Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala

ANUL I, NR. 7, MARTIE, 2012

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Caseta Redacţiei :

Membri de onoare :         

Academician prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală Prof.dr. Terezia Filip, România Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR Emilia Ivancu, Lector de limba română la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:    

Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu

Director/Editor AmandaEdit - Nicolae Nicolae Redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie – Dorina Litră Redactori: - Georgina Ecovoiu, - Elenna Roşu-Gane, - Marius Zinca, - Viorel Muha, - Boris Marian Colboratori asociaţi : Prof.dr.Theodor Damian – New York; Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov-Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu – Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Elena Buică-Buni – Toronto; Ion Ionescu-Bucovu - România Editor on-line: ing. Mihai Păun, Pictură, grafică şi design: – pictor şi grafician - Mihai Cătrună Machetare computerizată : ing. Mihai Gregor Codreanu E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com E-mail Ed.AmandaEdit – pentru formatul pe support de hârtie: nixi58@gmail.com

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 2

10-Martie 2012 - nr. 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Sculptorul nu caută să-şi traducă în marmură gândirea; el gândeşte în marmură direct.”

Andre Gide, Pretextes

„Te iubesc fără să ştiu cum, sau de când, sau de unde.Te iubesc pur şi simplu, fără complexităţi sau mândrie. Te iubesc pentru că nu ştiu altă cale. Visele nu se risipesc, dar nici nu zboară dacă nu le dai aripi."

Pablo Neruda

„Artistul ca şi literatul, trebuie să aparţină timpului său, numai cu acestă condiţie operele lui se vor transmite posterităţii. El trebuie să aparţină ţării sale, numai astfel va fi uimitor. El trebuie să-i exprime opiniile, dacă ţine să fie adevărat şi admirat de gânditori. El trebuie să se arate concret în cugetările lui, numai astfel va avea un ideal.”

Theodor Aman

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

10-Martie 2012 - nr. 7

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Pentru a vorbi/a scrie/ despre Theodor Aman trebuie mai întâi să vă introducem puţin în atmosfera artei româneşti din secolele XIX-XX care ne dezvăluie transformările apărute în arhitectură, în pictură şi în sculptură, datorită diverselor curente occidentale care aduceau aerul modernist şi în România.

Dacă în arhitectură, neoclasicismul, clasicismul, eclectismul sau linia națională sunt curente care aduc elemente noi în construcția clădirilor pentru a le da o înfățișare cât mai plăcută (unde sunt de reţinut arhitecți de seamă precum: Ion Mincu1, Petre Antonescu2, Alexandru Orăscu3), în pictură se produce o întreagă paletă de schimbări. Astfel că majoritatea pictorilor români - făcându-şi studiile la Paris, la München sau în Bucureşti - încearcă să-şi definească propiul stil de lucru îmbinând elemente ale modernismului cu cele ale tradiţionalismului. În domeniul picturii alături de Theodor Aman îi întâlnim şi pe Ştefan Luchian, Gheorge Tattarescu4, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady şi alții.

La început de secol XIX tradiția occidentală își face simțită prezența şi pe meleagurile româneşti. În pictură această tradiție este confirmată prin numărul mare de portrete. La sfârşitul secolului al XVIII-lea pictorii se diferențiază de vopsitorii de tot felul, astfel ei sunt numiţi „zugravii de subțire” iar ceilalți „zugravi de gros”. Pictorii de pe meleagurile României provin din rândul iconarilor, a foştilor pictori de biserici sau din pictorii străini experimentați în ţările de unde provin.

Portretele realizate de „zugravii de subțire” sunt 1 2 3 4

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Mincu http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Antonescu http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Hristea_Orascu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Tattarescu

10-Martie 2012 - nr. 7

hieratice, prezentând naivități de desen şi în general convenționalism. Un merit deosebit îl are un reprezentant al şcolii italiene pe nume Niccolo Livaditti ce introduce şi la noi portretul de grup („Familia Vornicului Alecsandri”).

Cehul Anton Chladek lucrează portrete folosind o tehnică miniaturală, dar este cunoscut şi prin faptul că va avea printre ucenicii săi şi pe Nicolae Grigorescu. În prima jumătate a secolului XIX-lea, în domeniul învățământului artistic, apar şi în România, primele iniţiative.

Astfel, Gheorghe Asachi5 inaugurează „clasul de zugrăvie” de la Academia Mihăileană din Iași recomandându-le pictorilor, realizarea „tabloanelor istorice”.

Deși există o paletă mare a genurilor, portretul rămâne încă de actualitate. Un alt pictor român este Gheorghe Tattarescu - pionier al neoclasicismului în pictura românească – care, mai întâi ca „zugrav de subțire”, îşi arată interesul pentru portretism fiind atras de arta academică de factură clasică şi formându-se în spiritul frumosului ideal dobândit prin absolvirea „Academiei di San Luca” din Roma. În a doua jumătate a secolului XIX-lea, artiștii români acordă importanță momentului Unirii Principatelor, un exemplu fiind compoziția istorică a ardeleanul Constantin Lecca6 numită „Uciderea lui Mihai Viteazul”.

Constantin Lecca ca și pictorul Mişu Popp, pictează portrete feminine punând în valoare sufletul feminin.

Madona – Mişu Popp 5 6

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Asachi http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Lecca

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Theodor Aman (1831-1891)

Femeie în albastru – Mişu Popp

Gh. Panaiteanu-Bardasare, un alt pictor important - şcolit la Academia din München -, dobândind un stil de pictură de o corectitudine „pedantă și rece” înființează Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi: „Carol Popp de Szathmary”.

Carol Popp de Szathmari (a fost printre primii zece europeni care au făcut fotografii).

Față de Tattarescu, acesta pune accent pe observarea directă a realității şi realizează în picturile sale aspecte pline de pitoresc surprinse în târguri sau bâlciuri, oameni şi monumente adunate în călătoriile sale prin țară sau orient folosindu-se de creion sau aparatul de fotografiat.

(Material selectat de pe site-ul Wikipedia)

Consultaţi şi „Mişcarea artistică oficială din România sec. al XIX-lea” de Adrian Silvan Ionescu, pe care o puteţi gasi pe scribd: http://www.scribd.com/doc/

O importanță deosebită pentru pictura românească este Theodor Aman (1831-1891) fiind un artist desăvârşit cu studii academice la Paris şi cu succese deosebite cum ar fi în 1853 „Autoportretul” şi compoziția „Bătălia de la Oltenița” din 1854. Aman este interesat de tehnicile artistice ale picturii, gravurii sau sculpturii folosind toate genurile din pictura secolului al XIX-lea. Respectă normele compoziției academice şi pictează evenimente istorice trecute exemplu fiind „Izgonirea turcilor la Călugăreni” și „Vlad Țepeș și solii turci”, dar și lucrări inspirate din evenimentele contemporane cum este „Hora Unirii la Craiova”. Fiind foarte talentat, a putut să abordeze diverse modalități de tratare, mai moderne, realiste, romantice, și chiar preimpresioniste.

Ca desenator, Theodor Aman este apreciat datorită manierei asemănătoare neoclasicilor ce finisau fiecare formă în parte și subordonau culoarea desenului, exemplu fiind compoziția neterminată „Boierii surprinși la ospăț de trimişii lui Vlad Țepeș”. Pictorul fascinat de stilul de viață al bucureştenilor, pictează petrecerile date în atelierul său, realizând o adevărată cronică mondenă pictată. Exemple de astfel de picturi sunt: „Petrecere cu lăutari”, „Bal mascat în atelier”, „Serată”, „Dama cu câinele”, „La fereastra atelierului cel mic”.

Viața la țară este o altă temă abordată de pictor, realizând lucrări de mici dimensiuni în care personajele sunt plasate în mijlocul peisajului

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE căpătând prospețime datorită libertății pensulației şi luminiozității culorilor. Exemple pot fi: „Hora la Aninoasa”, „Glume de peste Olt”, „În grădina pictorului”, sau „Siestă în grădină”.

Theodor Aman - Hora de la Aninoasa

Datorită faptului că gravura autohtonă era la început, Aman abordează și această secție artistică și învață tehnicile reușind lucrări deosebite în acvaforte („Autoportret”, „Ţăran cu căciula în mână”).

Artistul are un merit deosebit și în învățământ deoarece înființează în București în anul 1865 „Academia de Belle-Arte” pe care o va conduce timp de peste 25 de ani. El organizează „Pinacoteca Statului” și tot Theodor Aman este cel care inițiază expoziții colective ca la Paris, prima fiind „Expoziția artiștilor în viață” din 1865.

Theodor Aman – câteva date biografice Fiul unui bogat negustor din Craiova, boierit de Caragea în 1818. Acest lucru va explica multe trăsături din caracterul lui, şi ne va da, în acelaşi timp, cheia succesului lui care, deşi n-a fost prea uşor, nu s-a obţinut cu prea mare opoziţie.

Pictura se reducea la cea religioasă – foarte în decadenţă faţă de vechiul meşteşug din trecut, chiar de ceea ce s-a produs în secolul al XVIII-lea – şi la portretul în miniatură sau în mărime naturală.

10-Martie 2012 - nr. 7

Dar portretul avea un scop curat practic: conservarea unei fizionomii, şi nicidecum unul estetic. El era pentru contemporani ceea ce ar fi pentru noi o fotografie.

Toate celelalte categorii de pictură nu mai existau. Câţiva portretişti şi profesori de desen la şcolile de curând create sau organizate, nu putuseră schimba ideile curente despre artă ale românilor. Pentru a obţine acest lucru trebuia cineva destul de bogat ca să poată face artă de plăcere, fără speranţa câştigului; destul de bine născut, pentru a fi luat în considerare; destul de talentat pentru ca să placă; destul de tradiţionalist, pentru ca să nu scandalizeze; destul de liber el însuşi de prejudecăţile de clasă şi de familie, aşa cum ar fi fost un tânăr orfan de tată şi crescut de o mamă iubitoare, care i-ar fi făcut toate gusturile, atunci când ele erau morale şi nu făceau rău nimănui.

Toate aceste condiţii le împlineşte Aman.

Copilul Theodor arată de mic predispoziţii artistice. Din ce în ce se simte mai mult atras de pictură, şi la 20 de ani, prin 1848, pleacă la Paris să-şi completeze studiile în această direcţie, unde a studiat pictura la Şcoala de Arte Frumoase, sub îndrumarea lui Michel Martin Drolling şi François Edouard Picot. Acum se vede deosebirea între el şi Grigorescu. A revenit în ţară în anul 1857, afirmându-se deja ca o personalitate cunoscută a penelului. Atelierul său era un loc monden ce atrăgea protipendada, fiind caracterizat de Al. Tzigara Samurcaş „...ca singurul centru artistic în care se aduna elita bucureşteană a timpului“. Aman este un produs al educaţiei îngrijite, clasice, tradiţionaliste, din familiile bogate ale acelor vremuri.

Anumite principii vor fi considerate de el ca dogme, contra cărora este periculos să te ridici. În timpul şederii sale la Paris, Aman caută să se cultive şi munceşte serios, nu numai în direcţia artei sale, ci şi pe tărâm literar. Dintr-un tablou cunoaştem şi modesta cameră pe care pictorul a ocupat-o din început la Paris.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Aici îşi lucrează prima operă însemnată, portretul său, care va fi expus cu deosebit succes la salonul din 1853. Acest succes este cu atât mai uimitor, cu cât expozantul este un străin şi n-are decât 24 de ani. Anii 1853 şi 1854 sunt foarte rodnici în activitatea lui Aman. Din ce în ce el se simte mai atras spre pictura istorică, aşa de apreciată şi de Parisul acestei epoci, cea mai nobilă formă a artei, după socoteala lui. Primul tablou important de acest fel în opera lui Aman este „Lupta de la Olteniţa între ruşi şi turci” din 1853, pe care la sfatul lui Billecocq - fost consul al Franţei la Bucureşti şi prieten al românilor - Aman îl duce la Constantinopol şi-l dăruieşte sultanului.

Urmează alte tablouri istorice: „Bătălia lui Mihai la Sfântul Gheorghe” şi „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul”, inspirată de versificaţia lui Bolintineanu şi reprodusă de marele litograf romantic Monilleron. Un tablou despre Unire, trimis şi expus în ţară, inspiră în „Românul” muza vorbăreaţă a lui Aricescu. Curând în urma tabloului se întoarce şi pictorul însuşi, după o absenţă de 10 ani, cum se vede din scrisoarea prietenului său Fichel, de la 23 noiembrie 1858.

Tânărul pe care l-am văzut părăsind ţara pentru studii revenise artist talentat, bine pregătit pentru rolul pe care credea că trebuie să-l joace, plin de proiecte pentru ridicarea artistică a ţării, de iluzii, de ambiţii, de patriotism şi de speranţe.

10-Martie 2012 - nr. 7

Pictura singură i se părea prea puţin lucru, chiar când ar fi fost exercitată în toate ramurile ei. Pe lângă portretul şi pictura istorică, el va practica pictura decorativă, scenele de interior, natura moartă, în ulei, acuarelă şi gravura. Va face apoi incursiuni în domeniul sculpturii, al arhitecturii, al literaturii. Îşi pune în joc toată influenţa, pe de o parte făcând cultura publicului prin expoziţii şi prin reuniuni în atelierul său, unde se adunau şi discutau mulţi oameni distinşi, pe de alta ridicând nivelul intelectual al artistului printr-o şcoală de arte frumoase. Format la şcoala franceză, Aman va pune încă de la începutul ei, arta română sub influenţa binefăcătoare a acestei şcoli, una dintre cele mai glorioase din istoria picturii, şi cea care se potrivea mai mult cu spiritul şi temperamentul nostru. În preajma anului 1870 se produce o schimbare în talentul artistului. Aman făcea dese călătorii la Paris, pentru a se putea ţine la curent cu mişcarea artistică din acea vreme, care, pentru el, ca pentru mulţi, se concentra toată în capitala Franţei. Scenele orientale, reprezentând interioare de harem, devin din ce în ce mai gustate. În aceeaşi epocă el începe să se intereseze de gravură, a cărei tehnică delicată şi greu de mânuit o învaţă singur.

Opera sa de gravor este bogată şi constă mai ales din portrete şi scene de la ţară. Portretele sunt atent studiate şi conştiincios lucrate, unele chiar remarcabile, cum ar fi acel al mamei artistului, al său propriu, al lui Eliade Rădulescu etc.

Autoportret - Gravură în acvaforte

Titlul original: Portretul pictorului Aman. (de el însuşi).

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

În 1873, Grigorescu avusese prima lui expoziţie. Favoarea publicului - acum ceva mai cultivat, graţie tocmai lecţiilor lui Aman - alerga spre acest tânăr, format în singurătatea pădurii de la Fontainebleau. Bătrânul maestru, Grigorescu, de la care atenţia publicului se cam depărta, introduce un element nou, de succes - crede el - din picturile şi gravurile sale: ţăranul şi mediul în care acesta locuieşte.

Aman, pentru care peisajul era, ca pentru orice clasic, un element de decor, pur accesoriu începe să facă tablouri în care figurile şi peisajul se contopesc, peisajul luând locul principal, cum sunt atâtea din ultima perioadă a vieţii sale, unele neterminate.

Ultimii ani ai vieţii artistului sunt tot aşa de fertili ca şi cei ai maturităţii sale. Lucrează mult şi cu spor, lucrează mai ales ca să uite pe de o parte că publicul îl părăsise, pe de alta că Şcoala de Arte nu mergea cum şi-ar fi dorit. Poate mai slab administrator decât creator şi organizator, el lăsase să se încuibeze în şcoală nu ştiu ce neglijenţă, pentru care e atacat de presă, de profesori, chiar de elevi. La cauze desigur reale de nemulţumire se adăugau intrigile foştilor absolvenţi, doritori să ajungă profesori, ceea ce-l face să se plângă amar de ingratitudinea lor.

acela care fusese un muncitor toată viaţa lui nu lăsa penelul din mână până în ultimele sale momente. Destul de grav bolnav în anul din urmă al vieţii sale, el se stinge la 19 august 1891.

Cei mai de seamă pictori ai noştri trecuseră prin mâinile lui: Andreescu, multă vreme necunoscut, azi pus alături de Grigorescu; G. Demetrescu Mirea, elegant portretist; Georgescu, sculptorul; Luchian, cel mai mare nume al generaţiei de după Grigorescu; Artachino, Vermont Simonide, Strâmbulescu, Capidan, Szatmary, Loghi, ca să nu cităm decât pe cei mai cunoscuţi7.

Muzeul Naţional Cotroceni a organizat anul trecut, pe 24 martie, în colaborare cu prestigioase instituţii muzeale din Bucureşti şi din ţară (Muzeul ”Theodor Aman”, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional de Istorie a României, Biblioteca Academiei Române, Muzeul de Artă Craiova, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul Naţional Brukenthal, Complexul Muzeal Arad, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, Muzeul

Ultimul său tablou sunt nişte trandafiri, neterminaţi, din 1891, pentru a ne demonstra că

Opera unui astfel de om formează cel mai interesant capitol din istoria începuturilor picturii la noi, căci Aman a fost mai mult decât un mare artist , a fost un deschizător de drumuri noi. ***** Potrivit istoricului de artă dr. Adrian Silvan Ionescu8 , care s-a aplecat asupra vieţii şi operei lui Theodor Aman: „de la întoarcerea sa în ţară, în 1857, şi până la moartea survenită în august 1891, Theodor Aman a fost animatorul vieţii artistice bucureştene. Iar, timp de mai bine de un deceniu, începând din 1864, a fost cel mai bine cotat artist român, cel mai des premiat şi beneficiar al celor mai substanţiale achiziţii pentru pinacotecile din Bucureşti şi Iaşi. În multe privinţe un inovator, admirabil pedagog, teoretician judicios, personalitate de factură renascentistă prin multiplele sale pasiuni şi aplicaţii artistice, Theodor Aman a fost, prin excelenţă, primul artist modern în ţinuturile româneşti.”

8

7

Despre toţi aceştia puteţi citi în lucrarea „Mişcarea artistică oficială din România sec. al XIX-lea” de dr. Adrian Silvan Ionescu

Istoric şi critic de artă, cercetător principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, conferenţiar universitar la Universitatea de Arte din Bucureşti, cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de Artă Braşov), o excepţională expoziţie „Theodor Aman, pictor şi gravor” - prilejuită de împlinirea a 180 de ani de la naşterea, respectiv 120 de ani de la moartea, marelui pictor şi grafician. Vernisajul a fost urmat de un concert susţinut de Viniciu Moroianu – pian, Simina Croitoru – vioară, Clementina Ristea – pian, Ştefan Popov – bariton, Simona Neagu – soprană, Adina Cocargeanu – pian.

10-Martie 2012 - nr. 7

Nu ştim dacă acum acel catalog mai poate fi găsit undeva...

Foto: Muzeul „Theodor Aman”, Bucureşti

Foto de la Vernisaj – în prim plan dr. Adrian Silvan Ionescu

De menţionat - şi de lăudat - este faptul că programul oferit de Muzeul Naţional Cotroceni a cuprins fragmente din repertoriul concertului dat în casa lui Theodor Aman la 28 februarie 1879, cu prilejul uneia dintre seratele muzicale pe care acesta le găzduia deseori (fiind un pasionat violoncelist şi organizator de concerte de înaltă ţinută în atelier) şi anume: Giuseppe Verdi – arie din opera ”Traviata”, Wolfgang Amadeus Mozart arii din operele ”Nunta lui Figaro” şi ”Don Giovanni”; Henri Vieuxtemps – Fantezie capriciu pentru vioară, Johann Sebastian Bach – Preludiu şi Fuga în la minor, Frédéric Chopin - Studiu în do minor, Robert Schumann - ”Pasărea - profet” din ”Scene de pădure”, op. 82. Expoziţia a beneficiat şi de un catalog, care – la data vernisajului – a putut fi achiziţionat de către public de la magazinul de prezentare al muzeului.

Theodor Aman – Femeie pictând Surse: Wikipedia, Observatorul Cultural, Ziarul Financiar, Amos News

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

A sosit luna martie şi zăpada care încă acoperă pământul luat în stăpânire ca în plină iarnă canadiană, nu poate acoperi şi starea de spirit izvorâtă din tainiţele firii, acolo unde se pregăteşte o nouă viaţă a lumii vegetale.

Orice înfătişare ar avea luna martie, cu zăpadă sau fără, ea rămâne una dintre cele mai îndrăgite luni ale anului, în primul rând ca o lună a promisiunilor de mari frumuseţi ale lumii înconjurătoare şi ale trăirilor noastre. Martie ne zâmbeşte chiar din prima zi cu mărţişorul în care se împletesc prin simbolul şnurului, albul purităţii, cu roşul, simbolul dragostei până la jertfă. Bătrânii noştri au mai numit această lună şi Mărţisor. Urmează apoi zilele Babei prin care încercăm să întrezărim cum ni se vor împlini dorinţele în acest an. Dar, cea mai minunată zi a acestei luni, rămâne 8 Martie. E ziua în care tumultul florilor se asociază cu chipul femeii, al candorii şi misterului feminin, al nesecatului sentiment matern, închinat bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viaţa şi care trezesc în noi gânduri şi sentimente care ne înalţă într-o altă ordine, cea a curăţeniei şi sfinţeniei sufleteşti.

Imaginea femeii se contopeşte adesea cu cea a iubirii. Fiecare dintre noi avem nevoie de atingerea blândă şi bună, plină de căldură a femeii înzestrată de Dumnezeu cu căldura iubirii. Ea este împlinirea în viaţă prin iubire şi dăruire. Fiecare femeie poartă în ea visul de dragoste care nu se

10-Martie 2012 - nr. 7

stinge niciodată. Dăruind, femeia este şi ea însetată de gesturi de tandreţe şi de mângaieri izvorâte din dragoste, esenţa vieţii de familie şi fără de care viaţa nu ar mai avea niciun farmec.

Luna martie, ca şi celelalte surori cu care întruchipează primăvara, aprilie şi mai, este o lună închinată iubirii şi al altor multe vibrante trăiri. În martie, lumina soarelui mai limpede, mai blândă, mai caldă nu se poate să nu ne poarte prin lumea de miracole ale copilăriei ce-o purtăm cu noi. Ne îmbrânceşte în zona de viaţă când ne sfârâiau călcâiele alergând după gândăcei să-i prindem şi să-i facem avioane, când descântam gărgăriţele cu darul de a prevesti viitorul fetelor, când ne jucam cu mieluşeii şi ascultam fascinaţi cucul din vârful nucului, numărând anii pe care îi avem de trăit.

Lumina asta caldă ne trimite cu gândul la casa părintească sau cea a bunicilor - peste care se împrăştia generoasă, în fiecare răsărit de soare, în cântatul de ziuă al cocoşilor. Se strecoară ca prin vis gânduri şi înfiorări, fără să ştim cum, la imaginile din trecut, spre urzicile şi ştevia abia răsărite pe lângă gardul din fundul grădinii, parcă simţim iarăşi mireasma văzduhului răspândită de horbota florilor, mirosul de curăţenie al varului cu care se spoiau casele, gardurile, pomii, podeţele, parcă vedem curtea plină de mişcare, de zumzet de albine, de cotcodăcitul păsărilor.

Fiorii renaşterii naturii ne amintesc şi de primii fiori treziţi de chipul îndrăgit, în taină, în anii adolescenţei, de surâsul cald pe buze, de îngânarea şoaptelor nespuse, de freamătul respiraţiei întretăiate, de lumina şi căldura ochilor, de farmecul grăitor al tăcerilor şi al strângerilor de mână.

Dar martie este darnic cu toate etapele de vârstă ale omului în care toarnă limpezimi de soare care ne fac mai tineri şi ne aduc în atmosferă o stare de efervescenţă şi o dulce nebunie.

Tinerilor le cântă imnuri înălţătoare în cadenţa iubirii, le inspiră poezii şi le pune aripi viselor în zbor înalt, le toarnă în vene clocot viu, gata să dea pe răscoale.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În anii deplinei maturităţi şi mai apoi în anii senectuţii, martie aduce înţelesuri noi faptelor simple de viaţă pe lângă care am trecut fără să le băgăm în seamă. Descoperim cu bucurie că totul pare nou în jurul nostru, aşa cum nu le-am mai văzut niciodată, şi spre mirarea noastră, chiar noi înşine descoperim că suntem altfel. Alte înţelesuri capătă urzeala vieţii, altfel înţelegem cum creşte firul ierbii, cum se desface floarea, altfel simţim mirosul verdelui crud al ierbii, altul este înţelesul glasului păsărelelor, iar noaptea parcă ne este mai limpede muzica stelelor. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult se adună, se încarcă cu semnificaţii noi tainele naturii, şi altfel se strecoară în întreaga fiinţă zvonul sosirii primăverii.

Pentru că «Marta nu lipseşte din post », cum e o vorbă din bătrâni, ea este cea care începe pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători a primăverii, Învierea Domnului nostru Isus Hristos.

Ne pregăteşte pentru această mare taină a lui Dumnezeu turnând în noi picuri de sfinţenie. În postul mare ne dă o dezlegare la peşte de Blagoveştenie cum se zice în popor, sau Buna Vestire cum e numită în calendarul ortodox, pe 25 ale lunii, iar în zilele următoare se pregăteşte să dea ştafeta lunii florilor, lăsându-ne amintirea unor răscolitoare trăiri. *** Scriind acum despre frumuseţile lunii martie, m-am oprit văzând cum am reînviat icoane din trecut. Mă supără sâcâitoarea întrebare: nu cumva stărui prea mult aflându-mă în rândul celor care de-a lungul timpului au tot spus: ehei, pe vremea mea a fost cum a fost, acum s-au stricat toate acele rosturi ale vieţii şi au apus frumuseţile de atunci. Oricum aş lua-o, tot nu-mi vine la mână să scriu în loc de cântecul cucului din nuc, despre zdrăngănitul manelelor, în loc de zburdălnicia mieilor, despre zburdălnicia cailor putere a maşinilor de tot felul, oricât de atrăgătoare şi de scumpe ar fi, fiindcă dau buzna peste liniştea oamenilor. Ştiu că sunt foarte necesare şi nu mai putem renunţa la

10-Martie 2012 - nr. 7

ele, dar nu aparţin şi sufletului. Mieluţii, fie numai ca amintire, şi tot îmi mângâie inima mai mult decât vâjâitul unei maşini. Înghit cu greu mizeriile verbale aruncate în faţa femeii care în mintea mea este cea căreia trebuie să-i închini înălţătoare cuvinte. Sunt unele mai aprige şi mai rele de gură?

Ele nu s-au născut aşa. Trebuie să îndreptăm nedreptăţile care le-au adus în pragul disperării. În gând, eu tot le mângâi obrajii pe care s-a scurs amarul lacrimilor. Să mă fac că nu simt inhalarea aerului poluat al marilor oraşe? Să îmi placă Balul Mărţişorului din Bucureşti în care cuvântul de ordine este luxul şi extravaganţa? Şi atunci să nu mai scriu ca să nu mai aud: „iar ai scris ca pe vremea lui Alecsandri?”

N-am altă cale şi dacă, descriind stările de euforie care ne cuprind în zilele de primăvară se strecoară şi câte un „mieluşel” mi-ar plăcea să nu îl goniţi şi să-l luaţi în braţe cu candoarea pe care nea dăruit-o Creatorul când ne-a adus pe lume. Să ne lăsăm în voia firii, să renaştem odată cu primăvara, să înflorim odată cu florile, să nu ratăm şansa noastră de a spera la un nou început şi să nu uităm că luna martie ne îndeamnă la trăirea atâtor frumuseţi.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Elena Buică - Buni

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Scurt istoric al zilei de 8 martie – Ziua Internaţională a Femeii

Cu câteva zile înainte de 8 martie 1908, în New York, angajatele dintr-o fabrică de textile au făcut grevă pentru a protesta faţă de condiţiile grele în care erau constrânse să lucreze: salarii mici şi program prelungit de muncă. Printre aceste femei, multe erau emigrante, care munceau cot la cot cu bărbaţii, pentru a supravieţui. Greva a durat câteva zile, până când, pe 8 martie, proprietarul fabricii a blocat porţile clădirii, pentru a împiedica muncitoarele să plece. Fabrica a luat foc şi 129 de femei rămase înăuntru au murit, arse de vii.

Se zvoneşte că această poveste este o istorie falsă, care a fost elaborată de către propaganda comunistă, în timpul Războiului Rece.

Incendiul din fabrica Triangle Shirtwaist din New York a fost însă real şi a fost o adevarată tragedie, făcând victime atât bărbaţi cât şi femei.

Nefericita întâmplare a demarat în anii următori o serie de sărbatori, având ca scop amintirea acelor evenimente dezastruoase.

Prima persoană care a propus să fie comemorată data de 8 martie a fost Rosa Luxemburg, o militantă revoluţionară. În 1910, la Copenhaga, în timpul Conferinţei Internaţionale a Femeii Socialiste, o activistă germană, Clara Zetkin, propune ca data de 8 martie să fie Ziua Internaţională a Femeii. În Rusia, pe 23 februarie 1917 (8 martie, după calendarul iulian) femeile au demonstrat împotriva regimului pentru pierderea în război a două milioane de soldaţi. Protestele au continuat timp de câteva zile, până când ţarul a fost forţat să abdice, iar Guvernul a trebuit să acorde drepturi de vot femeilor.

Din acea dată, Ziua Femeii este celebrată pe 8 martie, dar în trecut se sărbătorea în ultima duminică a lunii februarie.

10-Martie 2012 - nr. 7

În Ţările Arabe, femeile musulmane sunt aproape întotdeauna prezentate ca victime ale tradiţiei şi sistemului patriarhal al societăţii în care trăiesc. Istoria contemporană a unor ţări precum Algeria, Liban, Egipt include însă figuri feminine care au condus ţările spre democraţie. În Algeria, acesta este un adevăr palpabil, începând cu lupta de eliberare de sub ocupaţia franceză, femeile au luptat cu sabia în mână alături de bărbaţii lor. Din anii '70 au existat mereu femei parlamentar şi miniştri în guvern.

Mai târziu s-au multiplicat iniţiativele de acest gen - 8 Martie devenind o sărbătoare politică şi socială, dar şi astăzi este văzută în multe ţări drept prima zi a primăverii.

Simbolul mondial al acestei zile este Laleaua – reprezentând simbolul gingăşiei şi al popularităţii.

Românii sărbătoresc cu această ocazie şi „Ziua Mamei”.

Sursa:ziare.com

Nimfa – Mihai Cătrună, u/p

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Arta Cuvântului (III) Autor: Maria Cozma Stau şi mă întreb ce o fi însemnând Adevăr? Şi iată ce ne lămuresc explicaţiile din acelaşi Dicţionar: „Adevăr, adevăruri, s.n. Oglindirea fidelă a

realităţii obiective în gândire; concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă.”

În citirea acestei explicaţii de ce ne-am fi împiedicat oare şi de Gândire. Efectele Luminii Transfigurării îşi fac simţite prezenţa ridicate la principiul metafizic al miozotis-ului într-un ritm cu saltul unui Extaz în neant. Nu era de ajuns să fie scris numai „Oglindirea fidelă a realităţii obiective”?

Dar să vedem ce înseamnă Gândire? „Gândire, gândiri, s. f. 1. Reflectare abstractă şi generalizată a realităţii (sub forma noţiunilor, judecăţilor, etc.), produs al activităţii creierului uman.

2. Meditare, reflecţie. 3. idee, gând.”

Nu ştiu de ce în acest moment, trecând cu privirile şi citând cele două cuvinte îngroşate în tuş, mă fulgeră mintea să reiau cuvântul Lumină, pentru a-i alege o interferenţă; cred că se potriveşte cel mai bine, explicaţia: „în lumina…= prin prisma…” .

Ce triadă a triumfului devenirii!

De-ar fi să nu fie al zâmbetului oprit pe nimic sau al plânsului pentru eternitatea unei nopţi de vară trezită din visul „fidelităţii”.

Aş vrea să fac o primă încercare de interferenţe: „Oglindirea fidelă a realităţii obiective în gândire” „în lumina” sau „prin prisma” Adevărului.

Parcă ne-am apropia de tribuna unui judecător Atotputernic unde singurul avocat ar fi Cerul. Şi poate că

10-Martie 2012 - nr. 7

aşa şi este. Pentru că albastrul Cerului a fost colorat de cerneala tocului care a fost rupt, refuzându-se a se mai scrie istoria. Şi-atunci Cerul să ne judece.

Cât despre „concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă” „în lumina” sau „prin prisma” unei „idei” sau a unui „gând”, ce aş putea spune, dacă munţii m-au învăţat să tac, iar viermii nu ştiu încă a cânta! Doar murmurul izvoarelor şi foşnetul brazilor au demnitatea unor astfel de concordanţe pentru că ideile noastre zac în pietrele creaţiei duse de ape, iar acele brazilor despică din când în când câte o piatră, făcând să plesnească câte un gând în câte un ecou. Însă „realitatea obiectivă” are teamă de avalanşă – şi conştiinţele noastre rămân în nonconcordanţă.

Orice „absorbţie metafizică” nu ar face nimic altceva, decât izgonirea spiritului din aşezământul paradisului şi noi nu ştim să batem decât la porţile infernului. Singura noastră şansă de a şti să batem la alte porţi va fi numai atunci când Gândul va fi Lumină şi Adevărul – „Idee ”.

Cât de necesar este în Gândire să se facă o „meditare” şi o „reflecţie” „fidelă” „oglindirii realităţii” noastre prin introspecţia unui vulcan în flăcări de bucurie, din care să curgă lava Tristeţii! Nici eu şi nici chiar îngerul meu nu vom ajunge la ea, pentru că Dicţionarul Lumii nu a găsit sensul de a putea trăi nimicind suportarea prostiei. Şi te retragi în ochii poetului care priveşte Adevărul ca pe un ultim amurg în Extazul unui salt în moarte. De ce oare această triadă: Gândire – Adevăr – Lumină seamănă cu sinuciderea?

Prin urmare, în productivitatea Luminii nu putem vorbi decât despre umbră. Şi când mă gândesc că de o mie de ani ne târâm pe acest pământ umbre ontologice. Oricine ar fi acum în locul meu, nu s-ar putea abţine să nu caute în cartea cu comori ascunse şi înţelesul cuvântului Umbră. „Umbră, umbre, s.f. 1. Regiune din spaţiu sau de pe suprafaţa unui obiect care nu e luminată direct de o sursă de lumină; loc întunecos (şi răcoros) unde nu ajung razele soarelui. 2. Nuanţă închisă; partea mai în-

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tunecată dintr-o imagine plastică; (fig.). Expresie întunecată, tristă, a feţei. 3. Forma întunecată a unei fiinţe sau a unui lucru, proiectată pe o suprafaţă luminată. 4. Imagine nedesluşită a cuiva, văzută printrun geam, prin ceaţă, etc. 5. Fiinţă foarte slabă, lipsită de vlagă. 6. (În concepţiile mistico-religioase). Stafie, nălucă, duh al unui mort.”

Câtă dreptate aveam când spuneam că productivitatea Luminii este Umbra! Deja o simt în jurul meu ca o „nălucă” ce caută „prin prisma” Adevărului, lipsită de vlagă – Gândul, care şi-a uitat urmele într-un „loc întunecos” în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Îşi aminteşte doar demagogia unor altor umbre mai întunecate decât ea, care au lăsat imaginea lumii nedesluşită prin „ceaţă”.

Ce sursă de Lumină ne-ar trebui pentru ca Transfigurarea să proiecteze temperaturi mai înalte?

Dacă Soarele este acoperit de ceaţă şi Pământul îngheţat, ne-au mai rămas stelele şi Luna. Însă ele pot să ridice ceaţa, dacă Gândul vrea să fie Lumină şi Adevărul „Idee”. Şi nu ar dispărea toate umbrele de pe acest pământ? Dar ce „Pupilă” poate să „încânte ochiul” când mijloacele mediocrităţii au rămas aceleaşi „nulităţi de soi” în aşezarea vieţii ca o condiţie de menţinere a paradoxului mediului ei.

Dacă Răscoala din 1907 ar fi năbuşit toleranţa din noi, nu ne-ar fi păscut sterilitatea şi-n loc de grâu am fi cultivat demnitatea. Cât de greu ne este acum, să cerem dezlegare de blestem de la secere să se adune grâul, iar ciocanul să nu mai bată nicovala, când acestea s-au amestecat printre stele şi pândesc eclipsele de Soare şi de Lună. De ce Răscoala de la Flămânzi, nu ar fi condus-o Napoleon?

10-Martie 2012 - nr. 7

văpăi şi-n în voluptăţi de revelaţii prin întoarcerenapoi la cultură, adăugând imnului ţării „Deşteaptă-te române” şi „Unde eşti tu Ţepeş Doamne!” În sfârşit, ne-am elibera spiritul sfârtecat de Ignoranţă şi târât de minciună. Nimeni nu ar mai scrie o simfonie de iluzii, ci numai melodii de înălţare care să tălăzuiască graniţele fiinţei între spirit şi viaţă.

O simfonie de iluzii Se descifrează în zare, marginile mele ce se-ntind, spre marginile lumii, şi nu am braţe să cuprind tristeţea ei ce mocneşte în mine. Şi plâng pentru tot ce-i depărtat, fiindcă în acelaşi timp suntem şi cer şi pustiu, şi suferinţă şi nemurire; numai flacăra zorilor nu pot să fiu, să topesc în voluptăţi durerea ce o strângem trăind o pâlpâire. Şi-o invazie de aburi îmbălsămaţi într-un suspin, ne dizolvă clipele de viaţă, căutând jăratecul divin, nelămuriţi privim cum se înalţă, o simfonie de iluzii... şi lumea rămâne doina-n vatră, răscolită în cenuşa vremii.

Maria Cozma, Paris,

Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR, membru de onoare al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere”

Însă, cum altfel aş fi putut mai bine înţelege:

„Forma întunecată a unei fiinţe sau a unui lucru, proiectată pe o suprafaţă luminată”!... Debordez în iluzii: măcar am rămas proiectaţi pe o suprafaţă luminată. Uneori lipsa de viitor rămâne ascunsă în zorii de ziuă. Oare când aceşti zori se vor crăpa?

Indiferent în care ziuă, lăsând să curgă virtuţile în

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

– volum care a devenit foarte popular, Caiet cu

pătrăţele. De vorbă cu copiii şi nu numai (volumul este în pregatire pentru anul următor).

Despre apropiere şi depărtare prin poezia lui Jan Twardowski9 Profilul de autor şi traducerea versurilor Emilia Ivancu

Jan Twardowski s-a născut la 1 iunie 1915 în Varşovia, Polonia. A urmat liceul Tadeusz Czacki. Între 1933-1935 a fost redactor-şef al revistei liceului, unde de altfel a şi debutat ca poet şi prozator. În 1936, susţine examenul de Bacalaureat, ca mai apoi, în 1937 să publice primul volum de poezii, Întoarcerea lui Andersen. În acelaşi an a început să studieze Filologia Polonă la Universitatea din Varşovia, pe care a terminat-o abia după război, în 1947, cu o teză de masterat despre poezia lui Juliusz Słowacki10. În timpul războiului, perioadă în care i s-a pierdut opera poetică, s-a înrolat ca soldat al AKRA (Armia Krajowa) – Armata rezistenţei poloneze. După război, în anul 1945 începe studiile la Seminarul Teologic din Varşovia.

Studiile le va continua cu intermitenţe până în 1948, când, pe 4 iulie, este hirotonit ca preot.

Devine apoi profesor de religie la şcoala specială din Żbików. De-a lungul vieţii a publicat numerose volume de poezii, printre care menţionăm Versuri (1959), Semnul credinţei (1970) 9

http://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Twardowski http://ro.wikipedia.org/wiki/Juliusz_Slowacki

10

(1973) – dedicat copiilor cărora le-a predat religia, Ochelari albaştri (1980), Necotidian (1991), Nu-ţi face griji (1992) sau Versuri (1993).

De asemenea, a primit şi numeroase premii, printre care Premiul PEN Robert Graves în 1980, în 1996 Ordinul Zâmbetului, un premiu acordat de către copii adulţilor care s-au implicat în activitatea lor; în anul 2000 Premiul Icar, iar un an mai târziu, Premiul TOTUS – corepondentul catolic al premiului Nobel, acordat poetului pentru Opera Magna. În anul 1999 i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Lublin.

Dumnezeu şi omul sunt temele centrale ale poeziei lui Twardowski. Versurile sale adesea au forma unei rugăciuni, alteori descriu modalitatea în care omul se raportează la ceilalţi şi la sine, descriind fragilitatea vieţii umane, adeseori văzută în strânsă legătură cu divinitatea.

Poemele traduse aici sunt extrase din volumul postum Apropiaţi şi străini (Bliscy i obcy) (Editura Bellona, Varşovia, 2009), volum ce adună poeme pe tema apropierii şi depărtării – fizice şi/sau spirituale – a relaţiilor dintre oameni şi care susţine oarecum, aşa cum autorul însuşi spune, că oricine intră în viaţa noastră nu vine din întâmplare, ci aduce cu sine o lume de sensuri şi semnificaţii, cărora trebuie doar să le fim deschişi.

