti, aşa că descoperirea lui nu putea fi contestată. Anii au trecut, subiectul devine din ce în ce mai viral şi apar chiar şi aspecte de fraudă în acest episod al faimoasei descoperiri.

Povestea de fapt e mult mai veche. Astfel, în 1885, baroneasa Szofia von Torma care a studiat în a doua jumătate a secolului XIX situl arheologic de la Turda, descoperă mai multe tăbliţe cu acelaşi tip de înscrisuri, dar faptul că era femeie, iar perioada respectivă nu era chiar favorabilă pentru astfel de descoperiri, artefactele rămân înregistrate şi depozitate în subsolul muzeului din Cluj, soarta lor fiind condamnată uitării.

Mai trec cam 60 de ani şi apare renumitul Nicolae Vlassa care, măcinat de situaţia respectivă, îşi pune în joc cariera excepţională, angajându-se să comită un fals (ceva de nedescris în lumea arheologiei). Acesta însuşeşte trei tăbliţe şi în ultima zi de şantier arheologic, cu o oră înainte de strângerea taberei temporare, renumitul arheolog anunţă des-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

coperirea acestor piese. Toată lumea e fericită şi entuziasmată. Piesele fiind recoltate, uşor umezite, sunt băgate la cuptorul de ardere de pe şantier pentru a fi uscate. În urma procesului de ardere, dispare şi orice urmă de probă biologică, ceea ce împiedică verificările ulterioare de datare cu Carbon 14; greu de înţeles de ce un arheolog experimentat ar proceda în modul acesta. Imediat descoperirea se propagă la nivel naţional şi apar desigur, contra-argumentele. Descoperirea este pusă la îndoială de arheologi, dar în acelaşi timp sunt extrem de rezervaţi în a face publicaţii oficiale datorită reputaţiei acestuia. Alţii mai ingeniosi, dorind să-i salveze pielea, aruncă pe piaţă acuze la adresa studenţilor de pe şantier, cum că aceştia i-au făcut o farsă. Greu de înţeles cum ar fi putut studenţii să aibe acces la arhive, să le sustragă, să-i facă o farsă celui mai respectat arheolog la acea vreme, iar acesta să nu realizeze că a fost păcălit…

Chiar dacă Nicolae Vlassa nu a procedat tocmai etic şi legal, acţiunea dânsului merită aprecierile noastre şi ar trebui să ne pună pe gânduri: de ce a făcut asta, ce dorea să obţină, cine l-a pus ?

Au trecut peste 50 de ani de la eveniment şi românii tot n-au înţeles despre ce e vorba şi cum îi poate ajuta această descoperire. Mulţi aduc acuze că nu e adevărat, că e fals sau oricum ar fi, miroase dubios şi nu ne băgăm nasul.

Nu multă lume ştie despre Harald Haarman sau despre documentarul lui, Old Europe. Acest olandez este cel care a cercetat timp de 30 ani civilizaţia sumeriană. Tot el este cel care le-a descifrat limbajul şi datorită lui avem ocazia să citim Epopea lui Ghilgamesh. Acest personaj este actualul Indiana Jones al arheologiei planetare, după ce şi-a publicat cercetările. Sumerul a devenit prima civilizaţie de pe glob şi poate una dintre cele mai dezvoltate civilizaţii de la care moştenim: matematica, muzica, instrumentele muzicale, arhitectura, etc.

Poate vă întrebaţi de ce îl menţionez în această poveste a tăbliţelor. Acest individ face ceva asemănător cu acţiunea lui Vlassa, adică după 30 de ani de muncă şi renume, îşi pune cariera în pericol, declarând că Tăbliţele de la Tărtăria sunt, de fapt, dovada primei forme de scriere de pe planetă şi s-a întâmplat cu 1500 de ani înaintea Sumerului. Declaraţia dânsului i-a adus numai necazuri pe plan pro-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fesional şi ca drept dovadă, nici documentarul lui nu se mai găseşte pe piaţă. Arheologii români încă dorm prin muzee obscure, aşteptând să-şi primească salariul mizer de care tot se plâng. Nimeni nu a făcut cercetare în acest sens şi garantez că nicio instituţie a statului român nu l-a contactat pe H. Haarman să-l felicite, să-i mulţumească sau să-l întrebe dacă are nevoie de ajutor.

Tot ne plângeam că avem nevoie de confirmarea altora. Uite că a venit şi trecem pasivi pe lângă ea, cum am făcut şi în alte cazuri. Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă un simbol al Istoriei Planetare, piatra de căpătâi a oricărui arheolog ce vrea să studieze evoluţia societăţii, iar faptul că toate cercetările conduc la ideea că teritoriul actual al României a fost cu adevărat leagănul civilizaţiei, cel puţin d.p.d.v. social, nu face decât să aducă un plus de valoare ţării noastre şi de ce nu, beneficii financiare în urma turismului, pe această temă.

Autor: Ovidiu Slătineanu Sursa: Blasting News

Originea cuvintelor „român” și „România” și alte curiozități legate de istoria noastră

Dacă întrebi românii de unde provine cuvântul „român” sau „România”, majoritatea ar răspunde că acest cuvânt provine de la Roma sau de la romani. Greşit! Român sau România provine de la cuvântul „Arman”, sau „Armis”, adică de la zeul Her-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

mes28, pomenit în mitologia greacă de atâtea ori.

Grecii au preluat mai toate zeităţile de la traci şi daco-geți.

De fapt sunt în tradiția greacă doi zei Hermes, suprapuși dar necontopiți total, considerați de obicei ca două ipostaze ale aceluiași zeu și uneori chiar ca divinități deosebite: Hermes arcadianul, socotit fiu al lui Zeus și al pleiadei Maia, era un zeu de rang secundar și mesager al zeilor din Olimp, totuși investit cu numeroase atribute care îi compun o structură eclestică, aproape paradoxală. Divinitate sincretică, rezultată din fuziunea mai multor zeități arhaice locale, Hermes Arcadianul (numit uneori și Hermes Psyhopompos - Călăuza sufletelor spre Hades) devine cu vremea zeu pastoral, ocrotind turmele și cirezile; apoi, venerat în cetăți, este zeul negustorilor greci, dar totodată și oratorul arhetipal (socotit de tradiție descoperitorul elocvenței), un zeu călător, atlet, patron al jocurilor și exercițiilor gimnastice, protector al memoriei didactice și al școlilor, paznicul sacru al drumurilor și porților de acces, inventatorul țiterei sau al lirei (pe care, potrivit imnului homeric Către Hermes, I - a confecționat-o dintr-o carapace de broască țestoasă, înfigând în ea 7 tulpini retezate de trestie pentru susținerea coardelor din mațe de oaie și înfășurând cutia de rezonanță în piele de bou, brațele lirei fiind lucrate tot din trestie sau dintr-un lemn curbat). Acest Hermes a ajuns patron chiar și al hoților, dar și simbol al forței profetice (întrucât el dirija spre oameni visele premonitorii emanate de Zeus); dar era și simbolul planetei Mercur (grec.

Hermes). Paralel, există și cultul unui Hermes falic, care, deși secundar, pare să divulge o origine culturală primitivă (ερμης - piatră falică); astfel, el reprezintă la un moment dat idealul elen al efebului. Ca pereche erotică a Afroditei, simbolizează împreună cu ea cele două principii, masculin și feminin, ale succesiunii generațiilor. În plus, ar fi fost și zeu al vântului, de unde, după unii interpreți, ar deriva funcția sa principală, de mesager al Olimpului. Mitul său biografic spune că Hermes s-a născut într-o peșteră 28

Hermes (greaca veche: Ἑρμῆς ) este zeul comerțului, zborului și al hoților în mitologia greacă, mesagerul zeilor. Având atribute variabile, cu o etimologie onomastică incertă și cel mai vechi centru cultural, de zeu al fertilității, în Arcadia, sau solul zeilor.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din Arcadia (muntele Kylene) și îndată după naștere a fugit din scutece în Tessalia, furând cirezile fratelui său Apollon. Nezărit decât de ciobanul Battos și ascunzând vitele, s-a întors în grota natală unde, găsind o broască țestoasă, a făcut din carapacea ei o liră. Apollon, deși venise furios să-și ia înapoi cirezile, s-a lăsat cucerit de sunetele necunoscute ale noului instrument muzical și, în schimbul lirei, i-a lăsat lui Hermes toate vitele, iar altă dată i-a dăruit și vestitul caduceu, care ajunge simbolul nedespărțit al lui Hermes, completat cu alte două simboluri: pălăria cu boruri largi și sandalele înaripate de aur. Tot Apollon l-a investit și cu funcția de crainic divin. Lukian din Samosata îi face un portret complex și ironic, în autocaracterizare („Sunt singurul dintre zei care nu apuc să dorm nici noaptea, căci sunt nevoit să conduc sufletele în lăcașul lui Pluton" sau: „Ziua stau în palestre, servesc de crainic în adunări și dau povețe oratorilor; mai trebuie să fac ordine și în treburile celor morți" - Dialogurile zeilor, XXIV).

Hermes Trismegistus este un zeu sapiențial, în ipostaza sa de zeu triplu, recompus în miturile grecești după modelul zeului egiptean Thot, dar adesea fiind numai numele onorific grec al acestuia.

Hermes Trismegistus este zeul cunoașterii secretelor divine, autorul unor cărți inițiatice sacre, hermetice (preluate de la Thot), zeu cu atributul profeției, educator al preoților, legislator, astronom și astrolog, ocrotitorul scrisului, al geografiei și cosmografiei și patronul medicinei, deopotrivă inventatorul vorbirii articulate, al ritualului sacrificiilor, al scrierii, al palestrelor, al lirei cu 3 coarde și descoperitorul măslinului. Dintre autorii antici, Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul egiptean Thot. De altfel, sărbătorile consacrate lui Hermes aveau o nuanță intelectuală.

Zeul principal la geţi era Armis, adică Hermes la greci.

Dacă macedo-românii sunt întrebați ce origine au, vor răspunde că sunt armâni. Ce înseamnă Sarmisegetuza, capitala Daciei?

S este un apostrof; Armis este zeul Hermes; Getuza înseamnă getul sau al geţilor.

Deci Sarmisegetuza înseamnă Oraşul/Locul sau Cetatea lui Hermes getul!

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Aromânii

Sarmisegetuza Geții erau de origine uriaşi, iar cartea

Urmaşii lui Ham confirmă încă o dată acest lucru. De asemenea și cartea Dacia preistorică a lui Nicolae

Densușianu este foarte interesantă și plină de lucruri mai puţin cunoscute.

Uriași

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cea mai numeroasă familie din Muntenegru din ziua de azi se numeşte pe sârbeşte Getici, adică fiii geţilor! Regiunea şi munţii din Serbia se numesc Romalia, adică Armania.

Ce înseamnă cuvântul vlah sau Valahia sau vlași, etnie ce şi în ziua de azi mai există în estul Serbiei, în regiunea numită Valea Timocului? Cuvântul vlah provine de la zeul Val sau Bal sau Mol, adică Hermes. Cultul zeului Hermes sau Bal-Moloh, era răspândit în antichitate mai în toată Europa şi Asia Mică. Referințe despre acest cult găsim în tot Vechiul Testament din Biblie.

Vlah Folk O altă curiozitate este proveniența cuvântului sau denumirii „Moldova” sau Mol-Dava. Moldova sau MolDava, provine tot de la acelaşi zeu Mol, Bal, Val sau Hermes, adică Armis. Moldova, ţara sau cetatea zeului Mol! Simbolul lui Mol sau Hermes este un bour, la fel ca stema Moldovei.

Bourul

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

POEZII POPULARE DIN BĂNAT Culese din comuna Iam de Iosif Bogdan, învăţător 1.

Nu-s pe cer atâtea stele Câte zic de mine rele, Nu-i pe cer atâta nor S-astup gura tuturor.

2.

Frunză verde mătrăgună Mă dusei noaptea pe lună Să-mi găsesc o floricică, Care mult inima-mi strică Şi s-o-ntreb de ce-n grădină Pleacă fruntea şi suspină.

- Eu mă plec, ea îmi răspunde, Căci grea jale mă cuprinde, Trei zile sunt înflorită Şi-apoi cad de vânt silită.

D-abia cresc şi-mi fac o floare, D-abia mă-ncălzesc la soare Şi pe mine cade-ndată, Umbra neagră-ntunecată, Încât nime nu mă vede, Floare sunt ori iarbă verde.

3.

Orb am fost oarecă bat Când plecasem la-nsurat.

Frunză verde codru des Toată lumea şi-a ales, Ce-a fost verde şi frumos, Ce-a fost bun şi drăgostos, Dar eu, Doamne, ce-am ales?

Ce-a fost mai rău în ovăs, Trei fire de neghiniţă, Şi-o mândruţă cam negruţă, Lăcomii că-i gazdă mare, Şi-o luai de prest-o vale.

Vai, sărace sutele, Cum mărită slutele.

Mă bucurai de avere Şi-o luai fără plăcere.

Mă bucurai la o sută Şi-mi luai nevastă slută.

Când o văd la foc şezând,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Parcă văd un urs plângând.

Când o văd la uşa şurii, Parcă văd mama pădurii.

Când o văd cam înserat, Parcă văd un mâţ ploat.

Când o văd sara la lună, Parcă văd un ghem de lână.

Când o văd cu capul gol, Vine-mi să fug din obor Şi-i nevastă somnoroasă, Ca şi-o ciută spărioasă.

