Revista Nomen Artis - Revista de cultura univers

ANUL I, NR. 6, februarie, 2012

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti S.C.MRT.SRL

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Caseta Redacţiei : Membri de onoare :         

Academician prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Terezia Filip, România Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR Emilia Ivancu, Lector de limba română la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:    

Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu

Director/Editor AmandaEdit / - Nicolae Nicolae Redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron Redactori:  Dorina Litră – secretar general de redacţie  Marius Zinca  Viorela Muha  Elena Roşu-Gane,  Cristian Neagu Colboratori asociaţi : Prof.dr.Theodor Damian – New York; Christian W.Schenk – Germania; Daniel MedvedovSpania; Puşa Roth – România;Dorina Şişu Ploeşteanu – Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania.

Georgina Ecovoiu – Romania, Agerpress Editor on-line: ing. Mihai Păun, Pictură, grafică şi design – pictor şi grafician - Mihai Cătrună Machetare computerizată : ing. Mihai Gregor Codreanu E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com E-mail Ed.AmandaEdit – pentru formatul pe suport de hârtie: nixi58@gmail.com

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Dragobetele - sărbătoarea tinereţii şi a iubirii!

Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii ţineau sau făceau Dragobetele (Ziua Îndrăgostitilor, Cap de primavară, Logodnicul Păsărilor). Probabil ca luna februarie era considerată lună de primavară, iar ziua de 24 era începutul anului agricol (uneori ziua ieşirii ursului din bârlog). Este momentul în care natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar oamenii, în special tinerii, intră şi ei în rezonanţă cu ea.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 3

10 februarie 2012// NR. 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Există o artă – arta cuvântului – care nu are limite: poezia.“

Ivan Gonciarov „Arta este efortul necontenit de a concura frumuseţea florilor.“

Marc Chagall

„Ceea ce devenim depinde în mare măsură de ceea ce citim după ce am terminat studiile. Cea mai mare universitate este colecţia de cărţi pe care aţi citit-o."

Thomas Carlyle

„Geniul este o cotitură a pârâului unde se adună ape limpezi în care se oglindesc copacii, cerul şi malurile – pur şi simplu fiindcă apele sunt acolo şi peisajul asemenea. Talentul este o oglindă fidelă, cu ramă de argint, care are numele proprietarului gravat pe spate.“ Edgar Lee Masters

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ştefan Luchian1

Măreţia artistică născută din durere – 144 ani de la naşterea pictorului Ştefan Luchian este pictorul care l-a făcut pe Nicolae Grigorescu să exclame: În sfârşit, am şi eu un succesor! şi pe care Iosif Iser2 îl socotea cel mai român dintre pictorii noştri. Născut la 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, un sat (astăzi oraş) în judeţul Botoşani, Ştefan Luchian a dominat pictura românească de la începutul secolului al XXlea, continuând pe calea deschisă de Grigorescu şi Ion Andreescu. Farmecul simplu al peisajelor de pe malul Prutului şi-a pus amprenta asupra biografiei lui Ştefan Luchian temperament dinamic, al cărui elan – exprimând bucuria pe care o trezeşte contactul cu lumina pură a zilei - a fost frânt, prematur, în 1916, când pictorul avea doar 48 de ani. Între 1885 si 1889, Ştefan Luchian a studiat la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, 1 2

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stefan_Luchian http://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Iser

10 februarie 2012// NR. 6

apoi la Munchen, unde, timp de un an, a fost student al Academiei Regale de Arte Frumoase. Şi-a desăvârşit studiile la Academia Julian din Paris, între 1891 şi 1892. Încă din 1892, Luchian se afirmă ca unul dintre cei mai valoroşi pictori din epocă, expunând la societatea Tinerimea artistică, al cărei scop era dezvoltarea artei dincolo de convenţiile academice. Anul 1896 marchează Expoziţia artiştilor independenţi, organizată în ţară, împreună cu alţi colegi de breaslă. Doi ani mai târziu, este membru fondator al Societăţii Artistice Ileana. Motivele ce revin pe tot parcursul carierei artistului, precum buchetele de flori sau imprimeurile cu motive vegetale, amintesc de influenţele formulelor specifice curentului Art Nouveau, la care pictorul a fost deosebit de sensibil în perioada de formare. Prin împletirea subtilă a luminii şi a umbrelor, sensibilitatea lui Ştefan Luchian se dezvăluie imprevizibil, rezultatul fiind o intensitate emoţională neobişnuită. Fie că este vorba despre peisaje - în care atenţia privitorului este atrasă de colţurile pitoreşti de natură din Bărăgan, Brebu, Govora, Poiana Ialomiţei sau Filipeştii de Pădure (precum Moara, Peisaj de câmp sau Turnul de la Brebu, expuse astăzi la Muzeul K.H. Zambaccian3), despre portrete sau naturi statice – în care un loc central este ocupat de compoziţiile florale, tablourile lui Luchian au un echilibru secret, în care impresiile furnizate de realitatea înconjurătoare sunt transpuse cu o delicateţe deosebită.

3

Vezi. la p. 7 despre Ultimul Zambaccian

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Luchian de suferinţa lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastră că suferinţa nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieşi un învins sau un învingător.

Moş Nicolae Cobzaru

Lorica

Portretele, precum Lorica, Portret de copil sau Moş Nicolae Cobzarul, chipul mistuit de suferinţă din autoportretul denumit, cu modestie, Un zugrav, lucrările inspirate din evenimentele din preajma anului 1907 - marcat de răscoalele ţărăneşti, sau scenele de gen extrem de expresive, precum Lăutul, toate sunt ecouri cromatice ale sensibilităţii lui Ştefan Luchian. Când, la vârsta de treizeci şi trei de ani, din cauza bolii, peisajele îi devin inaccesibile, Luchian îşi concentrează întreaga atenţie asupra florilor, pastelurile sale ajungând la o măiestrie inegalabilă. Dintre ele, anemona este cea care întruchipează cel mai bine, la nivel simbolic, tragicul destin al pictorului Ştefan Luchian.

Legenda spune că anemona, floarea lui Adonis, vorbeşte despre dragoste şi despre moarte, despre dualitatea regăsire/despărţire, reînviere/extincţie. Potrivit uneia dintre versiunile legendei, anemonele au înflorit din lacrimile Afroditei pentru frumosul Adonis, ucis de Ares. Caracterul efemer al acestei flori suave se relevă chiar din nume, care în limba greacă înseamnă vânt. Despre compoziţiile florale ale lui Ştefan Luchian, Octavian Paler afirma: A vedea florile lui

Luchian fără a şti ce se află în spatele frumuseţii lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor grăuntele de frig, de noapte, care face ca petalele să ardă şi mai intens. Despărţirea creaţiei lui

Artistul a trecut în eternitate în noaptea de 27 spre 28 iunie a anului 1916, la Bucureşti, fiindu-i conferit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Române.

Arta lui Ştefan Luchian a fost un exemplu incontestabil pentru toate generaţiile de artişti plastici care i-au urmat. Prin creaţia lui Ştefan Luchian, străbătută de o lumină interioară, frumuseţea naturii, în simplitatea şi, totodată, măreţia ei, a fost transformată în adevărate capodopere. În Bucureşti, pe strada Mendeleev (în apropierea Pieţei Amzei), memoria artistului se păstrează, discret, în casa ce poartă pe perete plăcuţa comemorativă care sintetizează biografia pictorului: În această casă a trăit, a lucrat, a

suferit şi a murit neînţeles pictorul Ştefan Luchian (1868-1916).

Casa Memorială – Ştefan Luchian

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Ultimul Zambaccian şi istoria unei familii cu nume de stradă În «Bietul Ioanide» şi «Scrinul Negru», Călinescu vorbeşte de un colecţionar de artă pe nume Maningomian, un fel de consilier al protipendadei bucureştene care cumpăra obiecte de artă. Ei, bine, prototipul acelui personaj, cu numele şi cu datele foarte puţin schimbate, era Krikor Zambaccian. Acesta era prieten cu George Călinescu4, care a simţit nevoia să-l evoce, transformându-l în personaj de roman.

Opere importante din creaţia lui Ştefan Luchian sunt expuse la Muzeul Zambaccian, din Bucureşti, aflat pe strada Muzeul Zambaccian, nr.

21A. A consemnat: Oana-Ilinca Moldoveanu

Numele Zambaccian – celebru în perioada interbelică - a revenit în spaţiul public, după anul 2.000, într-o formă improprie, care n-avea legătură cu colecţiile de artă, ci cu termopanele lui Adrian Năstase: scandalul Zambaccian. Nimeni nu şi-a pus problema că există şi un descendent al acestei familii cu nume de stradă.

Proces în derulare «Adevăratul scandal Zambaccian abia începe» titram, din « Săptămâna Financiară », prin aprilie 2008. Era vorba de declanşarea unui proces neaşteptat, intentat de ultimul descendent al fa4

http://ro.wikipedia.org/wiki/GeorgeCalinescu

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE miliei, Marcel Zambaccian, statului român, pentru încălcarea clauzelor donaţiei făcute de unchiul său Krikor şi tatăl său Onik. La momentul deschiderii procesului lipseau, din cele 295 de lucrări ale celebrei colecţii, 86 de tablouri şi 29 de sculpturi. Acum, numărul pieselor lipsă s-a redus la patru (două de Tonitza şi două de Petraşcu), rămânând în dispută şi problema expertizei.

Procesul se află în derulare, la Curtea de Apel.

„Nu mi-a mai rămas decât o singură misiune”

Marcel Zambaccian are 85 de ani şi o vitalitate de invidiat. În fiecare zi se duce la “servici”, adică la Galeria care poartă numele familiei, mutată nu demult pe Şoseaua Mihai Bravu nr 136, administrată de prietenul şi protectorul său Adrian Boeriu. Uneori se duce să ia masa în centrul istoric, la un restaurant cu nume muzical (Ceaikovski), de pe o stradă cu nume de pictor (Nicolae Tonitza) unde, de altfel, am şi stat de vorbă. Are o bucurie de a povesti pe care numai pasiunea pentru artă o depăşeşte. „Sunt puţin amărât pentru că eu, ca ultim descendent al Zambaccienilor, nu am putut să duc mai departe tradiţia de colec-ţionari a familiei.

Acest lucru nu s-a datorat însă voinţei mele, ci conjuncturii istorice. Când aş fi putut s-o fac, a venit comunismul, când s-a terminat comunismul era prea târziu. Nu mi-a mai rămas decât o singură misiune: să salvez de la dispariţie colecţia realizată de unchiul meu, Krikor, şi de tatăl meu, Onik, şi donată statului român. Nu are rost să mai

10 februarie 2012// NR. 6

amintesc în ce condiţii s-au făcut acele donaţii, acest lucru se ştie”.

Se ştie, într-adevăr: au fost, ca toate celelalte (Dona, Weinberg, Cioflec, Ion Dumitrescu Popovici), donaţii cu pistolul la tâmplă.

Primul Zambaccian venit în România: Agop Zambaciev

Dar, dincolo de conjunctura neplăcută prin care am ajuns să ne cunoaştem (procesul de care am amintit), Marcel Zambaccian este o istorie vie a Bucureştiului interbelic şi postbelic, dar şi a restului de secol, prin amintirile părinţilor şi bunicilor. „Primul Zambaccian venit în România, străbunicul meu, se numea Agop Zambaciev – povesteşte Marcel Zambaccian. Avea multe proprietăţi în Bulgaria, de-a lungul Dunării, şi s-a stabilit în Constanţa, unde se putea câştiga mai uşor din comerţ. Se întâmpla cu mult înaintea masacrului armenesc de la Musa Dag din 1915, ba chiar înaintea războiului de Independenţă din 1877. După război, Dobrogea a devenit oficial pământ românesc iar locuitorii, indiferent de etnie, au căpătat, prin decret regal, cetăţenia română. La Constanţa s-au născut şi bunicul meu, Ştefan, şi tatăl meu, Onik, şi unchiul Krikor”.

Marcel Zambaccian

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Interiorul muzeului ce poartă numele unchiului său

Războiul şi primul contact cu artiştii În timpul primului război mondial, Krikor Zambaccian era sublocotenent în armata română, fiind camarad de arme cu sculptorul Ion Jalea. „Unchiul meu atunci a luat contactul cu artiştii – povesteşte în continuare Marcel Zambaccian. Era

pe frontul din Moldova, în 1917 şi a intrat în anturajul grupului de pictori şi sculptori de la Iaşi: Corneliu Medrea5, Iosif Iser, Ştefan Dumitrescu6, Camil Ressu7, Theodorescu Sion8, unii dintre ei înrolaţi, ca şi el. După război, grupul s-a mutat în Bucureşti, iar unchiul meu l-a cooptat şi pe tata în comerţul cu tablouri. Diferenţa dintre ei era că tata a fost mai ponderat şi mai responsabil, ocupându-se în primul rând de afacerile familiei, pe când Krikor era aproape obsedat de colecţie. De aceea, probabil, nici nu a avut copii, deşi era însurat, pentru că nu era în stare să iubească altceva sau pe altcineva mai mult decât tablourile sau sculpturile achiziţionate”.

Dintr-o casă în alta După război, în 1920, familia Zambaccian s-a mutat în Bucureşti, pe Strada Regală (azi, Câmpineanu) nr. 9. „La parter stăteau bunicii, la etajul

unu Krikor cu nevastă-sa, Alşaluis, la etajul doi

5

http://ro.wikipedia.org/wiki/Corneliu_Medrea http://dli.ro/pictorul-stefan-dumitrescu.html 7 http://g1b2i3.wordpress.com/2010/01/28/camil-ressu.pictor 8 Ion Theodorescu – Sion, un extraordinar pictor al compoziţiei de şevalet din plastica românească s-a născut la data de 2 ianuarie 1882 în Ianca, judeţul Brăila.

6

10 februarie 2012// NR. 6

părinţii mei cu cei doi copii, eu şi frate-meu, Jacques. După doi ani noi ne-am mutat pe strada Sofia, iar Krikor pe Vasile Lascăr. După alţi patru ani, Krikor a vândut acolo şi s-a mutat în Matei Millo, iar în decembrie 1943 pe strada Căpitan Demetrescu. Toţi prietenii, toată protipendada lau considerat pe Krikor nebun, căci momentul era cât se poate de nepotrivit pentru o asemenea investiţie: nemţii pierdeau teren pe toate liniile, iar Uniunea Sovietică se pregătea să atace România”.

Un armean legionar O ciudăţenie care face cinste armenilor din România este aceea că, deşi îşi apără şi îşi cultivă cu religiozitate valorile identitare, sunt mari patrioţi români. Sunt loiali ţării ai cărei cetăţeni sunt şi se identifică până la exces cu istoria acesteia. Mulţi dintre ei au făcut parte din Garda de Fier. „Haik Acterian, era un armean legionar, văr cu tata şi cu Krikor - povesteşte Marcel Zambaccian. În timpul rebeliunii era director al

Teatrului Naţional. A urcat cu mitraliera pe acoperişul teatrului, împreună cu alţi legionari, şi a tras în armata lui Antonescu. A fost prins şi arestat. La intervenţia Marietei Sadova soţia sa (pe care i-o „furase” lui Ion Marin Sadoveanu), Mihai Antonescu a cerut mareşalului clemenţă pentru Haik. Mareşalul a acordat-o, dar în felul său: i-a dat lui Haik posibilitatea să se reabiliteze, mergând pe frontul de est. De atunci nu se mai ştie nimic de el”.

Casa văduvei şi mânia mareşalului Casa care adăposteşte Muzeul Zambaccian fusese construită de primul ministru Mihai Antonescu pentru Elena Kerciu, văduva unui pilot (Ion Kerciu), mort într-un accident de avion. Mihai Antonescu avea o relaţie cu văduva pilotului (el burlac, ea văduvă...) şi îi făcea tot felul de favoruri neprincipiale. Simţind că războiul se va termina rău pentru Germania, Mihai (Ică) Antonescu şi-a trimis iubita în Elveţia şi a încercat

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să-i trimită ilegal o cantitate de napoleoni de aur peste graniţă. Tentativa a fost descoperită iar transportul a fost stopat la vamă. Fapta primului ministru a ajuns, cum era de aşteptat, la urechile mareşalului, care a vrut să-l destituie. A scăpat (mai bine nu scăpa) ca prin urechile acului de mânia acestuia, la intervenţia soţiei sale şi a Veturiei Goga.

Acestea au fost circumstanţele în care Krikor a cumpărat casa, oficial de la Elena Kerciu, dar, în fapt, de la Mihai Antonescu, în decembrie 1943.

Marcel Zambaccian povestindu-şi amintirile, restaurantul Ceaikovski de pe strada Nicolae Tonitza

la

„Nu l-a lăsat bunica!”

„Krikor Zambaccian era un maniac - povesteşte Marcel Zambaccian despre unchiul său. Iubea ta-

blourile mai mult decât propria familie. Dacă ar fi fost să aleagă între a da un tablou la care ţinea foarte mult sau a i se tăia degetele de la mână, opta pentru tăierea degetelor. Tata era altfel, era cel care dirija banii familiei. Exasperat de excesele lui Krikor, care dezechilibra bugetul afacerilor, tata a vrut, la un moment dat, să-şi retragă cota parte şi să-l lase pe frate-său singur. Nu l-a lăsat însă bunica”.

În 1947 când, prevenit de Mihail Sadoveanu despre ce-l aşteaptă dacă nu va dona statului colecţia, Krikor a făcut prima tranşă a donaţiei, primarului de atunci al capitalei - generalul Victor Dombrovski, care a schimbat şi numele străzii în Muzeul Zambaccian, nume pe care-l are şi astăzi”.

©Miron Manega9 9

www.certitutinea.ro

10 februarie 2012// NR. 6

Proză scurtă ©Eliza Roha Pictorul se trezi devreme. Un vis ciudat, plăcut, încărcat de iubire, ca o premoniţie benefică îl deşteptă, dar încă-l ţinea prins în mreje, nu înţelegea clar dacă se afla pe tărâmul celălalt ori în viaţa reală. La gândul durerilor ce-i prindeau instantaneu corpul în chingi, nu îndrăzni să se mişte. Visul continuă cu o stare de veghe. Ca pe un ecran îi defilă pe dinaintea minţii întreaga-i viaţă. Copilăria fericită, alintată, în casa înconjurată de parcul secular, chipul blând şi iubitor al mamei dusă prea devreme în liniştea cimitirului, ataşamentul până la sacrificiu la tinerei doice, sfaturile înţelepte spuse cu glas ponderat de tatăl prea în vârstă, adolescenţa plină de speranţe, tinereţea, o vâlvătaie ori o vâltoare, amândouă la fel de periculoase. Primele impulsuri adolescentine consumate pe furiş în casa părintească, apoi lăsat în voia plăcerilor pasagere în capitala dâmboviţeană, în cea austriacă, în lumea germană ori în oraşul luminilor, pe unde-l purtaseră paşii şi-l propulsaseră banii moşteniţi. Femei, trăsuri, chefuri, cazinouri, plimbări nocturne, serbări în aer liber şi nesfârşitele petreceri ale iernii. Experienţe de toate felurile. Dulci-amare.

Darul picturii îi înfrumuseţase viaţa încă din copilărie. În pofida dorinţei familiei de a deveni avocat, reuşi să-şi impună voinţa şi urmă cursuri de pictură. Îşi aminti de profesorii de la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, de cursurile de pictură şi de muzică urmate la Viena şi la Müchen, de şcoala de pictură a Parisului şi mai ales cea de la Barbizon. Lumea pictorilor ciudată, fermecătoare îl vrăji şi-l prinse cu totul în capcanele ei. Prietenii solide, constructive, altele aleatorii, dar şi aversiuni, vrăjmăşii pe potrivă. Tatonase mai multe grupări şi se alătură celei progre-

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE siste, creative, se mândrea socotindu-se un bun discipol al celor ce pictau cu sufletul, nu ca să-şi câştige existenţa, ci doar dintr-o chemare lăuntrică. Aşa credea el, aşa înţelegea el arta.

Se îndrăgostise cu adevărat când se maturizase. El, cel adorat de curtezane dibace, se frânse în faţa unei tinere nici prea frumoasă, nici prea bogată, o intelectuală dezinteresată de arta seducţiei, subjugată de pasiunea lecturii, a învăţării limbilor străine şi a concertelor de muzică bună, cultă, ea însăşi o talentată pianistă. Nu înţelegea cum i se întâmplase, o zărise fără să vrea privind nepăsătoare la agitaţia iscată de un concurs hipic ţinut la Şosea, urmat de o bătălie cu flori şi încheiat cu un bal de pomină sub cerul înstelat de vară târzie. Şampanie, muzici, dans…

A privit-o pătimaş cum dansa graţioasă, aeriană, cu un zâmbet uşor ironic pe buze, apoi a ascultato când a interpretat un pasaj din Wagner la pian.

Era alta, o furtună iscată dintr-odată, un suflet ce se zbătea în colivia strânsorilor unor prejudecăţi fără sens. Aşa a simţit-o şi nu s-a înşelat. „Aş vrea să te pictez”, i-a spus răspicat, fără să se cunoască potrivit uzanţelor. Ea l-a măsurat cu privirile, a râs, apoi i-a răspuns „Şi cine te opreşte?”. I-a întors spatele, fără a-i acorda vreo şansă, pierzându-se printre petrecăreţi. A întrebat de ea, „vezi-ţi de treabă”, i s-a răspuns. A căutat-o prin toate saloanele bucureştene şi până la urmă a găsit-o şi până la urmă s-au împrietenit şi până la urmă i-a devenit logodnică.

Era cel mai fericit om!

Se afla în plină glorie profesională, picta, credea el, cu sufletul, participa la expoziţii, pânzele i se vindeau printre primele. Trăia din plin.

Nu şi-a dat seama când banii au încetat să mai vină. Cu ani în urmă, pe când se avântase în petreceri şi prietenii efemere prin străinătate, semnase nişte poliţe. A pierdut moşia mamei, casele tatălui. Cu ultimii bani aflaţi în bancă s-a dus la Viena la un spital să se caute de sănătatea care începuse a se şubrezi. S-a întors după câ-

10 februarie 2012// NR. 6

teva săptămâni lefter şi cu un diagnostic fără scăpare. Bubele păcatelor tinereţii nechibzuite îi afectaseră ireversibil trupul! Totul s-a petrecut prea repede, n-a avut timp să mediteze ori să se acomodeze noii situaţii.

Brusc a urmat căderea. O vreme nu a mai putut picta. Fără un ban, a ajuns la mila rudelor şi a prietenilor. Locuia în casa modestă, plină de copii, a unei verişoare, întreţinut din salariul umil de funcţionar al soţului acestuia. Un prieten i-a plătit consultaţia la un medic celebru, un altul medicamentele, apoi a fost trimis în această tabără de pictură. De fapt nu venise aici pentru prima dată. În vremurile bune, pictase zorii dimineţilor şi apusul serilor, lumina fără de seamăn a miezului de zi în mijlocul naturii, tablourile se vânduseră la preţ bun, primise comenzi pentru altele. Nu mai ştia pe unde se împrăştiaseră, în ce case de înavuţiţi împodobeau pereţii… Critica rămăsese impasibilă, cam la atât se limitase succesul său, la banii câştigaţi şi faima de pictor pe placul unor oameni cu dare de mână.

Un succes trecător…

Pe neaşteptate îi reveni în minte chipul iubitei pierdute. Îl părăsise îndemnată de părinţi, se aruncase orbeşte într-o căsătorie, bănui din interes. Duritatea sorţii: vru să-l cunoască pe fericitul soţ: un bărbat stilat, spiritual, plăcut, medic de profesie, cu o situaţie materială tentantă, care ar fi putut cuceri orice femeie!

Durerea îl izbi în piept cu putere. Încă nu-i trecuseră rănile, sufletul îi era vraişte, deşi conştientiza că în starea în care se afla nu mai avea nicio şansă. Măcar să-i fi rămas alături întrun fel, s-o fi ştiut îndurerată pentru el, să fi ţinut o vreme decenţa unei retrageri... El, care se bucurase de toate plăcerile vieţii, era convins că tânăa îl trădase cu uşurinţa cu care se şi împrietenise. Deşi învârtea în minte speranţe, iubirea murea greu în inima sa, agoniza dureros… Încercă să se mişte şi resimţi întreaga tragedie a existenţei sale. Mirajul visului se

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE disipă ca şi când n-ar fi existat. Dureri sfâşietoare îi crestau trupul fibră cu fibră. Se dezveli abia trăgând cuvertura şi reuşi să se dea jos din pat. Se ţinu de perete, apoi înaintă cu greu, călcând pe noduri de suferinţă. Aşa păţea în fiecare dimineaţă. De-abia după ce-şi lua medicamentele chinurile i se calmau, deveneau suportabile pentru câteva ore. Simţea că se sufocă.

Avea nevoie de aer, neapărat de o gură de aer proaspăt, luat pe nemâncate în zorii neîntinaţi ai dimineţii. Cu greu ieşi în răcoarea nopţii ce tocmai se retrăgea. Se propti de balustrada cerdacului. Îşi aminti de nenumăratele tablouri pe care zugrăvise cerul răvăşit de tropotele armăsarilor înfocaţi ai carului solar. Ce vremuri…

O pală de ziuă surâse ademenitor şi clipi somnoroasă dezvelind un colţ din voalul nopţii.

Natura prinse contur. În depărtare se distingeau dantelăria codrilor şi vârfurile semeţe ale munţilor. Vioriul cerului se petici cu rozuri diafane.

Noaptea se sfârşea în durerile facerii zilei ce urma. O pasăre binecuvântată de Dumnezeu îşi acordă glasul acoperind cu triluri triumfătoare calvarul nopţii ce se destrăma silenţios …Soarele miji ochii îmbujorat de emoţii. Străbătuse tărâmurile infinitului pârjolit de dorinţa de a-şi zări măcar o dată întunecata şi misterioasa iubită. O clipă, doar o clipă se priviră cu dor şi neţărmurită dragoste…

Artistul rămase înmărmurit. Pentru o secundă înţelese taina naturii, durerea unor forţe ce se despărţeau ca să trezească la viaţă natura.

Splendoarea şi grandoarea momentului îi tăiară respiraţia. O fericire imposibil de descris îi inundă sufletul ca o apă vie, vindecătoare. Pentru o infinitezimală unitate de timp uită de trupul ce atârna jalnic de sufletul înaripat de nobleţea simţirii. Se întoarse şontâc, abia păşind, în cameră după şevalet, pânză, culori şi pensule. Le apucă cu braţe neputincioase şi nişte forţe pe care nu şi le bănui îl ajutară să ajungă cu bine pe terasa casei. Începu să picteze febril, cu mişcări dezordonate,

10 februarie 2012// NR. 6

în tuşe precise, prinse pe pânză cu pensula sprijinită de ciotul mâinii neputincioase, în dureri imposibil de descris. Lucră până aproape de prânz cu frenezia ultimelor forţe. Asuda cu privirile întoarse pe dinlăuntrul său, nu picta nici pomii! nici cerul! nici soarele! nici munţii îndepărtaţi! ci clipa, acea clipă de beatitudine şi uimire care-i umpluse inima şi-i învinsese trupul veştejit de boală. Primise un grăunte din măreţia şi tragismul destinului celor două forţe ale incomensurabilei naturi.

Se stinse din viaţă două săptămâni mai târziu cu privirile atârnate de ultimul tablou pictat, pe care refuzase categoric să-l vândă.

Tabloul a ajuns în galeriile muzeului de artă, capodoperă a marelui artist străjuită de iubirea generaţiilor de admiratori sensibilizaţi, răvăşiţi de inefabilul ce le zâmbea învingător şi trist de pe pânza nemuritoare.

- Sfârşit -

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Filosofia destinului în poezia Stelianei Grama

articol de Victoria FONARI10, These are known certain rigors in poems for children: the comprehension, the accessible rhythm the priggishness and the moral-aesthetic aspect. The lyrics are shining. Spearing about Steliana Grama’s Poems, we specify that the couldn’t do anything superficial (member of Writers Union from Moldova (1999), member of Journalists from Moldova (2000) and member of Writers Union from Romania (2002), member of League of Theatre’s Critics from Moldova, (1998).

Poems for children are known rigors: comprehension, pace accessible, ethical didacticism and aesthetic appearance. Glitter lyrics are available. And if we talk about poetry Stella Grama specify that she could not do anything lightly.

And so you cannot write about it that being a separate provision. A provision of openness, honesty, quietenjoyment and having fun. It is these moments you can enjoy her poetry for children.

Her poems coagulates the perception of the child and in “Curcubeul viselor” and a philosophy of the Destin in of the value, of the happiness and of the sadness of life in it essence. It scenes that these themes are menacing one to each other, but Steliana Grama’s poems manages to create shivers both in children and their parents. În creaţia artistică autorul îşi lasă amprenta emotivă existenţială. Predestinarea ţine mai mult de fatalismul epocii copilăriei culturii omenirii, 10

Doctor în filologie, conferenţiar universitar, Chişinău.

10 februarie 2012// NR. 6

dar acest concept de fiecare dată a emanat diferite atitudini. Discrepanţa Stelianei Grama dintre ceea ce trebuie să fie şi ceea ce îşi doreşte, naşte poezie.

Sentimentele contradictorii de a simţi pulsul morţii şi de a se bucura de clipa vieţii intensifică tragismul în care presimte sfârşitul, dar care se axează pe prezentul de a fi. Acest a fi oferă bucuria de a trăi: „Eu rog să am parte/ Prin Viaţă şi Moarte/ De visuri şi stele/ Şi-un pic de noroc!”

(Stea căzătoare). Majusculele se înscriu în conceptul regizoral: Veşnicia-i un joc, în care toţi muritorii sunt „Obscure paiaţe, / Trase de sfori!”.

Poeta sugerează că în frenezia cotidianului omul îşi neagă visele, aspiraţiile, orbit de acest imediat se autodistruge. Norocul în percepţia filosofiei destinului Stelianei Grama este de a conştientiza aceste vise, de a nu pierde legătura cu mitul ontologic determinat de un început şi un sfârşit, de a depăşi condiţia suferinţei printr-o energie gestionată din luptă: „Moartea, ca o paiaţă / – Noi vom fi fără timp” (Cândva), moartea fiind în subordinea eroului liric constituie învingerea timpului.

Fatalismul Stelianei Grama este generat de existenţa sa fulgerător de scurtă, dar trăită intens, prin dorinţa de a cunoaşte, prin savurarea vieţii, prin durere şi poezie. Deşi poezia pentru copii nu pretinde să fie analizată filosofic, totuşi insistăm la analiza acestui aspect.

Sunt cunoscute rigorile poeziilor pentru copii: comprehensiunea, ritmul accesibil, didacticismul şi aspectul etico-estetic. Versurile sunt sclipici de dispoziţie. Şi dacă e să vorbim despre poezia Stelianei Grama (4 iunie 1974 - 11 octombrie 2006) specificăm că ea nu putea face nimic superficial (câteva date generale care argumentează energia sa creativă: membră a Uniunii Scrii-orilor din Moldova (1999), a Uniunii Jurnaliştilor din Moldova (2000) şi a Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Chişinău) (2002), a Ligii Criticilor de Teatru din Moldova (1998). Şi astfel, să scrii despre Steliana nu poţi decât fiind într-o

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dispoziţie aparte. O dispoziţie de deschidere, de sinceritate, de linişte şi având plăcerea delectării. Anume în aceste momente poţi savura poezia ei pentru copii.

Atmosfera emană o copilărie atât în perioada când era copil, cât şi fiind ceva mai matură. Nu se grăbea Steliana să crească... În cazul ei nu este o trăsătură de infantilitate. Poate că invers cunoştea şi vedea lumea cu mult mai matur decât unii semeni de-ai săi, dar avea plăcerea vieţii şi această plăcere se resimte în toată respiraţia ritmică.

Poezia ei coagulează atât straturile de percepţie a copilului, cât şi o filosofie a destinului, a valorii, a fericirii şi a tristeţii – a vieţii în esenţa ei. S-ar părea că aceste teme se compromit reciproc, dar totuşi poezia Stelianei Grama reuşeşte să creeze fiori şi copilaşilor, şi părinţilor.

Volumul de poezii poate fi analizat atât din optica tematică, cât şi cea a vârstei scrierii de către autoare, cât şi după compartimente, deşi în ele se resimte şi momentul cronologic. În una dintre poeziile sale Steliana Grama se adresează cu multă bunăvoinţă: „Tu, dragule cititor,/ Poate că nu vrei să crezi/ Cuvântului de scriitor –/ Vino atuncea şi vezi!” (Menajeria Raiului) Această dialogare-invitaţie la sigur captează.

E greu să zici că la această vârstă – de 14 ani autoarea intuia că va fi scriitoare. Nu era doar o intuiţie, era deja un moment conştient. Bineînţeles vreun psiholog ar putea să reproşeze de unde atâta încredere – e numai o vârstă a perceperii, o vârstă în care conceptele abia se formează. Aşa este, dar acesta nu e cazul Stelianei, persoana care în clasa a V-a citea Istoria ieroglifică scrisă de Dimitrie Cantemir.

Sau care, la o emisiune televizată – un concurs intelectul în care participau părinţii şi copiii, fiind cam la aceeaşi vârstă, îi frapa pe toţi cum răspundea rapid la toate întrebările, ce nu erau deloc copilăreşti, numai graba aceasta de copil de-a arăta ce cunoaşte, fără să mai aştepte să vorbească cineva dintre părinţi, arăta siguranţa

10 februarie 2012// NR. 6

cunoştinţelor şi frumoasa dorinţă de a nu lăsa nici o întrebare pe seama altora. Îmi aduc aminte că era o îmbinare deosebită de o minte lucidă, plină de maturitate şi un zâmbet relevat prin vocea-i de copil. În secolul alecturii sunt importante aceste mici parabole: „I-a dat mama bani de îngheţată –/ El la librărie nu ştiu ce tot cată.../ – Mamă Mai dă-mi bani, nu mă desparte/ De al meu prieten – bună carte!” (Bibliofilul). Un concept similar persistă şi în poezia Cartea – comparată cu „minune”. Autoarea observă că una dintre minunile lumii este cunoaşterea. Iar studiul nu se poate realiza decât prin carte. La vârsta de 7-8 ani ea îşi ascultă fidel inimioara şi scrie după ritmul ei plin de şotii, de descoperire şi de fericire sinceră.

Un contrast de emoţii formează o splendidă antiteză: „Sinceritate”. Problema evaluării, atât de importantă pentru elevi, ne învăluie în fluxul emoţiei de bucurie şi de indispunere. O compătimire care educă sentimentul de empatie la micii cititori şi o dragoste de carte o sesizăm în poezia

„Ţânţăraş ghiduş”.

Aşteptarea intensifică imaginaţia. Durerea modifică culorile, dar în toată această incomoditate dorinţa nu este un prejudiciu de care cei ce se simt mai rău să cedeze în faţa sărbătorii.

Deşi prin muzicalitate acest „Eu sunt mare şi ştiu multe” ar face o analogie cu poezia lui I. Minulescu, e o similitudine înşelătoare. Stereotipul că toţi sunt sănătoşi de sărbătoare este combătut şi trăit până la un sacrificiu în plăcerea de a comunica în pofida bolii. Poezia corespunde aici katharsis-ului. Versurile învăţate sunt aspiraţia de a trăi o sărbătoare veritabilă indiferent de condiţii. Autoarea simte durerea tuturor celor ce îl aşteaptă pe Moş Crăciun în pofida bolii.

Cartea Curcubeul viselor conţine poezii solare, unde curcubeul nu devine unul singular, dar versurile însuşi devin curcubeie. Luminate de „inima-i cât Cosmosul de mare”. Curcubeul devine nu numai particularitatea Terrei, dar şi una cosmică, astra-

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lă. Se trece în spaţiul nu atât al viselor, dar al percepţiei senzaţiilor ascunse. În care numai cel iniţiat, ce admiră curcubeul, poate să simtă „pulberea de aur din lumină”. De parcă însăşi, culorile, se aşează în pagini şi pictează imaginaţia cititorului. Seninătatea plină de pace este o reflecţie de percepere a lumii din optica copilului prin albastrul ce abundă în admirarea „o boltă incredibil de senină /şi-o stea inexplicabil de albastră.” Ochii albaştri, dominanţi şi în alte poezii cum ar fi în „Povestea Zeilor” este şevaletul preferat pe care/prin care/ vede lumea. Nuanţa aleasă drept fond pentru conturarea razelor de soare, a stelelor, a notelor, a ţării ne amintesc de privirea Stelianei în care nu era loc de nesiguranţă, de incertitudine, ochii ei albaştri plini de curiozitate, de înţelegere, de bunăvoinţă şi de înţelepciune continuă să ne privească pe noi prin versuri.

Dacă am putea vorbi de o biografie a versurilor remarcăm că versurile au fost scrise şi fiind copil şi ceva mai târziu. Lumea copilăriei, aşa cum se desprinde din creaţia Stelianei Grama, parcurge diferite etape: Prima coincide cu vârsta copilăriei. A doua constituie conştientizarea trecerii de copilărie, iar a treia este un refugiu de la realitatea dură a bolii, în consecinţă apare dorinţa de se lăsa în voia jocului, proprie celor mici. Durerea, determinată de boala poetei, se află înfiptă în ghimpii bradului, în ochii animăluţelor. O clasificare similară a fost realizată de mama poetei Claudia Slutu-Grama, în introducerea cărţii Curcubeul viselor: „Poeziile pentru copii, incluse în acest volum – „Curcubeul viselor” – ar putea fi clasificate în două compartimente: a) versuri scrise de un copil (pentru sine şi pentru alţi eventuali ascultători) şi b) versuri scrise special pentru copii, reieşind din experienţa de viaţă şi din sentimentele trăite

10 februarie 2012// NR. 6

sau acumulate pe parcursul anilor, începând de la din „Dulcea mea Copilărie”11 Atmosfera basmului se montează scenic graţie vizualizării prinţeselor, trubadurilor, mousque-tarilor, voievozilor, prin diminutive „Toţi cu măşti şi cu măscuţe”, „sunt steluţe”, descrierii de bijutier „regi cu mantii”, „rochii de argint”, „straie fine şi bătute-n mărgărint”, „în armură strălucitoare-s/ Cavaleri medievali”. Această teatralizare „Feţi-Frumoşi şi Cosânzene/Se privesc cu mult nesaţ!/Esmeralde şi Sirene-l/Ţin pe Dracula de braţ!” consistă în sărbătoarea care oferă prilejul de a crea un aliaj de secole şi spaţii. Mascarada este proprie Anului Nou, dar atmosfera poeziei se asociază şi cu Befana, şi cu carnavalul de la Veneţia sau cu cetele de căluşari din teatrul nostru popular – personajele din diferite epoci, de la diferite popoare sunt redate printr-o enumerare ce emană o bunăvoinţă de a sărbători şi a aprecia fiecare alegere. Poezia Matineul (123) ar înfrumuseţa festivitatea, copiii trebuie să cunoască legenda hainei sale şi să intre în rolul ales. Acest carnavalesc autoarea l-a simţit în 2004, vârsta la care matineele se simt doar prin prisma spectatorului.

Totuşi prin vivacitate argumentează că sufletul de copil ghidează şi părinţi, şi bunici, şi educatori, care au avut grijă de această atmosferă. Deseori această admiraţie şi dorinţă de evadare în sărbătoarea măştilor este firească pentru jocul copilului şi importantă pentru a simţi copilul la orice vârstă. Jocul măştilor care vine cu o altă conotaţie în poezia pentru maturi, aici filosofia destinului este liberă să preia orice mască şi printr-o sinceritate să simtă empatia acestui personaj.

Tema carnavalescului are o sumedenie de nuanţe.