I bliscy i oddaleni Bo widzisz tu są tacy którzy się kochają i muszą się spotykać aby się ominąć bliscy i oddaleni Jakby stali w lustrze piszą do siebie listy gorące i zimne rozchodzą się jak w śmiechu porzucone kwiaty by nie wiedzieć do końca czemu tak się stało

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 16

10-Martie 2012 - nr. 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE są inni co się nawet po ciemku odnajdą lecz przejdą obok siebie bo nie śmią się spotkać tak czyści i spokojni jakby śnieg się zaczął byliby doskonali lecz wad im zabrakło bliscy boją się być blisko żeby nie być dalej niektórzy umierają - to znaczy już wiedzą miłości się nie szuka jest albo Jej nie ma nikt z nas nie jest samotny tylko przez przypadek są i tacy co się na zawsze kochają i dopiero dlatego nie mogą być razem jak bażanty co nigdy nie chodzą parami można nawet zabłądzić lecz po drugiej stronie nasze drogi pocięte schodzą się z powrotem apropiaţi şi depărtaţi pentru că vezi, aici sunt unii care se iubesc şi trebuie să se întâlnească pentru a se evita apropiaţi şi depărtaţi de parcă s-ar privi în oglindă îşi scriu scrisori reci şi fierbinţi se despart ca nişte flori aruncate râzând pentru a nu şti până la final de ce s-a întâmplat astfel sunt alţii care se regăsesc şi pe întuneric, dar trec unul pe lângă celălalt pentru că nu îndrăznesc să se întâlnească atât de curaţi şi de liniştiţi de parcă a început să ningă ei ar fi perfecţi, dar le lipsesc defectele cei apropiaţi se tem să fie aproape pentru a nu se îndepărta unii mor – asta înseamnă că ei ştiu deja că dragostea nu se caută ea fie este sau nu este nici unul dintre noi nu este singur din întâmplare sunt şi aceia care se iubesc pentru totdeauna şi doar de aceea nu pot fi împreună precum fazanii care niciodată nu merg în doi poţi chiar să te rătăceşti, dar drumurile noastre despărţite se reîntâlnesc pe lumea cealaltă

II Ile razy Milczenie podczas rozmowy milczenie w liście milczenie w książce telefonicznej bo numer tylko został milczenie w milczeniu milczenie bo wielkie szczęście milczenie bo miłość przyszła a serce w klinice milczenie bo dom rodzinny przypomniał a spadła tylko mordka śniegu milczenie po milczeniu milczenie przed cenzurą milczenie bo pies zawył jak przed wojną ile to razy nawet nie wierząc spotykamy się w innym świecie De câte ori Tăcere în cuvinte tăcere în scrisoare tăcere în cartea de telefoane pentru că a rămas doar numărul tăcere în tăcere tăcere din multă fericire tăcere pentru că a venit iubirea şi inima e bolnavă tăcere pentru că ne-am amintit de casa părinţilor şi a căzut doar o parodie de zăpadă tăcere după tăcere tăcere înainte de cenzură tăcere pentru că a urlat câinele ca înainte de război de câte ori, chiar dacă nu credem, ne vom întâlni în altă lume

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE III Bliscy i obcy Co tu się dzieje księżyc płaski jak dolar dom bez domu dwoje bliskich i obcych jak po grzechu każdy bardziej samotny lato ucieka z ostatnim motylem na ramieniu nawet zachwyt nie zachwyca zimno po każdym słowie jedzenie smutne wszystko jak nagie cielę tak zawsze kiedy się z miłości wymknie tajemnica Apropiaţi şi străini

10-Martie 2012 - nr. 7

Dziękuję Ci że sprawiedliwość twoja jest nierównością to co mam i to czego nie mam nawet to czego nie mam komu dać zawsze jest komuś potrzebne jest noc żeby był dzień ciemno żeby świeciła gwiazda jest ostatnie spotkanie i rozłąka pierwsza modlimy się bo inni się nie modlą wierzymy bo inni nie wierzą umieramy za tych co nie chcą umierać kochamy bo innym serce wychłódło list przybliża bo inny oddala nierówni potrzebują siebie im najłatwiej zrozumieć że każdy jest dla wszystkich i odczytywać całość Dreptate

Ce se întâmplă luna e plată ca un dolar casa fără casă doi apropiaţi şi străini fiecare din ce în ce mai singur de parc-au păcătuit vara fuge cu ultimul fluture pe umăr nici măcar încântarea nu mai încântă frig după fiecare cuvânt mâncând în tristeţe totul ca un viţel jupuit aşa e mereu când din iubire pleacă misterul pe furiş IV Sprawiedliwość Gdyby wszyscy mieli po cztery jabłka gdyby wszyscy byli silni jak konie gdyby wszyscy byli jednakowo bezbronni w miłości gdyby każdy miał to samo nikt nikomu nie byłby potrzebny

Dacă toţi ar avea patru mere dacă toţi ar fi puternici precum caii dacă toţi ar fi la fel de neajutoraţi în dragoste dacă toţi ar avea acelaşi lucru atunci nimeni nu ar mai fi de nici un folos Îţi mulţumesc că dreptatea Ta este inegală ceea ce am şi ce nu am chiar ceea ce am şi n-am cui să-i dau îi e de folos cuiva este noapte pentru a fi zi întuneric pentru a străluci stelele ultima întâlnire şi prima despărţire ne rugăm pentru că alţii nu se roagă credem pentru că alţii nu cred murim pentru cei care nu vor să moară iubim pentru că altă inimă s-a răcit o scrisoare apropie pentru că alta desparte cei inegali au nevoie unii de ceilalţi doar lor le e mai uşor să înţeleagă că fiecare este pentru toţi şi să descifreze întregul

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE V Spieszmy się Spieszmy się kochać ludzi, tak szybko odchodzą zostaną po nich buty i telefon głuchy tylko to, co nieważne jak krowa się wlecze najważniejsze tak prędkie, że nagle się staje potem cisza normalna więc całkiem nieznośna jak czystość urodzona najprościej z rozpaczy kiedy myślimy o kimś zostając bez niego Nie bądź pewny, że czas masz, bo pewność niepewna zabiera nam wrażliwość tak jak każde szczęście przychodzi jednocześnie jak patos i humor jak dwie namiętności wciąż słabsze od jednej tak szybko stad odchodzą jak drozd milkną w lipcu jak dźwięk trochę niezgrabny lub jak suchy ukłon żeby widzieć naprawdę zamykają oczy chociaż większym ryzykiem rodzić się nie umierać kochamy wciąż za mało i stale za późno Nie pisz o tym zbyt często lecz pisz raz na zawsze a będziesz tak jak delfin łagodny i mocny Spieszmy się kochać ludzi tak szybko odchodzą i ci co nie odchodzą nie zawsze powrócą i nigdy nie wiadomo mówiąc o miłości czy pierwsza jest ostatnią czy ostatnia pierwszą

10-Martie 2012 - nr. 7

nesigură, ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire vine alături de tristeţe şi veselie, precum două patimi totuşi mai slabe decât una, atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie, precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă; pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii, deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire, dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima (trad. Emilia Ivancu)

Să ne grăbim Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede, rămân după ei pantofii şi un telefon surd doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc, ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi, apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat, precum candoarea cea mai firească născută din disperare când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.

Foto: Emilia Ivancu - Lector de limba română la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia. Membru de onoare al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere”

Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Egoul iubirii

LUMINIŢA SCOTNOTIS Eu, zâmbetul alb al zărilor negreDin ce comori te-ai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?!

Tu plină de lumină…o idee…

Din care mare-albastră mi te scurgi?

Din ce noian de stări nevinovate, tu înstelată, vii să mă alinţi?

Mă curg în vid, secunde-mpovărate de vraja ta, şi simt că-mi ies din minţi. Şi ce nevoie cruntă nu te lasă, la ceas târziu când visul ţi-e respins?

De dorul tău, în gând iarna-mi apasă, de mila mea, înaltu-i necuprins.

Au mai gustat un miez de luminare, din trupul blând, secundele iubirii, sub piele duci un munte de visare cu anii schilodiţi de frica firii.

Pe cai de pluş, să te răpescă-n vis, încornurate păsări vin călări, că te iubeşte Negrul, dinadins.

Tu, spumă infinită de culori!

Din ce comori te-ai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?! din focul lui Adam, eşti o scânteie… în vine luminarea care-mi curgi?!

Sub freamătul vântului ascult ploaia, iar ecoul vocii tale-mi fuge.

Se pierde...Birjarul Drumului mi-l desprinde de cer şi mi-l trage prin cercurile rătăcirii. Într-un petec de lume, sub timpanele mele îşi are popasul, dar văd cum îl pierd ca un colaps în miezul depărtării. Şi iar străbat tunete, fulgere şi ploi.

Mă agăţ de limba ce-mi dezleagă sunetul iubirii şi “te iubescu-l” tău mi te pictează în inimă, în minte.

Văd culorile ce-adulmecă nisipul speranţei, când tunetele îmi readuc până în cenuşă, ecoul vocii tale. Îmi plânge roşul buzelor peste cuvinte şi dorul de tine mă prăvale rănită, în cea mai dureroasă linişte.

Adorm sub paşi-ţi grei de ceară cu ochii pe dos... un vis...un alt ego se prelinge peste coastele arcuite ale nopţii.

Te lasă, cu fulgerul iubirii, să-mi despici zorii.

Nu-mi e îndeajuns o ploaie de vară, să te ating, să te ascult.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Mihai George Corui Sfere rotitoare

(lui Nichita Stănescu)

Gabi Schuster Antipastel Aştept zăpezi aştept zăpezi să-şi facă cuib, în cuvioşia laşităţii toamnei renaşterea curajului păsării hibernale ciudate tenebre şuierătoare stârnind pentru a ucide curcubeiele în faşă se-aruncă pe la porţi scânteind pietrele îngheţând suflarea ghirlande lăsând câinii să le fie dor de stăpânul milos frumoşii zei fără răni de peste patul meu varsă căuşele palmelor peste trup se topesc fulgii de frig logoreic timpul se scurge nu tace nu tace nu tace decât ieri cojirea minutelor se face rotund-sistematic fără omisiuni sau neîndemânări laminor al materiei perfecte ce vine într-una fără întoarcere un cer imploră să plutească spre cer

romanticul este de fapt glasul inimii atunci când mintea tace un moment şi lasă inima să se tânguiască cu trestia, blânde, molcome îmbrăţişări aripi de mierlă bătute de vânt atunci o lasă să fie duioasă lasă inima să fie muzică! aşa cum a fost întodeauna vibraţie transmisă sferic cascade de cercuri rotitoare fractal, prin aer cuvintele sunt vehicule sferice transportă bătăi de inimă neambalate e un estet vibrant transmis de la om la om de la suflet la suflet în limbaj spaţial, rond când îţi spun te iubesc! nu fac decât să mângâi cu calota sferică a emoţii mele puişorii de găină de pe ceafa ta când tu îmi spui te iubesc! nu faci decât să oscilezi cu mine armonic pe cercuri de lună, pe umăr de deal reinventăm cuvintele lacrimile noastre se unesc în plâns de fericire intrăm tainic în globuri uriaşe de iubire catedrale sferice de cristal când stăm îmbrăţişaţi sub soare, păsările armoniei ciripesc vesele ascunse prin dese bule de salcâm e verde dragostea noastră iubito vie şi rotundă undă concentrică pe ochiuri de ape ce alunecă rostogolindu-se lunatic spre sat fericire coaptă plenitudine

Mihai Corui

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Hermetismul unui dublu simbol poetic – Cavalcada Cavalcada este un divertisement ori o practică sportivă, o imagine cavalerească, eroică, artistică, frecventă în artele plastice şi în celebre scene şi pagini de istorie. Pornind de la imaginea biruitoare a călăreţului urcat în şa11 care-şi domină şi struneşte calul învingând puterile duşmane, cavalcada este un puternic simbol poetic plin de semnificaţii la cei mai mari doi poeţi români – Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu. Aria lexicală a cuvintelor cal, călărire, cavalcadă, călăreţ, cavaler12 include evident şi o bogată semantică în plan simbolic şi poetic. Dependentă de cursul istoriei13 şi de evoluţia socială, relaţia dintre om şi cal a indus mereu prin secole şi milenii un întreg epos, o întreagă reverie şi poezie cavalerească ori eroică, erotică ori fantastică, nu lipsită de relevanţă şi frumuseţe.

Privită din unghiul antropologiei şi din perspectivă psihanalitică, imaginea călăreţului sau a cavalcadei nu se află numai în legătură cu istoria 11

Cf. AJ. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul I, p.266. Călăreţul este prin excelenţă un simbol al gloriei, al triumfului unei căpetenii biruitoare. „Aşa precum îşi struneşte calul, tot asfel călăreţul a înfrânt şi puterile duşmane”.

12 Cf. Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, Vol.I, Traducere din limba germană de Dana Petrache, Editura Saeculum I. O. Bucureşti, 2002, pp.72-73. Condiţia sau rangul de cavaler este strâns legat de arta sau practica echitaţiei. În antichitatea romană, cavalerii devin cu timpul o pătură privilegiată cărora le sunt asociaţi treptat în perioada înfloririi imperiului, ofiţerii, nobilii, proprietariii de pământuri, profesorii. şi Cf. Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale.

13 Hans Biedermann, op. cit. pp. 65-66. Domesticirea cailor ar fi avut loc „după secole în Europa de Est sau în Asia Centrală”, iar intrarea lor în civilizaţia europeană vestică se produce odată cu primele invazii ale popoarelor nomade care „sperie populaţiile sedentare din zona mediteraneană”.

10-Martie 2012 - nr. 7

omului şi a societăţii, ci şi cu ipostazele şi reveriile eului din imaginarul propriei creaţii, şi mai ales cu stratul profund, abisal şi arhetipal,14 care-i dictează şi influenţează oricărui eu întregul sistem de gânduri, imagini şi opţiuni. Imaginea călăreţului şi a cavalcadei subliminează astfel în plan poetic o reverie a puterii, fie a eului eroic, visător sau cuceritor de lumi, fie a eului fantast, creator ori a celui cuprins de mreaja iubirii.

Lansarea în aventura existenţială, în ipostază de călăreţ, este la Nichita Stănescu, o imagine lirică definitorie într-un emblematic poem de început dedicat Lui Eminescu tânăr şi gândit ca o replică neomodernistă peste timp, cu un titlu omonim, poemului eminescian O călărire în zori. Într-o creaţie lirică primă, când personalitatea lui Nichita Stănescu era nu doar puţin cunoscută lumii literare, ci încă neconturată în toată complexitatea ei, eul său liric ipostaziat drept cavaler sau călăreţ intră-n lume ostentativ şi furtunos într-un imaginar scenariu liric, similar aventurii de tip romantic a lui Eminescu tânăr din poemul cu titlu identic. Eul liric stănescian adoptă ab initio postura de cavaler, cuceritor ori rătăcitor, intrând galopant şi solitar într-o lume căreia-i perturbă inerţia şi echilibrul instituind un nou regim existenţial şi poetic.

Această ieşire în lume se petrece însă în viziunea neomodernistă, ca o dezlănţuire patetică a călăreţului ce sfărâmă tăcerea lumii pe care-o expugnează anticipând un alt model al ei şi un fel poetic nou de-a fi în ea. Poetul generaţiei neomodernistre, a anilor ’60, îşi proiectează astfel imaginar nu doar intrarea în lume, cavalerească, patetică, ci şi traseul furtunos şi riscant în spectacolul ei.

El se avântă, se repede ori se aruncă pe câmpul existenţei încremenit de inerţiale peceţi ale tăcerii, şi o face cu toată forţa, ca un luptător pe câmpul de bătălie, ca un alergător la startul 14

Idem, p.66. Din punct de vedere psihic, „sfera instinctuală şi Eul sunt interpretate ca fiind calul şi călăreţul”.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE într-o cursă contra cronometru etc. Eul liric stănescian ia în piept existenţa precum înotătorul ia în piept marea, în fond el ia cu asalt întreaga lume cu o forţă şi o grabă simptomatică pentru cursul său existenţial. Al. Condeescu sesizează în această mişcare, unul din semnele devenirii tragice: „Goana aceasta bărbătească superb dezlănţuită ascunde deja ceva neliniştitor şi irevocabil, de precipitare inevitabilă spre catastrofă stând ca orice hibris, ... la originea căderii eroului tragic” 15.

Antropomorfismul,hermetismul şi simbolismul poetic al cavalcadei Poemul eminescian O călărire în zori, a cărui schemă imaginară Nichita Stănescu o adoptă ca model, deşi printre primele publicate de poet şi tributar – s-ar zice – naivităţilor de început, transpune într-un scenariu erotic, un complex simbolism al incipitului existenţial şi poetic. Într-o notă mai mult decât romantică, marcată chiar de câteva accente simboliste, scenariul poemului amprentează imaginar şi polarizează erotic întreg peisaj matinal. O sincronie olfactiv-cromatică şi melodios-ritmică a acestui festin guvernat de sentimentele cuplului pare a depăşi romantismul, alunecând imaginarul poetic înspre simbolism.

Ca simbol antropologic şi, evident, şi istoric, călăreţul reprezintă o imagine a performanţei omeneşti în istorie şi în plan social, el este imaginea unei alianţe şi a forţei pe care omul o capătă din această alianţă, a unui tiumf şi a statutului de ins privilegiat ori iniţiat, ce pretinde a fi recunoscut ca atare. Cel care înaintează ori vine călare şi, o dată mai mult, cel care intră-n cavalcadă într-un orizont reprezintă o forţă ori o autoritate, dacă nu chiar o postură privilegiată, cavalerească ori monarhică.

Poetul împrumută şi el o astfel de autoritate de tip monarhic. Psihanalitic privind, ţâşnirea călăreţilor, în imaginarul ambelor poeme, turbură echilibrul 15

Al. Condeescu, Modernitatea esenţială, prefaţă la Ordinea cuvintelor, C. R. 1985, vol I, p. 40.

10-Martie 2012 - nr. 7

lumii pe care-o expugnează primind o conotaţie institutiv-genezială. Căci simbolismul cabalin presupune un hermetism specific, mereu asociat cu ţâşnirea vitală, cu o pulsaţie sau o izbucnire similară cu cea a sângelui în vine, a luminii în întuneric, a focului care mistuie ori a apei care purifică şi vitalizează, a forţelor infernale din adâncuri ori a celor benefice, a celor luminoase şi misterioase etc. În ordine simbolic-hermetică, atât călăreţul cât şi cavalcada reprezintă o cucerire şi o anumită biruinţă, chiar o majestate şi o manifestare spectaculoasă a fiinţei, vitală, poetică ori erotică, derulată într-un fel ostentaiv şi patetic.

Petrecută în acest fel, intrarea călăreţului în cadrul sau în câmpul existenţial, pe care-l invadează şi tulbură, reverberează diferit la cei doi poeţi, în funcţie de perspectiva mentalitară şi culturală a celor două epoci.

Imaginarul poemului eminescian se ţese în directă dependenţă cu viziunea romantic-adolescentină relevantă pentru structura arhetipală a sensibilităţii tânărului poet, patetică şi vizionară:

„A nopţii gigantică umbră uşoară/ Purtată de vânt/ Se-ncovoaie tainic se leagănă zboară/ Din aripi bătând./ [...]/ Pe câmp se văd două fiinţe uşoare/ săltânde pe-un cal/ Pe care le-ncinge de flutură-n boare/ Subţire voal./ [...]/ Ca Eol ce zboară prin valuri şi ţipă/ Fugarul uşor/ Nechează, s-aruncă de spinceă-n pripă/ Al negurei flor.//O dalbă fecioară adoarme pe sânul/ De june frumos...” etc.

Eminescu avea abia 16 ani când apărea în Familia, poezia sa, în mai 1866. Imaginarul graţios şi facil pe alocuri16 e marcat, pe de-o parte, de elanurile poetic-adolescentine, iar pe de alta, de contextul mental şi cultural al vremii, inclusiv de tipul de poezie sentimental-facilă pe care Titu Maiorescu o ironizeză în cunoscutul studiu din 186717. În imaginarul romantic natura matinală e un cadru existenţial iar prezenţa cuplului în ea, un 16

A. Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1977, pp.38-39 17 Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, primul studiu critic asupra poeziei.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sâmbure ontologic şi poetic ce-o sentimentalizează.

Iubirea armonizează omul cu alteritatea sa feminină şi cu peisajul – câmpul – pe care-l străbate în cavalcadă în zorii existenţei, căci sentimentul e implicit o formă de inserţie-n lume ce face natura să răspundă reveriei omeneşti. Eminescu depăşeşete însă cântecul de amor, facil, declarativ, în ritm dansant, plin de frivolităţi, specific timpului. În scenariul său liric rămân importante câteva elemente simptomatice pentru reveria poetică eminesciană, recurente de-a lungul întregii sale creaţii: iubirea ce amprentează şi polarizează erotic peisajul, natura ca spaţiu de rezonanţă al sufletului omenesc, poezia care se naşte ca un cântec de iubire, el şi ea – două instanţe contrarii şi complementare, o convertire mitică a elementelor naturii. Culorile, ritmurile şi ecourile complicitează la ceremonial, în ipostaze mitizate - Chloris, Eol, Echo.

Câteva simboluri funcţionează aici cu dublă valenţă, erotică şi peisagistică: negura dimineţii – un fel văl virginal destrămat de fugarul ce înaintează în cavalcadă odată cu lumina, purtând în şa cuplul de amanţi, cavalcada peste-un simbolic câmp existenţial, cuplul înfăşurat în „subţire voal” romantic. Ele transcriu în fond instaurarea lumii poetice într-un ritual ce erotizează imaginar natura însăşi ce complicitează poetic la scenariu. Acesta e şi rostul intrării poetice în lume – în şa, în cavalcadă, traversând câmpul şi stârnind/activând elementele care se manifestă în ton cu sentimentele. Poemul semantizează o trezire în lume a cuplului şi, o trezire a lumii înseşi odată cu deschiderea vederii poetice, în zorii existenţei, ai iubirii, ai cunoaşterii, când lumina expugnează noaptea iar ochiul poetic percepe existenţa în puritatea ei genuină, în plină trezire, a l’aube.

Asociind înfruntarea dintre lumină şi întuneric şi iubirea, ca o complementritate a contrariilor, reveria eminesciană a cavalcadei subliminează un simbolism temporal institutiv situat sub semnul cuplului deschizător de lume. Scenariul liric pare a fi unul nupţial, în acompaniament de mur-

10-Martie 2012 - nr. 7

mure ori suspine melodice, de miresme dalbe, şi culori purpurii ori roz-albe, ceremoniind incipitul

existenţial, poetic şi erotic al lumii. Trezită sub ochiul poetic, în ecouri ce îngână „cântecul deamor”, atmosfera matinală reprezintă chiar lumea poetică în zorii existenţei ei. ”Iar râul suspină de

blânda-i durere/ Poetic murmur,/ Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere/Fantastic purpur;” (idem).

Trezirea aceasta din neguri ori din voaluri stă în

poema romantică sub semnul cuplului, al perechii umane destinată să guverneze mundaneitatea, şi al sentimentului ce regenerează neîncetat lumea întro perpetuă confruntare a polilor existenţei. Prezenţa perechii umane adânceşte, prin simbolismul ei mitic şi romantic, o dată mai mult, regimul dual al existenţei, căci el şi ea conjugă două forţe: una a nocturnului – femeia, cu o alta a diurnului – masculină, ce instalează ziua existenţială şi intonează cântecul poetic – un cântec de iubire. Aceasta e trăsătura simptomatică ce defineşte opera eminesciană în toată întinderea ei, într-o metaforizare a existenţei derulate nu tocmai lin, sub semnul cuplului reprezentând două forţe, când conivente, când contrare: „De-ai fi noapte,-ai fi lumină/

Blândă lină/Te-aş cuprinde c-un suspin;/ Şi în nunta de iubire,/ În unire,/ Naşte-am zorii de rubin.”(id)

Această epifanie, a luminii în alternanţă cu umbra, a dimineţii în opoziţie cu nocturnul, se petrece ca o tandră nuntire, în zori, sub semnul cavalcadei matinale. Participând la reveria cuplului natura răsfrânge un ritm tainic, ce, erotic fiind şi marcat de-o puternică tensiune sufletească, devine inevitabil şi unul poetic: „Iar aeru-n munte şi-n vale

vibrează/De tainici oftări/Căci junele astfel din pieptu-i oftează/În dalbe cântări://- Ah, ascultă ...” etc.

Pentru bardul romantic poezia este reverberaţie erotică a naturii înseşi ori declaraţie a iubirii, rostită de junele călăreţ, bard sau amant.

Poezia, pentru Eminescu tânăr, este un fel de mărturisire cu punct de start într-un scenariu erotic şi implicit genezial. Fugarul ce galopează purtând în şa cuplul de tineri amanţi e un simbolic

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE avatar al timpului şi a determinărilor sale contradictorii18. El se instituie despicând ziua de noapte şi, tăind în galop câmpul, instalează o nouă zi, o nouă aventură umană, un nou curs existenţial şi poetic.

Intrarea eului în aventura lumii se petrece diferit, în poemul lui Nichita Stănescu ca o ţâşnire spontană şi solitară a eului, o lansare furtunoasă în cavalcadă, în locuirea lumii, precum odinioară cavalerii pe câmpurile de bătălie: „Tăce-

rea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,/ se face depărtare, se face de nisip./ Mi-am întors către soare unicul chip,/umerii mei smulg din goană frunzişe./Câmpul tăindu-l pe două potcoave/calul meu saltă din lut fumegând./Ave, mă-ntorc către tine, eu, Ave!/Soarele-a izbucnit peste lume strigând”. (N. Stănescu, O călărire în zori).

Explozivă şi izbucnind în zorii existenţei, precum cea eminesciană, cavalcada poate reprezenta şi o izbucnire vitală, dar nu doar atât, ci şi o tentativă de luptă şi de cucerire a lumii, într-un gest frust şi semnificativ, de rupere a tăcerii şi de instalare a unui nou ritm în lume. Căci simbolica dezlănţuire către orizonturi realizează din mers o succesiune de multiple operaţiuni: sfărâmă tăcerea disipând-o în depărtări, surpă inerţiale peceţi, pe când calul totemic înalţă fiinţa către lumină într-un nestăvilit elan vertical iar eul, în atingere fugară cu lucrurile, cu frunzişele, – umerii mei smulg din goană frunzişe – perturbă spaţiul existenţei ceremoniindu-şi dubla instituire, ontologică şi poetică, odată cu lumina solară ce invadează lumea. Cum fiinţa, în definiţiile filosofice, este o entitate capabilă de o multiplă devenire – „ceea ce se mişcă pe sine” - Platon, ceea ce „se pune pe sine în operă” – Heidegger, o transformare continuă a identităţii19, în ştiinţele

18

Cf. Gilbert Durand, în Structurile antropologice ale imaginarului, Simbolismul calului ori al galopului cabalin este în imaginar, implicit unul temporal şi institutiv 19 Cf. B. G. Kuzneţov, Raţiune şi fiinţare. Studii despre raţionalismul clasic şi ştiinţa neclasică. Traducere de Florica Neagoe, 1979, Editura Politică, Bucureşti. p. 342-343. Şi în Solomon Marcus, Stéphane Lupasco, etc.

10-Martie 2012 - nr. 7

moderne – în imaginarul lyric nichitian, ea se instituie simultan cu o altă realitate: cuvântul izbucnind brusc din lucruri. Această irumpere ritmică nu e doar modul specific poetului neomodern de-a intra în existenţă, ci e chiar ritmul fiinţei în neomodernitate.

Mişcarea din poem este una genezială, de separare sau de ruptură, precum în poemul eminescian, căci „tăind” câmpul „pe două potcoave”, într-un gest verticalizant, calul cavaleresc şi totemic ce „saltă din lut fumegând” poartă eul către existenţă şi aventură trecându-l din regimul teluric şi nocturn în cel uranian, din tăcere spre cuvânt. „Soarele rupe orizontul în două”, iar eul întâmpină ovaţionând lumina atotputernică: „Sufletul meu îl întâmpină, Ave!”, şi aruncându-se în cavalcadă pe câmpul existenţei: „Umerii mei zmulg din goană frunzişe./ [...]/ Calul meu saltă pe două potcoaave./ Coama mea blondă arde în vânt”. (idem).

Gestul separării regimurilor teluric–uranian, nocturn–diurn, se petrece şi aici, precum în imaginarul eminescian, romantic. Vorbim de-o gesticulaţie simbolică cu sens institutiv. Tăierea (câmpului) şi ruperea (orizontului) reiterează operaţiuni întemeietoare20 asociind, pe de-o parte, schema înălţării în lumină: „soarele creşte”, şi „saltă din lucruri strigând”, calul „saltă pe două potcoave”, iar pe de alta, căderea sau prăbuşirea tăcerii. Asociat luminii, strigătul clatină „muchiile surde şi grave” ale lucrurilor şi instalează o lume ce cuvântă: „Soarele-a izbucnit peste lume strigând”. Şi totuşi, nu doar intrarea-n lume rămâne importantă în imaginarul poemului, ci mai ales adoptarea ritmului existenţial – dinamic şi tensionat – simbolizat de cavalcadă. Ritmică, furtunoasă, cavalerească, această intrare în existenţă este a unui eu cuceritor, iar gesticulaţia, de-o violentă şi dură solemnitate, desemnează ruperea de planul inerţial şi teluric, goană în atingere fugară cu frunzişele: „Umerii mei smulg din goană, frunzişe.”

20

Cuvântul prim ce instalează lumea desparte întunericul de lumină, apele de uscat, susul de jos etc. Toiagul lui Moise are şi el o astfel de funcţie de tăiere şi separare.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Cavalcada culminează cu un ovatio al luminii, substanţă originară şi sacră ce intervine şi aureolează orice geneză, orice instituire. Aşa cum vechii cavaleri îşi dedicau triumful, la sfârşitul turnirurilor şi înfruntărilor violente, unei majestăţi princiare sau regale, poetul dedică furtunoasa-i cavalcadă luminii matinale, instaurative: „Ave, mareea a luminilor, Ave!” Marcată de un ritm alert, sonor şi dinamic: – „Tobe de piatră bat, soarele creşte,/tăria cu acvile... se prăbuşeşte”,/...Tăcerea se face vânt albăstrui”, „...Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere”, umbra creşte etc., – această goană cuceritoare şi institutivă intaurează fiinţa şi lumina în lume, şi, simultan, prăbuşeşte o lume veche încremenită sub mute peceţi tabuizante şi sterile. Înălţarea soarelui sincronizată cu verticalizarea eului purtat către existenţă şi aventură de calul totemic ce se înalţă din lut fumegând, e ceremoiată de o secesiune a regimurilor de existenţă, nocturnul definit de încremenire şi muţenie, şi diurnul asociat de lumină, cuvânt, sonoritate şi ritm.

Verbele la prezent indică ritmul aventurii şi al fiinţei – alert, trepidant, de cavalcadă – dar şi dubla gesticulaţie, una a rupturii şi alta a întemeierii: năruire, sfărâmare, izbire, rupere, pe deo parte, şi, respectiv, smulgere, izbucnire, goană, salt, înălţare, pe de alta etc21. Nocturnul se năruie, cu toată suita de semnificaţii, pe când diurnul dinamic şi instaurativ se înalţă şi se afirmă. Pe lângă ofensiva instituire a fiinţei, caval-cada de întâmpinare solară construieşte şi aici, precum în Eminescu, un simbolism al naşterii imaginarului poetic. Rostit repetitiv, ritualic, „Ave!” e strigătul victorios al naşterii şi al lansării vitale, desemnând cuvântul întemeietor ce izbucneşte din lucruri, lumea poetică ce irumpe într-o nouă imagine.

Motivul calului şi al călăririi în cavalcadă alcătuiesc, începând cu acest poem, şi apoi în tot

imaginarul liric ce va urma, una din cele mai puternice structuri simbolice, în care se concentrează esenţa ontopoeticii lui Nichita Stănescu.

Prezentă în mai multe poeme, ludic sau grav, ermetic sau explicit, cavalcada este o mişcare cu multiple valenţe simbolice: – intrare-n timp şi-n existenţă (O călărire în zori); aventură în tărâmul imaginarului pe calul măiastru, fantasmă creatoare, (Frunză verde de albastru); geneză şi înaintare în destin într-o totemică alianţă a eului şi a calului himeric şi epifanic, (Un om de cal); manifestare vitală a eului prin alianţa ori conivenţa perpetuă a celor două dimensiuni existenţiale: corporalitate şi spiritualitate. Galopul sau cavalcada reprezintă un ritm obsesiv ce acompaniază frecvent şi ermetic reveriile eului în imaginarul lui Nichita Stănescu. În toate aceste ipostaze, între eu şi cal22 intervine o dialectică specifică, „sursă de împăcare sau de conflict a psihicului şi a mentalului”23. De aceea, de fiecare dată, semantismul cavalcadei poate fi mereu altul. Un poem Dor, din Argotice, imaginează o metamorfoză ludică a eului, o pură întruchipare fantastică a unui elan dinamic şi vital eruptiv, ce se manifestă în aleanurile sau în dorul de devenire al eului adolescentin.

Tiparul cel mai adecvat acestui elan e ritmul sau himera cabalină: „Şi să mă fac, aş vrea un cal

21

22

Separarea aceasta e remarcată de Ion Pop în Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.

săltând la dunga mării, şi din nară foc răsucit, s-azvârl şi jar şi că sunt Duchipal, să-ţi pară”. (Dor).

În ritm mai alert, de galop sau de trap, cavalcada pare o tentaţie perpetuă şi o legitate a eului care-şi invită şi îşi supune de fiecare dată, propriul trup, unui ritm potrivit cu elanul şi cu aspiraţiile sufleteşti:

„Vino, tu, trup al meu nestatornic, şi hai să călărim împreună pe-un cal Simbolismul cabalin e comentat mai pe larg în cartea Nichita Stănescu - O poetică a bestiarului, de Terezia Filip 23 J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., vol I, p. 225.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe care-l vom învăţa să necheze întruna şi să salte mereu pe două potcoave”.

(Marele cal).

Într-o astfel de imagine, pe lângă tentaţia şi fascinaţia ritmului ce defineşte organicitatea în lume, citim o îngemănare structurală a fiinţei ce îşi asociază trupul sufletului ce-l animă, după modelul binar al călăreţului sau al cavalerului care îşi struneşte calul în ritmul pe care-l decide eul. Corporalitatea eului se subsumează astfel conştiinţei care – verticalizantă şi vigilentă – îşi struneşte şi guvernează trupul ca pe o entitate aparţinând de planul orizontal al lumii. Eul e stăpânul, călăreţul.

Schema verticalizare şi orizontalitate24 este un simbol abstract şi ermetic ce codifică excelent această dublă natură a manifestării fiinţei în lume: spiritualitate, pe de-o parte, şi corporalitate, pe de alta, operând permanent conivent dar invizibil. Căci în eu acţionează un simbol vertical ce se comportă precum un cavaler sau un călăreţ – spiritul ce îşi struneşte neîncetat bidiviul – propria corporalitate, sau propria orizontalitalitate, ce-l poartă în luptă sau în existenţă, în expansiunile sale cuceritoare de teritorii, de cunoaştere şi de istorie ori de creaţie.

Tentaţia sau obsesia cavalcadei se poate citi simbolic şi ca un permanent exerciţiu existenţial şi poetic care, uneori, delectează, alteori terifiază eul, atestând o demiurgie a fiinţei omniprezentă şi manifestată epifanic în eu, neliniştită, pe de-o parte, şi dureroasă şi dramatică, pe de alta, indiferent că este prezentă sau absentă: „Nu

te mai culci peste timpanul meu,/nici goana ta nu-mi mai atinge/ ceru-ncărcat de nouri, greu,/i-ha, i-ha, peste meninge/mereu mi-aleargă-un cal, mereu”.

(Potcoavă). Acest i-ha peste meninge, simbolic şi inefabil, indică fie existenţa himerică şi alertă, fie himera inspiraţiei, mai mult decât urmă şi atingere fizică – un fantastic nechezat, tulburător şi obse24

Terezia Filip, Nichita Stănescu - Poetica fiinţei, I. Eul în lume, cap. „Verticalizare şi orizontalitate” .

10-Martie 2012 - nr. 7

siv, ritm pur ce tentează a se concretiza într-o obsesivă imagine cabalină, ori duh ce îşi avertizează corporalitatea, de prezenţa proprie.

Imaginat drept călărire prin destin, fantastică, ludică sau eroică, traseul fiinţei relevă în etapa iniţială, a intrării eului în lume, un anumit tip de cavalcadă, furtunoasă alertă, patetică. Accentul cade mai târziu pe postura şi rolurile posibile ale eului: de călăreţ, de cavaler, de cuceritor, de prinţ sau de monarh, abordând spaţiul existenţei fie ca pe un traseu de aventură, fie ca pe un teritoriu de cucerit, ca pe propriul regat sau ca un spaţiu fantastic inventat proteic pe măsura înaintării în el. În etapa maturizării, cavalcada reprezintă însă o febrilă căutare de sensuri în spaţii abstracte în care himerele provocate terifiază şi mistuie fiinţa căutătorului. Într-o etapă finală, cavalcada apare, dimpotrivă, ca o aventură eşuată, marcată de căderea prinţului de pe cal, de pierderea calului, de ipostaza de rege detronat, de prinţ fără regat, sau de cavaler rătăcitor aidoma unui Don Quijote.

Cavalcada constituie alteori o practică ori o probă de încercare a fiinţei, ce decantează şi validează un imanent dualism ce rezidează în eu şi-i guvernează devenirea, precum într-un poem, Quadriga: „Şuieră-o quadrigă pe câmpia/ se-

cundelor mele./Are patru cai,are/ doi luptători./ Unul e cu ochii în frunze, altul/e cu ochii în lacrămi,/[...]/Are patru cai negri, are doi luptători./Unul îşi ţine viaţa în vulturi,/altul îşi ţine viaţa în roţile/rostogolite...”. (Quadriga). Un eu dublu mână aici carul: un eu ce întrupează timpul dinamic „şuierând pe câmpia secundelor”, asociind ritmul cailor şi al roţilor, şi un eu lent, material şi melancolic – „cu ochii în lacrimi”, ce îndură terifierea roţilor şi a timpului. Simbolul cabalin e asociat din nou timpului. Dubla natură a conducătorului de car reprezintă fiinţa terifiată de timp dar şi pe cea care terifiază. Quadriga e un excelent simbol poetic pentru mişcarea timpului ce mistuie dramatic eul. Fără disjuncţie netă între vehicul şi conducător, carul simbolizează şi el, ego-

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 27

10-Martie 2012 - nr. 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ul25, vehicul spiritual al zeului, precum în budism, indicând capacitatea superioară de a conduce, de a dirija, sau de-a (se) ilumina. Carul e însă şi un „vehicul al războinicului sau al eroului”26 cuceritor.

El poate fi „car solar, car de foc, car înaripat sau car psihic”27 specific zeităţilor, personalităţilor vizionare, profeţilor. Ritmul quadrigii indică la Nichita Stănescu: tensiunea, nerăbdarea de-a participa la acest trafic de destin, de-a atinge cerul sau, poate, de-a se mistui în el.

Tensiunea aceasta e uneori un ritm pur definit ludic şi contopit în, sau cu vibraţia trupului:

treagă necrăpată,/ în rest vorbire numai, ori ţipăt, ori strigare,/ ori poate fi nimica, doar tâmpla sămi rămâie/de dat cu ea în înserare...” (idem).

(Surparea).

Intuit de eul aflat în limitele propriului trup, ritmul acesta reprezintă şi o altfel de cavalcadă, a cotropirii eului de către inspiraţia luminoasă care-l transformă pe poet într-un cavaler al sensurilor şi al jocurilor imaginare, cu lumina: „Pe picioare stau pe-o şiră,/

trupului. Evident, cavalcada primeşte astfel semnificaţia unei mişcări ontologice şi poetice. Este o alergare prin destin şi o alergare către sensurile căutate prin cuvinte. Privind din perspectivă psihanalitică, putem citi acest obsedant dualism din eu ori din şuierul dinamic al quadrigii ca pe o mişcare existenţială, o „dinamică primară”29 ce, descriind ritmul eului în lume, relevă structura lui duală întro secesiune continuă şi polarizantă a identităţii.

Eros şi Thanatos, trup şi suflet, materie şi spirit, sine şi eu, fiinţă şi cuvânt, principiu nocturn şi principiu diurn etc., oricum am numi aceşti poli, relaţia lor dinamizează fiinţa şi lumea imaginară a poeziei la Nichita Stănescu şi la Mihai Eminescu.

După aceeaşi schemă duală, întruchipată de perechea umană, iubirea ca aspiraţie a fiinţei spre împlinire, ca imensă suferinţă ori ca permanentă înfruntare între polii existenţei, deschide şi defineşte în întregul lui, unversul liric eminescian.

„Cai cu şeaua goală, sternuri trop şi trap şi trip şi trup bat cu botul lungi eternuri care-ntinse nu se rup”

şi în dinţi eu ţin o rază/ de onix şi de porfiră/ foarte lucie şi trează”. (idem).

Donquijotescă şi ludică, postura eului cu suliţa de raze-n dinţi e relevantă pentru condiţia poetică. În logica poetică şi fantastică a acestor aventuri ale eului, pline de semnificaţii, singurul element relevant din trupul cabalin e spinarea, un simbolic suport orizontal servind mişcarea fiinţei verticale în lume şi-n propriul destin:

„Din cal numai spinarea,/atât, de rest nu-mi pasă/poate avea copitele de aer, de vânt, de ploaie ori să necheze-n locul lui câmpia joasă...” (Cântec).