Să poartă nepieptănată Ca şi-o babă împănată. Şi-mi dă blidul nespălat Şi lingura de sub pat.

Nima n-are ce să-i facă, Ci toţi trebuie să-i tacă, Căci buhneşte şi îneacă, Cum, păcatele, să-mi placă?

Luai fată cu avere, Ca să-mi fie de muiere, Să-mi aducă bani şi mie, Să mă fac cu avuţie.

Ziua, noaptea nu-mi dă pace, Mă judecă cum îi place.

4.

Frunză verde crinuleţ, Stau în loc şi mă gândesc, Încotro voi să pornesc, Cu mândra să mă-ntâlnesc, Două vorbe să-i vorbesc, Căci cu ea mă nărăvesc.

Câte zile voi trăi Pe alta nu voi iubi.

Câte zile voi avea, De ea nu m-oi mai lăsa.

Tot gândind, mândră, la tine, A ars inima din mine, A ars, ba s-a şi uscat, Vai, Doamne, ce să mă fac?

Rabdă inimă fierbinte, Stâmpără-te de cuvinte, Rabdă inimă cât poţi Nu-ţi da sfatul cătră toţi, Căci noi ne vom întâlni, Amândoi ne vom iubi.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Autor: OVIDIU DINICĂ În Istoria literaturii române…, G. Călinescu îl include pe C. Negruzzi29 în capitolul „Primii umorişti”, alături de Anton Pann30 şi Cilibi Moise31. C. Negruzzi, fin literat şi cunoscător al mai multor limbi de circulaţie europeană, provine dintr-o familie de răzeşi, având rădăcini care coboară până în secolul al XVII-lea la marele logofăt al Moldovei, Gavrilaş Neniu (1667), cum se poate citi în Hrisovul lui Alexandru Vodă. Se poate ca numele de Negruţ să se fi format de la o poreclă dată străbunicului său, Ianache Neniu (1740), ulterior devenită nume şi ita-

29

Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, în satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.

30 Anton Pann ( Antonie Pantoleon-Petroveanu) (data nașterii incertă, între 1796-1798, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria - d. 2 noiembrie 1854, București, Țara Românească) a fost un poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist, compozitor al muzicii imnului național al României. A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.

31 Cilibi Moise (n. 1812, Focșani - d. 31 decembrie 1870, București), a fost un povestitor evreu moldovean, umorist și autor de pilde si aforisme în limba română. Născut în Focșani, într-o familie de evrei, Moise a trăit o mare parte a vieții în București, unde familia s-a mutat de când era copil. El a fost un membru al congregației evreiești din București, și a fost aproape de Moses Gaster [Dr. Moses Gaster (n. 17 septembrie 1856, București-Țara Românească-Imperiul Otoman - d. 5 martie 1939, Abingdon, Marea Britanie), a fost un român-evreu de rit sefard, rabin, filolog, istoric literar, publicist și folclorist, cu deosebire în domeniul limbii și culturii române și al studiilor iudaice, luptător pentru emanciparea evreilor din România și un important conducător sionist.

La scurt timp după ce a fost ales membru în societatea Ateneul Român în 1885 a fost expulzat din România, din ordinul guvernului liberal al lui Ion Brătianu și s-a stabilit în Regatul Unit. În anul 1929 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române.]. Cilibi Moise a murit de tifos la 58 de ani.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lienizată, lucru care în acea perioadă se petrecea des ca urmare a influenţei culturii renascentiste.

Epoca în care se formează şi evoluează autorul este caracterizată de profunde schimbări, de trecere de la regimul fanariot spre istoria modernă a României, parcurgând şi etapa Regulamentelor Organice. Moldova ajunsese la începutul secolului al XIX-lea obiect de dispută între imperiul ţarist şi imperiul Hasburgic, datorită poziţiei sale strategice în sud-estul Europei. În prima jumătate a secolului XIX se traversează regimuri politice diverse: de la regimul fanariot (până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu) şi cea regulamentară aflată sub protectorat ţarist (1828-1848), la republica ipotetică din anul 1848 şi constituirea Principatelor Unite Române.

Din punct de vedere al culturii române această perioadă este de întemeiere a sa şi de formare a literaturii naţionale, de recunoaştere a originii latine a limbii şi a romanităţii poporului, de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, de eliminare a expresiei slavone din ceremonialul religios şi generalizarea celui în limba maternă, de demonstrare a statorniciei, de evidenţiere a trăsăturilor morale nobile precum răbdarea, dragostea de viaţă, respectul faţă de familie şi de neam.

C. Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeştii – Vechi, lângă Iaşi. Părinţii săi sunt Sofia şi Dinu Negruţ. Rămâne orfan de mamă de la vârstă fragedă, fiind crescut de tatăl său care avea o situaţie materială bună, dar şi prin sprijinul logofătului Constantin Balş. Într-o perioadă tulbure, în care limba română literară se păstra doar în scrierile cronicarilor, tatăl viitorului autor, Dinu Negruţ, era un om instruit, inteligent, având pasiunea lecturii.

Negruzzi învaţă limba greacă cu dascălul Chiriac, iar franceza cu refugiatul politic Brancovitz, ambele în casa părintească. La vârsta de 13 ani, singur, doar cu ajutorul lucrării Istoria pentru începuturile românilor din Dachia de Petru Maior, deprinde cititul şi scrisul în limba română cu caractere chilirice. Manifestările violente ale eteriştilor din 18211822, în urma cărora tatăl său va înregistra eşecul arendării otcupul menzilului (întreprinderea poştelor), vor fi motivul refugierii familiei sale la Chişinău. Datoria provocată de eşecul arendării va atârna greu şi va fi achitată abia în 1831. La Chişinău, Negruzzi, în vara anului 1822, îl întâlneşte pe

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin32 care umbla însoţit de o jună înaltă, Calipso Polifroni, conform însemnărilor sale din Scrisoarea VII. „Puskin - scrie

Negruzzi - mă iubea şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşelele ce făceam, vorbind cu el frantuzeşte. Câteodată şedea si ne asculta ore întregi pe mine şi pe Calipso vorbind greceste; apoi începea a-mi recita deodată versuri de ale lui, pe care mi le traducea”.

Din această prietenie cu Puşkin, Negruzzi se va alege cu învăţarea limbii ruse şi cu dezvoltarea gustului pentru literatură. Perioada cuprinsă între 1821 şi 1837, respectiv de la vârsta de 13 până la 29 de ani este o perioadă de acumulare, de formare culturală, de exerciţiu, când traduce din autori clasici, precum La Fontaine33, Voltaire34, Lesage35, Marmontel36, Mme de Genlis37, Grecourt38 ş.a. Având un puternic spirit de observaţie şi analiză, cunoscând atât realităţile, cât şi structura societăţii contemporane lui, va încerca să se elibereze de inerţia conservatorismului şi va fi creatorul genului literar, nuvela istorică, pentru care va folosi scrierile înaintaşilor săi, cronicarii. Aşadar, îl putem considera pe C. Negruzzi ca primul scriitor modern din Moldova.

32

Aleksandr Sergheevici Pușkin (rusă: Александр Сергеевич Пушкин, n. 6 iunie, 1799 - d. 10 februarie, 1837) a fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira—asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat.

33 Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franța - d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, dramaturg și prozator francez. A rămas cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru fabulele sale.

Jean de La Fontaine a fost membru al Academiei Franceze.

34 Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 la Paris - d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor și filozof al iluminismului francez.

35 Alain-René Lesage (scris și Le Sage) (n. 6 mai 1668 - d. 17 noiembrie 1747) a fost prozator și dramaturg francez, unul din precursorii romanului realist din această țară. A scris o proză picarescă pe teme din literatura spaniolă (din care a efectuat și traduceri), manifestând o bogată imaginație, ingeniozitate în utilizarea resurselor narative, un ascuțit simț al observației realiste, vizibil mai ales în portretizările sale. În afară de romane, a scris și comedii satirice, în tradiția lui Molière, caracterizate prin verva dialogurilor.

36 Jean-François Marmontel (11 July 1723 – 31 December 1799) a fost un istoric francez și scriitor, membru al mișcării Encyclopediste.

37 Stephanie Felicite du Crest Saint-Aubin, contesa de Genlis (n.25 ianuarie 1746 – d.31 decembrie 1830), cunoscută sub numele Madame de Genlis, a fost un scriitor francez, harpist și educator.

38 Jean-Baptiste -Joseph Willart Grécourt este un poet francez (n. 7 februarie, 1684 în Vallières [în prezent Fondettes] d.în Tours pe 2 aprilie, 1743 .

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Paralel cu formarea literară, începând cu 1825 şi până în 1835, Negruzzi activează în cariera profesională ca şi căminar, vistiernic, diac, iar din 1845 devine membru în Comisia privind mersul şcoalelor şi pricinile neprogresului lor. Tatăl său moare prematur în 1826, lăsând nerezolvată datoria uriaşă din arendarea eşuată în 1821.

Anul 1835 este debutul lui Constantin Negruzzi în literatura din Ţara Românească, moment care i se datorează lui Ion Heliade Rădulescu care îi aprecia gustul pentru dezvoltarea literaturii naţionale, care moartă în Moldova începuse a înflori la Bucureşti, mărturisea Negruzzi în Autobiografia sa.

Implicarea sa în constituirea literaturii naţionale îşi găseşte împlinire în perioada de maturizare, aferentă anilor 1837-1844, când colaborează la principalele reviste ale vremii (Curierul de ambe

sexe, Albina şi Alăuta românească, Dacia literară, Foaia pentru minte, inimă si literatură, Propăşire

etc). În aceste publicaţii apar traduceri din V. Hugo, cât şi creaţii originale: Cum am învăţat româneşte, Aprodul Purice (1837), nuvela sentimentală Zoe, schiţa turistică Plimbare, anecdota Reţeta, portretul Un poet necunoscut, schiţa Calipso etc. Între 37 şi 45 de ani aplecarea către scris este întreruptă, tot mai des, de activitatea politică pe care o începe ca deputat al judeţului Iaşi de partea aripei moderate din gruparea Conservatoare.

Analiza sa critică asupra epocii continuă şi prin articole precum Despre ruinele si ruinările Moldaviei.

Anul 1840 reprezintă un moment foarte important în viaţa şi cariera lui C. Negruzzi. Astfel devine primarul Iaşului, dar si codirector al Teatrului Naţional, împreună cu Kogălniceanu şi Alecsandri, iar în primul număr al revistei Dacia Literară i se publică nuvela istorică, Alexandru Lăpuşneanu. Din programul revistei Dacia literară trebuie menţionate câteva aspecte la care a subscris şi Negruzzi şi care se regăsesc în articolul Introducţie, scris de M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei: 1. combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre; 2.crearea unei literaturi de specific naţional: în locul imitării scriitoriilor străini să se creeze literatura autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor.

Istoria este privită ca model pentru contemporani, pentru a exprima idealul de eliberare şi unitate naţională. În acest sens, pentru a ilustra satiric rea-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

lităţile sociale, lucrarea Alexandru Lăpuşneanu, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu în proză, numit Fragmente istorice”. În 1857 publică volumul Păcatele tinereţilor, alcătuit din patru părţi (Amintiri din juneţe, Fragmente istorice, Neghină şi Pălămidă, Negru pe Alb), în care adună scrierile publicate anterior. Aceste lucrări se caracterizează prin diversitatea tematică, specii şi formule literare, au caracter anticipativ asupra evoluţiei literaturii şi sunt deschise spre modern.

Astfel, în Amintiri din juneţe se găsesc lucrările: Cum am învăţat româneste (cu această povestire deschide genul literaturii memorialistice, relatând cu tâlc întâmplarea prin care un dascăl de la mănăstirea Socola, printre singurele din epocă unde se putea învăţa româneşte, ţinând cont de realitatea istorică a vremurilor sale, încearcă prin metode sumare să-l înveţe gramatica limbii române, dar autorul, dând dovada de isteţime, îl întrece şi chiar îl concediază); Zoe (nuvelă tipic romantică, cu iubiri focoase şi perfide, abandonuri crude şi dure, răzbunare, scrisoare de adio, sinucidere, coincidenţa la final când se întretaie un cortegiu funerar cu o paradă militară şi epilogul cu sancţiunea divină, toate petrecându-se în Iaşiul degradării morale); O alergare de cai (cuprinde intriga şi moravurile epocii, văzute prin prisma a două cupluri care se întrepătrund şi sunt analizate în paralel pentru sublinierea caracterului fiecăruia ca o litografie neagră de ţinută umoristică, după cum spune George Călinescu); Tudorică (povestire care se apropie de literatura populară şi care va precede lucrarea Ivan Turbincă a lui I. Creangă. Prin farmecul şi ironia folosită, dar şi prin meticulozitatea detalierii amănuntelor, pare o alegorie a societăţii contemporane scrierii sale. Această povestire, apărută în 1844 în revista Propăşirea, a contribuit la suspendarea revistei şi la izolarea autorului la mosia sa); În partea a doua a volumului intitulată Fragmente istorice găsim povestiri şi nuvele istorice inspirate din cronicile Moldovei, din care nuvela Alexandru Lăpuşneanu este capodopera cu care Negruzzi a inaugurat genul literaturii istorice. Valoarea de noutate a nuvelei este enormă, aceasta deschizând seria scrierilor inspirate din trecut, de la nuve-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lele istorice ale lui Al.Odobescu39 şi până la romanul istoric sadovenian.