Nostalgia îmbinată cu sentimentul memoriei de Revelion răsună în poezia „Vremea e să scoatem bradul”. Deşi este scrisă în 2003, autoarea trăieşte anume emoţiile copilului care se întrepătrund cu obligaţiile omului matur. Imaginea copilului reapare în 11

Claudia Slutu-Grama.Bucuria de a trăi şi de a crea a Stelianei Grama(în loc de prefaţă) // Steliana Grama.Curcubeul viselor, Chişinău, Editura Pontos, 2008, p.5.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE versurile: „Bradul nostru din poveşti”, „Dar... s-a dus Revelionul/Şi vacanţa mea s-a dus,/Şi am lecţii, lecţii, lecţii – /Nici o clipă n-am în plus” (p. 122).

Ritmul de viaţă al copilului actualmente este foarte bine redat. Disciplina impusă de sistemul şcolar, informaţia furnizată de peste tot şi obligaţia de a le reuşi pe toate. Fiinţă sârguincioasă eul liric mai străluceşte şi prin graba de a trăi, de a se realiza, iar lecţiile ei ne răsună de parcă şi-ar aminti de încă alte obligaţii pe care le are şi în alte sfere din alte lumi. Viaţa sa destul de complicată de impedimentele bolii sau de piedicile sociale în această poezie, la prima vedere cu un conţinut trist, oferă printr-un ritm parcă allegretto de la final o cadenţare de a trăi în fericirea vieţii chiar şi în „Vremea e să scoatem bradul/ Bradul fără jucării.” Imaginea timpului reapare într-o ipostază deosebită în literatura pentru copii. Or, copilul nu are sentimentul timpului trecut, şi numai a celui de prezent şi viitor.

Iată şi aici în ultimele versuri este o percepere a timpului trecut, dar care va fi îndată înlocuit de un prezent sau un viitor.

Această temă e continuată şi din optica bradului.

Personificarea din Balada bradului concentrează sensuri prin antiteză: „Sunt bucuria unei clipe/

Făcute-anume pentru voi,/ Dar, din păcate, nu am aripi/ Şi cad în lada de gunoi”. Semnalăm trecerea de

la euforia prezentului de fericire până la regretul de a conştientiza utilitatea vremelnică, imagine similară cu cea din povestea lui Andersen. „Aripile” – simbolul aspiraţiei îşi pierd contururile în „gunoi”. E o ipostază de trăirea Saturnaliilor, în care zeul cedează doar pentru o joacă de carnavalesc pentru ca apoi să readucă timpul cu o cruzime pentru distrugere, negare şi evidenţiere a inutilităţii măştii. Jocul nu poate opri timpul, având şi el un sfârşit.

Curcubeul copilăriei Stelianei este împletit din lumina razelor de soare. Imaginea libertăţii se asociază, în versurile pentru copii, cu vacanţa.

Copilăria este un zbor: „Fluturii, fluturii zboară printre flori.../ Chiar şi tu, copile, ai putea să zbori” (Zbor). Este o percepere de a vedea lumea din optica

10 februarie 2012// NR. 6

posibilităţilor. Simbolurile care concentrează spaţiul aerian: fluturii, pasărea – relevă dinamica mişcării, gingăşia acţiunii, tandreţea înălţării. Zborul are posibilităţi de transfigurare de la imaginativ („gândul tău, gândul bun”) la cel real, posibil într-un timp apropiat („vei zbura oricând/ Spre stele soare – şi nu doar în gând”).

O poezie plină de imagini vizuale asemenea picturilor ezoterice este „Revelaţia zborului”.

Dorinţa eului liric de a creşte mare pare că reia teatral un rol de copil, probabilitatea interpretării noastre este determinată de anul scrierii (2000), dar totodată e posibil ca autoarea să se revadă în ipostaza de copil prin admiraţie, prin visele zborului, aspiraţia de a se realiza. Această repetiţie „Să cresc mare” este sincronizată de „Am să-mi fac un curcubeu din scrânciob” – numai în imaginaţia copilului este posibil să utilizezi curcubeul drept o modalitate de a te mişca prin spaţiu. Curcubeul este acel văzut palpabil doar în lumea copilăriei.

Comparaţia „Şi planeta jos o să se-nvârtă/ Ca un titirez fără-ncetare” din nou ne accentuează secvenţele de joc pueril. Universul devine un spaţiu în care numai omului i se permite ieşirea din orbitele stricte ale planetelor. Simbolul curcubeului este reluat re-creat artistic în poezia „Curcubeul stellar”.

Aici observăm ipostaza de realizare a unui curcubeu.

Spaţiul cosmic ne oferă deja un alt peisaj şi bineînţeles şi un alt mod de percepere a lucrurilor.

Acest fenomen poate fi descoperit doar cu persoane care au aceleaşi valori şi aceleaşi concepte. Autoarea preferă să-şi împărtăşească ideile pentru a le realiza în comunul jocului creativ: „Vom porni prin Univers/ Să aprindem Curcubeul/ Cel stelar pe boltăalbastră”. Luminozitatea – condiţia facerii – determină dăruire de sine, linişte, armonie şi siguranţă în posibilităţi de a realiza irealul.

Timpul liber pe care-l oferă vacanţa este savurat din plin: „Prima zi de vară –/ Drumul e gigantic./ Te cutreier, Ţară,/ Ca un prim romantic!”. Călătoria oferă o descoperire a plaiului şi a sinelui. În aceste rânduri observăm o atractivitate pentru ţinuturile

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE noastre şi forţa inepuizabilă în admiraţie. Asocierea cu romantismul de asemenea relevă spiritul de libertate în aventura cunoaşterii.

Emoţii pur şcolare le întrevedem în mai multe poezii „Întârziatul”, „Mai fulguie, mai fulguie”, „Sunt la primul examen”. Autoarea este un psiholog bun, ea găseşte cele mai potrivite întrebări retorice din partea unui eu liric de elev, care întârzie cronic la lecţii, ce nu ştie ce să aleagă din multele motive inventate: „Cum să intru? Profesoarei ce pot să-i mai spun? / Mi-a venit unchiul din Roma? Mă prefac nebun?// Sau extratereştrii noaptea m-au furat din pat/ Şi abia acum scăpai din prizonierat?” (Întârziatul).

Grijile copilului în faţa problemelor matematice sunt relevate cu atâta sinceritate încât concentrează emoţiile tuturor generaţiilor de elevi: „Mai fulguie, mai fulguie/Şi nu îmi simt vocaţia/ Această ecuaţie/ Să o rezolv cumva.//Mai fulguie, mai fulguie –/ Şi iarăşi am senzaţia/ Că, totuşi, recreaţia/ Întârzie deja...” Ritmul ninsorii pătrunde în vers. Repetiţia – un ecou al dorinţei – ne sugerează importanţa spaţiului extrovert. Cancelaria, lecţia, ecuaţia devin simboluri ale spaţiului închis. Eul liric încearcă să transforme obligaţia în vocaţie, dar acest „trebuie” e în antiteză cu libertatea „timpului bun de sanie”.

O lume interesantă ni se deschide cu frumoasele momente de fericire a copilului: cum ar fi sărbătorile, jucăriile, descoperirea de a se apropia de lumea ce nu cuvântă, şi în pofida tuturor legilor comunicării limbajului uman doar copilul poate comunica cu căluţul, ariciul, pescăruşul, ţânţarul, frunzele, bradul, cireşul.

Astfel, lecturând această carte, ne apropiem de sufletul copilului, iar copilul se regăseşte în valorile pe care trebuie să le simtă: prietenie (Bine-ai venit, vacanţă!), dragostea de limbă (Poetul, Povestea Zeilor, Perla), de ţara în care trăieşte (Neamul meu de legendă, Dragostea de Ţară, Nistru, Ştefan Vodă-nflăcărat...), grija faţă de natură (Un cireş), aprecierea familiei (Ghicitoare familială, Tu, Soarele

10 februarie 2012// NR. 6

meu...), respectul pentru învăţătoare (Învăţător cu albe plete), importanţa şcolii (La şcoală, Sunt la primul examen) şi multe altele pe care le trăieşte în „Sărbătoarea copilăriei”.

Poezia Stelianei Grama combină dramatismul existenţial şi plăcerea vieţii. Această intensitate de dragoste de viaţă nu este diminuată de durere, boală, tristeţe. Ea devine şi mai puternică – fiind un exemplu de a cânta viaţa, deşi predestinată ea învinge timpul, învinge ideile preconcepute că nu e timp, că indiferenţa prevalează. Promovează zbuciumul care trebuie să genereze acţiune. Şi chiar în momente distructive ale vieţii să găseşti forţa generatoare de a crea: „Că-ntre mare şi munte/ Am ales un destin,/ Şi prăbuşit-am o punte/ Dintre nimic şi puţin” (Reîntoarcere – din volumul Telerana – 2011).

Ambele stihii sugerează impedimente. Forţa omului constă în alegere. Alegerea pe care o sugerează poeta este una minimalistă, minimalismul este o caracteristică a timpului nostru. Analizând aceste ultimele cuvinte din optica unei oricare vieţi umane, observăm că în esenţă se apropie de conceptul horaţian. Timpul este promotorul acestui nimic, dar contează de fiecare în parte să reuşească realizarea proprie.

Destinul Stelianei Grama, inclus în creaţia artistică, devine unul mitic, determinat de dorinţa de comunicare într-un secol indiferent, dorinţa de a trăi într-un secol al morţii, dorinţa de a cunoaşte într-un secol al incertitudinilor…

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vlad Cubreacov Cuviosul Anatolie Tihai - misionar român în Japonia, secolul XIX

(traducere din limba rusă)

(continuare din nr. 3) III. Insula Ceylon În cea de-a noua zi a călătoriei noastre pe mare din Suez am ancorat pe coasta insulei Ceylon, la Point de Galle. Pe bună dreptate se spune că cine vede pentru întâia oară natura tropicală pur şi simplu nu poate să nu fie cucerit de frumuseţea luxuriantei vegetaţii din Ceylon. Încă din depărtare, de abia zărindu-se uscatul, a apărut la orizont cea mai mare înălţime de pe Ceylon, iar apoi au început să se desluşească încet-încet şi ţărmurile insulei, împânzite din toate părţile de verdeaţă. Pe când priveliştea ce vă aşteaptă la intrarea în radă este de nedescris. Rada portului Point de Galle reprezintă un adevărat lac, a cărui gură se vede doar dinspre Apus. Încercaţi să vă aruncaţi privirea roată de pe vapor: veţi avea impresia că vă aflaţi în mijlocul unui mic lac, iar în jurul lui, pe ţărmuri, aproape din toate părţile se deschide, asemeni unui amfiteatru, o negrăită frumuseţe: aici vedeţi palmieri înalţi şi supli, bananieri cu frunza lată, iar colo alţi copaci înalţi cu frunza lată, ale căror denumiri nici nu le cunoşti. Veţi căuta cu ochii oraşul şi veţi vedea mai degrabă nişte vile luxoase scufundate în frunzişuri unduitoare.

Trebuie să coborâm însă pe ţărm pentru a privi îndeaproape acest loc minunat. De altfel, vaporul va sta aici două zile. Vaporul a ancorat în radă nu departe de debarcader şi noi am putut face rost

10 februarie 2012// NR. 6

fără prea mare greutate de o luntre care i-a dus pe doritori la mal. Puntea debarcaderului înaintează în mare şi, de cum am coborât din luntre, am fost înconjuraţi de localnici cu propuneri de a cumpăra bastoane de cocotier sau de abanos, tot felul de lucruri mărunte, presse-papier şi altele, printre aceştia făcându-se simţiţi în chip deosebit vânzătorii de pietre colorate prezentate drept topazuri, rubine, ametiste, safire şi alte nestemate adevărate.

Oaspeţii însă nu se avântau să cumpere, căci deja ni se pusese în vedere că aceste nestemate sunt de fabricaţie engleză, aşa că ne-am urmat calea mai departe. Primblându-ne puţin pe debarcader am întâlnit un cicerone local, un bărbat tânăr care şi-a propus serviciile pe care noi le-am acceptat. Acesta vorbea engleza şi spaniola şi, împreună cu el, am cercetat aşezarea Point de Galle şi împrejurimile.

Mai întâi am trecut prin nişte porţi de piatră, de asupra cărora ni se înfăţişa stema britanică (după cum se cunoaşte, Ceylonul le aparţine englezilor). De cum am trecut de porţile de piatră am fost rugaţi să le privim şi din partea dinăuntru: am văzut acolo stema portugheză care s-a păstrat spre amintirea stăpânirii portughezilor asupra acestui oraş, pe care ei l-au pierdut în secolul XVII, de când îl stăpânesc, după olandezi, până astăzi, englezii. De la porţile oraşului am luat-o în sus la dreapta, trecând pe lângă puşcăria care a rămas în mâna stângă, în dreapta se putea vedea cimitirul portughez care arăta ca un vestigiu. Mergând tot înainte în sus, am ajuns la biserica englezească ridicată cam de puţină vreme. Înăuntrul bisericii se făceau lucrări, aşa că nu am putut judeca despre frumuseţea ei, în schimb s-a putut vedea că este destul de cuprinzătoare. De aici am cotit la stânga şi, după alte câteva cotituri, neam pomenit în faţa unui hotel pe care scria: „Hotel Lorents”. Am hotărât să rămânem la acest hotеl pentru o noapte. De aici am mers să cercetăm oraşul.

©Traducere de Vlad Cobceacov

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

OVIDIU DINICĂ ÎMBRĂŢIŞAREA

Pentru a îmbrățișa un copac lăsați păsările să-și facă loc în inima lui aceastea cu aripile vor trasa cerul dintre frunze și ploaie apoi o carte se strânge la pieptul copacului, printre larvele fluturilor tineri, iubindu-l se curăță pomul de toate crengile uscate, ca inima sa proaspătă să poată primi în curățenie iubirea, care se va auzi strigată de pe toate orbitele planetelor curățate în primavară INGERUL Și tu crești , tot crești, crești marunt în brațele mele, ca sa ma strivești ar trebui într-o zi sa tai, pomul din geam, care te privește crescând mărunt, - eu cresc frumos când ești tu , spune copilul îngerului aripa îngerului atinge inima copilului și de atunci îmbrățișați într-o noua inimă cei doi cresc împreună

R A J A S T H A N

de Eugen Cojocaru

Am găsit o grupă de călători ce ne-am dorit să străbatem pe jos şi cu asini acest străvechi ţinut de legende şi istorie milenară, aşa cum se făcea odată, până pe la începutul secolului XX. Caravana noastră pornise de la Dehli şi am stabilit să pătrundem în faimosul Rajasthan, ca întotdeauna, prin poarta sa celebră de la Agra, apoi să continuăm la soare-apune - munţii, oraşele cu templele şi palatele-cetăţi cunoscute: Jaipur, Bundi, Kota până în sud la Udaipur, întorcându-ne către miază-noapte către Jodhpur şi mai departe spre deşert şi mare prin Jaisalmer.

Suntem într-un luminiş din acea junglă a subcontinentului indian: plină de odoare grele, exotice pentru noi, europenii, zgomote ciudate, un aer umed, ceva mai răcoros acum, la căderea nopţii. Toţi dormeau obosiţi, eu citeam... Suntem şapte, iar împreună cu ajutoarele şi călăuzele autohtone exact dublu. Nu avem multe bagaje, fiecare doar un rucsac mare, pentru că nu mai e nevoie de multe rezerve de alimente, arme şi muniţie ca în vremurile de altădată.

Ies în faţa cortului: e senin şi cercul întunecat al copacilor se deschide în sus la stelele ce ne atrag totdeauna cu realitatea lor enigmatică.

Constituim un fel de insuliţă de lumină înconjurată de întunericul misterios...

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ne găsim încă în statul Uttar Pradesh, la vreo 15 km. de localitatea Sikandra, pentru cine nu ştie, imediat la nord-vest de Agra. Am fi ajuns prea târziu şi obosiţi acolo, poate pe la două noaptea, astfel că am hotărât subit să facem aici tabăra, înnoptând în linişte şi adunându-ne forţele pentru ziua importantă de mâine.

Ne vom trezi la cinci, vom porni la drum aşa ca în patru ore de marş să intrăm în mândra cetate...

Bineînţeles, mai întâi pe la mausoleul Taj Mahal, această unică şi măreaţă declaraţie de dragoste în marmoră albă pentru iubita sa soţie şi mamă a copiilor mogulului Shah Jahan. Ea murise după naşterea celui de-al paisprezecelea. Îi fusese nu numai iubită, ci sfetnica şi prietena ce l-a însoţit mereu atât în vremuri de pace, cât şi în războaie, la campaniile sale... Cât de imensă poate să fi fost durerea sa!

De ce am ieşit din cort? Nici eu nu ştiu să-mi răspund... Sincer să fiu, nici măcar pentru necesităţile naturale ale oricărui om sau animal. Aşa am simţit... Pur şi simplu! Sunt fascinat de India şi, ciudat, îmi pare atât de cunoscută...

Hai să văd ce-i afară!, mi-am zis deodată, când ceilalţi amici de călătorie picoteau, deja, la luminiţa unei lămpi de noapte protejaţi de cortul solid şi plasa deasă. Paşii m-au purtat imediat dincolo de acest spaţiu de siguranţă, încă înainte de a mă fi gândit, de a judeca şi a da raţional o comandă trupului şi picioarelor să se ridice şi să se pună în mişcare.

Afară, cel de veghe mă salută respectuos – toţi autohtonii sunt atât de atenţi de parcă te-ar şti de mult şi-ai fi o cunoştinţă simandicoasă de care sunt mândri.

Aveţi grijă, nu vă duceţi departe!, mă atenţionează el încă o dată prietenos şi, în acelaşi timp, condescendent. Nici nu aveam de gând să mă îndepărtez de locul nostru sigur – în jur numai beznă şi necunoscut. Cel puţin pentru noi, pentru mine... O ştim bine, ni se zice de atâtea ori când trecem prin aceste vechi păduri tropicale nici

10 februarie 2012// NR. 6

până acum bine explorate şi cercetate... La ce bun, oare?, îşi zice lumea. Nu s-a mai întâmplat de mult nimic, dar paza bună trece primejdia rea, continuă el în engleza specifică unui hindu.

Just a few steps, no more, răspund deodată, mirându-mă eu însumi de hotărârea ce am luat-o înainte de a o gândi. Paza bună trece... – interesant că e o expresie populară identică uneia de-acasă. Îmi surâde cu înţelegere.

Dar eu uit şi de acest prim imbold de autoprotejare şi parcă un fir nevăzut îmi deapănă creierul meu raţional, făcându-mă sa uit orice instinct de supravieţuire.

Mă trezesc deodată că sunt destul de departe de tabără, nici nu-mi dau seama în ce direcţie am umblat şi cât – sunt în inima junglei!

Cel puţin aşa o simt acum... Deasupra nu mă pot orienta după stele, pentru că totul e întunecat şi ascuns de pătura groasă, miriadică a uriaşelor coroane ale copacilor. Totuşi, nu mi-e frică: voi găsi eu drumul înapoi – cu intelectul meu european kantian suntem în stare să răsturnăm şi munţii!

Respir adânc de câteva ori – izurile ameţitoare sunt mult mai puternice aici, suprasaturate şi de grelele duhori de plante permanent în putrefacţie... Se aude foşnetul unui vânt ce joacă uşor şi fără ţel, cred eu, prin frunzişul des, ce încearcă a ascunde o lume vitală, necunoscută şi pământească, privirilor curioase ale zeilor plictisiţi ai panteonului indian.

Nici un zgomot, vreun foşnet suspect... Doar respiraţia mea adâncă. Pare că nu eu răsuflu, ci însăşi pădurea, însuşi acest loc m-a ales ca un original plămân itinerant, nou transplantat şi adaptat la o spiritualizare a sa.

Un trosnet scurt în spate – mă întorc cât pot de repede, dar sunt, deja, la pământ. Într-o frântură de clipită îmi dau seama că sunt... în ghearele unui tigru! Balele sale ori sângele meu îmi curg pe gât? Desigur, ambele mă spală acum ca pentru o libaţie, o jertfă ancestrală – ambrozie în cupa unui zeu-tigru.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Aşa cum se cunoaşte, îmi e de-ajuns să-mi revăd aproape toată viaţa, ca o panoramă ultra-rapidă concentrată într-un cip neutronic ascuns între cei doi ochi: E SFÂRŞITUL! Am realizat, am trăit şi gustat atâtea în viaţa asta a mea, nu chiar scurtă - chiar lucruri extraordinare... Dar aş mai fi avut... aş mai fi vrut...

Sunt încă tânăr! Îmi amintesc subit: aceleaşi senzaţii, eram student în oraşul meu natal... Dar pe atunci încă nu făcusem mai nimic – ceva povestiri, poezii acolo... Mi-am zis cu regret în mijlocul incendiului, a ţipetelor disperate, lumea înnebunită prinsă ca într-o cuşcă torţionară în autobuzul în flăcări, cu uşile blocate - noi prizonieri înăuntru!

Ce mare diferenţă! Vreau să spun că am făcut ceva în viaţă... Şi toate gândurile, retrăirile astea n-au durat mai mult de o miime de secundă: răstimp în care ghearele trupului imens şi greu îmi pătrund în trup, în picioare – m-a trântit cu faţa la pământ, colţii intră în ceafă... Adio, frumoasă lume!

Deodată, incisivii se opresc şi acest perfect mecanism de pradă al junglei nu se mai mişcă.

Precis sunt mort, iar cursul real al istoriei s-a oprit pentru mine, nemaiavându-şi rost – asta a fost!

Oricum, sufletul şi spiritul meu vor urca în curând, sunt sigur, spre locurile pe care atât mi le-am dorit, dintotdeauna, a le cunoaşte... Aştept acum doar „tunelul de legătură”... Unde este? Nu înţeleg... De ce nu apare odată?!

Mai simt tigrul nemişcat deasupra mea apăsându-mă, durerile, ghearele şi colţii în mine...

Dar încă superficial – nu au ajuns la organele vitale. Ori mi se pare: creierul are, poate, un prag de protecţie împotriva ororilor unei morţi violente ordonându-mi un „stop-cadru” într-o fază încă neînspăimântătoare pentru conştiinţa mea pământeană.

Poate sunt mort, deja, de jumătate de oră şi eu nu o ştiu... Când mai vine „tunelul” acela?!

10 februarie 2012// NR. 6

Îi simt, însă, atât de viu, de concret, apăsarea sufocantă a greutăţii sale, blana aspră, colţii şi ghearele ca nişte lame perfecte, respiraţia umedă din ceafă nu sunt o iluzie... Şi mârâitul satisfăcut în surdină e cu totul real!

Nu mai înţeleg nimic!

Acum îmi aduc aminte de toată seara asta, călătoria, ieşirea mea fără rost din cort... Dar, poate e un sens... Pe dracu’! Idiot să mor aşa, din prostie crasă... Poate-acesta este sensul!

Ei, am murit ori nu?! Se pare că... Durerea se estompează. Ce-i asta!? Îşi retrage uneltele sale de mândru gâde al junglei, se dă înapoi – nu mai simt nici o apăsare! Durerea e mare, dar nu copleşitoare... Acum o veni lovitura de graţie? Eu mai sunt foarte pământean – aşa o fi până... Te rog, unde e „tunelul de lumină”?! Încerc să mă mişc – dureri suportabile, se pare că nu mi-a atins ceva esenţial; sângerez, dar sunt conştient, deci nu am pierdut mult sânge – cred că nu mi-a atins vreo arteră... Chiar nu sunt mort?!

Se pare că nu... Balele ori... ba nu, ambele sunt foarte palpabile: mă şterg cu mâna stângă, ce nu are, printr-o minune, nici o rană. Totul e o minune, ce mi se întâmplă – MIE! Pipăi rănile din ceafă, nu sunt adânci – am avut un noroc cât... Ce, carul e mic! Poate Carul mare – Cel de pe cer!

De ce mi-a dat drumul?! De ce m-a lăsat dintro dată nefăcându-mi aproape nimic!? Îmi străfulgeră prin închipuire tabloul acela hieratic al lui Rousseau - Vameşul: Tigrul şi antilopa... Trupul întins aproape neînsufleţit, dăruindu-se placativ şi votiv pe pânză, ca şi cum ar spune: Asta a fost – sprintena săritoare nu mai are existenţă pe lumea asta! Dar prin asta sunt importantă – sunt ciclul naturii... Jungla imensă, ce-i înconjoară, concentrându-se în ochii lor aproape întâlndindu-se.

Fixează el şi privitorul extern al scenei? Nu mai ştiu – poate că da... N-aş fi crezut vreodată să iau locul victimei, dar acum îmi dau seama că ochii, tabloul vor să spună: O, tu, privitorule, pe

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cât de sigur şi detaşat te uiţi, îţi va veni şi ţie rândul! Jungla şi fiara te vor devora şi pe tine mai devreme sau mai târziu!

Dar de ce mi-a dat drumul acum acest tigru !?

Mă ridic – dureri suportabile: mă pot mişca... O fi plecat?! Ce-o fi fost, ce e în capul său acum?! Mă uit în jur... Încremenesc! E direct în spatele meu! Stă pe labele din spate – măreţ cum n-am văzut niciodată: e cât mine aşa aşezat! Mă prind fiori grei de gheaţă pe şira spinării, în tot corpul... Nu încă o dată! De ce nu a sfârşit-o din prima?!

Dar nu face nicio mişcare – mă priveşte tăcut, liniştit... Ce idee ciudată îmi trece prin minte, da’ e normal în condiţiile astea nemaipomenite... La niciun metru de mine. O rază pală, parcă din neant venită, că-n jur suntem înconjuraţi de straturi groase de nepătruns întuneric. Sau din ochii săi ?!

Când plecasem era lună plină – chipul ei îmi zâmbise chiar deasupra coroanelor imense ce închideau luminişul. Poate că solii ei se pot strecura, în zig-zag, ca prin farmec până la noi!

Pare că mă priveşte cu oareşce curiozitate, interes chiar... Ce-mi mai poate trece prin cap!

Poate scormoneşte doar prin creieraşul lui sângeros, cu ce mirodenii să mă înfulece, să mai varieze şi el nutriţia... Ori e sătul şi-i arde de joacă acum! Da’ mie...

Ha-ha!, mă surprind chiar râzând la gândul ăsta trăsnit sado-masochit. Păi dacă-i aşa, să-i dau câteva sugestii, poate-mi va fi recunoscător şi...

Recunoscător cum?! Ha-ha!, izbucnesc mai tare, nu e închipuire... Mă controlez lucid, cu toate că stau pe muchie de...

Hei, parcă i-a fulgerat şi lui un zâmbet în ochi!

Cred că am halucinaţii... Dacă o să continuu aşa, parcă văd că mă va invita la dans! Ha-ha-ha...!

Râsul e partea spiritului ce ne diferenţează de animale, au spus-o atâţia înţelepţi – că-n rest ele sunt mult mai omenoase decât noi!

Hei, iar... Să fie adevărat!? Oricum, nu se mişcă, nu face nici un gest ameninţător, nu mârâie

10 februarie 2012// NR. 6

deloc... Din nou mă caută un gând curios... Cred că aiurez... Chiar cu interes - şi nu e de mirare!

Deodată se aud strigăte în depărtare... E numele meu! Împuşcături...

Se ridică şi se apropie de mine: mi-a sunat a doua oară şi definitiv ceasul! Poate scăpam dacă nu făceau ei scandal acum – iată cum tot omul mă dă pe mâna morţii! Se duce în spatele meu – vrea să mă menajeze, să nu văd sfârşitul cu ochii? Ce milos e! Chiar că nu-mi mai e frică...

Dar el mă împinge cu capul în direcţia contrară zgomotelor omeneşti... După estomparea sonoră, par a fi cam la un kilometru. Cum de m-am îndepărtat atât de mult?! Parcă am fost în transă...

Pornesc în direcţia indicată de el şi nu îndrăznesc să-mi întorc privirea... Poate e un tip generos şi vrea să mă împartă... E mai uşor aşa, decât să mă târască sfâşiat cine ştie câţi kilometri – şi periculos! Concurenţă are, desigur, destulă. Iar aşa ajung... Proaspăt, Doamne, proaspăt! Îmi aduc aminte sketch-ul delicios al unui cuplu comic celebru... Râd scurt. Oare el „zâmbeşte” din nou?

Nu îndrăznesc să mă întorc...

Deci, mă oferă crud şi nevinovat drăgălaşei sale familii... Fie ce-o fi: nimic nu mă va mai uimi de-acum, nimic nu mă va mai înfiora – adio, civilizaţie! Viaţă! Ce e viaţa?!

Visul lui Brahma, spun indienii. Al cărui vis sunt eu în acest moment – al lui ori al acestui tigru?

Sau El visează tigrul ăsta pe mine, că eu nu l-am visat pe ultimul, de asta-s sigur! Surâd... Îndrăznesc deodată să mă-ntorc... Se opreşte brusc; şi eu – mă fixează fără nicio grimasă dând de câteva ori din ţeasta enormă ca un „da”. Ce vrea să zică? Nu! Un tigru nu spune nimic, el face: adică atacă şi devorează... Dar acum nu o „împlineşte”! Poate chiar „spune” ceva... Îmi confirmă gândurile mele aiurite şi suprarealiste sau îmi arată doar drumul înainte? Ce va urma?! Nu-mi rămâne decât să mă întorc şi să continuu marşul cu el în spate... Răsuflarea

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fierbinte şi umedă s-a contopit deja cu a mea. De fapt, aproape am devenit o singură fiinţă, cum el mă împinge cu botul când la dreapta, când la stânga. Cum ştie el calea cu ochii închişi... După câţiva kilometri simt că am concrescut împreună într-o fiinţă duală ca centaurul vechilor eleni: noi am devenit un... cen-tigru! Eu sunt capul unui... trup de tigru!

Mă descurc din ce în ce mai bine în jungla asta înecată în tuş... Am văzut eu totdeauna mult mai bine ca ceilalţi în întuneric, dar acum se irizează contururile din jurul meu – ochii-mi răspândesc invizibile raze-radar!

Cumva îmi par cunoscute direcţia, drumul...

Trupul, vreau să spun ţeasta tigrului, mă corectează din ce în ce mai rar. Înaintăm de vreo patru ore şi aproape nu mă mai atinge de ceva timp – oare ce să-nsemne toate astea?! Nu mă simt nici epuizat – şi asta după marşul de azi cu rucsacul de 30 de kilograme în spate! Visul unei alte realităţi? Încep să alerg atât de uşor... de parcă aş fi fost dintotdeauna aici, în junglă! Râd... Nu-mi pasă de nimic. Mă opresc intenţionat să văd cum reacţionează... tru...tigrul meu! Stă şi el lângă mine, nu mă priveşte, ci a întors capul: adulmecă ceva atent. Nu mai prezintă importanţă ori nu-l mai interesează acum, pentru că, subit, se apropie de mine... Ridică laba stângă, închid instinctiv ochii... dar o simt aşezând-o atent în dreptul inimii! Îi deschid: stă din nou sprijinit pe labele din spate, înalt cât mine la peste 180 cm.

Ghearele sunt în teaca lor... Vrea oare să-mi liniştească bătăile nebuneşti ale ei?! Îmi vine să cred că vrea să-mi transmită ceva...

Un tigru! Ce să-mi spună un animal?! Încă mai am senzaţia că e jumătate din mine - noi, cen-tigrul!

Cine ştie: dacă bacteriile au inteligenţă, de ce nu şi... el!? Totul pare să aibă un sens pe lumea asta, că e sau nu visată de un Brahma... Şi-mi face impresia, ba nu, sunt încredinţat: că ştie bine ce face! Oricum, pentru el, cel puţin,

10 februarie 2012// NR. 6

comportamentul acesta are un sens... E ştiut, între timp, chiar acceptat ştiinţific, că există mult sens şi în lumea „necuvântătoarelor” – animalele şi plantele – au şi ele „suflet”, o inteligenţă a lor...

Cred că alergăm de vreo şase-şapte ore şi dacă fac un calcul de circa 15 km pe oră, înseamnă că suntem cam la 100 de kilometri de tabără. N-aş putea zice în ce direcţie, dar cunosc bine harta: jungla se deschide atât de adânc numai spre est de la punctul de unde am înnoptat noi – deci ne-am îndreptat spre răsărit. O mare de natură sălbatică răspândită pe mii de kilometri pătraţi...

Am pierdut firul subconştient al direcţiei – unde să o iau acum? Se vede că am gândit prea mult...

Tigrul meu porneşte aruncându-mi scurt o privire, trece frecându-şi trupul de-al meu cotind brusc spre dreapta... Vrea, desigur, să-mi transmită: „Hei, vino după mine, îţi arăt acum restul!“ Merge la pas, scrutând atent în jur, eu imediat în urma sa. Nu ştiu cum şi de ce, dar am încredere în el – ceva îmi spune... Nu ştiu, pur şi simplu am înceredere.

Deodată aud un răget fioros, imediat un al doilea – adversari?! El răspunde ferm, dar liniştitor, îmi pare. Ce or fi spunând între ei? Întoarce capul, face un semn scurt şi porneşte mai precaut... De ce? Totuşi, adversari? E clar că ceilalţi m-au mirosit şi... Mă consideră o pradă, ca el la început. S-a răzgândit oare cu adevărat?!

Ce-o fi în capul lui, ce gândeşte el – acum sunt sigur că o face: el şi animalele! Am fost atât de aproape unul de altul, cum poate rar un om vreodată, o ştiu acum! De ce a luat hotărârea asta!?

Oricum, se comportă foarte ciudat, aproape ca un om, îmi răspund singur. Iată aici marele mister: un tigru uman, vreau să spun... Să nu mă mai gândesc, că ameţesc - cu cât încerc să înţeleg, să raţionez mai mult, cu atât e mai puţin de înţeles pentru mine... Nici nu mai am timp pentru aşa ceva: răgetele sunt din ce în ce mai puternice, mai

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aproape. Tigrul meu le răspunde doar din când în când, tot mai ferm.

Deodată îi văd pe toţi... cinci – înconjurându-ne!

Unul aproape cât el dă să se repeadă la mine - mă strâng tot de groază... E pus la respect de... cum să-l numesc? Ferocele meu amic? Nu e rău...

Deschid ochii: în dreapta doi „tigrişori”, da’ ce matahale şi ei, cam jumate cât... cred că el e tatăl şi... frumosul exemplar de lângă trebuie să fie... mama lor, mă surprind eu înţelegând mult mai multe despre ei, cine şi cum sunt – deşi niciodată nu m-am ocupat de comportamentul animalelor. Al tigrilor şi mai puţin...

Iar cel ce stă nemişcat în spate, maiestuos şi impasibil e... tatăl său. Atacatorul se mai încordează o dată, răgind ceva „mai amabil”, dar tot cutremurător, la mine – el e... fratele mai mic. Se linişteşte imediat la intervenţia... „prietenului” meu – îl pot numi astfel, din moment ce mi-a salvat viaţa acum... Ba de două ori: prima oară când putea să mă ucidă. Probabil onoarea lui de mascul i-a comandat să demonstreze că nu se lasă cu una-cu două cuminţit de nimeni, nici de şeful de necontestat al clanului.

E clar că pe-aici prin apropiere îşi au vizuinile lor, la zeci, dacă nu sute de kilometri de primele sate... Unde-am ajuns?! Ce va fi acum!? Ce pot să însemne toate astea...

Abia acum simt toată oboseala: marşul de 12 ore, alergătura asta nebună, în noapte, prin inima junglei! Sunt terminat ca niciodată – şi am rezerve, uneori, inepuizabile, că eu singur mă mir...

Pare că el mă înţelege şi mă împinge atent cu capul printre ceilalţi, vrând să le spună că suntem împreună de-acum, mă protejează şi... Să nu care cumva! Le va explica ce e cu „omul” ăsta aici, printre ei... Cum de-mi trec gândurile astea prin cap?! Doar nu le ştiu limbajul... Ştiu doar că aşa e!

Ceilalţi ne urmează tăcuţi... Urcăm nişte stânci şi curând ajungem la o grotă bine ascunsă... Mă uit scurt la el, face un semn cu capul: da, acolo. Numi mai pasă de nimic – sunt istovit cum n-am mai

10 februarie 2012// NR. 6

fost în viaţa mea! Şi-am trecut prin destule, şiam făcut şi mai multe...

Intru... Zăresc culcuşul mai comod de frunziş – cum de-l văd!? E întuneric beznă aici! Dar nu mă mai gândesc – nu-mi mai pasă de absolut nimic! Pot să mă şi mănânce dacă vor... Mă trântesc pe jos fără să-i mai arunc vreo privire şi... adorm imediat. *** O, ce bine am dormit!, exclam întinzându-mă ca o felină, cum obişnuiam în ultimii ani. Nu e de mirare după marşul lung de ieri spre a ajunge la timp la Agra... 67 de kilometri cu rucsacul de 30 de kile-n spate! Suntem toţi bine antrenaţi...

Am adormit imediat şi... Ce vis ciudat! E încă întuneric! S-a stins lampa de serviciu... E bine: înseamnă că-i încă noapte, deci mai am timp de odihnă. Şi mă simt aşa de odihnit, parcă aş fi stat două nopţi şi două zile-n pat...

Ce vis ciudat, într-adevăr! Acum mi-l aduc aminte în toate detaliile... Fantastic! Trebuie să-l notez... Ia să văd cât e ora... Cadranul ceasului funcţionează şi ca lanternă. Da, e trei doar... Mă întind din nou, închid ochii să... De ce să-i închid dacă-i beznă. Stai!

Parcă am văzut o altă dată decât cea următoare, cum ar trebui... Iar lumina cadranului: O! E defect?! Arată cu trei zile mai mult decât ar fi normal... Şi e... trei... după-amiaza! Îndrept fascicolul în jur şi...

Sunt în... într-o grotă! Dorm pe un culcuş de frunze şi ierburi uscate, moi – unde-or fi ceilalţi?

Nu mai înţeleg nimic...

Stai! N-o fi adevărat visul ?! Mă cutremur la acest gând, dar mă liniştesc amintindu-mi de îngerul meu păzitor: tigrul-prieten! Din vis!? Oricum nu e... Mai privesc o dată ecranul, îl verific – funcţionează perfect: da, e trei după-amiaza şi... am dormit două zile jumate! Îmi amintesc tot – aşadar... e real! Aş vrea să ies, dar dacă dau de familia ce nu prea „mă-

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nghite”... Ha-ha!, mai îmi vine să râd. Ba, invers: ce m-ar mai înghiţi! Pe dracu’ - dacă „prietenul” meu e plecat tocmai acum?!

Aud foşnăitul unor paşi grei... de tigru. Se pare că e doar unul – „al meu”?! Îndrept fascicolul destul de puternic într-acolo – lumina sperie, din câte ştiu, animalele... Sper! Apare... Uf, e „tigrul meu”!

Ce ciudat: îl numesc „tigrul, prietenul meu” şi consider chiar că e normal. În situaţia asta totul pare normal în... anormalitate! Se opreşte în faţa mea, maiestuos rege al junglei – e mai mare ca un leu, încă nu am văzut unul ca el! În fapt, tigrul e adevăratul stăpân al junglei, al animalelor – leul e un leneş fără pereche, ce-şi trimite „nevasta” la vânătoare, el moţăind în aşteptare ascuns de caniculă la umbra unor tufişuri. Dacă o porneşte, rar şi el, însă dă de vreo antilopă spintenă ce-l face să alerge mai mult de câteva minute, renunţă preferând trândăvia tocmai întreruptă. Leoaicele trebuie să-şi apere de multe ori împotriva lor puii avuţi cu ei, că sunt foarte geloşi şi ahtiaţi de putere, nedorind, nici măcar în viitor, vreo concurenţă.

Tigrul e un mândru, inteligent şi ales luptător.

Aceasta radiază „prietenul meu” ce s-a oprit în faţa mea, privindu-mă liniştitor... Parcă ar zâmbi...

Sunt convins că o face. Aş întinde mâna să-l mângâi, să-i mulţumesc... De fapt, el m-a răpit! Dar după aceea... Poate nu a fost o răpire şi se ascunde altceva în spatele aparenţelor – ce scop are, de ce a făcut-o?!

Ridic puţin mâna spre el, să-l... Nu îndrăznesc...