Spinarea e relevant asociată tâmplei şi

(s.m.) Izbirea aceasta a eului, de înserare, sau datul cu sine de lucruri28, de spaţiul şi de dimensiunile lumii, se asociază logic şi simbolic mişcării avântate şi ritmice prin destin care este cavalcada. În acest regim simbolic al corporaităţii, intră şi invitaţia poetului către propriul trup: „Vino, tu, trup al meu/

nestatornic, şi hai/ să călărim împreună pe-un cal/ pe care-l vom învăţa să necheze întruna...”

(Marele cal).

Avem aici indiciul dualismlui ce se conjugă dramatic în eu şi al vorbirii ca funcţie poetică a

Prof.dr.Terezia Filip Membru de onoare al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere”

aceasta un simbol al verticalizării fiinţei, al imaginării şi poetizării: „Din mine numai tâmpla în25

J.Chevalier,A Gheerbrant, op cit. volumul 1, „ca şi egoul carul nu este aşadar decât o denumire convenţională”, p. 248.

26 Idem, „în Britania şi în Galia pe vremea cuceririi romane” p. 249.

27 Idem, p. 250.

28

Izbirea eului de lucruri, ca formulă dramatică sau ludică, ori de existenţă, este comentată în volumul I, Eul în lume, în subcap. Ispitirile şi fertilitatea realului .

29 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, ed. cit.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nichita Stǎnescu sau poezia în stare genuină Autor: Bogadan Toma

10-Martie 2012 - nr. 7

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar și-a acoperit inima cu aripa paserii celei aflate în zbor, lăsându-ne pe noi cei de acum să ne luptǎm cu îngerii, aidoma lui Iacob, așa cum ne vom pricepe mai bine.

„56 de ani voi trǎi, asemenea Colosului din Rhodos!…”

Așa credea, la 27 de ani - în septembrie 1960 – Nichita Hristea Stǎnescu, în clipele în care scria poemul numit „56 de ani ”. N-avea de unde bănui el atunci cǎ aprigele Ursitoare deja îi hărăziseră un cu totul alt destin, ele având să-i curme existenţa pǎmânteană la puţină vreme dupǎ ce va fi împlinit 50 de ani, într-un înnegurat miez de decembrie a anului 1983…

(În fotografie, Nichita Stǎnescu alǎturi de Ion Stratan, 31.03. 1983.

Timp de aproape 30 de ani, puţini, din ce în ce mai puţini au luptat (unii continuă şi azi lupta, cu o încăpăţânare care multora li se pare abnormă) – așa cum au crezut ei de cuviinţǎ - pentru ca uitarea să nu învingă. I-aș putea numi pe mulţi dintre ei însă cred că numele lor sunt cu mult mai puţin importante decât numele Poetului.

poemul inedit - comunicat de Ion Stratan - „Cǎtre Ion”, cu semnǎtura olografǎ a lui Nichita)

Nutresc convingerea că toţi aceia care încǎ mai luptă și astăzi, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele Poetului. Pentru că numai astfel izbânda le va fi adevărată și deplină.

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar stă - așa cum scria undeva Fănuș Neagu, dragul său prieten – „La Cina cea de Taină cu zăpezile. Și,

Bogdan Toma

precis, mănîncă anafură și bot de miel. Iar cînd plosca plină cu vin și cu rîsu–plînsu umblă prin alte mîini (Iuda bea cît zece!), Nichita scrie un basm pe cărările de sînge verde îngheţate-n trupul copacilor.”

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Riri Sylvia Manor: „Poezie şi ştiinţă pe terenul minat al semnelor de întrebare”

Premiul „Dr. Alexandru Şafran” 2011, prestigioasă distincţie acordată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, a fost decernat pe 28 noiembrie 2011 doamnei Riri Sylvia Manor, originară din România şi emigrată în Israel în 1960, medic neuro-oftalmolog şi apreciată poetă care scrie atât în română, cât şi în ebraică. În interviul pe care îl propunem, domnia sa ne vorbeşte despre pasiunea pentru poezie şi felul în care aceasta a însoţit-o în parcursul uman şi profesional, intersectându-se cu ştiinţa „pe terenul minat al semnelor de întrebare”. Interesante sunt, de asemenea, implicaţiile actului creaţiei în ebraică, o limbă nouă şi atât de diferită, ca şi motivaţiile reîntoarcerii la scriitura în limba română.

„În poezia şi în cercetarea ştiinţifică de calitate nu este loc pentru semne de exclamaţie” Pentru început, v-aş ruga să ne vorbiţi despre pasiunea pentru poezie şi felul în care aceasta v-a însoţit în parcursul uman şi profesional. Cum s-a intersectat medicina cu literatura şi, eventual, în ce fel s-au influenţat una pe alta?

Pasiunea pentru poezie în particular şi pentru literatură în general mi-a fost dezvoltată de la o vârstă foarte fragedă de către bunicul meu din partea mamei, Herman Zuckerman din Craiova. Silit la o vârstă relativ tânără – de către regimul antisemit din România copilăriei mele – să îşi închidă biroul import-export de cereale de la Dunăre – bunicul a venit să locuiască la noi, la Bucureşti. Pe atunci existau paravane complet netransparente între lumea

10-Martie 2012 - nr. 7

părinţilor şi cea a copiilor, iar bunicul meu îmi era mult mai apropiat decât mama, eram tot timpul împreună, îi dezvăluiam orice aveam pe suflet, îmi cumpăra cărţi de poveşti şi reviste pentru copii, îmi descria pe toţi acei mari scriitori şi artişti de teatru pe care îi cunoscuse îndeaproape în oraşul său. Era un mare povestitor şi folosea o limbă românească bogată, nuanţată, de mare sărbătoare. La nouă ani a fost poate firesc ca prima mea poezie să fie dedicată minunatului meu bunic „La onomastica ta”. Era vorba de un adevărat „surprise party” în cinstea sa în pădure („iar în crâng când vei păşi\fără nimica a şti”), organizat la rugămintea mea de către zânele, gângăniile şi căprioarele pădurii care îi vor striga în cor: „La mulţi ani de la nepoata ta!” Poezia mi-a fost publicată ca şi alte poezii care au urmat în revistele pentru copii, dar mai târziu nu am mai trimis niciodată vreo poezie la reviste literare. Regimul comunist se instalase în România în mod absolut şi poetul sau prozatorul – pentru a putea fi publicat – trebuia să îşi „prepare” producţia literară după o reţetă clară: o anumită cantitate de cuvânt „Gheorghiu Dej” sau Stalin, o cantitate anumită de cuvânt „comunism” şi „nevoia de a nimici pe duşmanii de clasă”, de asemenea câteva firimituri de dragoste de patrie şi un vârf de cuţit de fericire colectivă „on the top”! Deci toate poemele din timpul adolescenţei şi a primelor iubiri mi-au rămas în sertar, dar continuam să scriu şi să citesc foarte multă literatură, română, franceză, rusă. În paralel mă ocupam cu teatrul, jucând atât la serbările şcolare, cât şi la un teatru de amatori. La vârsta de optsprezece ani am trecut un moment foarte dificil când mi-am dat seama că trebuie să renunţ la visul meu de a studia literatura, filozofia sau regie cinematografică fiindcă în acel timp singurul scop declarat al facultăţilor umanistice era de a promova de acolo propagandişti ai ideologiei partidului comunist. Scriitori şi filozofi de o importanţă copleşitoare nu erau nici măcar pomeniţi la universităţile transformate în proletcultiste deoarece li se pusese eticheta de agenţi ai imperialismului, capitalişti, burghezi, duşmani ai clasei muncitoare. Mi-am zis deci că în astfel de timpuri trebuie să urmez o facultate ştiinţifică unde nu vor putea vorbi chiar tot timpul

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE despre Marx et Company... Fapt este că nu îmi plăcea în mod special nici medicina nici ingineria sau arhitectura şi am ales complet din întâmplare. Având medie mare la şcoală am fost admisă la vârsta de 18 ani la medicină. În anul meu atunci existau şi studenţi în vârstă de 28 de ani! Ei adorau de mici copii medicina şi în ciuda eşecurilor încercaseră iar şi iar să fie acceptaţi. Îmi era ruşine faţă de ei, ocupasem cu uşurinţă un loc, luam note bune, dar nu îmi plăcea şi nu mă interesa ceea ce fac. În special primul an de facultate m-a plictisit, mi se părea că a şti feţele oaselor pe de rost nu are nici un rost! La Medicină – îmi spuneam – îţi trebuie numai memorie excelentă, îţi poţi trimite la plimbare imaginaţia, logica, creativitatea. E adevărat că – din 400 de studenţi în anul meu – erau şi tineri cu o vastă cultură generală, însă majoritatea colegilor îmi păreau complet neinteresaţi de alte subiecte decât cele legate de medicină. În tot cazul pentru mine viaţa începea când ieşeam din incinta facultăţii. Continuam să scriu poezii pentru sertar şi să studiez literatura ca mod de a supravieţui.

De exemplu, în primul an de medicină am citit tot ce a scris Ibsen! În al doilea an de Medicină am studiat material despre literatura franceză în secolul al şaptesprezecelea. Aşadar spre ruşinea mea – dar ca să răspund cinstit la întrebarea dumneavoastră – la început, medicina nu s-a intersectat în cazul meu cu poezia, ci a fost doar o alegere forţată de împrejurări, ca să evit înscrierea în acele facultăţi potrivite înclinaţiilor mele dar devenite de fapt şcoli de partid comunist. O rudă foarte inteligentă mi-a spus odată: „părăseşte Facultatea de Medicină! Toţi ştiu că eşti printre cele mai bune studente şi nu o să se poată spune că e un eşec! Nu îţi place!” I-am răspuns că notele nu spun nimic, că şi dacă m-aş duce la chineză probabil că aş lua note bune dar, totuşi, prefer – dacă încep ceva – să termin. „Pe urmă am să văd ce voi face cu diploma. Poate că diploma va sta atârnată pe un perete şi voi face altceva” – îmi spuneam. Însă în luna ianuarie a anului 1960 am primit aprobarea mult visată de a părăsi România Comunistă.

Am scris o ultimă poezie în limba română, „Rămas Bun Poeziei”, mi-am retranscris toate poeziile înghesuit,

10-Martie 2012 - nr. 7

fără a respecta rândurile şi le-am trimis cu poşta unei cunoştinţe din Israel ca şi cum ar fi nişte scrisori mai lungi. Trebuie să vă explic că în anul când am părăsit România era interzis să iei cu tine orice rând scris, nici măcar un număr de telefon. Aşa am „salvat” prima mea carte de poezii rămase în sertar şi pe care am numit-o ulterior „Prima metamorfoză”. În Israel am terminat facultatea şi mi s-a propus să mă specializez în oftalmologie. În sfârşit această specialitate m-a făcut să mă îndrăgostesc de medicină, să constat că e nevoie nu numai de memorie dar şi de foarte multă empatie, dinamism şi creativitate în practicarea medicinei, să urc treaptă după treaptă în profesie, să public în Statele Unite articole şi cercetări ştiinţifice şi să primesc titlul de Profesor de Neuro-oftalmologie şi Oftalmologie la Facultatea de Medicină din Tel Aviv. În contrast cu timpul petrecut la Facultatea de Medicină din Bucureşti am avut deodată senzaţia minunată că mă pasionează ceea ce fac, că viaţa nu începe după orele de lucru, că nu devin doar o funcţionară în medicină şi că relaţia pacient-medic câştigă atunci când medicul are sensibilitatea inerentă unui poet. Interesant că fără prezenţa regimului comunist din România nu mi-ar fi trecut prin cap că pot fi talentată ca medic, nu aş fi ştiut niciodată că posed ceea ce se numeşte în medicină „simţ clinic”, acea însuşire cu care te naşti şi care nu se poate defini exact. Îmi revin în memorie spusele unui mare imunolog, Burnett: „adevărul biologic e atât de complicat şi de complex încât ori de câte ori pui un diagnostic trebuie să păstrezi întotdeauna „un certain guilty feeling”. Eu cred că oricum poezia se întâlneşte cu ştiinţa pe terenul minat al semnelor de întrebare, al deschiderii către apariţia incomodă a următorului semn de întrebare, al onestităţii faţă de adevărul pe care îl vedem. În poezia de calitate ca şi în cercetarea ştiinţifică valoroasă nu este loc pentru semne de exclamaţie.

Între scriitura în limba ebraică şi reintoarcerea la limba română Când aţi început să scrieţi poezie în ebraică şi ce implicaţii are, pentru dumneavoastră, actul creaţiei

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE într-o limbă nouă şi atât de diferită de cea maternă?

Timp de douăzeci de ani de la venirea în Israel nu am scris nici un singur rând în beletristică şi începusem să cred că poezia este ca şi scarlatina, o boală a copilăriei. Că mi-a trecut! În 1979 – aproape douăzeci de ani de la venirea mea în Israel – mă aflam pe malul Mării Tiberiadelor şi deodată a venit – parcă sfioasă la prima întâlnire cu mine – o poezie în limba ebraică! Şi, de fapt, prima poezie după atâta vreme.

Aflându-mă atunci într-o perioadă cu multe schimbări în viaţa mea personală, am continuat să scriu o poezie după alta, dar numai în limba ebraică. Scriind am constatat că nu traduc niciodată din limba română ci îmi căutam cuvintele numai şi de la început în limba ebraică, în cuprinsul vocabularului pe care îl posedam făcând jocuri de cuvinte, de exemplu, şi luând expresii care există numai în ebraică. Puteam, de fapt, să continuu să folosesc toată viaţa limba maternă ca pe un mijloc exclusiv de exprimare în scrisul meu literar. Ar fi fost mult mai comod. Însă limba română în care aş fi scris – departe de România din 1960 – ar fi avut pecetea acelui an al venirii mele în Israel. În concepţia mea limba oricărei ţări se comportă pe parcursul anilor de parcă ar conţine în interiorul său drojdie de bere: îşi schimbă dimensiunile, se transformă, evoluează ori toate aceste schimbări şi nuanţe nu ar fi putut fi captate de mine în cei treizeci de ani fără prezenţa mea fizică în România. Pe de altă parte, ajunsă în Israel după anii de şcoală, eram conştientă de faptul că nu voi putea să îmi însuşesc niciodată limba ebraică ca cineva născut şi crescut aici, să învăţ Cartea Bibliei în limba în care a fost scrisă şi cu întreaga semnificaţie pentru actuala scriitură literară ebraică. Şi totuşi părerea mea era că odată ajunsă aici trebuie să trăiesc nu în trecut şi pe seama trecutului ca sub un clopot de sticlă, ci să îmi continuu drumul în aer liber, ca hibrid, să fiu intens prezentă în noul mediu, să citesc multă literatură scrisă în limba ebraică, să îmi însuşesc cât se poate mai mult din tezaurul expresiilor şi al specificului limbii din ţara în care trăiam acum. Să mă împac cu faptul că nu voi putea fi niciodată ca cineva născut şi crescut aici, dar şi cu

10-Martie 2012 - nr. 7

faptul că nu voi putea fi niciodată ca cineva care a continuat toţi anii să trăiască numai în România. Ca să închei capitolul „hibrid” cred că legat de acest proces se petrec uneori şi îmbogăţiri ale limbii gazdă prin seminţele aruncate de către limba venită de pe alte meleaguri, adică un proces de fapt de fertilitate în ambele direcţii. Un poet care începe să scrie într-o nouă limbă o poate privi dintr-un unghi nou, capturând un aspect uluitor pentru cei care o ştiu de la naştere. În limite permise gramatical el poate aduce noii limbi însuşite o savoare necunoscută până atunci, o întorsătură de frază captivantă prin inedit. De-a lungul anilor din păcate nu am avut ocazia să fiu în contact cu scriitori din România, nu ştiam ce se petrece în România pe tărâm literar. De fapt, nu mai aveam nicio cunoştinţă, prieteni sau rude acolo (toţi plecaseră de ani de zile legal sau ilegal). Abia în 1989 am găsit la Paris o revistă de poezie franceză cu un capitol dedicat poeţilor Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi Marin Sorescu care scriau contra regimului ceauşist, în ciuda persecuţiilor. Poeziile erau în română şi franceză. Era prima oară când am auzit numele lor! În timpul evenimentelor din Decembrie 1989 am tradus din română în ebraică aceste poezii de protest – cred că e prima oară când am tradus poezii – şi am scris un articol despre poezia română. Poeziile şi articolul s-au publicat pe o pagină în ziarul israelian de cea mai largă circulaţie în acea săptămână dramatică.

Cum s-a produs reîntoarcerea la scriitura în limba română şi cu ce motivaţii, interioare şi nu numai?

Ca fiecare lucru foarte important în viaţa aceasta s-a produs complet din întâmplare, de fapt printr-un lanţ de împrejurări care nu aveau nici cea mai mică legătură cu literatura! În Februarie 1990 Societatea Oftalmologică Israeliană a primit o scrisoare S.O.S. de la preşedintele Societăţii Oftalmologice din România. În scrisoare se explica situaţia disperată în care se afla medicina în România după anii Ceauşescu, se cerea ajutor, strângerea de ace, fire de sutură şi pensete moderne din sălile noastre de operaţie etc. etc. Fiindcă vorbesc limba română mi s-a dat mie sarcina să vin în România cu ajutorul urgent cerut şi să

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE văd ce se poate face. Nu cunoşteam – după 30 de ani – pe absolut nimeni în Bucureşti. Mai erau încă tancuri în jurul televiziunii unde am fost invitată să îmi spun impresiile. Situaţia în spitale era catastrofală. Împreună cu colegi de meserie şi împreună cu Ministrul Sănătăţii am elaborat un program pe termen scurt şi unul pe termen lung de introducere în România a metodelor medicale moderne, am organizat operaţii – nepracticate atunci în România – a 80 de orbi în Israel, venirea de oftalmologi la specializări în Israel şi a specialiştilor israelieni în România pentru predat cursuri ş.a.m.d. Timp de zece ani veneam şi plecam din România, cu activităţi medicale, dar încă de la prima mea reîntoarcere în România mi-am exprimat dorinţa să cunosc pe cei trei poeţi pe care îi tradusesem în Decembrie, le-am dat ziarul cu poeziile lor în limba ebraică şi ne-am împrietenit. La fiecare călătorie în România cumpăram mereu cărţi şi citind căutam să recuperez lunga perioadă de dezertare din lumea literară română. Atunci s-a produs o adevărată şi neaşteptată minune: după patruzeci de ani de întrerupere am reînceput în anul 2000 să scriu poezie în limba română! Mai mult decât atât mi-a devenit clar că, din momentul în care am reînceput să scriu în limba natală, acest fapt a produs o evoluţie şi un salt calitativ în felul meu de a scrie poezie în general.

Astfel, în ultimii 11 ani mi s-au publicat în România trei cărţi de poezie, poeme şi povestiri în reviste literare, am fost tradusă în limbile arabă, franceză, rusă şi acum în italiană, am tradus o carte a poetei israeliene Agi Mishol în română (Sheherezada publicată la Editura ICR Bucureşti), am tradus şi publicat poezii ale poeţilor israelieni în reviste româneşti, am publicat articole în ziare româneşti, am participat şi am convins scriitori israelieni să participe la „Zile şi nopţi de literatură”, festivalul internaţional de la Neptun. Din 2002 am şi un apartament în Bucureşti şi – lucrând încă parţial la spital în Israel – îmi împart timpul între Israel şi România, mă simt cu adevărat acasă în cele două ţări. Dacă în 1990 nu cunoşteam pe nimeni în România, acum am tot atât de mulţi prieteni dragi acolo ca şi în Israel. Şi am avut oportunitatea fericită de a cunoaşte de aproape elita scriitoricească a României. Presupunând că acel S.O.S. român

10-Martie 2012 - nr. 7

cerând ajutoare medicale nu ar fi existat – e mai mult decât sigur că în aceşti 20 de ani aş fi vizitat numai o dată oraşul meu natal, Bucureşti, sau aş fi petrecut o vacanţă în munţii Carpaţi şi ar fi fost pentru mine o ţară dragă în care am copilărit în urmă cu 50 de ani, dar o ţară de mult nefamiliară, cu alţi oameni, cu alte obiceiuri, cu necunoscuţi, cu literatura apărută după 1960 necunoscută. E interesant că părăsisem odată literatura pentru medicină şi că după atâţia ani medicina e cea care m-a reîntors pe plaiurile literare mioritice.

„Traducerea e un act de generozitate” Aţi tradus în ebraică nume ale poeziei româneşti precum Ana Blandiana, Marin Sorescu ori Mircea Dinescu. Din această perspectivă, care ar fi principalele dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat în traducerea poetică din română în ebraică?

Sunt limbi foarte neasemănătoare, de exemplu în ebraică verbul „a fi” sau „a avea” e numai subînţeles şi sunt multe expresii cărora trebuie să le găseşti o soluţie ca să pară cât mai ebraice cu putinţă. De obicei îmi place să traduc împreună cu cineva născut în Israel şi să căutăm împreună soluţia. Îi spun în ebraică versurile, găsim mai multe alternative lingvistice în ebraică şi terminăm prin a alege soluţia cea mai fericită şi mai apropiată în ebraică de spiritul şi limbajul în care poemul a fost scris. Dar câteodată te poţi împotmoli o oră, o zi, o săptămână la un singur cuvânt. În fond, traducerea e un act de generozitate – a oferi altora plăcerea descoperirii unui autor străin ca şi cum opera sa literară ar fi fost scrisă în limba în care traduci. E o muncă foarte migăloasă, o luptă cu solfegiul limbii pentru a găsi expresia cea mai fericită şi care îl va deservi cel mai bine pe autor. „Traducerea este o artă – spune Amos Oz – este ca şi cum ai cânta un concert de pian la violoncel, lucru absolut posibil cu condiţia de a nu folosi violoncelul de parcă ar fi un pian”. Cât priveşte traducerea propriilor mele poezii – îmi e mai uşor fiindcă îmi pot permite mai multă libertate de a schimba sau scoate unele rânduri dificil de tradus. Astfel, dacă primele rânduri ale unei noi poezii „îmi vin” în română de exemplu continuu să

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE scriu poemul în română. Iar după aceea îl corectez, schimb, scurtez. Când am terminat şi de obicei după o lună-două îl „transfer” în ebraică, adică traduc ceea ce se poate, dar dacă sunt expresii în locul cărora găsesc ceva mai potrivit sau care poate stârni asociaţii ca în limba română – în acest caz găsesc o altă expresie poetică. În forma finală poezia e rescrisă, arată ca şi cum a fost scrisă în ebraică iniţial. În acelaşi mod procedez cu poeziile scrise în limba ebraică – după un timp „adaptez” poezia la limba română, traduc, dar dat fiind că eu am scris poezia îmi pot permite să schimb, să găsesc soluţii lingvistice cât mai apropiate dar viabile şi naturale în limba română. Rezultatul final este că până în ziua de azi nici eu nu mai ştiu în care limbă a fost scrisă iniţial o poezie!

Cum este receptată, în Israel, literatura şi în general cultura română?

Nu aş putea afirma că până acum a fost foarte cunoscută în Israel. De aceea am şi creat o organizaţie „Non profit” cu scopul de a crea punţi culturale între cele două ţări. Am organizat printre altele două seri Nichita Stănescu la Tel Aviv, am iniţiat – la 20 de ani de la căderea regimului comunist în România – ca un număr întreg al revistei Uniunii de scriitori israelieni „Moznaim” să fie dedicat literaturii române.

Acest număr pe care l-am redactat a prezentat traduceri (făcute de mine şi de alţi traducători) de poeme şi fragmente de proză traduse în ebraică ale celor mai semnificativi reprezentanţi ai literaturii române moderne. Despre acest număr festiv s-a publicat articolul de fond din revista culturală a prestigiosului ziar israelian „Ha Aretz”. De altfel, în acelaşi ziar am publicat pe o pagină întreagă un articol elogios despre cartea românească mult premiată „Cartea şoaptelor” scrisă de Varujan Vosganian şi care descrie cu mult talent holocaustul poporului armean. În urma recomandărilor făcute s-a semnat contractul pentru traducerea cărţii în ebraică de către Any Shilon şi în primăvară cartea va fi probabil în librării. În anul viitor va apărea în librării în Israel şi un roman pentru copii scris în anii ’30 de către scriitorul clasic român Cezar Petrescu şi tradus în

10-Martie 2012 - nr. 7

ebraică de mine şi de Ella Blas. Acest roman extraordinar cu care toate generaţiile de copii români au crescut şi cresc, „Fram, ursul polar”, este acum de mare actualitate când se pune atât de mult accentul pe protecţia animalelor şi s-a lansat o campanie contra uciderii animalelor polare pentru blană.

La nivel personal, ce vi se pare mai dificil de realizat, actul scriiturii proprii sau cel al traducerii?

În ambele există faza de chin, de scris, de rescris, de şters, de refăcut, de îngrijorare pentru că am apăsat poate pe clavecin nota do dar a ieşit nota re, de îndoieli dacă meşteşugul de a stârni emoţii şi asociaţii de cuvinte a stârnit furtună dinspre subconştient înspre conştient şi a funcţionat cu adevărat. Şi în actul scriiturii proprii cât şi în cel al traducerii există acelaşi „mai presus de orice”: respect faţă de MAJESTATEA SA CUVÂNTUL TIPĂRIT.…

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin30

Speranţă şi aşteptare – Mihai Cătrună, u/p

30

http://afroditacionchin.ro/ro_home.html

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

femeile care făceau chiuretaj uterin. Cele care au ascultat numai muzică au simţit mai puţin durerea decât cele care au luat calmante. Muzica se utilizează foarte mult în ginecologie, acum şi în chirurgie.

Aţi studiat efectele muzicii asupra organismului şi aţi scris un tratat de muzicoterapie în acest sens.

Prof. dr. Iamandescu31: "Pe muzică barocă, neuronii capătă un ritm specific geniilor" Preferinţa pentru muzica de calitate nu ţine cont doar de educaţie, ci mai ales de inteligenţă, iar ascultarea muzicii are aproape numai efecte benefice. Profesorul Iamandescu a realizat primele studii de muzicoterapie din România, în cadrul catedrei de Psihologie Medicală şi Psihosomatică a UMF „Carol Davila“ din Bucureşti. „Adevărul": Este adevărat că muzica ne poate face să simţim mai puţin durerea?

Ioan Bradu Iamandescu: Muzica joacă un rol mult mai important decât am putea crede. În Antichitate se mergea chiar până la folosirea flautului în dreptul zonei afectate de lumbago.

Dincolo de asta, muzica şi-a dovedit posibilităţi terapeutice în plan psihologic şi somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidenţiat într-un mod spectaculos la 31

Licenţiat în medicină şi în psihologie, Preşedintele Societăţii de Psihosomatică Aplicată şi Medicină Comportamentală din România, Şeful catedrei de Psihologie Medicală şi Psihosomatică a UMF „Carol Davila" din Bucureşti până în martie 2011, actualmente profesor asociat. Medic primar alergolog la Clinica Gral Medical Colentina, autor a 22 de cărţi în domeniul psihosomaticii generale şi psihoneuroalergologiei şi a Monografiei „Muzicoterapia receptivă" în 2004, reluată şi îmbogăţită împreună cu un colectiv internaţional în 2011

Am scris primul tratat de muzicoterapie receptivă, iar peste o săptămână-două va apărea o nouă ediţie a acestui tratat, care a fost îmbunătăţit prin contribuţia a nouă personalităţi din domeniul muzicoterapiei internaţionale. Aceste personalităţi m-au ajutat să lărgesc cadrul acestei abordări şi să încerc să introduc muzicoterapia la noi în ţară ca specialitate muzicală, lucru care este pe cale să se realizeze şi cu ajutorul cadrelor didactice de la Universitatea de Muzică din Bucureşti şi al mai multor psihologi. Numai că este un domeniu foarte pretenţios, care cere cel puţin trei ani de formare şi acum este o tatonare în această direcţie. Cartea despre care vă vorbesc se adresează în primul rând melomanilor.

Este eficientă orice melodie care ne place sau gusturile se discută?

Orice muzică este eficientă, în mod sigur, dar s-a dovedit că piesele din repertoriul clasic şi romantic activează cel mai mult creierul. Chiar dacă există aşa-numita muzică preferată (unul vrea romanţe, unul vrea rock), există tomografia cu emisie de pozitroni care arată cum muzica lui Mozart activează 99%-100% din scoarţa cerebrală. Şi, în general, muzica simfonică şi de cameră activează creierul în proporţie de 90%, spre deosebire de muzica uşoară sau tangoul, de exemplu, care activează creierul în proporţie de 50%.

Mai mult, nicio muzică nu poate depăşi pragul pe care îl atinge muzica barocă, de exemplu, ale cărei unde sonore au frecvenţe care se înscriu în zona de

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE activare optimă a activităţii cerebrale. Dacă ascultăm muzică barocă, neuronii capătă un ritm de activitate ciclică între 8 şi 12 cicli pe secundă, ceea ce se întâmplă numai în cazul geniilor! Numai că geniile îl au permanent, în vreme ce omul care ascultă muzică îl are doar cât ascultă muzica, dar este suficient, pentru că îmbunătăţeşte memoria. Înseamnă că ar trebui să ascultăm muzică în timp ce învăţăm?

Da, muzică în stil baroc în special, adică Bach, Telemann, Handel. O doctorandă a mea, psihologul Liliana Neagu, a dovedit că persoanele care învaţă folosind acest fundal sonor obţin performanţe cu 40% mai mari la testele de memorie. Poate că mai târziu se va putea ca în sălile de clasă să se pună muzică în surdină ca fundal sonor, care să nu distragă atenţia, dar care să favorizeze memoria. În afară de stimularea memoriei, ce alte efecte mai are muzica? Şi ce tipuri de muzică clasică sunt cele mai indicate?

Muzica barocă are efecte foarte bune, slavă Domnului, şi pentru relaxare, şi pentru terapie, dar aici, sigur, îi putem include şi pe Mozart, pe Beethoven, pe Wagner. De asemenea, efectul antalgic este mare şi la muzica preferată. În studiile mele, am pus muzica pe care a vrut-o fiecare, chiar şi muzică populară gen „Uhăi, bade". Şi aceasta a avut efect antalgic. Dar am pus şi muzică clasică şi aceasta a avut mai mult succes! Ştiu acest lucru pentru că am avut un aparat care te ciupea şi provoca durere, iar intensitatea senzaţiei era înregistrată, aparatul spunea cât te doare. Eu vă pot spune că am avut Zona Zoster, cu dureri mari localizate la ureche, am crezut că am otită. Am ascultat la căşti „Amurgul zeilor" de Wagner - şase ore, de la ora două la opt dimineaţa.

Mă mai durea foarte puţin când am ajuns la medicul ORL-ist. În altă ordine de idei, o cercetare recentă

10-Martie 2012 - nr. 7

a colectivului nostru a demonstrat o scădere considerabilă a glicemiei pe fondul audiţiei muzicii clasice. Toate aceste cercetări nu au alt rol decât să convingă marele public, dar şi lumea medicală, de valoarea muzicoterapiei şi să pregătească atmosfera în ţara noastră pentru introducerea muzicoterapiei ca specialitate complexă, pe care trebuie să o practice fie un muzicolog cu pregătire de psihologie, fie un psiholog cu educaţie medicală, fie un medic care să aibă o cultură muzicală deosebită şi noţiuni de psihologie.

Se spune că plantele cresc mai bine, că văcuţele dau mai mult lapte pe muzică de Mozart. Este adevărat?

Da. Şi nu numai Mozart, muzică clasică, muzică armonioasă. Pe de altă parte, ascultând un discurs al lui Hitler, plantele s-au chircit, s-au ofilit.

Diferă impactul pe care îl are muzica asupra noastră dacă o ascultăm în cadrul unui concert la Ateneu, de exemplu, sau acasă, la căşti? La un concert, efectul este maxim, deoarece sunt trei factori implicaţi: în primul rând, concentrarea este mult mai bună, te duci la concert ca să asculţi muzică. Pe de altă parte, este vorba de acţiunea sunetelor asupra corpului, întregul corp este învăluit de aceste efluvii sonore la modul direct. Şi apoi, contează caracterul emoţiei colective. Este vorba de fenomenul de contagiune emoţională care potenţează trăirile. Şi caracterul de eveniment pe care îl are participarea la un concert este important.

Sunt artiştii, în general, şi persoanele care cântă, în special, mai sănătoşi, mai fericiţi sau mai puţin stresaţi decât ceilalţi?

Aici este vorba despre muzicoterapia activă pe care eu nu am analizat-o, deoarece este mult mai puţin la îndemâna oricui să cânte în casă, să cânte la un instrument chiar, poate cel mult să cânte într-un cor. Nu sunt studii foarte exacte în acest

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sens, încă nu avem o statistică şi în ştiinţă nu poţi să mergi numai pe impresii. Dar se pare că muzicienii trăiesc mai mult - cu unele excepţii regretabile, desigur. Uitaţi-vă la marii zei, Herbert von Karajan, Arthur Rubinstein, la 94 de ani cânta la pian, Pablo Casals. Muzica stimulează imunitatea, iar cine are o imunitate mai bună trăieşte mai mult.

Cel puţin din punctul acesta de vedere se poate spera. Dar ascultând muzică, efectele sunt cu siguranţă benefice.

Să revenim la gusturile muzicale.

Vreau să reţineţi un lucru. Nu există obstacol pentru a beneficia de efectele muzicii aşa-zise grele. Nu este valabilă ideea că-ţi trebuie neapărat o educaţie muzicală. O educaţie muzicală favorizează un contact mai uşor cu această muzică, dar oamenii care sunt foarte inteligenţi apreciază un astfel de gen indiferent de cultura lor muzicală.

Dovadă stau notele pe care ei le dau pieselor din repertoriul simfonic şi de cameră. Cele mai noi cercetări pe care le-am făcut pe plan internaţional sunt în domeniul muzicodiagnosticului, este un concept prin care reuşesc să îmbogăţesc examenul psihologic prin felul în care bolnavul descrie, pe baza impresiilor personale, ce îi sugerează muzica pe care o ascultă, fără să ştie cine este compozitorul sau cum se numeşte piesa. O să vă dau un exemplu: o femeie de serviciu, când a ascultat un fragment de Wagner, „Călătoria lui Siegfried pe Rin", o muzică accesibilă, frumoasă, a fost extrem de impresionată şi a descris exact ce a vrut să spună Wagner, dar într-o formă modificată, adaptată secolului: şi-a amintit de o călătorie a ei nu cu luntrea, ci cu autobuzul, în care vedea locuri frumoase. I-am spus că are un nivel de inteligenţă ridicat şi mi-a zis că a fost bună la carte, dar n-a putut să continue. Însă copilul ei este olimpic! Deci avea gena aceasta, dar nu s-a putut realiza.

10-Martie 2012 - nr. 7

„Muzica lui Mozart activează aproape 100% din scoarţa cerebrală.”

Ritmul trezeşte instinctele, melodia emoţiile, iar armonia inteligenţa.

Ce le transmiteţi tinerilor care ascultă muzică „supărată", zgomotoasă?

Să nu abandoneze o astfel de muzică, dar să nu devină prizonierii ei, să încerce şi altceva. Să o asculte la petreceri, mai ales muzica uşoară de bună calitate, muzica de film. Şi mai ales, să cânte ei înşişi, într-un cor, la un instrument. Îi dezvoltă mult. Anihilează efectul stresului şi le finisează personalitatea. Îi face mai complecşi.

Dar manele?

Manelele, dacă vreţi, sunt foarte bune pentru exacerbarea instinctelor. Şi am spus tot. Dar exacerbează şi instinctul de agresivitate, nu doar pe cel sexual, care e bun. Muzica manelelor activează toate organele şi aparatele „de la buric în jos", ca să zic aşa, în timp ce muzica cealaltă - „de la buric în sus".

De ce se întâmplă aşa?

Manelele înseamnă în primul rând ritm, iar ritmul stimulează instinctele. Melodia stimulează afectivitatea, emoţiile, le rafinează, iar armonia sonorităţilor, orchestraţia stimulează inteligenţa. „Bolero"-ul lui Ravel, după părerea mea, este exemplul de muzică completă: are un ritm obsedant, este melodic şi are o orchestraţie care creşte progresiv. Acesta este exemplul de muzică în care găseşti toate cele trei trăsături.

Riscă să devină oarecum „autişti" cei care ascultă muzică la căşti în mijloacele de transport şi în toate momentele în care vor să evadeze?

Nu înseamnă că muzica îi face autişti, ci că aceia care au această înclinaţie spre introversie se izolează cu ajutorul muzicii. Unii evadează şi pe

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

calculator. Şi eu zic că în lumea muzicii e mai bine decât în cea a calculatorului. Iar muzica poate fi un ecran foarte folositor pentru studiu, după cum spuneam. Revenind însă la căşti, atenţie la riscul hipoacuziei! În Germania, o treime din tineri sunt hipoacuzici, iar Germania nu este o ţară din lumea a treia, ca noi.

Aveţi un compozitor preferat?

Îmi place foarte mult Haydn. Mi se pare un rezervor de optimism extraordinar, o baterie care te încarcă. Preferinţele acestea sunt însă şi în funcţie de starea de spirit şi de activitatea pe care o faci. Sigur, şi Mozart, şi Bach, şi Wagner.

Beethoven rămâne însă Beethoven. Reprezintă omul cu toate dimensiunile lui, cu toate calităţile şi cu toate defectele lui. Pe lângă el, toţi ceilalţi sunt îngeri. Iar Bach este... cum să zic… Bach este infinitul. „O educaţie muzicală favorizează un contact mai uşor cu muzica grea, dar oamenii care sunt foarte inteligenţi apreciază acest gen indiferent de cultura lor muzicală.”

Una din două - Instrument sau voce? Ce preferaţi să ascultaţi?

- Instrument. Dar şi opera sau liedul.

- Muzică clasică sau ambientală? Care ne relaxează mai bine?

- Muzica clasică (pe cei inteligenţi!).

- Concert în sală sau la căşti?

- Ambele, cu preferinţă pentru concertul în sală.

- Beethoven sau Mozart? Care compozitor ne ajută să ne concentrăm mai bine?

- Bach (râde). Poate şi Mozart.

Autor: Mariana Minea, de la Adevărul.ro.

Dl. Ovidiu Cristian Dinică ne propune - să facem cunoştinţă cu Victor Anestin – autorul primului roman S-F românesc, (1899)

Victor Anestin ziarist român a trăit între 17.09.1875-05.11.1918; născut în Bacău a fost un pasionat astronom amator și popularizator al științei fiind contemporan cu descoperirile făcute de Edison și înflăcărat susținător al ideii de progres tehnic. Educația i-a fost influenţată de scrierile lui Camille FLAMMARION un entuziast astronom și scriitor francez al cărui nume îl poartă Societatea Astronomică Franceză.

Debutează în presă în 1892, în revista „Curierul Olteniei”, în care publică o traducere a unui articol scris de C. Flammarion, cu acordul acestuia. A susținut o intensă activitate publicistică în marile ziare ale vremii cu articole având tematică știinţifică în speță despre astronomie: ex. „Cucerirea aerului” (1909), „Planeta Marte” (1910), „Eclipsele” (1912), „Romanul cerului” (1912), „Viaţa şi invențiile lui Edison” (1915). Înființează și editează revista „Orion” 19071912 prima revistă de astronomie din România. În perioadă 1912 - 1916, conduce „Ziarul călătoriilor şi ştiinţelor populare”, 1918 scoate ziarul „Ştiinţa tuturor”, în 1899 apare romanul „În anul 4000 sau O călătorie la Venus” fiind primul roman românesc al literarurii ştintifico-fantastice; iată ce spune autorul despre acesta: „în

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

anii adolescenţei am tipărit şi eu un roman astronomic sunt multe pasagii cam naive poate dar are meritul, bietul meu roman, de a fi cel dintâi în ţară noastră bineînţeles ca dată istorică. Sunt interesante romanele astronomice, dar adevărul astronomic pur e mai interesant şi viaţa este aşa de scurtă.”

Fiind prima lucrare de acest gen din România este de apreciat atitudinea autorului faţă de adevărul ştiinţific şi abordarea acestuia prin registrul literar. Romanul are 15 capitole, iar desfăşurarea acţiunii include o serie de aprecieri desprinse din astronomia populară actualizate cu nivelul cunoştinţelor existente la acea vreme şi pe care autorul le aduce la cunoştinţa publicului cititor.

Tentantă pentru autor este ideea vieţii pe planeta Venus, şi în acest sens pleacă de pe Pământ doi prieteni Asales şi Saitni care zboară spre Venus cu o rachetă electrică ce avea viteza de deplasare de 300m/secundă; de observat faptul că autorul aduce cu primele elemente două aspecte interesante: curentul electric şi viteza de 300m/

10-Martie 2012 - nr. 7

secundă care se apropie de viteza sunetului. Acolo ei descoperă o societate structurată în două caste: pe de o parte, avem venusienii propriu-ziși (care sunt inteligenți, morali, nu cunosc sentimente, războaie, sex, droguri și rock&roll) și oameniipăsări, un fel de... ajutoare zburătoare la casa celor dintâi, cărora le asigură locomoția; doar casta a doua avea dreptul la reproducere firească anatomică.