Din perspectiva modernă, nuvela este o parabolă despre vină şi pedeapsă, despre destin, despre urmările pe care le pot avea actele unui conducător, atunci când la baza lor stă dorinţa de dominare absolută. Prin caracterul general uman, nuvela Alexandru Lăpuşneanul depăşeşte limitele spaţiului românesc şi se înscrie în universalitate.

Autorul a scris Alexandru Lăpuşneanu, folosind capitolul al patrulea din cronica lui Grigore Ureche. Ca inspiraţie istorică, nuvela se referă la cea de a doua domnie a lui A. Lăpuşneanu, după uciderea lui Despot Vodă de către Ştefan Tomşa. Aflat în conflict cu boierii care nu-l doreau la tron, Lăpuşneanu provoacă eliminarea acestora, dovedind multă cruzime şi atrăgând asupra sa oprobriul public, inclusiv al soţiei care este atrasă în cursa ce i se întinde pentru otrăvirea lui. Lăpuşneanu este avid de putere, lacom, perfid, urmăreşte cu orice preţ propriul scop imoral, toate aceste trăsături făcând parte din portretul realizat cu eleganţă de autor. Zugrăvirea portretului moral al personajelor create de Negruzzi va fi amprenta sa în toate scrierile sale. În această nuvelă, autorul introduce în literatura română personajul colectiv, ca parte componentă a acţiunii, dovedind o bogăţie de informaţii şi aptitudini reale în stăpânirea tehnicilor literare.

Asupra lui Lăpuşneanu, autorul va reveni într-una din scrisorile ce alcătuiesc capitolul al patrulea al volumului Păcatele tinereţilor, dezvăluind motivul pentru care el acuza boierii de clevetire, dar nefiind de acord nici cu măsura de ucidere în masă a acestora.

Cu partea a patra a volumului Păcatele tinereţilor, în ciclul numit Negru pe Alb, găsim Scri39

Alexandru Odobescu (n. 23 ianuarie 1834, București - d. 10 noiembrie 1895, București) a fost un scriitor, arheolog și om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII). Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

sori la un prieten, în care Costache Negruzzi intro-

duce genul epistolar şi adună 30 dintre foiletoanele sale risipite prin periodice timp de 25 de ani. Ca un ghid de atitudine Scrisorile alcătuiesc un cod de etică şi morală necesar în toate epocile.

Articolele sale, publicate ca foiletoane, au subiecte diverse constituind crâmpeie de realitate, putând fi considerate ca prime reportaje literare.

Astfel în Plimbare se evocă atmosfera orientală a târgurilor din Moldova. Bogăţia naturii se opune sărăciei înecate în praf. În Catacombele Mănăstirii Neamţului este descrisă mănăstirea şi mormintele martore ale istoriei. În Pelerinagiu este descrisă o călătorie pe malurile Trotuşului, prin Târgu Ocna, Slănic până la Oneşti şi este întâlnit arhimandritul Paisie Ocneanul evocat ca bun ortodox. În Ochire Retrospectivă se face un rezumat al istoriei Moldovei, se amintesc figuri legendare, se analizează atitudinea lui Lăpuşneanu. Întâlnim în aceste Scrisori la un prieten, şi atitudini polemice la adresa lui Ion Heliade Rădulescu asupra folosirii limbii române, dar şi măiestria autorului în utilizarea corectă şi cu eleganţă a ei.

Scrisorile lui Negruzzi conţin forme literare diverse, dintre care jurnalul de călătorie, scene de moravuri şi fiziologii, dizertaţii ştiinţifice pe teme de istorie, religie, literatură, folclor, lingvistică, precum şi analiza diferenţelor dintre sat şi oraş.

Atitudinea corectă şi morală a lui Negruzzi se poate analiza şi cu privire la forma limbii române.

Astfel el pledează pentru valorificarea limbii vechilor cărţi, a cărei expresivitate este de necontestat şi mai ales a limbii „ce se aude în gura poporului”, pentru ortografierea fonetică a cuvintelor cu folosirea alfabetului latin. În 1833 este printre puţinii susţinători ai acestei idei (trecerea la grafia latină se va face abia în 1860). El critică eliminarea forţată a cuvintelor străine din limbă, precum cele ungroturce-grece şi slavone, dar nu este de acord nici cu românizarea cuvintelor nelatine. Fiind un creator atent la spiritul moral şi uşor ironic în compunerea lucrărilor sale, el caută să amendeze păcatele întregii sale generaţii de întemeietori, cu inerentele ei erori, stângăcii, căutări de forme şi structuri adecvate realităţii istorice şi estetice, după cum afirma în Mărturisenie, articol apărut în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 30 din 1845. Prin prietenia

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE arătată scriitorilor munteni, sprijină şi Asociaţia literară care se înfiinţase la Bucureşti în 1847, şi care va deveni în 1866, Academia Română. Prin activitatea sa a fost unul dintre primii fondatori ai literaturii române despre care putem vorbi începând cu anul 1830.

Va muri în seara zilei de 24 august 1868, fiind îngropat la moşia sa Trifeştii –Vechi.

Scrisorile lui Negruzzi au fost apreciate de critica literară şi i-au atribuit meritul de a fi fost în generaţia sa primul prozator artist şi intelectual, anunţând pe Cezar Bolliac40, N. Bălcescu41, V. Alecsandri42, Ion Ghica43 ş.a.44 Anatol France ©Autor: Ovidiu Dinică ©Note şi redactare: Mihai Gregor Codreanu

şi Lucia Patachi

ANATOLE FRANCE - SETEA ZEILOR Traducere şi note de Lucia Patachi Continuare din nr. 5 (45)

XI 40

Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, București - d. 25 februarie 1881) a fost unul dintre fruntașii revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar român 41 Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.

42 Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

43 Ion Ghica (n. 12 august 1816, București - d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 18701871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 1893 și 1894 - 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor.

44 Bibliografie: Negruzzi, Constantin, Opere, volumele I-III, ediţie critică de Liviu Leonte, editura Minerva, Bucureşti, 1974-1986; Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până azi, editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 205-217; Leonte, Liviu, Costache Negruzzi, editura Minerva, Bucureşti, 1980.

august

În dimineaţa de 7 septembrie, cetăţeana Rochemaure, ducându-se la cetăţeanul Gamelin, pentru a-l informa în legătură cu un suspect pe care îl cunoştea ea, se întâlni pe palier cu fostul Brotteaux des Ilettes, pe care îl iubise în timpuri fericite. Brotteaux îi ducea douăsprezece duzini de păpuşi făcute de el negustorului de jucării din strada Legii. Ca să le ducă mai uşor, se gândise să le atârne la capătul unei prăjini, cum făceau negustorii ambulanţi.

Manierele sale şi le folosea, galant, cu toate femeile, chiar şi cu acelea pentru care o îndelungată obişnuinţă îi tocise orice interes, cum trebuie să fi fost cazul cu doamna de Rochemaure, de nu cumva, condimentată cu trădare, absenţă, infidelitate şi forme pline, i s-ar fi părut apetisantă. În orice caz, o întâmpină pe palierul sordid, cu dalele hâite, ca pe vremuri, pe treptele peronului de la Ilettes şi o rugă săi onoreze podul cu o vizită. Ea urcă sprinten scara şi se pomeni sub o şarpantă ale cărei bârne înclinate susţineau un acoperiş din ţiglă, străpuns de o lucarnă. În picioare nu se putea sta. Se aşeză pe singurul scaun din această mansardă amărâtă şi, plimbându-şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE o clipă privirile peste ţiglele rău fixate, îl întrebă, surprinsă şi întristată : - Aici locuieşti, Maurice ? N-are de ce să-ţi fie teamă de nepoftiţi. Doar diavolul sau vreo pisică te-ar putea găsi.

- Am spaţiu puţin, răspunse fostul. Şi nu-ţi voi ascunde că, uneori, îmi plouă în aşternut. Un inconvenient minor. Dar, în nopţile senine, de aici se vede luna, imaginea şi martorul iubirilor lumii. Pentru că luna, doamnă, a fost dintotdeauna consfinţită de cei care iubesc şi, în deplinătatea ei, palidă şi rotundă, ea îi aminteşte îndrăgostitului de obiectul dorinţelor sale.

- Înţeleg, spuse cetăţeana.

- În anotimpul lor, pisicile fac un frumos vacarm pe jgheabul ăsta. Dar, trebuie să-i iertăm amorului miorlăielile şi jurămintele de pe acoperişuri, atâta vreme cât oamenilor le umple viaţa cu zbucium şi crime.

Amândoi avuseseră înţelepciunea de a-şi vorbi ca doi prieteni care se despărţiseră în ajun pentru a se duce la culcare; şi, cu toate că deveniseră doi străini unul pentru celălalt, discutau cu plăcere şi familiaritate. Totuşi doamna de Rochemaure părea îngrijorată. Revoluţia, care multă vreme fusese pentru ea veselă şi fructuoasă, acum îi aducea griji şi nelinişti; supeurile ei deveneau mai puţin strălucitoare, mai puţin distractive. Sunetele harpei sale nu mai înseninau chipurile întunecate.

Mizele cele mai bogate părăsiseră mesele ei de joc.

Mai mulţi dintre obişnuiţii casei, deveniţi suspecţi, se ascundeau; prietenul ei, financiarul Morhardt, fusese arestat, şi tocmai pentru el venise să-l solicite pe juratul Gamelin. Ea însăşi era suspectă.

Gărzile naţionale îi făcuseră o percheziţie acasă, răsturnaseră sertarele comodelor, scoseseră scândurile parchetului, împunseseră saltelele cu baioneta. Nu găsiseră nimic, îi ceruseră scuze şi îi băuseră vinul. Dar trecuseră foarte aproape de corespondenţa ei cu un emigrant, domnul d’Expilly. Câţiva dintre prietenii pe care îi avea printre iacobini o avertizaseră că frumosul Henry, gigoloul ei, devenea compromiţător prin izbucnirile lui, prea exagerate pentru a părea sincere.

Cu coatele pe genunchi şi cu pumnii în obraji, gânditoare, ea îl întrebă pe vechiul prieten, aşezat pe salteaua de paie:

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

- Ce crezi despre toate astea, Maurice ?

- Cred că oamenii aceştia oferă unui filozof şi unui amator de spectacole un amplu material de reflexie şi de divertisment; dar, că ar fi mai bine pentru tine, scumpă prietenă, să fii în afara Franţei.

- Unde vom ajunge, Maurice ?

- Tot asta mă întrebai, Louise, într-o zi, în trăsură, pe malul Cher-ului, pe drumul de la Ilettes, când calul nostru, cu zăbala în dinţi, ne ducea într-un galop dezlănţuit. Curioase mai sunt femeile! Şi astăzi tot unde vom ajunge vrei să ştii. Întreb-o pe una care dă în cărţi. Eu nu sunt deloc ghicitor, drăguţa mea. Iar filozofia, fie şi cea mai sănătoasă, este un slab ajutor pentru cunoaşterea viitorului. Au să se termine şi astea, pentru că totul are un sfârşit. Pot fi prevăzute diverse ieşiri. Victoria coaliţiei şi intrarea aliaţilor în Paris. Nici nu sunt departe; totuşi, nu cred că vor veni. Soldaţii ăştia ai Republicii mănâncă bătaie cu o înflăcărare pe care nimic nu o poate stinge. E cu putinţă ca Robespierre să o ia de soţie pe Doamna Regală şi să se întituleze protector al regatului cât va dura minoratul lui Ludovic al XVIIlea.

- Crezi ? exclamă cetăţeana, nerăbdătoare să se amestece în această frumoasă intrigă.

- Se mai poate şi ca Vendeea să biruie şi să se restabilească guvernarea preoţilor peste grămezi de ruine şi mormane de cadavre. Nici nu-ţi poţi închipui, scumpă prietenă, puterea pe care încă o mai deţine clerul asupra mulţimilor care să ragă… am vrut să spun „care se roagă“; m-a luat gura pe dinainte! Cel mai probabil, după cum simt eu, este că Tribunalul revoluţionar va aduce pieirea regimului care l-a instituit: ameninţă prea multe capete. Cei pe care îi înspăimântă sunt nenumăraţi; aceştia se vor aduna şi, pentru ca să-l distrugă, vor distruge regimul. Mi se pare că ai intervenit pentru ca tânărul Gamelin să fie numit în această justiţie. Este un virtuos: va fi teribil. Cu cât mă gândesc mai mult, frumoasa mea prietenă, cu atât mă conving că acest tribunal, instituit pentru a salva Republica, o va duce la pieire.

Convenţia a vrut să-şi aibă, ca şi regalitatea, Zilele ei Mari, Camera ei entuziastă, şi să-şi ofere siguranţă prin magistraţi numiţi de ea, ţinuţi la discreţia ei.

Dar Marile Zile ale Convenţiei sunt cu mult inferioare Marilor Zile ale monarhiei, iar Camera ei cea entuziastă este mai puţin politică decât cea a lui

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ludovic al XIV-lea! În Tribunalul revoluţionar domneşte un sentiment de justiţie abjectă şi de egalitate plată care, în curând, îl va face odios şi ridicol, dezgustând pe toată lumea. Ştii, Louise, că acest tribunal, care va chema la bară pe regina Franţei şi douăzeci şi unu de legislatori, o condamna ieri pe o servitoare, vinovată că a strigat: „Trăiască regele!” cu intenţie rea şi în ideea de a distruge Republica ?

Judecătorii noştri cei drapaţi în penaj negru, lucrează în genul acelui William Shakespeare, atât de drag englezilor, care, în scenele cele mai tragice ale teatrului său, introduce nişte bufonerii grosolane.