El mă fixează calm tot timpul şi, parcă înţelegând temerile mele, se ridică brusc... Ce vrea !? Înclină capul într-o parte mângâindu-mă cu el pe piept, apoi pe obraz - e incredibil! Rămân nemişcat... Se opreşte retrăgându-se din nou la un pas în faţa mea. Atunci ridic emoţionat mâinile amândouă şi-l îmbrăţişez cu toată căldura! Îl simt ca un „prieten” - un adevărat frate...

10 februarie 2012// NR. 6

Dacă mi-ar fi povestit vreoată cineva o asemenea aventură – eu care am auzit şi văzut atâtea lucruri uluitoare – aş fi replicat imediat că are talent în genul ştiinţifico-fantastic. Iar acum...

Tocmai mie! Nu mă va crede nimeni...

Istorii cu copii ce-au trăit printre animale sunt destule şi reale, începând cu mitul micuţilor Romulus şi Remus, mai nou, în timpurile moderne, un Tarzan, Mowgli-ul lui Kippling – mass-media relatează din când în când cu lux de amănunte şi gust de senzaţional câte un caz nou prin India, mai ales, dar şi-n Africa. Însă aşa ceva nu s-a auzit niciodată şi, sigur, nu a mai fost!

Ieşim împreună şi acum văd că e o grotă nu prea mare, de vreo 30 de metri – un bun ascunziş.

Probabil aici se retrag doar când e prea fierbinte afară, la amiază, sau când e o primejdie prin apropiere, adică vânători nemiloşi, însă bănuiesc că e foarte rar aici şi nu s-a mai întâmplat de multă vreme. Bine şi-au ales aici sediul... Ce termeni mai folosesc şi eu, auzi: sediul!

Mă mir eu însumi acum ce bine-i înţeleg deodată... Suntem afară şi familia ne aşteaptă aproape aliniată – nu mai rage nimeni, nici unul nu se arată ameninţător, mă privesc... prietenos – acum o simt, ştiu. Îmi vine o idee... Mă uit la prietenul meu fără să spun un singur cuvânt – el ştie ce gândesc sau intenţionez. Ei „vorbesc” într-un alt fel şi-mi pare, pe undeva, că înţeleg mai mult decât noi, oamenii! Îmi face scurt un semn de aprobare din cap...

O încredere şi siguranţă suprareale îmi cuprind toate mădularele, fiecare celulă şi întreaga judecată – mă îndrept spre ei, ca şi cum aceasta ar fi cel mai firesc lucru de pe lumea asta pentru... un om, pentru mine, cel puţin! Îi îmbrăţişez pe fiecare în parte, ne jucăm, „vorbim” – încep să-i „înţeleg”, să înţeleg din ce în ce mai mult...

Iată un exemplu, ştiu imediat că „puii”, pe jumătate maturi, sunt un mascul şi o femelă, „mama” e perechea tigrului meu, iar „adversarul”

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE e fratele mai mic al său – exact cum am intuit, aşa obosit şi bulversat, la prima întâlnire.

Ar trebui să le dau nume... Oare cum îşi spun ei? Sau nici nu au nevoie. Ceva îmi şopteşte că nu le e necesar: Acesta e... acesta, acela e... acela, puiul e puiul ăsta ori ăla.

Pornim imediat împreună să văd şi să mă obişnuiesc cu locurile de aici. Adică nu chiar împreună... Vreau să spun nu tot timpul – doar împrejurimile imediate, cele de o jumate de oră de alergare în jurul... bazei lor, ca s-o numesc aşa.

Nici ţipenie de om, totul e sălbatic... Îmi povestesc, printre altele... Iată că am ajuns repede să înţeleg „propoziţii simple” – de fapt aşa e limbajul lor: mai mult din părţile principale: subiect şi predicat, eventual câte un adjectiv, adverb. Sensul e important pentru ei, şi nu subtilităţi suplimentare nenecesare.

Mai departe am pornit cu prietenul meu tărcat, aşa îl voi numi de acum înainte, chiar se potriveşte de minune, şi fratele său ce s-a întors când am ajuns, într-un târziu, la „a doua centură de siguranţă”, pe limba noastră omenească – da’ tot cam aşa spun şi ei.

Asta se află la încă trei ore de alergare de prima.

Mi-au explicat că ei nu obişnuiesc să umble împreună în periplurile lor după hrană sau de cercetare – nu e bine, chiar periculos şi nici nu le place. Rar o fac în doi – doar când îi aşteaptă pericole mari, cum sunt cete de vânători ori elefanţi agresivi, însă aşa ceva n-a mai fost de ani mulţi pe-aici. Jungla asta e prea retrasă şi primele mici aşezări omeneşti sunt foarte îndepărtate.

Abia după părăsirea celei de-a doua zone, la vreo două ore, am ajuns la câteva locuinţe primitive – e bine că lumea se află aşa departe... Pentru că numai omul le poate face ceva... De aceea ei evită să-i atace, spre a nu atrage atenţia şi ura lor, care aduce întotdeauna şi o răzbunare mult peste limitele permise ale naturii. Ei nu atacă şi

10 februarie 2012// NR. 6

nu pradă decât spre a-şi astâmpăra foamea... Ori dacă sunt surprinşi şi-n pericol de a se afla unde sunt.

Din nou dilema: de ce-mi spune el mie toate astea? De ce m-a luat cu el şi... nu m-a ucis?! Mă încadram la varianta „acţiune de siguranţă” a lor...

Parcă ghicindu-mi gândurile – nu e prima dată, deci are capacitatea asta, cred! – mă întreabă dacă nu-mi aduc aminte de ceva în legătură cu mine, cu ei... mai de mult... El s-a „exprimat” mult mai simplu – eu am tradus doar în stilul nostru complicat şi alambicat.

Ce?! N-am fost niciodată în India! Ce legătură să am eu cu ei?! Ştiu numai că tigrii mi-au plăcut întotdeauna în mod deosebit – nu aşa cum fac mulţi nătărăi în Occident, ce-şi iau acasă tot felul de fiare sălbatice: crocodili, lei, tigri, struţi, hiene etc. şi stau împreună. Cum să-i explic, eu atât de raţional şi... da, alambicat! Ca noi toţi... Îl privesc neajutorat, el îmi zâmbeşte – în realitate ei nu o fac, nu pot, fiziologic, nu mental, să fim bine înţeleşi! Dar o gândesc şi... celălalt, ceilalţi... simt!

Chiar nu ştii, nu-ţi aduci nimic aminte?!, îmi transmite încă o dată. Nu. Atunci, mai aşteptăm...

Va veni. De ce nu-mi spui? Tu trebuie să decoperi!

Asta-i bună: ce să „mai descopăr”!? N-a fost de-ajuns nebunia asta de până acum?! Ce poate să fie!? Auzi, el, un animal, un tigru are răbdare să mai descopăr eu ceva... Trăiesc în continuare într-o poveste fantastică din cele 1001! Nopţi...

Visez ori...?!

Se apropie repede de mine şi mă „tamponează” aruncându-mă la pământ. Îl privesc uimit... Ştiu c-a făcut-o în joacă. Pot, deja, primi, instantaneu, gândurile sale! Da, asta e: şi el mi-a auzit îndoielile şi, trântindu-mă jos, a vrut sa-mi spună: Iată, nu visezi!

Are dreptate. Dar e ireal totul – fantastică această nouă realitate!

Ei, ne-ntoarcem? E timpul, zice, adulmecând în jur. O fi simţit ceva... Mai am multe de învăţat de

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la el, de la ei! Cine ar fi crezut una ca asta? Cine ar crede, dacă i-aş povesti mai târziu aceste întâmplări mai mult decât extraordinare?! Dar voi mai povesti cuiva?!

Ajungem târziu de tot, ceilalţi moţăie, numai fiul stă de pază – aici trebuie să fii mereu prevăzător, cu ochii peste tot, nici o clipă de tihnă, nici măcar pentru ei. Toţi sunt afară, deşi e foarte cald. Mi-au lăsat mie locul... Mişcător. Şi totuşi, aici e mult mai liniştit şi mai sigur decât între... lume-lume!

Brusc îmi aduc aminte de bunica – aveam vreo 7-8 ani şi începusem să umblu şi eu singurel pe la marginea pădurii... Încă nu mă încumetam să intru închipuindu-mi tot felul de ameninţări, care mai de care mai înspăimântătoare şi mai ameninţătoare: vrăjitoare rele, personaje distorsionate de răutate, deşi, raţional, nu mai credeam în ele, şi jivinele pădurii: lupi, urşi, mistreţi, vulpi etc. toate căutându-mă înfometate pe mine...

Acolo, pe la noi, trăiau şi mai trăiesc nestingherite de om şi, ştiind că bunica merge zilnic singură departe prin pădure după ierburile ei fermecate, după ciupercile gustoase – că bunicului îi acordam curaj cu puşca sa şi cuţitul cât o sabie de lung – am întrebat-o o dată dacă nu-i e frică.

Tare eram doritor să cutreier şi eu de unul singur prin far-mecul sălbatic al munţilor împăduriţi, ce mă atră-geau cu singurătatea şi misterele lor...

Parcă o văd şi acum în faţa ochilor: izbucneşte în râsul ei ca o cascadă veselă şi molipsitoare, mă trage spre ea, se aşează pe patul de lângă soba de fontă din bucătărie, mă ţine în faţa ei cu amândouă mâinile ei mici, dar puternice, şi-mi spune – acum îmi dau seama – solemn şi important: Cum să-mi fie, măi, năpârstocule!, şi iar dă drumul la un gâlgâit subţire de hohote. În pădure nu sunt oameni... Eu: Păi, tocmai de aceea!

N-ai înţeles, nepoate. Animalele nu ne fac nimic, dacă le lăsăm noi în pace... Ascultă tu bine de la mine: numai de lume trebuie să-ţi fie frică şi să te fereşti!

10 februarie 2012// NR. 6

Am plecat imediat sigur pe mine prin pădure departe, iar de-atunci am rătăcit cu plăcere deatâtea şi-atâtea ori, prin multe locuri asemănătoare... Bineînţeles, am făcut-o şi cu alţi copii prieteni, cu unchi, verişoare şi veri, dar îmi doream să plec şi singur.

Vrei să te culci în grotă?, mă descoase el. Nu mai e nevoie, rămân aici, cu tine, îi răspund pentru prima dată din nou sigur pe mine. Rămân cu tine, mai zic, şi mă întind lângă el. Îmi aşează laba sa uriaşă ocrotitor după umeri, eu mă cuibăresc în blana sa plăcută, moale, deşi puţin aspră. Închid ochii liniştit...

Adorm imediat, dar nu înainte de a mă străfulgera o amintire: noaptea trecută, vreau să spun acum două nopţi şi două zile jumate, acum îmi dau seama, nu am visat nimic, dar absolut nimic – o beznă totală ca în grota în care fusesem. Eu caremi petrec toate timpurile onirice în faţa unor ecrane fermecate cu o mie şi una de întâmplări, care de care mai deosebite, mai fantaste...

La fel a fost şi astă-noapte: nimic – ca o călătorie tăcută, imperceptibilă, printr-un univers fără lumini, neutronic, ce nu lasă să scape nici cel mai mic licăr din puterea şi misterul atracţiilor sale. Un fel de fluviu Styx delimitând hotarul vieţii noastre de acum - la fel vor veni şi nopţile următoare...

Pentru că nu aveam niciun motiv să plec de la noua mea familie... Oare ce cred cei de-acasă?!

Desigur, sunt dat dispărut – şi-ntr-un mod foarte ciudat, e drept: într-o noapte cu lună plină, pur şi simplu din cortul celorlalţi companioni, fără să lase vreo urmă, să zică ceva... Tot bagajul a rămas acolo!

Nu ştiu, am intrat într-o stare că nu-mi pasă – simt că e foarte important ce mi se-ntâmplă acum, convieţuirea mea cu noii mei prieteni trebuie să-mi mai dezvăluie ceva... Prietenul meu tărcat mi-a mărturisit încă de la-nceput că EU trebuie să descopăr ceva... Nu e simplă curiozitate, poate mă va schimba cu totul, dacă voi

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE reuşi – oare voi reuşi? Dacă nu, îmi va dezvălui, totuşi, el?!

Am învăţat foarte multe de la ei... Dar nu cred că le-am putut transmite prea multe de la noi, oamenii – chiar mi s-a părut că nici n-au interes...

Păi de ce!? Să nu se respecte deloc, să înveţe cum să se omoare între ei şi să culmineze cu distrugerea planetei !? O simt: ei se feresc să-nveţe felul nostru auto-distructiv de a fi.

Sunt de aproape trei luni aici şi ne petrecem tot timpul împreună. Îmi notez doar zilele – exact 90 mâine. În rest, nimic... Ba, mint: mi-am format încetul cu încetul o memorie formidabilă – nu era ea rea nici înainte, dar acum...

La fel prietenii mei, tigrii, înregistrează fiecare detaliu, fiecare pietricică şi capăt de liană, orice schimbare faţă de ieri şi altădată din... regatul lor. Cel mai mult timp îl petrec cu prietenul meu tărcat, dar, uneori, plec şi cu fratele sau cu puii – s-au făcut mai mari, cât cei văzuţi pe la circuri.

Ne înţelegem foarte bine, comunicăm fără probleme, dar simt că ar mai fi ceva...

Sunt în recunoaştere... Singur, aşa cum o fac din ce în ce mai des în ultima vreme. Jungla e altfel decât o cunosc eu – desigur, furtuna de astă-noapte, ce anunţă anotimpul musonului de vară, cald şi umed. Însă ciudat: totul e puţin altfel, dar nu ca după o furie a vânturilor...

Acum totul e calm, încremenit – neobişnuit, că normal, după astfel de vânzoliri ale naturii, viaţa îşi reia zburdălnicia cu mai mare bucurie şi forţă! alerg... sălaş departe soare răsare acum... atenţie... apar mereu feţe necunoscute cete – soldaţi străini: nu locuitorii noştri, de-aici ultim timp traversează des grabă pădurile nimicesc tot în cale! prevedere multă... repede alerg acolo sus stânci loc bun cercetare... sus privesc roată. tabără soldaţi! haine roşii-albe puşti lungi ascuţite piramidă adunate dorm încă unul pază... plec pericol... ochi roată nu! prieten tărcat spre

10 februarie 2012// NR. 6

ei... vânt bate el soldaţi nu simte! nu ştie! omor cu metal mic, nevăzut-zburător... fug fără zgomot salvez el prieten... cunosc teren palmă ei proştii lume! nu văd nu aud nu miros nu pricep natură nici sutime ca noi! şi măcelăresc ei pe ei proştii! Ei dobitoci nu eu noi nici un rău natură tot ştie nu noi... suflu greu, grăbit unde el? cred aproape tabără parte cealaltă nimic poate nu... pocnet! puşca tras... văzut hotărăsc pe loc... sper nu nimerit... strigăte... abia deşteptat moment bun! atac sar între ei răgete urlete groază... învăţat bine ştiu puterea lor bâte ascuţite scuipătoare foc zbor nevăzut metal mic ucide o lovitură împrăştii piramida nimicire calc stric tot fără ele iepuri laşi fug vreo douăzeci departe acum fug potârnichi... înapoi calc bine scuipătoare moarte sigur stricat prieten ce face nimerit sau... nu! ştiu direcţie aud mârâit geamăt atins rănit tare? 30 paşi el laba dreaptă întinsă nemişcat… sânge... priveşte mârâie recunoscător salvat viaţa normal prieten. văd rana sus coapsă numai carne nu os organ bine ierburi vindecare ling face bine. spun plec ierburi opreşte sânge... revin lipesc rana apăs... laba!

De când am labe!? N-am dat atenţie până acum... Privesc amândouă... labe puternice de... tigru! Nu înţeleg...

Privesc prieten tărcat – ochi plini de recunoştinţă, altfel nimic deosebit... Observ nu departe la pământ căzută sticla aceea ce arată ce vede ea – la ea îşi dau jos oamenii blana feţei cu lame ascuţite... Acum pot vedea şi eu – cum mai arăt... Cum sunt!? ajung, cobor privirea: sunt un... tigru – magnific! Visez ori ce se-ntâmplă!?

Prieten vine şontâc-şontâc cu greu şi... mai observ că şi el e... mai altfel decât îl cunosc eu – ceva schimbat el! Dar la mine?!

Abia merge... Îi fac semn să-şi sprijine labele dinainte pe spatele meu – aşa-l voi duce la vizuina

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE noastră. Mă priveşte uimit – ce idee! Şi poţi să mă duci cale atât de lungă? Nici o grijă, îl liniştesc.

Sunt mult mai puternic decât el.

Mai privesc o dată în oglindă – ne asemănăm bine... Nu e vis! Mai închid o dată ochii... Îi deschid... Cerul cu stelele şi lună plină deasupra mea! Nu e vis... Stau ghemuit, comod, ca de obicei, pe trupul blănos şi cald al prietenului meu tărcat... Doarme.

E cam trei jumate – în curând va răsări soarele... Hei, dar ce-a fost... visul!? Îmi privesc... labele? Mâini! Am mâini...

Mă întorc la prietenul meu, am o bănuială mare acum... Mă simte, deschide ochii fixându-mă ca niciodată până acum...

Da, a fost adevărat... El era fratele meu mai mic – acolo! Şi cel de aici e... Da, e stră-stră-stră... nepotul meu!

Acum o ştiu şi eu!

© Eugen Cojocaru – 2010 /Stuttgart, Germani

10 februarie 2012// NR. 6

„O problemă de traducere devine o

obsesie pentru mine ca traducător” Interviu de Andra Rotaru Afrodita Cionchin12 a tradus de-a lungul timpului autori importanţi ai literaturii italiene, printre aceştia numărându-se:Claudio Magris, Lorenzo Renzi, Umberto Eco, Carolus Cergoly, Giovanni Ruggeri ş.a. Din anul 2010, a iniţiat un proiect editorial bilingv sub egida „Orizonturi culturale italo-române”/ “Orizzonti culturali italo-romeni”13: Numeroşi autori italieni şi români se regăsesc în paginile virtuale ale acestui proiect literar on-line. Andra Rotaru a dialogat cu Afrodita Cionchin, în exclusivitate pentru Agenţia de Carte.ro Care au fost premisele de la care a luat naştere site-ul cultural bilingv (româno-italian) „afroditacionchin.ro”?

Mă gândeam de mai multă vreme la un site care să găzduiască un proiect editorial bilingv sub egida „Orizonturi culturale italo-române”/ “Orizzonti culturali italo-romeni”. Ideea era de a crea un produs cultural competitiv în mediul virtual italian şi românesc, un proiect destinat a se dezvolta în timp. Mulţi dintre cititorii acestui site pot deveni, la rândul lor, invitaţi, aşa cum s-a şi întâmplat. Este, în acest sens, o interactivitate constructivă, îmi place să propun personaje şi teme dintre cele mai variate, în spiritul intere12

Născută la10 iulie 1973, Filologie clasică (1997); Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Italiană (2001); Doctor în Filologie 13 www. afroditacionchin.ro

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sului cultural comun. Acest proiect a început în noiembrie 2010 şi are o cadenţă lunară, cu patru contribuţii în versiunea română, respectiv în cea italiană: interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi intervenţii ale oaspeţilor români şi italieni sub semnul dialogului intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. În fiecare lună, propui aşadar cititorilor texte inedite sau binecunoscute ale unor autori români, studii monografice dedicate unor personalităţi ale culturii italiene, subiecte de actualitate, anchete literare. Care este targetul căruia i se adresează acest site şi care este impactul produs, până în momentul de faţă, asupra cititorilor acestui site?

Targetul îl reprezintă un public mediu-înalt, format în principal din intelectuali români şi italieni din diferite domenii, profesori, cercetători, scriitori, traducători, jurnalişti, studenţi, cu o deschidere, însă, spre un public tot mai larg.

Aprilie marchează şase luni de existenţă, timp în care am avut o serie semnificativă de invitaţi, cu nume de marcă precum Claudio Magris, Lorenzo Renzi, Doina Condrea Derer, Bruno Mazzoni, Adriana Babeţi, Mario Andrea Rigoni, Bianca Valota Cavallotti, Francesco Guida, Geo Vasile, Giovanni Casadio, Ljiljana Avirović. Secţiunea „Oaspeţi”, respectiv „Ospiti” în italiană, este dedicată poeziei şi, pentru nota de noutate pe care aş vrea ca acest site să o aducă, propune şi versuri inedite. Printre poeţii români şi italieni invitaţi până acum se numără: Şerban Foarţă, Daniela Crăsnaru, Ruxandra Cesereanu, George Popescu, Claudia Azzola, Mariella De Santis, Carlo Bordini, Adam Vaccaro. Impactul aş putea spune că este notabil pentru această primă etapă, atât în spaţiul cultural italian cât şi în cel românesc, cu posibilitatea, desigur, de propagare în timp.

Ai tradus două volume din italiană în română ale lui Claudio Magris. Prin ce te-a îmbogăţit această experienţă?

10 februarie 2012// NR. 6

Am avut privilegiul nu numai de a traduce din scrierile lui Claudio Magris, ci şi pe acela de a colabora cu el atât în ceea ce priveşte traducerea, cât şi în mai multe proiecte de cercetare în sfera literaturii comparate central-europene. O experienţă pentru mine unică, dar repetabilă, reprezentând tot ceea ce am împărtăşit şi am învăţat de la un om de asemenea statură. Am participat, de asemenea, cu lucrări de traductologie aplicată la diferite congrese care i-au fost dedicate în Italia şi nu numai. Dintr-o altă perspectivă, am publicat studii literare privind opera lui Magris, atât în Italia cât şi în ţară, iar acum am în pregătire un volum în acest sens.

Claudio Magris a fost, pentru mine, una din marile întâlniri care mi-au marcat existenţa umană şi profesională.

De asemenea, ai tradus în volume colective şi reviste autori precum Umberto Eco, Carolus Cergoly, Giovanni Ruggeri, Lorenzo Renzi ş.a. Care au fost dificultăţile întâmpinate de la un autor la un altul? Ai simţit vreodată că unele opere sunt imposibil de transpus într-o altă limbă?

În general am tradus din scriitorii de care mam ocupat şi prin prisma studiilor literare pe care le-am scris de-a lungul timpului, ceea ce mi-a oferit un contact mai aprofundat cu textul, dintr-o dublă perspectivă, chiar triplă dacă mă gândesc că, în anumite cazuri, am utilizat aceste materiale pentru unele lucrări de traductologie aplicată. E ca un fel de exerciţiu al minţii orientat spre analiza critică intrinsecă a traducerii pe care o fac. Imposibilitate nu cred că există, este adevărat că în unele cazuri se pierde ceva mai mult decât se câştigă prin propunerea respectivei opere într-o altă limbă, dar aceste situaţii sunt relativ limitate şi atunci ar trebui să intervină o selecţie bine gândită în vederea traducerii, şi am aici în vedere poezia în primul rând.

Ce înseamnă pentru tine a traduce şi cât de important este pentru un autor să fie tradus într-o limbă de circu-

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE laţie internaţională? Colaborezi cu autorii pe măsură ce le traduci opera?

A traduce îmi dă bucuria provocării, e un fel de joc extrem de dinamic cu două limbi şi sisteme de gândire, cu diferenţele şi asemănările dintre ele, cu propria capacitate de a transpune. În ultimă instanţă, traducerea e un joc de-a viaţa într-o altă limbă, aşa cum scrierea este un joc de-a viaţa în propria limbă. În ziua de azi, traducerea reprezintă o formă de comunicare culturală indispensabilă oricărui scriitor. A traduce autori contemporani cu care există posibilitatea colaborării îţi dă senzaţia că actul traductiv e viu, tangibil, e dialog, îl trăieşti, iar eu am avut şi am, din fericire, această posibilitate.

Care sunt dificultăţile care potenţează receptări variabile ale unui volum, în culturi diferite? Care e procesul care face ca un volum care s-a bucurat de succes în România, să devină un posibil eşec într-o altă cultură?

Sigur că sunt mai greu de receptat acele opere care presupun un background cultural pe care cititorul traducerii nu îl are, ceea ce îi cere un efort de înţelegere pe care îl poate face cu rezultate mai mult sau mai puţin remarcabile.

Dacă nu există prejudecăţi, ceea ce nu se cunoaşte poate deveni ceva mai familiar printr-o aprofundare la nivel personal, adică din curiozitatea cititorului, iar la un nivel mai general prin strategia de promovare a editurilor, care să implice o prezentare contextualizată a respectivului autor şi volum. E şi o chestiune de gust şi de modă, care influenţează dar pot fi, la rândul lor, influenţate, prin crearea unui trend. Acum, în Italia, se înregistrează un interes notabil pentru noul val de scriitori români, probabil şi în virtutea faptului că România va fi oaspete de onoare la Salonul de carte de la Torino din 2012.

Ai întâmpinat vreodată situaţii traductologice fără o rezolvare mulţumitoare pentru tine?

10 februarie 2012// NR. 6

O problemă de traducere devine o obsesie pentru mine ca traducător, până reuşesc să-i dau de cap, într-un fel sau altul. Printre cele mai greu de tradus s-ar număra titlurile, ele sunt o chintesenţă pe care trebuie să o transpui cât mai bine. Iată şi un exemplu din cea mai recentă traducere, cea a unui grupaj de poezii din Moartea parafină a lui Robert Şerban14. Inspirat titlu, cu jocul de semnificaţii între adjectiv şi substantiv, ceea ce în italiană nu putea fi redat ca atare. Am optat atunci pentru ultrafine, care presupune, la rândul lui, în italiană, un joc de semnificaţii între sensul propriu-zis al adjectivului şi substantivul fine „sfârşit”, precedat, însă, de prepoziţia ultra „dincolo de”. Opţiunea traducătorului are şi ea nevoie de inspiraţie, ca şi actul scrierii.

Ai participat la numeroase proiecte culturale, programe de cercetare şi schimburi internaţionale. Te-ai putea împlini profesional locuind în România? Care sunt dezavantajele?

Una dintre surprizele pe care mi le-a oferit acest site, vorbesc de propria percepţie interioară, este darul ubicuităţii, ca să spun aşa, un fel de existenţă atât în Italia, cât şi în România, prin numeroasele contacte pe care le-am stabilit în diferite centre şi care îmi dau, într-adevăr, senzaţia că trăiesc întrucâtva şi acolo. Am creat la Timişoara Asociaţia „Orizonturi Culturale Italo-Române” şi voi reveni mai des pentru a pune în practică din proiectele interculturale pe care le am în minte, în ţară din perspectiva reprezentativităţii culturale italiene, iar în Italia din perspectiva reprezentativităţii culturale româneşti. Cred că, în următoarea etapă de viaţă, voi locui din ce în ce mai mult „între”, după cum spune Dieter Schlesak, superb, într-o poezie:

„Într-adevăr există oameni/ care trăiesc în intermediaritate/ În nici o ţară nicăieri/ Şi nimic la orizont/ şi, totuşi, pe pământ./ Nu eşti neamţ 14

http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Serban

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în Germania/ Nu eşti italian în Italia/ Nu eşti român în România/ În Germania eşti italian/ În Italia un român/ În România un neamţ”. ©Andra Rotaru

Grămada lui Mihai Pascaru15 Autor:Dan Moldovan Un titlu incitant, o copertă interesantă şi un nume mai puţin cunoscut cititorului de poezie.

Până să descopăr coperta a patra, unde se află o fotografie a autorului, m-am întrebat cine este Mihai Pascaru? Astfel, am descoperit cu oarecare surprindere că un profesor universitar este autorul acestui volum. Nu am asistat niciodată la vreun curs de-al dânsului, însă, de multe ori, ne întâlneam pe holurile sau prin curtea Universităţii din Alba Iulia.

Grămadă ordonată…am citit titlul şi, fără să vreau, mi-am pus întrebarea: oare nu-i oximoron?

Titlul volumului este incitant (arar mai găseşti o „grămadă ordonată” într-un singur loc!), te face să deschizi repede cartea şi să începi să o citeşti.

Imediat descoperi că autorul este moldovean şi, după cum declară el însuşi, faptul că s-a născut în apropiere de Humuleşti, îl face să scrie în stilul 15

Mihai Pascaru, Grămadă ordonată, Editura Artpress, Timişoara, 2009, cu o Întâmpinare de Adrian Dinu Rachieru.

10 februarie 2012// NR. 6

lui Creangă, adică punând accent pe umor (câteodată negru), ironie şi chiar autoironie. O altă surpriză a fost să descopăr că volumul Grămadă ordonată nu este primul din cariera autorului (mai publicase în 1996 volumul Gânduri scăpate de sub control). Se pare că poetul Mihai Pascaru a făcut o pauză lirică de paisprezece ani!

Zic „pauză lirică” întrucât analizând biografia autorului am descoperit că dânsul s-a dedicat sociologiei, publicând numeroase lucrări şi cărţi în acest domeniu. Totuşi, citind întreg volumul, descopăr că dânsul a scris în această perioadă şi poezie, însă nu a publicat aşteptând, probabil, ca toate poemele să se reunească şi să formeze grămada ordonată bună de tipar.

Volumul se deschide cu poezia Poemul (scris în 1986!!!) care ar putea foarte bine să fie considerată o artă poetică, artă creată de acum douăzeci si cinci de ani şi care este şi-n prezent valabilă pentru poetul Pascaru: „Niciodată poemul/ nu stă liniştit/în starea de pace,/desfăcut în bucăţi/ el mereu se reface.//În starea de pace poemele toate/se înmulţesc prin sciziparitate.// Niciodată poemul/nu stă liniştit/în starea de pace, /strâns în chinga ideii/el mereu se desface.//În starea de pace poemele toate/ învaţă de mici să se poarte.”

Titlurile poemelor sunt deloc întâmplătoare, fiecare poem fiind creat după un tipar: titlul = cuvântul de definit, versurile ce urmează = definiţia propriu-zisă. Astfel, în viziunea lui Mihai Pascaru: Şomajul este „Coada la ziua de mâine”, Darwin este „O maimuţă coborâtă din Pomul Cunoaşterii”, Hazardul este „Un zar măsluit de Ordine”, Apocalipsa este „E = mc3”, Stopul este „Un punct de plecare”, Râpa este „Spaţiu mioritic” sau Bolnavul este „Un om între bine şi sine”.

Exemplele ar putea continua, dar nu are rost, întrucât suntem înştiinţaţi că „poemele vorbesc cu gura închisă”. Pe lângă poemul-definiţie, volumul domnului Pascaru conţine şi alt gen de poeme,

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bineînţeles la fel de condensate, dar pline de idei, cum ar fi: poeme despre alţi autori (Eminescu sau Sorescu) sau despre poeţi în general (Poeţii), poeme cu rimă (Destin), poeme de dor (Dor, Miriapodul, Casa), un pastel (Pastel), poeme – testament (Testament 1, 2 şi 3) ş.a.

Toate poemele reunite în volumul Grămadă ordonată ne prezintă un Mihai Pascaru cârcotaş, ironic/auto-ironic care ştie să facă haz de necaz, şi chiar de Satana, cu multă înţelepciune (chiar şi-n plină criză!), ajutat probabil de vecinele ude mereu de dorul dânsului.

Dan Moldovan

Poeme de Mihai Pascaru în traducerea Anei-Maria Oprea EMINESCU

Heads with tails.

CRIZA Rufe murdare-ntinse la uscat, bordeluri - magazin de haine; poeţii doar mai ies la agăţat de taine.

CRISIS Dirty laundry – spread out to dry, brothels – shopping sprees; only the poets hang around to pick up mysteries.

Ştiind că-i drumul cel mai lung a plecat de tânăr pe ultimul drum pentru a ajunge în plină putere la capăt.

TESTAMENT (2)

EMINESCU

LAST WILL (2)

Knowing it was the longest way he left early on his last journey to arrive still in his prime at the end.

Bury me in a mini skirt - a Scottish autochthon no part of me shall be left out but for my bagpipe’s drone.

INCERTITUDINE Cap cu pajură.

UNCERTAINTY

10 februarie 2012// NR. 6

Să mă-ngropaţi în fustă scurtă precum un scoţian de soi, afară să-mi rămână numai fluierul de la cimpoi.

POEŢII Poeţii se plimbă prin cetate asemenea gardienilor publici ieşiţi de prin baruri la soare.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Ei nu vă fac nici un rău dar absolut nici un rău în afară de faptul că mai amendează pe unii când rup pentru soacră, din parc, câte-o floare.

POETS The poets walk through town like watchmen who step out of the pub into the sun.

They won’t harm you not at all except for when they fine those who steal flowers from the park for their wife’s mum.

(Din volumul Apocalipse / Apocalypses, în pregătire)

Nicolae Nicoară- Horia Vin și plec…

Vin și plec, să nu îți fie teamă, Stau aici doar cât mi se cuvine, Am actele în ordine la vamă, În urma mea eu știu că altul vine…

Pe locul meu degrabă nu te pune, El și așa e-atât de efemer, Soarele răsare și apune Doar pe pământul nostru, nu în cer!

Nu stinge focul ce nu-l poți aprinde, Mereu am fost ca flacăra flămând, Nimic de drum nu voi lua merindeVin și plec, eu plec și vin curând…

Bătrânețea mea nu e datoare…

Bătrânețea mea nu e datoare Niciunui muritor de pe pământ, De m-au născut părinții cu răbdare Le mulțumesc aici pentru că sunt.

Legat de ei, ca aburul de pâine, De pâinea mamei scosă din cuptor, De când mă știu am fost și voi rămâne Și după viață tot copchilul lor.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Lumina ca un plug de flori mă ară, Cu dor desțelenit în urma lui, Bătrânețea mea nu-i o povară Pe sufletul și-n calea nimănui…

Loveşte-mă…

Lovește-mă, lovește-mă, potolește-ți necazul și sculptorul izbește în stâncă, dalta lui scoate-n lumină obrazul celui nevăzut încă.

Lovește-mă, lovește-mă, până ești în putere, fără milă și fără cruțare, demult nu mai simt nicio durere în aceste omenești mădulare.

Eu nu-i voi răspunde mâniei nicicând, lovește-mă, lovește-mă cu tărie curată și râul ce aleargă spre mare flămând obosește odată…

EMINESCU istoric, preţuit de Nicolae Iorga Mărturisesc păcatul de a considera ziua naşterii Poetului Mihai Eminescu a fi cea mai mare sărbătoare a sufletului meu de „născut în România”- Într-o lume secularizată sfinţii, fie chiar şi părinţi, trec uneori neobservaţi, dar în istoria unui popor, cei păstrători de neam şi tradiţii nu pot fi trecuţi cu vederea ei fiind sânge din sângele urmaşilor continuatori. Între mulţimea sfinţilor ce populează calendarul nostru ortodox, înghesuiţi într-o zi câte doi, trei sau chiar mai mulţi, îl caut pe cel ce mi-ar defini cel mai mult gândirea şi apartenenţa la neamul şi pământul pe care m-am născut. Şi chiar dacă nu-l găsesc în calendar pe sfântul Mihai Eminescu, în ziua naşterii sale mă închin acestuia pentru tot ce a gândit pentru păstrarea fiinţei neamului românesc, mă înclin în faţa operei sale veşnice şi fac sfânta cruce pentru El, poetul crucificat de unii chiar şi în vremea noastră, El, poetul-filozof nepereche, neegalat, luceafărul perenităţii poeziei şi gândirii astrale cum nimeni n-a mai făcut-o. Aşa s-a născut ideea de a prezenta cititorilor noştri o carte recentă, „Eminescu istoric, preţuit de Nicolae Iorga”, apărută la Editura Muzeului Literaturii Române, sub semnătura lui Dan Ion Predoiu, un destoinic inginer constructor, doctor în istorie, unul dintre creatorii hidrocentralei Porţile de Fier de la Dunăre–Drobeta Turnu-Severin. Minunea intrării în posesia acestei cărţi s-a petrecut în timp ce eram spectator la o manifestare culturală despre Iulia

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Haşdeu ţinută la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti Un distins domn, s-a apropiat sfios ca un copil, strecurându-mi o carte cu dedicaţia autorului, necunoscut de mine până în acel moment.

Era ca spectator când cartea i-a fost prezentată, iar la rostirea titlului tresărind de emoţie şi interes. Era vorba de Eminescu în viziunea marelui Iorga. .Mi s-a părut o alăturare uluitoare şi din fericire avea să fie dovedită şi după lectura cărţii. Eminescu istoric, preţuit de Nicolae Iorga, un titlu pe cât de inspirat, tot atât de justificat cu argumente şi tandreţe, făcând lectura o reală desfătare intelectuală, cu pagini scrise într-o curată şi frumoasă limbă românească, în care, până şi transcrierea unor citate din documente antice şi medievale privitoare la vechimea românilor par a fi „poezie eminesciană”. De unde atâta dragoste pentru poezie şi istorie la un inginer constructor, în redarea unor documente ce par uneori aride, chiar obositoare în argumentare, iar sub pana sa uşor de digerat şi înţeles, aducând cititorului o plăcută încâtare artistică.

Alăturarea celor două nume de geniu Eminescu în poezie, Iorga în istorie, nu este întâmplătoare, iar autorul s-a străduit şi a reuşit să-i folosească în mod inteligent, competent, dovedind cunoaştere, talent şi mai ales devotament nemărginit în slujirea ideii de patrie şi patriotism, de evocare a adevărului istoric a vechimii istoriei neamului românesc în contextul Europei antice, medievale şi a celei de azi, fără exagerări, ci doar cu argumentele bunulu-simţ bazat pe studiu, simţ al interpretării documentelor şi de ce n-am spune-o, mai presus de toate demnitatea neamului din care face parte, din păcate atât de pângărit azi de cioflingari elitişti ai unei degrigolade morale şi naţionale, ce se înghesuie a-şi propaga nevolnicia în spaţiul mass-mediei actuale.

Cartea scrisă cu pasiune şi înţelepciune de Dan Ion Predoiu trebuie lecturată deci cunoscută direct, orice prezentare oricât s-ar dori ea de sinceră şi competentă, nu poate reda sensibi-

10 februarie 2012// NR. 6

litatea autorului în prezentarea unor documente şi scrieri extrem de valoroase puse în lumină cu o sfinţenie şi o dragoste greu de egalat. De altfel şi universitarul Ioan Scurtu, în „cuvânt înainte” se fereşte să o facă, arătând că această carte poate fi ”încadrată în categoria romanului istoric cu o anumită doză de ficţiune”, ceea ce este real, iar talentul literar al autorului o recomandă pasionaţilor de romane istorice a fi o meritată satisfacţie. Arheologul Vasile Boroneaţ, constată „suita de gânduri asupra istoriei naţionale, în viziunea lui Eminescu”, iar profesorul Ionel Cionchin remarcă” vasta bibliografie consultată prezentată la sfârşitul volumului”. Pentru autorul acestei scurte prezentări a cărţii, numai alăturarea acestor două genii : Eminescu şi Iorga, reprezintă un curaj de excepţie al domnului Predoiu în a selecta, prezenta şi comenta idei ce sunt atât de valoroase în conţinut şi consecinţe pentru trecutul şi prezentul românesc, încât merită felicitări, iar pentru competenţa expunerii, recunoştinţa generaţiei actuale ce va trebui să reflecteze mai profund la constatarea savantului român de talie europeană Nicolae Iorga care scria că: „Eminescu e sinteza sufletului românesc...sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam”. ©Gelcu Maksutovici

Furtuna – Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Călătorii clandestine Virgil Stan16 Lampa atârnată pe perete la capul patului în care dormeau părinţii, ardea cu flacără mică, afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam că dorm, să pot asculta discuţia lor.

Mi s-a părut că pun ceva la cale şi că se fereau de mine. Aşa credeam eu în mintea mea de copil.

Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şuşoteau că aşa erau învăţaţi ţăranii să vorbească când intrau în pat - pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu. Mi-am adus aminte, din cele auzite, că în timpul zilei când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petrică, mai mic cu un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în braţe saci din pânză de cânepă, ţesută de mama la război -, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele). Nu ştiam ce are de gând să facă şi nici nu am dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cercul din sârmă, dacă nu ne chema să ţinem de gura sacului eu pe de-o parte, Petrică pe cealaltă, cât el turna cu baniţa în sac (o baniţă egal cu 12,5 kilograme de cereale) grâul luat din hambar. A încărcat câţiva saci cu grâu şi alţi saci cu orz şi cu porumb şi i-a apropiat de uşa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câlţi de cânepă răsucită de bunica pe răsucitor.

Tata cultiva câţiva zeci de metri pătraţi cu cânepă şi alţii cu in pentru nevoile gospodăreşti.

Când plantele ajungeau la maturitate le tăia cu 16

10 februarie 2012// NR. 6

secera, le lega în snopi şi apoi băga snopii în apa lacului din marginea comunei la topit, adică la putrezirea părţii lemnoase.

După vreo două săptămâni aducea acasă snopii aflaţi în putrezire şi începea prelucrarea lor prin meliţare, adică prin trecerea printr-un dispozitiv format din două scânduri bătute la capetele a doi ţăruşi înfipţi adânc în pământ să nu se mişte, printre care intra o altă scândură care rupea tulpinile aşezate pe meliţă până partea lemnoasă se sfărâma şi se scutura, rămânând doar fibra.

Atunci intra în acţiune bunica, mama tatălui, sau mama, care treceau fuiorul printr-un alt dispozitiv format din multe cuie lungi şi ascuţite, bătute unul lângă celălalt la înălţime egală într-o bucată de dulap, care scămoşa fuiorul.

Am văzut mai târziu aşa ceva când am fost la un circ ambulant, dar dulapul era mai mare şi mai lung şi se aşeza un fachir cu spatele pe cuiele ascuţite.

Femeile spuneau că dărăcesc fuiorul. Urma torsul şi ţesutul la război iarna, când nu aveau prea multe activităţi prin curte. Din pânza din cânepă realizată, mama sau bunica coseau saci, iar din pânza de in făceau ştergare sau material pentru cămăşi obişnuite sau de noapte. Pe cele de noapte coseau cu fir de arnici diferite desene florale să fie cât mai frumoase, iar la gât ataşau şnururi cu ciucurei la capete.

Cum spuneam, mă prefăceam că dorm să văd ce pun la cale ăi bătrâni. Aşa le spuneam noi, copiii, cu toate că tata nu depăşea cincizeci de ani şi mama patruzeci şi cinci.

- La ce oră zici că pleci? îl întrebă în şoaptă mama pe tata stând în pat mai mult pe întuneric, pregătiţi pentru culcare, lampa fiind cum ziceam cu fitilul doar pâlpâind să nu se stingă.

- Păi zic pe la două să fiu plecat. Până ajung la Constanţa durează drumul vreo patru ore şi ceva cu căruţa. Sunt peste treizeci şi cinci de kilometri.

http://www.digitaldata.ro/virgil_stan.htm

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Crezi că ai să reuşeşti să obţii un preţ bun?

Să nu baţi drumul de pomană. Avem nevoie de bani, dar nici pe degeaba să ne dăm agoniseala de un an nu putem. Ştii că a venit iar Ionel Beleaua preceptorul, că nu am plătit dările la primărie. De fapt îl chema Ionel Şerban dar lumea îi spunea Beleaua că îl considera o mare belea pe capul omului cu adunatul dărilor către Stat, din ce în ce mai împovărătoare.

- Dă-l în ceara mă-sii că-i vom plăti. De-aia merg tocmai la Constanţa. Sper să vând ceva şi la un preţ mai bun. Poate merge mai bine ca la obor la Mangalia. Ai văzut şi tu. Ţiganii vor să-ţi ia munca mai pe degeaba dar vând tinichelele lor cât nu face. Numai să te păcălească fi-le-ar mama lor a dracului de borâturi, spuse tata cu obidă. În mintea mea s-a înfiripat imediat dorul de aventură. Ce-ar fi să merg şi eu la Constanţa? Nu am fost niciodată, aşa că am să mă strecor din pat fără să observe părinţii preocupaţi cu pregătirile plecării, mă voi îmbrăca şi ţuşti peste gard să mă atârn de inima căruţei în spate până voi ieşi din sat.

Odată gata planul stabilit, imediat am adormit dar aveam un somn iepuresc, ca la primul zgomot să mă pot trezi.

Cum am simţit mişcare prin cameră şi pe ăi bătrâni părăsind odaia, cum şi eu o zbughii din pat. Am căutat repede în lada cu haine ceva mai acătării, hainele pe care le îmbrăcam de obicei când mergeam la biserică că de, ajungeam la oraş şi cu ele la subţioară, pe uşa din faţa casei m-am ascuns sub trandafiri. Aveam eu un loc unde mă piteam în Săptămâna Mare a Paştelui, să-mi mănânc ouăle vopsite de mama. Imediat cum umplea copaia pentru aluatul de pâine sau coşul din nuiele de alun, cu ouă de toate culorile, cum dădeam iama prin ele când nu era atentă la năzdrăvăniile mele. Doar nu era să aştept încă două-trei zile până venea Paştele.

Ieşit afară din casă, îmi zăream părinţii în lumina lunii cum în liniştea nopţii cărau sacii de la

10 februarie 2012// NR. 6

magazie la căruţă şi îi încărcau. Din când în când câte un câine buimac spărgea acea tăcere tainică a nopţii cu lătratul lui răguşit. Caii erau înhămaţi la căruţă şi fornăiau scoţând aburi pe nări. Cum m-am îmbrăcat, m-am şi ascuns după cuptor să nu mă simtă părinţii şi imediat ce tata a ieşit pe poartă cu căruţa, iar mama a închis-o la loc intrând în casă, pe aci ţi-e drumul, ţuşti peste gardul de piatră şi direct pe lemnul din spatele căruţei care făceau legătura între roţile din faţă şi cele din spate. Zdruncinăturile pe glodul uliţei desfundate, nu prea îmi conveneau, dar nu aveam ce face dacă doream să văd oraşul. Din când în când din cauză că mă durea fundul de la lemnul noduros, mai mergeam pe jos când caii erau la pas. La un moment dat văd că se zăreşte o mogâldeaţă mişunând în urma noastră. Am bănuit că este un câine şi cât pe aci să sar în căruţă de frica câînelui şi să-mi deconspir prezenţa. Am văzut că mogâldeaţa se gudura la picioarele mele şi imediat am înţeles că de fapt era Braica, căţeaua familiei, care şi ea s-a luat după căruţă ca şi mine, fără acordul stăpânului. Circulam amândoi clandestin în spatele atelajului încărcat.

Peste puţin timp am depăşit perimetrul comunei şi cum am ieşit la drum de câmp, tata a dat bice cailor să meargă la trap. Drumul era uşor în pantă, cobora spre lacul de la marginea comunei, acolo unde topea tata cânepa şi inul. Eu mai departe mă ţineam cu mânuţele prinse de fundătoarea căruţei să nu cad de pe locul meu incomod. Braica şi ea alerga în spatele meu legănându-şi coada veselă nevoie mare. Ne apropiam de satul Moşneni, la şase kilometri de comuna noastră, când a ieşit luna dintre nori şi tata a observat că nu este singur pornit la drum, ci însoţit şi de căţeluşă...

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ŞI RÂUL ISAR CURGE DIN MATCA LUI ÎN… POEZIA LUI THEODOR DAMIAN

Th. Damian

şi

Nicholas Buda

La Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din New York a avut loc, nu cu mult timp în urmă, lansarea volumului de poezie în limba engleză „The Isar sign”, al poetului Theodor Damian, („Semnul Isar” – editat de PublishAmerica.com, Baltimore, 2010 şi tradus în engleză de Pamela Ionescu).

Au fost prezenţi alături de autor: Pamela Ionescu, criticii literari Aurel Sasu şi M.N.Rusu.

De asemenea la acest eveniment literar au mai participat: Grigore Culian (directorul ziarului „New York Magazin”), prof. Mariana Terra (jurnalistă la ziarul „Romanian Journal”), Constantin Aronescu (director al fostului ziar anticomunist „Ecoul României” de la New York), prof. Valentina Ciaprazi, poeta Amalia Călin, poetul Virgil Ciucă, prof. Doru Tsaganea şi mulţi alţi prieteni ai cenaclului.

Volumul apărut pentru prima dată în limba română, acum patru ani, surprinde secvenţial agonia unui spirit încartiruit în carcera de lut a trupului adamic, spirit care se luptă nu pentru a supravieţui, ci în mod paradoxal, pentru a crea alte lumi dincolo de lumea sa – precum şi extazul unui spirit care reuşind să treacă de segmentul procustian al existenţei sale, triumfă o tainică fericire sub semnul izbândei lui Isar.

10 februarie 2012// NR. 6

Într-un univers al cuvântului descătuşat de gravitatea terestră, de durerea carnaţiei, poezia lui Theodor Damian urmează traiectoria unui râu meteoric galactic, ce nu uită niciodată de unde pleacă, pentru că se reîntoarce la origini – asemeni râurilor legendarului Euripide – însoţit de acelaşi nimb de lumină. Poezia acestor cuvinte descinde din ordinea firească a zilei, pe care poetul o trăieşte la un timp prezent dilatat la maximum. Este un prezent trăit între furcile caudine ale patului de spital, unde singura evadare – cea a spiritului – se făcea pe o fereastră care se deschidea spre albia râului Isar. Fereastra despica albia acestui râu, care lua cu el durerea unui bolnav şi-o transforma în… poezie! Poetul încearcă să fugă, astfel, de greutatea pământului din trupu-i ţintuit pe patul de suferinţă, pe albia râului Isar, râul de sub fereastra lui… iar uneori generos, râul venea la el, îngânându-i între ape, poezia.

Dintre cei care au vorbit pe marginea poeziei lui Theodor Damian, l-am remarcat pe criticul Aurel Sasu17, care într-un comentariu extrem de elogios, foarte bine elaborat şi deosebit de interesant, a deschis uşile înţelegerii spre poezia semnului Isar. Acesta a recitat, chiar la începutul prezentării sale, câteva strofe scrise special pentru acest eveniment, dar nu ca să eclipsese volumul lansat, ci ca să dubleze ecoul poetic care răzbate dincolo de apele râului Isar, din poezia lui Theodor Damian. Iată versurile acestei inedite creaţii, pe care criticul Aurel Sasu a intitulat-o Balada învierii de fiecare zi: „Când iar s-aud bătând în geam, tăcerile dinspre Isar/şi toate curg egal, părinte, spre sfânt triunghiul din altar/ Când malul e izvor de rană şi rana început de vis/De unde voi putea părinte, să urc din nou în paradis?/Când plânge de 17

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Sasu

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE durere ziua şi paşii gândului se sting/Pe care munte-nalt părinte, lumina oarbă s-o ating?/ Imaculatele morminte când piatra iar ne-o scoate-n drum /Spre care larg să-ndrept privirea, urmând corabia de fum?/Când lumile de sus părinte, ne strigă numele pierdut/Cum din cuvânt să văd aproape, Isarul altui început?/ Din mulţi când fivom unul iară, purtaţi de ape către rai/Cui dreapta lacrimă părinte, trofeu de linişte o dai?/ Închisă viaţa iar în moarte, când moarte însăşi nu va fi/Din moarte cum strigăm părinte, uitând în ea a ne zidi?/Deci unde-i răul ca un ţipăt, de aripă căzută-n zbor/şi cum putea-vom iar părinte, să pribegim pe-acelaşi tron?/ Când iar vom fi o rugăciune, sub cerul îngropat în noi/ Cui vom dărui părinte, Isarul lumii de apoi?/ Când îngerii vor fi departe, deşert de cântece ucise/ Plecarea cui va fi părinte, pustiul braţelor deschise?”

Criticul şi-a continuat comentariul său cu două citate din filosoful E. Cioran, despre suferinţă şi moarte, apoi cu un citat din M. Crama despre condiţia esenţială de a fi poet. Este readus în memorie cronotoposul literar al poeziei: „…o apă traversează poemele lui Theodor Damian. Îţi taie albie prin nopţile lui, prin spaimele lui, prin îndoielile lui. Pentru că dacă nu ar fi această apă curgătoare, această îndoială ne-ar ţine pe loc.

Curge un râu prin poezie, să ne amintească despre faptul că într-un vers încap toate râurile lumii, toţi îngerii cerului, toate aripile suferinde de absenţa zborului… Apa privită de la etajul patru al unui spital, închide în ea un imperativ al contemplaţiei – este marea idee a cărţii – restaurarea omului în această dimensiune a contemplaţiei. Aici pe pâmânt noi înşine suntem «căzuţi din contemplaţie».

Isarul ne scoate din falsa geografie a căderii în lumea în care ne aflăm şi ne duce în cea a deltei, a triunghiului sfânt. Cu acest duh de geneză dialoghează poetul printr-o fereastă de spital. Semnul Isar este cartea unor lumi paralele: una care îţi oferă proba destrămării şi alta a veşniciei…”

10 februarie 2012// NR. 6

Audiat, într-un astfel de context al comentariilor sale, criticul Aurel Sasu poate fi definit drept un teolog laic, unul care nu face apologia unei dogme sau teologumene, ci vorbeşte despre Cuvânt, fără frica cuvintelor. El ştie, cu exactitate, prezenţa lumilor sacrale din poezia religioasă, le identifică aureola de lumină a creaţiei şi le face accesibile într-un transcendet mai puţin accesibil. „Marea poeziei religioasă – spunea acesta – este cea a provocării esenţiale, nu topografierea ritmată a pericolelor evanghelice, sau a comandamentelor biblice. Isarul duce lumii, nu mesajul unei vieţi, ci mesajul unei idei… a unor idei în care se hrăneşte un nemăsurat orgoliu al cunoaşterii prin desăvârşirea noastră în utopia posibilă.

Dacă tot e să murim, s-o facem înaintea morţii, să trăim moartea gândind-o… să facem din ea o necesitate a viului! Dacă tot în viaţă fiind căutăm viaţa, să ne lăsăm cutremuraţi de moarte, ca să nu trăim moartea de după viaţă. Să trăim moartea având în noi drumul înspre moarte al lui Hristos.

Semnul Isarului este şi unul care ţine de identitatea mistică a botezului, de îngroparea simbolică în Înviere, de căderea fericită a sufletului în abisul cerului deschis… Vindecarea în poezia lui Theodor Damian este una care ţine de soteriologie. Ea nu este ridicare din, ci cădere în… În tăcerea îngerilor, în minunea învierii lui Lazăr, în misterul îmbrăţişării lui Dumnezeu. Semnul Isar este şi patul suferinţei, albie. Este o lecţie de viaţă. Este adoraţia spinilor pentru trandafirii lor, încântarea nopţii pentru sâmburele de lumină, acceptarea bolii ca modalitate de a ne citi pe noi înşine, de a da simplei noastre biologii sensul profund al rănii numită eternitate. Cu această rană dialogăm, pe ea o implorăm atunci când nu ne mai ajung aripile să oprim cădearea, în ea ne refugiem când bruma de pământ a fiinţei noastre se destramă. Să cazi atât de adânc în rana ta, încât să-i auzi plânsul. S-o iubeşti atât de mult, încât să ţi-o faci nădejde prăbuşirii tale. Martorii

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE judecăţii noastre de apoi, nu vor fi bucuriile noastre, ci rănile noastre pe care am ştiut sau nu leam ştiut iubi… cărora am ştiut sau n-am ştiut să le dăm ascultare. Isarul vorbeşte poetului despre gloria înfrângerilor noastre, despre aroganţa amăgirilor noastre, despre alunecarea noastră în neantul întrebărilor noastre. Ca şoaptă sub o fereastră de spital, Isarul este semnul lumilor învinse, a haosului ca lirism al ignoranţei noastre şi a abisului, ca sumă a rătăcilor noastre. “Setea de infinit” în poezia lui Theodor Damian, este această ciudată familiaritate cu ideea de istorie transfigurată. Există un Isar pentru că există un Iordan. Există o boală pentru că există un Cuvânt care vindecă boala. Există o taină pentru că există un mormânt. Există o privire pentru că există ochiul care o cheamă. Există o rană fiindcă universul însuşi este o rană. Iată ce vede, în fapt, poetul prin micul contur al ferestrei de spital: boala lumii ca ultim prag al deznădejdii şi, în acelaşi timp, al şansei de a înflori, iarăşi, în noi înşine. La capătul Isarului, la capătul trecerii, este Logosul… El însuşi purtând semnele rănii, rănile lui de lumină împotriva sălbăticiei noastre şi a spaimei de noi înşine. Semnul Isar mai înseamnă încă ceva: e cuvântul vieţii! Theodor Damian îl face martorul învierii sale, dând curgerii grandoarea unei contemplaţii a gândului năruit în sine. Puterea de a fi mereu tu însuţi şi grija de a nu a-ţi transforma într-un deşert inima – Isarul este varianta laică a Iordanului răscumpărării noastre. Este începtul aventurii, în duh, a omului… Ceea ce subtil sugerează poetul: destinaţia noastră este destinul nostru! Iar destinul nostru este îndreptăţirea din jertja lui Cristos, a învierii noastre, a restaurării noastre… în contemplaţie. Iată un sens al bolii şi al vindecării. Să învăţăm a sta drepţi, cel puţin atât încât să nu dezamăgim umbra, fiindcă suntem o împărăţie ale cărei hotare sunt dincolo de marginile vieţii noastre. Frunzele, spune poetul, cad înaintea timpului. Poate nu mai vor să-şi aparţină

10 februarie 2012// NR. 6

lor înşile, dar omul, în forma lăuntrului de lumină, este în afara anotimpului, acolo unde nu se vede nimic, fiindcă se ştie totul.

Teologic, Isarul este suspinul, în sine, al cuvântului. Liric, este îngerul păzitor al tăcerii poetului. A unei Tăceri misterioase şi adâncă, pe care ţi-o dă numai conştiinţa începutului. Iar garanţia începutului de fiecare zi este rana, viaţa ca o rană. În fond o rană, dar tot o formă neauzită a rugăciunii.

Nicholas Buda

PORTRET DE AUTOR

DANIEL MEDVEDOV Material biobibliografic Urmare din nr. 1,2,3

Medvedov, Daniel (nr. 8 oct. 1951, la Slatina judeţul Olt) – Prof. Univ. Dr., Artist Zen şi savant. În Venezuela e considerat filozof, teolog şi semiolog de renume internaţional. Doctor în filozofie al Institutului Internaţional de Filozofia Culturii din Taipei, Taiwan, China, cu teza Filozofia Transformării (1981). Specializare postuniversitară în S.U.A., Venezuela, Franţa, China (1977-2007). Profesor Onorific al Universităţii Hyperion din Bucureşti (1999), Profesor Invitat al Universităţii Autonome din Madrid/1997, (Aria Limbajului), Profesor Titu-

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lar al Universităţii Naţionale Pedagogice Libertador din Caracas, Venezuela (1995), Profesor Asistent al Universităţii Catolice Andres Bello din Caracas, Venezuela, (1988). Între 1976-2002 a fost profesor universitar, dictând diverse catedre la universităţi naţionale din Venezuela, ca de exemplu: Universitatea Católica Andres Bello, UCAB (Catedra de Semiotică -19861997, de studii de grade şi de post-grade), Universitatea Naţională Pedagogică Libertador, UPEL. Este Orientalist, recunoscut în 1981 de S.S. Nan Huai Chin, ca unul din puţinii specialişti în filozofia transformării (IHSUEH). S.S. Nan Huai Chin este maxima autoritate actuală a Budismului Ch’an din China.

Daniel Medvedov este recunoscut şi de Marele Maestru de Arte Marţiale şi Caligraf Liu Yuen Chiao, ca reprezentant al studiilor de Pa Chi, Pa Kua, Tai Chi de Wu Tang. Alte autorităţi internaţionale îi aduc omagii de recunoaştere: este ales drept Consilier Onorific al Institutului de Medicină Chineză din Taipei (1981) şi ca Membru Corespondent al Societăţii Medicale a Chirurgiei Mâinii din Venezuela (1979). Este absolvent (1975) al I.A.T.C.-ului (azi U.A.T.C.), cu calificativul Excepţional la Examenul de Stat. În 1975 se căsătoreşte cu o studentă, colegă din I.AT.C. şi se mută la Caracas, Venezuela, imediat după ce a primit Premiul Naţional “Cupa de Cristal” cu filmul Helmut cel Mut de la I.A.T.C., “Cel mai bun Film al unui Cineast Tânăr”, în Bucureşti, 1975. În Râmnicu Vâlcea (1964-1970) a fost membru al echipei de gimnastică a Secţiei Speciale de Educaţie Fizică a Liceului “Vasile Roaită. Mai târziu, prin 1977 şi 1978, în Venezuela, a câştigat Primul Loc şi Marea Cupă a Campionatului la Concursuri Internaţionale de Arte Marţiale, sub egida Marelui Maestru Su Yu Chang (Aruba, Antilele Olandeze, 1977, şi Caracas, International OSKARATE, 1978. În Venezuela, Caracas, a fost unul dintre cei zece profesori de Educaţie Fizică ai Şcolii Internaţionale Americane Campo Alegre (1989-1993). În 1992 a fost trims de către această instituţie internaţională să-şi continue studiile de Educaţie

10 februarie 2012// NR. 6

Fizică la cursuri de specializare în INDIANA STATE UNIVERSITY din Terre Haute, Indiana.

A fost membrul (chitara bas) Formaţiei LOTUS, grup muzical din Râmnicu Vâlcea, condus de Nell Ciorăscu, cu care au acompaniat pe cei mai mari artişti şi cântăreţi din România, în diverse spectacole judeţene şi naţionale (1966-1970). În Râmnicu Vâlcea este absolventul Şcolii de Arte Plastice a Casei de Cultură Anton Pann, în cadrul căreia a făcut divese expoziţii de pictură şi desen (Muzeul de Stat, Casa Anton Pann, etc.), activitate plastică ce va continua în Venezuela şi în China, Japonia, Franţa şi U.S.A. cu expoziţii la Muzeul de Artă Contemporană Sofia Imber din Caracas (1977), Alianţa Franceză, Caracas (1990), Universitatea Oriente din Cumana, Venezuela, etc. În anul 1975 a primit Premiul Naţional Fondene, (Specialitatea “Desen”), în Insula Margarita, Venezuela. A prezentat expoziţii de Pictură Zen în China, (Taipei, 1981), Franţa, S.U.A., Miami 2005), etc. Este cunoscut în China cu numele artistic TA YI LI şi în Japonia cu numele YU HSIN SAI, nume dat de William Scott Wilson, în 2005. A publicat mai mult de o sută de cărţi. În prezent se găsesc aproape toate în www.scribd.com/1000Arepas sub acest pseudonim (1000Arepas). Câteodată utilizează pseudonimul literar Elidan din Valahia – sub care este cunoscut şi în România, în cadrul Fundaţiei Dostoievski.

Sau Dante Carbonela, pseudonim folosit în timp ce trăia în Barcelona, Spania. În acest oraş şi-a continuat studiile de doctorat în Lingvistică Specializată la UNIVERSITATEA POMPEU FABRA (20012004). În cadrul acestor studii, a descoperit Codul Lingvistic Universal, un cod echivalent cu codul genetic şi prezent în toate Limbile Naturale, publicat la Universitatea Centrală din Venezuela, în cadrul Simpozionului de Cercetare Ştiinţifică din 1984. Este specialist , considerat expert în Cultura Maya, recunoscut la nivel internaţional. În acest domeniu, a primit în Statele Unite Viza O1 (2004), care se oferă personalităţilor culturii, ştiinţei şi educaţiei din lumea întreagă. A fost directorul Centrului de Studii Maya la ARTS &

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE MINDS ACADEMY din Coconut Grove, Miami (2004-2007), Conferenţiar Invitat al Centrului de Studii Maya al Muzeului de Ştiinţă din Miami (2007). În acest domeniu ştiinţific a publicat diverse traduceri din Popol Vuh şi din Chilam Balam de Chumayel, şi studii despre descifrarea scrierii maya în cadrul Congresului Internaţional al Americaniştilor, cel mai vechi congres ştiinţific din lume. Este membru al Societăţii Americaniştilor din Muzeul Louvre, din Paris, (1980).

A studiat medicina în Caracas, (1984-1987) la Facultatea de Medicină de la Universitatea Centrală din Venezuela, Medicina Orientalistă în Paris, la Alianţa Medicală Internaţională (1979-1981), sub egida doctorului Jean-Claude de Tymowsky, şi la Facultatea de Medicină de la Universitatea Miami (2007). Este membru al Asociaţiei de Acupunctură din Taipei, Taiwan, China (1979) şi a Fundaţiei de Acupunctură din Sri Lanka. A lucrat ca medic în Miami, la Medicine Man International Pain Management Center, cu doctorul Justin Newman. A susţinut în S.U.A., Miami, examenul naţional necesar pentru a practica medicina chineză în 2007. În Caracas, Academia Naţională a Istoriei i-a publicat în 1993, cartea numită ZOOGNOSIS – Înţelesul Secret al Animalelor în Mitologie.

Cartea sa, Tratat de Navigaţie pentru Copii Medievali, publicată în 1981, la Centrul de Studii Simbolice din Caracas, a fost acceptată la Secţia de Cărţi Rare şi Manuscrise a Bibliotecii Naţionale din Venezuela. În prezent este profesor de Tai Chi la Holmes Place Health Club din Madrid, din 2007, după ce a fost profesor municipal de Tai Chi la Generalitatea din Barcelona, Spania, unde a fost instructor de diverse grupuri, la Olimpic Vall d’Hebron şi la Centrul Municipal Polisportiv Guinardo (2003-2004). În 2004 i s-a oferit postul de Director de Activităţi şi Director al Centrului de Studii Maya de la Arts & Minds Center in Miami, Coconut Grove, unde a stat din 2004 până în anii 2007, când se întoarce la Madrid. În prezent trăieşte în acest oraş. Este căsătorit cu Andreina Linares Jaua, arhitectă şi are doi copii, Daniela şi Marcos-Daniel.

10 februarie 2012// NR. 6

A plecat din România în 1975, în luna septembrie, ora 10 şi 10, dimineaţa. S-a întors în diverse momente ale istoriei ţării noastre, în 1981, 1983, 1987, 1999, 2004. În anul 1999, cu ocazia sfinţirii Bisericii din Lemn din Hatillo, Caracas, s-a întâlnit personal cu Sfinţia Sa, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi a discutat teme teologice şi religioase, în postura sa de teolog universalist. În acelaşi an (1999) este invitat de Televiziunea Română pentru a participa ca invitat special în programul TV “Surprize, surprize’’. În luna decembrie din acelaşi an călătoreşte la Pekin.

Muzeul Naţional din Pekin îi oferă o medalie omagială ca mulţumire pentru donarea unor reproduceri chineze de înaltă valoare. În Venezuela a fost invitat, în acelaşi an, 1999, de Ministerul Apărării, pentru a realiza ore specializate în cadrul temei numite Creativitate Emoţională şi Atenţia Publicului, Polimecanica pentru Ofiţeri şi ore de Limba Engleză, la diverse Şcoli ale Armatei Naţionale din Venezuela: ESINFA, ESCOELFA, CEMA – Centrul de Studii Militare Avansate, unde a profesat ca expert în Grafologie şi Semiotică. În acest domeniu a fost decorat şi a primit Diploma de Onoare a Centrului de Studii Militare Avansate CEMA din Caracas.

UNEY – Universitatea Naţională din Yaracuy, Venezuela, l-a ales ca Reprezentant del Rector pentru Europa (2000-2002), timp în care a realizat diverse activităţi culturale (relaţii culturale pentru doctoratul Honoris Causa al Universităţii Naţionale din Yaracuy, etc.) în Barcelona, Spania. Între timp, a fost recunoscut de mai mulţi căutători în domeniul spiritualităţii, ca maestru-ghid.

A fost Tutor Academic al multor studenţi de la universităţile naţionale din Venezuela (la mai mult de 100 de teze academice) şi a ocupat funcţia de Director Academic al I.U.PG.–ului, Institut Universitar de Studii Gerentiale din Caracas. (1998-1999).

Este directorul onorific al Centrului de Studii de Simbologie al Fundaţiei ALMATERIA din Caracas, încă din anul 1984.

A fost redactor la diverse reviste culturale din Venezuela şi Reprezentant al Ambasadei Finlandei la

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 43

10 februarie 2012// NR. 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Caracas, în cadrul căreia a organizat diverse conferinţe despre cartea naţională a Finlandei, KALEVALA. În anul 2000 a prezentat în Bogota Conferinţa Internaţională a Expoziţiei Itinerante “Kalevala în Lume”, invitat de Ambasada Finlandei. A fost omagiat în 1999 de către Ambasada Indiei pentru activităţile culturale realizate în cadrul culturii indiene în Caracas, Venezuela.

Prezenţă activă la viaţa ştiinţifică internaţională, participând în congrese ştiinţifice la Universitatea British Columbia din Vancouver, Universitatea Manchester, Universitatea Tulane din New Orleans, în Caracas, cu Marshall Mc Luhan (1977), etc.

A studiat cu Tzvetan Todorov, la Universitatea Centrală din Venezuela (1976), profesor al Centrului de Investigaţii Ştiinţifice din Paris.

Este Specialist în Teologie al Universităţii Catolice Andres Bello din Caracas, Venezuela (1997).

Multe din cărţile sale sunt citate în Google – Cărţi.

A fost asistent de studii pe lângă William Scott Wilson, în Japonia (2006), autorul multor traduceri de texte clasice ale culturii nipone. Acest autor îl citează în cărţile sale. La rândul său, traduce din limba chineză clasică, în 2009, celebra carte TAO TE CHING, A proiectat şi realizat conferinţe şi cursuri internaţionale timp de aproape treizeci de ani.

Una dintre ultimele sale activităţi academice, în Madrid, 2010, este participarea (împreună cu Prof.

Dr. Univ. M.T. Pajares, de la Universitatea Complutense din Madrid), lângă eminenţi traducători spanioli, ca Don Jaime Siles Ruiz, Don Luis Gil Fernandez, Don Carlos Garcia Gual y Don Jesus Victor Rodriguez Adrados, la Simpozionul de Traducere Clasică de la SEEC (Societatea Spaniolă de Studii Clasice), cu lucrarea Cazul Prefixelor în Heraclit.

Christian W.Schenk

şi

Marin Mincu

DREHUNG /(Rotaţie) Es packt uns eine verrückte Erdsehnsucht die Sohlen versinken in unsichtbaren löchern und wir wühlen blind mit den zähnen mit den Händen gierig nach dem süßen schlaf des warmen Leibs wir pflügen feuchte schollen über unseren mit Hanf gefütterten köpfen um – eine Schicht verwelkte blätter damit man das Gebrüll des Kindes das durch den Schlamm von jenseits watschelt nicht hört manch ein Rabe wacht über die Gegend hämmert von Zeit zu Zeit grausig auf zusammengepferchten Schädeln zwischen den Steinen des Himmels und den Knochen derer von unten langsam verfließt das warten in Gräsern SCHLECHTES ZEICHEN /(Semn rău) Jener vogel klopft an die Pforten in jeder weißen Nacht ihr weinen

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE erweckt die gespenster Alptraumgefolge jagen mich auf widrigen Feldern mit verkrampften kiefern schleppe ich mich bis zu dem folterplatz wo jeder die Antwort erwartet doch stöhnend zieh mich zurück und laufe zu meinem haus ich schließe mich ein stopfe das Fenster zu vernagelt die Türen und bis zum Morgen brülle ich erbittert dass die alten Mauern einstürzen und ich bleibe eingesperrt im brüllen

zu Boden krachend unter der schwere ihres gierigen Leibes verschlangen die frische schale ihrer eigenen Häutung ein tauber friede ließ sich nieder in Gerüchten die Stundenwaage verstummte in Domen und die Engel flohen aus dem Paradies

LEHM /(Lut) Schwarze Schweineherden kamen heraus um unter dem Mond die Knochen der anderen eingeschlafenen zu unserer zyklischen Auferstehung aufzuwühlen in tiefen rillen getreten durch den harten Lehm fließt das schimmlige Mark eine grüne Schilfinsel die Würmer mästen aus denen das Gras sprießt nach langem aufgehen wie verleugnete Lebewesen unsere weiße Gebeine ohne Mark sind kosmische kernschalen EROS /(Eros) Die Jungfrauen auf meinen spuren haben auf einmal fluten gebildet aus Gräsern überschwemmen sie die Städte die Schlangen schmorten in der sonne mit den jungen saugten sie dieselbe milch die Wölfe mischten sich unter Schafe die Lämmer vergaßen das Muttereuter mit schnauzen fest gerichtet auf die Milchstraße trank ohne scheu Regenbogen die Heuschrecken fielen

10 februarie 2012// NR. 6

ANA BLANDIANA DIE REIHE /(Şirul) Die Worte überqueren die Straße Wie eine Reihe von Waisen Aus dem Kinderheim, Jeder mit Fäusten verkrallt In die Kleider des Vordermanns, Mit der einzigen Sorge Nicht einander Zu verlieren.

ERDE /(Pământ) Dieser Körper Den auch Liebkosungen Verwunden, Mit Schultern aus denen die Flügel Aufgaben zu wachsen, Ist das einzige Stück Erde Wo ich mir ein irdisches Reich Bauen kann.

Wenn ich dich verliere, Zartes Universum Vergänglicher als das Blatt,

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Zartes einstündiges Imperium Geleitet nur vom Glück, Könnten meine Engelsarmeen Beim Versteckspiel Deinen Platz einhalten?

IN MEMORIAM /(In memoriam) Wie wird der Wind Fähig sein Die Sterne im Herbst Zu schütteln; Wie wird der Herbst Fähig sein Die Sterne im Himmel Zu verwelken; Wie wird der Himmel Fähig sein Vom Vorübergehen der Zeit Zu schwanken Und auf die Schnauze fallen; Wie wird die Zeit Fähig sein Vorüberzugehen Für immer?

RUSS /(Funingine) Woran denkst du, wenn du einen mit Ruß Verschmierten Erzengel siehst?

An die Stratosphärenverschmutzung, klar.

Und an was noch?

An die Gewohnheit der Engel Sich überall einzumischen.

Und an was noch?

An die Öfen, die im Frühling zu rauchen Beginnen und sich verstopfen.

Und an was noch?

Oh, wenn ich so richtig nachdenke, Ein mit Ruß verschmierter Erzengel Könnte auch ein Erzengel sein, Der sich angezündet hat

10 februarie 2012// NR. 6

Und vergaß, dass er nicht brennen kann...

DEFINITION /(Definiţie) Ein Blatt sollst du sein Und gezwungen Dich gleich Anderen Blättern zu benehmen, Obwohl du verstehst Und sogar was anderes, Ganz verschiedenes, Kannst; Tatsache, aus der du - Verblüffend Nicht den Schluss ziehen sollst, Dass du anders als die Blätter bist, Sondern dass sie, die Blätter, Anders sind als sie selbst.

Sieh da, eine Definition.

DER MUT /(Curajul) Ich seh‘ mir meine Hände an: Ästchen auf denen Die Blätterlider noch nie Gezwinkert haben; Flügelspitzen auf denen Die Federn noch nie Den Mut hatten zu wachsen; Und nicht mal die Krallen Waren imstande, an den Spitzen Zu keimen wie zarte Raubtierknospen.

Ich seh‘ mir meine Hände an Wie Buchstaben Die nicht den Mut haben Aus sich allein Ein Wort zu bilden. (va urma)

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Iubirea mea ca focul de napalm Se stinse, sunt precum Ulise Ce, după multe rătăciri, cuprins de dor Revine în Ithaca, muritor.

Poți cere iubire?

Cel care plânge, Cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută, se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră.

Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o literă, Un semn pe un cer de lut.

Poți cere lumii iubire?

Poți cere orice, Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne.

Sunetul 142 Iubirea mea a fost greșeala mea, Nu o privi ca pe o dramă, În viață, știe orice haimana, E totul trecător, nu bagi de seamă Şi ești deja albit, ceva mai calm, Din artă faci un mit, din vorbe- vise,

ION POPESCU BRADOSCHI Despre singurătate În palatul cu dulci dorinţe, pictorul rătăceşte printre umbre crucificate.

- Regina mea! strigă el, alegerea am făcut-o lumea pe care am adorat-o şi-a luat o tristă înfăţişare, eu mai ascult doar frânturi de poeme şi îmi port pedeapsa îmbrăcat în hainele deşertăciunii.

Nimeni nu pare să-l asculte, nopţile stau ascunse în timpuri trădate, uitate şi câteodată lacrimi picură din înalturi.

El priveşte mirat cum stele plâng sau poate este doar o capcană în care a fost prinsă durerea?!

- Regina mea, strigă pictorul, iartă-mă am pierdut lupta şi acum nimeni nu mă mai ştie oştile puternice ale amintirilor m-au părăsit.

Deodată o herghelie de cai vrăjiţi trece în goană precum o condamnare la viaţă sau moarte apoi un sunet de flaut alină tăcerea, pe scara dinspre speranţă coboară regina albastră glasul ei se transformă în cor de îngeri - Cavalere bine te-am regăsit,

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 47

10 februarie 2012// NR. 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şopteşte stăpâna dintâi, nimeni nu este singur chiar dacă bate la porţi şi nu i se deschide, cum nici în faţa morţii nu e singur.

Ai împărţit iubirea cu slujitorii de la curte şi ei te-au săgetat cu ură şi uitare, dar tu ai zâmbit şi-ai iertat, ai chemat cerul pentru împărăţia întreagă, ai transformat culorile în păsări cântătoare şi pe mine m-ai chemat deseori nu ţi-am răspuns, dar acum văd că nu eşti singur: drept dovadă mantia ta de lumină dar de la Dumnezeu atunci când ţi-ai împreunat mâinile şi te-ai rugat pentru izgonitorii tăi.

Ştefan Oană CURCUBEU ROTUND Ce-ar face curcubeul dacă ale sale capete cu pletele înfipte în depărtări s-ar iubi ?

AMFORA Cu două brațe amfora sprijină cerul din dreptul inimii iubindu-l, inimile noastre îmbrățișate ascund o amfora care respiră purtată de brațe într-un nou început, privirea ta descoperă cerul cu inimă, respirându-l AZI De ieri, îmi va fi dor și mâine caută-n poimâine prezentul fără nici un nor din tine De nincăieri tu să îmi vii voi fi niciunde și mereu fără de spații fumurii, oriunde-n gândul tău Noaptea se lasă crudă-n zi și săptămâna-n dulce lună de ieri îmi va fi dor

Ar răsări auroră după fiecare ploaie cu bucuria îmbrăţişării culorilor de stele ca un imens cerc

şi ştii ce mă aprinde, zână bună!

Moebius . ***

***

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte, Mai aproape de tine, mai aproape de mine, În paşi de dans - prin timp înlănţuiti -valsăm zâmbind, într-un balans continuu treci prin viaţă.

Irina Lucia Mihalca Mai aproape de tine, mai aproape de mine...

" Iar degetele mele, de departe, se vor împleti în părul tău " Ismail Kadare

Oamenii sunt pereni, din seva lor vor renaşte noi forme luminoase!

Muşti din azur. Pe un bob de grâu roua a impregnat rugăciunea sufletului, Prin timp, ecoul străbate dorinţa albă a iubirii.

Paşii tăi spălaţi de valuri am să ţi-i îmbrac în flori, Flori ce cresc pe-aceste maluri! În fiecare omul îşi lasă bucăţi din suflet. Printre clipele trecătoare, mesageri ai luminii ne însoţesc prin viaţă să-i înţelegem frumuseţea.

Speranţa e în fiecare iniţială, în semnele presărate pe aleile pe care paşii ne poartă, în mugurii înfloriţi de cuvinte-lumină.

Sufletul ţi-a rămas agăţat, undeva, între tine şi cer.

Ninge iubirea acoperindu-ne inimile cu fulgi mari, Printre hainele iluzoric parfumate simţi intensa trăire, printre sincope doar regăsirea trupurilor. Astăzi, o parte din tine s-a risipit undeva. Şi ieri cum teai simţit?

Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte, Mai aproape de tine, mai aproape de mine, Ne separăm de lume, alegem culorile, ne pictăm tabloul.

Nu-ţi fie frică, ia-mă de mână, iubeşte clipa! Într-un amurg al zeilor perisabili, al unei iubiri pierdute de destin, dragostea biruie timpul şi spatiu. Într-un peisaj îngheţat, povestea venită din lumea reală şi vie aduce fiorul iubirii eterne.

Rămâne aici doar până ce-şi duce la bun sfârşit legământul.

Inscripţie pe o piatră Cerul s-a înnegrit de atâtea deziluzii, frunzele nu mai zboară, timpul s-a plictisit de sine, de tine, de mine...

Prea obosit să mai strigi, singur şi pustiu eşti, nu va mai fi nimic, doar morţii ce speră, nici iarba ce-ai atins, nici lacrima ta, nici amintirile noastre... Nu va mai fi nimic!

Ochii tăi, ochii mei, această ploaie rătăcită din noiembrie într-o zi de primăvară... În geamuri, imaginea ta va fi spălată, surâsul meu la fel...

Nu va fi mâine, nici ieri,

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 49

10 februarie 2012// NR. 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În oarbe oglinzi, iubirea noastră va ţipa, copiii nu vor mai avea părinţi, nici cerul albastru nu va mai fi, doar Moartea senzuală ne va zâmbi...

Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne, în rest nişte cruci!

Cruci şi pietre, inscripţii şi ceva litere, Ascultă timpul lor - picăturile ce curg pe clavirul anilor!

Cruci de lemn, albite de timp, peste movile, pietre spălate de vreme şi lacrimi, multe pietre, în multe straturi!

Pietre care zac pe inimi şi le apasă, fără repaos roţile Timpului se rostogolesc, Să spargem în două clepsidra ca din ea să iasă somnul adânc!

Priveşte inima mea cu inima ta...

Mădălina Vlăsceanu Mâinile tale Mâinile tale se-mpletesc în părul meu ca și când vântul singuratic s-ar fi decis, în sfârșit, să-şi invite iubita-pădure la jocul erotic al nunții promise de veacuri.

Mâinile tale îmi închid uşor ochii, îmi acoperă cu grijă pleoapele ca și cum valul spart la mal ar încerca o-ntrebare, al cărui răspuns l-am şti numai noi, şi l-am şopti unul altuia doar peste umăr de lume.

Mâinile tale îmi dezmierd cu tandrețe sânii, parcă-ncercând o nouă formă, ca și cum statuia ingenuă a zeiței iubirii nu ar fi fost destul modelată de artistul său mărunt şi grăbit. Şi tot mâinile tale zăbovesc, creează, pătrund, ca și cum trupul meu ar fi doar un organ extensibil al trupului tău, ca și cum mâinile tale ar fi mâinile mele şi invers… Şi iarăși mâinile tale…

Under A Brooklyn Moon- Jeff Rowland

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Albrecht Dürer18 şi

(1498), Museo del Prado, Madrid

Albrecht Dürer, autoportret,

(continuare din nr. precedent)

POVESTEA picturii sale „Mâini împreunate pentru rugă“

Mâini împreunate pentru rugă

Există multe reproduceri în cărţi şi reviste creştine, în tablouri sau pe calendare de perete cu conţinut biblic în care apar „mâinile împreunate pentru rugă”, creaţia marelui pictor, desenator şi gravor german Albrecht Dürer (1471-1528). El s-a remarcat printr-o compoziţie complexă şi 18

http://ro.wikipedia.org/wiki/Albrecht_Durer

10 februarie 2012// NR. 6

clară, prin plasticitatea formelor, vigoarea şi perfecţiunea desenului. Reprezentat prin stampe care se găsesc şi în muzeele din ţara noastră, el s-a făcut remarcat prin numeroase gravuri inspirate din subiecte religioase, cum ar fi: „Cei patru apostoli”, „Cavalerul, moartea şi diavolul” şi altele. În ceea ce priveşte celebrul tablou „Mâinile împreunate pentru rugă”, el ar fi luat fiinţă în felul următor: Dürer a avut un bun prieten încă din copilărie.

Ambii au avut şi talent şi pasiune pentru pictură.

De aceea ei au hotărât împreună să plece la Nürnberg şi să înveţe în renumita şcoală de pictură din acel oraş.

Dar cei doi proveneau din familii sărace şi nu dispuneau de banii care erau necesari pentru şcoală şi pentru întreţinerea zilnică. Totuşi în doi, ei s-au hotărât că pot face lucrul acesta, şi anume ca unul din ei să meargă la lucru ca să câştige banii necesari, pentru existenţa ambilor, în timp ce al doilea se va duce la şcoală. Iar după aceea, situaţia urma să fie inversată.

Prietenul lui Dürer i-a spus atunci: „Tu eşti mai talentat, deci te duci tu primul la şcoală, iar eu voi munci pentru amândoi”.

Lucrurile s-au întâmplat întocmai, iar Dürer a făcut mari progrese la învăţătură. Când aproape îşi terminase studiile, s-a întors într-o zi vesel acasă. L-a găsit însă pe prietenul său stând trist la masă.

Ca să-l încurajeze, Dürer i-a spus: „În curând eu sunt gata cu şcoala. Apoi vine rândul tău. Să n-ai nicio grijă căci eu voi munci cu aceeaşi credincioşie pentru tine, cum ai făcut şi tu pentru mine”. Dar prietenul său îi arătă mâinile lui desfigurate de o muncă grea şi răspunse: „Albert, asta nu va mai fi posibil. Uită-te, mâinile mele s-au înăsprit de muncă, astfel că niciodată ele nu vor putea să mai mânuiască un penel gingaş”.

Atunci Dürer a fost atât de impresionat de jertfa prietenului său încât el i-a pictat mâinile

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lui. Şi astfel, ele ni s-au păstrat sub forma unui tablou impresionant. Acel prieten din copilărie a făcut să fie posibil faptul ca Dürer să devină un pictor mare.

Există mulţi oameni care muncesc, se roagă în tăcere şi aduc jertfe, contribuind astfel ca Dumnezeu să poată face lucrări mari prin cei puţini aleşi şi care şi-au câştigat un nume în această lucrare. Abia în veşnicie toate aceste lucrări vor fi date pe faţă. De aceea, nu pierde curajul şi rămâi mai departe credincios, chiar şi atunci când lucrările tale nu sunt văzute de alţii.

Albrecht Dürer, autoportret (1500), Alte Pinakothek, München

10 februarie 2012// NR. 6

Pictorul şi ploaia este toamnă în fiecare dintre noi plouă peste birtul vechi și tainicul amurg pictorul își plimbă nevrozele în orașul cum o capcană pentru dureri și animale plăsmuite din frunze vestejite zboară peste moarte și amintiri bolnave felinarele negre par la fel de înalte ca tăcerea plouă peste orizont și peste orașul ce seamănă cu o rană nevindecată păstrată într-un sicriu de plumb plouă peste vedenii de strămoși uitați în albumul din noaptea de dincolo de noapte de mulți ani păianjenii au cotropit atelierul sau poate închisoarea culorilor neputincioase șevaletele sunt spânzurători într-o fântână adâncă pictorul cheamă printre lacrimi ultima clipă paznicul de cimitire s-a ascuns în zădărnicie năluca unui câine își înfige colții de piatră în umbra unui trup fals ce gonește angoasele trăsura ce poartă scrisoarea îngălbenită și melancoliile ucide animalul sălbatic și timpul pictorul schițează ca pentru-ntâia oară viitorul anotimp plouă în cimitirul cu șapte cruci albastre săpate în muntele ce acoperă cerul este toamnă în fiecare dintre noi…

Albrecht Dürer, Adoraţia Sfintei Treimi (1511), Kunsthistorisches Museum, Viena

Jeff Rowland – ulei pe pânză

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Luan Topciu PARADIGMELE DORULUI... (continuare din nr. 5) a) BALCANII CA SPAŢIU CULTURAL

Spaţiul-matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să fie un pervaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare, bunăoară popoarelor balcanice.

Lucian Blaga

Putem vorbi oare de un spaţiu cultural comun în Balcani? Această scurtă întrebare ar părea să ridice o problemă simplă la care s-ar putea răspunde simplu prin da sau nu. Răspunsul ar putea fi afirmativ pentru cei obişnuiţi a-şi reprezenta Balcanii prin stereotipuri convenţionale, şi în consecinţă, echivalează un presupus “spaţiu cultural balcanic”, cu caracter pasional.

Starea de dezordine şi simţământul de neorânduială asociate acestei regiuni a lumii - toate diferenţiază sud-estul european de normele vieţii civilizate din Europa de nord-vest. Însă, tot atât de bine, răspunsul poate să fie şi negativ. Cum şiar putea oare cineva imagina că într-o regiune, care de-a lungul istoriei sale a devenit sinonimă cu dezbinarea şi confruntarea violentă, ar putea exista un spaţiu cultural comun. El se poate defini prin aceea că elementele culturale sunt comune şi fac parte dintr-un sistem comun de gândire şi valori.

10 februarie 2012// NR. 6

În lucrarea lui L. Blaga, Spaţiul mioritic, găsim o aplicare a teoriilor pe care autorul le-a formulat în studiile antecedente, o aplicare la realitatea şi fenomenul cultural românesc. Aşa cum observă G. Călinescu, Blaga este “cel dintâi care a încercat să ridice un sistem filozofic integral, cu ziduri, cu “cupolă” şi să dea acestei filozofii o aplicare la realităţile naţionale”. Este pentru întâia oară când stilul românesc e privit prin prisma filozofică şi în cadrul unei filozofii a culturii, pentru întâia oară când e încadrat într-o viziune filozofică despre cultură. Blaga vorbeşte despre un orizont spaţial şi despre accente sufleteşti pe care orizontul le dobândeşte din partea unui destin uman, al unui destin alcătuit din anume duh şi din anume sânge, din anume drumuri, din anume suferinţi. Blaga vorbeşte despre orizontul spaţial al inconştientului, care, după părerea sa, este o realitate psiho-spirituală mai adâncă şi mai eficace decât ar putea să fie vreodată un simplu sentiment. Orizontul spaţial al inconştientului poate dobândi cu adevărat rolul de factor determinant pentru structura stilistică a unei culturi sau a unei spiritualităţi, fie individuale, fie colective, pe care el îl numeşte spaţiu-matrice.

Orizontul spaţial inconştient nu e o simplă corespondenţă a peisajului ambiant, e ceva mai mult: e corespondenţa unui spirit, în cazul de faţă orizontul “spaţiului mioritic” e corespondenţa unui spirit care îşi are “suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfărşit”. În realitate “spaţiul mioritic”, orizontul unui spaţiu ondulat, exprimă articulaţiile unui suflet ce „suie” o nădejde şi „coboară” o deznădejde, exprimă spaţiul ondulat în alternanţa de reliefuri ce le implică, exprimă orizontul inconştient al unui suflet în permanentă alternanţă de accente, în permanentă alternanţă de naturi ale stărilor sufleteşti, ale sentimentelor ce le încearcă. Alternanţa “deal-vale” ce străbate o doină, nu e o simplă oglindire a peisajului ambiant; acesteia îi corespunde o alternanţă de stări

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sufleteşti: melancolia aici mai grea, aici mai uşoară; aici pesimismul unui destin implacabil, aici optimismul unei posibile scăpări de sub fatalitatea lui.

"Spaţiu - matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să fie un pervaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare, bunăoară, popoarelor balcanice (s.n.). Fireşte - scrie savantul român în studiul său, - pe noi ne interesează fenomenul românesc. Deocamdată trebuie să facem abstracţie de toţi vecinii, şi mai ales de problema în ce măsură aceşti vecini au fost contaminaţi de duhul spaţiului nostru."19 Deşi autorul face abstracţie de concordanţele posibile ale acestui spaţiu cu celelalte popoare balcanice, scopul lui este conturarea unei filozofii naţionale. În încercările sale de a găsi o geografie a orizontului spaţial al inconştientului, el simte nevoia să se extindă în meleagurile balcanice. De altfel, Blaga se va exprima: „Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia plaiului. Această nostalgie neînduplecată a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aci mai departe până-n Moravia, sau invers, şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până în Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient. În veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al formaţiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea nici un fel de patrie, plaiul, sfântul plai, sancţionat de un anume sentiment al destinului, îi ţinea loc de patrie.“20 Blaga, în încercările sale teoretice de a prezenta orizontul spaţial al inconştientului, lasă o uşă deschisă pentru un asemenea spaţiu la popoarele balcanice. Popoarele balcanice, cu mici intervale de separaţie, au trăit aproape întotdeauna laolaltă. Sub forma dominaţiei mace19

Lucian Blaga,”Despre dor”, În volumul “Triologia culturii”, Bucureşti, 1944. p.56.

20 Lucian Blaga, ibidem.

10 februarie 2012// NR. 6

donene, romane, bizantine sau turceşti, aceste realităţi au impus lumii balcanice, aproape totdeauna, ritmul unei respiraţii unitare.

“La Péninsule Balkanique présente une composition ethnique d’ une variété sans pareille en Europe et même dans le reste du monde. Des couches albanaises, aroumaines et slaves qui s’ étendent jusqu’ au coeur de la Gréce; une immigration grecque à travers la Thrace, la Macédoine et l’Epire jusque dans l’Albanie méridionale et le long de toutes les côtes; des infiltrations bulgares dans les plaines de Valachie et des infiltrations roumaines jusque dans les vallées des Balkans et au centre de la vielle Serbie; ce ne sunt là que quelquesuns des aspects de cette mosaïque de races que l’on rencontre aujurd’hui dans la Péninsule. Dans certaines régions – comme par exemple en Albanie et en Macédoine – on truve, les uns à côté des autres, des villages 21 slaves, grecs, aroumains, albanais et turcs.”

„Lucian Blaga şi Mircea Eliade constituie doi termeni de referinţă nu numai pentru meditaţia românească asupra culturii”22, dar şi pentru meditaţia balcanică asupra culturii. Blaga, în postura de teorician literar defineşte opera literară ca pe un «cosmoid», aducând în acelaşi timp precizări decisive pentru studiul metaforei. „Poetul şi filosoful îşi clădeşte opera pe conceptul unghiular de gândire mitică teoretizat în volumul „Daimonion” (1926), pentru a fi reluat în cunoscuta „Triologie a culturii”(1935). Pornind de la poziţia geo-politică, Blaga subliniază caracterul de sinteză al culturii române şi pe de altă parte, dezvoltarea acesteia în salturi recuperatoare.

Cultura franceză se oferă ca „model” spre deosebire de cultura germană ce a avut necontenit gustul „individului” şi al „particularului”.

Dacă influenţa culturii franceze se consideră modelatoare, cea germană, spune Blaga, este de tip catalitic, în sensul că ea a avut „mai puţin 21

Victor Papacostea, “La peninsule balkanique et le probléme des études comparées”, Balcanica, NCMXLIII, Bucureşti, martie 1944, p. 14.

22 Mircea Muthu, “Alchimia mileniului”, Lucian Blaga în “orizontul” cultural sud - est european, Editura “Cartea Românească”, Bucureşti, 1989. p.20.

10 ibidem.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

caracterul unui model de imitat, cât caracterul unui apel la propria fire, la propriul duh etnic. Or, momentele de ecloziune din literatura română sunt prezidate de întâlnirile intermitente cu valorile culturii germane. Altfel spus, latura mediteraneană, solară, se întâlneşte cu cea nordică, nocturnă, în sinteze cum sunt creaţia lui Eminescu, sau mai târziu, a lui Blaga însuşi. Cele două tipuri de sensibilitate se întâlnesc însă pe fondul rezistent al unei sensibilităţi populare (ţărăneşti). Locul său geometric, ar fi satul arhaic, considerat ca un „centrum mundi”, etern, neschimbat de istorie. Această absolutizare a funcţiei satului atemporal este dublată de interesul poetului şi filozofului pentru mituri, explicându-se, în parte, deschiderea sa către literatura expresionistă a timpului, ca expresie a forţelor „elementare” şi „anonime” pe care Blaga le regăsea, de altfel, studiind expresionismul sui generis din arta bizantină sau indiană.23 Blaga a înlesnit recunoaşterea perimetrului larg al interesului pentru creaţia populară pe care el l-a demonstrat, de altfel, în ansamblul activităţii sale. În iunie 1937, cu prilejul discursului de recepţie la Academie, făcând elogiul satului românesc, cel care, pe urmele lui Goethe, căutase „fenomenul originar”, elogia acum „satul-idee”: „Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită”24 „Blaga va reveni la această accepţie de „satmodel”, de „sat idee” consevator şi impermeabil la civilizaţia modernă. Născut la sat, Blaga îl va

considera întotdeauna ca pe un loc privilegiat: „Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic”.25 Satul rămâne, împreună cu folclorul său, izvorul dintotdeauna al activităţii româneşti, concluzie la care Mircea Eliade subscrie extinzând în acelaşi timp cercetarea întregului sud-est european.(s.n). Cred că Blaga nu se înşală, numai că sursa creativităţii româneşti are o altă explicaţie, mai plauzibilă:

2424

25

Lucian Blaga, “Elogiul satului românesc”, discursul de recepţie la Academia Română.

„La culture folklorique est nourrie de ce que j’ai appel le christianisme cosmique, c’est-a-dire un christianisme où l’élément dogmatique se devine à peine”.

În acelaşi Jurnal, Eliade observa că „Singur ţăranul Europei Orientale a păstrat dimensiunea cosmică a creştinismului”... ţăranii din Europa orientală au înţeles mult timp creştinismul ca „o liturghie cosmică” convingere hrănită de „sentimentul solidarităţii cu ritmurile cosmice”. Creştinismul cosmic este deci „dominat de nostalgia după o natură sanctificată încă înainte de prezenţa divinităţii”.26 Această importanţă a folclorului, a mitului, a ritmurilor cosmice, în sfârşit a „satului idee”, „a nostalgiei după natura sanctificată” sunt prezente mai mult sau mai puţin pe mai toate meleagurile balcanice.

O abordare posibilă, în sprijinul ideii de “spaţiu spiritual comun balcanic”, ar fi cea antropologică, o încercare de a recupera valorile comune şi credinţele aşa cum sunt ele exemplificate în comportamentele şi formele expresiei simbolice la origini. Antropologii şi cercetătorii folclorului au examinat de multă vreme obiceiurile sau cadrele

26

Mircea Muthu, ibidem. ibidem

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE normative comune mai ales la populaţiile de ţărani din diverse regiuni ale Balcanilor.

Un exemplu important, de pionierat, a fost cercetarea pe teren a lui M. E. Durham la începutul secolului al XX-lea, în cadrul căreia au fost inventariate obiceiuri comune care nu ţineau seama de diferenţele religioase dintre culturile tribale creştine şi musulmane din Albania, Bosnia şi Muntenegru. Pe de altă parte, abundă datele etnografice privitoare la motivele balcanice comune în arta populară decorativă, în poezia şi baladele populare, precum şi un mare număr de proverbe comune. Pe baza acestor mărturii etnografice se poate construi o argumentaţie plauzibilă în sprijinul unui sistem de valori comun în Balcani. Această bază comună a fost pusă la îndoială nu atât pe baza veridicităţii dovezilor empirice sau a unor principii metodologice, ci mai degrabă pornindu-se de la pretenţiile şi contrapretenţiile naţionaliste legate de caracterul etnic “autentic” al formelor de expresie populară simbolică.27 Legaţi inextricabil, din punct de vedere geografic, de Europa, dar constituiţi, din punct de vedere cultural, ca “altceva”, Balcanii au devenit cu timpul obiectul a numeroase frustrări culturale, politice şi ideologice, ajungând să reprezinte summum-ul trăsăturilor negative şi reperul care a servit construcţiei, prin contrast, a imaginii pozitive şi automăgulitoare a “europeanului” şi „occidentalului”28.

Aproape în toată Peninsula Balcanică - întocmai ca o punte de legătură există elementul românesc prin prezenţa aromânilor. Despre existenţa românilor balcanici vorbesc cronicarii bizantini şi cronicarii români. Miron Costin, în Letopiseţul său, a fost primul care i-a pomenit: „Sunt dara

10 februarie 2012// NR. 6

aceşti cuţovlahi (cum le spun vecinii lor, şi încă cu dânşii am vorbit) nu mai osebiţi nici un chip, nici în une obicee, nici în tărie şi faptura trupului decât românii aceştia, şi limba lor românească a acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu această proastă grecească şi turcească; pentru că foarte puţini, cum s-au zis, au rămas la nişte munţi trăgându-se de locuiesc, care se întind în lung de lângă Ianina a Pindului până spre arbanaşi lângă Elbasan unde zic, în sate numai locuind /.../ şi locurile unde locuiesc le zic Vlahia, iar ţării acesteia îi zic Vlahia cea mare”. În Istoria românilor din Peninsula Balcanică (Albania, Macedonia, Epir, Tesalia). N. Iorga îi defineşte astfel: “Români din Pind - odinioară şi din Balcani - care poartă în istorie, ca şi fraţii lor de la Dunăre şi Carpaţi, numele de vlahi, pe care li-au dat bizantinii, ca şi germanii, slavii şi maghiarii, şi care numesc dar numai unii dintre dânşii, aromâni sau armâni, formează o parte desfăcută, izolată în mai mare parte, deznaţionalizată şi impiedicată prin vicisitudini numeroase de a forma un stat deosebit, a romanităţii din Orient”29. Mai departe tot el explică originea acestora: “ ...ei s-au coborât din nord spre Adriatica, din Albania, unde unii dintre dânşii au rămas până în zilele noastre, în vecinătatea imediată a Durazzului, precum şi în Epir, unde între Ianina, Grebena şi muntele Gramos, ei formează încă majoritatea populaţiei şi pe cele două povârnişuri ale Pindului, de la muntele Gramos până la Agrafa. Şi aceasta nu s-a putut întâmpla decât în momentul invaziunii slavilor, căci aceşti români păstrează teritoriul rămas supt autoritatea împăratului. Această migraţiune din teritoriul slav în teritoriul grec este dovedită prin numele chiar de “vlahi” dat de bizantini românilor “30. Filologic se consideră că dialectul aromân prezintă aceeaşi structură a

27

Paschalis M. Kitromilides, “Mentalitatea Balcanică: istorie, legendă, imaginaţie”. În revista “Secolul 20”, 7-9, Bucureşti 1997, p.77 28 Maria Todorova, “Balcanii: de la descoperire la invenţie”. În revista”Secolul 20”, 7-9, Bucureşti, 1997. p.92.

29

Nicolae Iorga, “Istoria românilor din Peninsula Balcanică (Albania, Macedonia, Epir, Tesalia etc.,)” , Bucureşti, 1919. p.3 30 Ibidem. p.4-5.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE limbii latine ca şi limba română ceea ce este o dovadă că ambele au avut aceeaşi evoluţie istorică şi tendinţe cu aceea a românilor de pretutindeni, deci spiritualitatea românescă este unitară pe întregul spaţiu balcano-carpato-dunărean.

Merită să amintim numai faptul că în dialectul aromân se găseşte cuvântul “dor” cu tot spectrul semantic (lucru abordat într-un alt capitol) şi o bogată literatură legată de acest cuvânt şi motiv.

Acest spaţiu spiritual este conturat geografic cu mult timp în urmă.

O parte din regiunea sus-menţionată pare a se afla pictată într-una din cele mai importante opere bizantine, anume Alexiada a Anei Comnena.

Cronica acestei opere cuprinde la un moment dat ceea ce autoarea numeşte “Descrierea Munţilor Balcani”: „Acest Haemus este un munte care se întinde pe o lungă suprafaţă aşezat paralel cu Rodope. Începe de la Pontul Euxin şi îndepărtându-se puţin de cataracte, se întinde până în Illyricum; cred că, deşi este tăiat de Marea Adriatică, se ridică din nou pe malul dimpotrivă şi se sfârşeşte în pădurile hercynice. De ambele părţi ale sale locuiesc neamuri multe şi foarte bogate, la nord-dacii, la sud-aceiaşi traci şi macedonii”31.

Dacă Alexiada, fiind recunoscută şi clasificată prin stilul literar al lecturii ca o operă de genul Iliadei lui Homer, ar putea să trezească îndoieli asupra rigorii ştiinţifice, ni se pare mai mult decât coincidenţă faptul că Vasile Pârvan, istoric şi arheolog, face următoarea descriere, similară cu cea a scriitoarei bizantine: „Pe toată coasta Pontului stâng, de la Bizanţ până la gurile Dunării, iar în interiorul continentului până către Dunărea panonică şi macedonicul Axios locuiau Thracii. Şi anume, de la Propondidă până la Haemus, triburi

31

Ana Comnena “Fontes Historiae Daco-Romaneoe” vol III, Editura Academiei Române, Bucureşti 1975, p.119.

10 februarie 2012// NR. 6

odrysice, de la Haemus la Dunăre, Geţii cei nemuritori”32.

Karl Krumbacher scria că „Toate popoarele Peninsulei Balcanice, împreună cu insulele înşirate în est şi vest şi cu o mare parte din Asia Mică, le putem cuprinde într-o mare unitate culturală, al cărei fundament istoric îl constituie fostul Imperiu Bizantin, iar cimentul religia ortodoxă"33.

Despre această convieţuire milenară se vor pronunţa în operele lor şi multe alte personalităţi ale culturii române printre care A.D. Xenopol, Nicolae Iorga şi B.P. Haşdeu. Datele multiple puse la dispoziţie de ei şi de toţi cercetătorii care, mai mult sau mai puţin, au adus o contribuţie în desluşirea unor raporturi de vecinătate strânsă, duc toate la o concluzie de ordin spiritual. „Convieţuind în strânsă interdependenţă, de cele mai multe ori în cadrul aceluiaşi sistem economic, administrativ şi politic, practicând un necontenit schimb reciproc de valori materiale şi spirituale, popoarele balcanice au căpătat, pe lângă diferenţele specifice, caracterele comune ale unei „mari familii umane”, sensibile la toate manifestările istorice”34.

(Despre concordanţe folclorice – în nr. viitor)

32

Pârvan Vasile, “Gânduri despre lume şi viaţă la grecoromanii din Pontul Stâng”: Comunicare ţinută la Academia Română, Bucureşti 1920, p.17-18.

33 Karl Krumbacher, Byzantinische Zeitschrift, 8, 557, vezi E. Çabej, “Studime gjuhësore”, Rilindja, Prishtinë, 1975.

34 Cornelia Papacostea – Danielopolu, “Civilizaţia românească şi civilizaţia balcanică”, Editura. Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 16.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LUCIAN GRUIA BISERICA DIN ADÂNCURI (Continuare din nr.5)

Săcălaia, august 1997 Vâslesc surescitat spre locul revelaţiei mele de acum un an. Am aşteptat trei zile la Dej ca să se înnoreze, m-am îmbrăcat ieri seara ca o paparudă (cu hainele ponosite, descoperite în cufărul de zestre al mamei) şi iată că Dumnezeu m-a ascultat. De cum m-am trezit astăzi, dis de dimineaţă, a început să burniţeze. ‘’Pe-aci ţi-e drumul băiete!’’ - mi-am zis luând din bufetul bucătăriei cheile maşinii - conform înţelegerii încheiate din timp cu nevastă-mea, căreia i-am mărturisit revelaţia anterioară avută pe Lacul Ştiucilor, mi-am aruncat bagajele în Dacie şi ţuşti spre Săcălaia.

La Bucureşti, ameninţat zilnic cu restructurarea, nu am avut dispoziţia necesară pentru a scrie legenda bisericii din adâncuri. În drum spre Gherla am condus imprudent, angajându-mă în depăşiri hazardate, totuşi am ajuns cu bine, dar la gara municipiului puşcăriaş mi s-a înfundat. Şoseaua spre Sic traversează linia ferată şi bariera era coborâtă. Am ieşit din maşină înjurând, mi-am aprins pipa umplută cu tutun olandez (pe care mi-o permit o singură dată pe an, în concediu, întrucât costă 50 de mii de lei pachetul), pufăind ca o locomotivă cu abur. A mai trecut şi un marfar nesfârşit, apoi un personal anchilozat, în sfârşit am scăpat înnebunit.

Ajungând damblagit la Săcălaia, am avut surpriza să constat că prietenul meu, cabanierul, m-a recunoscut:

10 februarie 2012// NR. 6

- Bine aţi venit! Ce s-a întâmplat? - m-a întrebat cabanierul sesizându-mi surescitarea.

- Daţi-mi repede o barcă, e o vreme perfectă pentru pescuit şi fiind înnorat, poate o rază de soare va străbate perdelele norilor dezvăluindumi iar imaginea bisericii din adâncuri, pe care o visez în fiecare noapte! - i-am răspuns emoţionat.

- Nu aţi uitat-o? Lăsând legenda la o parte, sper să prindeţi mai mulţi peşti decât anul trecut - mi-a replicat el.

M-am aruncat în barcă dând din cap fără să răspund şi iată-mă în drum spre locul făgăduinţei.

Nu-mi întind undiţele, îmi pregătesc aparatul de filmat. Aştept, aştept. Mă rotesc prin mijlocul lacului în dreptul cărării enigmatice dintre trestii. În sfârşit poarta norilor se deschide, razele soarelui luminând adâncurile. Filmez. Se văd foarte clar ierburile subacvatice. Biserica nu se mai arată…. Spărtura cerurilor se închide subit.

Ca şi anul trecut începe ploaia. Mă întorc dezamăgit la mal. ‘’Biserica din adâncuri nu vrea să mi se arate deoarece nu i-am scris povestea?’’

Ancorez la debarcader, pornesc cu maşina spre cârciuma din Sic. Nu-l văd pe Joska-bácsi. Cârciumarul mă lămureşte: - A murit anul trecut. S-a înecat în lacul Săcălaia. A lăsat cu limbă de moarte ca să fie îngropat cu medalionul de care nu s-a despărţit niciodată. E înmormântat în cimitirul din sat, în vârful dealului, acolo pe unde se plimba zilnic aşteptând să zărească imaginea bisericii scufundate. V-a lăsat o scrisoare.

Cârciumarul scoate din sertarul tejghelei un plic îngălbenit şi mi-l întinde. Îl iau mirat şi plec, mulţumindu-i din mers.

Traversez drumul şi urc tremurând fără jenă dealul spre mormântul lui Joska- bácsi. Cu ploaia şiroindu-mi pe faţă, deschid plicul predestinat: ’’După moartea mea nimeni nu va mai vedea imaginea bisericii din adâncuri şi nimeni nu-i va mai auzi dangătele clopotelor. Vă implor de

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dincolo de mormânt, scrieţi-i povestea, pentru ca familia mea să aibă pace în lumea veşnică.’’

Ploaia s-a oprit, mă simt întrucâtva vinovat de această tragedie, în care am fost implicat fără voie. Într-un an de zile nu am găsit răgazul necesar scrierii legendei unice în istoria omenirii a bisericii răsturnate în apele lacului Săcălaia.

Cobor plângând poteca cimitirului. S-a înseninat uluitor, ca şi anul trecut, după ce l-am cunoscut pe Josca-bácsi. Istoria se repetă măcar meteorologic? O coloană de lumină îmi călăuzeşte drumul de întoarcere din cimitir. Cu maşina mă întorc într-o clipă la cabană, descoperindu-l pe cabanier la terasa localului pe care îl administrează de atâta vreme.

- Spuneţi-mi cum a murit Joska-bácsi?

- A venit într-o după-amiază noroasă de septembrie să-mi ceară o barcă. Mi s-a părut ciudat căci nu a mai făcut-o niciodată. Totuşi i-am dat-o.

Când am dat seara semnalul de retragere el nu a mai apărut. Am plecat după el. Am găsit barca plutind singură. Se făcuse noapte, am anunţat poliţia. A doua zi a venit o echipă de scafandrii să-l caute, întrucât trupul nu a ieşit la suprafaţă.

L-au găsit cu mâinile încleştate de ierburi şi cu o cruciuliţă de aur la gât. Nu ştiam că e creştin.

- Scafandrii nu au mai descoperit nimic?

- Nu, dar au văzut peşti enormi, ştiuci de 30 kg, crapi de 20, plătici de 4. Nu au putut coborî prea adânc din cauza ierburilor uriaşe, încâlcite, precum şi a adâncimii enorme a apei.

Mulţumesc cabanierului şi mai mult inconştient îmi iau undiţele, bagajele şi pornesc cu barca spre larg. Meditând la destinul familiei urmaşilor Ilonei ajung la locul unde am văzut pentru prima şi ultima oară imaginea bisericii din adâncuri. Încerc să măsor apa. Iau o lansetă pe care am agăţat un plumb cu un cârlig ancoră pentru pescuitul ştiucii cu peşte mic şi îl las să cadă în apă. Formidabil. Se derulează jumătate din nailonul de o sută de metri lungime, înfăşurat pe tamburul mulinetei! Recuperând firul, scot

10 februarie 2012// NR. 6

cârligul înfăşurat între ierburi. Mă joc aşa multă vreme privind în gol. „Ce l-a determinat pe Joskabácsi să se sinucidă? Oare premeditase fapta demult şi întâlnirea cu mine i-a dat prilejul să-şi pună planul în aplicare, având convingerea că legenda bisericii scufundate va ajunge în faţa cititorilor?’’ Curăţind ierburile de pe plumb şi cârlig, înmărmuresc! De unul dintre braţele cârligului-ancoră atârnă un lănţişor de aur de care este prins un medalion reprezentându-l pe Iisus răstignit, aureolat de o flacără. Lustruiesc medalionul cu o cârpă moale, pe care o folosesc pentru a-mi şterge mâinile după ce prind un peşte, cercetându-l atent. Pe revers parcă scrie ceva! Silabisec:’’I-lo-nka!’’

Revin la mal, predau barca şi vâslele cabanierului uimit că plec aşa devreme şi revin cu maşina la Sic. Opresc în dreptul cârciumei şi urc iarăşi la mormântul lui Joska-bácsi. Sap cu levierul maşinii în pământul jilav şi îngrop medalionul ambalat într-o punguliţă de nailon. De acum, după mai bine de 800 de ani cruciuliţele s-au regăsit.

Cobor agale, s-a înseninat, mi-e cald. Intru în cârciumă şi beau o bere Ursus rece. Fie ce-o fi!

Apoi, urc la volan, pornesc încet spre Dej. Cu gândurile aiurea, ajung la Nicula. În dreptul troiţei cu Iisus răstignit îmi reamintesc de stareţul mănăstirii vizitate anul trecut. Urc drumul cunoscut şi-l regăsesc pe părintele Nicodim aşteptându-mă parcă, pe prispă. Îmi face cu mâna un semn de bun venit.

- N-ai mai trecut demult pe aici fiule. Cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugile şi am reuşit să ne mântuim toţi trei: Ilona, tu şi cu mine. Din toamna trecută, când plouă, nu mai am senzaţia că mă înec şi că mănăstirea Nicula se scufundă sub ape.

Voiam să-ţi comunic şi ţie acest lucru ca să fii liniştit. Mulţumesc lui Dumnezeu, sufletul Ilonei a fost mântuit în sfârşit. Dar ce-i cu tine, te văd abătut, ce ţi s-a mai întâmplat?

- Nimic Sfinţia-Ta, sunt doar obosit. M-am sculat devreme, am fost la pescuit. Mulţumesc

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 59

10 februarie 2012// NR. 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru că te-ai rugat pentru sufletul Ilonei şi pentru mine. Rămâi cu bine!

- Dumnezeu să te aibă în pază fiule!

Plec gârbovit, parcă am îmbătrânit subit. Simt în spate privirile iscoditoare ale stareţului. Ştie că nu sunt mulţumit. Mă întorc, îi zâmbesc, îi fac un semn vag de salut cu mâna. Stareţul mă binecuvântează, desenând semnul crucii în aer, suflându-l apoi spre mine. Urc la volan şi pornesc prudent spre casă. Trec prin Gherla, de data asta bariera este ridicată. Ajung la Dej, urc dealul Florilor, cobor în centru, - ‘’iată liceul Andrei Mureşanu, al cărui elev am fost şi Biserica Reformată, al cărei turn de 70 de metri se vede de la 10 km distanţă, când vii cu maşina spre oraş, pe şoseaua care şerpuieşte pe valea Someşului’’, urc dealul Mulatău oprindu-mă în dreptul casei părinteşti, pe strada Gheorghe Lazăr.

Mama este la poartă verificând cutia poştală.

- Nu am primit astăzi nici o scrisoare - îmi spune - dar ştiam că vei veni, mi s-a zbătut toată dimineaţa ochiul drept a veste. N-ai prins nimic?

- Nu, dar nu am fost în principal pentru asta, o să-ţi povestesc mai târziu.

Deschid poarta şi parchez maşina în curte.

- Ce faci, Tati, ai şi venit? - mă întreabă Emil întrerupându-şi jocul de badminton cu Ramona, fetiţa vecinilor.

- Da, însă nu am prins nimic.

Maria, aşezată pe bancă fumează la o cafeluţă şi râde de calităţile mele pescăreşti. De data asta nu mă deranjează.

Nu descarc maşina, nu mă schimb, nu mănânc, nu mă spăl pe mâini, mă retrag în camera mare (în care m-am născut), mă aşez la biroul bunicului, apoi al tatălui meu şi încep să scriu legenda bisericii din adâncurile lacului Săcălaia.

Lucian Gruia

Sfârşit

Gina Zaharia Tornadă și foc

Era ora zece, abia începuse tornada, se plimba focul prin stejari doborâți, un pescar desena tone de vise pe sticlă și inventa un record de-așteptare pe stânci. În albii de lut figurine perechi chicoteau îmblânzirea tornadei pe cer și parcă cetățile vremii dansau efemer în clepsidre de ger.

Ce vechi calendare strigau spre lumină, ce faguri de stări, ce cuburi de gând!

Treceau râuri de vrajă pe meridianele lumii și fiecare avea o torță în gând.

Vorbisem cu setea să-mi scrie în palmă atingerea clipei ce-n zori s-a trezit, o pasărea oarbă prindea peste vreme un zbor înzecit.

Coborâsem să trec peste maluri cuminți tornada cu voce de sare, împletisem o viață la ea, îmi ieșisem din minți și-o credeam mai degrabă o stea urcătoare!

Păstrez trena ei într-un gram de cuvânt mă știe pe nume, mă știe izvor zidar pe ruine în pagini de vânt și-n haină de dor.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

În interviul pe care îl propunem, Leonard Oprea35, cunoscut prozator şi eseist stabilit din 1999 în Statele Unite, ne împărtăşeşte din experienţa, complexă şi complicată, de scriitor emigrant al zilelor noastre, cu toată problematica pe care aceasta o implică în plan psihologic, social şi cultural.

Disident anticomunist între 1978 şi 1989, Leonard Oprea a participat la revolta muncitorilor din Braşov din 15 noiembrie 1987, după această dată fiind interzis ca scriitor de cenzura ceauşistă. În 1992 creează Fundaţia Culturală „Vladimir Colin”, onorând cu premiile sale intelectuali români şi americani-români precum Vladimir Tismăneanu, Andrei Codrescu, Nicolae Manolescu, Şerban Foarţă, Bogdan Ficeac, Radu Pavel Gheo, Mircea Opriţă. În 1995 fondează editura Athena Publishing House din Bucureşti. Începând din 1999 trăieşte în SUA, în prezent în Boston, Massauchusetts.

Trăiţi în Statele Unite din 1999. De ce America?

În 1999, când am luat decizia de a mă auto-exila în SUA, au existat trei determinări esenţiale pen35

http://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea

10 februarie 2012// NR. 6

tru această „transmutaţie”, extrem de dureroasă, căci am părăsit ţara la vârsta de 46 de ani, având în Bucureşti, unde locuiam, un statut cultural, social şi financiar de VIP românesc. Din biografia mea existentă în engleză şi română pe internet, rezultă toate acestea, mai înainte spuse. Aşadar, iată aceste trei determinări.