Autorul acordă mai multă atenţie primei caste considerând-o superioară . Dragostea nu există pe această planetă fiind un câmp al dezvoltării ştiinţei. Reproducerea primei caste se face prin autoinjectarea unei soluţii protoplasmatice. Problema hranei este rezolvată prin inspirarea aerului puternic nutritiv şi care curăţă sângele. În limbajul autohton nu există cuvinte de ură, război astfel încât autorul emite ideea dacă dragostea şi războiul lipsesc se pierd şi elementele esenţiale ale poeziei. Neîmpiedicaţi deci de nimic, venusienii s-au îndeletnicit cu cunoaşterea cosmosului, rezultatele ştiinţei lor se transmit prin viu grai şi printr-o îndelungată practică - arăta autorul în paginile cărţii. Practic această abordare sumară a adevărului îl prezintă pe autor într-o atitudine de visător incurabil preocupat doar de latura înţelegerii şi studierii cosmosului în plenitudinea frumuseţii sale. Autorul are o singură credinţă: a astrelor! şi totuşi… există iubire, iar Saitni are o idilă cu o femeie din casta Oamenilor-păsări contrazisă de Asales. Întoarcerea pe pământ este ratată, iar cei doi rămân prizonieri ai maşinii care ia dus în spaţiu debarcând pe Marte. Descoperirile ulterioare ale ştiinţei vor contrazice posibilitatea existenţei vieţii pe această planetă. În roman putem regăsi şi ideea finalităţii vieţii şi a naturii cu un parcurs imprevizibil în evoluţie, idee pe care autorul o dezbate şi în alte lucrări precum „Tragedia cerească” apărută în 1914. Din cuprinsul romanului se pot păstra două idei care au prins contur în anii următori: redau un citat din carte: „Un astronom al acestei împărăţii, care are un

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE observator pe un munte de aproape 2000 de metri înălţime, mi-a făcut un istoric al acelei ţări.

Supuşii, care poartă numele de români, simţeau că ţara lor e mică, iar idealul lor prea mare.

Inteligenţi şi puţin cam încăpăţânaţi, şi-au urmărit scopul lor cu tenacitate şi au azi să stăpânească teritoriile a trei vechi state”. Este ideea Unirii realizată în 1918 şi pe care autorul în ipostază de avangardist o anticipează . Pe baza lecturilor de specialitate făcute autorul propune şi ideea ieşirii din sistemul solar trecând de planeta Pluton această planetă va fi confirmată şi botezată cu acest nume după 31 ani tocmai în 1930.

La realizarea articolului am folosit ediţia apărută în 1899 princeps

Constelaţia Orion

10-Martie 2012 - nr. 7

FAUST, FAUSTINA ŞI DIAVOLUL CEL RĂU eseu de Eliza Roha Plictisit peste măsură, Diavolul nu ştia ce să mai facă, unde să se mai ducă. Reuşise peste aşteptări.

De acum nici nu mai era nevoie de intervenţia lui.

Oamenii se încăierau pentru te miri ce, se uitau chiorâş unii la alţii, se suspicionau, se criticau, se bucurau de necazul aproapelui, într-un cuvânt îşi făceau rău unii altora cât puteau. Peste mulţimi stăpâneau cei mai feroci şi necinstiţi dintre ei, chiar de acolo porneau trădarea şi duşmănia, corupţia şi hoţia, cruzimea şi minciuna. Funcţiile de conducere deveniseră doar o sursă de îmbogăţire, nu-i interesau treburile ţării, strânseseră aproape toate bogăţiile, le ţineau în seifuri straşnic asigurate, locuiau în palate apăraţi de armate de angajaţi, într-un lux amoral, se credeau un fel de semizei, iar oamenilor de rând nu le rămăsese nici măcar cât să supravieţuiască, aşa încât răfuielile pentru o îmbucătură care să le asigure un trai mizer erau la ordinea zilei. Le stopaseră toate resursele vitale. Copiii nu aveau ce mânca, ce îmbrăca și după ce să învețe, pe la sate şcolile se derăpănaseră, în schimb se construiau săli de fitness pentru autorităţi şi familiile lor.Tinerii nu aveau locuri de muncă, în timp ce odraslele politicienilor de la putere şi ai acoliţilor se distrau prin discoteci de fiţe. Bolnavii şi bătrânii erau lipsiţi de medicamente, spitalele pentru cei mulţi se desfiinţau pe capete, de parcă s-ar fi ştiut exact ce trebuia ca să le facă traiul imposibil şi să le rămână doar disperarea şi dreptul la moarte. Totul era

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE anapoda, întocmai pe voia necuratului. Şi chiar societatea încremenise într-o stare ciudată, pentru că oamenii, lipsiţi de forţă, nu mai puteau produce pe cât îşi doreau să fure aşa-zişii lor conducători.

Ba chiar li se reproşa pe faţă că nu sunt performanţi, pentru că pofta lor de înavuţire creştea cu fiecare zi, iar forţele oamenilor de rând, flămânzi şi obosiţi peste măsură, scădeau de la o zi la alta. Prin urmare, nemulţumirea era generalizată, treabă perfectă pentru Diavol. Chiar începuse a trândăvi, a se îngrăşa, mecanismul la care lucrase amar de vreme funcţiona aproape perfect.

Cum sta el tolănit pe un mal gata să se prăbuşească, lăsat de izbelişte de nepăsarea autorităţilor şi neputinţa celor mulţi, îi veni o idee. Să bage un pic de râcă şi între cei avuţi care, oricum, nu se adorau, ci doar îşi marcaseră teritoriile, ţineau distanţă unii de alţii şi se adunau în haită numai când era rost de ceva câştig. Şi era lucru ştiut că din când în când Scaraoschi cel mare vizita lumea şi dacă vedea că încă mai era loc de rău îl putea sancţiona. Dar nu mai avea imaginaţie, mintea i se lenevise. La cine să apeleze? De unde să se inspire? Îşi aminti că artiştii sunt cei cu imaginaţie.

Se învârti printre oameni şi constată că nu prea mai existau artişti autentici. Muriseră de foame şi de inimă rea, printre primii. Mai erau doar câţiva bătrâni, înconjuraţi de tot felul de impostori ce-şi ziceau artişti care-i distrau pe bogaţi, hlizindu-se şi ţopăind în ritmuri drăceşti-lascive, primind cu plecăciuni umile ciozvârtele aruncate. Profanul luase locul artei. Cum prost nu era, se lămuri urgent că nu pe acolo se mai aciuiase vreun pic de bine.

Oricum îi avea la degetul cel mic şi-i putea învrăjbi oricând. Îi veni altă idee şi îşi mută obiectul interesului: să corupă şi ultimele simţiri, fioruri de artă autentică, adică de frumos adevărat, dacă, din greşeală, mai exista. Se infiltră în casa unuia, altuia, îşi râse în barbă văzând decăderea morală în care se bălăceau bogătanii, nu mai avea ce corupe, şi, în sfârşit, auzi ceva de un spectacol. Ciuli urechile. O familie mergea la Operă, unde era pus

10-Martie 2012 - nr. 7

în scenă spectacolul „Faust”. Normal, acolo se întâmplau nişte treburi complicate, urâte rău de tot, iar mânuitorul acestora era unul de-al lui. Se dădu de trei ori peste cap şi luă aspectul unui domn tânăr, fermecător şi elegant îmbrăcat. Se urcă la volanul unei limuzine de ultimă oră şi se înfăţişă la uşa teatrului. Întinse un bilet, bineînţeles falsificat, şi urcă în sala maiestuoasă, unde tocmai începea spectacolul. Muzică bună, lume elegantă, voci excepţionale. Se concentră pe cât putu să înţeleagă despre ce era vorba. Să leşine de fericire! Personajul principal îşi vindea sufletul lui Satana, un strămoş de-al său, Margareta cea diafană şi pură ajungea o criminală, totul se termina tragic. Aplaudă intens şi-i răsplăti pe artişti trimiţându-le o invitaţie la cină într-un restaurant de lux.

Vasăzică, aşa. Şi cel mai bun om poate fi păcălit, momit cu promisiuni deşarte şi apoi distrus fără milă. Dar unde să mai găsească un om bun? Medită profund şi constată că până la urmă bogăţia cea mai de preţ pentru oameni este întruchipată de tinereţe, frumuseţe, sănătate. Dar ca oamenii să înţeleagă acest adevăr trebuiau mai întâi să străbată viaţa şi să aibă o anume educaţie. Complicată treabă pentru că de mult funcţiona legea după care totul se vinde şi se cumpără. Şi-apoi, nu orice viaţă, ci una plină de renunţări şi sacrificii pentru o idee măreaţă. Adică nişte idealişti, indivizi fără pată, care la sfârşitul vieţii înţeleg că s-au irosit zadarnic, că n-au profitat în nici un fel de darurile primite, încercând să-l concureze pe Dumnezeu, crezând că pot lăsa omenirii comori de nepreţuit.

Chiar merita omenirea sacrificiul lor? Către sfârşitul vieţii, nu mai făceau doi bani: buni sau răi, cuminţi ori nebunatici ajungeau la acelaşi numitor: bătrâneţea cea hâdă şi nesuferită! La ce le-ar mai fi folosit gloria sau banii? De multe ori nu primeau nici atât! Dar unde să găsească el un Faust? Ori o Faustină? Colindă mai multe case de înavuţiţi şi îi fu imposibil să dibuiască o situaţie, un destin, care să-l tenteze.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Aproape că îşi luase gândul de la planul său. Îşi tot scremea mintea să găsească altceva, să nu care cumva să-l prindă marele Scaraoschi descoperit. Se plimba de unul singur pe străzile oraşului, nici nu observase că se înnoptase de mult când se trezi în dreptul Operei. Spectacolul se terminase, spectatorii plecaseră acasă, artiştii tocmai ieşeau prin uşa rezervată lor. Se nimeri să se afle în spatele unor artişti în vârstă. Mergeau alături unul de celălalt, fără să-şi adreseze vreun cuvânt. La un moment dat, ea priveşte în jur cu teamă şi întreabă cu glas abia şoptit: - Dragule, pe tine te-au anunţat?

- Mi-au spus că ne păsuiesc până se termină stagiunea. Apoi… Îi fu imposibil să continue. Lacrimi de durere i se rostogoleau pe obrajii scofâlciţi de ani şi farduri. Femeia nu a mai întrebat nimic. Au mers tăcuţi, unul lângă altul.

- Şi ce vom face?

- Nu ştiu. Pur şi simplu nici nu vreau să mă gândesc la ce se va întâmpla cu noi atunci când ne vor alunga de pe scenă…

Interesant, îşi zise Diavolul, ia să vedem despre ce este vorba şi ce se poate face. Şi se infiltră în mintea bărbatului. Îi retrăi copilăria, tinereţea, maturitatea şi ajunse în hăul bătrâneţii. Omul studiase toată viaţa, avusese un comportament fără pată şi doar aşa ajunse un recunoscut artist liric, iubit şi aclamat de spectatori. Iar acum, venise vremea pensionării. Adică avea să devină un oarecare muritor de foame, ca toţi ceilalţi. Dar nu asta îl speria, ci îndepărtarea de cântec, de scenă.

I se părea nedrept ca după o viaţă de restricţii să ajungă la fel ca unul ce se distrase în toate chipurile. Nu se putea împăca cu ideea.

Apoi, se infiltră şi în mintea femeii. Aceeaşi situaţie. Studiase muzica, muncise de mică, devenise artistă lirică, renunţase la bucuria de a deveni mamă pentru scenă şi acum se trezea singură şi părăsită, bătrână şi cu un chip urâţit de toate fardurile pe care trebuise să le folosească pentru

10-Martie 2012 - nr. 7

a căpăta înfăţişarea personajelor interpretate.

Tare nedrept i se părea destinul!

Perfect, acum vom proceda altfel decât în Faust… Mă voi preschimba într-o fiinţă supranaturală, plină de bunăvoinţă, de pildă un extraterestru, şi ca răsplată pentru viaţa lor corectă şi fără de păcate le voi oferi înapoi tinereţea…

Se arătă mai întâi bărbatului în vis, îl lăudă, îi înşiră o poveste despre energii creatoare, despre karmă şi alte farafastâcuri din astea şi ca să-l convingă îi arătă iubita lui tânără, frumoasă. Nada avu efectul scontat, mai ales că el şi iubita lui nu se bucuraseră în tinereţe unul de altul. Se cunoscuseră mai târziu, pe scenă, după ce le trecuseră anii cei frumoşi.

- Poţi să iei viaţa de la capăt şi să-ţi refaci destinul cum vrei, ţinând cont de experienţa prin care ai trecut.

- Şi nu-mi vrei sufletul în schimb?

- Chestia asta se petrece doar în poveşti, în viaţa reală are loc un fenomen reversibil, perfect explicat de ştiinţă. Celulele sunt revigorate datorită unui proces de întinerire bazat pe o enzimă nedescoperită de oameni, dar în curând o vor dibui şi pe asta.

- Şi iubita mea, draga de ea? Nu pot să o părăsesc. Cât a fost de frumoasă! S-o fi cunoscut atunci…

- Cine a spus că vă desparte? Vă întineresc pe amândoi odată! Totul e să-mi spui când să mă opresc, adică la vârsta la care vrei să revii.

- La vârsta tinereţii…, răspunse nerăbdător bătrânul.

- Să zicem…

- Douăzeci de ani!

Diavolul se prefăcu a se concentra foarte tare, amestecă nişte siropuri fără vreo valoare, dar bune la gust, îi ameţi privirile bătrânelului cu tot felul de scălămbăieli şi îi duse paharul la gură.

- Bea!, porunci cu glas de tunet.

Bătrânelul bău pe nerăsuflate, cât pe-aici să înghită şi paharul şi mâna diavolească. Un fior

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pătrunzător îi cutremură trupul sleit de viaţă, nişte energii începură a-i alerga prin vene şi fibrele trupului, pielea i se întinse, părul i se înnegri, ochii îi căpătară strălucirea juvenilă, braţele i se oţeliră şi tinereţea îi cuprinse cu totul fiinţa.

- Ei, acum, vei avea un somn bun şi mâine dimineaţă începi noua viaţă, îl asigură Diavolul. Făcu un semn asupra lui şi tânărul adormi instantaneu. În aceeaşi seară se duse la Faustina şi o vrăji în acelaşi stil, adică îi arătă partenerul de scenă tânăr, cu promisiunea că vor lua împreună viaţa de la început. Cu ea merse chiar mai uşor atunci când o asigură că va întineri fără operaţii estetice şi fără să cheltuiască vreun ban. La urmă, când deveni o adolescentă plină de şarm şi feminitate, o adormi, promiţându-i o nouă existenţă.

Mulţumit de sine, Diavolul îşi permise o mică pauză şi se puse pe un sforăit de se zguduia pământul. A doua zi începea marele experiment. Se trezi dis-de-dimineaţă, şi îşi încropi un plan de bătaie. Mai întâi îşi propuse să-l corupă pe fiecare în parte, al doilea pas era să afle unul de infidelitatea celuilalt, apoi să-i despartă şi să le aducă numai suferinţă. Îşi frecă mâinile de fericire şi se puse pe treabă. Într-un décor romantic, de toamnă luminoasă, bogată, încărcată de culori miraculoase se întâmplă ca tânărul Faust să o întâlnească pe adolescenta Faustina. Le era scris în stele să se cunoască, să se îndrăgostească şi să-şi petreacă restul vieţii împreună. Dar nu întotdeauna planul de acasă se potriveşte cu realitatea din târg. Într-adevăr, cei doi tineri s-au văzut, s-au plăcut de la prima vedere, s-au logodit, dar pe parcurs lucrurile au luat o altă întorsătură. Preferinţele lor s-au aliniat noilor timpuri pe care le trăiau şi în secret au început să tânjească după un alt fel de partener. E cam grăsună şi cam naivă, îşi zise tânărul Faust. În

sfârşit, acum că ne-am logodit, cred că va fi potrivită ca soţie… La fel, după câteva luni de la logodnă, Faustina începu să regrete alegerea. Ceam văzut la rotofeiul ăsta insipid? Mă sufocă de-a

10-Martie 2012 - nr. 7

dreptul cu insistenţele lui… Dar merge de fraier, e bun pentru acoperire. Amândoi, adică fiecare în

parte, ajunseră la concluzia că erau prea tineri să se înhame la carul căsătoriei, ar fi copilărit o vreme, s-ar fi lăsat în voia capriciilor şi ademenirilor ivite la tot pasul.

Diavolul, cam megaloman, sigur pe puterile lui malefice, convins că tinerii se plac şi drumurile lor merg pe făgaşul normalităţii de acum cincizeci de ani, începu lucrătura. Se dădu de trei ori peste cap şi se transformă într-o jună atrăgătoare, fără prejudecăţi, colegă apropiată a lui Faust, şi începu asediul asupra lui. Curând, acesta îi căzu în mreje şi o patimă nebunească puse stăpânire pe fiinţa lui.

Aproape că nu mai putea trăi fără ea. Se întâlneau pe ascuns, se iubeau nebuneşte pe oriunde se nimerea şi părea că pe Faust nu-l mai interesa cu adevărat nimic în afara acestei femei. De Faustina aproape că nu-şi mai amintea. O privea fără să o vadă, o accepta fără să-i simtă prezenţa. Diavolul era în delir la gândul suferinţelor ce avea să le provoace.

Ei, dar, până una-alta, trebuia să o seducă şi pe Faustina. Se dădu de trei ori peste cap şi se prefăcu într-un domn între două vârste, om de afaceri, galat, cuceritor, un adevărat profesionist în arta ispitelor şi a iubirii profane. Cadouri costisitoare, excursii în locuri exotice şi alte asemenea fleacuri menite să întunece minţile oricărei femei. Faustina nu rezistă atacurilor şi îl primi în viaţa ei cu braţele deschise. O dragoste pătimaşă se încinse între cei doi, fata i se dărui cu frenezie, de nimic şi de nimeni nu mai era loc în viaţa ei. De existenţa lui Faust aproape că uitase.

Diavolul se prinse zdravăn în joc, îi cam plăcea, îi plecaseră minţile cu sorcova, nu pricepea că Faust şi Faustina în fapt nu se mai iubeau, alerga cu limba scoasă când la unul, când la altul, Faust şi Faustina îl solicitau fără întrerupere, când era femeie, când era bărbat, nu mai avea timp de alte lucrări necurate, de somn nici vorbă, zilele îi zburau grăbite. La început se amuza, muncea ca disperatul, şi iubitul

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE poate fi o muncă destul de grea, apoi înţelese că nu mai putea da înapoi, trebuia să-i prindă zdravăn în plasă, ca lovitura dată celor doi să fie cât mai neaşteptată şi distrugătoare. Viaţa lui se transformă într-un vârtej continuu, o furtună ce alerga când la un pol când la altul, prins între tinereţea viforoasă a celor doi tineri la trup, bătrâni la suflet, pofticioşi, neastâmpăraţi, puşi pe revanşă pentru viaţa anterioară schilodită de privaţiuni.

Lucrătura începea să dea rezultate. Pe zi ce trecea Faust se apropia de falimentul existenţei, îşi pierdu slujba, onoarea şi sufletul pentru juna adorată. Pe de altă parte, afaceristul Faustinei, dedat la toate relele, îşi făcea planuri s-o paseze altcuiva ca să scape de fată cu faţă curată. Diavolul înainta cu paşi uriaşi către sfârşitul tragic al celor doi, poveştile lor de dragoste trebuiau să se termine brusc şi înspăimântător. Totul se derula într-o viteză ameţitoare. Diavolul deveni un automat pe care butonau când Faust, când Faustina, se turmentase de atâta umblet, de atâta dragoste profană, îşi mobiliză toate forţele, încă puţin îşi zicea, hohotea, hă, hă, în sinea lui la gândul loviturii ce avea să o dea, muncea cu înverşunare, nu prididea nici un efort şi într-o zi pur şi simplu… crăpă. Toată energia lui malefică se răspândi în atmosferă în infinitizemale fărâmituri, vlăguite, fără puterea de a mai face rău. Blestemul ce prinsese încetul cu încetul omenirea în chingile sale se rupse, se destrămă.

Se produse o minune. Oamenii, obedienţi, înfricoşaţi, parcă prostiţi până atunci, se deşteptară dintr-odată, ieşiră în stradă şi începură să protesteze faţă de nemernicii din fruntea societăţii, să-şi strige doleanţele: „libertate, democraţie, dreptate, jos cu trădătorii, cu vânzătorii, cu tiranii, cu hoţii şi tâlharii!” şi câte altele. Un val de nemulţumiri şi revendicări cuprinse întreaga planetă. Bătălii se purtau peste tot între masele de oameni şi armatele ce-i păzeau pe conducătorii corupţi. Lupta era pe viaţă şi pe moarte. Unii – foarte puţini la număr - îşi doreau să-şi păstreze

10-Martie 2012 - nr. 7

privilegiile, mulţimile îşi revendicau dreptul la viaţă. Şi pentru că nu mai aveau ce pierde, se avântară cu toate forţele în luptă. Armatele plătite începură să dea înapoi, unii pactizau cu răsculaţii, alţii fură învinşi. Iadul ce cuprinsese Pământul la un moment dat se spulberă ca şi cum n-ar fi existat. Dracii de peste tot, speriaţi de urgia maselor revoltate, se văzură hăituiţi, alungaţi, îşi luară picioarele la spinare şi se refugiară în altă galaxie. Iar pe Pământ se instală Pacea, buna înţelegere între oameni, armonia, prietenia, iubirea pentru semeni. Conducerea fu preluată de oamenii cei buni şi înţelepţi.

Astfel, dintr-un iad, Pământul deveni un rai.

Veţi întreba de Faust şi Faustina, ce s-a întâmplat cu ei? Diavolul odată spulberat, s-a produs un accident energetic şi au rămas veşnic tineri, scuturaţi de răul ce li se infiltrase în noua existenţă, primeniţi la suflet, gata să urce pe metereze, să lupte pentru libertatea de gândire şi de expresie, pentru o viaţă mai bună. Nu ştiu să vă spun dacă mai sunt ori nu împreună. Probabil că da, probabil că nu. Priviţi cu atenţie în jur, poate-i veţi recunoaşte…

Eliza Roha

Fotocopy, Faust - Edmund Siderius, Canada

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Wisława Szymborska

32

Poezii Dacă Dacă lucrurile ar putea vorbi – dar dacă ar vorbi, ar putea la fel de bine să şi mintă.

Mai ales cele mici şi neînsemnate, ca să atragă atenţia asupra lor.

Mă gândesc cu groază la ce mi-ar putea spune nasturele tău descheiat, iar ţie – cheia uşii mele, mitomană bătrână.

Întoarceri S-a întors acasă. N-a scos nici un cuvînt.

Era limpede – ceva n-a mers aşa cum trebuia.

S-a lungit în pat în hainele ce le purta. Şi-a tras pătura peste cap. Şi-a strâns genunchii la piept.

Are aproape patruzeci de ani, dar nu şi în acest moment.

Acum e ca în pântecul mamei sale, înveşmântat în suficiente straturi de piele, adăpostit în întuneric.

Mâine o să ţină un discurs despre homeostazia în cosmonautica megagalactică.

Acum însă, e ghemuit şi adormit.

32

(n. 2-iulie 1923 –d.1-februarie 2012) a fost o scriitoare poloneză. În anul 1996 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

10-Martie 2012 - nr. 7

Bunătatea orbilor Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.

N-ar fi crezut că o să-i fie atât de greu.

Vocea îi tremură.

Mâinile la fel. Îşi simte fiecare propoziţie supusă unui test al întunericului.

Trebuie să se descurce singur, fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare pentru stelele din poemele sale, pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna, pentru peştii de culoarea argintului de sub apă, ori pentru vulturul atât de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea târziu să se oprească – despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită, despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale, despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă. Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales – toţi sfinţii de pe cupola catedralei, fluturatul unei mâini de la fereastra unui tren, lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire, pânzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor, nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.

Ei ascultă, zâmbesc şi aplaudă.

Câte unul chiar se apropie cu o carte ţinută pe dos cerând un autograf de nevăzut.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

vocală – uneori – de ştirbă şi existenţă delirantă. Îngenunchez să-i simt aroma şi blestem când se ascunde-n mine ba într-o limbă, ba-ntr-o alta, ba-ntr-o metaforă, ba-n rime jucându-se de-a Fraza-Oarba – Copil-Destin de iad şi sfânt ce m-a născut să simt durerea cuvântului în necuvânt.

Christian W. Schenk33 Scriitorul – destin şi opţiune „Poezia este mult mai mult decât perceperea realităţii însă totuşi trebuie să rămână în limitele perceperii realităţii la fel ca un palat care este mai mult decât o casă dar la urma urmei tot o casă rămâne. Orfeu cu lira a mişcat mai mult în lumea asta decât Hercule cu bâta!

Atunci când te apasă ceva, când ai o problemă sau o durere, trebuie într-un fel sau altul s-o prelucrezi; astfel când poetul suferă face din suferinţă un poem. Adevărata poezie devine de la sine atât filozofică, morală, etică, estetică, religioasă, politică cât şi socială!”

Destinul meu Destinul meu a fost cuvântul şi contopirea lui în vers, eu nu l-am scris fiind doar sclavul pluralităţii-n univers, născut dintr-un cuvânt spre frază fără vreun drept la un mormânt până în clipa-n care fraza se va-ntregi iar în cuvânt.

Destinul meu a fost cuvântul! Ori şi-n ce limbă s-ar ivi, prin mine-şi bate joc de mine, prin mine se-ntregeşte şi prin mine vrea s-arate frazei că nu-i decât o consonantă,

33

De-mi va-ngădui la moarte – să mor sper ca-mi va-ngădui voi întreba de Babilonul o joacă a fost spre-a măntregi iar eu unealta jucăriei – rupt în trei limbi – trăind cu gândul speranţei că destinu-mi, totuşi, nu poate fi fost doar cuvântul.

Eu v-am iubit Un Rondel Voi m-aţi uitat prieteni, dar vă iert, Vă iert că n-aţi ştiut cum vă voi plânge Când orice gând spre voi mi-a fost deşert, Când orice gând sta aripile a-şi frânge.

M-aţi aruncat în lume, nu vă cert Că nu aţi vrut din resturi a mă strânge; Voi m-aţi uitat prieteni, dar vă iert, Vă iert ca n-aţi ştiut cum vă voi plânge.

Acolo dus, acolo-n depărtare M-am ridicat cum sunt, din sfert în sfert Şi v-am slăvit întregul drum pe care Nu m-aţi hulit, dar m-aţi lăsat inert.

Voi m-aţi uitat prieteni dar vă iert!

Christian W. Schenk, Boppar, Germany. 2012

http://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 46

10-Martie 2012 - nr. 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Autori români în traducerea dlui Christian W. Schenk

IOAN ALEXANDRU MORGENGRAUEN (Zori de zi) auf einer unendlichen Wiese früh am Morgen die Nelken hoch gewachsen wie die Eichen an ihre Stämme bindet der Winzer seine Reben und der Gesang der Mädchen pflückt die Ernte Sie keltern roten Wein voller Tau Schmetterlingsengel bauten sich ein Nest wenn Winde aller Himmelsrichtung sich Wasserflammen sammeln ein Schmetterling erinnert sich ans aufgehen aus den Gräbern

VALERIU ANANIA PIETÀ (Pietà) Alle Mütter sterben doch meine darf nicht unter die Erde.

Löscht die Fackel, nehmt Ihr den Groschen aus der Hand.

Ihre Seele leuchtet hell durch alle Zölle eines Lebens.

Seht ihr wie klein sie ist?

Der Thron ist überflüssig.

Sie sammelt sich auf ihren Freuden wie eine Puppe auf einem Kinderherzen.

Lasst sie mich auf die Arme nehmen, an meine Brust und so wie ein Himmelsspielzeug Sie meinem Vater übergeben.

DUMITRU CHIOARU DIESELBEN FRAGEN (Aceleaşi întrebări) Dieselben antwortlosen quälenden Fragen so gegen Abend: wohnst noch in mir Du Poesie?

Mit abgewetzten Hirnnägel Kralle ich mich in allen Ecken um eine Lehre dort zu finden Wörter rascheln in mein Hirn wie Drohnen in verlassene Stöcke nach Klang versuch ich sie zu richten nach Farben ich rieche sie mich stechend ich schmeckte sie mich würgend gleich Abfälle wenn Götter speisen - tot Sie auch? ungläubig berühre ich sie war ich Dichter? Bin ich es noch?

Unbeschrieben vergilben

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE die Blätter auf dem Tisch die Tinte ist im Tintenfass versteinert und ich bin nur der Antwortender der mit dem Kopf noch nickt Rimbaud, ist alles schon verloren wenn aus der Geige nur das Holz noch bleibt?

10-Martie 2012 - nr. 7

FLORENȚA ALBU

TRAUM (Vis)

AUGENBLICK (Clipă)

Ich hab ständig einen Traum: die gelesenen Bücher fallen wie Schneelawinen über mich lauf - sag ich mir - lauf weit weg!

Die Bücher überrollen mich aus allen Seiten versperren mir den Weg ich nehm sie in die Hand Sie stechen Sie dringen in die Haut und laufen durch meinem Blut als Buchstaben so hatte ich mein ganzes Fleisch von Buchstaben umringt gelesen mein Fleisch wird anders jemands zu Buch sage ich mir in Gedanken tief in das sind Bücher über Bücher gedruckt - als ob Zelle mit Zelle in meinem Körper schimmeln in einem Antiquariat so Nacht für Nacht eine Horde schlaflose Mäuse knabbern das ist so als ob ich längst gestorben und bin nur noch ein Aas bedeckt mit Büchern geh mal an die Luft!

Lächelnd sagt mir der Arzt doch die Luft knistert nach Büchern das Gras verwelkt und wird zum Buchstaben die Blätter fallen wie vergilbte Seiten - beim aufwachen die Bücher stehen brav auf die Regale und ich suche in ein ungeschriebenes Buch mich zu genesen

Es regnet.

Wortlos klagt eine Klage.

Die Stumme mit dem Sack überm Kopf die aschige Bettlerin schreitet in die Leere des Himmels.

Gras mit Gras unterhält sich und begleitet uns.

Ein gestoppter Klang am oberen Klang - die Nachtigall ?

- der Specht ?

GEZEITEN (Maree) Immer nachts das Klopfen in den Arterien Schicksal und Blut der Rhythmus - die Arhythmie die Bekanntmachung eines Ultimatums.

Immer in der Stille von draußen das Dröhnen von drinnen Ebbe und Flut, wenn die Schranken fallen und die Stimmen sich zerfetzen

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

im sonderbaren Zwiegespräch.

Schneesparole.

Schlafsucht Schlaflosigkeit der Traum gleich roten Seerosen auf einem schwarzen Wasser.

Längst erloschenen die Geschichte.

Die Turmuhr misst die Zeit zurück wenn über die Spur der Könige vorbeigeht des Diktators Gespenst

Schlafsucht Schlaflosigkeit und die Angst vor der Lärmunterbrechung das Schweigen.

WO DAS GRAS ENDET (Unde sfârşeşte iarba) Am Ende der Zeit wo das Gras endet im Abgrund von Himmel und Erde tragen morganatische Parzellen Geschichten in apokryphen Bibelversen vor

Und die Wachen fordern angstvoll auf die Finsternis des Schnees - diese Geschichtswüste eingenommen vom fantastischen Heer im Sturmangriff des Schnees - die weiße Angst.

MAGDA CÂRNECI

hier dort bin ich angekommen wenn die gelbe Sonne in die schwarze Sonne fällt

LIEBE NACH DER LIEBE (Dragoste după dragoste)

und das Auge bemüht sich noch immer in die Gruft seines Seins zu spähen und sieht sich als leere Muschel geschleudert an das Ufer des Sandstaubs

Am Anfang die Idee der Liebe so wie das Licht empor stieg aus dem Triebe Unruhe bebend in den Elementen träumt von den Freuden, die Absenten und ruft gewünschte Paarung aller Triebe am Anfang die Idee der Liebe

gelbe Träne gelbe Asche der Scheiterhaufen das Erdengebet.

KASTEL (Castel) So viele Wachen hüten das Königtum des Schnees Wachhäuser im Park fordern des belagernden

(wir suchten uns auch durch die Zeiten immer ich ahnte dich ich holte dich mit dem Gedanken wieder ich mahlte dich erkennend all dein Schreiten mit dir schmückte ich ganz des Himmels weiten ohne dein Bildnis in mein Herzen nieder wir suchten uns auch durch die Zeiten immer) Die Liebe ist des Himmels wahre Mitte mit Hochzeiten und Lieder wie die Sitte

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ein ihres Zeichen einigt alle Welten: Gedanken Tanzen wie die Tiefen selten die Sterne bündeln sich im Kreis der Blicke die Liebe ist des Himmels wahre Mitte...

CASSIAN MARIA SPIRIDON STERNZEICHEN (Zodiac) durch mich dringen schwarze Schiffe/Träume/des Todes zerbrochene Wege ich schreibe noch so im Kleide der Vergeblichkeit. nichtmall die Sohlen kann ich dir Küssen ich gab das schnelle Grün der Augenblicke auf (über den Wider und sein Schicksal sag' ich: die Pforten sind geschlossen niemand hat zum sterben Zeit)

KLEINES KONVERSATIONSBUCHK (Mic manual de conversaţie) ich spähe mit Würde ins Kanonengesicht sein tiefes dunkles Rauchauge ich höre seine Stimme donnern aus seinem körperlosem Umfang nur noch Asche wir leben miteinander sprachlos/ auf der Lafette barfuß ruhend/voller Blut

10-Martie 2012 - nr. 7

so ich gab die Tugend und die Sünden auf wir sind uns unentbehrlich

ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ AUSSAGE (Enunţ) aber du Freude - ehre deinen Sitz! auch der Körper ist Geist und wie viel Abwesenheit verbirgt eine Brust gleich viel wie Wonne du weißt dass du selbst Judith bist - wie einem geliebten Holofernes gibst mir den Schädel und zeigst mir welcher Wolke der Jordan entspringt heilige Materie, oh! Puls des Wesens wenn Erzengel in blaue Löcher fallen hängen sie sich an uns und werden noch einmal: tatsächlich füllen sie unser Gerippe mit dem Duft zerbrechlicher Äonen und heben hervor der Nichterfüllung fleischliches Antlitz.

ANALYSE DES ERSTAUNENS (Analiza mirării) du sollst dein Erstaunen nicht töten! erlaube ihm daß bis ins tiefe Tal des Herzens

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE es einen Gang sich gleich den Termiten grabe und warte auf das Zeichen wie ein Knirps im Angesicht der Rose: weit vom Kreis der Schönheit die in ihm wie jedes Ganze durch einen Teil bestätigt wird warte stehe Wache auf der Zinne: am Morgen der Blütenblätterreger übernimmt deiner Tränen Staffel

DER KERN (Sâmburele)

10-Martie 2012 - nr. 7

schlafen meine nächtlichen Setzer mit dem Kopf nach unten wie die Fledermäuse ich richte mich an ein erleuchtetes Geschlecht: Leser mit Glotzaugen schwarz wie das Eiweiß die nach innen schauen die alles auswendig wissen

ich stieß per Zufall auf ein unglaubliches Produkt sprachlichen Geizes ich las es dir vor es war ein Gedicht sag mir jetzt: wessen Frucht glaubst du könnte es Kern sein?

ICH SCHREIBE MIT LICHT (Scriu cu lumină) ich schreibe mit Licht: meine Lieblingsgattung ist der Tierkreis

Flori de munte – Ecaterina Mihai, u/p

tagsüber

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Adalbert GYURIS într-un interviu cu Ana Blandiana

Înainte de a începe interviul domnul Adalbert Gyuris34 ne dă câteva date biografice ale doamnei Ana Blandiana pe care dorim să le împărtăşim cu dumneavostră:

La 25 martie 1942 se naşte la Timişoara, ca primă fiică a cuplului Gheorghe şi Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea căreia în familie şi printre prieteni i se va spune constant Doina, iar în literatură se va numi Ana Blandiana; în 1959 debutează în revista „Tribuna” din Cluj cu poezia „Originalitate”, semnând pentru prima oară Ana Blandiana; în 1960 se căsătoreşte cu scriitorul Romulus Rusan; în 1963, după o interdicţie de patru ani, redebutează, de data aceasta irevocabil, în revista „Contemporanul”, condusă de G. Ivaşcu; Între anii 19631967 urmează şi termină cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii din Cluj; În 1964 îi apare prima carte „Persoana întâia plural“, versuri, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu, Editura pentru Literartură.

De-a lungul anilor îi apar numeroase cărţi, la diferite edituri şi face multe traduceri; iar în 2001 este aleasă membru fondator al Academiei Mondiale de poezie care ia fiinţă la Verona sub egida UNESCO.

A.G.: Ana Blandiana este o militantă de frunte a vieţii publice româneşti. O femeie frumoasă, inteligentă, cu o voce blândă, receptivă cu tot ce se petrece în jurul domniei sale şi este o adevărată profesionistă. Mulţumesc din suflet că a acceptat interviul care urmează. Prenumele domniei sale de 34

http://ro.wikipedia.org/wiki/Adalbert_Gyuris

10-Martie 2012 - nr. 7

poetă, ziua şi luna de naştere coincid cu ale mamei mele, o bucurie în plus pentru mine.

A.B.:„Nu e nevoie să ajungi la poezie, este destul să tinzi către ea pentru a fi salvat.”

Adalbert GYURIS: -De când colaborarea cu poezia şi cu cuvintele?

Ana BLANDIANA: – Îmi amintesc momentul când am scris primul text cu rime şi ritm, asta înţelegeam atunci prin poezie, în clasa a doua. Dar nu îmi mai amintesc de când toată lumea considera că acesta este destinul meu, în orice caz, tot din prima copilarie. N-am avut niciodată problema opţiunii. A hotărât pentru mine cineva mai de sus.

-Atunci v-a venit ideea de a folosi un pseudonim?

- Pseudonimul s-a născut, din numele satului Mamei – Blandiana - şi rima sa, când eram în ultima clasă de liceu am trimis, mai mulţi colegi, poezii semnate cât mai melodios la revista ,,Tribuna” din Cluj. Ale mele au apărut, iar pseudonimul s-a transformat în nume pentru că Tata fiind deţinut politic, n-aş fi putut publica cu numele meu real – Otilia Valeria Coman. De altfel, nici aşa nu mi-a folosit prea mult, pentru că oficialităţile din oraşul meu, Oradea, au avut grijă să comunice tuturor publicaţiilor din ţară că „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului”.

-Cântăriţi mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile dumneavoastră ?

- În poezie, de obicei, începutul vine de undeva din afara mea, primele cuvinte, sau primele versuri.

Munca este să fiu în stare să continuu, să rotunjesc şi să închei la acelaşi nivel. Este ca şi cum ar trebui de fiecare dată să dovedesc că merit să fiu destinatara acestor mesaje.

-Poetului i s-a dat un talent de la Dumnezeu pentru a remodela lumea, de a o retrăi şi apoi a o retransmite celor ce iubesc poezia?

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 52

10-Martie 2012 - nr. 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Nu cred că poeţii au fost vreodată în stare să remodeleze lumea, ceea ce Dumnezeu le-a dat a fost puterea de a transmite oamenilor revelaţia sâmburelui de lumină pe care îl ascund fiecare, de multe ori fără să ştie, în ei înşişi.

-Stimată doamnă Ana Blandiana vă mulţumesc tare mult pentru aceste destăinuiri şi vă doresc dumneavoastră şi domnului Romulus Rusan, soţul domniei voastre încă multe realizări în domeniul scrisului. Sărut mâinile!

-Credeţi că poetul e un ales în felul său?

- Da, cu siguranţă, da. El este ales să transforme suferinţa în cuvinte şi cuvintele în suferinţă.

-Este un avantaj că soţul dumneavoastră Romulus Rusan este scriitor?

- Da. Am avut în felul acesta fiecare câte un critic de uz propriu. Ceea ce nu e puţin lucru.

-Care este deosebirea dintre un poet şi scriitor?

- Poetul transcrie „vocea zeească” despre care vorbea Socrate, scriitorul este un intelectual care încearcă, muncind din greu, să creeze oameni şi lumi.

-Poezia poate salva frumuseţea unor sentimente care azi riscă să fie măcinate de partea materială?

- În măsura în care oamenii vor înţelege că „a aşeza poezia în centrul lumii” (aşa cum se spune în textul fondator al Academiei Mondiale de poezie UNESCO) este un fel de a salva lumea. De altfel nici nu e nevoie să ajungi la poezie, este destul să tinzi către ea pentru a fi salvat.

-Sunteţi implicată în „Memorialul Sighet”, a venit cineva la dumneavoastră care a lucrat la penitenciarul din Sighet spovedindu-se?

- Nu. Ar putea face asta doar dacă le-ar fi frică sau ruşine de ceea ce au făcut. Dar atâta vreme cât reprezentanţi ai forţelor de represiune au încă poziţii importante în societate nu au de ce să le fie frică de oameni, iar de Dumnezeu nu le-a fost frică niciodată. În ceea ce priveşte ruşinea, ea nu poate să apară decât acolo unde există discernământ între bine şi rău.

Evoluţie – Adalbert Gyuris

„Putea să fie Herta MÜLLER” de Adalbert Gyuris Am copilărit în satul Izgar. Localitatea aparţine comunei Vermeş, de altfel unde m-am şi născut, aşa a fost să fie. Ca naţionalităţi în satul copilăriei au fost trei sferturi români şi ceilalţi unguri, plus câteva familii de nemţi.