- Auzi, Maurice, da’ în dragoste mai eşti fericit?

- Vai! răspunse Brotteaux, porumbiţele zboară spre albul porumbar şi nu se mai aşază pe turnul în ruine.

- Nu te-ai schimbat deloc… La revedere, prietene ! În aceeaşi seară, dragonul Henry ducânduse, fără să-l roage nimeni, la doamna de Rochemaure, a găsit-o sigilând o scrisoare pe care a citit adresa cetăţeanului Rauline, la Vernon. Ştia că este o scrisoare pentru Anglia. Rauline primea printr-un surugiu de poştă corespondenţa doamnei de Rochemaure şi o trimitea la Dieppe printr-o negustoreasă de peşte de mare proaspăt. Un barcagiu o ducea, noaptea, până la o corabie britanică de supraveghere a ţărmului; un emigrant, domnul d’Expilly, o primea la Londra şi o transmitea, dacă socotea necesar, cabinetului de la palatul Saint-James. Henry era tânăr şi frumos: Ahile, în ţinuta de război oferită de Ulise, nu îmbina atâta graţie cu atâta vigoare. Dar cetăţeana Rochemaure, odinioară sensibilă la farmecele tânărului erou al Comunei, îşi întorcea de la el privirile şi gândul, acum, după ce fusese avertizată că, denunţat iacobinilor ca exagerat, acest tânăr soldat o putea compromite şi pierde. Henry simţea că poate nu ar fi peste puterile lui dacă nu ar mai iubi-o pe doamna de Rochemaure; dar îi displăcea că nu îl mai ia în seamă. Conta pe ea să-i achite obligaţiile băneşti pe care i le impunea angajarea în serviciul Republicii. În sfârşit, gândindu-se cum trec femeile de la o extremă la alta, şi cu câtă rapiditate ajung de la tandreţea cea mai înfocată la cea mai rece nepăsare, şi cât de uşor le este să jertfească ce le-a fost drag şi să piardă ce au adorat, bănui că încântătoarea de

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Louise ar putea aranja, într-o zi, să fie trimis la închisoare, ca să se descotorosească de el. Înţelepciunea lui îi spunea că trebuia să recucerească această frumuseţe pierdută. De aceea venise înarmat cu toate farmecele. Se apropia de ea, se îndepărta, o atingea în treacăt, fugea de ea, după toate regulile seducţiei în balet. Apoi, se aruncă într-un fotoliu şi, cu vocea sa irezistibilă, vocea sa care vorbea măruntaielor femeii, îi lăudă firea şi singurătatea şi îi propuse, suspinând, o plimbare la Ermenonville. În vremea asta, ea scotea acorduri la harpă şi se uita în juru-i, nerăbdătoare şi plictisită. Brusc, Henry se ridică, întunecat şi hotărât, şi o anunţă că se duce la armată şi că, în câteva zile, se va afla în faţa fortăreţei Maubeuge. Fără să arate îndoială sau surpriză, ea aprobă cu un semn al capului.

- Mă feliciţi pentru această hotărâre ?

- Te felicit.

Ea aştepta un prieten nou, care îi plăcea imens şi din partea căruia se gândea să obţină mari avantaje; cu totul altceva decât ăsta: un Mirabeau înviat, un Danton lustruit şi devenit furnizor, un leu care vorbea despre azvârlirea tuturor patrioţilor în Sena. În fiecare clipă i se părea că aude soneria şi tresărea. Ca să-l expedieze pe Henry, a tăcut, a căscat, a răsfoit o partitură, şi iar a căscat. Văzând că nu se dă urnit, îi spuse că trebuie să iasă şi se duse în cabinetul de toaletă. El îi striga cu vocea emoţionată: - Adio, Louise!…Oare te voi mai revedea?

Iar mâinile îi cotrobăiau prin biroul deschis.

De cum ajunse în stradă, deschise scrisoarea adresată cetăţeanului Rauline şi o citi cu interes.

Conţinea într-adevăr un tablou curios al stării de spirit din Franţa. Se vorbea acolo despre regină, despre actriţa Thévenin, despre Tribunalul revoluţionar şi se relatau multe dintre părerile confidenţiale ale bunului Brotteaux des Ilettes. După ce termină de citit şi puse scrisoarea în buzunar, ezită câteva momente; apoi, ca omul care a luat o hotărâre şi care şi-a spus că e cu atât mai bine cu cât e mai repede, se îndreptă spre Tuileries şi pătrunse în anticamera Comitetului de siguranţă generală. În aceeaşi zi, la ora trei după-amiază, Evariste Gamelin se aşeza pe banca juraţilor, în compania a paisprezece colegi pe care îi cunoştea în bună parte, oameni simpli, cinstiţi şi patrioţi, savanţi, artişti sau meseriaşi:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un pictor ca şi el, un desenator, amândoi plini de talent, un chirurg, un cizmar, un fost marchiz, care dăduse mari dovezi de civism, un tipograf, un mic negustor, în fine, un eşantion din poporul Parisului.

Erau acolo, în hainele lor de muncitori sau de burghezi, tunşi à la Titus sau purtând părul strâns cu o panglică la ceafă, cu pălăria în colţuri trasă peste ochi, sau cu pălăria rotundă dată spre ceafă, ori cu boneta roşie ascunzându-le urechile. Unii erau îmbrăcaţi în vestă, haină şi pantaloni până sub genunchi, ca pe vremuri; ceilalţi, în carmaniolă şi pantaloni dungaţi, în felul sanchiloţilor. Încălţaţi cu cizme, sau cu pantofi cu cataramă, sau cu saboţi, ei prezentau toată diversitatea îmbrăcăminţii masculine care se purta atunci. Cum toţi fuseseră de mai multe ori în juriu, păreau să se simtă foarte comod pe banca lor, iar Gamelin le invidia liniştea. Lui îi bătea inima, îi vâjâiau urechile, ochii i se înceţoşaseră şi toate cele din jur căpătaseră o tentă lividă.

Când uşierul anunţă Tribunalul, trei judecători se aşezară pe o estradă destul de mică, în faţa unei mese verzi. Purtau pălăria cu cocardă, dominată de pene mari negre, şi roba de audienţă cu o panglică tricoloră, de care le atârna pe piept o medalie grea, din argint. În faţa lor, la picioarele estradei, stătea substitutul procurorului public, îmbrăcat într-un costum asemănător. Grefierul se aşeză între Tribunal şi fotoliul gol al acuzatului. Gamelin îi vedea pe aceşti oameni altfel decât îi văzuse până acum, mai frumoşi, mai solemni, mai de temut, deşi aveau atitudini familiare, răsfoind prin hârtii, strigându-l pe portărel sau lăsându-se pe spate ca să audă anunţul vreunui jurat sau al ofiţerului de serviciu.

Deasupra judecătorilor, erau suspendate tablele Drepturilor Omului; în dreapta şi în stânga lor, lângă vechile ziduri medievale, busturile lui Le Peltier Saint-Fargeau şi al lui Marat. În faţa băncii juraţilor, în fundul sălii, se înălţa tribuna pentru public. Femeile garniseau primul rând; blonde, brune sau cărunte, toate purtau pălării înalte, ale căror dantele plisate le umbreau obrajii. Peste pieptul lor, căruia moda îi dădea uniform amploarea pieptului de doică, se încrucişa baticul alb sau se arcuia baveta şorţului albastru. Ele îşi ţineau braţele încrucişate pe marginea tribunei. În spatele lor, aşezaţi ici-colo pe gradene, se vedeau cetăţeni îmbrăcaţi cu acea diversitate care, la vremea respectivă, dădea mulţimi-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

lor o înfăţişare stranie şi pitorească. La dreapta, spre intrarea din spatele unei bariere din scânduri, se întindea un spaţiu în care publicul stătea în picioare. De data aceasta, era puţin numeros. Afacerea de care urma să se ocupe această secţie a Tribunalului nu interesa decât pe un număr mic de spectatori şi, fără îndoială, celelalte secţii, care îşi aveau şedinţele în acelaşi timp, aveau cazuri mult mai impresionante.

Asta îl mai liniştea un pic pe Gamelin, a cărui inimă, gata să cedeze, nu ar fi putut suporta atmosfera înflăcărată a marilor audienţe. Ochii i se opreau pe cele mai mici detalii: remarca vata din urechea grefirului şi o pată de cerneală de pe dosarul substitutului. Vedea, ca sub lupă, capitelurile sculptate într-o epocă în care orice cunoaştere a regulilor antice se pierduse şi care încununau coloanele gotice cu ghirlande de urzică şi de ghimpe. Dar privirile i se întorceau mereu spre fotoliul acela de o formă învechită, cu garnitură din catifea roşie de Utrecht, tocit la şezut şi înnegrit la braţe. Gărzi naţionale înarmate erau postate la toate ieşirile. În sfârşit, apăru acuzatul, escortat de grenadieri, dar cu mâinile şi picioarele libere, aşa cum prevedea legea. Era un bărbat cam la cincizeci de ani, slab, uscat, brunet, chel, cu obrajii scobiţi, cu buzele subţiri şi albăstrii, îmbrăcat după moda trecută, în haine de culoarea sângelui aprins. Desigur din pricina febrei, ochii îi străluceau ca nişte pietre preţioase, iar obrajii păreau daţi cu lac. Se aşeză. Picioarele, pe care le ţinea încrucişate, erau extrem de slabe, iar mâinile sale mari şi noduroase le cuprindeau pe de-a-ntregul.

Se numea Marie-Adolphe Guillergues şi fusese reţinut pentru delapidare din furajele Republicii. Actul de acuzare îi punea în seamă fapte numeroase şi grave, dintre care niciuna nu era absolut sigură. Întrebat, Guillergues negă cea mai mare parte a faptelor, iar pe celelalte le explică în avantajul său. Avea un limbaj precis şi rece, deosebit de abil, şi lăsa impresia unui om cu care nu e de dorit să tratezi o afacere. Avea răspuns la orice. Când judecătorul îi punea o întrebare stânjenitoare, chipul său rămânea calm, vorba, sigură, doar cele două mâini, strânse la piept, se crispau de spaimă. Gamelin observă şi îi spuse la ureche vecinului său, pictor ca şi el: - Uitaţi-vă la degetele lui mari !

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Primul martor audiat veni cu fapte zdrobitoare. Pe el se sprijinea întreaga acuzaţie. Cei care au fost chemaţi după el s-au arătat, dimpotrivă, favorabili acuzatului. Substitutul acuzatorului public a fost vehement, dar a plutit în vag. Apărătorul a vorbit pe un ton de sinceritate, care i-a adus acuzatului mai multe simpatii decât îşi putuse atrage el însuşi. Audienţa a fost suspendată şi juraţii s-au reunit în camera deliberărilor. Acolo, după o discuţie haotică şi confuză, s-au împărţit în două tabere, aproape egale ca număr. Într-o parte erau cei indiferenţi, cei călduţi, cei ce tot chibzuiau, pe care nu-i anima nici o pasiune, iar de cealaltă parte, cei ce se lăsau conduşi de sentimente, se arătau greu accesibili la argumenaţie şi care judecau cu inima. Aceştia condamnau întotdeauna. Ei erau cei buni, cei puri: ei nu se gândeau decât să salveze Republica, de rest puţin le păsa. Lui Gamelin atitudinea acestora îi făcu o puternică impresie: se simţea în comuniune cu ei. „Acest Guillergues, se gândea el, este un escroc priceput, un scelerat care a făcut speculă cu furajele cavaleriei noastre. Să-l absolvi înseamnă să laşi un trădător să scape, să trădezi patria, iar armata să o sorteşti înfrângerii.” Şi Gamelin îi şi vedea pe husarii Republicii, pe caii lor care se poticneau, măcelăriţi de săbiile cavaleriei duşmane… „Dar dacă Guillergues este nevinovat?” Imediat îi veni în minte Jean Blaise, bănuit tot de înşelătorie cu furnituri. Şi câţi alţii or mai fi acţionând ca Guillergues şi ca Blaise, pentru a pregăti înfrângerea, pentru a pierde Republica! Trebuia dat un exemplu. Dar dacă Guillergues era nevinovat ?…

- Nu sunt probe, spuse Gamelin cu voce tare.

- Niciodată nu sunt probe, răspunse ridicând din umeri şeful juriului, un bun, un pur.

Până la urmă, au fost şapte voturi pentru condamnare şi opt pentru achitare. Juriul intră în sală şi se reluă şedinţa. Juraţii erau obligaţi să-şi motiveze verdictul; fiecare vorbi, la rândul său, în faţa fotoliului gol. Unii erau prolicşi; ceilalţi se mulţumeau cu un cuvânt; erau şi unii care se exprimau prin cuvinte ininteligibile. Când îi veni rândul, Gamelin se ridică şi spuse: - În prezenţa unei crime atât de mari, ca aceea de a-i lipsi pe apărătorii patriei de mijloacele de a învinge, trebuie dovezi indiscutabile, pe care noi nu le avem.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Cu majoritate de voturi, acuzatul a fost declarat nevinovat. Guillergues a fost adus în faţa judecătorilor, însoţit de murmurul binevoitor al spectatorilor care îi anunţau achitarea. Era un alt om.

Uscăciunea trăsăturilor se topise, buzele îi erau moi.

Avea un aer respectabil; chipul său exprima inocenţa. Preşedintele citi, cu vocea emoţionată, verdictul care îl descărca de acuzare pe deţinutul în prevenţie; sala izbucni în aplauze. Jandarmul care îl adusese pe Guillergues se repezi să-l îmbrăţişeze.