Prima: În 1990, am fost invitat – odată cu alţi şase jurnalişti şi scriitori români, între care Mircea Mihăieş şi Stelian Tănase, în SUA, de către Departamentul de Informaţie al Casei Albe (via Congresul American, de Radio Vocea Americii şi Universitatea Chico din California) să vizitez SUA şi să beneficiez de o bursă în mass-media comunicaţii, fiind astfel onorat pentru: disidenţa mea anticomunistă prin cărţile mele – Radiografia Clipei şi romanul Cămaşa de forţă, (interzise oficial de Securitatea Română, prin sentinţa Consiliului Educaţiei şi Culturii Socialiste, dar şi pentru actele mele de luptător pentru Drepturile Omului, ca jurnalist în Decembrie 1989 şi după aceea, în Braşov, Târgu Mureş, Bucureşti).

Americanii m-au îndrăgit şi mi s-a propus să rămân în SUA, în condiţii extrem de avantajoase. Am refuzat şi m-am întors în România să „ctitoresc” democraţia română, având ca model democraţia americană. Vreme de 10 ani, 1990-1999, am luptat cu toată fiinţa mea să înfăptuiesc acest ideal. Dar – vae soli, vae victis – românii şi România m-au dezamăgit cumplit. Quod erat demonstrandum, vă rog citiţi eseul meu binecunoscut şi publicat frecvent de peste 10 ani, sub două titluri: Bizantinism sau ţiganiada românească? Sau O profeţie despre

România în secolul XXI - bizantinism sau ţiganiada românească?

A doua determinare: Familia. Mai precis soţia mea care dorea să-şi împlinească „visul american”: medic psihiatru american, copil american şi bunăstare americană. I-am împlinit visul.

După care, aici în America, după 20 de ani de căsătorie creştină... a îmbrăţişat cu eficienţă americană mentalitatea americană despre familie

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi independenţa femeii şi s-a despărţit de mine.

Eu însă o consider,- iubind-o la fel ca în prima zi-, şi acum soţia mea şi mama copilului meu. Ca bun creştin şi bun român, cred cu totul altceva despre Dumnezeu şi familie. În America prezentă, familia este un strigoi, când jalnic, când înspăimântător.

Ame-rica la început de secol 21 este o giganticmonstruoasă dictatură populistă închinată, între multe alte crime globalizate, alienării personale şi implicit distrugerii familiei. Divorţul este ghilotina sa. Perfect articulată şi funcţionabilă prin legile americane aplicate de o inumană şi anticreştină justiţie americană. Produsul holocaustic este o întreagă generaţie de copii pentru care familia nu reprezintă nimic, dar absolut nimic decât o, eufemistic zic, „o groaznică pierdere de timp”...

A treia determinare – last but not least: Dorinţa personală şi necesitatea cultural românească de a deveni un scriitor, prozator, eseist şi haijin/creator de haiku/universal cunoscut şi recunoscut ca valoare culturală universală.

Căci, da, ei bine: cultura românească şi creaţia românească este şi va fi mereu universală, chiar pot afirma fără ezitare şi cu argumente irefutabile, fundamental universală – însă, zice românul:„Dumnezeu iţi dă, dar nu-ţi pune El Însuşi în desagă...“ Iar despre această condamnabilă „suficienţă” românească atât Mircea Eliade, cât şi Constantin Noica, dar şi alţii cuvântă şi demonstrează, pe scurt şi explicit, despre necesitatea imperioasă şi obligatorie de a fi tradusă, publicată şi diseminată literatura şi cultura românească. Iar România, la nivel de Stat, însă la fel de bine şi la nivel editorial, nu a făcut şi nu face aproape nimic în acest sens. Îi rămâne scriitorului, artistului însuşi rolul de a lupta, desigur, dacă vrea să lupte... Fără emfază, dar la fel de bine, fără falsă modestie, iată, în 11 ani de când am părăsit România, am publicat patru cărţi în limba engleză, binecunoscute deja şi destul de bine apreciate, atât în SUA şi Canada, cât şi în

10 februarie 2012// NR. 6

lumea întreagă, Europa, Asia, Australia etc.

Internetul şi, în special, uriaşa librărie internet „Amazon.com” vă stă la îndemână... Cărţile mele sunt de acum prezente – subliniez, atât în limba română, cât şi în engleză – în Biblioteca Vaticanului, Biblioteca Congresului American şi în cele mai importante Biblioteci Universitare ale Americii, începând cu cele din California, dar şi în alte Biblioteci importante din lumea întreagă (să tot fie vreo 16, cel puţin, din câte ştiu...)

Ce reprezintă, aşadar, America în destinul dumneavoastră uman şi profesional?

Scurt şi fără alte explicaţii: actuala dictatură populistă globalizată. Vă dau un argument din ultima mea carte publicată în SUA, următoarea „respiraţie” /breathing-ul, eseu pe care l-am inventat în literatura universală: Axioma politică a secolului 21. Libertăţile şi restricţiile din societatea democratică sunt în relaţie de asistenţă mutuală cu libertăţile şi restricţiile din dictatura populistă. Aceasta este axioma politică a Secolului 21. Astfel, în lumea Secolului 21, se pune întrebarea quintesenţială: Există Libertatea? Un răspuns: Iisus Christos. Celălalt răspuns: Libertatea nu există. “… viermele mic,

roz…/unduie din mărul copt…/… superbă toamnă…”

S-a schimbat ceva în scrisul dumneavoastră de când sunteţi în patria de adopţie?

Vă răspund cât se poate de simplu şi cu mâna pe inimă: eu cred despre scriitor ceea ce am publicat worldwide şi va apărea şi în ultimul meu roman, aflat în pregătire spre publicare la Editura „Dacia XXI”, sub îngrijirea Andei Dejeu şi a lui Ion Vădan. Aşadar, artistul autentic este doar acela - singurul care conţine intrinsec tot ceea ce Creaţia Domnului conţine, menirea lui fiind aceea de a re-descoperi în fel şi chip artistic, rostul lumesc în rostul divin al Creaţiei. Cu alte cuvinte, menirea lui este încercarea artistică de a dărui semenilor imagini (vizuale şi/sau sonore) reve-

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

latorii despre el-artistul întru căutare şi cunoaştere de Dumnezeu, implicit de a dărui flash-uri despre Revelaţia Lui Dumnezeu, sau chiar ale Revelaţiei Lui Dumnezeu. Desigur, această definire, ca un lotus cu zeci şi mii de petale, se deschide într-o sumă infinită de cuvântări pro şi contra, despre : „artist”, „artistic”, „creaţie”, „menire”, „revelaţie”, etc., finalmente despre Dumnezeu. Însă acesta este şi scopul declarat al acestei definiţii. Fiindcă oricât şi oricum s-ar dezbate cele enumerate mai înainte, cercul se închide deschizându-se mereu în acest conţinut. Reluctanţa ateului declarat, precum şi a agnosticului faţă de această definiţie, provine, fireşte, din respingerea lui Dumnezeu, a ideii de Dumnezeu şi de Dumnezeu cognoscibil. Pe scurt: respingerea ideii de Credinţă, sau radical, a Credinţei întru cunoaştere de Domnul Iisus Christos întru Tatăl şi Sfântul Duh. Dar, atenţie, nu uitaţi: când această reluctanţă devine /este pe deplin conştientizată, ateul declarat, dar şi agnosticul, nu făptuiesc nimic altceva decât primul lor pas hotărât în recunoaşterea şi căutarea Lui Dumnezeu. Într-o formă sau alta, subiectul fundamental – ascuns sau dezvăluit – al artistului autentic este, deci, viaţa, frământările şi căutările ateului, sau ale agnosticului, în aflare / descoperire de Dumnezeu, de Credinţă. Poate fi vorba despre un sfânt, sau poate fi vorba despre un tâlhar.

Oricare ar fi povestea, şi oricum ar fi povestită – acesta este subiectul. În concluzie, artistul autentic este acela care se întreabă şi va întreba veşnic: Quo vadis, Domine? Confesiune Bătrâneţe

comunistă... Editorii americani sunt fraţi de sânge cu editorii români. Iar corb la corb nu-şi scoate ochii... Pe de altă parte, da – credeţi ce vreţi, dar acesta este purul adevăr, iar cine vă va spune altceva, oh, da, fiţi siguri, va minţi cu premeditată neruşinare – da, da şi iarăşi da, editorii americani sunt în cel mai înalt grad xenofobi...

Rasismul lor este în deplină armonie cu actuala Dictatură Populistă Americană. Iar artiştii EstEuropeni se bucură chiar de o atenţie mai deosebită... Adică de aplicarea uni rasism extrem de brutal... De ce astfel? Simplu: pentru americani comunismul NU a existat şi NU există decât în cărţi sau filme, sau Doctor Jivago etc. La nivelul percepţiei individuale – indiferent de gradul de intelectualitate americană – comunismul pur şi simplu nu poate fi înţeles fiindcă, la modul extrem de concret, nu a fost trăit de niciunul dintre ei.

Spre exemplu, am fost întrebat dacă există Sărbătoarea Sfântului Crăciun în România?... Nu de un american ordinar, ci de un profesor universitar în ştiinţe politice... În peste 10 ani de trai în SUA – la televizor, la programele de Ştiri, NU am văzut nicio imagine despre România actuală, nicio ştire... Una măcar... Dacă nu ar fi existat Dracula, în mod fals alias Vlad Ţepeş, atunci, parafrazându-l pe Voltaire, trebuie să admitem că Dracula trebuia inventat pentru ca România să existe pentru americani... În imensa, da, în imensa lor majoritate cred şi acum (am citit asta chiar şi în vestitul ziar „New York Times”), cred că Budapesta este capitala României... Prin urmare: No Comment... Şi, Post Scriptum: dacă problemele familiale legate de custodia copilei mele, Îngerul Sfânt Anna-Maria, nu m-ar obliga sa trăiesc aici – mâine aş pleca... în zbor eliberator...

esenţă. Am acelaşi ADN ca artist.

Odată plecat din România, aţi încercat să lăsaţi în urmă şi relele pe care le-aţi avut de suportat?

Ce înseamnă să fii scriitor român în America?

Eu cred – deşi sunt păcătos şi voi muri păcătos – că sunt un bun creştin. Tatăl meu adoptiv a fost marele Maestru al Basmului, genialul

fără tinereţe şi moarte fără de viaţă, aceasta ar fi existenţa mea fără Domnul meu Iisus Christos. “… sânge şi azur / în octombrie – pe lac… / două lebede…” Aşadar – nu s-a schimbat nimic în

M-da. Excelentă întrebare. Pentru mine este acelaşi iad ca şi în România comunistă, post-

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE băsmuitor, Vladimir Colin36. Învăţătorul meu biblic, Rabbuni al meu a fost Sfântul Nicolae Steinhardt. Oameni, cărturari şi scriitori care au suferit îngrozitor în România. De la Domnul Iisus Christos şi de la aceşti părinţi ai mei am învăţat să iert. Dar – NU am dreptul să uit. Acele trecute şi prezente „rele” româneşti – le transfigurez, le transcend apoi prin exorcismul artei mele... Şi, încerc să renasc, da... catharsis...

Aţi avut momente în care să vă fi simţit stânjenit că sunteţi român?

Nu. Hotărât lucru – nu. Credinţa, morala, etica, demnitatea şi responsabilitatea mea, întreaga mea creaţie literară – sunt eminamente româneşti. Dar... româneşti aşa cum există Carpaţii şi şoimii şi tot ce este cu adevărat românesc. Şi, tare mai iubesc să fiu aşa şi să mor aşa...

Care sunt astăzi legăturile dumneavoastră cu România?

Grea întrebare... Sincer să fiu?... Cu România – doar profesionale. Cu Diaspora Română – şi profesionale şi sentimentale. Cu România din inima şi Credinţa mea şi opera mea – totale.

Dar cu literatura şi cultura română?

Sunt izvorul vieţii creaţiei mele... şi nu numai.

La ce lucraţi în prezent?

Am în pregătire editorială, în România, două cărţi. Prima, Noi Domenii Interzise, sub îngrijirea lui Michael Hăulică la Editura „Millennium Books”, este ediţia completă, revizuită, critică şi ilustrată a singurei mele cărţi, Domenii Interzise, publicată în anul George Orwell, 1984, în România sub Nicolae Ceauşescu. După publicare, a apărut o exhaustivă cronică a lui Nicolae Steinhardt în binecunoscuta revistă ieşeană „Opinia Studenţească” şi... fireşte, am fost interzis, ca scriitor, de Securitate... Aşadar – de ce Noi Domenii Interzise? Fiindcă am scris în aceas36

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Colin

10 februarie 2012// NR. 6

tă vară al doilea volum al vechii cărţi, sub titlul Noi Domenii Interzise – care apare în aceeaşi ediţie... Noi Domenii Interzise – nuvele şi povestiri fantastice şi heroic-fantasy despre „noua” dictatură populistă globalizată... cea americană...

Puteţi să citiţi pe internet una dintre nuvelele acestei cărţi publicată în avanpremieră: Asasinul unui vis... A doua, Theophil Magus în America – 1001 Respiraţii pentru Anna-Maria, este în pregătire, sub îngrijirea Andei Dejeu şi a lui Ion Vădan, la Editura „Dacia XXI”. Acest roman este absolut unic în literatura română fiind creat din peste 200 de Respiraţii despre colapsul democraţiei americane: Credinţa, familia, cultura etc. etc. etc. Iar în SUA – am în pregătire spre publicare, pentru 2012, alte două cărţi: Theophil

Magus Daily Agony or Jazz&Blues Haiku Novel for Anna-Maria şi 33 Questions for God. Fragmente din ambele cărţi, la fel, le aflaţi pe internet, din prima carte în special pe „facebook.com”.

Cum vă proiectaţi cărţile viitoare?

Ei bine – nu prea le „proiectez”... Subiectele şi temele îmi sunt dăruite de viaţa de zi cu zi... Inspiraţia doar de la Dumnezeu. Da, de la Dumnezeu şi încercările la care mă supune... tot zilnic...

Dacă ar fi să vă adresaţi dumneavoastră o întrebare la final, care ar fi aceea şi ce răspuns i-aţi da?

O veche înţelepciune rabbinică, pare-mi-se din Zohar, cuvântă astfel: „Dumnezeu aparţine acestei lumi. Dumnezeu nu aparţine acestei lumi”.

Aceasta este întrebarea. Răspunsul este următorul (din volumul recent apărut în SUA, dar inclus şi în volumul de la „Dacia XXI”): măsura singurătăţii este dată numai şi numai de disperarea şi spaima că nu îl vei întâlni pe Dumnezeu în timpul vieţii tale, oricine ai fi tu om-cu-Credinţă, om-agnostic sau om-ateu; ori, om-păcătos, omcuminte, om-artist, om-nevinovat, om-creator…

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sau om-sfânt… Fie că Întâlnirea este atingerea unei aripi de Înger, fie că este o plecăciune cu mare înfiorare şi mare frică de Domnul, fie că Întâlnirea este Revelaţia, unică, scrijelită-n inimă cu majuscule cât munţii, fie oricum te încearcă visul despre ea, un lucru este cert: disperarea şi spaima că nu îl vei întâlni pe Dumnezeu în timpul vieţii… da, este măsura singurătăţii fiecăruia dintre noi. Şi, fireşte, doar tu îţi cunoşti această disperare şi spaimă… Tu şi Dumnezeu. Şi, desigur – te poţi minţi cu bunăştiinţă. „… neclintit azur;/…

pe ram de mesteacăn nins…/da, o turturea…”.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

10 februarie 2012// NR. 6

de odiseea lui geografică, mundană şi, în primul rând, spirituală. (Liviu Antonesei, ianuarie 2003, Iaşi) Carte de sertar, Radiografia Clipei e începutul unui destin literar pe care îl cred de excepţie. (Ioan Holban, Cronica, 50/1990) Recitită după treisprezece ani de "tranziţie", Radiografia Clipei, această fostă carte de sertar îşi păstrează tragismul şi urgenţa, ba poate şi le amplifică: acum ştim că ieşirea din marasmul comunismului românesc nu a reuşit încă.

Recitită după ultimele volume publicate de Leonard Oprea, construite în jurul figurii lui Theophil Magus, cartea de faţă devine prefaţa încă saturată de istorie a unor meditaţii mistice care, dincolo de esenţa lor atemporală, ne vorbesc despre fiinţarea noastră în timp. (Sorin Antohi, ianuarie 2003, Budapesta)

LEONARD OPREA ŞI HAIKU-ul

OPINII Radiografia Clipei - carte interzisă înainte de 1989 şi apărută în zilele tulburi ale întâiului an de libertate, 1990 - se reîntoarce la cititori în aceste vremuri mult mai faste, pentru a-i putea fi apreciate cum se cuvine valoarea, importanţa, din păcate şi actualitatea, intactă, la peste cincisprezece ani de la facere şi treisprezece de la prima ediţie. Între timp, deşi locuieşte în Boston, SUA, Leonard Oprea şi-a consolidat poziţia de foarte important scriitor român contemporan, mai ales prin Trilogia lui Theophil Magus, publicată (2000-2002) la editura Polirom. În adevăr, un excelent moment pentru re-editare - cititorul de astăzi, vieţuitor într-o lume mai aşezată, un cititor mai deschis, prin urmare, magiei literaturii de înaltă valoare, va descoperi farmecul continuităţilor stilistice şi tematice ale autorului, dar şi mistica noilor sale sensuri (trilogia amintită), create

Primul roman compus din 101 haiku-uri, scris de un prozator roman – Leonard Oprea

Leonard Oprea, un prozator român care locuieşte în SUA, a lansat un roman inedit, format din 101 haiku-uri în limba engleză, prezentat ca primul de acest fel din istoria literaturii, anunţă Newsin.

Cartea lui Leonard Oprea este o colecţie de poezii alcatuite din 17 silabe dispuse în trei grupe, pe model japonez, şi aduce un omagiu religiei, artei şi culturii, după cum se arată în prezentarea volumului.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

(va urma)…

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Oameni şi câini Porecla neamului nostru – Chircuţ, provine de la numele străbunicului meu din partea tatălui – Chirca Pătraşcu, zis Barna, pe care eu nu l-am mai apucat şi nici chiar tatăl meu, care era cel mai mic dintre copiii bunicului Chircuţ, nu l-a apucat. În tradiţia familiei noastre se spune că străbunicul Chirca Barna ar fi venit din Ţara Făgăraşului şi s-ar fi căsătorit în Grebleşti cu o fată născută în Robeşti şi luată de suflet de o familie fără copii; fata se numea Popescu, iar familia care a înfiat-o se numea Teşcuţ, după câte se pare. Pe vremea aceea înfierile nu se făceau cu acte, aşa că fata a rămas cu numele de Popescu. Familia din Grebleşti care a înfiat-o era destul de avută, avea vite, oi, capre, pământ în Pleşcioară, Gruiu’ Pleşciorii, Valea Viei (Valea Viii), cu toată pădurea dimprejurul acelor locuri; apoi, în sat stăpânea patru terenuri destul de mari: primul – în Capu’ Satului (Capu’ Satuli), unde-şi avea gospodăria, apoi alte trei – mai la margine: La Cimitir, În Vale şi Pe Pod (Pă Pod).

Nesiguranţa privind numele familiei care a înfiat-o pe străbunică-mea, provine din faptul că nimeni dintre oamenii în vârstă din sat, nu şi-l mai aminteşte. Eu mi-am explicat această situaţie

10 februarie 2012// NR. 6

prin aceea că străbunică-mea nu purta acelaşi nume cu cei care au crescut-o. Totuşi, cum am ajuns la concluzia că acea familie este foarte posibil să se fi chemat Teşcuţ? Pe locul din Capu’ Satului există astăzi trei gospodării: aceea a părinţilor mei, a unui verişor al meu necăsătorit, un băiat de-al lui nea Ilă, şi a unei verişoare a mea, o fată de-a lui tata Laie, căsătorită cu Tică Cornea, zis Chioru, astăzi decedat, precum şi un loc de casă al lui nea Titu. Pe acest loc, într-un colţ, fusese pe vremuri gospodăria bunicului meu, moşu’ Chircuţ, moştenită de la părinţii lui. În jurul terenului, care înglobează cele trei gospodării şi terenul lui nea Titu, există gospodăriile a trei perechi de fraţi, ai căror părinţi se chemau Teşcuţ iar terenurile respective de la ei proveneau: în faţă, peste drum de părinţii mei – Laie Teşcuţ, zis Găzaru şi fratele lui, Dinu Teşcuţ, zis Sclipa, ambii decedaţi; în stânga, pe colţ – Mihai Teşcuţ, zis Borţosu şi în continuare, spre drum, paralel cu locul de casă al lui nea Titu – sora lui, Tia Băluţă, nevasta lui Laie Băluţă, zis Dungă sau Laie-n Dungă, decedat; în fine, în spate – Neluţ Teşcuţ, zis Piele sau Neluţ al lu’ Stăncete, şi sora lui, Măria Cojocaru, nevasta lui Nelu Cojocaru, zis Zemţer sau Zemţeri, dar şi Nelu lu’ Ficu, astăzi şi Neluţ şi Măria fiind decedaţi. Trebuie precizat aici faptul că între cele trei rânduri de fraţi nu mai exista demult niciun grad de rudenie; de altfel, nevasta lui Borţosu este soră cu nevasta lui Piele, iar dacă aceştia ar fi fost rude, ultimul nu s-ar fi putut căsători cu sora nevestei celui dintâi, care, fiind mai în vârstă, se căsătorise cu mult înaintea lui Piele. Bătrânul Ion Teşcuţ, zis Stăncete, tatăl lui Piele şi al Măriei lu’ Zemţer, îşi avea gospodăria în mijlocul satului, puţin mai sus de locul în care Pârâu’ Arinilor (Pârău’ Arinilor) sau Pârâu’ Dosului, (Pârău’ Dosuli) traversează Calea Mare pe sub un pod de piatră, iar de-o parte şi de alta a gospodăriei lui se aflau gospodăriile altor doi oameni cu acelaşi nume – un alt Ion Teşcuţ zis Pâclă, şi tot un Ion Teşcuţ, dar zis Ionel Teşcuţ, care era morar; toţi cei trei capi de familie, care aveau

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aceleaşi nume şi chiar prenume, erau verişori de-a patra şi a cincea spiţă, deci, practic, nu mai erau rude.

Apoi, lângă Borţosu şi Tia lu’ Laie-n Dungă se află gospodăria unui nepot de-al Crăciunei Frântu, născută Teşcuţ. De asemenea, mai jos de gospodăria lui nea Ilă, după intrarea Pe Mal şi pe poteca ce coboară La Şipot (Izvoru’ lu’ Voica, La Roman), se află gospodăriile altor doi fraţi Teşcuţ – Oprea şi Pătru, astăzi decedaţi, iar peste drum – gospodăria colegului meu de clasă din şcoala generală, Neluţ Sima, văr cu primii doi, pe al căror bunic îl chema Oprea Teşcuţ. Terenul aflat mai jos de gospodăria lui Neluţ Sima, a fost pe vremuri stăpânit de o soră a lui Oprea Teşcuţ, măritată cu Gheorghe Ureche, zis Turcu, deci cu acelaşi nume, Teşcuţ, înainte de măritiş. Pe acel loc sunt astăzi gospodăriile unor nepoţi de-ai lui Turcu. Continuitatea acestui teren întins, aflat pe vremuri în stăpânirea unui anume Teşcuţ, este întreruptă doar de locul pe care cu ani în urmă se afla gospodăria tatălui lui Zemţer – Ştefan Cojocaru, zis Ficu. Această gospodărie a fost cumpărată cu mulţi ani în urmă de către un nepot deal lui Niculaie Cojocaru, zis Cam sau Cămulete, fără nicio legătură de rudenie cu Ficu. Acest loc se află peste drum de gospodăria lui nea Ilă şi între cele ale lui Neluţ Sima şi Găzaru, ultima fiind despărţită de aceea a lui Ficu de intrarea pe uliţa Capu’ Satului. Este însă posibil ca şi acest teren să fi aparţinut în vechime aceluiaşi Teşcuţ şi ajuns în posesia unui Cojocaru prin vânzare sau înrudire pe linie feminină.

Aşadar, un teren vast, situat în Capu’ Satului şi pe care astăzi sunt nu mai puţin de 16 gospodării, a aparţinut, cu cea mai mare probabilitate, cândva, unui anume Teşcuţ. Este posibil însă ca acest teren să fi fost mult mai mare, deoarece Oprea Teşcuţ a stăpânit şi cea mai mare parte din Sălişte – loc ce cuprinde terenul pe care astăzi se află biserica nouă, teren donat chiar de Oprea Teşcuţ pentru construcţia ei, precum şi alte trei gospodării şi parcele arabile, aparţinând

10 februarie 2012// NR. 6

unor rude şi descendenţi ai aceluiaşi Oprea Teşcuţ – toate situate în spatele bisericii; este de reţinut faptul că biserica nouă se află la mai puţin de 100 de metri de gospodăria părinţilor mei.

Interesant este faptul că şi pe bunică-mea Hobzoaica o chema tot Teşcuţ (Floarea) înainte de căsătorie, fiind soră cu Pâclă. Teşcuţoaia, mama lor, ajunsese celebră în sat şi chiar în Lovişte pentru faptul că, fiind o femeie zdravănă şi iute la mânie, nu se da în lături de a se lua la bătaie chiar cu unii bărbaţi. Curajul ei nebunesc ar fi putut să-i fie fatal în toamna anului 1916, când, pornită fiind în refugiu spre Curtea de Argeş, a pălmuit un ofiţer neamţ, care voia să-i confişte viţelul şi vaca legată de spatele carului, ceea ce ar fi însemnat să nu mai aibă lapte pentru copii, cinci la număr, între care Pâclă şi Hobzoaica; numai că, ofiţerul neamţ, om civilizat, surprins de curajul femeii, a sfârşit prin a o admira şi nu i-a făcut nimic, ba, mai mult, copiilor care începuseră să plângă cu disperare văzând ce făcuse mama lor, le-a dat pesmeţi şi zacăr de crumpene, adică glucoză de cartofi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Teşcuţoaia ar fi pălmuit în locul ofiţerului neamţ un porc de rus, aşa cum le spunea Hobzoaica soldaţilor sovietici fiindcă avusese de-a face cu ei în timpul celui de-al doilea război mondial? La întrebarea asta pe care, copil fiind, i-o puneam adeseori, fiindcă-mi plăcea cum se ambala când auzea de ruşi, ea-mi răspundea de fiecare dată aşa: – Ei, maică, am fi murit atunci pă loc, dacă în locu’ neamţului ar fi fost un porc de rus. Şî mă-ta n-ar măi fi fost, şî nici tu n-ai măi fi fost, da’… uite că Dumnezău, drăguţu’, ne-a scăpat. Numa’ că fraţî miei, Mitu şî Ghiţă, au murit tot în război, da’ în al doilea, iei iereau legionari de frunte, oameni învăţaţ’, au luptat ş-în Spania, de partea lu’ unu’ Franco. Ba nu, ia stăi, Ghiţă n-a murit în război, a murit în trei’j’noo, a căzut un lemn pă iel, ierea într-o tabără, lucra muncă volontară cu măi mulţ’ legionari, c-aşa făceau ei, munceau benevol, nu obligaţ’. Ce înmormântare frumoasă i-a’ făcut

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE legionarii: cu mulţ’ popi, fanfară, cântece legionare, toţ’ îmbrăcaţ’ în cămăş’ verz’; au vorbit tare frumos de iel şî-n biser’că şî la groapă, fusese iel pretin bun cu unii, Moţa şî Marin, mari şăfi legionari care muriseră măi înăinte în Spania, Moţa – chiar în braţele lui. Am măi rămas ieu, mă-ta Măria Chibriţoaia du pă Calea Lungă şî tat-to Ion Teşcuţ, Pâclă; pă Stanca a făcut-o mama după război, nu ierea cu noi atuncea în car, ieu aveam 7 ani, Pâclă ierea măi mic ca mine, din cauza războiuli ieu nu m-am măi dus nici la şcoală… În fine, pe Mama Moaşa, Găzăroaia, o chema după măritiş tot… Teşcuţ.

Iată de ce sunt aproape sigur că familia fără copii, care o luase de suflet pe străbunică-mea Măruţa Popescu din Robeşti, purta şi ea numele de Teşcuţ… (va urma)

10 februarie 2012// NR. 6

II Cu ochii minţii privea în tăcere şi singur zarea nedesluşită din lumea agitată… ***

La umbra gândului, sticlirea disperării palidei reproduceri în puterea privirii… ***

Simpatia pentru deprimare era sprijin lacrimilor, gândurilor nerostite. ***

Lumina scăpătată printre zăbrelele norilor înghiţea cu furie înăbuşită de linişte urmele adânci ale tristeţii într-o nepăsătoare indiferenţă a întunericului nopţii. ***

Afecţiuni smulse din clocotul senzaţiilor, frâu liber

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prindea spre refugiul tăcerii din temniţa… lipsită de lumină. ***

Mărturisire a neputinţei într-un zgomot înăbuşit al gândurilor dureroase, al unei minţi înceţoşate de un suflet înşelat de-o certitudine pierdută, că noaptea trecea în zi. ***

Pâlpâia vag o lumină ceţoasă într-o tăcere grea cu mişcări lente într-o briză răcoroasă… luna lucea pal. ***

Uimit de propria nelinişte asupra unei privelişti odihnitoare, preocupat de propriile gânduri, privind într-o tăcere nedefinită într-un timp fără viaţă, elibera mintea. *** Cu o mândrie înfuriată de tăcerea plină, noaptea a căzut peste ziua de ieri. *** După zbuciumul vieţii,

10 februarie 2012// NR. 6

strălucirea palidă a unui altar de amintiri, dormea adânc…

III Într-un fel de mâl gros şi cafeniu, arşiţa neobişnuită îl epuizase de parcă ar fi luptat să urce un deal...

Auzea ezitarea din propria-i voce când erupsese în spasme de lumină alb-albăstruie...

Nu voia decât să se întoarcă la viaţa reală... *** Încercând să depăşească durerea şi vinovăţia într-o lume trist-cenuşie, privea cum cade apa din cerul ce mormăie printre umbrele atât de dese şi de groase...

Ploaia făcea ca totul să pară lipsit de contur. *** Printre nori, în întunericul cu miros ciudat, se ivi lumina soarelui îmblânzită de noaptea

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care stătea să cadă. Întoarse privirea deconcertantă, amuşinând ca un animal sălbatic. Îşi simţea zâmbetul greoi şi înlemnit când îşi asculta propria respiraţie şi bătăile inimii. *** În tăcerea plină de umbre, nu se vedeau decât pereţii luminaţi de lună. *** Avea o peliculă de sudoare pe frunte când pe faţă îi trecu o umbră de surpriză uitând cuvinte de neînţeles. *** Din gura ca o linie subţire şi palidă, sunetele se topeau unul în celălalt în aerul ce părea a fi făcut din picături de ploaie.

Rămase acolo, respirând grăbit, tremurând... *** Faţa luminându-i-se

10 februarie 2012// NR. 6

de un zâmbet blând, nu se mai simţea în stare de obiectivitate când pe cerul nopţii atârna o lună plină. *** Cu şoaptele râului, vorbea într-o furtună de sunete şi mintea i se mişca în viteza luminii cu ochii - oceane de spaimă când îşi auzea emoţia din voce adulmecând aerul... *** Ochii atât de adânci şi întunecaţi, simţeau durerea străbătându-i capul şi trupul scuturat de suspine.

Invadând fiecare centimetru de spaţiu şi blocând lumina, sângele curgea sub învelişul pielii... ** * Vorbind despre nimic, cuvintele se estompau şi începeau să danseze pe pagină în tăcerea spartă de lacrimile ce şterseseră toată culoarea din obraji.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Viorel Muha Drum de viaţă alb nu-mi vreau tăcerile închise într-o firindă nici lacrimi neuscate, stând mereu în beznă ci vreau să ascult cum lin pe-o stâncă apa susură şi muntele, din pământ, încet cum urcă nu vreau ca inima să-mi fie-n beznă moartă nici suflletul şi gândul îngropat sub o fereastră ci vreau să văd cum creşte-n glastră din viaţa mea, o mică picătură înaltă-albă.

Nu vreau nici strada, asfaltul, colţul sau bordura nici gardul de metal cel văd, că-mi strâmbă gura, ci vreau un colţ de cer în zare unde-mi este luna şi-o floare ce-n roşu înveşmântată îmi zice bună ziua.

Nu vreau pantof scălâmb ce-n degete el bate dureri şi neputinţe de modă ce se zbate, ci vreau desculţ pe drumuri să simt ţărână moale şi mirosul de fân prin vânt cum el tresare.

Nu vreau ecrane, chipuri vechi, burţi goale nici fumul greu din viaţă de motoare, ci vreau să ascult senin şi fericit, târziu spre noapte cum o clopotniţă îşi cheamă sufletele maicilor… curate Toamnă-n apus sunetul soarelui se aude-n linişti de seară, zările se topesc într-un abur uşor, copacii dezbrăcaţi sunt nuduri de fum, plete de soare şoptesc spre târziu, raze ruginii le însoţesc, lemnul trosneşte prin prea multa-i căldură

10 februarie 2012// NR. 6

nerostirile adunate-n adâncuri.

Unduiri de freamăt al pădurii se-nalţă, iar cămările absorb ultima lumină a verii, frunze necăzute strâng răsărituri, sălciile adună cerul în priviri şi suspină, stejarii sprijină cerul cu ochii, rugineşte pământul, florile se dezbracă, Fecioarele gustă apusuri în fumuri verzui şi-şi arcuiesc piciorul în cânt dansează pe ciorchinii de struguri note albe de vals, frunze magice cad răsărit de toamnă, este încă cald versuri de sus cerul trimite fiori simt spre seară sunete de speranţă mă încălzesc în noapte şi-adorm când începe acel târziu răsărit

Neatul dăruit sting visuri-n focul macului. roşul sângelui vede, rostul, în rozul intrării mângâind sufletul tău. amintirea-mi citeşte cartea vieţii. primăvara din trupul meu, aprinde-n răsărit, soarele. deschid galben de aur printre fire, fără spic, sau unduiri de noapte, aştept. supendat sunt acolo, parcă într-o stea, culeg căldura ta. bobul de grâu prin trup devine sămânţă. răscolit de albul măinilor, trec de intrarea întunericului nopţii. privesc luna printre cele două falii,

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE buzele ţi le sărut. ating suav cu palmele pernele vieţii, iar cu dinţii ating încet, respiraţii. apăs adâncul venirii, şi... brusc răscolit el se strânge, spre mine. deodată cazi în prăpastia vieţii, tresari, mă prinzi strâns de mâini, şi-ncet mă tragi în neatul dăruit şi-ntors de amândoi, între un mine şi-un tine.

Amintirile nu se sinucid piatra, privită prin semne, îmi spune pietruită-n drumul vieţii, ea-mi cere paşii să-i număr dinspre început tâmpla-mi cuprinde durerea amintirea ochilor tăi plânge acolo păstrată de timp nimic nu este ostenit, nici măcar când eu nu mai exist, dincolo de-o poartă văd colţul străzii dărâmat o urmă de ceaţă trecea ultima dată când te-am mai zărit încăperea se certa cu umbre de colţ cu raze de soare când ochii tăi i-am privit cornul lunii a fost din început doar iubire unul acolo unde tu răsăreai aplecat deasupra lumii soarele mă doare amintirile scrise pe frunze de toamnă se întorc de unde au venit aştept acum pe-o piatră din vârf de munte din noapte să apari cu-n nou răsărit

10 februarie 2012// NR. 6

Pierdut... am naufragiat m-am lăsat pierdut naufragiat confiscat răpit de întuneric... dozez timpul rămas cărare sus pe geană de apus sălbatic roşul ce îl cuprind în braţe vreau să nu-l las în urmă întorc ce cred că am în priviri să cuprind un tramvai al timpului nespus de frumos unde eşti tu... eu rămân un orizont răpit cu gândul la tine şinele oare nu se întorc să mă ducă cât de curând la tine?

***

Jeff. Rowland – ulei pe pânză

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

TUDOR ARGHEZI

„N-am fost întotdeauna blajin cu dumneata, dragă confrate. Nu pentru că uneori erai poate crud şi nedrept sau poate că puneai prea mult sirop sau prea multă limonadă în călimările dumitale. În primul rînd, cînd erai sincer ţi-era iertat păcatul sincerităţii, pe care nimeni nu-l poate pedepsi, fără să comită un păcat mai greu, iar în rîndul al doilea, produsul zaharos al condeiului e literar: în poezia şi proza scrisă siropul e aproape parte constituantă şi dulceaţa se concretizează până la cristal. Am în farmacia bibliotecii, şi eu, o importantă serie de borcane pline cu substanţe nehotărîte dintre purgaţie şi leşin.

Ceea ce nu mă lasă inima să accept de la peniţa matale a fost murdăria profesională, şantajul care te-a procopsit cîteodată, închirierea la orice soi de marfă, transportată cu tarif şi bacşiş la cititor, acasă, porcăria intenţionată. În doctrina medievală acestea erau considerate, în limbajul epocii, păcate împotriva Spiritului Sfînt, împotriva Duhului, păcatele de moarte. Nu te zbîrli de mistica instanţă a idolului şi a inteligenţei: ea e valabilă întotdeauna în variatele-i expresii verbale.

Dar dumneata ştii să fii şi curat şi onest şi naiv, calităţi care în jurisdicţia cerului sau pămîntului te absolvă sau te mîntuiesc. Cînd fiinţa sufletească a gazetarului vine, lasă-mă să repet cuvîntul: din poezie, din gingaşa stihie a credinţei

10 februarie 2012// NR. 6

şi a zborului rîndunelei (iată că trece o săgeată cu aripi prin spaţiul de aur al ferestrei!) asta se cunoaşte numaidecît. Cuvîntul licăreşte, gîndul aduce o undă de sulfină, însuşi veninul e un nobil alcaloid. Mi-am adus aminte de dumneata uitîndumă în zarea mea de cîmpii şterse şi de coşuri de fabrici, de care se agaţă un zuluf de oarecare fum – mă întorceam chiar din oraşul mare, unde o lume densă, forfotită, pretinde că „munceşte”: tărăgăneli de sute de mii de picioare şi o pauză în fiece ins. Cremenea zace într-un buzunar şi amnarul în celălalt: greutatea e să se atingă şi să scapere scînteia. Nu e scînteie. Omul e demoralizat şi leneş. Dă-mi voie să te arăt acum cu tu. Tu eşti singurul profesionist care munceşte cu adevărat şi dovedit, zi cu zi, în toate zilele, întotdeauna, fără sărbătoare, fără de răgaz, nu de opt ore, nici de şaisprezece, de nicio oră – şi, paradoxal, ai împotriva muncii tale, adunaţi care să te oprească, tocmai oamenii care determină, pe alte laturi ale activităţii, necesitatea socială inexorabilă a muncii.Toate ocîrmuirile au făcut o lege şi au înfiinţat un statut împotriva ta.

Arhitectul poate să construiască o casă şubredă, inginerul poate să contribuie la explozia unei locomotive, lăptarul poate să amestece apa cu laptele vacii, ministrul de Finanţe poate să fabrice un buget săptămînal factice, medicul poate să-şi ucidă clientul – tu, gazetarule, n-ai voie nici să greşeşti o vorbă cu alta. Şi totuşi, tu stăruieşti, îţi dai examenul cotidian faţă de juriul cel mai numeros, publicul; te supui cu îndărătnicie celei mai decisive şi mai eludate acţiuni în absolut toate profesiile: controlul. Tu nu te-ai ferit şi nu te fereşti de el, tu îl cauţi şi-l dovedeşti permanent util. Însă ţie ţi se dă prilegiul să controlezi cu competinţa pe care ţi-o dă însăşi totala ta supunere la el, trîndăvia, incapacitatea şi deficienţele ambianţei. Tu eşti etica şi onoarea, rîvna şi demnitatea, gratuit. Nu te descuraja.“ Din volumul Opere-publicistică 1941-1947.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Articol de Doina Condrea Derer 37 Pe 3 august 2011, s-a stins din viaţă, la Roma, la venerabila vârstă de 104 ani, criticul şi istoricul literar Rosa Del Conte, veritabil simbol al culturii române în Italia. În memoria distinsei universitare italiene, prezentăm un articol semnat de prof. Doina Condrea Derer care conturează activitatea angajată a Rosei Del Conte în slujba actului traducerii şi a deontologiei acestuia, prin poziţia critică şi analiza obiectivă şi documentată la publicarea versiunii italiene a poeziilor lui Arghezi într-o ediţie îngrijită de Salvatore Quasimodo, „nu de dragul polemicii, ci din obligaţie profesională, pusă în serviciul logicii şi poeziei”.