Izgar a fost un sat modest, chiar sărac, însă cu oameni de treabă şi liniştiţi. Azi în acest sat, ce moare puţin câte puţin mai sunt câteva familii de români.

Ca aşezare geografică Izgar se află în mijlocul Banatului, la 50 kilometri de Timişoara spre Reşiţa prin staţiunea balneară Buziaş şi comuna Silagiu, localitatea lui Iosif Constantin Drăgan, cu care se invecinează. Între Izgar şi Silagiu se află pădurea.

Aici este graniţa dintre judeţele Timiş şi CaraşSeverin. ...La începuturi m-am jucat doar prin preajma casei. Apoi cu alţi vecini de seama mea şi mai ales cu fratele meu Eugen, mai mare cu şase ani am început să colindăm alte uliţe din sat. Am fost la neamuri şi cu părinţii la casa de rugăciuni amenajată la o familie înstărită din sat, neam cu noi.

Toţi ungurii şi nemţii au fost catolici şi din păcate

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE n-au reuşit să construiască o biserică. Am mai mers la via şi pământurile noastre, nu era încă colectiv. Într-o zi frumoasă de vară am plecat spre Pogăniş la scăldat însă câţiva oameni aflaţi la lucru, într-o holdă de porumb ne-au văzut şi ne-au speriat. Aşa se face că am fugit... acasă.

Cred că pe la cinci ani mama mi-a spus că o să mergem în localitatea vecină, unde este un croitor care lucrează tare bine şi o să-mi facă un costum de haine.

A fost vară şi după ce mama şi-a făcut treburile prin gospodărie mi-a zis că acum vom merge la croitor. Am mers pe jos, alt mijloc de transport n-a fost în sat, doar pentru forţă majoră cu căruţa.

Am trecut pe lângă cimitirul catolic şi de aici nu departe la o răscruce de drumuri. Înainte drumul duce la satele Duboz, Cadăr şi comunaTormac. Noi am mers la dreapta şi nu după multă vreme am intrat în pădure. Mama ne-a rupt pentru amândoi crenguţe dintr-un pom să ne putem apăra de musculiţe care zburau aproape de cap şi intrau în ochi.

Cărarea şerpuia prin pădure şi la câţiva metri în stânga noastră era drumul pentru căruţe. Eu eram un bagaj în plus pentru săraca mamă care avea un coş pus pe cap şi în mâini alte coşuri cu produse pentru vânzare.

La un moment dat am ajuns lângă cantonul silvic şi mama a spus că facem o scurtă pauză. Pentru mine a fost mare bucurie că nu mai puteam de picioare.

Am mâncat puţin şi am băut apă din sticla pe care mama o avea tot timpul cu ea când pleca în astfel de călătorii.

Nu după mult timp am ieşit din pădure, am trecut în judeţul Timiş. Am zărit casele din localitatea în care mergeam. Mama mi-a spus: - Uite este Nitchidorf ! Acolo mergem !

Eram nerăbdător să ajungem. Eram curios cum sunt casele şi oamenii din această localitate faţă de satul nostru. A fost prima mea ieşire din ,,universul" meu de până atunci !

10-Martie 2012 - nr. 7

Cărarea ne-a dus la marginea comunei Nitchidorf şi am intrat în localitate direct pe trotuar. Pe ambele părţi ale uliţei erau trotuare cu cărămidă arsă şi drumul ,,mare" era pietruit. Casele erau frumos văruite şi gardurile din scânduri curate şi drepte.Totul era ca într-o poveste, parcă am fost într-un oraş.

Femeile aveau aceleaşi rochii ca şi unguroaicele de la noi din sat şi nu portul româncelor.

Am fost la croitor însă a fost plecat la doctor, fiind bolnav. Aşa că haine noi am primit mult mai târziu, în anul următor. Am mai fost cu mama la câteva familii unde şi-a vândut produsele aduse de acasă.

Plecam spre casă, eram pe strada principală şi am spus mamei că mi-e sete. Mi-a dat sticla însă apa a fost caldă. În faţa noastră, la a doua casă, în faţa porţii era o fetiţă. Fata avea o rochie sub genunchi şi am reţinut ochii mari şi pătrunzători care m-au studiat cu mare atenţie. Ne-am apropiat de ea şi mama a întrebat dacă au fântână. Fata s-a uitat la noi şi a ridicat din umeri.

Mama care era directă şi rezolva aproape orice problemă a deschis poarta şi am intrat în curte.

Ne-a urmat şi fetiţa. În curte era o femeie. Mama a spus femeii că dorim apă rece. Eu mi-am întrebat mama: -Cum se cheamă fata ?

Atunci mama a întrabat femeia. Aceasta s-a uitat la mine şi s-a uitat la fată. A spus: - Herta... Apoi a adăugat.

- Încă nu ştie să vorbească româneşte, doar nemţeşte.

Atunci mama s-a uitat pe rând la noi şi a spus.

- Cred că sunt apropiaţi de vârstă. Fiul meu e născut la 23 august 1953.

- Da ? S-a mirat femeia.Fetiţa mea s-a născut pe 17 aceeaşi lună şi an cu fiul tău. Mama fetei m-a privit şi m-a întrebat: - Pe tine cum te cheamă ?

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 54

10-Martie 2012 - nr. 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Eu eram paralizat, am fost tare timid şi cred că am rămas cu această problemă şi acum... Mama a răspuns în locul meu: - Albert, dupa acte Adalbert. Mi-a spus şi numele de familie.

Femeile au mai vorbit de una, de alta şi noi doi, eu şi Herta doar ne-am privit. Mama a primit apa. În timp ce-şi umplea sticla eu am primit o cană plină cu apă. După ce mama a mulţumit şi-a luat la revedere.

Eu şi Herta ne-am privit mai departe şi ne-am mişcat doar mâinile, în semn de salut. Am ieşit în stradă şi am plecat spre Izgar, pe drumul pe care am venit.

După aproape jumătate de secol când am reuşit să fac câteva interviuri cu personalităţi din cultura românească am dorit să o contactez şi pe ...Herta Müller pentru o discuţie. Din păcate n-am reuşit.

De întâlnit o să se întâmple, rămâne doar timpul să rezolve această chestiune.

Adalbert GYURIS

Autoportret – Adalbert Gyuris

Irina Lucia Mihalca Mai aproape de tine, mai aproape de mine... „Iar degetele mele, de departe, se vor împleti în părul tău."

Ismail Kadare

Oamenii sunt pereni, din seva lor vor renaşte noi forme luminoase!

Muşti din azur. Pe un bob de grâu roua a impregnat rugăciunea sufletului, Prin timp, ecoul străbate dorinţa albă a iubirii.

Paşii tăi spălaţi de valuri am să ţi-i îmbrac în flori, Flori ce cresc pe-aceste maluri! În fiecare omul îşi lasă bucăţi din suflet. Printre clipele trecătoare, mesageri ai luminii ne însoţesc prin viaţă să-i înţelegem frumuseţea.

Speranţa e în fiecare iniţială, în semnele presărate pe aleile pe care paşii ne poartă, în mugurii înfloriţi de cuvinte-lumină.

Sufletul ţi-a rămas agăţat, undeva, între tine şi cer.

Ninge iubirea acoperindu-ne inimile cu fulgi mari, Printre hainele iluzoric parfumate simţi intensa trăire, printre sincope doar regăsirea trupurilor. Astăzi, o parte din tine s-a risipit undeva. Şi ieri cum te-ai simţit?

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte, Mai aproape de tine, mai aproape de mine, În paşi de dans - prin timp înlănţuiti -valsăm zâmbind, într-un balans continuu treci prin viaţă.

Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte, Mai aproape de tine, mai aproape de mine, Ne separăm de lume, alegem culorile, ne pictăm tabloul.

Nu-ţi fie frică, ia-mă de mână, iubeşte clipa! Într-un amurg al zeilor perisabili, al unei iubiri pierdute de destin, dragostea biruie timpul şi spatiu. Într-un peisaj îngheţat, povestea venită din lumea reală şi vie aduce fiorul iubirii eterne.

Rămâne aici doar până ce-şi duce la bun sfârşit legământul.

Inscription sur une pierre – Irina Lucia Mihalca Traducerea: Gabriela Tudose

10-Martie 2012 - nr. 7

Les enfants n’auront plus de parents, Le ciel ne sera plus bleu, Seule, la Mort sensuelle nous sourira...

Tout ce qu’on construit et tout ce qu’on écrit restera en temps, Quant au reste, rien que des croix tombaux!

Des croix et des pierres tombaux, des inscriptions et quelques lettres Ecoutes leur temps - les gouttes s’écoulant sur le clavier des années!

Croix en bois, blanchis par le temps, sur le buttes, Pierres lavées par le temps et des larmes Pierres par tout, en plusieurs couches!

Des pierres qui gissent sur les coeurs et les pèsent, Les roues du temps roulent sans arrêt, Cassons en deux le sablier Pour qu’il en sorte le sommeil profond!

Regarde mon coeur avec le tiens...

Le ciel s’est noirci à cause de tant désillusions, Les feuilles mortes ne volent plus, le temps S’est ennuyé de lui, de toi, de moi...

Tu es trop fatigué pour crier, tu es seul et désolé, Il n’y aura rien, rien que les morts qui espèrent, Il n’y aura ni les herbes touchés, ni tes larmes, Nos souvenir non plus... Il n’y aura plus rien!

Tes yeux, mes yeux, Cette pluie perdue de novembre Dans une journée de printemps...

Inscripţie pe o piatră – Irina Lucia Mihalca Cerul s-a înnegrit de atâtea deziluzii, frunzele nu mai zboară, timpul s-a plictisit de sine, de tine, de mine...

Prea obosit să mai strigi, singur şi pustiu eşti, nu va mai fi nimic, doar morţii ce speră, nici iarba ce-ai atins, nici lacrima ta, nici amintirile noastre... Nu va mai fi nimic!

Dans les vitres, ton image sera effacée, Tout comme mon sourire ...

Ochii tăi, ochii mei, această ploaie rătăcită din noiembrie într-o zi de primăvară...

Il n’y aura ni demain, ni hier, Dans les mirroirs aveugles, notre amour criera,

În geamuri, imaginea ta va fi spălată, surâsul meu la fel...

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Nu va fi mâine, nici ieri, În oarbe oglinzi, iubirea noastră va ţipa, copiii nu vor mai avea părinţi, nici cerul albastru nu va mai fi, doar Moartea senzuală ne va zâmbi...

Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne, în rest nişte cruci!

Cruci şi pietre, inscripţii şi ceva litere, Ascultă timpul lor - picăturile ce curg pe clavirul anilor!

Cruci de lemn, albite de timp, peste movile, pietre spălate de vreme şi lacrimi, multe pietre, în multe straturi!

Pietre care zac pe inimi şi le apasă, fără repaos roţile Timpului se rostogolesc, Să spargem în două clepsidra ca din ea să iasă somnul adânc!

Priveşte inima mea cu inima ta...

(continuare din nr. 6) III Într-un fel de mâl gros şi cafeniu, arşiţa neobişnuită îl epuizase de parcă ar fi luptat să urce un deal...

Auzea ezitarea din propria-i voce când erupsese în spasme de lumină alb-albăstruie...

Nu voia decât să se întoarcă la viaţa reală...

Mihai Cătrună, u/p

*** Încercând să depăşească durerea şi vinovăţia într-o lume trist-cenuşie, privea cum cade apa din cerul ce mormăie printre umbrele

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE atât de dese şi de groase...

Ploaia făcea ca totul să pară lipsit de contur. *** Printre nori, în întunericul cu miros ciudat, se ivi lumina soarelui îmblânzită de noaptea care stătea să cadă. Întoarse privirea deconcertantă, amuşinând ca un animal sălbatic. Îşi simţea zâmbetul greoi şi înlemnit când îşi asculta propria respiraţie şi bătăile inimii. *** În tăcerea plină de umbre, nu se vedeau decât pereţii luminaţi de lună. *** Avea o peliculă de sudoare pe frunte când pe faţă îi trecu o umbră de surpriză uitând cuvinte de neînţeles. *** Din gura ca o linie subţire şi palidă, sunetele se topeau unul în celălalt în aerul ce părea

10-Martie 2012 - nr. 7

a fi făcut din picături de ploaie.

Rămase acolo, respirând grăbit, tremurând... *** Faţa luminându-i-se de un zâmbet blând, nu se mai simţea în stare de obiectivitate când pe cerul nopţii atârna o luna plină. *** Cu şoaptele râului, vorbea într-o furtună de sunete şi mintea i se mişca în viteza luminii cu ochii - oceane de spaimă când îşi auzea emoţia din voce adulmecând aerul... *** Ochii atât de adânci şi întunecaţi, simţeau durerea străbătându-i capul şi trupul scuturat de suspine.

Invadând fiecare centimetru de spaţiu şi blocând lumina, sângele curgea sub învelişul pielii... ** * Vorbind despre nimic,

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cuvintele se estompau şi începeau să danseze pe pagină în tăcerea spartă de lacrimile ce şterseseră toată culoarea din obraji.

***

IV

Zâmbea lugubru, la vederea dungilor albe şi frânte sfâşiind cerul.

Cu ridurile de pe frunte adâncite în buimăceala primelor clipe de trezie, se înfăşurase. *** În aerul devenit brusc apăsător şi trist, a scăpat o exclamaţie uimită în spatele cuvintelor.

Singurele emoţii erau ale lui. *** Trupul era zguduit de spaime când umerii manifestau o disperare crescândă şi gura îi tremura cu ochii în lacrimi.

10-Martie 2012 - nr. 7

Ajuns într-un spaţiu larg cu trupul scăldat de sudoare, urmărea impasibil lumina dimineţii ce-l penetra slab.

*** Ropotul ploii accentua expresia de încordare de pe chipul plin de cute şi obrajii scofâlciţi în cuvintele ce sunau încet, îndepărtat în mirosul putred al morţii. *** Într-o baltă de lumină zgomotul paşilor se pierdea în noapte creau un joc de umbre.

Timp de o clipă se simţi încarcerat în încăperi anonime. *** Urmărind

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

dâra de lumină aruncată de soare în mijlocul unui vârtej de sentimente cu faţa chinuită de durere, cu genunchii aproape la gură, simţea cum panica

Viorela Codreanu Tiron

începea sa îi cuprindă pieptul coborând spre picioare.

ÎNTOARCERE

*** Cu glasul care începea să se frângă într-un ungher al minţii, trupul i se cutremura

Mi-am aşternut anii întregi pe petalele ploii, încet să-mi spele păcatele peste care, fără sfârşit, vor trece clipele nopţii străpunse de strălucirea luceferilor întorşi în dimineaţa cuvântului.

convulsiv.

DUREROASE TĂCERI

*** Rumegând gânduri printre pleoapele întredeschise, nu-i rămăsese decât chipul gol într-un strigăt smuls din măruntaie.

Cum să acopăr fântâna în care se desfundă izvoarele vechi? când dincolo de răsfrângerea clipei răspunde doar ecoul fântânii ascuns în tăcerea apei ce se strecoară în piatra de mal!?

ABANDON

*** Cu o expresie distantă în ochi, sorbea din lumina care se stingea cu luna spânzurată de noapte, cutele de pe frunte erau mai adânci zâmbea afabil...

(va urma)

Mi-ai ucis destinul când încă învăţam să merg şi te-am lăsat!

M-ai aruncat apoi în jocul focului când flăcările începeau să respire... şi nu m-am împotrivit.

Când plictisit m-ai aruncat în groapa cenuşii spulberate n-ai mai văzut scânteia ce te urmărea.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

FIRUL DE FUM

PLATA TIMPULUI

Am cules nenumăratele tale furtuni şi am continuat să trăiesc în bolul inocenţei, în visul transformat în firul de fum ce se strecoară prin toate ungherele tale, cu veşnica pecete a arderii mele.

Nimeni nu scapă de chingile timpului ce-nvârtejesc împrejurul nostru: valuri în tornade, pasiuni în rătăciri, amintiri în tăceri, linişti temătoare în adâncuri pustii.

Lanţul zornăie în zbaterile eliberării când ne trezim aruncaţi în peştera cuvântului nerostit, îmbătrâniţi de gânduri frământate cu lacrimi cu un tribut plătit cândva… dar încă neplătit.

NIMIC NU DEPINDE DE NOI

Totul a fost prins în ultima volbură a unei mari vâltori şi va curge, domol, înapoi, în deşertul din care s-a născut, revenind, iar, şi iar, la nisipul dunelor sculptat de mâinile şi mânia vântului.

UNDEVA...

Sunt aerul ce vuieşte în strigăt agăţându-se de tot ce-i iese în cale pentru a căpăta un răspuns, un adevăr, o taină adâncă, adâncă!...

Undeva  departe-aproape se auzea tânguirea, sfâşietoare, dureroasă, a ceva neîmplinit, nedefinit.  Ce era ???!!!

Pentru tine:  Nimic!

Pentru mine: - Strigătul şi Răspunsul se despărţeau pentru totdeauna, fără să se fi întâlnit!

CEEA CE NU ŞTIAI...

Îţi spuneam odată că sunt piatră ceea ce nu ştiai... era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei şi a văzut, cum văd şi eu, prin somnul pământului, prin somnul aerului, prin somnul apei, prin somnul trupului.

Numai nesfârşitul dans al luminii n-am reuşit să-l văd... pentru că lumina, Lumina nu doarme niciodată! Şi-atunci...m-am întors în somnul pietrei şi-n mine, în uitare şi-n aduceri-aminte, ascunzându-mă în miezul muntelui unde ochii ce privesc, nu pot pătrunde!

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte, Tu nici măcar atât nu cuteza !

Akhmatova in 1922 (portrait by Kuzma Petrov-Vodkin)

Tristeţi sporind, trec zile fără veste ...

Ce rugăciuni de dragul tău să fac ?

Iubirea mea atât de mare este, Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.

Anna Akhmatova35 – Am şi uitat cum se zâmbeşte...

Am şi uitat cum se zâmbeşte, De ger, mi-s buzele de iască .

Murit-a încă o nădejde, Un cântec nou o să se nască.

Un cântec care, fără voie, Îmi va porni spre judecată...

Iubirea, însă, n-are voie, Când ştie a cânta, să tacă.

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine ...

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine, De slavă şi de visuri despărţit, Dar ai rămas iubitul pentru mine, Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.

Lumina bate-n auriu...

Lumina bate-n auriu Şi-i o răcoare domolită.

Cu ani şi ani vii mai târziu, Dar şi aşa sunt mulţumită.

Vreau mai aproape să te-aşezi, Ca să-ţi arăt ceva doar ţie : Acest caiet albastru, vezi ?

Sunt versuri din copilărie.

Mă iartă c-am fost tristă des.

Că bucurii avui puţine, Dar cer iertare, mai ales, Că prea mulţi i-am luat drept tine ...

Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare, Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat ? Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare Mărturisesc că pacea n-ai aflat.

Invoca moartea inima-ţi nebună, Afurisind al soartei pas greoi, Şi vântul de apus mi-aduce-ntr-una Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi Spre tine iar, cum pot să viu fierbinte ?

Sub cerul pal, aici, în ţara mea, 35

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anna_Ahmatova

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Selecţie de poezie de pe site-ul: „Casa Gândului - Cleopatra”36, trimisă de Mioara Băluţă

ANA SOFIAN Amelly 2 Amelly are ochi de piatră nu e statuie dar primeşte în faţă afurisenia vântului la ea iernile au parfum de veşnicie şi gust de moarte împăturită ca o scrisoare într-un scrin uitat demult în efemerul unei existenţe Amelly scrie rar îşi tremură albul spre colţii de gheaţă face semne granitului şi se iubeşte cu vulturii când lumina îi cade pe buze de cele mai multe ori se piteşte încărunţind în liniştea cerului iar când nu doarme împarte săruturi mineralelor Amelly e firavă cuprinde cu privirea pajişti de puncte cardinale şi îmbracă în argint aşteptarea Mereu Azi voi dansa în pas de ploaie Şi-ţi voi trimte un sărut, 36

http://casa-gandului.ning.com/

10-Martie 2012 - nr. 7

Cu-albastru-n mare dispărut Când risipirea mă îndoaie. Şi-ţi voi striga cu glas de vânturi Octombrie-i abia sosit Prin gânduri triste mi-e dosit Pustiul ruginit, de cânturi.

Când voi aprinde-n mine ruguri De frunze-ntârziate-n ram Să-ţi spună mâine cum eram, Să nu striveşti “căderi” cu pluguri. Şi să m-ascunzi în geana zării, În irisul pătruns de nor, Să pot privi mereu cu dor Alintul ploii-n buza mării.

Să-mi fii în toamnă-mbrăţişarea, Un nord spre sud mereu privind Şi-n aspre ierni, mereu, colind În care vom sădi visarea.

STĂNESCU AUREL AVRAM Povarna. Sunt aşa cum sunt Privesc scena cu un surâs dureros şi târziu înecat în parfumuri sordide, înăbuşitoare, lacome dar noi iubim viaţa şi moartea în egală măsură.

La un vecin se-aud trosnind lăstarii de viţă, în vie se-mprăştie un miros greu de fum, de cazan neîndulcit de porumbi şi cartofi copţi în spuză cu veşnicia ascunsă în fiece bute iar firul neiertător ce leagă lumile şiroind eliptic printre sânii tăi neatinşi de scorburile judecăţii de apoi devastează potecile dezlănţuite. Şi… curge neîncetat tăria subţire ca un fir, mă ameţeşte cu sclipirea argintie a lichidului fugind de mărturii incomplete.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O mâţă s-a împletit ca un şarpe de bastonul ce-l port umil ajutând lumea să treacă prin altă poveste deşi mă poticnesc la finalul sfârşiturilor fără s-arunc vina pe nimeni.

PRO KANTIENE INVERSE Eu pentru Kant nici nu exist dar, nici el pentru mine el spune că mi s-a părut că eu nu sunt iar el există acolo în mormânt tot e iluzie, susţine deşi bătrânii zic că tot… e praf şi pulbere acolo… în mormânt îmi demonstrează că nu văd şi mi se pare deşi nu-s orb sau surd dar, simt când mă atingi şi existenţa-mi pare sublimă pe pământ!

O simfonie minunată de-asculţi e tot părere iar spaţii, timpi încovrigaţi reiau presentimente şi coşmaruri în vise sub pământ !

PAPARUZ ADRIAN sens unic nu te-am ştiut invizibilă te-am iubit pe zmeie piedestale orbeşte ca pe Hristos nici insipidă nu te-am ştiut fruct al edenului supremă destinaţie mi-ai fost carusel ameţitor pentru

10-Martie 2012 - nr. 7

terminalii bolnavi de luciditate cu moartea aşteptată ca verdele semaforului am înviat în fiecare dimineaţă să-ţi cânt psalmi demis roussos edith piaf mi-am răstignit surâsul pe visele tale am pariat ultima mea credinţă inodoră te-am îmbrăcat cu magnolii mireasă eu vecin cu nirvana de la patru aş fi putut cunoaşte bigbangul ca toţi ceilalţi nimeni dar te-ai născut şi m-ai ucis virgin de câte ori voi muri viaţa va începe cu tine ai fost o himeră lungă subţire un fum de marihuana în dimineţi sinucigaşe ai crescut în mine copac cu rădăcini de cer înflorit şi nu mi-ai lăsat nici 1cm cub de mine ca şi cum n-aş fi sau tocmai de aceea izoldăpenelopăelectră pe retina mea 7 D mireasă în fiecare septembrie ruginit tu nici nu ştii că în fiecare seară urc pe scăunel să-ţi aprind visele că dincolo de tine viaţa ţine deschisă o fereastră

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

unde zâmbetul tău bigbang e sculptat pe catapeteasmă matroska iubirii

CARMEN HUZUM

ALESSANDRO BARICCO NOVECENTO37: ÎNTRE METAFORĂ POLIVALENTĂ şi DEZAMĂGIRE

Dau mersul tău picioarelor mele gând şchiopătat ploii destinul meu gir pe umeri pictat tatălui rostul meu şi al lumii în altoi de pelin genunchiului haină de maci când mă-nchin aripii pasăre cu ochii de foc mie niciunde un loc Sub care cer gânduri de foc vântură-n pulberi cenuşa căruntelor ploi zborul cu aripi amputate respir nu mă-ntreba cât de adânc e văzduhul ce pleoapă acoperă urma trecutului pas ghiceşte doar ca-ntr-un joc de copii sub care cer condorii înalt cuceresc

Autor: Eleonora CÃRCÃLEANU38 Personalitate culturală poliedrică – scriitor, ziarist, critic muzical, profesor de tehnică a naraţiunii, conducător de emisiuni radiofonice şi de televiziune – Alessandro Baricco (n. în 1958 la Torino) este unul dintre cei mai în vogă autori italieni contemporani.

Sub îndrumarea lui Gianni Vattimo îşi ia licenţa în filosofie în 1980 cu o teză despre „Theodor Adorno şi Şcoala de la Frankfurt”, după care se dedică pianisticii şi studiilor muzicale. S-a ocupat de muzicologie şi de hermeneutica muzicală nu numai în cele două eseuri despre Rossini şi muzica modernă, cu referire particulară la Puccini şi Mahler, ci şi în articole strălucite publicate în „La Stampa” şi „La Repubblica” scrise în jurul anului 1990 şi apoi adunate în volum: Barnum (1995) şi Barnum 2 (1998). Au rezultat astfel portrete umane interesante de pianişti precum Glenn Gould şi Maurizio Pollini (numit de autor „omul de ştiinţă” al pianului) şi de dirijori printre care, spre încântarea noastră, este prezent şi Sergiu Celibidache39.

Este autor al unor romane care au cunoscut un real succes de public şi de presă40 , fiind tradu37

http://en.wikipedia.org/wiki/Alessandro_Baricco Membru al Uniunii Scriitorilor -Iaşi 39 http://ro.wikipedia.org/wiki/Sergiu_Celibidache 40 Pe lângă numeroasele recenzii – de la şase la peste zece pentru fiecare roman în parte – apărute în ziarele şi revistele italiene, opera lui Baricco a constituit subiectul unor studii şi monografii consistente, 38

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE se în mai multe limbi. În 1991 publică romanul „Castelli di rabbia” (Castele de mânie) pentru care va primi premiul Campiello şi Prix Médicis Etranger.

Cartea va fi tălmăcită îndată în Franţa, Germania, Olanda, Danemarca, Norvegia, Portugalia. În 1993 îi apare al doilea roman, „Oceano Mare”, premiat cu premiul Viareggio şi care se va bucura, de asemenea, de un mare succes internaţional. În 1994 publică „Novecento”. Un monolog, povestire care va sta la baza unei piese de teatru şi a unui film regizat de Giuseppe Tornatore. Urmează, în 1996, romanul Seta (Mătase), în 1999 City şi, mai recent, Senza sangue (Fără sânge, 2002). La noi în ţară, până în prezent, au fost traduse următoarele opere baricchiene: Novecento. Un monolog de Mihaela Şchiopu (Bucureşti, Humanitas, 2002), Ocean Mare şi Mătase de Adrian Popescu (Iaşi, Polirom, 2003) şi Alessandro Maricco, Fără sânge, traducere Adrian Popescu (Iaşi, Polirom, 2004). Într-unul din interviurile sale, Baricco afirmă următoarele: „Gândindu-ne bine, deasupra limitei apasă infinitul. Presiunea trebuie să fie enormă: limita este ultima graniţă a formei finite şi îşi împlineşte funcţia în tăcere şi cu transparenţă.

Un scriitor trebuie să facă astfel, încât să piardă inocenţa cuvintelor şi să recunoască neputinţa împlinirii. Orice limită frânează oportunităţile şi povestirea este, uneori, singura poartă posibilă”41.

Dacă este adevărat că „deasupra limitei apasă infinitul” atunci chiar aici, la frontiera dintre mărginire-nemărginire, se află, probabil, romanele lui Baricco şi tot aici presiunea care le destramă, întărind imposibilitatea împlinirii.

Scrierile lui se află, totodată, la graniţa dintre naraţiune şi filosofie, dintre povestire şi teadintre care amintim: Filippo La Porta, La nuova narrativa italiana, Torino, Bollati Boringhieri, 1999; E. Bellavia, La lingua di Alessandro Baricco, în „Otto/Novembre”, nr. 1, genaio-april 2001, pp. 135-158; Claudio Pezzin, Alessandro Baricco, Verona, Cierre Edizioni, 2001; Claudio Bracci, La utopie del narrare, Castelvecchio, 2002; Alessandro Scarsella, Alessandro Baricco, Fiesole (Fi), Cadmo, 2003.

41 Cf. Marco Drago, Intervista a Alessandro Baricco, în „Il Maltese”, febbraio, 1994.

10-Martie 2012 - nr. 7

tru, pentru că – aşa cum a subliniat critica italiană – „te afli în faţa unei concepţii despre viaţă şi cuvânt care cheamă dimensiunea teatrală înţeleasă ca împlinire punctuală a trăirii individuale cu viaţa cuvintelor”42.

De fapt, la temelia creaţiei baricchiene se află pregătirea lui filosofică, având ca modele pe Nietzsche şi Heidegger, şi operele scriitorilor preferaţi, Céline, Kafka, Calvino. Aşa ne explicăm de ce personajele sale, înclinate a-şi duce existenţa „dincolo de bine şi de rău, vizează dimensiunea supraomului. Ele par să aleagă, mai curând, calea ce presupune violarea constantă a canoanelor contingentului, conducând la depăşirea limitei.

Spre a exemplifica opinia potrivit căreia există o legătură puternică între naraţiunea lui Baricco şi construirea, pe baza confruntării problematicii limitei, a personajelor şi a spaţiilor/ locurilor în care acestea se mişcă, ne vom opri la romanul Novecento.

Acţiunea acestei scurte povestiri se concentrează asupra întâmplărilor lui Danny Boodman T.D. Lemon Novecento, părăsit de părinţi, abia născut, pe pianul de pe nava „Virginian” şi găsit de marinarul Danny Boodman de la care şi-a luat, de altfel, numele. Pe bordul navei, Novecento cântă la pian, petrecându-şi, practic, toată viaţa pe ocean.

Evenimentul cel mai important este acela al „duelului” pianistic cu maestrul jazz-ului, Jelly Roll Morton, pe care Novecento îl învinge. Tentaţia de a pune piciorul pe pământ şi a părăsi nava este, la un moment dat, pe punctul de a se materializa, dar, în cele din urmă, eroul renunţă. La încheierea celui de al II-lea război mondial, când nava „Virginian”, dezarmată, este hărăzită distrugerii cu dinamită, el decide să rămână la bord, urmându-i soarta. Sub titlul cărţii stă scris „Un monolog”. Într-adevăr este vorba de o povestireevocare al cărei eu-narator, trompetistul de jazz

42

Claudio Pezzin, op.cit., p. 7.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Tim Tooney, a fost „prietenul cel mai bun” al lui Novecento. Tim Tooney povesteşte/recită, adresându-se publicului format din pasagerii navei, ca şi cum s-ar afla pe o scenă. Desigur, o scenă ambulantă, care se leagănă odată cu valurile mării. Oceanul/marea, în opera lui Baricco, este o metaforă plurivalentă: forţă izbăvitoare, glas al sacralităţii, posibilitate de împlinire a destinelor omeneşti, singurătate, nemărginire, fluxul existenţial. Dacă în Ocean Mare ea a reprezentat tragismul/riscul existenţial, depăşit treptat şi în moduri diferite de personajele cărţii, în Novecento protagonistul acceptă acest risc până într-acolo, încât se hotărăşte să-şi petreacă toată viaţa pe mare. „Pluta” din Ocean Mare fusese scena unei tragedii destinate anihilării. Pe acea scenă, punctul culminant l-a constituit duelul sângeros dintre doi supravieţuitori, pentru a scăpa de naufragiu şi a ajunge pe pământ.

Dimpotrivă, în Novecento, nava „Virginian”, scenă şi ea a unei reprezentaţii teatrale, cum am mai spus, are în centrul atenţiei pe „cel mai mare pianist care a cântat vreodată pe ocean”, hotărât să nu scoboare niciodată pe uscat, duelându-se, la rândul său, nu de frica naufragiului/a instinctului de conservare, ci din dorinţa unei întreceri ludico-muzicale. El îşi adaptează propria muzică la melodia haotică a mării, se joacă cu marea, pare să danseze cu însăşi viaţa. Prin urmare, dacă în Ocean Mare angoasa existenţială era reprezentată de mare, în Novecento ea este reprezentată de pământ. Alegerea eroului de a pieri odată cu nava corespunde conştiinţei potrivit căreia un supraom trebuie oricând să accepte riscul anihilării.

Din punct de vedere al formei este o operă între naraţiune şi teatru. Autorul însuşi, într-o scurtă prefaţă, afirmă: „Mi se pare mai degrabă un text care oscilează între o adevărată montare scenică şi o poveste de citit cu glas tare”43. Dacă privim lucrurile ca atare, am putea considera Nove-

10-Martie 2012 - nr. 7

cento o metaforă a dimensiunii teatrale a vieţii. În

sensul acesta, nava „Virginian” ar fi o alegorie a însăşi ideii de teatru, un spaţiu mărginit aflat în mijlocul ordinii, sau mai bine zis al pseudoordinii vieţii cotidiene, iar protagonistul Novecento ar constitui metafora actorului ca manifestare neconvenţională, ca refuz al ordinii, ca păstrător şi păzitor al focului sacru teatral. Cu alte cuvinte, nava, ca alegorie a teatrului şi teatralităţii, ca respingere a canoanelor, reprezintă o tentativă de a crea şi de a menţine o ruptură cu realitatea, cu contingentul, pentru a lăsa loc altor reguli, perfect geometrice, de muzică şi dans, ce aparţin imaginaţiei. În interiorul navei „Virginian” există, din cele arătate, două modalităţi de depăşire a limitei/ mărginirii: aderarea la dionisiac/ludic şi lipsa totală de comunicare dintre fiinţă şi realitate. Scena emblematică în care Novecento încearcă să coboare de pe navă are o funcţie centrală în text: „După treizeci şi doi de ani trăiţi pe mare, va coborî pe pământ, pentru a vedea marea (…). La treapta a treia s-a oprit brusc. (…) El stătea acolo, nemişcat, cu un picior pe treapta a doua şi altul pe a treia. A rămas aşa un timp nesfârşit. Privea înaintea lui parcă ar fi căutat ceva. (…) Când ne-am ridicat ochii din nou pe scăriţă, l-am văzut pe Novecento, cu paltonul său din păr de cămilă, cum urca iarăşi treptele alea două, cu spatele la lume şi un surâs bizar pe faţă. Doi paşi şi a dispărut în interiorul vaporului”44. Este tentativa de a risca intrarea în canonul existenţial, ca unică posibilitate de a putea avea o noţiune exactă, contextualizată, a contingentului. Faptul ar fi creat o armonie între fiinţă şi existenţialitate, ar fi realizat o legătură între ele, cel puţin la nivelul vizualului. În cele din urmă însă Novecento renunţă să pună piciorul pe uscat, astfel încât ruptura dintre erou/fiinţă şi contingent este destinată să rămână absolută şi irecuperabilă.

Protagonistul nu vrea să intre în contact cu drama

43

Alessandro Baricco, Novecento, traducere din italiană de Michaela Schiopu, Bucureşti, Humanitas, p. 5, ediţie folosită pentru toate celelalte citate.

44

Ibidem, p. 61.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE existenţială din cauza unei nelinişti puternice. El preferă să rămână şi pe mai departe în spaţiul, controlabil şi perfect în imperfecţiunea sa, al imaginaţiei.

Nava „Virginian” este locul pur al desprinderii de terestru şi de limită. Este un spaţiu „fără bucătării”, ceea ce vrea să însemne depărtarea de orice trebuinţă şi legătură cu cotidianitatea. Este o scenă pentru o reprezentaţie teatrală a absurdului, a nebuniei, văzută ca unică posibilitate de salvare în faţa fatalităţii vieţii. Semnificativ, în această direcţie, rămâne discursul eului narator, care trece în revistă personajele absurde ale navei: de la căpitanul Smith, „un claustrofob renumit care stă într-o şalupă de salvare”, la un timonier orb şi un telegrafist bâlbâit şi până la „ilustrul inginer Camilleri, anorexic de faimă mondială”, proiectantul acestui vapor, lipsită de bucătării”45.

Din amintitele două modalităţi de depăşire a limitei, cea dionisiaco-muzicală este dominantă.

Novecento este pianist şi totul gravitează în jurul noţiunii de muzică ca echivalentă a geometriei, a perfecţiunii, a infinitului. Iată, spre susţinerea celor menţionate, următorul fragment: „Cântam de câte trei, patru ori pe zi. (…) Cântam fiindcă Oceanul era mare, înfricoşător, cântam pentru ca oamenii să nu simtă cum trece timpul, şi să uite unde se aflau şi cine erau. Cântam pentru a-i face să danseze, fiindcă atunci când dansezi nu poţi muri, şi te simţi asemeni lui Dumnezeu. Şi cântam ragtime, fiindcă e muzica pe care dansează Dumnezeu, când nu-l vede nimeni”46. Scena în care protagonistul (împreună cu trompetistul) scoate piedicile pianului în timpul unei furtuni dezlănţuite pe mare este, de asemeni, relevantă: „şi Novecento cânta, nu se oprea niciun moment, şi era limpede, nu cânta pur şi simplu, el conducea pianul acela, înţelegeţi?, cu clapele, cu notele, nu ştiu, el îl conducea unde voia, e de necrezut dar aşa era. Şi în timp ce ne învâr-

10-Martie 2012 - nr. 7

team printre mese, atingând fotolii şi lampadare, eu am înţeles atunci că tot ce făceam, ce făceam cu adevărat, era să dansăm cu Oceanul, noi şi el, dansatori nebuni, şi perfecţi, strânşi într-un vals tulburător, pe auriul parquet al nopţii”47. Asistăm, astfel, la un spectacol în care muzica fuzionează cu haosul oceanic. Totuşi, punctul culminant al dionisiacului muzical va fi atins de „duelul” pianistic dintre Novecento şi Jelly Roll Morton, „inventatorul jazz-ului”, care, aflând de legenda pianistului de pe mare, se îmbarcă pe „Virginian” în vara lui 1931, sfârşind prin a fi învins şi a debarca la Southampton. Motivul duelului, cu revenire obsedantă în opera lui Baricco, se pretează, în cazul lui Novecento, la mai multe interpretări: de la lupta dintre artistul pur/perfect şi cel impur/„de bordel”, scufundat în mizeria vieţii cotidiene, incapabil să aspire la fiinţa superioară/supraom, la antiteza dintre copilul cu imaginaţie şi artistul cabotin, şi până la alegoria scindării interioare a eului însuşi între conştiinţa finitului şi idealul infinitului şi al autodepăşirii. Un acut critic al operei baricchiene, Claudio Pezzin, consideră acest duel pianistic „o confruntare care oscilează constant între conştiinţa tragică a abisului iremediabil şi tensiunea ludică care caută mereu să depăşească graniţa dintre neliniştea supravieţuirii şi dorinţa de a arunca o privire dincolo de ceea ce este vizibil”48.

Pianistul Novecento este, cum am mai spus, figura care domină total scena textuală. El poate fi văzut/citit şi ca o alegorie a scriitorului, a inventatorului de istorii, a creatorului de mituri prin excelenţă. Într-adevăr, el spune la un moment dat: „Nu eşti terminat cu adevărat câtă vreme ai o poveste a ta interesantă, şi pe cineva căruia să i-o spui”49. În cazul acestui micro-roman, naratorul se identifică cu obiectul povestirii: „El avea o poveste interesantă. El era povestea sa interesantă” spune Tim, eul-narator. Stând pe navă, Novecento află de 47

45

Ibidem, p. 14-15.

46 Ibidem, p. 12.

Ibidem, p. 34.

Claudio Pezzin, op.cit., p. 66.

49 A. Baricco, op.cit., p. 17.

48

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 68

10-Martie 2012 - nr. 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la pasageri cum este lumea exterioară. Iată ce ne spune povestitorul: „Lumea, de fapt, nu o văzuse niciodată. Dar de douăzeci şi şapte de ani lumea se perinda pe vaporul acela: şi la douăzeci şi şapte de ani el, pe vaporul acela, o spiona. Şi îi fura sufletul50. Era genial în treaba asta, nimic de spus. Ştia să asculte. Şi ştia să citească. Nu cărţile, alea sunt bune toate, ştia să citească oamenii. Semnele pe care le duceau cu ei, locuri, zgomote, mirosuri, ţara lor, povestea lor… Totul era scris, pe ei. El citea, şi cu grijă nespusă, cataloga, sistematiza, ordona”51. În fine, Novecento, ca etern copil, ar putea avea şi conotaţia întoarcerii la origini, la amnios52.

Alessandro Scarsella, altminteri, a relevat alegoria oceanului ca pântec matern/ca lichidul amniotic, cu funcţia de spaţiu protector, din care copilul Novecento se împotriveşte să iasă, de teama contactului cu necesitatea. Prin toate aceste conotaţii, monologul teatral Novecento poate fi considerat o povestire absolut modernă. În lumina celor menţionate, acest microroman, ca toate celelalte opere ale lui Baricco, se identifică cu o paradoxală scenă a tragismului existenţial. Finalul, prin distrugerea navei şi moartea eroului, înseamnă tocmai refuzul absolut al fiinţei de a accepta contingentul, aspiraţia sa rămânând atingerea dimensiunii care „Este geometrie. Perfecţiune”.

Elena Cărcăleanu

Eugen Cojocaru NOLAND’SMAN SAU L’AMOUR INTERDIT Quand l’idée est morte L’amour est passé Quand les idées sont passées Les amour sont morts.

M-am născut Scăldându-mi inima În trezindul Soarelui Nebănuind Eterna Nuntire Din cuget Sub corola razelor În asfinţire Quand les idées sont mortes Les mots vivent Mai răsunator ca niciodată Les couleures

50

Trebuie să spunem că imaginea scriitorului care „fură” istoriile altora se întâlneşte şi la alţi autori, ca de exemplu, la Tabuchi.

51 A. Baricco, op.cit., p. 39.

52 Pentru perioada amniotică a fiinţei vezi Simon Magul, Apophasis megale: „Într-adevăr, copilul plăsmuit în paradis nu pune gura pe nici un fel de hrană şi nici nu respiră pe nări, căci, aflându-se în elementul lichid, ar muri pe dată dacă ar respira”, apud Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Bucuresti, Nemira, 1995, p. 200.

Les sons Vivent pléthoriques Le monde Vit À-rebours L’homme S’est retiré Dans le Néant Unde

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Infinitul Mai pulsează Am vrut Nuanţă Uitând Că toate Pot Trei Chiar Unul Omul Sărmanul animal Bolnav De Libertate Şi Pendulând mereu Dintr-o ExagerareN alta Dintr-o NelimitareN alta Dintr-o NestăpânireN alta Uitând Locul Geometric Al limitei CE Ne poate ilimita Suntem Corpusculi de Lumină Şi Undă În Acelaşi Timp Traversăm Zona vieţii Mai desfiguraţi Ca niciodată Sau Chiar fără Chipuri Androgini rataţi Am despărţit Paradisul (Parazisul)

10-Martie 2012 - nr. 7

În Idee Şi Iubire Pierzându-l Uitându-le Şi Renegându-le În Cele din urmă În Cel mai strălucitor Şi Mai găunos Secol Mereu prea târziu Aici a fost Paradisul : Prea târziu pentru Îngeri – Oh, Idee!

Prea devreme pentru Oameni – Oh, Iubire!

Eugen Cojocaru – din volumul liric Plimbare pe tăişul gândului, Editura Crigarux, Piatra-Neamţ, 2006

Un poem pentru un boem (cântec ghiurghiuliu pentru prezent şi viitor) Fericiri impare slute Adie un adio Caii Au Oglinzi retrovizoare Femeile reavene Aşteaptă În şoaptă...

Utopii şi agonii Hâtrii satiri Nutrii şi nuri

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Frumuseţea Ideea Atârnă-n ţurţuri Lumea stă-n ţăţâni la pielea goală Lumina Cea Mai tare E Laserul...

O, oamenii Au devenit cu dare de mână adică au rămas ciungi Peste tot Dame de pică masculi fără Frică...

Salto morale Deparaşutare Luna pârâie de frică deşi e o tipă atât de aţâţătoare: Ne-a pus mamelele

10-Martie 2012 - nr. 7

pe ochi şi n-avem voie să ieşim din curte...

Toată lumea merge pe blat Soarele E Beat Puritatea puroaielor: Arătări cu muşchii – Spirite în curul veacului Sufletul o uşchi Din Miezul leacului Flatulenţi cronicari se anunţă Făloşi la hora omletelor: Bătutul oălelor!

Trăiască Sex-Apelul!

A Nouă B elită „Vă vrea binele...”

De Vă rămâne Doar răul.

Trans-aminazele Se unesc Cu...

-vestiţii majorităţii absolut anonime luna

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE surâde din nou cu gura ştirbă îşi pune atropină beladonă şi ne face ochi dulci amarului amorului nostru de valerieni Totală EClipsă de fire – Universul are chelie... argonauţi ultra-moderni ne jupoaie pe noi de noi de tot aurul... scheletelor noastre fantomatice pâlpâie modest în Întunericul Cosmic din Inimi O, lume Soro, lume – Lasă-mă să-ţi fiu Izbovnic

10-Martie 2012 - nr. 7

Ibovnico!

Iobag ...

La tine!

Că mi s-a sculat inima şi voi să te bezmeticesc...

Din „Plimbare pe tăişul gândului” – vol. 2, Editura Crigarux, P.-Neamț, 2011

Conferinţă de presă – Eugen Cojocaru

Poster realizat de Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE C E R (C) U R I L E

I U B I R I I Autor: Eugen Cojocaru

Fragmente prelucrate din romanul Big Bangs Back Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2006.

- Hai să vedem dacă-i deschis la Chios. E frig şi o văd tremurând puţin. Îi iau mâna şi o simt îngheţată… Vino lângă mine, îi spun instinctiv, înconjurând-o după talie. Ea mă cuprinde, atunci, la fel cu mâna stângă, pe care o iau strâns cu cealaltă.

Eu sunt mai călit şi alaindelon-ul meu de blană e mai călduros decât hăinuţa ei de lână. Mâinile mele sunt fierbinţi şi văd că-i fac bine. Are palmele şi degetele fine, înguste, lungi şi nervoase ca de pianist.

Prin pulovărul gros de lână îi simt talia de viespe şi trupul siluetă… Merge mlădioasă ca o felină, dar una sălbatică! E cu vreo zece cm. mai înaltă decât Diana, dar tot îmi ajunge doar până la bărbie.

- Mă simt atât de bine, îmi mărturiseşte deodată, strângându-mi mâinile cu o forţă pe care nu i-aş fi bănuit-o. Se lipeşte mai tare de mine…

Ajungem la lac şi ne întâmpină intima imagine feerică: lampioanele de Sărbătorile Crăciunului în jur, ghirlandele şi… parcă la comandă o lună plină, nu mult deasupra colţului din stânga al construcţiei mari şi armonioase, în stil neoclasic, de pe insulă.

Totul se reflectă ca într-o oglindă în apa neagră,

10-Martie 2012 - nr. 7

irizând o mulţime de efecte de lumină în toate culorile: roşu, galben, alb…

- Ce frumos e! exclamă ea, oprindu-se. Nu am fost niciodată noaptea aici.

– Să vii vara, când e cald şi să petreci aici până dimineaţa !

– Vom veni !, spune ea cu siguranţă în glas.

Oare aşa va fi ?! Nu m-am gândit la viitor…

Vara e atât de departe !

- Da. Vom veni…, răspund şi eu întrucâtva convins, dorindu-mi să fie mai mult cu această fată atât de sensibilă şi fină, frumoasă şi mândră, cu mult temperament şi, în acelaşi timp paradoxal, destul de reţinută… Urcăm micul pod şi constatăm cu bucurie că restaurantul e deschis, iar prin ferestrele foarte mari de la parter, acoperite cu perdele groase alb-crem, vedem multă lume. E unşpe făr-un sfert.

- Perfect, exclam. Să intrăm…

Surâde parcă fericită… Găsim şi o masă liberă numai pentru noi – singura! – şi ne aşezăm.

Vreau să o ajut să dezbrace haina şi-mi mulţumeşte surprinsă: Ce cavaler plăcut eşti ! Dar vreau s-o mai păstrez până mă-ncălzesc puţin. Ziua, când nu-i aşa frig, e foarte bună, nu mi-e rece de loc. Dar seara, noaptea… Din octombrie nu am mai ieşit aşa târziu.

Mi l-a făcut mama din mohair gros, de calitate…

- Cum, mama ta ? Aşa frumos şi modern !

– Da’ ce credeai! Ţi-am spus că-s amândoi profesori şi ea e foarte tânără. M-a avut repede.

S-au iubit şi, când s-au căsătorit, ea n-avea nici 20 de ani… La nouă luni am venit eu – acum în august a împlinit 40 şi arată ca o soră mai mare de-a mea.

Tata e prof de mate, ea învăţătoare.

– Ca şi maică-mea.

– Semănăm bine.

– Noi nu. Nici la fire.

Vine chelnerul, deja, să ia comanda: Bună seara ! Ce doriţi, vă rog ?

– Aveţi Martini ?, mă interesez eu.

– Roşu sau alb?

– Dana, vrei un Martini?

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Da. Îmi place. Unul roşu.

– Şi eu tot roşu. De 100 ml.

Pleacă să le aducă.

– Ăsta nu mai poţi spune că mă cunoaşte, laud promptitudinea lui. Dar, am trăit aici şi mizerii, obrăznicii… Îi surprind o îngândurare amară! Iarăşi amintirile revoluţiei… Poate îi trece. O las discret cu gândurile ei şi-i studiez, ca de obicei, pe cei din jur: toate vârstele, mulţi obişnuiţi ai localului dar şi ocazionali – lumea vrea să se distreze, să guste noua viaţă şi libertatea.

- Eu am fost atât de ocupat cu evenimentele revoluţiei, pot spune că am stat ca şi închis în Comitetul Judeţean de câteva zile… Acum îmi dau seama. Aşa te poţi rupe total de viaţa adevărată de afară… Localul interior are o cu totul altă clientelă decât grădina de vară din spate, locul preferat al tinerilor – elevi şi studenţi. Totul chiar pe malul lacului, preţuri moderate. Are şi o arenă mare de dans, dar nu aveau muzică aşa bună ca la Pavilion, mai mult formaţii autohtone „clasice.”… Clujul aparţine, în realitate, lor! Avem toate facultăţile posibile, foarte apreciate şi pe plan internaţional: peste 40.000 de studenţi ! Atmosfera oraşului e de aşa natură, de aceea e atât de iubit de multă lume, autohtoni şi străini. S-a terminat şi cu ei în aceeaşi perioadă de „glaciaţie”…

Efortul meu de a-i distrage atenţia rămâne fără efect: mă ascultă, însă expresia feţei nu s-a schimbat.

- Ce este ? Iar amintiri neplăcute ?

- Da. - Nu ne cunoaştem de mult, dar în mine poţi avea încredere. Te pot ajuta mult, am destulă experienţă.

- Ştiu. Simt că în tine aş întâlni un vechi prieten… Parcă ne cunoaştem de multă vreme. Şi eu trăiesc intens şi în acelaşi timp natural, lejer atât de plăcut fiecare moment cu ea : Este reciproc, Dana !, o încredinţez. Ce-i ?

- Nu ştiu cum să încep…

10-Martie 2012 - nr. 7

- Cel mai simplu: cu începutul, ca întotdeauna.

Rămâne îngândurată poate… 30-40 de secunde.

- Să nu crezi că are legătură cu tine inhibiţia, reţinerea mea! Nu. E în cu cele trăite şi suferite de mine până în primăvară… (Deci, nu e cu moartea prietenului. A amintit ea o dată de nişte mari suferinţe… Nu am prea crezut-o – ce poate fi!) A durat aproape doi ani! Nu am vorbit cu nimeni, nici cu vreo prietenă, nici cu părinţii…

- Dar cu prietenul din ultimul timp ?

- Doar câteva aluzii… Cred că lui nu i-aş fi putut spune aceste lucruri groaznice. Cu mama da, nu aveam secrete niciodată înainte, dar după cele întâmplate nu mai era posibil… Acum doi ani, când am terminat liceul, am întâlnit un băiat mai în vârstă ca mine, avea 25 de ani şi m-am îndrăgostit de el. Nu am mai dat la facultate, ai mei s-au supărat rău de tot, aşa că am plecat să locuiesc cu el în ciuda alor mei, care s-au opus vehement. Au zis cel puţin să fac întâi o facultate, să am o bază…

Ce ştiam eu pe atunci! Aveau dreptate. Şi acum suntem certaţi… Dar, cel puţin mă ajută financiar de când sunt la Ştiinţe Economice. Îşi frământă mâinile frumoase, obrajii i s-au rumenit de căldură. Până acum a fixat şerveţelul de pe masă, din faţa ei, dar, deodată, mă priveşte în ochi şi o simt mai sigură, mai încrezătoare.

- Tu mă înţelegi! El lucra… mai e şi acum, nu vrea să plece de acolo, îi merge bine, are de toate. E barman la o staţiune montană cunoscută din Bihor.

Vin mulţi de la Partid, Miliţie, Securitate, ştii cum e… Îţi dai seama că sunt aprovizionaţi cu de toate: cărnuri, salamuri, unt, iarna legume şi fructe, toate băuturile alcoolice, Coca Cola din belşug, ţigări străine… Nu-şi închipuie populaţia ce se găseşte la ei! Are relaţii tari până la Primul Secretar de Partid pe Judeţ…

- Acum s-a terminat cu el !

– Acolo am stat imediat după terminarea bacului… Până în februarie anul ăsta. (tace câteva momente) La început a fost bine, mă iubea şi el…

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mai tărziu mi-am dat seama că, de fapt, se prefăcuse…

Vine chelnerul cu două martini-uri la cuburi de gheaţă, feliuţă de lămâie, glazură pe margini: La mulţi ani!, ne spune amabil şi se retrage discret. Ca în vremurile bune… Deci, se poate şi civilizat.

Dana continuă: Deci, s-a prefăcut. Mă plăcea, cred, mult şi-atât. E inteligent, citit, vorbeam despre toate lucrurile… Şi el a fost la Facultate, la Poli, dar s-a lăsat pentru serviciul ăsta comod, unde lucrase într-o vacanţă. Relaţii, bani mulţi, mâncare, băutură, ţigări scumpe pe gratis… A mers bine vreun an, până mi-am dat seama că el nu ţine la mine aşa cum am crezut. Când mai plecam la părinţi sau prieteni, am aflat cu timpul că are şi alte tipe…

La început a negat, l-am crezut, dar, o dată, am venit înapoi mai repede cu trei zile – mi-era dor de el!

A fost o greşeală…

- Din contră. Ai avut noroc: aşa te-ai eliberat !

– Ai dreptate. Asta a fost prin septembrie, anul trecut. Stătea o tipă la noi… El a zis că n-avea unde să doarmă, n-a fost nimic între ei. Atunci am devenit mai atentă… El mi-a spus c-a greşit, nu se va mai întâmpla. Dar, curând, mi-am dat seama că nu mă iubeşte, nu mă iubise niciodată! Ce proastă am fost… Am înţeles că s-a folosit doar de mine, de naivitatea şi dragostea mea !

El era cel care răspundea de toată cabana şi trebuia să rămână permanent acolo. Avea un apartament, dar era mai mult singur, cu excepţia sfârşiturilor de săptămână, verile şi iernile, în sezon.

M-a găsit pe mine, fraieră, să stau cu el să nu se plictisească !

Se opreşte din nou şi ne dăm seama că nu ne-am atins de băutură.

Iau paharul şi ciocnim: Pentru tine şi pentru mai bine, Dana !

- Mult noroc şi ţie! Îţi mulţumesc, e mult mai bine acum. Vreau să spun şi faţă de cum eram până nu de mult…

Am fugit, de fapt, că n-a vrut să mă lase de loc !

Toate hainele mi-au rămas la el, cu valize cu tot,

10-Martie 2012 - nr. 7

acte… Puţin îmi pasă: am scăpat, asta e principalul!

Toamna şi iarna până am reuşit să fug au fost un calvar !

– Cum se poate una ca asta în societatea noastră strictă în ce priveşte „abaterile de la morală“ ! Ştiu mulţi care au plătit cu funcţia, numai pentru că au îndrăznit să divorţeze !

Am aflat eu câte porcării fac ei fără să se ştie !

Totul e de ochii lumii…

- Deci, a devenit agresiv când a văzut că încep să înţeleg lucrurile. M-a lovit de câteva ori… Nu tare, dar totuşi. N-am mai vrut să mă culc cu el, i-am spus că plec, dar nu m-a lăsat: mi-a încuiat pur şi simplu lucrurile cu buletinul, diploma de bac, tot!

Eram disperată, nu ştiam ce să mă fac…

Singură acolo, fără prieteni, fără cineva cu care să mă sfătuiesc, care să ştie de situaţia mea ! El a început să bea din ce în ce mai mult, oricum şi înainte era bun la asta. În februarie i-a venit un prieten bun, fost coleg de la facultate ce termina în anul ăla, pentru o săptămână şi când au fost o dată făcuţi bine amândoi, mi-a zis… (îi e foarte jenă) mi-a zis… să mă culc cu el… cu amândoi ! Îţi dai seama. Şi ăla a vrut! Clar că n-am fost de acord, le-am spus că sunt beţi, nu ştiu ce spun şi nu mai discut cu ei. Am plecat imediat, zicând că mă duc la WC, dar m-am încuiat în dormitor. Credeam că mă vor lăsa în pace… Da’ de unde: au încercat să intre, au forţat şi…

- Mai doriţi un Martini sau altceva ? Nu l-am observat venind şi nici că am băut repede tot, fără să ne dăm seama. În mod normal îmi trebuie şi o oră…

- Desigur, încă un rând. Pleacă.

Dana aşteaptă câteva momente să reînceapă, ruptă brusc din acea lume trecută…

- Am avut mare noroc că erau nişte uşi masive de lemn, că altfel… Ce frică mi-a fost atunci, Doamne !

Singură acolo, în vârful munţilor, cu doi bărbaţi nebuni şi beţi… Atunci am hotărât să plec, orice sar întâmpla, şi fără acte, şi fără valize, şi fără

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE haine… Numai să scap! Însă, închisă în cameră nu aveam nicio scăpare, cândva trebuia să ies… Nu vedeam nici o şansă! Nu eram în sezon, era o zi de miercuri, deci dacă ar fi venit cineva la sfârşit de sătămână, mai erau trei zile până atunci şi... nici nu era sigur !

- Cum de-ai putut cădea în mrejele unui asemenea tip ?! Eşti inteligentă, fină, cu gust…

- A fost primul meu prieten. Nu am mai avut altul înainte. Adică, am mai avut, însă nu a fost nimic corporal. Eram tânără de tot, 18 ani! Credeam că totul e roz şi frumos... M-a orbit cu inteligenţa lui, era mai mare, uns cu toate alifiile, citise cărţi multe, era cult, avea maşină, bani mulţi… Lucruri care impresionează pe mai toate fetele !

M-a atras puţin şi acea viaţă fără griji, cât mai departe de lumea aia murdară, pervertită şi mincinoasă a comuniştilor… Ce speranţe aveam noi cu nebunul ăla de Ceauşescu ? Nici una ! Încet-încet mi-am dat seama că, în realitate, era departe de omul pe care-l crezusem: interesat, cinic, lacom de bani şi relaţii, egoist… A doua zi a fost şi mai rău. Credeam că s-au calmat, că şi-au revenit din beţie ori chiar au uitat… Nu! Erau nervoşi că le-am încuiat uşa, că i-am păcălit! Cum îndrăznesc eu, asta e casa lui ! Nici o remuşcare pentru ce-au făcut - e doar un caz grav de închisoare! Dimpotrivă: au sărit să mă violeze pe loc… Şi erau treji ! A fost groaznic… (Mi se strânge inima!

Ce tragedii sunt, uneori, chiar lângă noi şi nu vedem nimic, nu ştim nimic…) Am fugit, m-au prins. Am lovit cu toată puterea mea şi am destulă când e cazul! Ce să fac eu împotriva lor… (Groaznic, îmi spun. Mai îngrozitor să trăieşti aşa ceva şi să nu poţi vorbi cu nimeni, să ţii totul în tine, să te macini psihic) Am făcut întotdeauna mult sport, par eu fragilă, dar m-am apărat ca o sălbatică, încât, nu ştiu cum i-am făcut să renunţe, deocamdată… Erau, poate, prea obosiţi şi mahmuri după noaptea nedormită şi de-atâta băutură. Au plecat înjurându-mă, zicând că revin, numai să manânce ceva şi să se odihnească… Precis, să-şi îngrijească şi rănile. Tot

10-Martie 2012 - nr. 7

nu scapi!, mi-au strigat cu ură. Ştiam că atunci când vor reveni, nu voi mai fi în stare să le opun rezistenţă. Unde să plec ? Eram la 10 km. de primul sat !

Munţi, păduri, pustiu în jur, totul înzăpezit până la genunchi, inclusiv drumul îngust şi minus 15 grade !

Era pe 20 februarie, la ora 11.20. Ştiu exact cu ce bucurie am sărit în sus când am auzit un claxonat afară ! Veniseră două maşini de la partid şi miliţie…

M-am gândit în primul moment să le spun, dar m-ar fi aranjat, cu siguranţă, tot pe mine, doar se cunoşteau prea bine ca să-i fi făcut ceva ! Şi taică-su e ceva secretar de partid la Oradea. Mă ştiau ca prietena lui, de aceea, când au vrut să plece după vreo patru ore – au mâncat de prânz, au băut bine – m-am îmbrăcat şi i-am rugat să mă ia şi pe mine până la Oradea. Acum am aflat la telefon că tatăl meu e grav bolnav în spital şi trebuie să mă duc urgent să-l văd. I-am surprins cu această hotărâre pe cei doi, cărora am observat că le era, oricum, frică să nu-i denunţ şi n-au îndrăznit să mă oprească sau să zică ceva. La valize şi acte nu aveam acces din noiembrie, dar nici n-am avut curajul să le cer, aşa că le-am lăsat acolo…

Se opreşte, răsuflând uşurată, şi ciocnim din nou, fără să mai spunem un cuvânt, privindu-ne doar lung în ochi… mototoleşte nervos un şerveţel făcut aproape ferfeniţă. Îi cuprind mâna strângând-o ferm pentru a o linişti. Îmi surâde şi mă priveşte parcă de undeva din colţurile cele mai intime ale inimii ! Începe să mă mângâie…

Nu ştiu cât a durat, poate un minut-două sau foarte puţin? Rareori trăieşti asemenea momente astrale, uşoare ca fulgul, ce absorb totul în jur: timp, spaţiu, persoane, zgomote, sentimente, amintiri… devenind, paradoxal, şi grele stele neutronice de fericire şi stare androgină ! Iubirea însăşi e un paradox: în acelaşi timp conţine timp, spaţiu şi nu, încorporează tot: amintiri, experienţe, dar nu are nici o memorie, mai ales în cunoscutele implozii de beatitudine…

Cum de mă gândesc la toate astea ? Nu e nimic între noi! Alaltăieri o iubeam din nou pe Diana !

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dana-Diana… Îmi mângâie mâna şi eu mă trezesc cum stânga mea pătrunde sub pulovăr, savurând încheietura fină, mă aplec să-i caut braţul zvelt, dar musculos… Are dreptate. Îi cuprind umărul drept, plimbându-mi degetele magnetizate de corpul ei elastic, ca al unei feline de rasă. Îmi dau seama că feţele noastre aproape se ating… Ne uităm direct în miezul ochilor şi mi s-a părut că văd un colţ al sufletului ei în oglinda adâncă a ochilor negri migdalaţi! Buzele îi tremură infim şi s-au deschis puţin aşteptând… Sărutul – o rană făcută singurătăţii… Mă aplec să străbat ultimii milimetri…

- Mă scuzaţi că deranjez. Am tot aşteptat un moment potrivit să vă pot spune… (Mă simt foarte jenat, ea e roşie!) Îmi pare rău, dar barmanul închide şi nu mai pot lua comenzi. Vă pot aduce repede ceva dacă mai doriţi.

Ceasul îmi arată 0.30. S-a dus întreg farmecul…

- Până la cât e deschis acum ?

- La unu închidem.

Privesc în jur şi mai văd o pereche la 45 de ani şi doi tipi cam de 35… Când or fi plecat toţi ?

- Mai doreşti ceva, Dana ?

- Nu, mulţmesc. E, deja, târziu, şi mâine lucrez.

Sunt în vacanţă şi trebuie să fac rost de bani…

- Atunci plata, vă rog.

- Imediat.

Ai fost, desigur, trezit dintr-un vis frumos de ceasul nemilos în câte o dimineaţă ! Aşa ne simţim noi… E plăcut în continuare, dar vraja ce adiase o vreme asupra noastră s-a risipit. Plătesc şi trebuie să insist din nou ca ea să nu-şi achite partea – ce corectă şi mândră este !

După o asemnea seară nu mai putem vorbi mult şi plecăm tăcuţi. O conduc acasă…

***

(va urma )

10-Martie 2012 - nr. 7

Autor: Geta Hamierl

Ancuţa este o fetiţă în clasa a doua şi are doar opt ani, dar până la această vârstă ea a citit deja multe poveşti. Şi ştiţi de ce? Pentru că-i plăceau foarte, dar foarte mult poveştile. Dar ştiţi de la câţi ani Ancuţa citea? Ei bine, de la nici 4 anişori.

Pare incredibil, nu-i aşa? Dar cum a reuşit ea să înveţe să citească, fără ca măcar să cunoască literele, ştiţi? Probabil că nu ştiţi, dar nu-i nimic, veniţi mai aproape de mine şi am să vă spun… mai întâi o să ne întoarcem puţin în timp… Încă de la mai puţin de trei ani, Ancuţa se bucura privind ore în şir pozele din cărţile cu poveşti. Nu obosea niciodată să răsfoiască paginile viu colorate şi nu exista seară în care fetiţa să nu adoarmă fără cartea ei preferată în braţe. În acea perioadă, bunicul, adică tatăl mamei Ancuţei, s-a mutat pentru o vreme la ele. Şi cum mama venea târziu de la serviciu, bunicul s-a hotărât să-i citească fetiţei în fiecare seară poveşti. În felul acesta, Ancuţa adormea liniştită, visând poveştile citite de bunicul ei atât de drag.

Cum alegea bunicul povestea în fiecare seară? Ei bine, Ancuţa privea cu atenţie pozele şi desenele

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE minunat colorate şi le alegea pe acelea care-i făceau sufletul să tresalte.

Numai că, vedeţi voi, dragii mei, bunicuţul nu vedea prea bine, şi, ca să nu piardă şirul cuvintelor, trasa cu degetul arătător rândul ce-l avea de citit. În după-amiezele când stătea singură în casă, micuţa alegea câte o poză colorată dintr-o cărticică, o studia cu atenţie apoi îşi plimba degetuţele în subsolul ei, acolo unde în câteva cuvinte, autorul descria ideea pozei respective. Ea aşa îl vedea pe bunicul citind, trecând degetul peste fiecare cuvânt şi era convinsă, dar convinsă, că va veni o zi în care şi ea va citi la fel de bine ca bunicul, mai ales că într-o seară acesta i-a răspuns la o întrebare nerostită : Fiecare cuvânt, iubita mea, are câte un înger.

Mai mare sau mai mic, mai colorat şi mai luminos în funcţie de ceea ce descrie. Şi dacă eşti foarte, foarte atentă, spuse aproape în şoaptă bunicul, poţi auzi melodia fiecărui cuvânt… Dar ca să înveţi să citeşti în acest fel îţi trebuie mare-mare răbdare şi multă, da, da… multă iubire.

- Iubire pentru ce, bunicule?

- Cum pentru ce? Pentru atenta grijă ce ne-o poartă îngerii fiecăruia şi pentru iubirea dăruită tuturor prin adâncul înţeles al fiecărui cuvânt care adună înaltele înţelesuri ale întregii vieţi. Iubire ca să-i întâmpini cu respect şi în acelaşi timp, ca să le ceri ajutorul. Şi trebuie să o faci cu sufletul deschis...

- Ajutorul? Pentru ce?

- Iubita mea, crezi că sensul fiecărui cuvânt se lasă dezvăluit aşa, oricum, oricui? Fiecare cuvânt este o mare minune şi numai celui care ştie să-l preţuiască cu adevărat, el îşi dezvăluie înţelesul…Cuvintele sunt vii… trăiesc…da, da… ele trăiesc cu adevărat.

- Aşa, ca o floare sau ca un… pisic?

- Cuvintele sunt creaţie Divină şi au puteri nebănuite… şopti cu adânci înţelesuri bunicul.

- Şi îngerii cuvintelor, ei când apar? şi nerăbdarea se simţea în toată fiinţa fetiţei.

10-Martie 2012 - nr. 7

-Atunci când doreşti cu adevărat să înţelegi sensul celor scrise. Atunci când vrei să dăruieşti mai departe ceea ce ai învăţat… să se bucure la fel ca tine şi alţii…

-Dar toată lumea care citeşte îi vede? Aşa ar fi trebuit să se întâmple, rosti cu amărăciune bunicul… Oamenii însă au uitat importanţa cuvintelor.

Au uitat că ele pot vindeca, pot construi, dar pot şi distruge… şopti mai mult pentru sine bunicul.

Din dimineaţa următoare, n-a fost zi în care Ancuţa să nu se joace cu toate cuvintele. Deschidea cartea la o poveste citită nu de mult de bunicu’, îşi plimba degetuţele peste cuvânt, aşteptând cu mare nerăbdare întâlnirea cu îngeraşii.

Noaptea visa cum se întâlnea cu personajele poveştilor, cum ei o luau de mânuţă şi îi prezentau îngeraşul fiecărui cuvânt. Zilele treceau ca o fluturare de aripă. Ancuţa învăţa seară de seară altă poveste, iar bunicul descoperi cu mare bucurie dorinţa fetiţei de a se apropia cât mai mult de cuvinte, şi mulţumea Bunului Dumnezeu pentru minunea de nepoată pe care o are. Dar, într-o dupăamiază, plimbându-şi din nou degetele peste cuvintele unei poveşti, a simţit dintr-o dată înţepături: - Au, strigă uşor speriată Ancuţa. Apoi i se păru că aude o muzică veselă. Închise ochii. Trăi din nou aceeaşi stare. Îşi retrase mânuţa de pe carte şi totul încetă. Întinse apoi din nou, cu oarecare teamă un singur deget şi mângâie cu acesta un rând la întâmplare de pe o pagină oarecare. Şi de data aceasta simţi împunsături şi auzi o muzică dulce… apoi auzi ceva ce semăna cu un lătrat şi un râs de copil.

- Patrocle? se întrebă uluită Ancuţa. Răsfoi fila următoare şi acolo ce văzu: era într-adevăr o poză cu Patrocle şi Lizuca… Strânse cartea cu iubire în braţe şi mulţumi îngeraşilor cuvintelor… şi timpul parcă se oprise primind în zborul său starea aceea de visare, în care îngeri şi copilă erau una…

Din acea zi, Ancuţa se „distra” citind în felul acesta poveşti. Nu reuşea întotdeauna să „descifreze” sensul fiecărui cuvânt, dar toate celelalte

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cuvinte îi dăruiau împreună o stare minunată. Simţea cuvintele vibrând, le vedea culorile diafane, cu fel de fel de luminozităţi imposibil de descris, iar muzica divină pe care o auzea în sufletul ei era o încântare a fiecărei zile. Într-o seară, Ancuţa, stând la masă în bucătărie, cu o carte de poveşti în braţe, îi spuse mamei: -Mamă, cuvintele cântă…

-Cum cântă?, o întrebă mama văzându-şi de treburile ei mai departe.

-Da, mamă… fiecare cuvânt are o melodie a sa…

-ME-LO-DI-E ? silabisi mama.

-Şi culoare…

-CU-LOA-RE? silabisi mama din nou, de data aceasta întorcându-se cu ochii plini de uimire spre Ancuţa.

Respirând adânc, mama întrebă: -Astea le-ai învăţat la grădiniţă?

-Nu mamă, bunicul m-a învăţat, răspunse cu seriozitate fetiţa.

-Cum adică bunicul?, ridică uşor din sprâncene femeia.

-Mama mea, nu te supăra, rosti cu iubire fetiţa…

L-am văzut de mult cum citeşte cu degetul şi cum ciuleşte urechile când rosteşte anumite cuvinte pe care le citeşte…

-Citeşte cu degetul… repetă cu un ton uşor amuzat, mama.

Uite cum face… şi fetiţa deschise cărticica cu poveşti şi-şi plimbă degetul arătător peste un rând…

Mama pufni în râs.

- Iubiţico, bunicul nu citeşte cu degetul. El nu vede bine şi tocmai de aceea, urmăreşte cuvintele cu degetul, ca să nu sară cumva un rând .

-Nu, mamă, insistă fetiţa, el citeşte cu degetul…

-Ancuţa…

-Dar mamă… chiar aşa citeşte…

-Nu înţelegi… Ce te face să crezi asta?

-Am făcut şi eu la fel şi am reuşit să citesc ca el…

10-Martie 2012 - nr. 7

„Vorbeşte ca cineva care ştie exact ce spune”, îşi spuse mama în gând. Îi venea greu să o creadă, dar tonul fetiţei prea fusese ferm. Dintr-o dată, îi veni o idee. Tocmai cumpărase o altă carte cu poveşti, dar fără poze. O aduse şi deschise cartea la întâmplare. O privi amuzată pe fetiţă şi-i spune: - Poftim, citeşte aici, şi arătă cu degetul un pasaj ales la întâmplare.

Ancuţa luă cartea în braţe câteva secunde, apoi se aplecă asupra paginii alese de mamă. O privi în întregime de parcă şi-ar fi dorit să-i soarbă înţelesul, apoi atinse cu degetul arătător, ca o mângâiere plină de iubire - aşa cum făcea şi bunicul primul cuvânt, apoi al doilea şi tot aşa, fără să se grăbească, până termină pasajul ales de mamă. Apoi o luă de la capăt, ca să fie sigură de înţeles, dar de data aceasta mai repede. Închise ochii şi zâmbi: - Mami, de cât timp mi-ai promis un căţeluş …

Mama lua cartea şi citi citatul ales chiar de ea: “Dar cel mai mult se bucura micuţa Irina de puiul de doberman pe care–l primise nu de mult. Bucuria de a dansa cu el …”

Mama îşi privi copila cu uimire : - Şi ce făcea fetiţa din poveste ?

- Cum, nu ai înţeles ce scrie, mamă? Sau te-a uimit faptul că dansa cu un câine? râse de data aceasta fetiţa.

Mama îşi scutură capul de parcă ar fi dorit să-şi aranjeze gândurile.

Dar cum reuşeşti tu să citeşti când nici măcar nu cunoşti literele?

-Dar e foarte simplu, mami. Bunicu’ mi-a spus că fiecare cuvânt are un înger al său. Eu i-am rugat zi de zi pe îngeri să mă ajute să-i înţeleg şi uite, acum îi văd, îi aud pe fiecare în parte. Fetiţa se întristă brusc. Dar sunt şi poveşti, mamă, care-mi dau dureri de cap…. Pentru că au culori urâte şi muzica lor mi se sparge în suflet, dar cele pe care mi le alege bunicul sunt atât de luminoase… iar muzica lor se aseamănă de multe ori cu cea pe care o ascultam înainte să vin la tine…

Mama ridică din sprâncene.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Înainte să vin aici, pe Pământ, din lumea îngerilor, mamă…

Femeia se aşeză pe un colţ de scaun. Se simţea depăşită. Dar fetiţa ei era tot ce iubea mai mult şi voia să o înţeleagă. Era datoria ei… Iar bunicul… pentru mamă el reprezenta cel mai minunat tată din lume… Tot ce a putut mama înţelege atunci, în acel moment, a fost că va trebui să-i selecţioneze cu atenţie poveştile Ancuţei. Acum o pot face, îşi spuse mama în gând, dar când va merge la şcoală, cum va fi?

Fetiţa strânse mâna mamei la pieptul ei micuţ.

-Nu-ţi face griji, mamă, rosteau ochii micuţei, cât timp bunicul este cu noi, totul va fi bine. Iar el nu este singurul care are grijă de noi, mămica mea.

Acum să ne întoarcem în prezent… tot la Ancuţa. Şi să încercăm să o vedem ca pe o fetiţă peste care timpul a curs cu înţeles peste înţeles.

Să o privim cu atenţie şi să acceptăm că fiecare cuvânt îşi are rostul său, îngerul său. Să pătrundem împreună cu ea în miezul cuvintelor… să trăim forţa, energia, bucuria şi împlinirea pe care ni le dăruieşte fiecare... pentru că înconjurate de ele nu suntem niciodată singuri. Şi dacă am înţeles că fiecare cuvânt îşi are puterea lui, să facem în aşa fel încât şi prin cuvintele noastre lumea să fie mai bună, mai frumoasă, mai miloasă, mai răbdătoare... Şi-n timp ai să simţi pe pielea ta cum ele lucrează... Şi tot peste timp, dacă vei ştii să fii stăpânul cuvintelor tale, ai să-i vezi şi pe ei... da, da... pe îngerii cuvintelor...

10-Martie 2012 - nr. 7

ÎN POEZIA ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ c) CONCORDANŢE LINGVISTICE Afinitatea spirituală dintre români şi albanezi, consecinţă a realitătăţilor materiale şi istorice asemănătoare, pare a fi mai convingătoare, completă şi semnificativă în domeniul limbii, tipar esenţial al unei naţiuni. Istoria evoluţiei acestor limbi, istorie ce a parcurs un drum lung, multisecular, ne mărturiseşte un fapt pe cât de surprinzător, pe atât de greu de a fi explicat în mod satisfăcător: o parte a lucrurilor a fost exprimată la fel, sau, mai exact, a fost denumită la fel, în timp ce materializarea prin limbă a raporturilor dintre obiecte sau ale acestora cu realitatea şi omul, prin structuri şi trăsături gramaticale, dacă nu identică, a fost asemănătoare. Pe de altă parte, observăm tendinţe paralele în exprimarea figurată sau metaforizarea unor sintagme şi a unor unităţi lexicale care s-au preschimbat în frazeologie.

Ultimele, la rândul lor ne furnizează date de mare interes cu referire la modul gândirii şi a traiului care sunt apropiate la cele două popoare. Este vorba de un număr relativ mare de elemente şi trăsături comune în română şi albaneză, prezent la toate nivelele limbii - lexic, fonetică, structura gramaticală, formarea cuvintelor, frazeologie etc.

Acest fond comun lingvistic a fost observat şi studiat de o serie de lingvişti, istorici şi savanţi

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE români şi străini, problema ocupând un loc meritoriu în literatura de specialitate încă din secolul trecut. B.P.Haşdeu insistă asupra trăsăturilor fonetice şi gramaticale comune românei şi albanezei.

Caracteristice sunt mai ales întâlnirile dintre români şi albanezi nu prin vocabular, ci prin particularităţile fonetice, morfologice şi sintactice, care în nicio ipostază nu se pot împrumuta de la străini, nu se pot altoi în cursul timpului, ci datează de la însăşi obârşia limbii”53.

Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Çabej, avea să afirme: „Dintre toate limbile balcanice care au trăsături în comun cu albaneza primul loc îl ocupă fără îndoială, limba română. Albaneza şi româna au legături strânse în domeniul foneticii, al morfologiei, al vocabularului, al formării cuvintelor, al sintaxei şi frazeologiei, al zicalelor şi al locuţiunilor, încât - fără a lăsa neobservate deosebirile - adesea ai impresia că este vorba de unul şi acelaşi spirit al limbii manifestat sub două forme. În sensul acesta, raporturile dintre aceste două limbi pot înlocui într-o anumită măsură perioada lor preliterară. Cred că aceste raporturi pot fi apreciate la justa lor valoare doar atunci când sunt considerate în cadrul mai amplu al relaţiilor culturale dintre cele două popoare54. Întrucât ne aflăm în sfera relaţiilor lingvistice româno-albaneze, găsim de cuviinţă să prezentăm succint câteva apropieri din cele mai relevante între cele două limbi. Începem cu lexicul pentru că la acest nivel au fost evidenţiate iniţial concordanţele lingvistice româno-albaneze care au fost folosite şi se folosesc până în ziua de astăzi ca argumente în susţinerea uneia sau a alteia dintre tezele care încearcă explicarea istorică a acestor concordanţe.

53

B.P.Haşdeu, Cine sunt albanezii, ]n AAR, s.II, t. XXIII, 1901, p.103; reeditat în B.P.Haşdeu, Studii de lingvistică şI filologie, II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, p.470 ş.u.

54 Eqrem Çabej, “Unele probleme ale istoriei limbii albaneze”, ]n SCL,4, X,1959, p.531.

10-Martie 2012 - nr. 7

Fondul lexical comun limbilor română şi albaneză se prezintă bogat, având în vedere că în acest fond intră fie cuvintele comune autohtone, fie cele împrumutate din alte limbi. Din latina balcanică, albaneza şi româna moştenesc un număr foarte mare de cuvinte. De asemenea, ele au împrumutat paralel cuvinte din alte limbi cu care au intrat în contact, precum greaca, slava şi turca. De o primă importanţă pentru istoria ambelor limbi şi pentru problema pe care o discutăm sunt acele cuvinte comune care se găsesc numai în aceste două limbi, considerate ca aparţinând perioadelor vechi, cel puţin perioadei românei comune când aceasta încă nu era împărţită în cele patru dialecte. Majoritatea cuvintelor comune fac parte din fondul de bază al lexicului limbii şi deseori denumesc obiecte ce aparţin mediilor şi realităţilor de odinioară. Dăm doar câteva exemple pentru a concretiza ideea de mai sus, acest studiu neavând scopul abordării pe larg a problemei raporturilor de limbă între română şi albaneză: buză - alb. buzë, ceafă - alb. qafë, grumaz - alb. gurmaz, guşă - alb. gushë, groapă alb. gropë, baltă - alb. baltë, scrum - alb shkrum, abur - alb. avull etc. În fonetică au fost evidenţiate câteva elemente şi fenomene comune. În sistemul vocalic s-a observat prezenţa vocalei ă în româneşte şi ë în albaneză ca având aceaşi valoare fonologică. Fenomenul rotacismului a acţionat în cele două limbi, în albaneză, însă, s-a simţit mai mult. O serie de lingvişti sunt de părere că elementele lexicale latineşti din română şi albaneză au avut o evoluţie fonetică paralelă. De exemplu, în ambele limbi s-a produs schimbarea vocalei neacctentuate latine -a- în -ă-, respectiv -ë-: lat. camisia rom. cămaşă alb. këmishë etc. De asemenea, în română şi albaneză s-a păstrat vocala accentuată -u- din lat.: lat. furca rom. furcă - alb. furkë. Reflecţii fonetice paralele vedem şi în cazul unor grupuri consonantice din cuvintele latineşti. Aceste tipuri de apropieri au determinat câţiva lingvişti să creadă că multe latinisme au pătruns în română prin intermediul

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE albanezei, iar alţii atribuie evoluţia fonetică paralelă reflexelor substratului trac. În gramatică au fost evidenţiate până astăzi o serie de elemente şi de trăsături comune precum câteva structuri şi fenomene paralele. Dintre cele mai esenţiale sunt considerate articolul enclitic postpozitiv în română şi albaneză (băiat-ul - alb. djal-i), flexiunea nominală asemănătoare, sintaxa determinantelor etc. În sfera formării cuvintelor s-au remarcat unele sufixe comune (rom. -oaie ursoaie, leoaie alb.