Preşedintele îl chemă şi îi dădu o îmbrăţişare frăţească. Juraţii îl îmbrăţişară. Gamelin plângea cu lacrimi fierbinţi. În curtea Palatului, luminată de ultimele raze ale zilei, se agita o mulţime zgomotoasă.

Cele patru secţii ale tribunalului pronunţasră în ajun treizeci de condamnări la moarte, şi, pe treptele scării celei mari, tricoteze ghemuite aşteptau plecarea căruţelor. Dar Gamelin, coborând scările cu valul de juraţi şi de spectatori, nu vedea nimic, nu auzea nimic decât actul său de justiţie şi de omenie şi felicitările pe care şi le acorda pentru că recunoscuse inocenţa. În curte, Elodie, albă toată, înlăcrimată şi zâmbitoare, i se aruncă în braţe şi rămase aşa, leşinată de admiraţie. Şi, când îi reveni graiul, îi spuse: - Evariste, eşti frumos, eşti bun, eşti generos! Acolo, în sală, auzindu-ţi vocea virilă şi blândă, m-am simţit străbătută din cap până în picioare de undele ei magnetice. Eram electrizată. Te contemplam cum stăteai pe bancă. Nu aveam ochi pentru nimeni altcineva. Dar dumneata, prietene, nu mi-ai ghicit prezenţa? Nimic nu te-a avertizat că eram acolo? Stăteam la tribună, în rândul doi, pe dreapta.

Dumnezeule, ce minunat e să faci bine! L-ai salvat pe acel nefericit. Fără dumneata, s-ar fi zis cu el: pierea. L-ai redat vieţii, iubirii alor săi. În clipa asta, trebuie că te binecuvântează. Evariste, sunt fericită şi mândră să te iubesc! Ţinându-se de braţ, strânşi unul în altul, mergeau pe străzi, simţindu-se atât de uşori, încât credeau că zboară. Se duceau la Amorul pictor. Când au ajuns la Oratoire: - Să nu trecem prin magazin, spuse Elodie. Îl conduse prin poarta mare şi urcară împreună în apartament. Pe palier, ea scoase din poşetă o cheie mare de fier: - Parcă ar fi cheie de puşcărie, făcu ea. Evariste, ai să fii prizonierul meu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Au traversat sufrageria şi au ajuns în camera fetei. Evariste simţea pe buze prospeţimea fierbinte a buzelor Elodiei. O strânse în braţe. Cu capul dat pe spate, cu ochii murind, cu părul desfăcut, cu talia frântă, pe jumătate leşinată, ea îi scăpă şi fugi să zăvorască uşa… Era târziu în noapte când cetăţeana Blaise îi deschise amantului său uşa apartamentului şi îi spuse şoptit, pe întuneric: - Adio, dragostea mea! E ora la care vine tata. Dacă auzi zgomot pe scară, urcă repede la etajul de deasupra şi nu coborî decât atunci când nu mai eşti în pericol să te vadă. Ca să-ţi deschidă uşa de la stradă, bate de trei ori în geamul portăresei.

Adio, viaţa mea! adio, sufletul meu!

Când ajunse în stradă, el văzu deschizânduse fereastra de la camera Elodiei: o mână mică rupse o garoafă roşie care îi căzu la picioare ca o picătură de sânge.

A la lumičre

poezie de Anatole France

Dans l'essaim nébuleux des constellations, Ô toi qui naquis la premičre, Ô nourrice des fleurs et des fruits, ô Lumičre, Blanche mčre des visions, Tu nous viens du soleil ŕ travers les doux voiles Des vapeurs flottantes dans l'air : La vie alors s'anime et, sous ton frisson clair, Sourit, ô fille des étoiles !

Salut ! car avant toi les choses n'étaient pas.

Salut ! douce ; salut ! puissante.

Salut ! de mes regards conductrice innocente Et conseillčre de mes pas.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Le matin est joyeux de tes bonnes caresses ; Tu donnes aux nuits la douceur, Aux bois l'ombre mouvante et la molle épaisseur Que cherchent les jeunes tendresses.

Par toi la mer profonde a de vivantes fleurs Et de blonds nageurs que tu dores.

Au ciel humide encore et pur, tes météores Prętent l'éclat des sept couleurs.

Lumičre, c'est par toi que les femmes sont belles Sous ton vętement glorieux ; Et tes chčres clartés, en passant par leurs yeux, Versent des délices nouvelles.

Leurs oreilles te font un trône oriental Oů tu brilles dans une gemme, Et partout oů tu luis, tu restes, toi que j'aime, Vierge comme en ton jour natal.

Sois ma force, ô Lumičre ! et puissent mes pensées, Belles et simples comme toi, Dans la grâce et la paix, dérouler sous ta foi Leurs formes toujours cadencées !

Donne ŕ mes yeux heureux de voir longtemps encor, En une volupté sereine, La Beauté se dressant marcher comme une reine Sous ta chaste couronne d'or.

Et, lorsque dans son sein la Nature des choses Formera mes destins futurs, Reviens baigner, reviens nourrir de tes flots purs Mes nouvelles métamorphoses.

Par toi sont les couleurs et les formes divines, Par toi, tout ce que nous aimons.

Tu fais briller la neige ŕ la cime des monts, Tu charmes le bord des ravines.

Tu fais sous le ciel bleu fleurir les colibris Dans les parfums et la rosée ; Et la grâce décente avec toi s'est posée Sur les choses que tu chéris.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Helene Pflitsch

Wiehl, Germania

„Mihai Cotea – Meteorologul”.

Vestea că Mihai Cotea tocmai avea în mâini prima lui carte de autor m-a bucurat în aceeași măsură în care l-a bucurat și pe el. Asta pentru că îl întâlnisem cu ceva timp în urmă pe siturile literare pe care activam și mă impresionase plăcut atât cu scrisul cât și cu felul comportamentului său. Mai mult, citisem câteva capitole, postate, zicea el, pentru a verifica scrisul sau impactul subiectului asupra cititorului și m-au prins în vraja lor.

Coincidența a făcut să fiu în România imediat după anunțul primit și să pot intra rapid în posesia cărții. O bucurie! Și… iată-mă în avionul care mă aducea de Acasă (România) acasă (Germania) cu cartea lui Mihai Cotea în mână, așteptând decolarea avionului, nerăbdătoare de a începe cititul. Era la o săptămână după catastrofa aviatică din Franța și vrândnevrând, chiar cei mai curajoși dintre călători aveau o mică greutate în stomac. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, pilotul ne anunța vreme nefavorabilă deasupra Germaniei și ne sfătuia să ne păstrăm pe parcursul călătoriei centurile de siguranță.

Ocupasem un loc lângă o doamnă ce tremura vizibil din cauza fricii și care imediat după ce pilotul și-a încetat alocuțiunea, cu ochii pe cartea ce o aveam în mână, mi-a șoptit.

– Da știu că v-ați ales de citit ceva pe măsură.

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Remarca ei m-a făcut să zăbovesc mai mult asupra copertei. O copertă lucitoare, neagră, pe care, parcă, norii plumburii se îngrămădesc să o ocupe în întregime. Două siluete, abia vizibile, un bărbat și o femeie ținându-se de mână se îndreptă hotărâți spre ei, iar misterul care îi învăluie te ademenește să îți dorești să le afli povestea cât mai repede. Mi-am acordat însă răgazul să parcurg datele ce întregesc identificarea cărții: Mihai Cotea, Vremea Tornadei, editura Singur, 2015.

Mottoul cărții, un citat de C. G. Jung „Când o situație din interiorul tău nu este conștientizată, apare în afara ta sub formă de destin.” împreună cu pagina de început al primului capitol intitulat la fel de sugestiv „Apariția” m-a făcut să cred că, între coperțile ce au creat un plus de disconfort vecinii mele de călătorie, se ascunde un episod din viața autorului. „Când ești mic, nimeni nu te ia în serios.

Degeaba tot încerc să vorbesc cu ai mei despre problemele mele, când ei nu mă cred nici măcar când le zic o întâmplare adevărată… Dar buni nu m-a crezut nici când aproape plângeam… Când îl aveam pe bunicu’, el mă credea. Of!…” Începând cu această mărturisire, fac cunoștință cu micul personaj, Toni, un copil de doisprezece ani, crescut în casa bunicii dintr-un cartier mărginaș al orașului, o femeie ce se întreține din mica pensie pe care o mai rotunjește îngrijind din când în când fetița vecinilor.

Cu părinți la mii de kilometrii depărtare, Toni se simte mai orfan decât unul adevărat, rarele și scurtele convorbiri telefonice nefăcând altceva decât să îl bulverseze mai tare și să îl transforme într-un copil „altfel” decât cei de vârsta lui. Neavând la cine să se plângă și nici cine să îl protejeze, maturizat înainte de vreme, Toni ridică în jurul său un zid în spatele căruia își ascunde nevoia ocrotirii și dragostei părintești. Zidul este clădit din speranțe.

Speranțe că într-o zi așteptările se vor concretiza în calculatorul mult visat ce l-ar face independent chiar și de unica lui prietenă Simina.

Personajul Toni apare atât de bine conturat, trăirile copilului sunt cu atâta acuratețe descrise încât nu mă pot detașa cu ușurință de prima senzație și continui să cred în povestea copilului Mihai Cotea, o poveste emoționantă, care nu te poate lăsa

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE indiferent, mai ales că este comună cu a sutelor de copii din jurul tău asupra cărora dintr-un motiv sau altul nu ai timp să te apleci.

Urmez firul poveștii și descopăr încet, încet celelalte personaje.

Dorina, femeia de afaceri, proprietara unei firme imobiliare, veșnic în goană după banii care să îi alunge teama de sărăcie și cu care să își cumpere locul pe o scară socială considerată superioară, se dezumanizează, refuzând în numele unor principii „liberale” să fie mamă și soție adevărată.

Horațiu, bărbatul naiv dispus să facă jocurile altora pentru o funcție care să îl așeze pe scara socială râvnită de soție și să-i asigure veniturile cu care să satisfacă plăcerile unicului lui copil, realizează într-un final că întreaga lui luptă nu a făcut altceva decât să îl îndepărteze de valorile cele mai de preț, fiica și soția, și să îl transforme într-o țap ispășitor al fărdelegilor altora. Rămas fără un punct de sprijin nu își găsește puterea să înfrunte tornada ce-l învăluise și se sinucide.

Mirabela, mama lui Toni, intrată în diferite încurcături financiare, găsește scăparea în haina emigrantului, care însă nu îi rezolvă problemele ci doar o îndepărtează fizic de ele, lăsându-i deasupra capului sabia care mai devreme sau mai târziu va cădea fără să țină seama de cei pe care îi rănește, în special copilul și apoi mama bătrână, rămasă să își trăiască bătrânețele cu aceleaşi griji pe care le-a avut întreaga viață la care se adaugă creșterea nepotului.

Larisa, chiar dacă este trecută de anii majoratului nu se deosebește sufletește de micul Toni. Deși crește alături de mama și de tata, dragostea părintească se rezumă la asigurarea nevoilor financiare, singura valoare ce îi este transmisă fiind importanța banului, care atunci când îl ai nu prea contează cum este câștigat.

Toate aceste personaje, ce întregesc două povești care se intersectează la un moment dat, sunt realizate cu atâta precizie și meticulozitate încât sunt nevoită să mă rup de senzația avută și să afirm cu toată sinceritatea că Mihai Cotea se transpune cu aceași ușurință, rând pe rând, în pielea personajelor sale putând fi în aceeași măsură Toni sau Larisa, Dorina sau Mirabela, Horațiu sau bunica, sau de ce nu, Andrei sau Lili, două personaje secundare, la fel

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

de bine creionate, deconspirându-se ca un foarte bun psiholog și în același timp arătându-și talentul scriitoricesc.

M-am oprit asupra personajelor pentru că fără conturarea lor atât de profundă, această carte nu s-ar deosebi de poveștile cu titluri de o șchioapă din ziarele de zi cu zi sau a celor arătate pe posturile TV „de la ora cinci.”

Mihai Cotea nu se vrea însă reporterul în căutare de știri care ridică audiența. Nu îl interesează senzaționalul sinuciderii unui personaj care „avea de toate” și nici acțiunile băncilor de a-și recupera prejudiciile de la cei cărora le-a întins momeala promițându-le un viitor îmbelșugat. El pătrunde în spatele acestor povești, făcând o radiografie impresionantă a dezastrelor sufletești care cu siguranță își vor pune amprenta asupra societății viitoare.

Mihai Cotea îşi asumă în această carte rolul unui iscusit meteorolog ce ne călăuzește pașii printre norii de plumb până în mijlocul furtunii, obligându-ne să smulgem de acolo ceea ce mai poate fi încă salvat, oprind Vremea tornadei.

Cum? Extrem de subtil ne dezvăluie calea: „Se spune că adevărata putere e în mâinile mamelor. Aneta, Mirabela, Dorina, Vica, toate și-au pus, puternic, amprenta asupra copiilor lor, iar influența lor se găsește în fiecare adiere care a stârnit tornada.”