Italia şi cazul Arghezi-Quasimodo Dacă în ţară, datorită conjuncturii politice, atât în perioada pre- cât şi în cea postbelică scriitorul şi publicistul Tudor Arghezi au trecut şi prin perioade, eufemistic spus, mai puţin faste, în Italia, poeziile lui au avut şi continuă să se izbească exclusiv de proba dură a traducerii. Opera lui şi-a avut din capul locului admiratori străini entuziaşti, buni cunoscători ai limbii române, care au încercat prin studii, articole şi prin traduceri (mai degrabă literale decât literare) să i-o facă familiară publicului italian. Când, în sfârşit, autorităţile române, 37

http://www.observatorcultural.ro/Doina-CONDREA-DERER

10 februarie 2012// NR. 6

ieşite cu greu din păgubosul, nu doar primitivul, proletcultism, au vrut, nu numai să renunţe la ridicola autarhie culturală, ci chiar să-şi facă un titlu de glorie prin artiştii ţării, au mizat pe poezia scriitorului din Mărţişor, care merita, poate mai mult decât alţii, premiul Nobel. Nu ştiu de la cine a pornit ideea, dar nu este un secret că Ministerul nostru de Externe a avut la un moment dat misiunea de a găsi peste graniţă traducători – vorbitori nativi de notorietate – şi totodată personalităţi care să facă lobby pentru bardul român. A fost abordat proaspătul laureat Nobel, Salvatore Quasimodo, încununat nu atât pentru rafinatele lui versuri ermetice şi poate nici pentru minunatele tălmăciri-recreări de poezii ale grecilor antici (Lirici greci, 1940), cât pentru cele ulterioare, de declarată angajare ideologică. Alegerea poetului sicilian ca tălmăcitor din română a fost din multe puncte de vedere neinspirată; în primul rând deoarece, structural, prin fibra lor poetică, el şi Arghezi sunt la antipozi.

Opţiunea s-a bazat pe un calcul superficial – „isteţimea” românului ce se agaţă prompt de conjunctural – ignorându-se substanţa şi timbrul autorului unor volume ca Acque e terre, Oboe sommerso,

Erato e Apollion, Odore di Eucalyptus e altri versi, Il falso e il vero verde, Ed è subito sera, La terra impareggiabile. Salvatore Quasimodo, căruia autorităţile noastre i-au oferit cu largheţe, pe lângă drepturile de traducător, şi o excursie în România, a acceptat.

Poate interesează şi amănuntul, astăzi de puţini ştiut, că în timpul sejurului său românesc, ghidul – universitara italienistă Despina Mladoveanu – trebuia să insiste ca el să accepte să transpună în propria-i limbă o antologie consistentă de stihuri argheziene. Deţin informaţia de la fosta mea profesoară, Despina Mladoveanu. Cert este că în totală necunoaştere a limbii române, Quasimodo şi-a asumat riscul de a-şi pune celebrul nume pe o selecţie făcută de alţii, ceea ce justifică reproşul lui Mircea Popescu, autorul articolului Un grande poeta tradito din publicaţia „Persona”, că a fost sacrificată poezia religioasă argheziană; totodată pe versificarea proprie a textelor convertite brut, în italiană, de români. Între timp, specialişti de

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prestigiu, care apreciau opera argheziană (Angelo Monteverdi, Alf Lombard, Sorensen, Gossen şi, nu în ultimul rând, Rosa Del Conte) susţineau public candidatura bardului nostru la râvnita încununare de la Stochkolm. Totul părea pornit pe calea cea bună, numele lui Arghezi nefiind, cel puţin în Italia, total necunoscut: istoriile literare în circulaţie (ale lui Ramiro Ortiz, Bazil Munteanu, Gino Lupi, George Caragaţă) îi acordaseră spaţiul cuvenit iar la diferite intervale de timp văzuseră lumina tiparului mai multe studii, articole şi traduceri din original de Umberto Cianciolo, Marcello Camilucci, Mircea Popescu, P. Ciureanu, Petre Iroaie, loan Gutia sau Pasquale Buonincontro.

Polemica Rosa del Conte – Salvatore Quasimodo Contrar speranţelor, publicarea versiunii italiene pe care se pusese miza la una din marile edituri din peninsulă (în volumul Tudor Arghezi, Poesie a cura di Salvatore Quasimodo, colecţia „Lo Specchio” (Milano: Mondadori, 1966) a provocat un adevărat seism, în centrul căruia s-a aflat Rosa Del Conte, pe atunci titulara oficială a Cursului de Limbă şi literatură română de la Universitatea din Roma, care, în prealabil, predase tot la nivel universitar, limba şi literatura ţării native la Bucureşti, Sibiu şi Câmpulung. Frustrată în aşteptările ei, marea admiratoare a scriitorului nostru, socotit de ea „cel mai mare poet român în viaţă”38 a reacţionat public şi prompt. Poate că nu este nepotrivit să reepilogăm cele scrise, pentru că se pot reţine nenumărate sugestii oricând utile, mai ales că se pregătesc noi traduceri. Într-un prim moment, pe 20 mai 1966, printr-o scrisoare trimisă cotidianului „Paese-Sera”, publicată la rubrica „Lettere al Supplemento”, cu titlul Tradurre è un’arte difficile, Rosa Del Conte amenda cele susţinute în paginile aceleiaşi publicaţii, cu nici o lună mai înainte (în data de 29 aprilie) de

10 februarie 2012// NR. 6

Quasimodo, interpelat printr-o notă de domnul Gianni Toti. În intervenţia sa, imprudentul tălmăcitor al lui Arghezi invoca între altele inexistenţa dicţionarelor bilingve, ceea ce Rosa Del Conte, stăpână pe domeniu, a infirmat. În plus, ea promitea, „nu de dragul polemicii, ci din obligaţie profesională, pusă în serviciul logicii şi poeziei”39 o analiză critică obiectivă şi documentată a traducerii într-o revistă de specialitate.

Neinspirat, poetul-traducător s-a grăbit să publice în revista ilustrată „Tempo", nr. 27 din 6 iulie din acelaşi an, mai multe rânduri, deloc măgulitoare, intitulate Două vorbe adresate unei filoloage, la care, rănită, universitara a răspuns cu un studiu, pe cât de precis ca exegeză, pe atât de nemilos, în revista florentină, fondată de Luigi Russo, „Belfagor”, A. XXI, N. 4, luglio 1966, Firenze: Leo Olschki editore. În paginile finale, adăugate, cum arată indicaţia, în timp ce făcea corectura de tipar (Correggendo le bozze), Rosa Del Conte enumera propriile-i merite ca specialist, italienist în România (unde tradusese, între altele, din opera lui Quasimodo însuşi şi a lui Montale), citându-i pe cei ce-i elogiaseră versiunile (Ştefan Cuciureanu, în „Ethos”, nr. 1-2/1946, M. Popescu în „Rassegna d’Italia”, nr. 1/1946 şi pe Blaga care îi apreciase demersul critic.

Rosa del Conte: «Urâtele infidele» sau despre Quasimodo interpretându-l pe Arghezi Deontologia actului traducerii, a criticii literare şi analiza punctuală a prestaţiei lui Quasimodo formează obiectul studiului, ce ar merita să fie republicat sub forma unei broşuri. Prin intervenţia ei cu «Le brutte infedeli» ovvero Quasimodo interprete di Arghezi («Urâtele infidele» sau despre Quasimodo interpretându-l pe Arghezi), Rosa Del Conte şi-a asumat postura deloc agreabilă de persoană care înfrunta monştrii sacri, în apărarea cărora ştia că mulţi, practicând o critică

38

Rosa Del Conte, Le brutte infedeli» ovvero Quasimodo interprete di Arghezi la rubrica „Noterelle e schermaglie”. În revista “Belfagor”, Anno XXI, nr. 4, luglio 1966, 471.

39

Rosa Del Conte, Tradurre è un’arte difficile, “Paese sera”, 20 mai 1966, rubrica «Lettere al Supplemento” l

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „aproximativă şi ditirambică”40 erau gata să sară. Se referea fără ocolişuri la situarea pe poziţii dihotomice a unor „false sirene”, cu har persuasiv (pe parcurs este numit Carlo Vigorelli, cel care scrisese că tălmăcitorul italian sporise lirismul poeziei argheziene), pe de o parte, şi a ei, pe de alta, dascăl specialist, de formaţie filologică, dar cu gustul pentru beletristica de calitate nealterat. Intervenţia ei se dovedea incomodă cu atât mai mult cu cât era vorba de recentul Nobel italian, un artist într-adevăr de valoare, admirat de altfel de ea însăşi ca poet ermetic. Dar, în faţa originalului altui poet, preciza ea, traducătorul, oricine ar fi, trebuie să dea dovadă de „probitate şi umilinţă”41 acceptând într-un prim moment să fie doar un simplu decodificator, asigurându-se că a înţeles cu adevărat conţinutul corpusului prelucrat. În ce fel? în cazul ignorării limbii de înlocuit cu un alt vestmânt verbal – cum era cazul în speţă – „prin dublul control al unor filologi români italienişti şi al unor filologi italieni românişti”, pentru a avea garanţia echivalării fidele. Mai ales că, dincolo de transpunerile lexicale, se ridică implicit problema condiţionării semantice de către context, de posibilele conotaţii suplimentare, ştiut fiind că opera de ficţiune este şi rodul „istoriei experienţelor omeneşti, al întâlnirilor culturale, în cadrul mai larg al civilizaţiei căreia îi aparţine”42. Exemplele, susţinute cu o baterie întreagă de explicaţii şi glose – discursul fiind de tip argumentativ, rămân fără replică: versurile 3-12, 37-39 din Testament, între multe altele, transpun mecanic fiecare termen din original, pierzând însă, în textul-ţintă, metafora, purtătoare a unui mesaj liric şi etic, sau creând un nonsens inexistent la origine. Reproduse în română, pasajele sunt luate rând pe rând şi explicate morfo-sintactic, pentru a dovedi că, prin deformare, ele se îndepărtează flagrant de înţelesul dat de Tudor Arghezi. „Disecţia” merge până la cele mai mici amănunte: Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/Şi izbăveşte-ncet pedepsitor, 40

Rosa Del Conte, «Le brutte infedeli» ovvero Quasimodo interprete di Arghezi, idem.

41 idem, 472.

42 idem.

10 februarie 2012// NR. 6

de pildă, (unde participiul trecut „umanizează”, scria Rosa Del Conte, substantivul) îşi pierde miezul, nu doar registrul stilistic, obnubilând straturile culturale subîntinse iar, prin răstălmăcire, însăşi noima, aşadar... totul. Analiza textuală pertinentă, doctă nu se opreşte doar la restabilirea semanticii corecte, ci prin cercuri concentrice o precizează; pe de altă parte, îi semnalează valenţele implicate, fie ele sociale – ce se pot identifica istoric –, creştine sau de alt gen. Amintind, fără a epuiza enumerarea, numeroasele răsturnări de sens, inexactităţi şi aproximări din traducerea Psalmului, profesoara Del Conte zăbovea asupra versului final, care prin echivalarea sugestivului, energicului zace (raportat la mânie) cu neutrul c’è (există) lasă impresia de searbăd şi este departe de efectul obţinut de inspiratul cova (cloceşte, coace) al lui Umberto Cianciolo, ce-şi încercase cu mult înainte forţele cu aceeaşi poezie. „Pregnanţa” limbajului arghezian, element definitoriu al scriiturii lui, impunea, ni se spune, o atenţie trează, o mai mare tensiune; în felul acesta ar fi fost eliminate recurentele nonsensuri, datorate „temerităţii sau uşurinţei”43. În plus, o suită de inadvertenţe au compromis creaţii mari ale autorului român. Traducerea prin posesiv, nu ca în original (e vorba de Portret), prin dativul etic al lui -mi, desconsiderarea valorii perifrastice pentru a reda o acţiune pe punctul de a se petrece (va să se scoale), nesesizarea faptului că tu se adresează unei persoane de sex feminin, scurtcircuitarea discursului când ideea se continuă în strofa următoare duc la o ambiguitate absentă în original, pe alocuri hilară. Examinarea, caz de caz, face loc unor observaţii cu valoare generală, semnalate de Rosa Del Conte străinilor, traducători din română: „ne încăpăţânăm să dăm acest sfat oricui, prin urmare şi lui Quasimodo: să nu traducă din română dacă nu e în stare să se orienteze în privinţa sintaxei pronumelui enclitic, iar în ceea ce-l priveşte în mod expres pe Arghezi, în folosirea proclitică a complementului direct, asupra căruia acesta – dar

43

idem, 474.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu întotdeauna – zăboveşte”44. Ilustrarea, făcută cu acribie, priveşte Poate că este ceasul, versul final din Nerăbdare (Şi cântecul şi viaţa şi moartea să lenece), derutante în varianta Quasimodo. Cum din capul locului nu fusese depistat punctul focal, întreaga poezie mai sus citată lasă, după autoare, impresia de contrafăcut. Mai grave sunt consecinţele simplelor, comodelor calchieri fonetice, ce pot distorsiona penibil sensul, cu trimitere la Sfârşitul toamnei, Miere şi ceară etc. Cunoscătoare temeinică a tradiţiei noastre folclorice, pe de o parte, a limbajului liturgic românesc sau legat de ritualuri, pe de alta, specialista nu putea să ocolească sintagmele idiomatice (zile albe, au dat

ortul popii, a bate mătănii, a ţine isonul, sărindar, agheasmătar etc.) şi-i putem înţelege mâhnirea când

le găseşte convertite cuvânt de cuvânt, fiecare luat în accepţiunea denotativă: giorni bianchi, hanno dato

il soldo al prete; Flori de mucegai, Morţii, Stâlpii oferă, cu deplină justificare, comentarii

acide. Dacă ne amintim că în excelentul volum consacrat poetului nostru naţional, Eminescu o dell'assoluto (Modena, 1962), un capitol consistent făcea trimiteri la cultura religioasă a locului, nu ne surprinde observaţia făcută de distinsa universitară la stratificările lingvistice ale limbii române, marcată de contactul cu slava veche sau cu neogreacă, la care orice interpret al lui Tudor Arghezi e constrâns să ia seama. Din observaţie în observaţie, cercetarea consacrată urâtelor infidele {le brutte infedeli), adică traducerii lipsite de graţie şi, pe deasupra, departe de necesara fidelitate (jocul de cuvinte ne trimite la expresia curentă le belle infedeli), trece în revistă aproape întreaga poezie argheziană; punctează tematica, registrele, gama tonală (de la profund-meditativ, la patosul metafizic sau, dimpotrivă, la grotesc etc.), legându-se proteica-i formă de propriile ei izvoare şi încadrând-o convingător în matca originară.

Aceasta pentru a amenda abaterile, uneori frizând absurdul gratuit, ca în cazul compoziţiei Mireasa, unde au de suferit lexicul (şi atunci când Arghezi nu 44

idem, 475.

10 februarie 2012// NR. 6

recursese intenţionat la ambivalenţă) şi logica: după noua versiune, nu ochii femeii, ci albinele ar fi îmbătate de slove etc. Eşantioanele supuse atenţiei celor interesaţi de profesoara noastră, propria-i traducere literală (nepoetică, dar fidelă) de versuri nu lasă nici un dubiu asupra temeinicei cunoaşteri de către ea a registrelor limbii române moderne, a unor limbaje speciale şi, nu mai puţin, a multiplelor componente intrate în plămada culturii noastre. Se adaugă un rafinat simţ al propriei limbi, potenţat de stăpânirea simpatetică, nu doar erudită, a literaturii italiene, ce mă face să mă întreb cine şi câţi ar fi putut observa că, dincolo de schimbarea cazului gramatical, timbrul eroic al originalului a cedat locul „unei laude serafice”45 în titlul Cântare omului, redat de ea nu cu Inno all'uomo, ci, parafrazându-l pe Sfântul Francisc din Assisi, cu II cantico dell'uomo. De altfel, din raţiuni diferite, sunt taxate pentru falsitatea lor şi alte titluri: Erbe inutile (şi nu Malerba), pentru Buruieni, Parole adatte (şi nu Accordi di parole), pentru Cuvinte potrivite. Severa Rosa Del Conte le cerea socoteală compatrioţilor săi – lui Quasimodo pentru superficialitate, lui Carlo Vigorelli pentru oportunism –, ale căror cuvinte puteau fi puse sub lupă, nu şi românilor care – e lesne de dedus – se grăbiseră să-i ofere premiatului Nobel o primă formă şi nu se aplecaseră cu acribie asupra textului (adesea dificil, deşi nu încifrat, şi pentru autohtoni); acribie necesară pentru a reda sensul exact şi a oferi explicaţiile cuvenite celui ce urma să stilizeze şi să versifice, deşi ştiau prea bine ce responsabilitate le revenea.

Două misive semnate Rosa Del Conte În ce măsură şi câtă vreme demersul lui Salvatore Quasimodo nu i-a dat pace probei româniste din peninsula italiană s-ar putea afla cu mai multă precizie dacă am dispune de întreaga ei corespondenţă. Ideea mi-a venit de curând, când, vrând să verific câteva citate, am găsit, absolut fortuit, într-unul din extrasele din „Belfagor” ce reproduc 45

. idem, 480.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE studiul Le brutte infedeli două misive scrise de mână şi semnate Rosa Del Conte. Având în vedere deceniile scurse şi, nu în ultimul rând, vârsta acesteia, mărturisesc, nu fără jenă, că nu am făcut ceea ce de regulă fac, adică nu m-am grăbit să-i transmit expeditoarei ceea ce a pus între foile unui exemplar propriu (ajuns însă pe piaţă), acum patruzeci şi unu de ani. Poate pentru a-mi găsi o nouă scuză (nu trebuie deranjat Freud pentru a recunoaşte strategiile psihice de apărare când intervine sentimentul culpei), mă întreb dacă scrisorile (ori, poate, variante ale lor?) nu au fost lăsate cu bună ştiinţă acolo în speranţa că vor fi găsite cine ştie când, cine ştie de cine. În acest caz, le pot considera mesaje trimise în lume, nu într-o sticlă lăsată în voia valurilor, ci vârâte într-un extras, pe care hazardul mi le-a pus sub ochi. Pe destinatarul celor două scurte scrisori deocamdată nu l-am identificat (nădăjduiesc să o pot face); cerându-mi iertare, fac cunoscut conţinutul lor, cu trimiteri exprese la cazul Arghezi-Quasimodo. Iată traducerea lor:

Università di Roma Facoltà di Lettere e Filosofia Istituto di Filologia Romanza SEMINARIO DI LINGUA E LETTERATURA ROMENA Roma, 25.5.’66 Ilustre şi drag prieten, cu speranţa de a vă distrage cât de cât, vă trimit câteva rânduri polemice legate de incredibilele afirmaţii ale lui Quasimodo: un traducător care a făptuit minunea de a traduce (fie şi prost) dintr-o limbă despre care nu ştie nimic şi fără ca măcar să recurgă la dicţionare! Urmăresc convalescenţa dumneavoastră cu afecţiune şi îngrijorare şi vă îndemn să daţi dovadă, răbdător, de prudenţă.

A dumneavoastră, Rosa Del Conte

10 februarie 2012// NR. 6

Università di Roma Facoltà di Lettere e Filosofia Istituto dì Filologia Romanza SEMINARIO DI LINGUA E LETTERATURA ROMENA Roma, 22. VIII. 1966 Dragă şi ilustre prietene, Discreţia pe care mi-am impus-o devine apăsătoare, acum când îmi este greu să obţin, fie şi indirect, veşti despre starea dumneavoastră de sănătate. De aceea sper, în numele unei prietenii pe cât de deferentă, pe atât de afectuoasă, că mă veţi ierta că trec peste bariera tăcerii, atât dumneavoastră cât şi amabilul, dar, pe drept, severul înger-păzitor al liniştii dumneavoastră. Eu mi-am petrecut vara aici, dar voi pleca miercuri la Sofia la congresul de Studii bizantine; de acolo voi trece în România. Am convingerea că sunt în asentimentul dumneavoastră transmiţând salutări tuturor celor - şi nu vor fi putini! - care mă vor întreba de dumneavoastră.

Primiţi, vă rog, împreună cu cei dragi, sincerele mele urări.

Rosetta Del Conte P.S. Vă trimit – fără obligaţia de a o citi – recenzia promisă lui Quasimodo, neînfricatul masacrator – plătit – de texte poetice ale altora. Încă nu am putut verifica dacă aceste rânduri au ajuns până la urmă (identic sau în alte versiuni) la cel numit ilustru şi drag prieten, dar cele două materiale publicate de Rosa Del Conte în „Paese-Sera” şi „Belfagor” după apariţia antologiei argheziene în Italia, la începutul anului 1966, au avut ecou, aşa cum ea şi-a dorit. Ne-o dovedeşte cu prisosinţă articolul pe două coloane lungi, cu citate ample, semnat de Perpessicius (să fie el destinatarul?) la rubrica „Lecturi intermitente (XV)” în „Gazeta literară” An XIII, nr. 48 (735), 1 decembrie 1966.

Perpessicius şi articolele Rosei Del Conte

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În prima parte, cunoscutul om de litere s-a referit în general la imensa dificultate de a filtra dintr-o limbă în alta poezia, exemplificând cu „cazul” Baudelaire în română şi „cazul” Eminescu în franceză. Deşi convins că Victor Eftimiu nu greşise când susţinuse la Academie că „pe poeţii mari, nu noi, ci poeţii altor graiuri se cade să-i tălmăcească”46 , Perpessicius lua act de faptul că în cazul dat, era vorba de „un dureros dezastru literar”, iar lui Arghezi îi făcuse un deserviciu, vai, un talentat autor liric. O făcea explicit în urma celor apărute în publicaţiile italiene sub semnătura universitarei din Roma, binecunoscută graţie titlurilor ei, „şi vechi, şi multiple, şi definitiv înscrise în istoria relaţiilor culturale italo-române”, alături de alţii, între care ia amintit pe Vegezzi Ruscala, Arturo Graf, Giulio Bertoni, Ramiro Ortiz, Pietro Gerbore, Umberto Cianciolo şi Mario Ruffini. Trecând în revistă meritele Rosei Del Conte, Perpessicius relua ideile din aproape fiecare paragraf din cele două intervenţii ale ei. Din prima a preluat şi precizările polemice făcute în privinţa dicţionarelor, când ea a întreprins, remarca el, un „mic şi util excurs în tradiţia noastră lexicografică datând de pe vremea şcolii ardelene şi care ne-a reamintit de strădaniile lui Samuil Micu şi de argumentele lui atât de înduioşetoare, când, încă din 1805, îi scria lui I. Corneli, arătând cinstea ce ar dori să facă naţiei sale, înzestrând-o cu un dicţionar, de care numai noi ducem lipsă („...quod habeat etiam illa dictionarium, quo nulla natio, nisi nostra… carebat”). A preluat până şi exemplele de qui pro quo (trâmbe/trombe, tempi /templi etc.) datorate lui Quasimodo. În ciuda câtorva stângăcii în traducerea din italiană, părţile citate de Perpessicius din articolele Rosei Del Conte au ajutat fără îndoială cititorii de la finele lui 1966 să-şi dea seama de măsura în care ea domina subiectul. Poate fi amintit fragmentul ce reproduce remarcile privind „sintaxa complexă şi sinuoasă a lui

10 februarie 2012// NR. 6

Arghezi”, ce întinde multe „curse şi capcane chiar şi filologului cel mai oţelit şi stăpân pe semantica lexicului său”, şi când nu este străin de „istoria vocabularului, căruia poetul adesea îi iscodeşte sensul cel mai îndepărtat...”, cu alte cuvinte, refăcând drumul invers până la etimon.

Celor care astăzi, graţie alinătorului timp, reiau cu mai puţin patos chestiunea, nu le rămâne decât să se întrebe împreună cu Perpessicius dacă „insuccesul aventuros al versiunii Quasimodo” nu a avut un rol hotărâtor „în deciziunea juriului suedez de a nu acorda lui Tudor Arghezi, pe care şi Rosa del [sic] Conte şi alţi învăţaţi şi poeţi europeni l-au sprijinit cu fermitate şi căldură, premiul Nobel pe anul acesta”.

Nu trebuie uitat însă că păcatul marelui poet italian este de a se fi lăsat ademenit de insistenţele neinspirate ale părţii române, pe care, nu doar din scrupul filologic (neavând acces la traducerea brută de la care se pornise), ci şi din excesivă delicateţe, Rosa Del Conte a lăsat-o în afara polemicii. ©Doina Condrea Derer Articolul a mai apărut în „Orizonturi Culturale italo-române“, pe 47 site-ul afroditacionchin

46

Citatul, ca şi următoarele, este extras din „Lecturi intermitente (XV)”. În „Gazeta literară”, An XIII, nr. 48 (735), 1 decembrie 1966.

47

http://www.orizonturiculturale.ro/

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Elena Buică Buni

Despre iubire Datini şi obiceiuri – Dragobetele

Ce vă vine în minte dacă v-ar întreaba cineva ce e iubirea?

Inefabilul iubirii ne face să dăm fiecare răspunsuri diferite, căci iubirea nu poate fi explicată pe de-a-ntregul. Poate să spună cineva că a pătruns în esenţă ce este iubirea? E un mister pe care îl purtăm în noi, e o minune, nu ştii de unde vine şi nu ştii unde o să te ducă. Iubirea se naşte în tine, o simţi ca pe ceva unic, e ca o flacără, un fel de combustie internă. Când iubeşti, percepţia din jurul tău se schimbă, iar starea aceasta curge prin tine. Dispare totul, nu mai există decât dorinţa ca celălalt să te iubească la fel de mult şi îl vrei numai pentru tine. Nevoia de iubire este atât de mare, încât, şi atunci când crezi că eşti minţit, îţi vine să strigi: “Minte-mă, dar minte-mă frumos!”

Se spune că iubirea nu este de esenţă umană şi că poartă în ea ceva din puritatea dumnezeiască.

Nici un om nu se poate lăuda că a inventat iubirea, nici nu se poate transmite din generaţie în generaţie, nici nu se poate învăţa de la cineva, ori prin maturizare sau voinţă şi nici nu depinde de caracterul omului sau de vârstă, chiar dacă la vârsta a treia e mai domoală, căci este compensată de lumina experienţei. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire până în ultima clipă de viaţă. Acolo unde dispare, sufletul e pârjolit.

Toate religiile lumii propovăduiestc iubirea ca fiind cel mai înalt mesaj, cea mai desăvârşită con-

10 februarie 2012// NR. 6

diţie umană. Cele mai mari sacrificii omeneşti s-au făcut din iubire, aşa cum s-a sacrificat Iisus din iubire pentru oameni. Literatura abundă de creaţii pe această temă. Sensul cuvântului A-MOR (fără moarte) este iubirea. El arată că iubirea poate să treacă dincolo de moarte. Se spune chiar că dragostea poate să mute munţii din loc, căci la urma urmelor, tot ce contează în viaţă în mod deplin, este iubirea.

Iubirea este o sărbătoare a firii, este ceva armonios, blând, fascinant, cald. Căldura sufletească dată de iubire dă viaţă infinitelor entităţi ce alcătuiesc universul, crează forme, învie, luminează. Iluminarea, înţelepciunea, vin pe calea iubirii, ţine de bucuria de a trăi iluzia.

Se întâmplă ca uneori iubirea să-ţi aducă şi suferinţă, să mai încurce iţele sau să dea naştere unor situaţii mai deosebite. Mai zilele trecute, un tânăr îmi spunea: „iubesc două fete în acelaşi timp şi nu mă pot hotărî pe care să o aleg pentru căsătorie. Aş putea împărtăşi fericirea cu oricare dintre ele.” Dar când l-am întrebat: „Dar necazurile??? cu care dintre ele le-ai putea împărţi mai bine?” a căzut pe gânduri. Nu există o reţetă pentru iubire, există doar acea chimie care se întâmplă între oameni, singura valabilă. E foarte diferită la fiecare cuplu de îndrăgostiţi, un unicat indescifrabil.

O amintire din perioada adolescenţei care îmi flutură şi acum prin minte, mi-o explic doar prin această misterioasă chimie.

Cam pe la 15-16 ani, Iuliei, prietena şi colega mea de bancă, îi sfârâiau călcâiele după Dragoş cu care se întâlnea adeseori în Cişmigiu, căci pe acolo le era drumul spre casă. La început, conversaţia lor era foarte sumară. Se întâlneau, se salutau scurt: El: „Bună!”, ea: „Bună!”. După un timp: „Ce mai faci?” „Bine, dar tu?” „Şi eu bine.” Dragoş o lua de mână şi se plimbau tăcând, lăsând doar inimile să vorbească în graiul lor. La plecare îi înmâna o scrisoare de dragoste. Iulia răspundea întotdeauna prompt cu scrisori frumoase pe care

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE eu i le ticluiam cum mă pricepeam mai bine. Mi-amintesc cum îi spuneam cu deplină convingere că numele Dragoş s-a născut din cuvântul dragoste. După un timp, Dragoş i-a făcut următoarea declaraţie de dragoste: „Ştii ce-mi place la tine cel mai mult?

Cât de frumoase scrisori îmi scrii. Noaptea nu pot dormi până nu citesc scrisorile tale, încât le ştiu pe dinafară. N-aş putea să trăiesc fără ele.” Cu vremea, Dragoş a aflat cine scria acele „minunate” scrisori de dragoste. Credeţi că între ei s-a schimbat ceva? Nici vorbă! După terminarea şcolii s-au căsătorit şi eu le-am botezat copilul. Ce dovadă mai mare trebuie pentru felul cum lucrează chimia? Nu este nimic mai frumos şi mai tulburător ca privirile ochilor de îndrăgostit care spun poveşti de iubire pe care cuvintele nu le pot nici măcar îngâna sau aşterne pe hârtie. Şi pentru că iubirea ocupă un loc atât de importat în viaţa oamenilor, i s-a închinat o zi din cele mai vechi timpuri, chiar înainte de creştinism, aşa cum este sărbătoarea Dragobetelui. E celebrată în ziua de 24 februarie, în anotimpul rece, dar ţine inimile calde, căci „Dragobetele sărută fetele”, cum este vechea zicală românească. Se spune că Dragobetele, feciorul chipeş şi puternic al Babei Dochii, aduce iubirea în casă şi în suflete. Acest tânăr neastâmpărat şi năvalnic este fratele mai viril al mai firavului Sf. Valentin, Cupidonul american, care îşi arată amorul cu inimioare roşii străpunse de săgeţi şi răvaşe parfumate. Virilitatea Dragobetelui este o creaţie în spiritul locului, tipic unei culturi dionisiace.

Balcanicii sunt mai înfocaţi, mai întărâtaţi, mai puternici, mai voluptoşi decât fraţii lor de peste ocean. Zona Carpato-Dunăreană duduie de forţă şi bărbăţie.

Pentru omul arhaic, ziua de Dragobete era semnul sosirii primăverii. Era prima zi când se vorbea despre păsări şi plante, semne ale înnoirii naturii, când păsările presărau bucurie, iar plantele şi florile încântau simţurile pe plaiurile mioritice. În această zi se „logodesc” păsările.

10 februarie 2012// NR. 6

Datorită vechimii, această zi a dat naştere la multe şi frumoase obiceiuri care s-au păstrat la sate şi care nu merită epitetul de „răsuflate”. În ultimii ani, la oraş, tinerii dornici de înnoire, încurajaţi şi de comerţ, îi fac tot mai mult loc zilei de 14 februarie, Valentine`s Day, zi închinată iubirii în amintirea Sf. Valentin48. Românii ştiu destul de puţin despre acest Sfânt care a fost executat în anul 269 la 14 februarie pentru că a favorizat căsătoriile interzise de împăratul roman Claudius. Acesta nu îşi putea aduna ostaşi pentru prea multele războaie purtate. Socotind că bărbaţii nu doreau să îşi părăsească soţiile, a interzis căsătoriile. Preotul Valentin, a cununat în secret perechi de îndrăgostiţi, motiv pentru care şi-a atras moartea şi, ulterior, a devenit martir.

Vă puteţi închipui cum ar arăta omenirea dacă ar fi lipsită de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinţe, care stă la baza vieţii, refugiul celor asupriţi, acoperământul celor dezgoliţi, speranţa celor deznădăjduiţi, hrana celor înfometaţi, apa celor însetaţi ?

Dar cum ar fi dacă, măcar numai pentru o zi, IUBIREA ar fi stăpână pe toate inimile, iar oamenii s-ar îmbrăţişa şi ar cânta ?

Sfântul Valentin primind un rozariu,- David Teniers III

48

Se spune că Valentin a fost un preot roman martirizat în timpul persecuţiei lui Claudius în anii 269-270 d.ch. Vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Sfantul_Valentin

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dorina Şişu Ploeşteanu /Dublin Omul din colțul gurii cu singurătatea la vedere și așa insolubilă o etalezi că-mi vine să jur că semeni cu Dostoievski cunosc valoarea tăcerii și logica din desenele tale o știu pe de rost am așteptat să dorm în colibele construite de tine sau măcar să te înduri într-o joi când mergi la vânătoare să mă iei să îmi arăți cum e strigătul mut a la Munch spune-mi de ce montează oamenii corturi pe munte? am simulat prăpastia prezentului în timpul tău am obținut ca rezultat un număr un măr a căzut la picioarele mele de peste drum se aude cum cineva repetă amabil cum să nu? cum să nu? cum să nu? la pasul următor am căzut groapa era acoperită de apă mi-a intrat în gură noroi ceva atât de simplu dar cu un gust puternic de oameni m-am șters cu podul palmei și până la capătul drumului am cântat ceva vesel cu noroiul zâmbind la colțul gurii Monstrul din oglindă aerul vinovat să nu-l acuzi de perversitate și nici trecerea ta peste ciornele mele să nu o dezvolți în vreun manuscris

10 februarie 2012// NR. 6

nu, nu ai o altă fiică, mamă sunt eu dar cu alte cuvinte cu același chip statură bordură ciutură scutură gata, gata, nu mai țipa...tac of îmi reproșezi mereu că semăn cu spiritul lui Agamemnon ai mereu supoziții presupoziții ai stări de scârbă și de ducă o să tâmpim de înțelegeri false nu vezi cum au trecut anii? nu vezi, mamă? suntem doar purtătorii vieții viselor morților iubirilor minciunilor sunt indiscretă? să fim serioși, drepți și demni în fața mediocrității, mamă of tac, tac, hai că tac.... uite mi-am așezat iubirea de-a dreapta ta mereu spune-mi acum spune-mi, mamă cu viața cărui monstru mă asemeni?

Verbul vinului roșu zidul are mâini în formă de cerc cifrele pe care le adori au înghețat mă strânge glezna pe care o sărutai în fiecare noapte cu lună plină

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mă strânge gândul că vine o zi fără privirea ta iar șerpii nu mai găsesc gura mea să se încălzească am uitat să-ți povestesc de poduri și de ape tulburi de vinul roșu așezat lângă declarațiile tale lipsește un verb la prezent ești plin de secrete misterul acestei poezii se află dincolo de mine stă așezat în mijlocul scenei actorii privitori nu aud tropotul dansului pentru că tu m-ai înfășurat cu ierburi otrăvitoare mai rămâi puțin să-mi povestești ideologii concrete care se fac ghem în cercurile zidurilor Nu suport tangoul să zicem că parfumul tău Chloe e cel din Tartar ai spus mereu că naivii sunt la modă prelung tabloul meu te privește se rușinează de culoarea roșie dată excesiv pe buze tăvălești sadic vârful degetului mare prin frișcă pe atunci râdeai duminical și făceai șmecher din ochi ți-am repetat că nu suport tangoul nu insista nervii mei persistă eu vreau vals și lichior mai vreau în fiecare dimineață bomboane cu vișine nu îți arăt locul unde cade ploaia deja m-am năruit peste așteptările tale continui să mă privești ironic din caruselul tău un melc stă picior peste picior și cântă un elefant se legăna pe o pânză de păianjen și pentru că nu se rupea aici melcul își pierde echilibrul și cade în ochi

10 februarie 2012// NR. 6

Melania Cuc Îmi las capul pe genunchi Vorbesc în limbi moarte; Strig preţul cărnii invers.

Nu cântăresc ; Mă vând pe bucăţi În piaţa sută la sută de vegetale Aştept muşterii Să-mi facă safteaua !

Eu sunt samsarul cu Poeme de dragoste, Sunt omul tău cel mai bun Care mi-am pus capul Pe viitorul butuc.

Acum.

Poate fi prea devreme Să-ţi vinzi fratele Ca să-mi slavezi pielea Întinsă ca o leoaică gemând Pe podele.

Va scriu despre dragoste De aici Din Sicriul plin cu litere nefălţuite.

Locuiesc Într-un buzunar de zeţar Ce a tipărit manifeste.

Fragilă-i peniţa de sticlă Cu care trăgeam odată Brazda şi dreptatea Pe strada nepietruită.

Dinaintea maşinăriei Ce se apropie, Vine ca un vultur

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi-mi ciguleşte ficatul, Ţin cu amândouă mâinile Deasupra capului Cununa cu toţi spinii Imaginii publice În flăcări.

Mi-a trecut norocul Pe lângă ureche.

Glonţ pirotehnic fără focos .

De acum Se cade să iert Greşala greşiţilor În numele Păcii probabile.

Dragostea mea nouă Nu mai are sens Aici În amfiteatrul Cu vulgul ce clănţăne seminţe Şi artişti fluierând Zeiţa din tragedia antichităţii. Încă o dată pe ziua de astăzi Ard pe rugul conştiinţei, Timp în care Tata cu mama Trag în dreapta şi-n stânga Cămaşa-mi Răstignită Între peste tineri tâlhari. **************************

Vavila Popovici / USA Cine ești?

Cine ești de vii noaptea somnul să mi-l furi?

Ca din povești aduci fior, aduci un vis; plecând în zori lași un abis, neîncetat mă tulburi.

Iar când lipsești în clipe osebite,

10 februarie 2012// NR. 6

înfrigurată eu te caut și mi-e teamă că ai pierit și nu-mi dau seamă, de ești un vis ascuns în gândul ostenit.

Doar în poezie, în singurătate, poți cuprinde raza cea mai albă a inimii curate și dorul crud, neiertător și viu. **************************

ANA HÂNCU Lumina umbrei Sărut lumina umbrei tale din constelaţia de-argint, îmbrăţişez înmugurirea azurului din ochi, dorind să-ţi simt înmănuşarea gurii pe trupul meu, veghind la clipa regăsirii pocalului cu mir, arzând peste amprentele de rug nestins, de tine doar atins!

Vocea amurgului ploile plâng peste amurg cu iz de toamnă-nmărmurită, cum fluturi albi – stele căzând peste ruina casei tale se bulucesc spre frunţi, arzând cu flăcări asmuţite de petale uscate în rugina de gânduri - valuri nalte, sure tăvălugite peste noi, peste pădure ca o ninsoare răsărită din neant în plină zi de vară, şi cernută peste pat...

Mor tufănelele, sunt iară

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE culcate la pământ de vijelia surdei neîmpliniri, bolnave de neputinţa revenirii la iubirea slovei - tăcut îndemn de-a ne hrăni speranţe!