-onjë ulkonjë, shqiponjë, rom. -eşte bărbăteşte alb.

-isht burrërisht), dar şi un paralelism între modurile de formare a cuvintelor dintre care compunerea şi aglutinarea au fost şi sunt productive în ambele limbi. În domeniul frazeologiei, suntem de părere că fondul comun este foarte bogat, însă puţin studiat până acum. Cercetarea materialului frazeologic dezvăluie date nu numai în plan lingvistic, ci, ceea ce ni se pare semnificativ este că puţinele studii efectuate au evidenţiat fenomene şi aspecte comune în modul de a fi, în filozofia populară, în viaţa materială, îndeosebi în cea rurală, în viaţa religioasă şi culturală, în psihologie etc. De altfel, din expresii şi unităţi frazeologice comune reies mentalităţi, obiceiuri şi rituri asemănătoare, practici şi superstiţii comune, pe de altă parte, obiecte comune din recuzita casnică, îmbrăcăminte, elemente din arhitectura caselor, bucătărie etc. De exemplu, în expresiile de mai jos, lăsând deoparte sensul frazeologic, dezvăluim două aspecte comune, respectiv o practică de lucru şi o superstiţie: a semna în răboj alb. vë në robush, a-i cânta cuiva cucul în faţă alb. i këndoi qyqja dikujt etc.

Problema relaţiilor lingvistice între română şi albaneză rămâne şi astăzi o problemă deschisă pentru lingvistica balcanică. Se aşteaptă studii vaste şi aprofundate care să intenţioneze relevarea întregului fond lingvistic comun limbilor română şi albaneză şi despărţirea acestuia de fondul comun balcanic. Acest scop este urmărit de puţini cer-

10-Martie 2012 - nr. 7

cetători în ziua de astăzi. Distinsul lingvist român, Grigore Brâncuş, a reînnoit de multă vreme problema prin studiile sale, aducându-ne noi fapte de limbă referitoare la română şi albaneză, de altfel, fapte necunoscute în literatura de profil. Aceste studii se extind la toate nivelele limbii, cuprinzând deseori alte sfere ca mitologie, folclor, toponimie, onomastică etc. Încă din secolul trecut, împreună cu descoperirea raporturilor lingvistice dintre română şi albaneză, raporturi ce privesc aspecte esenţiale ale limbii, în cercurile cercetătorilor şi lingviştilor străini s-a pus problema explicării din perspectivă istorică a acestui fenomen. Firesc, s-au pus întrebările: cine a împrumutat aceste elemente şi de la cine, românii de la albanezi sau invers, sau albanezii au emigrat de pe teritoriile trace pe meleagurile unde trăiesc astăzi vorbind un dialect trac; în ce perioadă istorică s-a aflat acest fenomen etc. Încercările în găsirea răspunsurilor acestor întrebări, au pus în atenţie problema delicată şi controversată a originii limbilor română şi albaneză precum şi locul de formare a popoarelor respective.

Această discuţie a dat naştere unor teze şi ipoteze, sprijinindu-se îndeosebi pe considerente lingvistice. Menţionăm aici principalele teorii care se susţin şi continuă să se discute şi în ziua de astăzi. Merită să subliniem faptul că majoritatea cercetătorilor caută rădăcinile acestei afinităţi lingvistice între albanezi şi români în epocile antice, respectiv în cea traco-iliră.

Conform părerii unui mare grup de lingvişti şi istorici, aceste relaţii se explică prin împrumutul elementelor albaneze în limba română atunci când contactele între albaneză şi română erau foarte intense şi nu erau întrerupte de năvălirile slavilor pe tărâmurile balcanice. Acest grup de lingvişti consideră albaneza drept continuatoarea unei tradiţii vechi şi neîntrerupte de limbă în Albania, tradiţie ce a existat încă din vremuri îndepărtate.

Această tradiţie, conform părerii lor, o constituie limba iliră, iar albanezii sunt urmaşii direcţi ai

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE populaţiei ilire care locuia pe teritorile unde trăiesc astăzi albanezii, deşi câţiva dintre aceştia acceptă participarea elementului trac în formarea limbii albaneze.

Johann Thunmann, cercetând problema din perspectivă istorică, a tras concluzii ce ating şi problemele de limbă. În opera sa, „Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europaischen Völker", apărută la Leipzig în 1774, acest mare savant german avea să afirme că: „În istoria lor (a albanezilor/n.n.) eu n-am găsit urmele unei emigrări ulterioare a acestora, limba lor a dat asemenea dovezi despre destinele acestui popor, încât eu nu pot să văd în ei decât vecinii străvechi ai grecilor şi cetăţenii Romei antice. Aceste două lucruri îmi indică ilirii vechi". Thunmann, bazându-se şi pe datele etnografice din Balcanii vechi, ajunge la concluiza că ilirii şi tracii au fost două popoare diferite, aşa cum îi arată şi autorii antichităţii, însă, aflate aproape unul de altul, deseori triburile se amestecau şi se confundau. Deci, Thunmann vede în albanezi descendenţii ilirilor, dar nu uită să afirme că la formarea poporului albanez a participat şi elementul trac.

J.G.Hahn, în urma cercetării în spirit obiectiv a datelor istorice, geografice, lingvistice, puţine în acea vreme, publicate în faimosul studiu Albanesische Studien, apărut la Viena în 1853, susţine ideea că albanezii sunt stabiliţi pe tărâmurile de astăzi încă din vremea romanilor şi grecilor. Pe acest teritoriu Hahn, cuprinde şi regiunea dardană (Kosova de astăzi). De aceeaşi părere au fost şi alţi savanţi din secolul trecut precum Martin Leake, Xilander, Miklosich etc.

Ultimul, în urma cercetării relaţiilor lingvistice româno-albaneze, într-un studiu despre elementele slave din română, publicat la Viena în 1861, declară: „Întrucât noi acum credem că la formarea naţiunii şi limbii române au participat, în primul rând, două elemente şi anume elementul roman şi cel autohton, din acest motiv suntem înclinaţi să credem că fenomenele discutate aici (este vorba de relaţiile

10-Martie 2012 - nr. 7

lingvistice româno-albaneze/n.n), dacă nu toate, în partea cea mai mare, să le atribuim elementului vechi autohton şi suntem de părere că acest element poate să fie apropiat, din punct de vedere al sursei, cu albaneza de astăzi, pe care noi o considerăm drept continuatoarea ilirei..."55 În secolul al XX-lea teza provenienţei ilirice a limbii şi poporului albanez a găsit mulţi susţinători, în majoritate lingvişti, precum Gustav Meyer care considera albaneza „o nouă fază a ilirei străvechi". Paul Kretschmer, Holger Pedersen aprobă opinia lui Meyer. De altfel, alţii, precum Cimochowski, Katacici, Mihăescu, Olberg, Hubschmid, Domi, Demiraj, Mansaku etc., au reluat problema în studiile lor, argumentând teza iliră.

Dar, fără îndoială, meritul pentru noi contribuţii în susţinerea şi argumentarea tezei ilire îi revine prof. Eqrem Çabej, care a pus problema pe o bază solidă, ştiinţifică. Acest eminent savant albanez explică relaţiile multilaterale româno-albaneze din punct de vedere istoric în modul următor: „Din caracterul acestei afinităţi, se poate afirma cu destulă siguranţă că poporul albanez şi poporul român, în istoria lor, au fost în vecinătate unul cu altul, pe alocuri poate au trăit în simbioză"56. Referitor la perioada istorică în care a avut loc această simbioză, el precizează: „Întrucât majoritatea tiparelor care apropie albaneza de română se găsesc în cele patru dialecte din română, am accepta că acele tipare aparţin unei perioade când, cel puţin, din punct de vedere geografic, acestea nu erau despărţite unul de altul, aparţin perioadei românei comune."57 O altă teză care şi-a găsit susţinerea unui grup mare de lingvişti, cercetători şi istorici este aceea a originii trace a limbii şi poporului albanez, cunoscută sub numele de teoria substratului.

55

Fr. Miklosich, “Die romanischen Elemente im Albanesischen”,Viena 1871; 56 Eqrem Çabej, Hyrje në historinë e gjuhës shqipe, (Introducere ]n istoria limbii albaneze), Tirana, 1971, pag. 171 57 ibidem. pag. 171

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Conform acestei teorii elementele comune românoalbaneze aparţin unei limbi vechi a Balcanilor limbii trace - care stă la baza acestor două limbi.

Atribuind fondul comun aceleiaşi surse, respectiv trace, această teorie exclude originea iliră a limbii şi a poporului albanez. Susţinătorii acestei teze au folosit ca argument de bază unele concordanţe dintre tracă şi albaneză.

Karl Paul a fost primul care a descoperit relaţiile albanezei cu traca. Aceste legături l-au determinat să afirme că mesapa şi albaneza sunt dialecte tracice vorbite pe un teritoriu ilir. De aceeaşi părere este şi Herman Hirt, considerând albaneza - limbă satem -, drept moştenitoare a limbii tracice şi nu a celei ilirice, fiind ştiută ca limbă kentum. Barici era de părere că albaneza este un dialect trac ilirizat şi că albanezii sunt traci care au emigrat, stabilindu-se în teritorile vestice ale Peninsulei Balcanice spre sfârşitul Imperiului Roman şi înaintea năvălirilor slave în Albania.

Cel mai înflăcărat reprezentant al acestei direcţii este Gustav Weigand care, în articolul său intitulat „Oare sunt albanezii descendenţii ilirilor sau tracilor”58, prezintă 12 argumente din diferite domenii ale relaţiilor româno-albaneze în favoarea tezei originii trace a albanezilor. Weigand afirma ideea că albaneza s-a format în acelaşi loc unde s-a format şi limba română, deci în cadrul triunghiului Niş-Sofia-Skopje. Această teorie a găsit susţinători în rândul lingviştilor şi istoricilor, printre care B.P.Haşdeu, A.Candrea, A. Philippide, Barici, Georgiev, Popovici, Russu, Puşcariu, V.Pârvan, N.Iorga, Gr.Brâncuş etc.

Există şi o a treia teză, aşa-numită „teza sinteză" conform căreia albaneza are legături strânse atât cu ilira, cât şi cu traca. Această teorie s-a născut în rândul istoricilor, apoi a fost răspândită şi în rândul lingviştilor în studiile cărora au

apărut noi concepte cum ar fi „substratul tracoilir" sau „traco-daco-ilir" etc.

Karl Patsch în studiul său „Urme tracice pe litoralul Adriaticii”, a tras concluzia că în Balcanii de vest, înaintea ilirilor a fost o populaţie tracă.

Peste această limbă şi peste populaţia tracă s-a suprapus limba şi populaţia iliră. Pornind de la date etnografice, el considera că pe teritoriul Albaniei s-a aflat o fuziune a substratului trac cu cel ilir. La o concluzie asemănătoare a ajuns şi F. Nopcsa.

Nicolae Iorga susţinea idea că albanezii sunt urmaşii ilirilor care au asimilat limba tracă.

Norbert Jokl a fost primul care a aplicat teoria sintezei şi în lingvistică. El afirmă că acele puţine elemente pe care le cunoaştem din lexicul ilirei sau limbii trace îşi găsesc explicaţia, în cea mai mare parte a lor, numai în albaneză. De asemenea, şi alte elemente din sistemul gramatical comun ilirei şi limbii trace îşi găsesc analogie în fenomenele respective din sistemul limbii albaneze.

De aceea, Jokl ajunge la concluzia că albaneza stă mai aproape de iliră decât de tracă. Acceptând participarea elementului trac la formarea limbii albaneze, Jokl admite teza continuităţii istorice a poporului albanez în ţara de baştină şi originea sa iliră, însă, din câteva considerente lingvistice, o mută ceva mai în nord-estul teritoriului de astăzi al Albaniei, şi anume în Dardania străveche sau în Kosova de astăzi, undeva aproape de Niş. Acest mare lingvist, ţinând cont de datele autorilor antici, a ajuns la ideea că pe teritoriul ilirilor au existat şi triburi trace. Ca traci el considera Iştrii în Istria, Caonii în sud-estul Albaniei şi Dorşii în Bosnia, menţionaţi ca atare şi de câţiva autori antici. Această teorie nu-l împiedică să creadă că limba albaneză stă aproape atât de l.iliră, cât şi de l. tracă59. Teoria lui Jokl a fost reluată de alţi cercetători ca Vasmer, Ribezzo, Tagliavin etc.

Lăsând deoparte toate tezele şi ipotezele existente până azi, ceea ce putem spune cu mare

58

59

G. Weigand, la Balkan- Archiv III, Leipzig,1927, p. 227-221

N. Jokl, Balkan - Archiv IV, 1928 şi Studia albanica I, 1964.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE convingere este faptul că între română şi albaneză există realmente o afinitate mare care îşi găseşte explicaţia numai din optică istorică, mai precis, în relaţiile strămoşeşti despre care suntem înclinaţi să credem că ar corespunde acelora traco-ilirice.

Trebuie adăugat, însă, faptul că limbile română şi albaneză, născându-se în acelaşi leagăn etno-geografic şi trăind în vecinătate multiseculară, drept dovadă fiindu-ne multiplele elemente comune, s-au dezvoltat separat. Evoluţia lor în direcţii diferite a dat naştere şi multor deosebiri, inovaţii interne specifice, în timp ce preponderenţa împrumuturilor din alte limbi n-a fost în egală măsură. Pe de altă parte, credem că albaneza a păstrat mai bine elementul „strămoşesc“, prezentându-se ceva mai conservatoare decât limba română. Acest aspect al specificului ambelor limbi trebuie să constituie un alt ţel al studiilor pentru că şi raportul element comun-element specific, desigur, va ajuta la clarificarea multor probleme încă nerezolvate. În fondul comun lingvistic româno-albanez am inclus şi cuvântul “Dor”/“mall”, datorită coerenţei semantice pe care o prezintă.

Prof.dr.Luan Topςiu

10-Martie 2012 - nr. 7

Nimicnicia şi absurdul vieţii de Omar Khayam Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii, lar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea. Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: Ce sens avu venirea? Şi-acum - ce sens plecarea?

Un joc ce se repetă e viaţa - şi tu ştii: Câştigul e durere şi moartea fără nume.

Ferice de copilul sfârşit în prima zi, Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.

Spun unii că există un Creator, şi zic Că pentru a distruge, fiinţe a creat.

Fiindcă sunt urâte? Dar cine-i vinovat?

Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

Credinţă şi-ndoială, eroare şi-adevăr, Ca boaba unei spume, uşoare sunt şi goale.

Opacă sau bogată în irizări de cer, Această boabă-i chipul şi tâlcul vieţii tale.

Când am să plec din lume n-au să mai fie flori, Nici chiparoşi, nici buze, nici vin cu-arome fine.

Nici zâmbet, nici tristeţe, nici înserări şi zori.

Nu va mai fi nici lumea - căci gândul meu o ţine.

Din iubire, pentru iubire - Ecaterina Mihai –, u/p

Un punct pierdut e lumea în haosul imens Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens.

Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis, Zădarnic este gândul, iar existenţa - vis.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă. lar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă, Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă Şi apoi în cutia neantului ne-aruncă.

Tu ai să pleci spre ziuă sau poate chiar diseară.

E timpul să bei vinul cu sufletul uşure.

Tu te compari, nebune, cu o comoară rară Şi crezi că hoţii-aşteaptă cadavrul - să ţi-l fure?

Toti cei care plecară au adormit pe rând În pulberea săracă a vanităţii lor.

Să bem, şi-ascultă-aicea amarul adevăr: Tot ce-a spus fiecare, o, Saki, a fost vânt.

Durere şi mâhnire în lumea nesfârşită, Cu mii de taine plină - alt lucru n-am găsit.

Ai vrut mai mult să afli, o, inimă-ostenită, Dar astăzi, la plecare, nu ştim de ce-am venit.

Se-ntunecă. Mesenii extenuaţi de viaţă Au adormit. În umbră, priviţi ce palizi sunt! Întinşi şi reci! Tot astfel vor fi şi în mormânt.

N-aduceti lampa! Morţii nu mai au dimineată.

Vreau beat să fiu întruna şi-aş vrea să dorm mereu.

Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău.

Durerea, bucuria - la fel sunt pentru mine.

Căci zâmbetu-i solia tristeţii care vine.

10-Martie 2012 - nr. 7

Şi chiar dacă-aş fi liber, spuneţi-mi, unde-aş merge?

Să nu te naşti mai bine-i. Dar cum să evităm? ...Acum însă că suntem - de ce să mai plecăm?

Beţivule, imensă urnă, eu nu ştiu cin' te-a modelat. Ştiu doar că poţi să-ncapi trei vedre şi ştiu c-ai să te sfarmi curând.

Mult timp am să mă-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat, De ce-ai fost fericit şi-acuma - de ce nu eşti decât pământ?

Prisos de strălucire eu lumii n-am adus.

Tot ce mă înconjoară - de mine-i mai presus.

Nedumerit şi singur mă-ntreb neîncetat: De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?

Prietenii mei unde-s? Călcatu-i-a-n picioare Ne-ndurătoarea moarte? Dar noaptea mi se pare Că-i mai aud cum cântă prin parcul adormit.

Sunt morţi, ori poate numai sunt beţi de-a fi trăit?

Cu toate că-s frumoasă şi am parfum de lotuşi, Deşi am ca laleaua obraz catifelat Şi svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuşi, Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?

Tu eşti, bătrână lume, palatul trist în care Aleargă nopţi şi zile, spre moarte galopând. Şi unde şahi de-a rândul visară fiecare Mărire sau iubire - şi s-au trezit plângând.

Mă-ntreb: ce-mi aparţine cu-adevărat? Ce rost Avui, când fără urmă am să mă pierd în moarte?

Un scurt incendiu-i viaţa. Văpăi de toţi uitate, Cenuşă spulberată-n vânt: un om a fost.

N-aş fi venit aicea de-aş fi putut alege.

Omar Khayyám, Edward FitzGerald

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cunoscută mai mult ca poetă și ca autoare a unor povestiri pentru copii, Doina Cetea apare acum în ipostraza de povestitoare „pentru adulți”. Titlul nu e foarte atractiv, dar se justifică în text. Cele șase povestiri se împart în două categorii: cele definit autobiografice și cele în care fantasticul difuzează discret dar decis în real. În prima categorie, găsim relatarea ca și memorialistică a întâmplărilor din Cetea, localitatea natală de la numele căreia vine şi pseudonimul autoarei, care duc la arestarea şi uciderea tatălui acesteia, un preot care nu a aderat la colectivizare şi, de la înălțimea autorității sale în sat, a vorbit rău de comunişti. Amintirile celei care scrie la persoana întâi sunt precise şi atroce. La fel de clară şi de crudă este povestirea „Dincolo de fereastră”, de un realism rural de bună calitate, lucru mai rar pe la noi în ziua de azi, autorii preferând fie istorii idilice dintr-un paradis sătesc, fie excese de caracter menite să concureze cu „Năpasta”.

Deși fără dulcegării, dimpotrivă, scrisul Doinei Cetea menține personajele şi faptele în zona verosimilului. Celelalte trei proze din volum se numesc simplu, în concordanță cu conținutul: „Leontia”, „Corbii” şi „Cabina de duș”. Toate sunt fantastice, dar foarte diferite între ele. „Leontia” este o poveste cu stafii, lumea de dincolo se insinuează şi perturbă existența personajelor până la a le anihila şi a le „duce” dincolo. Misterioasa Leontia

10-Martie 2012 - nr. 7

pare de la început destinată altui tărâm, unei lumi a fantomelor unde se sugerează că va şi ajunge sau e venită de la început de acolo. „Corbii” este un poem în proză într-o notă onirică. Iar „Cabina de duș”, cea mai reuşită dintre povestiri este o construcție ingenioasă în care fantasticul se îmbină cu o realitate banală şi cu o doză importantă de umor, care lipseşte în textele anterioare, mai curând tenebroase. Personajul central narator, o femeie, dorește să îşi schimbe cada de baie cu o modernă cabină de duş. Doi meşteri vin, se apucă de treabă, care pare tot mai complicată şi mai devastatoare pentru apartament. Lungirea operației pare la început obişnuita măgărie a meseriașilor indolenți de pe la noi, dar ajunge să bată în fantastic şi grotesc totodată. În chip nesperat, cabina e totuși instalată, după ce proprietara conviețuiește şi se obișnuieşte cu meşterii. Aceştia vor s-o probeze ei primii. Intră pe rând şi dispar. Nicio explicație, ultimul paragraf e anunțul prin care se scoate la vânzare un apartament dotat cu balcon, bucătărie şi baie cu cabină de duş. Nu vom afla dacă o vinde proprietara inițială sau urmașii unei dispărute.

Doina Cetea este o scriitoare profesionistă care ține treaz interesul cititorilor şi prin subiecte şi prin scriitura sa.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Autor Horia Gârbea

Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Închinare Maicii Tereza

(Don Lush Gjergji, The Mother of Charity, Ed. Velar, Italy, 2010, 240 p.)

Autor: prof.dr. Gelcu Maksutovici Un impresionant volum de ilustraţii referitoare la viaţa şi opera Maicii Tereza apărut sub patronajul Prim-Ministrului Albaniei Prof. dr. Sali Berisha, în condiţii grafice de excepţie marea majoritate a ilustraţiilor color însoţite de texte adecvate redau întreaga biografie de la naştere până la moartea celei ce avea să devină Tereza sărmanilor pentru năpăstuiţii din India şi exemplu de caritate în întreaga lume, distinsă cu premiul Nobel pentru Pace şi santificată de către Biserica Romano-Catolică.

După cuvântul introductiv al lui Simon D. Card Lourdusamy, prefect al Congregaţiei Bisericii Orientale, urmează un scurt istoric despre poporul albanez şi familia Bojaxhiu din Skopje în sânul căreia s-a născut la data de 27 august 1910 Agnese Bojaxhiu viitorea Maică a celor mai săraci dintre săracii lumii devenită mama şi sora muribunzilor, prin activitatea sa misionară începută la Calcutta.

Deşi nu a dorit să vorbească niciodată despre familia sa, discreţia ei ascundea o mare dramă familială, în sensul că tatăl ei Nicola, farmacist, a fost ucis la numai 46 de ani de poliţia iugoslavă pentru faptul că milita ca oraşul Skopje să fie anexat la Albania, lăsând în urmă un băiat şi două fete.

Mai târziu mama şi sora sa Agata s-au stabilit la Tirana şi au fost până la sfârşitul vieţii lor

10-Martie 2012 - nr. 7

prizonierele regimului comunist din Albania. Tereza săracilor nu a reuşit să le întâlnească din cauza opreliştilor conducătorilor Albaniei, aşa că Drone mama şi Agi sora au murit cu dorul de a se vedea, la un an distanţă una după alta, în 1972 şi 1973.

Numai Lazar fratele mai mare inginer de meserie a rămas în Italia, la Palermo, cel care a făcut aceste destăinuiri cu prilejul obţinerii Nobelului pentru Pace al Maicii şi care a murit în anul 1981. Întreaga biografie a Maicii Tereza este cuprinsă în cele peste 200 de ilustraţii color format 20/30 cm. realizate de fotografii Franco Marzi, Gianbattista Villa şi Walter Serra în condiţii grafice şi artistice de înaltă ţinută, comandată în cinci mii de exemplare pentru întreaga lume. Aduc şi pe această cale mulţumiri Excelenţei Sale Sami Shiba ambasadorul Albaniei la Bucureşti şi Prof.

Dr. Luan Topciu care mi-au înlesnit consultarea acestei lucrări de anvergură referitoare la viaţa şi opera Sfintei Tereza care a onorat şi România prin vizita sa la Bucureşti. Este deosebit de important faptul că o lucrare artistică şi documentară de acest fel a fost elaborată de albanezul Don Lush Gjergji într-o Albanie care în vremea lui Enver Hoxha fusese declarată primul stat ateu din lume.

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală, membru de onoare al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere”

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE CANDELA DE MONTREAL - LA 15 ANI DE LA APARIŢIE UN SPAŢIU CULTURAL ROMÂNESC DE PRESTIGIU Cu adieri de primavară românească în mijloc de martie, dar departe de ghioceii care-şi înalţă capul din pământul nostru strămoşesc, întâmpinăm cu scânteieri de primăvară în suflet cea de a 15-a aniversare a existenţei Candelei de Montreal. Înainte de toate, Candela de Montreal e o bucurie a întâlnirii cu semenii noştri de-un neam, întâlnire în limba noastră strămoşească - o prelungire a lumii de acasă, dar şi promovarea culturii româneşti dincolo de hotarele ei. Aşadar, cum era firesc, Candela de Montreal a apărut din nevoia românilorcanadieni de a comunica şi a se informa. Astăzi nimeni nu se mai poate lipsi de presa care a căpătat în viaţa noastră un loc deosebit de important. Lectura presei, ca şi a cărţilor, au asupra noastră o putere imensă. Oricât am pretinde că părerile şi gândurile noastre sunt originale şi că ne aparţin în totalitate, ele nu sunt altceva decât rezultatul informaţiilor pe care le asimilăm şi apoi le prelucrăm în mod conştient din ceea ce am citit. De aceea prezenţa revistelor se va face simţită atâta cât va fi şi existenţa omului. Nu se poate imagina nici cultura noastră fără reviste literare care să ţină pas cu vremea şi, în acelaşi timp, să păstreze vie lumina aprinsă de înaintaşii noștri şi să răspundă nevoii de a comunica ceea ce simţim şi trăim într-o ţară în care trebuie să ne luptăm pentru adaptare şi pentru a ostoi dorul de ceea ce am lăsat în urmă, după ce am închis uşa după noi.

Candela de Montreal ne sugerează, prin însăşi titlul ei, că pe astfel de daruri lasă să cadă lumina şi să intre în voie în inimile cititorilor. Nu pot să nu mărturisesc aici că am avut un motiv de a mă bucura în plus când am văzut că această lumină

10-Martie 2012 - nr. 7

a căzut şi peste scrierile mele publicate alături de nume prestigioase, foşti şi prezenţi colaboratori ai revistei Candela de Montreal precum poetul George Filip, scriitorii Mircea Gheorghe, Florin Oncescu, Alexandru Cetăţeanu, Miruna Tarcău, Ortansa Tudor, Wladimir Paskievici, poeţii Dumitru Ichim, Mariana Gheorghe, Teodor Curpaş şi mulţi alţii.

Candela de Montreal, aflată acum în strai de sărbătoare, e un dar minunat pe care ni-l face în fiecare lună colectivul redacţional condus de domnul Victor Roşca, prin efortul căruia a şi luat fiinţă acum 15 ani, în 1997. Sunt mulţi, sunt puţini cei 15 ani? Ţinând cont că sosirea emigranţilor în Canada doar cu un geamantan la care s-a adăugat apoi efortul nu tocmai uşor pentru adaptare şi înfiriparea rostului pentru traiul zilnic, preocuparea pentru a da fiinţă unei reviste în limba română, atârnă cu mult mai greu decât în situaţiile unei vieţi trăită după regulile de viaţă cunoscute.

Pentru domnul Victor Roşca, înfiinţarea unei reviste la anii senectuţii - avea atunci 70 de ani când alţii îşi aşternuseră un trai în linişte, fără niciun fel de bătaie de cap - a fost considerată ca o datorie de conştiinţă. Tot dumnealui semnează editorialul revistei cu vocaţia comunicării, aşa cum s-a reflectat şi în cele două cărţi scrise în ultimii ani „Moara lui Kalusek" şi „Experimentul Târgşor" publicate în renumita Editură Curtea Veche din Bucureşti. Pentru a da viaţă acestei reviste a avut de înfruntat multe obstacole, asemenea multor publicaţii care nu aduc un profit la propriu, ci doar unul pe plan spiritual. Apariţia ei a fost posibilă în întregime numai prin voluntariat, ca al domnului Marius Neaga, redactorul tehnic şi cu sprijinul financiar al centenarei Biserici Române Ortodoxe de Montreal, Buna Vestire şi al regretatului părinte Petre Popescu.

Curând, Candela de Montreal a devenit un nume respectabil pentru cititorii români din Canada, ca şi pentru mulţi din ţară sau de pretutindeni prin sumarul său variat şi atrăgător, prin aspectul grafic, prin numele remarcabile care semnează

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE articolele, comentariile, reportajele, creaţiile literare, informaţiile din toate domeniile, inclusiv Pagina Creştină, prin respectarea cu rigoare a normelor exprimării opiniilor şi de comunicare civilizată, raportate la etică şi morală, prin rolul său de formator de opinie. Astăzi, revista în format on-line sau pe suport de hârtie, este răspândită în bibliotecile naţionale ale Canadei, ale marilor oraşe universitare din România şi în unele oraşe din lume, iar pe viitor vor fi un însemnat izvor de informaţie pentru cei care vor să reconstituie o epocă literară sau istoria celei mai vechi comunităţi române din Quebec. Şi-a câştigat acest prestigiu pentru că revista nu face niciun fel de rabat de la calitate.

Fiecare număr este tot mai reuşit, într-o continuă întrecere pentru autodepăşire şi, totodată, cu porţile deschise pentru a primi creatori diferiţi, cu mijloace de expresie diferite, cele noi încrucişându-se cu cele îndelung experimentate şi laolaltă formând acel rotund numit spirit românesc şi cultură de bună calitate. Revista Candela de Montreal este o dovadă a potenţialului românesc, de multe ori, pe nedrept, pus în umbră, e un bun prilej de înavuţire spirituală. Parcurgi lectura în mod foarte plăcut încât, odată ce începi s-o răsfoieşti, anevoie o laşi din mână, te laşi sedus de lumina calmă pe care o răspândeşte. Revista are viaţă, are puls şi cheamă în preajma ei colaboratorii. Această efervescenţă a făcut să se nască Cenaclul literar "Candela".

Un alt merit al revistei este organizarea lansării cărţilor scrise de cei mai reputaţi scriitori canadieni de origine română, devenind un loc de întâlnire spirituală şi de comunicare afectivă, un loc de socializare cum se spune în Canada. Aici se fac schimburi de opinii şi se ia pulsul vieţii literare.

O altă acţiune a redacţiei este începutul stabilirii unor punţi literare cu ţara prin intermediul unor tineri scriitori ca Daniela Gifu, Iuliana Onofrei, sau Elena Olariu şi poeta Daniela Voiculescu şi alţii.

10-Martie 2012 - nr. 7

Cu prilejul acestei zile aniversare, 15 martie, urez stimaţilor cititori, colaboratorilor, colectivului redacţional, distinsului redactor şef, fondator al acestei prestigioase reviste, domnul Victor Roşca mult succes în continuare, sănătate, fericire, realizări deosebite pe plan publicistic, cultural şi personal, alături de tradiţionala urare strămoşească de „La Mulţi Ani !”

Elena BUICĂ -Toronto

– Viaţa este frumoasă, neînchipuit de frumoasă, dar oamenii uită şi o transformă adesea în infern…

– Observaţia vă aparţine? întrebă tânărul, cu răceală, ironic.

Convivul tăcea. Privea pe geam. Frunzele toamnei piereau zburând, antrenate de goana turbată, hodorogită a trenului-accelerat. Gonea furibund, prinzând între umerii de oţel gâze şi fluturi, păsări mici, ofrandă inutilă adusă secolului vitezei.

Frunzele erau târâte, biciuite, frânte, ridicate într-o ultimă plutire, într-un zbor mort.

– Aceste lucruri sunt frumoase!? întrebă tânărul sarcastic, arătând geamul, vârstat de trupuşoarele minuscule zdrobite. „Moartea este frumoasă?“ făcu el ca pentru sine, gândindu-se la sufletul său ce fusese nu demult, blând şi misterios, aidoma

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lunii pe cerul senin. Acum era otrăvit, totul i se părea searbăd, fără scop. „Lume vulgară condusă de barbari“ gândi el.

Geamul dungat de victime, frunzele moarte, sarcasmul răutăcios al celuilalt îi amintea vârstnicului de viaţa lui plină de răni adânci, răni ce nu se vindecă niciodată, rămân veşnic deschise şi, la cea mai mică tulburare… Nu-şi isprăvi gândul. Se temea de amintiri?… Îşi petrecuse tinereţea la masa de scris, umplând paginile albe cu sufletul şi cugetul său. Nu ieşea nimic, strica hârtia şi tinereţea.

Simţea că trăieşte în gol. Şi, deodată… Deodată se făcu lumină! O lumină lăptoasă, îngălată, somnoroasă. Publica roman după roman. Carte după carte i se tipăreau. Spre disperarea cititorilor obişnuiţi cu vechea literatură, dinaintea venirii „terorii roşii“. În epocă reuşeai numai „făcându-te frate cu necuratul“. Da, se dăduse de partea întunericului, lăudându-i umbrele, prefăcându-se a-i admira tenebrele. Ştia că pornise pe o cale fără întoarcere, dar cum nu puţini literaţi se dedulciseră la „tainul diavolului“, li se alătură. Cei mulţi, partizanii momentului istoric, „haita“ cum o botezase chiar el, îi făceau temenele, plătindu-i cărţile cu bani grei.

Bani plini de mâzga epocii tulbure, girată de oameni făţarnici, pe care un scriitor cu mult mai vrednic decât mulţi confraţi, o numise „era ticăloşilor“. În acea eră se afirmase, devenise cu voie unul dintre „ticăloşi“. Se lăsase ademenit, ca mulţi alţii, oameni fricoşi, îngroziţi de perspectiva unor vremuri când nu prea aveai de ales… Deveni o persoană temută, om cu „relaţii înalte“ în Poliţia Secretă, la Guvern. Şeful Statului îl invita uneori să-i ceară părerea în legătură cu „mişcările intelectualităţii“. Astfel deveni omul Şefului, fapt ce-i îngrozi pe unii confraţi.

Câţiva, mai curajoşi, îl părăsiră dar „haita“ jubila: aveau acum un şef al lor, unul care-i proteja. Într-o zi, fu chemat „SUS“. „Te-am convocat fiindcă am încredere în discreţia dumitale. Să nu mă dezamăgeşti!“ preciză Şeful, aruncându-i o căutătură cruntă.

10-Martie 2012 - nr. 7

Fireşte, imediat ce părăsi cabinetul omului de Stat, îşi anunţă „haita“ aclamatoare. Curiozităţii acesteia răspunse cu acea privire urâtă, plină de rele promisiuni.

La început avea unele mustrări de conştiinţă, convins că-şi înşeală cititorii închircindu-le sufletul, atrăgându-i mistificator de partea dogmei nemiloase a epocii, stricătoare de om, în care Partidul furase locul lui Dumnezeu, însă, cu timpul, sinele său înecat în putere şi avere, se retrase, mai bine zis, se pitise temător, aşteptând parcă o schimbare. Devenea tot mai puternic, o „personalitate“ promovată pe funcţii cu bani mulţi şi putere neînfrânată. Profita de toate întâmplările şi potrivelile tulburi ale momentului, făcând din literatură un negoţ cu diavolul, transformând scriitorul într-un slugoi servil. „Literatura, domnule profitor, îl apostrofă criticul literar X, este ceva sfânt, cel ce scrie fiind, nu, nu un crucificat, un sacrificat, ci o făptură cu un destin anume, un anahoret trăind în solitudine, şi, de acolo, din chinuita sa singurătate, să-şi îndrume semenii spre Adevăr, Dumnezeire, Speranţă. Fireşte, nu oricine este dispus să se întemniţeze de bunăvoie. Îţi trebuie înţelegere, spre a-ţi percepe menirea. Ca pe un mare Dat! Numai în această viaţă ai şansa să fii Om“.

Dacă X – un paria, s-ar fi rezumat la aceste învinuiri comunicate între patru ochi, treacămeargă, îl ierta. Şi-aşa era vai de capul lui, un flămând. Numai ce ieşise de la pârnaie condamnat ca deţinut politic „duşman al Partidului şi al Poporului“. Cu excepţia unor reviste străine, în care apărea foarte rar, nimeni nu-l publica. Ori, tocmai într-o asemenea revistă se-apucă X să-l portertizeze,descriindu-l ca pe un robit, un nemernic dedat nemerniciei. Ceea ce l-a umplut de mânie. „Îl desfigurez“ şi-a spus. Şi, cu puterea-i fantastică obţinută cu ajutorul delaţiunii, îi aranjă un proces public, la o Casă de cultură, unde îl dumicară. Criticul X primi 5 ani de temniţă. „I-au dat, nu i-au luat“ comenta „haita“ în derâdere. Mare îi fu mirarea, când, la scurtă vreme

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE după pronunţarea sentinţei îşi întâlni duşmanul în plin centru al oraşului. „Îţi mulţumesc, caltaboşule! Datorită excesului tău de zel şi scandalului produs în legătură cu mine, am fost expatriat. Prietenii tăi, turnătorii, mi-au fost de mare ajutor. Asta îmi doream: să părăsesc ţara unde gândirea este arestată. Adio, ne revedem în iad!“ Lucrurile nu s-au sfârşit aici. De acolo „de afară“, criticul-paria, devenit Acolo o mare personalitate, porni, împotrivă-i, o campanie fără precedent, numindu-i opera „maculatură densă, otravă pentru cititori, fiindcă, sub masca aşa-zisei literaturi, face jocurile criminale ale dictaturii.“ „Dictatura“ îl făcu academician, îi ridică statuie.

Dar vremurile se schimbară. Până mai ieri era o Personalitate Literară. Acum nu mai este aproape nimic. Nu fiindcă paria X, ori alţi pierduţi ai sorţii i-ar fi orânduit destinul. Nu, ceea ce-i otrăvea viaţa, era lipsa cititorilor. Zadarnic îl preamăreau lăudătorii: nu era citit, cărţile lui zăceau prin librării şi în depozite, parcă le-ar fi scris un anonim.

Anii treceau, el îmbătrânea. Se simţea obosit, târnuit de epoca pe care o slujise cu atâta devotament dar care, ca un făcut, îl proiectase în neant.

Iată, salcâmii înfloreau pentru a doua oară.

Simţea sărbătoarea ca pe un cântec dureros, o elegie teribil de tristă, reflexie a cugetului său întinat. De aceea şi renunţase la dialogul cu tânărul. Îi simţea privirea cercetându-l mustrător.

Dar tânărul nu vedea pe chipul celuilalt decât ceva şters, insignifiant, cuvântul „victime“ sunându-i teatral, neconvingător. Asta îl făcu să zâmbească. Crezând că surâsul îi este adresat ca o invitaţie la conciliere, vârstnicul se lumină. Zâmbi tinereţei din faţa lui.

I se răspunse cu o strâmbătură.

Bucureşti, 2003

10-Martie 2012 - nr. 7

O CARTE DE EXCEPŢIE (cronică de Ştefan Dimitriu) „Popescu E Napoleon”60, trilogia romanescă a lui Ştefan Goanţă, este una din cele mai fascinante proze ale literaturii române. Afirmaţia ar putea fi socotită riscantă sau de-a dreptul frivolă, dacă nar avea acoperire sută la sută în substanţa surprinzătoare a acestei cărţi de o frumuseţe, de o originalitate şi de o adâncime rar întâlnite.

Mai înainte de a încerca să aducem câteva argumente în susţinerea acestei idei (argumentul suprem fiind, până la urmă, lectura cărţii!), trebuie să vă spunem că, deşi este autorul mai multor romane, proze scurte sau piese de teatru, Ştefan Goanţă, plecat dintre noi la sfârşitul anului 2010, este un nume puţin vehiculat, dacă nu total ignorat de critica literară „oficială”. Trăind din trudă profesorală ori din activism cultural local, la o margine de ţară (Zalău), într-un fel de izolare impusă iniţial de prigoana comunistă şi apoi autoimpusă de firea sa retrasă, meditativă şi sobră, el şi-a văzut de scrisul său, de seria sa viguroasă de romane tipărite abia după revoluţie („Altarul de nisip”, „Patul de zăpadă”, „Vinul de piatră”, „Zodia Ţârului” şi altele, rămase încă în manuscris), pentru ca în cel de al şaptelea deceniu al vieţii sale (1992-2002) să realizeze capodopera, asupra căreia vom încerca să aruncăm o scurtă privire, în speranţa că vom reuşi să atragem astfel nu numai atenţia cititorilor, dar 60

Ştefan Goanţă, „Popescu E Napoleon”, roman-trilogie, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj (1999, 2000, 2001);

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 92

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi râvna criticilor şi a istoricilor literari de bunăcredinţă.