Vremea Tornadei, autor Mihai Cotea. O carte citită printre nori și recitită în liniște, pe Pământ. O carte pe care o recomand cu căldură și speranță. Speranță că, așa cum și-a găsit sponsori ce au ajutat la punerea ei pe hârtie și pe care țin și eu să îi amintesc aici – SC ARGEFARM SRL Arad, prin d-na Anca Popa și SC EUROSIM SRL Arad prin d-na Simona Milancovici – și să le mulțumesc în numele unui cititor care din întâmplare este și autor de cărți, își va găsi calea pe rafturile librăriilor, atâtea cât mai sunt ele în România, ajungând la câți mai mulți cititori și la acele persoane care o pot situa la locul ei potrivit care să îi recunoască tânărului autor Mihai Cotea talentul scriitoricesc. Un talent ce se simte în toate scrierile publicate până acum, fie pe site-rile literare, fie în reviste de profil sau în cele două Antologii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Sincere felicitări Mihai Cotea și mult succes!

Aștept cu nerăbdare o altă carte, convinsă că nu te vei dezminți. ©Helene Pflitsch Wiehl, Germania

Despre autor: Mihai Cotea s-a născut la 11 februarie 1989, Sibiu, actualmente locuind la Baia Mare. Este licențiat în istorie și are un masterat în etnoturism. Își începe activitatatea literară pe siteurile literare. Publică frecvent texte de proză în reviste de specialitate, în special „Negru pe alb” și „Nomen Artis- Dincolo de tăcere”.

Este unul din autorii care se regăsesc în antologiile apărute la editura Napoca Nova, Cluj-Napoca și anume Să ningă peste inimi bucurii, 2014 și Simfonie-n verde crud, 2015. În cadrul concursului internațional de literatură Porțile Nordului organizat de Centrul de Excelență în promovarea creativității românești Porțile Nordului Baia Mare și de Liga Scriitorilor Români și promovat de site-ul de cultură și literatură „Republica artelor” (Cititor de proză), mai 2014, ocupă locul III, Votul publicului pentru eseurile Singurătate? și În bloc.

Debututează cu volumul de autor Vremea tornadei (roman) publicat la editura Singur, Târgoviște, 2015.

Povestea Prinţesei Sorina

Simion Cozmescu

Naşterea Prinţesei Sorina era un secret de stat. Şi ca orice secret de stat era foarte bine păzit. De fapt nu se ştia nici măcar că va fi o prinţesă, şi nu un prinţ, dar ca să ne împrietenim, eu vă spun de pe acum. Şi dacă vă întrebaţi de ce povestea aceasta nu începe cu a fost odată ca niciodată, este pentru că povestea aceasta nu a fost, ea este acum, se întâmplă încă. Să revenim…

Se ştia că evenimentul va avea loc la sfârşitul lunii iunie, dar data exactă nu se cunoştea.

Nu se ştia nici măcar cine este doctorul reginei.

Unele voci remarcaseră totuşi că drumurile Camionului Frigorific Regal de Îngheţată la Castel erau mult mai dese, şi coincideau nefiresc cu absenţele doctorului Haus, cel mai bun doctor din Regatul Undarei, de la cabinet. Ba chiar nişte voci mai răutăcioase povesteau cu amuzament că în ziua în care semaforul a rămas blocat pe roşu, iar Camionul Frigorific nu a putut să treacă mai departe, l-ar fi scos pe bietul doctor Haus aproape îngheţat, pentru că îl ascundeau în spate să nu îl vadă nimeni… Şi totuşi, în clipa când prinţesa Sorina se năştea, era de faţă şi un oaspete nepoftit, Vrabia Paparazzi, care din surse numai de ea ştiute aflase totul, şi cocoţată la un geam care avea (oare din întâmplare?) draperia un pic trasă privea cu sufletul la cioc ceea ce se întâmpla în cameră. Iar în clipa când Regina Mamă luă în braţe fetiţa, orbită de frumuseţea printesei, vru să se îndepărteze şi alunecă de pe pervaz; încercă ea să se redreseze, dar încă buimacă, dădu de trei ori din aripa dreaptă şi numai o dată din cea stângă, ceea ce nu o ajută cu nimic. Totul se putea sfârşi rău pentru Vrabia Paparazzi, dacă nu trecea pe

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acolo întâmplător Vântul de Bunăseara, care o ridică uşor, până îşi regăsi echilibrul şi putu să zboare.

-Vai , mulţumesc, Vântule de Bunăseara! Nu ştiu ce mă făceam fără tine…

-Pentru nimic, Vrabie… Dar ce ai păţit?

Unde îţi zbura mintea?

-Sunt emoţionată, chiar acum s-a născut Prinţesa şi dacă ai şti ce frumoasă este... Mă duc repede la redacţie, să o descriu DesenatoruluiŞef, să nu uit vreun detaliu…Te las, să cumperi mâine ziarul, să vezi cât e de frumoasă! Am zburat…

- Bine, du-te... Vântul rămas singur, curios să o vadă pe Prinţesă şi nemaiavând răbdare până a doua zi când apărea ziarul, se urcă şi el la geamul de unde căzuse Vrabia, dar o mână grijulie trăsese draperia, şi nu văzu nimic. Încercă el să sufle spre geam cu toată puterea, dar draperia nu se mişcă… în faţa termopanelor nu se putea face nimic. Resemnat, plecă mâhnit, dar îşi reveni repede, dându-şi seama că era primul care putea anunţa în regatul Undarei vestea că aveau din clipa aceea o prinţesă frumoasă.

Dimineaţa, Regele Sobrin, lua micul dejun, singur, Regina Aela încă se odihnea. Sorbind cafeaua, luă ziarul şi rămase înmărmurit, văzând pe prima pagină poza Prinţesei nou-născute.

Imediat auzi în geam ,,Cârr!Cârr!”. Primul Slujitor se duse să deschidă geamul şi îl anunţă: -Sire, aveţi un Păsărifon de la Regele Balenis al Ardanului!

- Bine, lasă-l să intre. În acel moment intră în zbor un papagal viu colorat , plin de sine, arogant. Se aşeză pe masă în faţa Regelui Sobrin, şi începu să vorbească ţâfnos: -Felicitări pentru fetiţă, vecine. Înainte de a continua cred că trebuie să dau nişte explicaţii. Ştiţi ce este un Păsărifon?

Dacă în acel moment te uitai pe geam vedeai un şir întreg de papagali aşezaţi cam din 50 în 50 de metri, zburând pe loc şi repetând cuvintele ce tocmai i-au fost adresate regelui Sobrin. Şi acel şir se pierdea departe în zare, până la primul papagal, care stătea în faţa Regelui Balenis al regatului vecin Ardan. Aşa funcţiona. Un savant, Alex Garambel, observase că păsările comunică

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

foarte uşor una cu alta, ce bine se înţeleg când zboară în stoluri, ciripesc la fel, când una schimbă direcţia, toate o schimbă. Atunci se hotărâse să dreseze papagali, care şi vorbesc, şi gata Păsărifonul era inventat. Bineînţeles că nu toţi aveau bani pentru aşa ceva, dar regii aveau. Să revenim…

- Mulţumesc, vecine, răspunse regele Sobrin.

- Este sănătoasă? Că de frumoasă, nu am ce spune, este, am văzut în ziarul vostru.

- Da, da, sănătoasă, totul este bine.

- Nu cred că este la fel de frumoasă ca fetiţa mea, Prinţesa Carmina, (aici papagalul zâmbi acru), dar oricum mă bucur pentru voi. Transmite-i Aelei felicitările mele.

- Da, vecine, o să îi spun. În acel moment, Primul Slujitor se apropie de Regele Sobrin şi îi şopti ceva la ureche. Acesta dădu aprobator din cap şi zise : -Rege Balenis, Primul Meu slujitor, ar vrea să îi transmit fratelui său, Nadiel, care vă este porcar că este sănătos şi îi este dor de el.

Auzind acestea, Papagalul Păsărifon, se înroşi, se încruntă, şi începu să ţopăie, strigând : - Ce? Porcarului? Dar cine sunt eu? Văcarul? Te sun ca de la Rege la Rege, să te felicit, că eşti tatăl unei prinţese care nici măcar nu este aşa frumoasă, şi tu mă pui să transmit mesaje porcarului?! Şi o ţinu aşa aproape un minut. Regele Sobrin, cât era el de sobru, şi cât se simţea de supărat la auzul acestor vorbe grele, la vederea Papagalului Păsărifon, care sărea într-un picior, se umfla, se răsucea, ţipa, îşi rostogolea ochii, mimând tot ce făcea regele Balenis la sute de kilometri distanţă, nu se mai putu stăpâni şi începu să râdă. Papagalul se opri brusc şi începu şi el să râdă… Toţi Papagalii Păsărifoni începură să râdă, până la primul care râse în faţa unui Rege Balenis stupefiat.

- Da? Râzi ? Las că nu ai să mai râzi multă vreme!

–Nu de tine râd, ci de papaga…

Dar era prea târziu, Papagalul Păsărifon îşi luase deja zborul. Regele Balenis terminase apelul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prim-Slujitorul, Dreian, se apropie de Rege şi îi zise : - Îmi cer iertare, Sire..

-Nu e vina ta, Balenis este un om dificil, şi e vina mea că am râs, dar, şi aici regele nu putu să ascundă un surâs, ...papagalul era prea caraghios!

Oftă şi luând ziarul se îndreptă spre dormitorul Reginei Mamă, care tocmai alăpta fetiţa.

La vederea lor, Regele zâmbi, o sărută pe frunte pe Regină şi îi spuse arătându-i ziarul: -De ce ne era frică nu am scăpat...

Ca să explicăm, trebuie să ne întoarcem în urmă cu un an, când înainte de căsătorie, fuseseră să vadă dacă sunt sănătoşi la doctor (la dr. Haus, bineînţeles), aşa cum fac toţi oamenii când se căsătoresc, dar trecuseră şi pe la Vrăjitoarea Brigelia din Munţii Hertezatului, munţii veşnic înzăpeziţi, pentru a încerca să afle dacă unirea lor va avea urmări fericite. Vrăjitoarea îi primise bine, le făcu o cafea, povestiră, şi zaţul cafelei băute de fiecare îl turnă în palmele lor şi îi puse să îşi dea mâna.

Apoi, încerca să ghicească viitorul prin cărările făcute de cafea şi liniile palmelor. Le spuse că vor fi fericiţi, regatul Undarei va prospera sub domnia lor, vor trăi până la adânci bătrâneţe, vor avea copii sănătoşi... Singura lor problemă va fi că primul lor nou-născut, va fi o fată aşa de frumoasă, încât va stârni invidia vecinilor, şi sar putea isca un război. Cei doi îi mulţumiră, au vrut să o răsplătească, dar ea le spuse : -Nimic din ce vreţi să îmi daţi nu îmi trebuie, şi ce mi-ar trebui, nu mi-aţi da niciodată...

Ei plecaseră nedumeriţi, şi îngrijoraţi puţin de profeţie. Iată de ce încercaseră să ţină aşa secretă naşterea prinţesei. Să revenim..

Regele continuă -Se pare că planul nostru de a o ţine cât mai ferită de ochii lumii până ne vom gândi la altceva, nu mai este bun...

-Într-un fel este mai bine, încet-încet şi oamenii se vor obişnui cu ea şi o vor iubi cu atât mai tare, spuse Regină.

-Stai că nu ţi-am spus tot. Şi Regele îi povesti conversaţia avută prin Păsărifon cu Regele Balenis.

tez...

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

- Nici nu ştiu dacă să îl mai chemăm la bo-

- Cheamă-l, spuse Regina, dacă vine bine, dacă nu, cu atât mai bine. Oricum, ar fi bine să dai de ştire la hotare, să dubleze straja, şi eventual să îi spui lui Dreian să trimită un mesaj fratelui său, dacă observă ceva ce ne-ar pune în pericol la curtea lui Balenis, să ne anunţe.

- Bine te-ai gândit. Şi frumoasă şi deşteaptă.

Regele le sărută pe amândouă pe frunte, şi vru să plece. Se opri şi spuse : - Te-ai gândit ce nume să îi dăm ?

- Da, spuse Regina, o să o numim Sorina, pentru că este frumoasă ca Soarele şi ca Luna împreună.

Regele nu înţelese la început, apoi zise - Aaa, Sori de la Soare, plus na de la Lu-na! Îmi place, aşa să fie.

Plecă, gândindu-se încă o dată cât este de binecuvântat cu o aşa nevastă, ,,nu ştiu ce m-aş face fără ea”, îşi spuse.

Zilele treceau şi ei se pregăteau de botez.

Slujitorii se obişnuiseră cu frumuseţea de fetiţă, şi nu se mai simţeau stânjeniţi în prezenţa ei, ţinând din ce în ce mai mult la ea.

De Balenis, nu prea ştiau mare lucru, decât că acesta citea Cronica Undarei, privind noi şi noi imagini cu Prinţesa Sorina. Acum nu mai era nicio problemă pentru Vrabia Paparazzi să le obţină. Se ştia de asemenea că zilnic o chema la el pe fata lui, Prinţesa Carmina, care avea deja vreo 5 anişori şi o compara îngândurat cu imaginile Prinţesei Sorina... Era de asemenea îngrijorat că vânzările ziarului Cronica Undarei la el în regat, erau în continuă creştere. Cam astea erau mesajele primite de la Nadiel Porcarul. Sosi şi ziua botezului. Invitaţi din toate părţile lumii, regii multor ţări răspunseră invitaţiei Regelui Sobrin.

Să fim sinceri, veniră mai ales cei ce aveau băieţi, pentru că se gândeau şi ei la viitorul acestora.