Iluziile noastre mor plângând, când ploile tălăzuiesc, plesnind peste lumina zilei cu bice de argint...

10 februarie 2012// NR. 6

Desfăcusem cele două valize. Chiar şi cele două lăzi din scândură de brad cu cărţi şi fotografii. Copilul mergea deja la şcoală. Bani aveam numai de chirie şi mâncare. Ocoleam vitrinele încărcate cu minunăţii nemaivăzute şi târgurile de Crăciun care te invitau la colţ de stradă să îţi aminteşti de naşterea lui Iisus, încercând cu toate mijloacele să îţi ia din buzunar şi banii pe care nu îi aveai.

Mă dureau ochii în cap de atâta lumină.

Aerul însuşi pâlpâia de culori. Cadourile de Crăciun aşteptau în magazine să le cumpăr. Nu sufeream. Eram obişnuiţi cu lipsurile. Ne doream totul şi de aceea nu ne doream nimic.

Câteva zile înainte de Crăciun pregătisem cozonac şi ne bucuram de mirosul care venea în valuri din bucătărie. Televizorul ce îl primisem de la gazdă era deschis, să auzim muzica neobişnuită de sărbători, ţinând la îndemână, în suflet, colindele cu care plecam iarna pe ger, să le dăruim pentru câteva nuci şi ceva dulciuri. Dintre sentimentele amestecate ce mă străpungeau nu ştiam ce să aleg, dorul de acasă sau bucuria că am reuşit în sfârşit să părăsesc o ţară pe care nu o mai înţelegeam. Mă simţeam ruptă de România, fără să fi pus altceva în loc. Aveam să pricep repede că există legături ce nu se pot sfărâma, şi nici reteza. Cresc noi, cum vine pielea şarpelui.

Brusc am auzit prezentatoarea de la ştiri pronunţând cuvântul fatal: România. Sângele roşu mia umplut inima şi obrajii. Am devenit atentă, dar ştirea era la sfârşit şi nu am priceput despre ce era vorba. M-am uitat la ceas, când o fi următorul

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE jurnal? Am rămas în aşteptare, cu urechile ciulite – program de televiziune nu aveam. În sfârşit, spre seară, am aflat că la Braşov au fost demonstraţii de stradă împotriva ceauşismului. Se vorbea ceva şi despre arestări sau morţi. Agenţiile de presă occidentale nu aveau informaţii precise.

Din clipa aceea am uitat de Crăciun, şi nu aveam să mă mai gândesc la el decât după anul nou. Era spre sfârşitul lui decembrie 1989, trei luni după sosirea în Germania. Acel an a rămas fără Crăciun. Am avut revoluţie televizată. Nu mai ştiu numărul zilelor în care nu m-am putut desprinde de televizor, dar păreau să nu se mai sfârşească. După vreo două zile am auzit că la Sibiu, oraşul unde trăisem în ultimii 15 ani, oamenii ieşiseră pe strada principală pichetată de soldaţi tineri. Singurul meu traseu în locuinţă era între televizor şi telefon. Nu îmi mai simţeam buricele degetelor din pricina tastării numerelor cu prefixul 0040. Prima legătură, cu Sibiul, am primit-o după două zile de chin. Rodica îmi spunea că a fost pe bulevard şi a pus garoafe în ţevile de puşcă ale soldaţilor cu mustaţa abia mijită, şi cu chipuri de băieţi de la ţară. Era sigură că florile nu pot decât să îmbuneze fiara metalică cu trăgaci. Erau acasă, în sufragerie, culcaţi pe podea de teama gloanţelor care puteau pătrunde prin ferestre. S-a târât pe burtă până la uşa ce dădea spre balcon şi mi-a strigat în receptor: auzi? fii atentă, auzi?... auzi?... se trage de pe blocuri. Se învârte pe aici şi un elicopter, îl auzi?... Auzeam şi nu ştiam ce să spun. Ochiul minţii refăcea imaginea cartierului, a străzii, a pieţişoarei din colţ, dar în imaginea aceea nu încăpeau elicoptere şi arme. Dacă nu m-ar fi durut degetele şi pavilionul urechii, pe care apăsam în neştire telefonul, de parcă nu aş fi auzit bine, de parcă sunetele acelea bizare nu şiar fi putut face altfel loc până în mintea mea confuză, aş fi crezut că am halucinaţii. Suntem numai noi şi timişorenii care protestăm, a continuat Rodica. La televizor începuseră să sosească

10 februarie 2012// NR. 6

imagini din Timişoara, două-trei din Sibiu... Le văzusem de zece ori, de douăzeci de ori, pedalam pe toate programele după ştiri. Aceleaşi şi aceleaşi scene. Le ştiam pe derost, le ascultam lacomă, nu cumva să nu fi înţeles sau să fi uitat vreun cuvinţel. Oamenii începuseră să moară. Mă învârteam prin casă ieşită din timp şi din ţâţâni.

Urlam, răcneam către sticla amorfă a televizorului: Unde eşti Bucureştiuleeee? Ce aştepţi Bucureştiule? Îi laşi singuri? Bucureştenii mei, ieşiţi afară, nu îi lăsaţi singuri, vă rog frumooos!!! Îi vor omorî pe toţi... nu se poate ! Nu mă faceţi de minune ! Sunteţi de-ai mei ! Bucureştiuleeee... Au nevoie de tine Bucureştiule! Trebuiesc ajutaţi. Nu pot împuşca o ţară întreagă. Nu îi lăsaţi singuri!

Lacrimile curgeau, se adunau sub bărbie, alunecau pe piept, eram udă, roşie, fără glas, disperată.

Frântă mă aruncam pe singurul scaun, negru, din încăpere. Gâtul meu revoltat nu mai vroia să scoată sunete, ci un fel de scârţâituri nestăpânite. Nu simţeam foame, somn, oboseală.

Eram ca de carton fierbinte. În sfârşit a venit şi ziua cea lungă. Plesneam de mândrie precum castanele pe jăratec. Bucureştenii umpleau piaţa palatului şi huiduiau ca o mare dezlănţuită şi ameninţătoare. Mulţumeam bucureştenilor mei printre sughiţuri şi spaime, că şi-au făcut datoria, că au arătat curaj şi neînfricare.

Bucuria lor privind elicopterul îndepărtându-se greu, cu dictatorii în pântec. Râdeam strâmb, chinuit, dar râdeam frângând plânsul pentru câteva secunde. Apoi tancurile, armele nevăzute, oamenii zdrobiţi de şenile, steagurile găurite în mijloc, uralele, speranţa mâinelui, îmbrăţişările, eliberarea ca de o povară greu purtată şi fumul, şi întunericul, şi noaptea triumfului.

De la părinţii mei, rămaşi în Bucureşti, nu aveam nici cel mai mic semn. Nu puteam prinde la telefon capitala, în ciuda orelor nesfârşite petrecute cu telefonul în braţe. La capătul celălalt al firului clinchetul cunoscut se pierdea în neant. În

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

dezordinea ireversibilelor schimbări. Nu mai ştiu cât am dormit, cât am mâncat, cât am răcnit în faţa televizorului, dar ştiu că dacă aş fi fost acasă, aş fi fost numai pe străzi şi aş fi primit poate un glonţ... de Crăciun, ca să mă pot înscrie pe acea listă de ucişi fără milă creştinească, uitaţi fără certificate de revoluţionar.

După procesul grăbit şi lipsit de demnitate întocmit de noii stăpâni am simţit prima oară gustul goanei diforme după putere. O poartă deschisă în felul acesta nu poate fi spre paradis.

Mândria de româncă s-a ascuns jenată pentru mulţi ani.

Spasmele revoluţiei ies uneori la iveală, când revăd scene din vremea aceea. Atunci, fără excepţie, mi se îngustează gâtul şi plâng. Emoţia urcă de la rădăcinile legate în copilăria de acasă

©Gabi Schuster

La 13 februarie 2012 se împlinesc 160 de ani de la nașterea celui mai de seamă dramaturg, scriitor satiric român, Ion Luca Caragiale, iar la 9 iunie a.c. se comemorează un veac de la stingerea sa din viață. La Teatrul Național sunt în pregătire spec-tacole cu două din piesele sale, în țară vor avea loc diverse manifestări. Nu vom relua date cunoscute de mulți cititori, ci ne vom opri la câteva aspecte mai puțin discutate. Actualitatea scrierilor sale este de necontestat, dar, cum bine punea accentul criticul Ioana Pârvulescu, „noi am uitat să râdem, așa cum se râdea pe vremea creatorului personajului Mitică”.

Destui politicieni de azi amintesc de caricaturile caragialești. Dar, din motive grave și aflate în mintea tuturor, noi suntem mai triști. „Cu timpul, s-ar putea ca viitorul națiunii să îl înalțe pe I.L. Caragiale ca pe ctitorul moralizării prin satiraă, pe o schemă cu puteri canalizate greșit”, scrie H. Zalis în „Istoria condensată a literaturii române”.

Cel mai important urmaş al lui Caragiale nu a fost nici unul dintre fiii săi, Luca și Matei (cel de al doilea, un mare scriitor, dar de cu totul altă

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 87

10 februarie 2012// NR. 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE factură), ci Eugen Ionescu, românul naturalizat în Franța, care a pus bazele(împreună cu Samuel Beckett) teatrului absurd.

Eugen Ionescu a înțeles de minune latura perenă a satirei înaintașului său. Golul sufletesc, gândirea -șablon, marasmul intelectual al omului modern au ieșit la iveală cu toată puterea și cruzimea adevărului. Putem face o paralelă perfectă între „ Cântăreața cheală” a lui Ionescu şi, de pildă, „ Căldură mare” a lui Caragiale. Dar întreaga operă a lui Ionescu este ombilical legată de umorul amar al lui Caragiale. Smotocea și Cotocea, Leonică Ciupicescu, Manolache Guvidi, Trahanache, Tipătescu, Bibicu, Pristanda, Gudurău, o întreagă galerie din dramaturgia şi din „Momentele” genialului Caragiale reînvie prin Eugen Ionescu şi se perpetuează şi azi, în viața noastră, pe stradă, la TV, oriunde, inclusiv în Parlament. Un alt merit de seamă al scriitorului este demontarea cu o minuție de ceasornicar a mecanismului patriotard-demagogic. Caragiale a fost acuzat şi de lipsă de loialitate față propriul popor. şi de plagiat, cu piesa „Năpasta”. A avut numeroși duşmani, oameni care, de fapt, erau chiar modelele personajelor sale. Publicația „Moftul român” nu a fost uitată. Iar, după 1989 a apărut „Academia Cațavencu” în cinstea marelui înaintaş.

Este interesant de recitit ce scria G. Călinescu în „Istoria literaturii române”- „I.L. Caragiale (1852-1912) este, după Delavrancea scriitorul cel mai zolist, deşi lucrul n-a fost luat în seamă, toţi fiind izbiţi de aspectul umoristic al operei”. şi criticul dă exemplu povestirea „O făclie de Paşti”. Este vorba de un conflict între evreul Leiba şi fostul său angajat, Gheorghe, cu un final tragic, agresorului fiindu-i arsă mâna cu o făclie. Pedeapsa aplicată de persecutat persecutorului, dar ca gest disperat. Radu Gabrea a realizat o peliculă de mare măiestrie artistică, „Nu uita, Iacobe”, care, nu se ştie din ce motive a rămas încă puţin cunoscută publicului larg. Filma-

rea s-a realizat… în Portugalia, înainte de 1989, pentru că Radu Gabrea era plecat din România lui Ceauşescu. Ar mai fi multe de discutat pe marginea operei unuia dintre cei mai viguroşi scriitori din literatura română şi universală, pe același palier valoric, cu marele Mihai Eminescu, dar în genul satiric şi nu numai.

Vom reveni, anul acesta fiindu-i dedicat. ©Boris Marian

MARIA SAVA Un proces răsunător: Caragiale – Caion

Const. Jiquidi – Caragiale (caricatură)

„Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în pa-trie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.”

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Astfel îi scria Caragiale bunului său prieten, Vlahuţă, din Berlinul în care se autoexilase. Unul dintre momentele triste care i-au întunecat viaţa marelui dramaturg a fost cel în care a trebuit săşi apere reputaţia de creator original în procesul intentat de Caion.

Cine a fost Caion? Constantin Al. Ionescu-Caion era prim redactor la „Revista Literară”, condusă de Th.M. Stoenescu şi, fiind gelos pe reputaţia lui Caragiale, şi-a pus în cap să-l defăimeze printr-o acuzaţie de plagiat. Astfel, la 30 noiembrie 1901 în paginile acestei reviste pu-blică un articol, semnat Caion în care afirmă că drama Năpasta a fost plagiată după o dramă a unui autor ungur, Kemeny Istvan, intitulată Nenorocul care ar fi fost tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan în 1848, la Braşov. Un al doilea articol publicat la 10 decembrie 1901 în aceeaşi revistă în care spune că doar titlul piesei este schimbat „restul este furat pe de-a-ntregul” are darul de a-l scoate pe Caragiale din sărite, ceea ce-l determină să se adreseze justiţiei. Mai ales că, numitul Caion pune alături de textul dramei Năpasta aşa-zisul text plagiat ce seamănă întru-totul. Dramaturgul îi scrie prietenului său Barbu Delavrancea, renumit avocat la acea vreme şi-l solicită să-l apere în procesul de calomnie intentat lui Caion. La prima înfăţişare ce are loc pe data de 2 martie 1902 Constantin Al. Ionescu Caion recunoaşte că nu există nicio dramă Nenorocul şi nici un autor Kemeny Istvan, însă afirmă că drama Năpasta ar fi fost copiată după o dramă lui Leon Tolstoi, numită Puterea întunecimei şi prezintă ca probă un exemplar în limba franceză. Până la urmă se dovedeşte că nici această acuzaţie nu-i întemeiată fiind tot o invenţie a lui Caion.

Calomnia fiind dovedită, în şedinţa publică din 11 martie 1902 Caion este condamnat la pedeapsa cu închisoare corecţională pe timp de trei luni, la 500 de lei amendă în folosul statului şi 10000 lei daune interese de plătit părţii civile Ion Luca Caragiale. Redau aici „Deciziunea nr. 12 consem-

10 februarie 2012// NR. 6

nată la finalul Actului Nr.6“ de la Curtea cu Juraţi din Judeţul Ilfov compusă din judecătorii G. Flaişlen, M. Balş, Gr. Ferechyde: „În virtutea legei, Condamnă pe inculpatul Constantin Al. Ionescu, major, la pedeapsa închisoarei corecţionale pe timp de trei luni de zile şi la (500)lei amendă în folosul statului cu aplicarea art. 28 Penal. Mai condamnă pe numitul inculpat să plătească părţei civile Ion Luca Caragiale suma de 10.000 lei ca daune interese. Această deciziune este supusă opoziţiunei în termen de 15 zile conform art. 483 din Pr. Criminală şi recursul conform legei. Dată şi citită în şedinţa publică azi(11) unsprezece martie 1902 în Bucureşti.” În data de 10 iunie 1902 are loc recursul şi, pentru că inculpatul îşi recunoscuse întreaga ticăloşie, este achitat de curtea cu juri. A doua zi cei care frecventau berăria Gambrinus, puteau să vadă chipul vesel al patronului Caragiale care spunea clienţilor: „Port cu mine impresia cea mai bună de la Curtea cu Juri. E cea mai justă...

Sentinţa e excelentă. Eu n-am făcut proces din răutate, nici din răzbunare. Pe cine să mă răzbun?

Pe Caion? N-am voit să uzez de polemică. La ce ar fi ţintit?. Coale, tomuri chiar aş fi putut scrie şi, cum se întâmplă întotdeauna cu polemicile, satisfacţia n-ar fi venit. Am voit să se dovedească în faţa justiţiei poporului, că acuzaţia de plagiat a fost o impertinenţă de copil. Atât; o impertinenţă de copil, nu i-am dat altă importanţă. Juraţii! au făcut bine că n-au condamnat copilul. E vinovat el? Nu! Cum a spus un apărător al lui Caion, nu e decât o victimă. De ce aş da, eu jurat, pedeapsă acestui copil inconştient sau desechilibrat, un exemplu pentru cei mulţi, mai echilibraţi, mai maturi şi mai suspuşi, ca să uzeze de aceleaşi mijloace?

Nu vezi ce e împrejur? Nu vezi cum se insultă şi se calomniază de la mic la mare? Un început! Şi vrei prin legi? Da viţiul legilor noastre e tocmai că sunt făcute nu conform necesităţilor şi educaţiunei maselor la care se aplică. Nu pedeapsa legei,

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

nu justiţia poate remedia răul, ci educaţia. Când fiecare cetăţean va pricepe, prin educaţie, ce înseamnă calomnia prin presă, atunci aceasta nu va mai exista.” (Octav Minar, avocat)

scriitor prin stilul artistic cu care a îmbrăcat-o.

Din acest motiv sălile tribunalelor erau arhipline atunci când la bară pleda maestrul Delavrancea.

Iată finalul apărării lui Caragiale:

Câtă distanţă între acest text în care idealistul Caragiale mai credea în puterea de revigorare a societăţii româneşti, când educaţia ar fi fost motorul întregii sale evoluţii şi dramatismul mesajului trimis bunului său prieten Vlahuţă, din exil.

„Şi când mă gândesc că omul acesta a veghiat jumătate din nopţile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală... cu cât talentul lui e mai mare şi osteneala mai covârşitoare... cu atât calomnia e mai odioasă şi încercarea mai demnă de asprimea legilor! A! Ştiu, cunosc acuzaţiunile puerile ce sau adus lui Caragiale. „Ai atacat libertăţile publice!” „Ai batjocorit Constituţia!” „Ai zeflemisit Egalitatea!” „Ai ponegrit Democraţia!” Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el. Parcă-l văd retras într-un colţ, scanteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de bună şi sinceră plăcere: îşi ascultă eroii pretutindeni, cu dragoste îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă şi îi reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile şi, animat şi de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viaţa, puterea, farmecul. A muncit din greu şi-a robit tot talentul şi toată inteligenţa pentru fala noastră a tuturor; şi trăind din greu, n-a întins mâna nimănui, nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului român, nici de rătăcirea multora care n-au înţeles că viaţa unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci şi de înălţarea geniului lui. Şi când Caragiale stă resemnat la o parte şi trăieşte din

Revenind la proces, Caragiale s-a bucurat de apărarea lui Barbu Şefănescu Delavrancea, renumit pentru pledoariile sale şi pentru abilitatea de-a demonta orice cauză adunând cu meticulozitate probe întru apărarea clientului. Astfel pentru a demonstra că drama Nenorocul precum şi autorul, Kelemen Istvan, sunt doar plăsmuiri ale minţii denigratorului a adus drept probe un catalog al tuturor tipăriturilor de la Braşov, unde Caion afirma că s-ar fi făcut traducerea, încă de la 1535 până la 1886, catalog numit Kronstaedler Drucke al profesorului bibliotecar Julius Gross. În acelaşi timp s-a cerut părerea reputatului profesor de literatură maghiară de la Universitatea din Budapesta, dr. Bayer Iozsef şi s-a cercetat lucrarea Viaţa şi operele scriitorilor maghiari pe o perioadă de 40 de ani. Concluzia clară a fost că nu exista nici drama, nici autorul, nici traducătorul Bogdan. Apoi s-a trecut la demontarea celei de-a doua calomnii în care dramaturgul era acuzat că plagiase pe Leon Tolstoi cu lucrarea sa La puissance des tenebrespe care calomniatorul o prezentase în original, în limba franceză. Pentru a nu mai exista dubii apărarea a solicitat o traducere legalizată de la Ministerul de Externe. Rezultatul a fost cel pe care l-am prezentat, însă a cerut multă muncă şi cheltuială din partea autorului. Este antologică pledoaria pe care a suţinut-o Delavrancea, amestec de măiestrie oratorică dublată de talentul unui mare

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE muncă aspră, cinstită şi demnă... să-l izbim, să-l pătăm... să-l înfăţişăm lumii ca pe un fur ordinar...?”

O viaţă plină de lipsuri şi nedreptăţi, felul în care i-au fost primite piesele de teatru, acuzat fiind de imoralitate, toate acestea au contribuit la decizia pe care Caragiale a luat-o de a se autoexila la Berlin. „Niciodată nu te făcea să zâmbeşti, spunea Octav Minar despre el. Ori râdeai până îţi da lacrimile, ori deloc; tot aşa cu tristeţea, Caragiale te împietrea cu durerea făcându-te să cugeţi.”

Reprodusă în facsimil de Editura Semne, Bucureşti, 2008 http://cititordeproza.ning.com/

În anul 2007 a avut loc – Expozitia: „Caragiale - cel mai portretizat scriitor din lume" contine 250 de portrete ale lui I.L. Caragiale, pentru care dramaturgul român a fost omologat de Guinness Book drept cel mai portretizat autor din lume si a fost vernisată pe 19 iunie, la Institutul Cultural Roman (ICR) din Madrid. Expoziţia la sediul ICR din Madrid, fiind organizată de caricaturistul român Nicolae Ioniţă şi Cartoonists Rights Network România.

10 februarie 2012// NR. 6

Exilul românesc la mijloc de secol XX

©Octavian Curpas Un altfel de „paşoptişti“ români în Franţa, Canada şi Statele Unite SALVATORE GRECO - o prietenie fără frontiere!

Dumitru Sinu împreună cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Ştefănescu şi Radu Bumbaru se întâlniseră cu toţii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb şi cu ochii înroşiţi, poate de la aburii alcoolului sau, cine ştie, poate de la fumul de ţigară ce învăluia ca într-un nor de ceaţă siluetele celor din jur.

Dumitru Sinu ridică privirea şi la fel de mirat ca şi prietenii săi, aşteaptă ca străinul să le spună ceva: Vorbiţi italiana? – a întrebat necunoscutul, care se pare că-i auzise vorbind şi i se păruse că dialogau în italiană. „Da!” – răspunse nea Mitică pentru că învăţase destul de bine această limbă de la italienii cu care lucra de o bună bucata de vreme. Află astfel că insul ce le întrerupsese discuţiile era suedez, că dorea să comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era şi el în restaurant, şi nu găsise pe nimeni care să-i mijlocească această comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitică şi pleacă împreună cu suedezul spre masa la care era italianul. „Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu şi după ce l-a ajutat pe suedez să-şi rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalţi români. De la

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.

De la Terra straniera şi Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!

Îl plăcuse şi Salvatore pentru că italienii, ca de altfel orice altă naţie îi apreciază mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitică lucra cu italieni şi prezenţa lui Salvatore nu făcea altceva decât să confirme faptul că îi simpatiza şi-i făcea plăcere să se cunoască mai îndeaproape.

Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; mulţi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunoştea, veneau din acea parte a Italiei. Ştia el că naţia aceasta, de limba căreia se îndrăgostise de-a binelea avea un har, cu care nu mulţi sunt înzestraţi: ştiau să cânte frumos.

Intuitiv parcă, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l să cânte o melodie calabreză. „Când a început să cânte Terra straniera, toţi câţi eram la masă am amuţit. Salvatore avea o voce superbă, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a făcut o linişte prin care răzbăteau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor că mai avea patru fraţi şi toţi aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reuşind să câştige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse.

Ca mulţi alţi emigranţi, Salvatore Greco era în căutarea unui loc de muncă. Dumitru Sinu, suflet mare şi deschis spre a face bine, avea deja soluţia: se gândise să-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus că el îi va rezolva problema locului de muncă, doar că va trebui să cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost răspunsul managerului, aşa că de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitică. „Vedeţi?

Mitică ştie să-i organizeze pe toţi! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore că din ziua următoare va avea de lucru” - povesteşte prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îşi amintea cu atâta plăcere.

10 februarie 2012// NR. 6

A doua zi au plecat împreună la restaurantul la care mai lucrau încă mulţi italieni şi Salvatore a fost angajat, fără nicio problemă. Urma să facă curăţenie. Cânta Salvatore şi la restaurant.

Managerul era foarte mulţumit de el şi îi spunea adesea lui nea Mitică: Mike, ce voce are Salvatore! „Îmi plăceau italienii, aveam mulţi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu mă împăcam deloc: nu ştiau să facă decât macaroane şi spaghetti” – zice nea Mitică. M-a uimit cu câtă plăcere îmi povestea despre Salvatore şi despre italienii cu care lucrase şi de care îl legau doar amintiri frumoase. “M-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viaţă!”

Trăind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebită, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vieţile lor. Era părtaş la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecăruia, aşa cum se întâmplă între prieteni.

De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase să meargă cu tatăl lui să susţină examenul de obţinere a cetăţeniei. Trebuia să aibă doi martori care-l cunoşteau. În plus, italianul nu prea cunoştea limba engleză, aşa că nea Mitică l-a pregătit anterior interviului, i-a tradus din italiană în engleză tot ce avea de pregătit, repetând cu el provinciile canadiene, sărbătorile lor specifice şi alte particularităţi ale acestei ţări, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare făcea o pauză şi se uita la mine, aşteptând ca să-i spun răspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetăţenia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu copiii săi, care nu ştiau mai nimic despre Canada şi cărora, comisia de examinare le-a spus: Sunteţi tineri, voi trebuie să le învăţaţi! – relatează Dumitru Sinu – m-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viaţă!”.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 92

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cu Salvatore, relaţia de prietenie a fost de excepţie: i-a cunoscut şi părinţii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, şi acum, când discutam pe această tremă accentuează: “Cu nicio naţie nu te împrieteneşti atât de repede ca şi cu italienii!”

Mai târziu Salvatore s-a căsătorit şi a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco!

Prietenia cu familia Greco a continuat şi după căsătoria lui Salvatore. Îi cunoştea nea Mitică şi soţia şi ştia totul despre ai lui: “Greco junior şi-a luat de soţie o frumuseţe cubaneză care i-a dăruit un copil superb, atât de frumos, încât toată lumea care-l vedea spunea că are un zâmbet care te topeşte”.

Prietenia dintre Salvatore Greco şi Dumitru Sinu a fost trainică, ea s-a păstrat intactă şi după ce viaţa fiecăruia dintre ei a urmat o altă traiectorie.

Întâlnirea din toiul nopţii cu un barman în Calabria

În intervalul de timp în care a locuit în Franţa, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a făcut o vizită lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit să traverseze întreaga Italie până a ajuns la destinaţie, însă a făcut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viaţa lui.

Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vieţuia Salvatore Greco aparţine provinciei Regio Calabria, care se întinde până în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scăldate de Marea Ionică – parte componentă a Mediteranei – la est şi sud, şi Marea Tireniană – un braţ al bazinului vestic al aceleiaşi Mediterane – în vest, despărţită la nord de restul Italiei printr-o barieră naturală formată de Munţii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turişti din toate colţurile lumii. Dispune de nenumărate obiective turistice: temple antice care încă mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori,

10 februarie 2012// NR. 6

locaţii agroturistice minunate unde obiceiurile şi tradiţiile calabreze sunt la ele acasă, hoteluri elegante şi plaje minunate.

Situată la 66 km nord-est de capitala provinciei – oraşul Regio Calabria – şi 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localităţi mai mici ce i se subordonează din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara şi Donna Livia. Satul lui Salvatore deatunci, astăzi a ajuns un orăşel dezvoltat, cu multe companii şi obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei şi nu a ajuns în Calabria, e ca şi cum n-ar fi vizitat nimic!

“Am ajuns în satul lui Salvatore dimineaţa, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut să-l trezesc atât de devreme şi mi-am amintit că îmi spusese că în sat la ei este un bar, la care trăgea el de obicei. Ştiam deja multe despre barmanul de-acolo. Aşa că m-am oprit la un pahar de vorbă, iar când am intrat şi l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike! Salvatore mia povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine! – i-am zis italianului cu care am stat la taclale până la ziuă, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Italienii sunt singurii, dintre toate naţiile, care te iau în braţe din primul minut!”.

Dumitru Sinu este mândru de faptul că în vremea aceea, emigranţii români de pe teritoriul nord american erau foarte respectaţi de toate comunităţile ce convieţuiau aici: veniseră legal, primiseră viză şi dădeau dovadă de seriozitate în tot ce făceau, le plăcea munca, erau inteligenţi şi deosebit de prietenoşi. Salvatore Greco a rămas cu acest respect pentru conaţionalii noştri şi după ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitică, mărturisindu-i că în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adăpostea mai mulţi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.

„E come noi, altri no sono!”

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix - îmi spune nea Mitică – tatăl său îi dăduse acest nume încărcat de simboluri! Era arhitect şi venise la noi să-şi perfecţioneze engleza”. Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatăl său, prin care acesta îl ruga pe Mitică Sinu să scrie o carte despre viaţa lor din Vancouver: Caro Mike, îţi trimit dedicaţia, cui adică să dedici cartea, pentru că în momentul în care ai dedicaţia, cartea e pe jumătate scrisă!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Şi urma dedicaţia scrisă cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore ştia povestea lui nea Mitică şi-i sugera să dedice cartea pe care dorise să o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care să ilustreze frumuseţea pământului şi durerea vieţii lui… „După părerea lui Salvatore, cartea ce urma să o scriu, trebuia neaparat dedicată tuturor celor din exil care au avut curajul să treacă frontiera clandestin, care au lăsat o mamă şi un tată, poate şi o soţie, un copilaş şi o carte deschisă pe masă, şi dintre care unii au ajuns la închisoare… După cum spune Nicole, soţia mea, nu pot aţipi nici astăzi când se încălzeşte perna. Şi mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o şi celor care cântă sau au cântat fără să aştepte să fie rugaţi sau plătiţi, şi pune-i şi pe stângaci, pentru că şi ei au probleme chiar şi atunci când vor să deschidă o conservă…”

– îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat să-mi vorbească despre întâlnirea cu băiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor şi cu o voce, nu chiar ca a tatălui său, dar foarte apropiată”. Cu un spirit inconfundabil, băiatul lui Salvatore dezbătuse paragraf cu paragraf cu nea Mitică şi doamna Nicole, conţinutul scrisorii tatălui său. La un moment dat, când Salvatore

10 februarie 2012// NR. 6

venise cu ideea ca introducerea să o facă doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariată ce să scrie despre soţul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte şi cu care nici măcar nu doarme în aceeaşi cameră, Italo izbucneşte în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semăna tare bine tatălui său!

Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevăr, viaţa lor în Vancouver fusese frumoasă, tumultuoasă, plină de amintiri de neuitat. Când erau împreună, toţi acei emigranţi care făceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine! „Înainte să moară, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim aşa uşor! – i-am răspuns, păstrându-mi cumpătul. Simţea că se duce… şi aşa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continuă retoric: ”Ce este viaţa?!”

Emoţia ce-l stăpânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe faţa lui nea Mitică. „Când Beethoven simţise că moartea i se apropie, se întrebase: Şi asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat şi ferm, încheie hotărât: „Asta-i tot, domnule!”

(Fragment din volum, cap. XXVI)

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Octavian CURPAŞ

Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE CONSTANTIN BRÂNCUŞI DESPRE ARTĂ ŞI ARTIŞTI Ne aflăm într-o sferă, ne jucăm cu alte sfere, le îmbinăm, le facem să clipească.

Arta este altceva decât "redarea" vieţii, este transfigurarea ei.

Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii.

Arta ar trebui să fie numai bucurie!... De aceea, nu există "artişti", ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!

Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Aceste contrarietăţi derivă din însuşi destinul lui şi din tragedia lui. Arta are şi această misiune terapeutică; să ne amintim numai de Catharsisul aristotelic.

10 februarie 2012// NR. 6

De la Michelangelo încoace, sculptorii au vrut să realizeze grandiosul, însă nu au reuşit decât să facă grandilocvenţă. Şi este cu totul inutil de a vă cita vreun nume. În secolul al nouăsprezecelea, situaţia sculpturii ajunsese disperată. Însă apare Rodin care transformă totul. Graţie lui, omul a redevenit măsură, modùlul după care se organizează statuia. Mulţumită lui, sculptura a redevenit omenească, în dimensiunile şi în semnificaţia conţinutului. Influenţa lui Rodin a fost şi va rămâne imensă.

Auguste Rodin prezenta o atitudine modestă în faţa artei sale. Iar atunci când a terminat opera sa Balzac, care rămâne punctul de plecare incontestabil al sculpturii moderne, el a declarat: « abia de acum înainte aş vrea să încep să sculptez ».

Priveam îndelung sculpturi de-ale altora, prin marile muzee, de-ale tuturor acelora cu talente sigure – şi pe ale mele. Ce mă supăra? Frumos sculptate, frumos dăltuite, frumos lustruite şi migălos şi bine redate detaliile, aproape nimic de zis! Da… dar nu erau vii!… Parcă ar fi fost nişte fantome…(Fragment dintr-o discuţie a lui

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

Brâncuşi cu Nicolae Titulescu, consemnată de Vintilă Russu-Şirianu)

Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale.

Un adevărat artist face lucrurile fără să vrea.

Un artist fals face lucruri pentru glorie.

Arta, poate cea mai desăvârşită, a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să re-deştept sentimentul acesta în sculpturile mele.

Renaşterea, punct culminant al decadenţei - şi apoi, timp de secole, lumea întreagă - s-a masturbat să susţină evenimentul dar, în ciuda eforturilor supraomeneşti, balanţa a coborât neîncetat şi implacabil. Iată-ne la sfârşitul secolului 19, când un fulger magnific a luminat totul şi i-a făcut pe oameni să respire din nou.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Artele bat pasul pe loc din cauza istoriei false ce li se atribuie şi a direcţiei ce încearcă să li se dea.

Frumosul se schimbă odată cu civilizaţia. Înainte conta frumuseţea fizică. Acum, spiritele cultivate cer forţa frumuseţii spirituale.

Frumosul este armonia lucrurilor contrare.

Cu cât lucrurile sunt mai dificil de împăcat, cu atât frumuseţea e mai mare.

Arta nu e o minciună. Arta e adevărul absolut.

Artele nu au existat niciodată prin ele însele, ci au fost mereu apanaj al religiei, iar gradul lor de frumuseţe este în raport direct cu puritatea religioasă.

Astăzi, arta nu mai este un lux ca în timpul Renaşterii, sau chiar ca în secolul trecut, ci o necesitate. Numai pentru netrebnici starea de lucruri de acum înseamnă un sfârşit. Prăbuşirea gloriei! Ca şi cum am lucra pentru glorie! Activitatea, lucrul nostru, este în fond un joc. Iar acest joc este abia atunci adevărat şi sincer, când cere intervenţia tuturor puterilor noastre! Nu fac teorii. Mă joc spre bucuria celorlalţi. Numai că nu vor să accepte jocul…

Sfârşitul artei? Eu văd viitorul ei desenat în linii grandioase pe orizontul secolului 20.

Odată cu auto-adorarea omului şi prin sistemul de exteriorizare care rezultă de aici începe decadenţa.

Grecii arhaici recunoşteau în Dumnezeire pe cei mai frumoşi dintre oameni. Nu vedeau în figura omenească nimic altceva decât partea sufletească şi construiau în raport cu aceasta.

10 februarie 2012// NR. 6

Dacă arta trebuie să intre într-o comuniune cu Natura, ca să-i exprime principiile, trebuie să urmeze, însă, şi exemplul creaţiunii. Materia trebuie să-şi continue viaţa naturală şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic, pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie continuu descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la Natură, înseamnă a o ucide.

Lemnul, de exemplu, este în sine, şi după toate aspectele, sculptural. Nu trebuie să-l distrugem, nu trebuie să-i dăm o asemănare obiectivă cu ceva ce natura a făcut dintr-un alt material. Lemnul îşi are propriile-i forme, caracterul său individual, expresia sa naturală; să doreşti să-i transformi calităţile înseamnă să-l nimiceşti, să-l faci steril.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte materiale ca piatra, marmura sau metalele; şi ele trebuie să-şi continue viaţa lor proprie, când gândul şi truda artistului le preface din sculpturi naturale în sculpturi artificiale.

Materia nu trebuie folosită pur şi simplu pentru a satisface scopul artistului, nu trebuie supusă unei idei preconcepute şi unei forme preconcepute.

Materia însăşi trebuie să sugereze uneori subiectul şi forma. Şi ambele trebuie să vină din interiorul materiei, iar nu să fie impuse dinafară.

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza!

Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

Arta nu face decât să înceapă continuu.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 96

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea, pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

Lumea poate fi salvată prin artă.

Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.

Frumosul este echitatea absolută.

Proporţia interioară este ultimul inerent, în absolut toate lucrurile.

Simplitatea în artă complexitate rezolvată.

este,

în

adevăr

general,

o

10 februarie 2012// NR. 6

Citate din Constantin Brâncuşi Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup mă aflu printre lucrurile esenţiale.

Eu văd această Pasăre de aur foarte departe - la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul - ce fericire!

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele. Şi pentru ca să realizezi ceva, nu trebuie să nu fii tu însuţi şi să te distrugi. Şi trebuie să cauţi mereu să scapi de maeştrii. Nu ajunge să posezi idei.

(va urma)

Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre - hamali grei - ci fiinţe înaripate şi eliberatoare - şi, pentru aceasta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc, însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 97

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Sumar Biografii selective – Ştefan Luchian /p. 5 Ultimul Zambaccian şi istoria unei familii cu nume de stradă /p.7 Mirajul artei - proză scurtă de Eliza Roha/p- 10 Filosofia destinului în poezia Stelianei Grama, art. De Victoria Fonari/p.13 Vlad Cubreacov - un misionar român în Japonia, secolul XIX, III. Insula Ceylon, /p.18 Ovidiu Dinică - poezii /p. 19 Eugen Cojocaru - R A J A S T H A N /p.19 Interviu cu dna Afrodita Cionchin, realizat de Andra Rotaru /p. 29 Mihai Pascaru – cronică, poezii /p. 32 Nicolae Nicoară-Horia - poezii/p. 34 Prof.dr.Gelcu Maksutovici - EMINESCU istoric,preţuit de Nicolae Iorga /p. 35 Virgil Stan - Călătorii clandestine, proză, /p.37 Şi râul Isar curge din matca lui în poezia lui Th.Damian, /p.39 (cronică de Nicholas Buda)

Portret de autor – Daniel Medvedov, /p.41 Poezia română în traducerea dlui Christian W.Schenk /p.44

(Marin Mincu, Ana Blandiana,)

Boris Marian – poezie /p.47 Ion Popescu Bradoschi – poezie /p. 47 Ştefan Oană – poezie /p. 48 Irina Lucia Mihalca - poezie /p.49 Madălina Vlăsceanu – poezie /p.50 Albrecht Dürer – O poveste despre lucrarea Mâini în rugăciune.../p. 51 Ion Popescu Bradoschi – pictorul şi ploaia /p 52 Luan Topciu - Paradigmele dorului...continuare din nr. Trecut/p. 53 Biserica din adâncuri - Lucian Gruia /p.58 Gina Zaharia - poezie /p.60 Profil de autor - Leonard Oprea, interviu /p.61 Marian Pătraşcu – Oameni şi câini /p. 66 Marius Iulian Zinca - Decalogul cuvintelor, /p. 68 Viorel Muha - poezie /p. 71 Elogiul Gazetarului – Tudor Arghezi /p.73 In memoriam Rosa del Conte /p.74 Elena Buică-Buni - Datini şi obiceiuri de dragobete /p.80 Dorina Şişu Ploeşteanu - poezie/p.82 Melania Cuc – poezie /p. 83 Vavila Popovici – poezie /p. 84 Ana Hâncu – poezie /p.84 Gabi Schuster – proză scurtă: Singurul Crăciun fără Crăciun/p. 85

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 98

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 februarie 2012// NR. 6

Boris Marian- 2012-Anul Caragiale /p. 87 Maria Sava - Colţul amintirilor : Un proces răsunător: Caragiale – Caion /p.88 Octavian Curpaş – Exilul românesc la mijloc de secol XX.../p.91 Constantin Brâncuşi – despre artă şi artişti, citate /p.95 Sumar /p.98

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com

Numarul 7 va apare pe 10 martie 2012

Revistă de Cultură Universală, Independentă – Anul I, nr.6

Page 99