Materia epică a trilogiei lui Ştefan Goanţă o constituie frământata epocă de după cel de Al Doilea Război Mondial, cu toate întâmplările şi neonorocirile abătute asupra acestei ţări. Dar, dincolo de subiect, acţiune, suspans, teme principale sau secundare, portrete memorabile, tragedii, drame ori farse rezultate din marea şi perpetua comedie umană, cartea lui Ştefan Goanţă impresionează prin prospeţimea ei (amintind în acest sens de Salinger – „De veghe-n lanul de secară” sau Fournier – „Cărarea pierdută”) şi, în acelaşi timp, prin tonul, candoarea şi sinceritatea covârşitoare a povestirii, care sunt acelea ale unui adolescent pe cât de genial (nu neapărat în privinţa performanţelor şcolare, ci mai ales în aceea a interpretării în stil propriu a evenimentelor mari sau mici), pe atât de copilăros şi de derutat în diagnosticele, răzvrătirea şi răsucirile lui. El încearcă să înţeleagă cu mintea sa nesupusă niciunei dogme lumea aceasta nebună şi forfotitoare, pe care toţi cei din jurul său o văd – într-o exprimare generală şi obsesivă – „întoarsă pe dos” şi căreia el încearcă din răsputeri să-i găsească un rost şi un echilibru.

Copilul şi apoi adolescentul Popescu E Napoleon, ca de altfel însuşi scriitorul, este fiul unor învăţători de ţară din sudul Olteniei. Pentru el, războiul şi mai cu seamă urmările lui catastrofale sunt zodia sub care deschide ochii în viaţă. Nişte ochi uimiţi până la disperare de spectacolul unei realităţi tot mai demente, în care toate punctele de stabilitate (familie, şcoală, prietenie, dragoste, tradiţii, cult al muncii sau al eroilor etc.) se prăbuşesc unul după altul. Licean în primele clase, Popescu E Napoleon, elev sârguincios, cu o memorie fotografică, dar de o naivitate şi de o lipsă a simţului practic dezarmante, pendulează permanent între satul natal, cu tihna şi cutumele sale date de la o zi la alta peste cap, şi oraşul (probabil Caracal) care-l înfiază pe jumătate şi-l încredinţează unei

10-Martie 2012 - nr. 7

gazde omenoase, dar nesuferite prin demersurile şi insistenţele ei civilizatoare.

Satul înseamnă înainte de toate gospodăria înfloritoare, în prima fază, a părinţilor şi a bunicilor dinspre mamă, proprietari de pământ, vie, cazan de rachiu, animale şi atelaje de tot felul şi, în plus, beneficiari ai muncii unei armate de argaţi, cuprinşi într-o anume ierarhie, în aşezarea temeinică a existenţei lor seculare. Peste această armonioasă întocmire, pluteşte – tot în ordine ierarhică – duhul şi autoritatea incontestabilă a bunicilor (tata-mare, cunoscut în sat ca „neica Gheorghe, primarul”, şi mama-mare, supranumită „Muica” sau „Năzdrăvana”), şi după aceea a tatălui, pe care satul îl ţine-n stimă cu formula constrânsă „don’ţător”, şi abia la urmă a mamei, „Doamna”, fiinţă duioasă şi degrabă iertătoare, veriga slabă în lanţul autorităţii celor mari. Întocmeala şi ierarhia aceasta se vor degrada – la scara timpului – fulgerător, prin dispariţia tuturor criteriilor valorice şi, în paralel, prin şicanarea, dezrădăcinarea, alienarea, întemniţarea, dispariţia naturală şi adesea suprimarea fizică a protagoniştilor.

La celălalt pol, oraşul înseamnă o serie întreagă de straturi de viaţă socială şi de puncte majore de interes (profesorii de liceu, colegii de clasă, gazdele, vecinii, iubitele, golanii de cartier, activiştii culturali sau politici apăruţi din vâltoarea vremurilor etc.), într-o precipitare absurdă şi ele, pe care adolescentul introvertit Popescu E Napoleon („Neluţu Doamnei”, pentru apropiaţi) le străbate când cu spaimă, când cu perplexitate, când cu revoltă, dilatându-le ca sub lentila unui fabulos microscop şi clasificându-le apoi într-un stil extrem de original, care îmbină observaţia sinceră, pură, de multe ori dureroasă şi, în orice caz, netributară vreunei prejudecăţi, cu un umor mai ales implicit, uneori – ce-i drept! – de spânzurătoare.

Copilul îi receptează şi îi povesteşte la timpul prezent pe toţi aceştia, toată această lume care, de la o zi la alta, „se întoarce pe dos”, o dată cu el. Dar nu atât bogăţia de întâmplări particulare

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ori de evenimente epocale cuprinse în carte, unele mai nebuneşti decât altele, cât mai ales felul în care ele se răsfrâng în mintea şi în vorbele povestitorului dau întreaga măsură şi neasemuita savoare a textului, unicitatea sa. De aceea, nu ne propunem să rezumăm, în aceste rânduri, firul epic al romanului – fluviu vijelios, ieşit din matcă, şi răsturnând toate rânduielile unui anumit timp istoric, ca şi regulile unei literaturi, să-i spunem aşa, clasice – , ci să relevăm, mai ales, felul în care oamenii prinşi în cataclismul acesta istoric şi social şi deveniţi personaje literare capătă suflet şi trup înaripat în trăirile, la persoana întâi, ale naratorului, ceea ce-i conferă cărţii lui Ştefan Goanţă o aură cu totul aparte.

Să vedem, aşadar, cum percepe adolescentul-povestitor şi cum ni-l transmite de la faţa locului, ca pe un meci pe viaţă şi pe moarte al tuturor împotriva tuturor, spectacolul acesta sângeros al unei lumi din care şi el face parte şi în care jumătăţile de măsură nu prea mai există. „A simţit cineva mai bine ca mine, pe propria-i piele, ce înseamnă întoarcerea lumii pe dos? se întreabă el la un moment dat. Toate sucelile şi răsucelile m-au luat la mijloc, să fiu miezul vârtejului”. Pentru ca, în alt moment de iluminare, să decidă irevocabil: „Dumnezeu o fi, n-o fi, dar dracul e sută-n sută!”

De altfel, obligaţia de a da tot timpul sentinţe îi vine dintr-o convingere lăuntrică de nezdruncinat: „Doar eram premiant, eram obligat să fiu deştept”.

Pe de altă parte, pentru un om deştept, şi ascunderea adevărului, în cazuri extreme, era o atitudine înţeleaptă: „Zică cine ce-o vrea, la minţit nu mă taie nimeni, că şi a minţi vine tot de la minte. (...)

Minciuna e a doua inteligenţă a omului, dacă nu prima”. În acelaşi timp, ştiind bine toate acestea, poate să-şi spună şi aşa: „Mie de adevăr mi-e frică, de adevărul făcut din minciună”.

De altfel, lumea aceasta întoarsă dintr-o dată cu susul în jos este chiar prin esenţa ei o lume a minciunii ridicate la nivel de adevăr absolut. Caz în

10-Martie 2012 - nr. 7

care, meditează el, „trebuie să înveţi să fii deştept, ca să poţi face pe prostul”.

Rosturile ţăranului gospodar – hărţuit, spoliat, învrăjbit, măcinat de corvezi şi de cote, deschiaburit, trimis în puşcării – sunt date peste cap, viaţa orăşeanului a devenit drumul spre iad pavat cu mincinoase şi criminale intenţii, învăţământul liceal a fost transformat în caricatura sa, în locul profesorilor luminaţi, săltaţi noaptea de dubele securităţii, au apărut agitatorii şcoliţi de partid, precum acel „Nea Mitică, prietenul intim al tovarăşului Stalin”, în timp ce Gore – golanul de cartier şi otreapa clasei, unul din cei care cred, de pildă, că frunza este verb, „pentru că se mişcă” – , ajunge figura emblematică a tânărului comunist, a viitorului „om nou”, exercitând în mod paradoxal, prin însuşi acest fapt, o irezistibilă atracţie pentru „Neluţu Doamnei”. Pentru că, „pus la opt sute şi-un pol”, adică îmbrăcat după ultima modă a mahalalei, „prostul, cu cât e mai prost, cu atât ştie mai bine ce e de făcut”. Astfel, hotărârea e luată: „Mă duc la Gore să mă înveţe să înjur ca lumea. E timpul să intru şi eu în rândul oamenilor. La debitul de tutun din colţ mă opresc. Dacă învăţ să înjur, trebuie să învăţ şi să fumez”. Apropierea tezei de matematică îi strecoară în suflet gândul sinuciderii: „Mă duc unde nu e nici întristare, nici suspin, nici geometrie şi trigonometrie”. Dar, în grădina publică, unde intenţionează să-şi pună capăt zilelor, descoperă un elev din clasele mai mari cu ştreangul de gât şi cu limba scoasă de-un cot şi, îngrozit de macabra privelişte, face cale-ntoarsă. Pe drum, are norocul s-o-ntâlnească pe Tamara, o elevă-balerină refugiată din Basarabia, care-i cade imediat cu tronc („Aş învia numai dacă Tamara s-ar opri din dans şi ar lăsa viaţa să curgă ca înainte. Să mi se fi întâlnit gândul cu al ei? Tamara se opreşte vibrând ca o săgeată înfiptă într-un trunchi de copac”). Din fericire, nemilosul profesor de matematică face un stop cardiac şi înlocuitorul său, un tinerel poreclit Moşu, are alte priorităţi, desigur agitatorice, decât să le bage elevilor în cap atâta carte, pentru că,

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE după expresia lui Gore, „Moşu e pâinea lui Dumnezeu şi omul tovarăşului Stalin”. De altfel, după moda timpului, Stalin este luat ca martor sau punct de referinţă în cele mai diverse împrejurări, cum ar fi de pildă aceea când, dând cu ochii de-un porc neobişnuit de mare, unul dintre ţărani exclamă, plin de mândrie: „Nici tovarăşul Stalin n-a văzut aşa ceva!”

Ca şi naratorul-adolescent, personajele cărţii sunt caracterizate mai ales prin replicile lor.

Cum ar fi năstruşnicul profesor de desen, poreclit Fufu, pentru că are întotdeauna pe buze o înjurătură neterminată. La orele de desen, el îi pune pe elevi să-i recite din Eminescu („De treci codrii de aramă...” etc., etc.) şi-i admonestează în stilul său inconfundabil: „Rar, rar! Am spus rar, fiu de vacă neagră! Că doar eşti în pădure, fu,fu,fu!... Vorbeşte cu copacii, nu cu lemnele! (...) Sărută iarba, n-o paşte, fu,fu,fu!...” În schimb, directorul liceului, profesorul erudit şi extravagant Nea Nae, este un filosof. Auzind că Neluţu Doamnei recită frumos, îl cheamă la el, să-l audă. „Pământul şi cerul – îi spune profesorul – sunt deopotrivă şi ale deştepţilor şi ale proştilor. Şi cine ştie dacă proştii, tot căutându-se în cap de păduchi, n-au uitat că sunt plini de râie. Şi tot aşa, cine ştie dacă învăţaţii, tot mâncând din cărţi mintea altora, nu s-au dezobişnuit să asculte cântecul de început al cerului şi al pământului. Privighetoarea şi ciocârlia nu cântă şi ele de dragul cerului, al soarelui şi al lumii? Aşa că spune-ţi şi tu cântecul”. Apoi, după recitare: „Mă, neică, n-ar trebui să mai creşti. Dacă te faci mare, o să păţeşti ca mine, o să le uiţi şi o să crezi în prostii de om mare”. Drept răsplată, povesteşte băiatul, „Nea Nae m-a trimis în cancelarie, după catalog, şi m-a pus să-mi pun un zece cu mâna mea. A zis că el nu poate da nota lui Dumnezeu”.

Personaje emblematice pentru hărnicia, asprimea şi mintoşenia ţăranului de altădată, „MuicaNăzdrăvana” („Înţeleaptă ca Sfânta Vineri”, dar „mai urâtă decât Muma Pădurii”) şi „Tata-mare”, adică „Neica Gheorghe, primarul”, excelează de

10-Martie 2012 - nr. 7

asemenea prin replicile lor. „Tu crezi că aici, pe pământ, omul e gazdă şi stăpân? îl pune Năzdrăvana la punct pe nepot. E musafir, asta e. Vine, stă cât stă şi pleacă. De voie-de nevoie, gazda, pământul lui Dumnezeu, îl primeşte, cu toate că omul s-a înmulţit şi s-a înrăit peste fire”. Dar asta nu înseamnă să-ţi trăieşti oricum viaţa. „Să te culci şi să mori cu un ceas mai devreme, decât să ajungi de râsul lumii”, îl povăţuieşte ea, parcă testamentar.

Cât despre orgoliosul Neica Gheorghe, primarul, „fiindcă trăise prea mult şi prea repede, se săturase şi zisese: «Ia să mor eu o ţâră, zăbava ei de moarte, că pe asta n-am mai făcut-o. Dar să mor de unul singur, că una e să mori aşa, şi alta la grămadă, cu toţi proştii»”. Excesiv autoritară şi de multe ori neîndurătoare este figura tatălui – tip de educator spartan, aşa cum erau pe-atunci mai toţi luminătorii satelor, hotărâţi să scoată şi untul din copiii lor, pentru a-i face oameni. „La tata mi-e şi frică să mă gândesc, se destăinuie naratorul. În zecile şi zecile de poveşti pe care le-am citit şi auzit, n-am întâlnit pe cineva mai fioros ca el. (...) De cum am ajuns de vârsta palmelor şi a curelelor, nu m-a slăbit”. „Mormolocule! îl „motroşeşte” tatăl. Ca boul nu ştii să tragi, ca câinele nu ştii să muşti, ca porcul nu ştii să dai năvală. Păi cum crezi că o să poţi răzbi în lumea asta a voastră?” Sau: „Mă, când intri în lume, lumea să vadă, să audă, să simtă că a intrat un om în ea.

Un om cu o mare, nu un om la bucată”. Încercând să pună în practică aceste lecţii de viaţă, băiatul îşi găseşte la iuţeală prilejurile potrivite: „Dacă ascultătorul se dovedea şi curios şi greu de cap, netezeam cu podul palmei ţărâna, luam un surcel şi îi făceam la iuţeală harta. Uite, moşule, asta e Germania pe care a mâncat-o friptă domnul Hitler.

Aici, în coasta ei, e Franţa din care a ieşit un Napoleon ca mine”. Înnegurată dar şi radioasă totodată, prin punctul de vedere şi prin fraza totdeauna sclipitoare a povestitorului, lumea lui Ştefan Goanţă scoate mereu la iveală personaje de neuitat, fie ele de mai mare sau de mai mică importanţă. Aşa, de

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pildă, ţăranul care-şi retează cu barda degetul arătător al mâinii drepte, pe care-l pusese, ca analfabet ce era, pe borderoul celor înscrişi cu sila în colectivă („Cu sângele şiroind, a intrat în casă.

«Na, bre, na! Am eu deşti? N-am. Păi, dacă n-am, cum să-l fi pus?»”). Neuitate, în bine sau în rău, sunt şi gazdele din oraş: domnul Dumitrescu, zis şi „Mustăcilă”, Nea Mărin, poreclit „Doamne iartă-mă” ori „mama Anica, o duminică de femeie”. Tot aşa, mulţimea de slugi, dintre care prostul proştilor, Lie, va deveni locotenent de securitate. La fel, puzderia golanilor de cartier, începând de la mai sus amintitul Gore şi până la Mâţu, Troacă, Muie, Gâţu, Ştoalfă, Găină sau Mafoame. „Oare cu ce poreclă or să mă blagoslovească golanii? se întreabă el. Habar n-au ei că cea mai potrivită e tot asta cu Napoleon”. Constituiţi în formaţii de guerilă urbană şi antrenându-l, din motive de onoare şi de dragoste pentru Tamara, şi pe povestitor, aceştia îşi dispută la un moment dat, la modul cel mai sângeros şi cu consecinţe dintre cele mai grave pentru auto-eroul nostru, întâietatea („Bătaia e un trăit în pielea goală. Te eliberezi de toate coclelile pe care le-au pus în tine mămicile, tăticii, şcolile şi popii, te pui la pielea goală şi dai”, îşi spune el în toiul crâncenei lupte. Apoi, ruşinat, cu gura ferfeniţă: „Lumea s-ar putea isprăvi şi eu mă gândesc la nişte măsele...”. Şi, în sfârşit, scos cu brutalitate din joc, mai mult mort decât viu, dar tot mai mulţumit şi mai mândru de sine: „Muream şi nu vedeam ce e aia moarte!”).

Dureros până la sfâşiere portretul de grup al puhoiului de moldoveni alungaţi de secetă din vetrele lor strămoşeşti şi năvăliţi ca lăcustele în Câmpia Română. „Cine ştie ce păcat săvârşiseră ei sau părinţii lor, dacă ajunseseră în iad înainte de a muri”, se cutremură la vederea lor adolescentul Napoleon E Popescu. Dar iadul pe care aceştia îl lăsaseră în urma lor începea să se prefigureze şi prin locurile în care ajunseseră: „Parcă toate stau pe loc, până şi spălătura de cer alburiu de care atârnă buboiul soarelui răscopt de fierbinţeală. (...)

Duzii de pe marginea drumului şi-au blegit frunzele

10-Martie 2012 - nr. 7

ca urzicile de raţe în apa clocotită. Dincolo de ei, gălbejite şi răsucite, crescute ca în spuză, tulpiniţe ruşinate de porumb. (...) Dar ce prăpăd, ce moarte sucită şi răsucită de mii şi mii de joarde goale de frunze, chinuite în fel de fel de încâlcituri şi rămase să zacă neclintite în batjocura arşiţei!”

Frământat de înţelesurile adânci şi grave ale existenţei, adolescentul Napoleon E Popescu meditează încrezător, în stilu-i atât de caracteristic: „Între viaţă şi moarte trebuie să mai fie ceva, o cale pe unde s-o apuci. Un drum, o potecuţă, o...

Trebuie s-o găsesc eu. În seara asta nu mă culc până nu dau de ea”. Sau: „Orice s-ar spune, lumea asta e plină de lume, prea plină de viaţă moartă şi vie. Toate stau alandala unele peste altele, că te şi miri cum le mai poate ţine pământul în spinare fără să se cocoşeze sub greutatea lor. Nimic nu mai e nimic, totul e ceva, şi mereu apare altceva”. Sau, mai puţin metafizic: „Un ou e un ou, îşi are şi el filosofia lui, aia cu ce-a fost întâi, oul sau găina, dar pus în tigaie cu alte trei-patru, scoţi o porţie de papară în faţa căreia parascoveniile alea filosofice nu fac nici cât o ceapă degerată”. De altfel, gândurile nu-i dau niciodată pace, iar absurdul sau naivitatea formulării fac într-adevăr deliciul lor („E plăcut să aştepţi, ai ce face”; „Azi e azi, precis că e azi, fiindcă ieri a fost ieri”; „E vremea prostiilor, iar cine nu face prostii la vârsta asta le face când nu trebuie”; „Iar acum, când stau cu geometria în mână şi judec întâmplarea cu minte de om mare, îmi vine să mor. Cum de nu mi-a fost mie ruşine să am şase ani?”; „Când iei omul din somnul lui cel mai dulce, e ca şi când ai strânge de gât cocoşul în timp ce cântă”; „Azi e duminică. Nu trebuie să-mi spună nimeni că e, se vede şi se simte dintr-o singură aruncătură de ochi pe fereastră”; „Oraşul o fi el fabrică de cucoane, dar nu şi de doamne”; „Râsul se păstrează cel mai bine atunci când e ţinut în tine.

Doar proştii, cum au un strop, cum îl şi dau afară prin gura căscată până la urechi”; „Aşa îmi vin mie ideile, exact când am nevoie de ele”; „Când moare,

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 96

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE orice om, indiferent cine ar fi, devine cineva... Ce n-ar da unul viu să se bucure măcar un ceas de atâta cinstire!”; „O fi el, nea Zdrâncu, de zece ori mai deştept ca mine, dar eu sunt de o sută de ori mai deştept decât el”).

Ca să-şi facă ordine în toate gândurile sale, Napoleon E Popescu se hotărăşte să scrie. Deocamdată, numai în mintea sa. Pentru că, nu-i aşa?, „scrisul te ajută să alegi binele de rău, aşa cum te ajută nuiaua să alegi oile mulse de cele nemulse”. El îşi mărturiseşte cu nevinovăţie modelul: „Amintirile lui Ion Creangă mi-au plăcut atât de mult, încât leam mai scris şi eu o dată. Prea multe n-am modificat, fiindcă nu aveam ce. Dar a apucat să zică el întâi. Întotdeauna se găseşte cineva care să ţi-o ia înainte. Ca şi chestia aia cu tabla înmulţirii pe care o ştim cu toţii şi nu ne lăudăm. Eu nu puteam s-o fac? A făcut-o însă domnul acela, am uitat cum îl cheamă, şi din cauza asta n-a murit nici până acum”.

Totuşi, unele îndreptări se impun, chiar şi în contul acestor invidiaţi şi norocoşi înaintaşi: „Făt-Frumos era, nu zic nu, era frumos, viteaz, bun la suflet, dar prea avea nevoie de mulţi prieteni ca să fie aşa.

Dacă n-ar fi fost calul, care era mai deştept şi îl învăţa ce să facă, nu ştiu pe unde ar fi scos cămaşa”.

Cunoaşterea prea timpurie a dragostei carnale, pe care o descoperă la iniţiativa fetei celei mari a gazdei, o nebiruită consumatoare de amor, fără criterii de vârstă, nu-l împiedică pe băiat să viseze în taină la o dragoste pură, înălţătoare: „Acum însă, când stau în pat, încă şi cu bocancii în picioare, fiindcă aşa vreau eu, mă simt liber şi numai al meu, despovărat de toate, dornic şi în stare să mă umplu de Tamara până... până dincolo de puterile mele. Ce bucurie ar fi să mor din cauza asta!” Pentru o astfel de bucurie, se încaieră cu golanii şi e cât pe-aci să-şi împlinească visul. Dar nu aceleaşi sentimente îi trezesc cele câteva fetişcane timide, pricăjite şi neemancipate, aflate, ca şi el, în gazdă şi pe care, în mintea sa, le taxează cu superioritate: „Fac pariu că habar n-au că apa nu e

10-Martie 2012 - nr. 7

apă chioară, ci e H2O” sau „degeaba se ruşinează ca proastele... pe sub toate rochiile şi hainele din lume, fetele umblă tot în pielea goală”.

Pentru a-şi răsplăti prietenii pentru cine ştie ce faptă bună, Napoleon E Popescu e gata să le dăruiască bunurile lui cele mai de preţ („Gore, zăpăcitule, golanule, cel mai bun prieten al meu, mâine îţi dau stiloul şi briceagul” sau: „Bunul meu nea Costică! Nu am la mine stiloul sau briceagul, că acum, pe loc, ţi le-aş face cadou!”), dar, pentru că le iubeşte atât de mult, niciodată nu se va îndura să se despartă de ele. Iar pentru toate angoasele şi situaţiile de nedepăşit, el are un remediu secret şi sigur: borcanul cu miere dat de mama şi ascuns bine de ochii gazdei: „De ciudă, fug la borcanul cu miere. E mai bine pe întuneric, pentru că aşa nu pot să număr linguriţele luate. De şcoală-mi arde mie acum, când lumea cea mare şi adevărată se naşte sub ochii mei?” Sau: „Păcat că mi-e foame. Dar ce contează foamea? Mi-e ruşine de ea, fiindcă mă apropie de ceilalţi muritori de rând. O să iau totuşi o linguriţă de miere, numai una, cel mult două, hai să zicem trei sau patru”.

Cu geniul lui de copil făcut nu numai să privească pe toate feţele şi să interpreteze într-un stil atât de original lumea, dar să-şi închipuie că o şi poate schimba, Napoleon E Popescu exclamă la un moment dat, pradă unui puseu de febră: „Doamne, lasă-mă măcar două ceasuri în locul Tău şi să vezi cum îţi pun eu lumea asta la punct!” Dar cum Dumnezeu va rămâne insensibil la rugăminţile sale, lumea asta îl va pune ea la punct în toate privinţele; până la „reeducarea” politică penitenciară, mai mult sugerată în cele câteva pagini de final, care-l aruncă apoi – balenă parţial eşuată – la ţărmul unei lumi care, în absenţa sa, se mai răsucise de câteva ori.

Dar, tot aşa, înţelegem că Napoleon E Popescu nu se va da bătut, ci va încerca să se înfrunte şi de-aici înainte, prin faptele şi prin vorbele lui, cu aceste noi rostogoliri ale lumii.

Oamenii de meserie vor găsi în cartea lui Ştefan Goanţă un teren mănos de explorare privind

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 97

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „arta prozatorilor români”, pentru a duce mai departe, cu izbânzile certe ale prezentului, faimosul studiu al profesorului Tudor Vianu. Se pot face comunicări academice, se pot analiza numeroase aspecte, de construcţie sau de fond, se pot elabora teze de doctorat având ca obiect de studiu această impresionantă carte. În ce ne priveşte, am scris rândurile de faţă fără intenţia de a face o cronică literară (nici nu avem această calificare!), ci cu aceea de a aduce un elogiu de cititor unei cărţi excepţionale, scrise parcă anume pentru noi, cititorii, şi nu pentru mode, frustrări, orgolii deşarte ori false ierarhii.

Ceea ce pentru criticii literari dăruiţi şi oneşti nu poate fi decât dovada certă a valorii sale indiscutabile.

10-Martie 2012 - nr. 7

La Mulţi ani, stimată Doamnă!

Ştefan Dimitriu

„Voi trăi în voi, Voi în cei de-apoi, Și mereu așa, Cât va fi lumea.

Ca bradu-n vioară, Ca ploaia-n izvoară, Ca pomul în pom, Şi omul în om." Ştefan Goanţă

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 98

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

„Ceea ce ne reţine în faţa tablourilor pictoriţei Ecaterina Mihai, este farmecul pe care-l degajă, prin tuşa delicată, culorile nuanţate – izvorând unele din altele- lumina caldă, învăluitore, fineţea unor detalii.

Această distinsă doamnă nu este numai pictoriţă, ajunsă la o oarecare performanţă, aş îndrăzni să spun că este o poetă a muzicii şi culorii, o poetă a naturii cu reale trăiri prin prisma penelului”.

Pictor Ioan Hultoană

Arinis... Ecaterina Mihai, u/p

„Ecaterina Mihai este cu siguranţă o personalitate plastică ale cărei lucrări, concretizate în domeniul peisagistic, în cel al compoziţiilor cu personaje, al naturilor statice, în cel cu flori şi obiecte, sunt pe deplin definite, în ordin plastic.

Artista ştie să-şi „tempereze” motivele picturale, astfel că note peisagistice, portrete, se înscriu într-o deplină consonanţă a liniei şi culorii.

Beneficiară a unui simţ pineal, artista reuşeşte şi dobândeşte valenţe evocatoare, profund personalizante în plan estetico-pictural.

Universul pictural al Ecaterinei Mihai nu este nici pe departe unul fals, formativ, ci se sprijină pe o percepţie senzorială de cea mai bună calitate, susţinută de o percepţie şi o tehnică picturală de excepţie”.

Dragoş Ciobanu Şi „La Mulţi ani !” tuturor domnelor – de Ziua Internaţională a Femeii !

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 99

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ION IONESCU-BUCOVU şi Ion Luca Caragiale I CARAGIALE şi MOŞTENIREA DE LA MOMULOAIA Capitolul cel mai fabulos din viața lui Caragiale este celebra moştenire de la Momuloaia, care l-a lăsat pe dramaturg putred de bogat.

Cine a fost Momuloaia?

Numele ei se leagă de trecutul teatrului românesc şi de italianul Momulo. Acest Momulo (Girolamo Cardini) un italian, supus austriac, s-a stabilit la București şi, norocos în speculațiuni, stăpânea la 1830 terenul cuprins pe locul unde s-au aflat ulterior cofetăria şi hotelul Capşa, porțiunea dintre strada Edgar Quinet și colțul străzii Academiei, din dosul Universității. Aici a construit primul local de teatru din București, Teatrul Vechi care a funcționat douăzeci de ani, până la înălțarea Teatrului Național. Pe Calea Mogoșoaiei ținea cofetărie și restaurant, iar deasupra restaurantului se găsea o sală mare destinată balurilor mascate ale nobilimii.

Momulo moare în 1859, fără descendenți, şi lasă toată moștenirea soției sale, Ecaterina Momolo Cardini fostă Timotei Gheorghevici care era după mamă nepoată a negustorului brașovean Mihai Ale-

10-Martie 2012 - nr. 7

xovici, strămoșul matern al lui Caragiale. Mama ei era soră bună cu Elena, mama Ecaterinei Caragiale.

La moartea ei lasă o mare moştenire ce consta dintr-o proprietate rurală de pe Vlașca de 4.650 de hectare, și o casă cu loc viran în strada Batiştei.

Moştenitorii ei s-au grăbit să pună sub sigiliu într-o casă de bani toată averea ei până la intrarea în posesie. În casa de fier s-au găsit cupoane, obligațiuni, rente şi scrisori funciare în valoare de peste 680.000 lei. Răposata, femeie zgârcită, călcată de hoțul Serdaru, ascunsese în saltele, în salon, bilete ipotecare şi o pungă cu 9000 de lei în napoleoni de aur. Pe lângă acestea s-au mai găsit diamanticale, cercei, inele, giuvaergicale de smarald etc. I.L. Caragiale semnează ca prezent la operațiunea inventarierii.

Averea, în valoare de peste trei milioane de leu aur, stârnește o serie nesfârșită de competiții și duce la procese care se vor judeca până după întâiul război mondial, stârnind povești dintre cele mai bizare. După spusele lui Suchianu, amestecat și el în procese, povestește și el desfășurarea proceselor, care ne interesează mai puțin.

Maiorescu, într-o scrisoare trimisă economistului T. Nica, comenta astfel afacerea pusă la cale de Caragiale: ,,Caragiali s-a pus în mod folositor între două luntri cu procesul: s-a împăcat pentru o parte cu noii pretendenți la moștenirea lui Momulo, adică pentru o parte ca să i-o dea lui în caz de câștig. În caz de pierdere are de la sine partea de la ceilalți…” Și ca reflecție termină: ,,Grecii erau încă de pe vremea lui Homer şireți”.

Văzându-se cu procesul câștigat și intrând în posesia unei mari sume de bani, Caragiale s-a autoexilat la Berlin, petrecându-și ultimii ani de viață în capitala Germaniei.

Bibliografie:Șerban Cioculescu - Viaţa lui Caragiale pag 152163; Marin Bucur- O biografie a lui I.L. Caragiale

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 100

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ultimele zile ale lui ION LUCA CARAGIALE (160 de ani de la naştere şi 100 de ani de la moartea lui )

Înainte cu o zi de a-și da obştescul sfârşit, seara, Caragiale a avut o lungă conversație cu fiul său, despre Shakespeare cu referire la Macbeth.

Divinul Brit era pentru el o adevărată revelație, impresionat cum dintr-un fiu de negustor, trecând prin mai multe avataruri ale vieții, de la calfă de măcelar până la gloria de mare dramaturg, a ajuns să cucerească întreg mapamondul cu piesele lui. I-a vorbit despre Macbeth şi despre Branco, cei doi generali ai Scoției, care se întorc victorioşi dintr-o bătălie câştigată pentru regele lor, Duncan. Din dorința nemăsurată a lady-ei Macbeth de a-și vedea soțul rege, pune la cale uciderea lui Duncan. El îi va ucide pe toți care-i vor sta împotrivă, dar crimele lui vor revolta toată țara. Între timp lady se sinucide, roasă de remușcări, după care este ucis și el într-o aprigă luptă.

Concluzia lui Caragiale era că odată intrat în jocul crimei, nu te mai poți opri, o crimă duce la altă crimă, dar și că orice criminal va fi pedepsit. Lui Caragiale îi plăcea adâncimea analizei psihologice care a făcut din această dramă una dintre cele mai puternice drame în care tragicul se îmbină cu grotescul.

Fiul său, Mateiu, ajunsese la vârsta când trebuia să termine Facultatea de Drept și să-și clarifice statutul de intelectual. Merseseră împreună la Iași, iar Mateiu era purtătorul unui caiet de poezii pe care voia să-l prezinte „Vieții Românești” şi „Opiniei”. Planul lui Caragiale era ca Mateiu să se stabilească la Iași pentru a-şi lua licența în drept.

Caragiale părea ,„ostenit, dar râdea”. Unul dintre prieteni, un doctor, îi luă pulsul. ,,E frecvent al dracului!”, zisese Caragiale, după care pe un ton vehement: „Ce, mă, să mor de inimă?” Avea într-adevăr pulsul foarte accelerat. Era un semnal ca un dangăt de clopot care anunța marea tragedie. De la Iași, Caragiale a dat pe la Roman pentru a-şi vizita prie-

10-Martie 2012 - nr. 7

tenii. Apoi s-a grăbit să plece acasă în Germania, unde se mutase, autoexilându-se. Invitat de Zarifopol la restaurantul Sachseinhof pentru a lua masa, veniseră cei doi cu soțiile plus Cella Delavrancea. În seara de 8 spre 9 iunie în familie era liniște și voie bună. Cella exersa la pian, doamna Alexandrina pregătea menajul iar fiul cu tatăl se retrăseseră în aprinse discuții referitoare la Sakespeare. După discuții, Caragiale, obosit, ceru să se retragă în camera lui de lucru și să nu fie deranjat, voia să aibă liniște și singurătate. Parcă prietenii și familia deveniseră de prisos. Caragiale nu a mai fost deranjat până a doua zi, când Luki, mergând să-l cheme la dejun, îl găsi mort, căzut din pat, cu gura deschisă și cu privirea fixă. Noaptea auziseră accese de tuse.

Seara vestea tragică se răspândi și în țară.

A fost informat mai întâi Palatul, apoi consternare generală. Ţara intră în lungi zile de doliu. De la „amicii” anonimi și până la Carmen Sylva, lumea românească intelectuală deplângea pe dispărut.

Văduvei i se trimiseră 2000 de lei pentru cheltuieli de urgență, apoi începură să curgă sumele de ajutor. Cineva făcuse și o glumă pe aceată temă: Mult sărmane Caragiale, Curg la sume de parale!

O, guvernu-ţi este foarte Bun și darnic…după moarte „Din autopsia sumară ce i s-a făcut, s-a constatat că suferea de o artero-scleroză și de un defect al inimii. Medicii au rămas uimiți de frumusețea structurii creierului. Corpul a fost îmbălsămat și expus în capela primului cimitir protestant din Schoneberg. Pe 27 iunie, la orele 4 dupăamiază, rămășițele defunctului au fost coborâte în cripta capelei zisului cimitir, în prezența fiului său cel mare, Matei Ion Caragiale și a d-lor Vlahuță, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, cu doamna, D. Gusti-Iași, Cerna și Ivașcu”

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 101

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ,,Pe săracu nenea Iancu l-am așezat ieri într-un cavou, de unde tocmai la toamnă va fi transportat în țară”, scria Panait Cerna lui Romulus Cândea. Și cu aducerea în țară a rămășițelor pământești ale lui Caragiale a fost o întreagă poveste hazlie. De la Berlin, printr-o eroare de calcul, coşciugul expediat, „într-un vagon roșu, de marfă, fără scrisoare de trăsură,” intră într-un joc grotesc, ca într-o schiță a lui MarkTwain, fiind rătăcit pe liniile moarte din diferite gări. La București, sosirea coșciugului era așteptată pe 19 noiembrie de Emil Gârleanu, Ion Brezeanu, pictorul Satmary, Garabet Ibrăileanu și câțiva ziarișri.

A fost depus la Biserica Sf. Gheorghe, de unde plecase şi Eminescu pe drumul de veci.

Cuvântările au fost ținute de Take Ionescu, urmate de Delavrancea, Sadoveanu, Mihail Dragomirescu și I. Procopiu.

Cortegiul a străbătut stada Colței, Bulevardul Carol, strada Academiei Regale, Calea Victoriei, stada Carol, Calea Rahovei, și strada 11 Iunie. Timpul a fost urât, un cer plumburiu și ploios, plângându-l parcă pe marele dramaturg care dispărea din acestă lume.

Bibliografie- Marin Bucur- O biogafie a lui I.L. CARAGIALE

Autor: Ion Ionescu Bucovu

10-Martie 2012 - nr. 7

Noroc Nichita! noroc nume!

de George Popescu ochii lui mari, albaştri, au venit să îmi despice ochii, curioşi să afle cum se mişcă pupilele în mijlocul unui curcubeu. retina din ochii lui albaştri a dat la o parte retina ochilor mei verzi şi a pătruns adânc în globul ocular, spunându-mi, cu glasul său catifelat dar hotărât: taci !. taci şi bea ! eu am să zbor un timp printre porumbeii şi gaiţele porumbace ale ochilor tăi, poate mai descopăr o planetă. am stat cuminte şi am băut. noroc, Nichita! noroc, nume! ochii lui, albaştri, adună şi azi planete neinventate din ochii noştri legaţi de gând, de trup, de cer, de noapte, de zi, legaţi de lumile paralele cu care ciocnim, în ascuns, uneori, o cupă de şampanie. ochii lui albaştri, cuvintele lui roşii, încă străbat galaxiile noastre interioare. noroc, Nichita! noroc, nume!

George Popescu

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 102

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Scrisoare către toţi colaboratorii noştri, actuali şi viitori:

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere”: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică (la adresa pe care o găsiţi în caseta redacţională de la p. 2) II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor – care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, în font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text, nici măcar majuscule !

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată. Nu trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Toate drepturile de copyright aparţin Editurii Amanda Edit.

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 103

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Sumar: Theodor Aman – biografii selective/p. 5 Elena Buică-Buni – Frumoasa lună martie/p. 11 Scurt istoric al zilei de 8 martie – Ziua Internaţională a Femeii /p. 7 Mihai Cătrună picturi /p. 13, 34, 57, 72 Maria Cozma - Arta Cuvântului (III)/p. 14 Emilia Ivancu – Despre apropiere şi depărtare prin poezia lui Jan Twardowski/p.16 Luminiţa Scotnotis – poezie /p. 20 Gabi Schuster – poezie /p. 21 Mihai Corui – poezie /p. 21 Terezia Filip – Hermetismul unui dublu simbol poetic - Cavalcada /p. 22 Bogdan Toma - Nichita Stănescu sau poezia în stare genuină /p. 29 Riri Sylvia Manor - „Poezie şi ştiinţă pe terenul minat al semnelor de întrebare” /p.30 Prof. Dr. Ioan Bradu Iamandescu – Muzica şi dezvoltarea creierului /p. 35 Ovidiu Cristian Dinică – despre Victor Anestin –autorul primului roman S-F românesc,(1899) /p.38 Eliza Roha – Faust, Faustina şi diavolul cel rău /p. 40 Wisława Szymborska /p. 45 Christian W. Schenk „Scriitorul – destin şi opţiune” /p. 46 Autori români în traducerea dlui Christian W.Schenk /p. 47 (Ioan Alexandru, Valeriu Anania, Dumitru Chioaru, Florenţa Albu, Magda Cârneci, Casian Maria Spiridon, Şt.Augustin Doinaş)

Ecaterina Mihai – pictură/p.51, 85, 98 Adalbert GYURIS într-un interviu cu Ana Blandiana /p. 52 Adalbert GYURIS – „Putea să fie Herta MÜLLER” /p. 53 Irina Lucia Mihalca –poezie /p. 55 Marius Iulian Zinca – Decalogul cuvintelor (continuare din nr. 6)/p.57 Viorela Codreanu Tiron – poezie /p. 60 Anna Ahmatova –poezie /p.62 Selecţie de poezie de pe site-ul – „Casa Gândului <Cleopatra>”/p.63 (Ana Sofian, Stănescu Aurel Avram, Adrian Paparuz, Carmen Huzum)

Eleonora Cărcăleanu -ALESSANDRO BARICCO NOVECENTO /p. 65 (Între metaforă polivalentă şi dezamăgire)

Eugen Cojocaru – poeme şi proză scurtă: Cer(C)urile Iubirii /p. 69 Geta Hamierl – Ancuţa şi îngerii /p.77 Luan Topςiu – Paradigmele dorului /p. 80 Omar Khayam – „Nimicnicia şi absurdul vieţii” /p.86 Doina Cetea – cronica la „Ierboaia”, de Horia Gârbea /p.87 Gelcu Maksutovici -Închinare Maicii Tereza/p.88 Elena Buică-Buni – Candela de la Montreal /p. 89 Aurel Ifrim – „Leapşa pe furate” /p.90 Ştefan Dimitriu – Cronică la vol. „Popescu E Napoleon”, de Ştefan Goanţă /p.92 La Mulţi Ani, stimată Doamnă Ecaterina Mihai /p.98

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 104

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-Martie 2012 - nr. 7

Ion Ionescu Bucovu şi anul Caragiale / p. 100 (Caragiale şi moştenirea de la Momuloaia, Ultimele zile ale lui ION LUCA CARAGIALE)

George Popescu - Noroc Nichita! noroc nume! /p. 102 Sumar /p. 103

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com

Numarul 8 va apare 10 aprilie, 2012

Revistă de Cultură Universală, Independentă,lunară, AN.I, nr.7

Page 105