Deşi Regele Balenis, fusese invitat (şi avea şi un băieţel, Prinţul Alexis), încă nu apăruse. Nici după ce Părintele Adaria termină slujba botezului, nu apăru. Când naşa Prinţesei Sorina, contesa Onna, o bună prietenă şi fostă colegă a Reginei Aela la Academia Sânge Albastru apăru la uşa bisericii cu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ea în braţe, tot poporul strâns acolo izbucni în urale şi strigau ,,Vivat Prinţesa Sorina! Vivat cea mai Frumoasă Prinţesă din lume!”. Câţiva din cei ce îşi aruncară cu entuziasm căciulile în sus, ridicând privirea văzură foarte miraţi, la mare înălţime, un lanţ de Păsărifon, care se pare că transmitea tot ce se întâmplă acolo... Oare ghiciţi cine era la capătul celălalt al Păsărifonului? Aşa e, aţi ghicit, regele Balenis. În sfârşit, totul continuă cum nu se poate mai bine, Desenatorul-Şef nu mai prididea să facă portrete invitaţilor cu Prinţesa Sorina; deşi fiecare când o vedea la început rămânea surprins de frumuseţea ei, toţi se obişnuiau şi o luau în braţe cu drag. Începu şi ospăţul, muzica şi dansul. Numai locul Regelui Ardanului rămânea neocupat...

Când toată sărbătoarea era în toi, Dreian, Primul Slujitor veni şi îi şopti Regelui Sobrin: - Maiestate, se pare că se apropie Caleaşca Automobil a regelui Balenis...

- Nu se poate!, spuse acesta.

Bucuros, se ridică de la masă să iasă în întâmpinarea lui Balenis. Când ajunse afară, Caleaşca Automobil tocmai se oprise. Uşa acesteia se deschise, şi un om fu aruncat din ea. Caleaşca Automobil demară apoi grăbită. Regele împreună cu Dreian se apropiară de omul căzut la pământ, care gemea de durere. Dreian îl recunoscu: era Nadiel! Fratele lui! Îl chemară repede pe doctorul Haus (invitat şi el la petrecere bineînţeles).

Acesta îi acordă primul ajutor, îi făcu o injecţie şi Nadiel îşi reveni. Îi spuse Regelui Sobrin -Sire, am fost descoperit! Tocmai când vă scriam un raport şi îl agăţam la piciorul Porumbelului Poştaş (oare v-am spus că aşa ţineau legătură? Un fel de SMS, cum ar veni), când a intrat peste mine Primul Străjer al lui Balenis... Cred că mă urmărea de ceva vreme... M-au bătut, şi mi-au spus că dacă vorbiţi cu Porcarul lui şi nu cu el, atunci pe Porcar trebuia să îl invitaţi.

Regele Sobrin îl întrebă cum se simte şi dacă poate să vină la masă.

-Sire, nu aş îndrăzni...

- Lasă asta… Eşti destul de bine sau vrei să mergi la spital, să îţi facem injecţii, analize, even-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

tual să te punem în ghips, mi se pare mie sau gâtul ţi-e cam strâmb?

- Nu, nu, Sire nu am nimic, şi gâtul meu este perfect drept, zise speriat Nadiel, încercând să îşi ascundă durerea când îşi îndreptă gâtul cu o pocnitură. Şi Regele îl puse lângă el la masă, având grijă să îl servească cu mâna lui cu cele mai bune bucate şi băuturi.

Trecură anii, Prinţesa Sorina avea deja 6 anişori. Crescuse, bineînţeles, frumoasă, dar şi deşteaptă, era iubită şi răsfăţata tuturor. Pe unde mergea, chipurile tuturor se iluminau zâmbitoare.

Era un pic cam vorbăreaţă, dar spunea lucruri foarte înţelepte, surprinzătoare pentru vârsta ei.

De cuminte, era cuminte, mai făcea ea şi pozne ca orice copil, ca atunci când s-a ascuns în cuşca lui Negro, câinele din faţa Grajdurilor Imperiale, de au căutat-o toţi speriati, iar în Cronica Undarei deja se specula răpirea ei şi posibila implicare a lui Balenis… De fapt ea se jucase cu Flufy, un căţeluş alb ca neaua, pe care Negro îl adoptase, se jucase până a adormit alături de el în cuşcă. S-a trezit abia pe seară, când disperaţi, Regele şi Regina adunaseră oşteni cu torţe să plece să o caute prin Pădurea Haget, care se întindea în imediata apropiere a Parcului Regal. A ieşit nevinovată, şi în îmbulzeală nimeni nu a observat-o, aşa că a ajuns la Regina Aela şi i-a spus dulce: -Mami, mi-i foame… Între timp, relaţiile cu Regatul Ardan erau destul de reci, dar nu se ajunsese la acte de agresiune. De fapt, regele Balensis avusese de gând să atace cu toată forţa Undara, încă îi răsuna în minte râsul regelui Sobrin, dar soţia lui, Regina Cyrensis (şi ea prietenă şi colegă la Academia Sânge Albastru cu Regina Aela), care era o femeie înţeleaptă, reuşise să îl facă să renunţe. În plus, îi era şi teamă, deoarece Regatul Undarei era puternic, cu oşteni viteji, iar Regele Sobrin era renumit pentru calităţile sale de conducător de oşti. Fata lui, Carmina, crescuse şi ea, era un pic cam plinuţă, dar era frumuşică, vorbea mult şi ea, cam fără rost, aşa că toţi râdeau de multe ori de ce zicea. De exemplu, odată, când aşteptau un musafir de vază, mama ei îi spuse lui Balenis ,,Şi ăsta, se crede buricul pământului...”, iar când

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE musafirul ajunse la ei, Carmina care auzise vorbele mamei ei, îi zise: -Dumneavoastră domnule, nu semănaţi cu un buric. Sunteţi gras, dar nu semănaţi deloc cu un buric, mama aşa crede, dar nu are dreptate.

Bineînţeles că toţi au tăcut, apoi au râs stânjeniţi. Altădată la şcoală, i-a spus învăţătoarei că ea nu trebuie să înveţe să citească, ea are slujitori care vor citi pentru ea…

Fratele ei, Alexis, un băiat de nouă ani, în schimb era cuminte, tăcut şi silitor, fiind primul din clasa lui. Mai nou, se pare că toate ziarele din Undara , după ce le citea tatăl său, le răsfoia şi el, uitându-se cu mare atenţie la imaginile Prinţesei Sorina… Apoi, pe când Prinţesa Sorina se juca alături de prietenele ei şi de Flufy în Parcul Regal, iar Vrabia Paparazzi nu mai prididea cu transmisul de imagini, Regatul Ardan fu atacat de mohorâtul rege al Siimitului, Ximon, care în câteva ore fu la porţile castelului lui Balenis. Acesta abia apucă să se urce în Caleaşca Automobil cu familia şi să fugă. Vrând-nevrând, singura lui cale de scăpare era spre Undara, aşa că ajunse la castel la Regele Sobrin, cerându-I adăpost.

Când Regele Sobrin apăru, vru să îngenucheze în faţa lui, dar acesta nu-l lăsă şi îl ridică imediat.

- Vecine, prietene, nu se cade să îngenunchezi în faţa mea.

Balenis, plângând, îl rugă să îl ierte pentru vorbele şi gândurile rele ce le-a avut de atâţia ani faţă de el, de soţia lui, şi mai ales faţă de Prinţesa Sorina.

- Ce a fost, a fost, uitat să rămână, să ne gândim ce facem de acum. Împreună plecară să hotărască ce puteau face în faţa mohorâtului rege Ximon. Între timp, Regina Aela o întâmpină cu drag pe Regina Cyrensis şi pe copiii acesteia. Carmina se uita un pic cu ciudă la Prinţesa Sorina, care după un moment de timidate spuse: - Eu sunt Sorina. Tu cine eşti?

- Carmina, şi să ştii că sunt mai frumoasă ca tine.

- Cu frumuseţea ta nu trebuie să te mândreşti, numai măgarul a murit de foame admirân-

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

du-se în apa lacului, aşa mi-a spus bunica. Vrei să te joci cu mine?

Uşor nedumerită, Carmina acceptă. În curând se jucau cu Flufy în Parcul Regal, aruncând cu o minge pe care el enervat o muşca, dar refuza să le-o aducă înapoi.

Fratele Carminei, Alexis, care o privea tot timpul pe Sorina, se uita la ele, neîndrăznind să intre în joc. Prinţesa Sorina observă, o întrebă pe Carmina cum îl cheamă şi îl strigă: - Prinţe Dariu, binevoiţi să vă jucaţi de-a v-aţi-ascunselea cu noi? Şi râse cristalin.

Alexis zâmbi, şi fugi spre ele. Se duse la un copac se întoarse cu spatele şi numără până la zece.

- Cine nu este gata, îl iau cu lopata! Şi porni să le caute pe fete.

După câteva zile, Regele Sobrin adună o mare armată, chemând ajutor şi de la regii Albanului, Veresinului, care îi erau buni prieteni. Într-o bătălie scurtă învinseră armata mohorâtului rege Ximon, izgonindu-l înapoi în regatul Siimit.

Regele Balenis se întoarse pe tronul Ardanului. De atunci a fost un rege mult mai bun pentru poporul lui. Îl chemă înapoi pe Nadiel, îi ceru iertare şi îl făcu Prim Slujitorul lui.

Cu Regele Sobrin rămase bun prieten, făcându-şi vizite unul altuia, împreună cu familiile lor.

Când Prinţesa Sorina împlini 7 ani, sosiră invitaţi din toate colţurile lumii, şi Parcul Regal răsuna de chicoteli şi cântecele vesele. Carmina însăşi parcă se mai îmbunase, îşi dăduse seama că nu este ea cea mai frumoasă prinţesă din lume.

Poate că nici Sorina nu era cea mai frumoasă , dar pot să jur că pentru Alexis ea era. Şi am încălecat pe o şea şi v-am spus povestea aşa, dar cum am spus, ea va continua.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Simion Cozmescu

Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

4. Nici în clin, nici în mânecă

12 expresii româneşti (comentate) 1. S-a dus pe apa Sâmbetei (a „cam” dispărut).

Apa sâmbetei era, într-o veche credinţă, un râu care se vărsa în Infern (adică în România secolului XXI), deci tot ce cădea în acea apă nu se mai putea găsi. Cred că toată industria românească s-a dus pe apa sâmbetei la indicaţia lui Petre Roman, pentru care femeile nu voiau valută, voiau doar să le pupe („morman de fiare vechi”, spre bucuria lui Bercea Mondialu’). La fel şi navele celei de a cincea flote comerciale din lume, de care ştie, poate, şi Traian. Aşa s-a întâmplat şi cu zone de pădure rase de Cherestoy sau de alţii! Hrebenciuc le păstrază!

Popa Ilie îl miruie!

2. Banul n-are miros Împăratul Vespasian i-a urmat lui Nero şi a găsit visteria goală (na, că şi la ei era un guvernator Isărescu!). El a pus multe dări, chiar şi pe closete. La noi nu e cazul, că nu mai sunt closete publice. Nici măcar pe autostrăzi! Autostrăzi am zis? Puşchea pe limbă! De atunci, closetele se numesc şi vespasiene. Într-o zi, fiul său Titus (viitor împărat, nu preşedinte aproape ales de partidul facebook) i-a spus că „boborul”, mai puţin cei din dispora, râde şi îl bârfeşte (nu şi pe facebook) pentru că a scos bani dintr-o sursă mirositoare. Vespasian i-a pus sub nas fiului său o monedă, nu era euro, şi i-a spus: „Uite, banu’ n-are miros!". Aici nu comentăm! Nu suntem în spaţiul acela, Shengen, cu EADS!

Ştim că mâneca este partea hainei care acoperă braţul (cam lung la unii politicieni), iar un clin este o fâşie oarecare de material. Nu este nicio legătură între aceşti termeni şi expresia românească „a nu avea nici în clin, nici în mânecă cu ceva sau cu cineva”. Expresia este veche şi se trage din Transilvania (nu ştim dacă şi în Covasna, în Harghita, la Fântânelele lui Boc sau în Koloşvarul lui Gherman).

Acolo, ţăranii spun „în mânec" când urcă cu carul un deal şi „în clin", când coboară (la vale, nu vă miraţi, ţineţi cont de „g”, acceleraţia aia gravitaţională, cu legea ei, nevotată în parlamentul bicameral). Când căruţa şi căruţaşul stau pe loc, va fi nici în clin, nici în mânec (cum stau parlamentarii câteodată, în campanie electorală, postează continuu pe facebook, dar „salariile merg”). Expresia a pătruns în toate regiunile ţării, roşii sau albastre la alegeri, şi s-a păstrat până azi, nu cu sensul primar, ci aşa cum am spus, să nu ai de-a face cu ceva (politica) sau cu cineva (politician) în nicio împrejurare.

5. Mă aflu în al 7-lea sau al 9-lea cer Expresia e bazată pe credinţa celor vechi (şi a neşcoliţilor români de azi cu bacalaureatul sărit sau a pupătorilor de moaşte la îndemnul lui Daniel) că cerul este alcătuit din mai multe bolte. În boltele de sus, ajungeau cei fericiţi, aşa că expresia înseamnă că te afli în culmea fericirii, desfătării şi bucuriei.

Dacă urci în Parlamentul ţării sau în viitoarea catedrală a mântuirii neamului, te apropii la propriu, după cota topografică, la figurat mă abţin!

3. Îi face capul calendar Este o expresie veche şi a pornit de la faptul că, demult, când nu existau laptop, iphone sau notebook, în calendare apăreau multe cifre, date astronomice, istorice, geografice care nu puteau fi ţinute uşor minte. Nu existau telefoane mobile inteligente şi „goagălul” lui Vanghelie. Cum se marcau punctele roşii lunar în calendarele personalizate, nici asta nu ştim! Mai ales în epocile pietrei sau papirusului! Mai facem săpături. Ne săpăm între noi!

6. In vino veritas – în vin este adevărul (pe când era vinul vin) Expresia, veche de peste 2000 de ani, este atribuită poetului grec Alceu, care a trăit cu 6 secole înainte de Hristos. Pe vremea lui, celor bănuiţi de fapte rele li se dădea să bea vinuri tari pentru a spune adevărul. Bărbatul la băutură devine vorbăreţ (astăzi şi femeile, care ieri găteau ca mama, iar astăzi beau ca tata) şi atunci dezvăluie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 92

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE taine pe care le-ar ascunde dacă ar fi treaz. Nu se ştie ce părere avea Păstorel. De Oprişan de la Focşani ştim. DNA, Codruţa şi tizul meu, procurorul aproape şef, Niţu, ar trebui să folosească metoda?

Dar cât de „curat” este vinul azi?

7. Muncă de Sisif Sisif a fost un rege legendar (să zicem Năstase), pe care Zeus (să zicem Traian) l-a osândit pentru nesupunere în Olimp (să presupunem Zambaccian) să urce un deal din infern (nu la Cornu, ci la Rahova), ducând în spinare o stâncă uriaşă. Dar cum ajungea în vârf, chiar dacă mai scria şi publica o carte, inclusiv pe blog), stânca aluneca sau era împinsă de procurori DNA şi Sisif trebuia să o ia de la început. Expresia se referă la o strădanie istovitoare şi inutilă, un efort spre un obiectiv imposibil de atins. Cum ar fi îndemnul „să trăiţi bine”, ce trebuie înlocuit cu „mai trăiţi?” Nu comentăm. Că munca azi e rară!

8. Piatra de încercare Este o piatră foarte dură, de culoare neagră (cred că ştie borduristul Videanu). Piatra este folosită de bijutieri pentru a verifica dacă o bijuterie este din aur şi din ce fel de aur. Bijutierul freacă obiectul pe piatra neagră (nu cum freacă menta unii parlamentari) şi pe fâşia subţire de metal rămasă pe piatră se toarnă apă tare (acid nitric, „ştiu colegii mei, intelectualii” – Elena Ceauşescu).

Dacă metalul nu este aur, urma dispare, dacă este aur, culoarea căpătată de urma galbenă indică felul şi caratele aurului.

Expresia „piatră de incercare" se foloseşte când este vorba de o probă foarte grea pe care cineva trebuie să o treacă (aşa cum era, pe vremuri, la noi, examenul de admitere la facultate; universitatea Spiru Haret şi alte câteva se exclud).

9. Ca-n Codrul Vlăsiei Codrul se întindea din nordul Bucureştilor până la Cernica, Izvorani, Snagov, chiar aproape de

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Ploieşti. A trece prin această pădure era un act de mare curaj, pentru că tâlhăriile acolo se ţineau lanţ.

Vorba "ca-n codru’ Vlăsiei" se aplică şi azi celor care fură fără ruşine din avutul public. Nu mă bag, nu ştiu!

Expresia mai înseamnă un loc fără control, unde domneşte jaful şi frauda. Pentru alţi codri, îi puteţi întreba pe Verestoy şi Hrebenciuc, dar şi pe anumiţi judecători din Braşov sau din Covasna. O trecere pe timp de iarnă pe autostrada A2 este la fel de riscantă. „Iarna nu-i ca vara!” poate înlocui expresia de mai sus.

10. Pielea ursului din pădure Expresia provine dintr-o fabulă de La Fontaine. Eu nu îl citesc pe Donici! Doi prieteni au vândut unui blănar (nu era din Sibiu) blana ursului pe care îl vor vâna a doua zi. Pornesc ei la vânătoare, fără să-l consulte pe Ţiriac, că era la Balc, la mistreţi, se întâlnesc cu ursul, dar, cuprinşi de groază, unul, cu pantalonii îngălbeniţi de nu ştiu ce, se urcă într-un copac, iar celălalt face pe mortul.

Ursul nu mănâncă stârvuri precum şacalul şi după ce l-a cam prea mirosit pe cel de jos, a plecat nedrogat, spre judeţul Dâmboviţa sau spre tomberoanele din Braşov. Prietenul din pom coboară şi-l întreabă pe cel de jos ce i-a spus ursul la ureche. „Mi-a spus să nu-i mai vând pielea până nu-l vânez". Sau în alte fabule i-ar fi spus să-şi aleagă cu grijă prietenii.

Folosim expresia pentru a stabili că numai ce este în mână nu e minciună, sau se mai foloseşte atunci când un prieten ne dezamăgeşte. E valabil şi pentru candidaţii cu promisiuni „măreţe” în campania electorală. Excludem „lucrul bine făcut”? Vom vedea!

Mai ţineţi minte kilometrii de autostrăzi promişi?

Iar vom vedea!

11. Dacă tăceai, filozof rămâneai Maxima este extrasă din lucrarea Mângâierile filozofiei, care aparţine filozofului antic Boethius45. Acesta se afla în închisoare pentru nişte de45

Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius (n. între anii 475 și 480, Roma - d. 25 octombrie 525, Pavia), a fost un învățat, filozof și om

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE claraţii care n-au plăcut regelui. Maxima trebuie folosită cu discernământ în împrejurarea când tăcerea poate fi mai inteligentă decât cuvântul. Aţi văzut că a avut efect pe 16 noiembrie, în turul 2? O completare azi ar fi cu expresia „dacă nu foloseai telefonul mobil, nu erai ascultat (de SRI) şi nu erai învinuit (de DNA)”!

12. Vorbe de clacă Cu înţelesul de „vorbe fără miez, de flecăreală". Expresia este legată de mica adunare de vecini de la sat, numită clacă (la mine se numea „hopşe”). Vecinii se adunau şi ajutau la muncă pe unul dintre ei. Acolo se spuneau tot felul de snoave, de ghicitori şi de bârfe din sat. Nu existau încă partide.

Acum acolo se bârfeşte. Munca era reală, nu virtuală! Nu existau facebook, tweeter, Linked in sau chat! Şi campania electorală conţine „vorbe de clacă”? Dacă da, atunci suntem în România „lucrului bine făcut” şi…… „Să trăiţi bineeeeee!!

©Constantin Niţu Oglinda înțeleptului

Un înțelept trăia în lume înconjurat de discipolii săi. Într-o zi, unul dintre aceștia, îi spuse: -Maestre, nu stiu cum să fac să fiu fericit… Învață-mă!

oglindă:

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Maestrul îl privi lung, și apoi îi dărui o

-Fii fericit!, îi spuse grăbit și plecă.

Discipolul ramase incremenit cu oglinda în mână… Trecură ani și ani.. până într-o zi, când maestrul îl zări din nou discipol. Acesta era senin, îi zâmbea cerului, având o lumină în ochi pe care nu i-o cunoștea.

– Ei,- îl intrebă – ai aflat?

– Da- raspunse discipolul – am aflat ca: Esenta tuturor lucrurilor o gasesti in tine, Nimeni nu-ti va putea oferi fericirea.. numai tu, Cand cineva te intreba:„Esti fericit?.. ce raspunzi?!“ – Da, sunt fericit!..Aceasta ce inseamna?!

– Înseamnă ca te-ai gasit pe tine cel adevărat. Și ca te simti bine in pielea ta.. Te uiţi în oglindă şi te recunoşti: da, eu sunt ceea ce sunt… acela… și-s tare frumos!!

Acum, cred ca am înţeles că fericirea nu se învaţă, ci se descoperă în sine… Iar pentru aceasta nu ai nevoie de nimeni din afara ta ca să ţi-o ofere.

Ci doar de tine!!.

Maestre, îţi dau înapoi oglinda… nu-mi mai este de folos.

– Aşa e, fiul meu, zâmbi mulţumit maestrul.

Te-ai găsit pe tine cel adevărat. Dar, ca să fii pe deplin fericit, oferă din prea plinul tău şi celorlalţi, dăruieşte fericire din fericirea ta şi vei avea însutit.

– Adevărat... pot?

-Învaţă-i pe oameni să se cunoască, să se descopere pe ei înşişi, oferindu-le ocaziile, întâmplările prin care să „afle”ceea ce au uitat: Fericirea sufletului viu. Tu eşti oglinda celuilalt, iar celălalt, la rândul lui, oglindă este celui de lângă el. Toţi suntem oglinzi al unuia şi aceluiaşi tot. O viaţă întreagă colindăm prin „sala oglinzilor” căutând-o pe cea originară. În final, răman doar două: tu şi Dumnezeu, iar între voi… Viata... infinita viaţă”.

– Hai, acum la lucru.. ca avem treaba!

Se desparţiră…

Doi înţelepţi, pentru a trăi în lume.

de stat din secolul al VI-lea, ultim reprezentant al culturii romane din antichitatea târzie, făcând trecerea către Scolastica Evului Mediu. Deși nu există mărturii directe asupra vieții sale religioase, datorită lucrărilor sale în domeniul teologiei (De trinitate, De fide catholica), este considerat filozof creștin, unul din primii „doctori ai Bisericii". În 1891 a fost beatificat de Papa Leon al XIII-lea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Text: Mihaela B.

Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Sumar luna iunie, - nr. 6 (46), Citatele lunii /p. 2 Moştenirea spirituală a profesorului Albert Kovács – autor: prof. Cornelia Cârstea /p. 3 Pictori celebri: Elena Bissinger: Arta de a fi artist – autor: Dan Costinaş /p. 7 Scriitori de ieri...

George Călinescu – 50 de ani fără George Călinescu /p. 13 autor: Mihai Ştirbu Întoarcera la cărţi: Felix Italia – autor: Mihai Zamfir /p. 19 Scriitori de azi: Mihai Zamfir – interviu de Mihai Şimonca /p. 21 Opinii de la cititori /p. 28 Omagiu Eminescu – autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord /p. 29 Fotografiile lui Eminescu – autor: prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 31 Eminescu în grafica şi pictura română /p.34 Călătorie prin Bibliotecile Lumii: Biblioteca Naţională din Belarus /p. 39 autor: Dorina Litră, Piteşti Câteva repere istorice despre Belarus - autor: Dorina Litră, Piteşti /p. 40 Cum s-a născut Dumnezeu - autor: Adrian Paparuz /p. 41 Proză scurtă /p. 45 Corina Militaru /p. 45 Mihai Cotea /p. 46 Poezia de ieri...

Alexandru Macedonski – poezii /p. 48 Arta fotografică – Emanuel Tânjală /p. 49 Satul românesc prezentat americanilor prin fotografiile lui Emanuel Tânjală /p. 50 Un californian, cândva, dar veşnic român - Emanuel Tânjală – autor: Ileana Costea /p. 51 Confesiunile autorului Emanuel Tânjală – explorator în paradis /p. 52 selecţie şi prezentare: George Gh. Ionescu Incursiune în poezia română contemporană /p. 55 Daniela Bejan, Piatra Neamţ /p. 55 Florin T. Roman, Arad /p. 56 Mariana Bendou, Oneşti /p. 57 Mircea Trifu, Arezzo, Italia /p. 57 Ana-Maria Cristofir, Craiova /p. 58 Lilioara Macovei, Bacău /p. 58 Radu Liviu Dan, Craiova /p. 59 Mihaela Oancea /p. 61

Vasile Popovici, Botoşani /p. 62 Carmen Georgeta Poescu /p. 63 Mihai Katidas, Bucureşti /p. 64 Violeta Mirela Deminescu, Călan /p. 65 Adrian Erbiceanu, Canada /p. 66 Anna Leah, Republica Moldova /p. 67 Urfet Şachir, Mangalia /p. 68 Maria Ieva /p. 69

Pagini de istorie: Povestea unui popor condamnat să-şi uite originile şi tradiţiile formate în mii de ani. Tăbliţele de Tărtăria /p. 71 autor: Ovidiu Slătineanu Originea cuvintelor „român” şi „România” şi alte curizităţi legate de istoria noastră /p. 72 Poezii populare din Banat – culegător: învăţător Iosif Bogdan /p. 74 Restituiri - Constantin Negruzzi – autor: Ovidiu Dinică /p. 75 Roman foileton – Setea zeilor, de Anatole France; trad. Lucia Patachi/p. 79 Pagina de cronică – autor: Helene Pflitsch, Wiehl, Germania /p. 79 Pagina celor mari pentru cei mici /p. 82

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1 0 . - V I- 2 0 1 5 Nr. 6 (46)

Povestea Prinţesei Sorina - Simion Cozmescu /p. 87 12 expresii româneşti (comentate) - Constantin Niţu /p. 92 Oglinda înțeleptului - Mihaela B. /p. 94 Sumar /p. 95 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Elena Bissinger Ian Tomas Frany Duchek Nestor Heck Jean Bieling Mihai Cătrună Andrei Brănişteanu

Claudia Mandl Ecaterina Mihai Corina Cirilă Constanţa Abălaşei Donosă Goya Emili Wilik, Polonia Emanuel Tânjală

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Nu uitaţi!: „Colectivul de redacţie vă aşteaptă cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com (v. pe site condiţii de publicare!).

Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare Pentru formatul pe suport de hârtie vă rugăm să vă adresaţi redacţiei: nomenartis@gmail.com Vă invităm să vizualizaţi revista pe: www. nomenartis.ro

Numarul 7 (47) va apare pe 10 iulie 2015

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 96

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1.

2. nici nu vor 3.

Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare!

Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact ! Adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !