Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala

ANUL I, nr. 8, aprilie, 2012

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

10-aprilie 2012 - NR. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„...Sunt mesagerul tristelor gândiri,/ Durerii ne-mbrăcată în cuvânt, /Al lacrimii, uscată-n amintiri/Şi-s huiduit că sunt...cea ce sunt!...”

Lucia Secoşanu

MEMENTO, HOMO, QUIA PULVIS ES ET IN PULVEREM REVERTERIS (lat.)

Adu-ți aminte, omule, că pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce –

„Geneza”, 3, 19.

Arta este o minunată minciună care ne face să ne dăm seama de adevăr.

Pablo Picaso

Când eram mic mama mi-a spus: "Dacă te duci în armată, vei deveni general. Dacă te duci la seminarul teologic, vei deveni Papă." În schimb am devenit artist şi sunt Picasso.

Pablo Picaso

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

mul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură, poezie - reflectă multilateralitatea creației lui Picasso care trăieşte pentru artă şi prin artă.

Picasso1 nu s-a putut mulțumi în viață cu un singur rol. Va juca multe - reale şi imaginare - dar pe toate cu aceeaşi pasiune. A fost andaluz şi catalan, spaniol şi francez. A fost un copil genial, la Paris un străin „iresponsabil", din cauza căruia însă cartierul Montmartre a intrat în legendă.

A fost un amant pasional, soț şi tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist şi figurativ, dominant încă din perioada Renaşterii. Aşa cum tablourile cubiste au descompus realitatea, şi opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea şi totodată viața particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumusețea şi erotis1

Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez (n. 25 octombrie 1881, Malaga - d. 8 aprilie 1973, Mougins/Cannes), artist plastic spaniol.

Pictura face parte din viața lui Picasso şi, în acelaşi timp, viața lui înseamnă în egală măsură artă. S-a născut la 25 octombrie 1881 în Malaga (Andaluzia) ca fiu al lui José Ruiz Blasco - pictor şi profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Malaga şi al soției sale, Maria Picasso y López. Talentul lui Pablito se evidențiază încă din copilărie, ca adolescent îi uimește pe profesorii de la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna, deşi el suportă cu greu rigoarea tradiției şi educația academică. În anul 1895 familia se mută la Barcelona. Tatăl său îi dăruieşte pensulele sale, gest prin care îi recunoaşte talentul. Tânărul Picasso îşi continuă studiile la Şcoala de Arte Frumoase din Barcelona (1896) şi la Academia de Pictură din Madrid (18971898). În anul 1900, Pablo, în vârstă de nouăsprezece ani, îşi expune pentru prima dată lucrările în localul Els Quatre Gats („La patru pisici") din Barcelona, unde se aduna avangarda artistică şi intelectuală din capitala Cataluniei. Din 1901, începe să-și semneze lucrările cu numele mamei sale, considerând că Picasso „sună foarte bine".

Următorii ani şi-i petrece călătorind între Spania şi Franța. La Paris este influențat de operele lui Auguste Renoir şi Claude Monet. Expune câteva tablouri la galeristul Ambroise Vollard, unde îl cunoaşte pe pictorul Max Jacob, de care îl va lega

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

o prietenie de lungă durată. În 1904, Picasso se hotărăște să se stabilească definitiv la Paris, într-o casă veche, cunoscută sub numele de Bateau Lavoir, unde locuiesc studenţi, pictori, sculptori şi actori. Pictează la început tablouri triste, în tonuri albastre reci (așa numita „perioadă albastră”), ce exprimă singurătatea, suferința şi sărăcia, reflectând o dispoziție afectivă melancolică. Cunoaște pe Fernande Olivier, o tânără brunetă şi elegantă, de care se îndrăgosteşte şi cu care va locui împreună. În pânzele lui Picasso domină acum nuanțele deschise, senine (perioada roz). Fascinat de universul arlechinilor, acrobaților şi clovnilor, merge adeseori la un circ din apropiere unde îşi găseşte motive pentru tablourile sale. Vara anului 1905 o petrece într-un sat din Pirinei împreună cu Fernande. Lucrează acolo la tablourile care vor marca începutul „perioadei primitive" în creația lui.

Picasso se îndepărtează de modul clasic, figurativ, de prezentare a chipului omenesc, îl interesesează sculptura iberică dinaintea dominației romane, renunță la modele şi pictează exclusiv din imaginație. Acest proces este încununat de realizarea tabloului „Domnișoarele din Avignon” (1907), care prevesteşte naşterea cubismului. Între anii 1908 și 1914 Picasso trasează împreună cu Georges Braque drumul unui mod revoluționar de tratare a formelor, care va căpăta denumirea de Cubism, de la articolul criticului Louis Vauxcelles: "...ei disprețuisc formele, reduc totul - locuri, figuri, case - la formele geometrice elementare, la cuburi". În realitate, Picasso și Braque încearcă să reprezinte obiectele tridimensionale pe suprafața bidimensională a tabloului, fără a folosi mijloace iluzioniste, să reunească forma și suprafața recurgând la mijloacele unei picturi fără deosebiri între prim plan și fondul în perspectivă. Obiectele se descompun în părți elementare, pentru a fi din nou reconstruite pe suprafața pictată.

Începând cu anul 1912, Picasso recurge la metoda „colajelor" (hârtie lipită, fr.:collage, papiers collés), cubismul intră în așa-zisă "fază sintetică". În felul acesta, Picasso reușește să accentueze şi mai mult diferența între suprafața tabloului şi relieful obiectelor reprezentate.

Acești ani reprezintă pentru Picasso un punct de cotitură. Maniera de a picta dar și situația financiară se schimbă radical. Prețurile tablourilor sale cresc, nu va mai cunoaște niciodată sărăcia. Picasso închiriază o casă în cartierul burghez Montparnasse, unde se mută cu noua sa iubită, Marcelle Humbert. În anul 1915 îl cunoaște pe scriitorul Jean Cocteau și pe Serghei Diaghilev, conducătorul ansamblului avangardist Les Ballets Russes. Picasso proiectează decorurile și costumele pentru spectacolul de balet „Parada" (1917), pus în scenă de Jean Cocteau. Pleacă la Roma împreună cu corpul de balet şi se îndrăgostește de dansatoarea Olga Koklova, cu care se căsătorește în vara anului 1918. În timpul călătoriei în Italia, vizitează orașul Napoli și vechile ruine de la Pompei, unde admiră picturile murale romane. Picasso reintroduce stilul compozițiilor figurative, reprezentate naturalist, cu contraste de lumină și umbră. Desenul elegant se limitează uneori doar la reprezentarea contururilor corpurilor de femei sau copii (Nud șezând, 1923). Coloritul amintește de perioada roză (Arlechin cu mâinile împreunate, 1923). Este o perioadă liniștită de viaţă de familie şi de lucru. În 1921 se naște primul său copil, Paul. În scurtă vre-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE me totuşi relațiile dintre cei doi soţi se strică.

Picasso începe o legătură amoroasă cu Marie-Thérèse Walter.

În 1925, Picasso participă cu tabloul Trei dansatoare la prima expoziție suprarealistă din Paris. Picasso nu este însă un artist suprarealist în sens propriu și nu a făcut parte din cercul parizian din jurul lui André Breton. Totuşi, este uneori considerat ca suprarealist, prin faptul că opera sa nu reflectă o realitate vizibilă, ci redă o reprezentare interioară (Pictorița 1933, Nud în mijlocul unui peisaj 1933). În acest timp Picasso pictează un ciclu dedicat luptelor cu tauri (Moartea toreadorului, 1933) şi reia mitul antic al Minotaurului, care simbolizează virilitatea. În 1935 se desparte de Olga Koklova. O cunoaște pe Dora Maar, pictoriță și fotograf, care avea mulți prieteni în cercul suprarealiștilor.

După izbucnirea războiului civil din Spania, Picasso se pronunță de partea guvenului republican. În iulie 1937, are loc la Paris "Expoziția Mondială".

Tabloul lui Picasso, Guernica, expus în pavilionul spaniol, este dedicat orașului basc Guernica, bombardat de aviația germană. Această operă marchează începutul angajării politice a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez (1944). În timpul ocupației germane a Parisului, atelierul lui Picasso din rue des Grands Augustins devine un punct de întâlnire al artiștilor şi literaților, ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau. În anul 1946, Picasso o părăseşte pe Dora Maar. El începuse de fapt o relaţie cu tânăra pictoriţă Françoise Gilot, pe care o cunoscuse cu trei

10-aprilie 2012 - NR. 8

ani mai înainte. Se mută împreună în sudul Franţei. Începând din anul 1948 vor locui la Vallauris, unde Picasso se consacră sculpturii, ceramicii şi litografiei. În anul 1949 se naște fiica lor, Paloma, al cărei nume amintește de celebrul „porumbel al păcii" de pe afișul Congresului Mondial al Păcii. Anul 1953 debutează cu despărțirea de Françoise şi retragerea din partidul comunist, și se încheie cu o nouă poveste de dragoste cu Jacqueline Roque - de 26 de ani; se vor căsători în 1961. În 1963 se deschide la Barcelona „Muzeul Picasso", care va cuprinde mai târziu cea mai mare parte din operele sale.

Pablo Picasso moare la 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta de 91 de ani.

Picasso și-a transformat viața în legendă.

După anii petrecuți printre boemii din Montmartre, a devenit - grație geniului și spiritului său inovator, dar totodată şi prieteniilor celebre și aventurilor sale amoroase - cel mai renumit pictor al secolului al XX-lea.

Autor: Anemone Dobrescu /site: altmarius.art

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mircea Florian2 şi nedreptatea unui destin În 1914 îşi susține doctoratul în filosofie în Germania, cu teza Der Begriff der Zeit bei Henri Bergson (Conceptul de timp la Henri Bergson). A fost profesor la Universitate şi a condus sectorul de istorie a filosofiei, al Institutului de Filosofie de pe lângă Academie. Gândirea logică a lui Titu Maiorescu, căruia i-a fost student, l-a marcat pentru toată viața.

Mircea Florian a militat pentru o ontologie realistă, cerând filosofiei să pornească de la obiect, de la „dat”, ca şi ştiința, şi nu de la subiect. A considerat lumea externă ca reală și independentă de conștiință. A elaborat studii erudite de istoria filosofiei universale.

Volumul Metafizică şi artă – destinul metafizicii este o lucrare de filosofie, publicată de filosoful Mircea Florian, în 1946. Acest studiu reprezintă o micromografie consacrată dramei metafizicii în epoca modernă şi în filosofia contemporană. Examinarea calvarului metafizicii produs de triumful ştiinței experimentale și matematice a naturii (o ştiinţă orientată spre realul măsurabil) îl conduce pe Mircea Florian la ideea că metafizica se poate salva prin solidaritate şi nu renunţând la spiritul ştiinţific. Nu apelând la aceste mijloace de cunoaştere decât cele intelectuale şi raţionale, şi anume de intuiție, credință, instinct, sentiment, acțiune etc. şi nici ca simplă generalizare inductivă a unor rezultate ale cunoașterii se va salva „metafizica”. În studiul „Inductivă”, publicat în anul 1928, Florian demonstrase convingător imposibilitatea, azi, a unei metafizici inductive. Florian își expune cu titlul de „concluzii personale” câteva dintre ideile directoare ale proiectului său de metafizică.

Formula sintetică citată solidarizează construcția 2

(n. 1 aprilie 1888, București - d. 31 octombrie 1960, București) a fost un filosof român, membru postmortem al Academiei Române (1990).

10-aprilie 2012 - NR. 8

metafizică cu spirtul ipotetic al ştiinței contemporane, însăși schemele categoriale şi principiile metafizice având caracterul unei ipoteze nucleare fundamentale care orientează elaborarea unei vaste reconstrucții conceptuale ale existenței. Sensul tentativelor lui Florian din anii ‟40 se regăsește azi, mai complex elaborat, în modelele arhitectonicii categoriale ale metafizicilor inspirate de organizările complexe. „Mircea Florian - nedreptatea unui destin” de Oana-Georgiana Enăchescu.

"Cei ce lucraseră drept au fost izgoniţi de la locul sfânt şi au fost uitaţi în cetate" ("Eccleziastul") Unul dintre paradoxurile culturii române este cel al neasimilării unora dintre marile personalităţi care au creat, în interiorul spaţiului ei, opere de valoare universală. Destinul trist al nereceptării echivalează cu destinul uitării. Cei ce lucraseră drept au fost izgoniţi de la locul sfânt şi au fost uitaţi în cetate.

Mircea Florian, gânditor de talie europeană, autorul Recesivităţii ca structură a lumii şi al altor peste 20 de lucrări filosofice, este unul dintre cei uitaţi în cetate. Noul dualism recesiv, model exemplar al gândului filosofic original, ar fi fost suficient să-l propulseze printre marii gânditori ai veacului. N-a fost să fie aşa. Nici cât a trăit, nici după moarte. Un destin nedrept pare să-l fi urmărit până în ultimul an al vieţii (1960): Mircea Florian nu a apucat să-şi vadă tipărită "Recesivitatea". Iar posteritatea va contribui şi ea la amânarea împlinirii - prin operă - a unei existenţe filosofice de excepţie: Mircea Florian nu are nici până acum, începută măcar, editarea operelor complete, deşi s-au scurs peste 40 de ani de la trecerea sa în lumea umbrelor. Cultura română crede prea mult în „calmul valorilor".

Imaginea cu care a circulat Mircea Florian în perioada interbelică este una neadecvată valorii personalităţii sale. Viaţa elitei intelectuale interbelice este marcată, cum se ştie, de discipolii lui Nae Ionescu, studenţi antimaiorescieni. Or, Mircea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Florian este un maiorescian de a doua generaţie, ca fost student al lui C.Rădulescu-Motru şi P.P. Negulescu. Ţinea, la rându-i, în calitate de conferenţiar, un curs de istoria filosofiei la Universitatea din Bucureşti. „Mă duceam să-l ascult ca pe un prieten”, îşi aminteşte studentul Mircea Eliade ("Memorii", Humanitas, 1997). „Cred că m-aş fi legat mai mult de el dacă n-ar fi existat Nae Ionescu.”

Nae, cu strălucirea construcţiei spontane a gândului filosofic în faţa studenţilor, eclipsa „vocea sugrumată de o emoţie secretă, neînţeleasă” a lui Mircea Florian. Dar magiei discursului naeionescian, i se opunea edificiul unei gândiri sistematice, îndelung elaborate a autorului „Recesivităţii".

De la Titu Maiorescu, poate, cultura română nu mai avusese un spirit critic mai cuprinzător decât Mircea Florian. Am fi tentaţi să percepem raportul Nae Ionescu-Mircea Florian ca pe un ...dualism recesiv.

"Cred că m-aş fi legat mai mult de el dacă n-ar fi existat Nae Ionescu" Născut la Bucureşti, la 1 aprilie 1888, Mircea Florian urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, obţinând apoi doctoratul în filosofie la Greifswald, Germania, cu lucrarea „Noţiunea de timp la Henri Bergson”. O cercetare critică. Neşansele încep cu imposibilitatea găsirii unui post de profesor în învăţământul superior bucureştean. I se oferă abia la vârsta de 52 de ani, după o îndelungată aşteptare (ca asistent şi conferenţiar suplinitor).

A fost propus membru al Academiei Române de către Rădulescu-Motru, dar Mircea Florian nu va fi academician decât postmortem (1990) în 1948 este scos de la catedră. Urmărit de Securitate, este arestat într-o noapte, după ora 11:00, cum povestea soţia lui, Angela Florian, întrucât făcuse parte din partidul lui Titel Petrescu. În închisoare concepe ideea fundamentală a recesivităţii. Este eliberat după opt luni. Arăta ca o umbră. Dumneavoastră cine sunteţi? l-a întrebat, la întoarcerea acasă, doamna Florian.

10-aprilie 2012 - NR. 8

La scurt timp, este numit cercetător la Institutul de Filosofie, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Traduce, în acest timp, „Organon"ul aristotelic. Susţinut de soţie, se hotărăşte să scrie „Recesivitatea", pe care o termină în cinci ani şi pe care o lasă în manuscris. Moare, fără să-şi vadă opera tipărită. „Recesivitatea" va fi publicată, în două volume, abia în 1983 şi 1987, la Editura Eminescu, probabil cu binecunoscutele „extracţii" din text. Putem spera, oare, în integralitatea variantei originale, la o posibilă reeditare?

"Această pasiune a lucrului de zi cu zi" Mircea Florian a trăit o viaţă întreagă cu un program extrem de riguros. Biroul său era închis aproape toată ziua. Mondenităţile îi erau absolut indiferente. Această pasiune a lucrului de zi cu zi a constituit principala caracteristică a firii sale, afirma doamna Florian. Rigoarea programului, rezultat şi al studiilor din seriosul şi severul centru universitar german, i-a permis să publice, într-o viaţă nu prea lungă, un număr impresionant de lucrări: Îndrumare în filosofie, Rostul şi utilitatea filosofiei, Ştiinţă şi raţionalism, Cosmologia elenă, Antinomiile credinţei, Kant şi criticismul până la Fichte, Cunoaştere şi existenţă, Reconstrucţie filosofică, Metafizică şi artă, Misticism şi credinţă etc.

Iubea însă şi poezia: Eminescu, Arghezi, Voiculescu, poeţi străini. Mircea Florian avea - am putea spune - stilistica gândirii germane şi structura sensibilităţii franceze. Cu studenţii îşi manifesta un fel de sociabilitate intelectuală. Unii i-au rămas alături toată viaţa, considerându-l unul dintre marile caractere din toate timpurile.

"Recesivitatea ca structură a lumii" Orice filosof cu intenţii sistematice se raportează critic la istoria filosofiei, şi aceasta pentru că filosofia nu poate fiinţa în afara istoriei ei.

Dacă la tinereţe Mircea Florian se raporta la gândirea occidentală ca la un model de filosofare, la maturitate dorea ca acest model să

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fie depăşit. Atunci se configurează şi se limpezeşte, la filosoful român, expresia unei curajoase şi originale concepţii despre lume, al cărei principiu este recesivitatea. În biologie, cum se ştie, caraterul recesiv înseamnă caracterul ereditar sau gena care nu se manifestă decât în absenţa genei contrare, dominante. Lumea, după Mircea Florian, are o structură recesivă. Existenţei îi sunt proprii termeni antinomici. Unul domină, stă înainte, iar celălalt e recesiv, vine în urmă, fără ca prin această poziţie - de a fi recesiv - să fie degradat. Termenii nu sunt unul pozitiv şi altul negativ, ci ambii sunt pozitivi, dar nu sunt de putere egală. Existenţă-cunoaştere, raţional-iraţional, violenţă-iubire, naţional-supranaţional etc. se întreţes, se audiază reciproc, fără a se dizolva unul în altul.

Principiul recesivităţii este singurul în stare să treacă de false opoziţii. Iată, de pildă, cum se manifestă dualismul recesiv naţional-supranaţional: "Supranaţionalul organizează dinafară naţionalismele ca un principiu recesiv, subordonat, dar învestit cu o valoare superioară."

"Totul e ca cineva să înceapă să stea de vorbă cu el" Dacă astăzi se pune problema găsirii alternativei la redobâdirea unui centru pentru om, în dauna a tot felul de extremisme şi unilateralităţi subiective, perspectiva oferită de Mircea Florian reprezintă o cale nouă în filosofie. Totul e ca cineva să înceapă să stea de vorbă cu el (îndemnul lui Gabriel Liiceanu pentru dialogul actual cu opera lui Constantin Noica), să-i înţeleagă spiritul şi să-l situeze în ansamblul gândirii româneşti şi europene.

Un dialog al celor de astăzi cu Mircea Florian şi cu opera lui ar şterge, poate, nedreptatea unui destin.

Oana-Georgiana Enăchescu

Articolul a mai apărut în România Literară, 2002

10-aprilie 2012 - NR. 8

Femei de geniu – Elena Ghica

Autor: Prof.dr. Gelcu Maksutovici

“Neam de domni români” cum se exprima Nicolae Iorga, Elena Ghica s-a născut la Bucureşti în 3 februarie 1828 şi a murit la Florenţa în 17 noiembrie 1888, după o viaţă zbuciumată ce i-a purtat paşii la Sant-Petersburg prin căsătoria cu prinţul rus Koltsoff/Massalski, dar şi în mari oraşe ale lumii ca scriitoare, publicistă la diferite reviste academice şi culturale de largă circulaţie, membră aleasă a multor academii europene, prietenă cu personalităţi de prim rang între care şi Giuseppe Garibaldi, renumitul luptător pentru unificarea Italiei sau cu împăratul Pedro al II-lea al Braziliei cu care avea o bogată corespondenţă literară şi care o vizita la reşedinţa ei din Florenţa. Concepţiile sale înaintate relevate în opere de mare circulaţie s-au referit la problemele stringente ale drepturilor şi libertăţilor omului, la emanciparea femeii cu expuneri asupra diferitelor popoare din Europa şi Asia, la istoria celor asupriţi de stăpâniri străine. Şi astăzi sunt relevante şi demne de a fi repuse în circulaţie scrierile sale despre situaţia românilor aflaţi sub stăpânirea Austro-Ungariei sau a Rusiei ţariste, pagini emoţionante pentru tragismul realităţii existente, din păcate date astăzi uitării, sau lupta împotiva stăpânirii otomane arătând că deseori „energia unui Stat de al doilea ordin poate îndeplini minuni pre care altele mai mari nu ştiu întotdeauna a le realiza” (“Eroii României”). Conştientizând că nu se va acomoda cu mediul politic de la curtea ţarilor, în mediul con-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE servator al societăţii ruse, va părăsi Rusia în 1855, fără a fi urmată de soţul său.

Activitatea sa literară va începe cu instalarea în Elveţia, în acelaşi an 1855. În prima lucrare „La vie monastique dans l‟Eglise Orientale”, Paris, 1855, îi critică pe călugări considerându-i o piedică în dezvoltarea civilizaţiei din Europa Orientală şi Occidentală. Cartea se bucură de un mare succes, apărând ediţia a II-a la Geneva în 1859.

Tot în Elveţia, în 1856, publică „La Suisse allemande” în patru volume în limbile franceză şi germană, lucrare care analizează influenţa germană asupra civilizaţiei moderne în Europa epocii sale. În această carte povesteşte cu lux de amănunte şi nenumăratele ei excursii în munţii Elveţiei, culminând cu ascensiunea pe vârful Moench, unde, cu inima plină de mândrie înfige stindardul României. Ca feministă convinsă publică lucrarea „Les Femmes par une femme”, Bruxelles, 1869, în care analizează situaţia socială şi materială a femeilor din ţările germanice şi romanice. În 1863 îi apare lucrarea „Excursions en Roumelie et en Moree”, în care face o comparaţie între Germania epocii în care trăia, cu Grecia antică, privitor la civilizaţia şi cultura lor. Lucrările importante ale Elenei Ghica sunt scrise în Elveţia, la Geneva sau Zurich, şi de aici face numeroase călătorii de studii în Grecia. Fină şi meticuloasă observatoare a lucrurilor va scrie “Les iles Ioniennes”, “La nationalite Helleniques d‟ apres les historiens”, „L‟Insurrection Cretoise”, ş.a., lucrări ce au făcut ca parlamentul atenian să-i acorde cetăţenia de onoare a oraşului Atena deţinută până atunci numai de lordul Byron. Tot în semn de apreciere şi mulţumire pentru valoroasele ei scrieri, Elena Ghica va fi primită ca membră a Societăţii de Arheologie, o secţie a Academiei Elene, instituţie prestigioasă şi cunoscută în toată lumea.

Diploma de recepţie a acestui mare şi unic omagiu poartă data de 23 mai 1860. În această perioadă îi apar şi lucrările „La poesis des Otomanes” precum şi minunata epopee „Heros de Roumanie”. Începând cu anul 1867 cutreeră în lung şi-n lat Italia pentru ca în 1870 să se stabilească la

10-aprilie 2012 - NR. 8

Florenţa. Aici îşi va cumpăra o casă căreia îi va da numele de „Villa D‟Istria”.

Ducând o viaţă demnă şi exemplară se stinge la Florenţa, la 17 noiembrie 1888, departe de ţara sa, pe care nu a uitat-o niciodată. O mare parte a averii sale a lăsat-o Eforiei Spitalelor Civile din ţara ei de baştină, printre care moşia Sfinţeşti, judeţul Teleorman şi altor instituţii de binefacere.

După dorinţa ei, a fost incinerată, iar cenuşa odihneşte în cimitirul Trespiana din Florenţa.

Dora D’Istria, (pseudonimul literar al Prinţesei Elena Ghica, din dragoste pentru bătrânul Istru – Dunărea ei atât de dragă, cântată în mai multe scrieri) a fost o femeie înzestrată de natură cu toate darurile: frumuseţe, forţă, spirit, geniu şi bunătate. Copilăria i-a fost prodigioasă, tinereţea sclipitoare. Cunoştea nouă limbi străine, ştia istorie, artă, filosofie şi muzică. Aşterne pe hârtie cu multă uşurinţă impresii, folosind un limbaj armonios şi limpede. Preamăreşte progresul, omagiază eroii şi martirii căzuţi pentru marile cauze ale umanităţii, puternic devotată ţării sale, bisericii ortodoxe, simpatiile sale, totuşi, sunt departe de a fi exclusive sau oarbe, ea spune binele cât şi răul cu aceeaşi francheţe. Obişnuinţa ei pentru meditaţii serioase, marea ei familiaritate cu istoria şi obiceiurile tuturor popoarelor români, albanezi, greci, bulgari, maghiari, turci, duce la concluzia iminentă de o deschizătoare de drumuri în domeniul istoriei comparate.

Va scrie cu duioşie despre soarta femeilor din Orient, Occident şi Asia, scrieri care o vor impune în lumea timpului printre cele mai preţuite femei precum Doamna de Stael sau George Sand.

Poate cea mai cunoscută lucrare în acest sens este „Femeile în Oriinte”, o frescă a vieţii femeilor secolului al XIX-lea, realizată cu văditul scop de a le afirma drepturile legitime în lume şi în societate. Toate acestea îi dau o profunzime de vederi şi o claritate de judecată demnă marilor filosofi şi istorici ai tuturor timpurilor. Prodigioasa şi fecunda activitate literară, filosofică, istorică şi ştiinţifică o va face cunoscută în toată lumea, ca pe una din cele mai apreciate scriitoare ale secolului XIX,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prin colaborarea cu renumitele reviste precum: „Revue des deux mondes”, „Buletinul mensual al Institutului de numismatică şi antichităţi” din Buenos Aires, „International Review” din America de Nord, „Il Diritto” din Italia, „Tour du Monde”, „Debats”, „Le Siecle”, „Illustration” – Paris, „Mondo Illustrato” – Turin, „Illustrite Zeitung”, “L‟Observateur” – Belgia, „Athaeneum” - Marea Britanie şi multe altele.

Această distinsă scriitoare din care am enumerat prea puţine lucrări era o adevărată cetăţeană a unei lumi a adevărului şi progresului, concepte pe care şi-a clădit viaţa şi opera, s-a bucurat de aprecierea contemporanilor săi, fiind aleasă membră a multor academii şi societăţi ştiinţifice europene din Italia, Grecia, Franţa, Turcia, Austria Asia minoră.

Prof.univ.dr.Gelcu Maksutovici

Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Membru de onoare a Revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere”.

10-aprilie 2012 - NR. 8

Isadora Duncan3 – Să dansezi...

"Să dansezi înseamnă să trăieşti. Ceea ce îmi doresc este o şcoală a vieţii…”, spunea Isadora Duncan.

Isadora Duncan este considerată a fi creatoarea dansului modern. S-a născut în anul 1877 la San Francisco şi a trăit în Europa de Vest şi în Rusia, unde s-a bucurat de un mare succes în acea vreme. Inspirată de cultura antică, Isadora se îmbrăca în rochii vaporoase şi dansa în picioarele goale. Duncan este cea care a recuperat dansul într-o formă de mişcare plină de romantism şi vitalitate. A respins baletul tradiţional cu regulile sale stricte de postură – „Sunt urâte şi împotriva naturii”, spunea ea. În schimb, dansul Isadorei s-a preschimbat în improvizaţie, emoţie şi admiraţie pentru frumuseţea corpului uman. Dansul Isadorei era bazat pe un control al plexului şi al torsului solar care genera mişcări cursive, simple şi unduitoare. Isadora Duncan a devenit atât de faimoasă în Epocă, încât a inspirat o mulţime de artişti care au creat desene, sculpturi, bijuterii, fotografii, acuarele şi picturi, au scris poezii şi romane dedicate ei. Profesoară remarcabilă, ea a fost fondatoarea a trei şcoli de dans unde îşi preda filosofia de dans. Prima şcoală s-a aflat la Grunewald, în Germania unde a predat pentru elevele ei ce şi-au luat numele de "Isadorables" şi care performau mai apoi independent sau alături de ea. A doua şcoală s-a aflat în apropierea Parisului, şi a funcţionat pentru puţină vreme, înaintea Primului 3

http://www.isadoraduncan.net/pictures.html

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Război Mondial. A treia şcoală a Isadorei a funcţionat la Moscova chiar în timpurile începuturilor Revoluţiei Ruse.

Isadora era o femeie emancipată, depăşindu-şi cu mult timpurile. Ea a avut o viaţă extrem de tumultoasă. Primul ei iubit a fost scenograful Edward Gordon Graig cu care avut şi o fetiţă, pe Dierdre.

Tatăl celui de-al doilea copil, Patrick, a fost milionarul Paris Singer, care, pentru o perioadă, a finanţat şcoala de dans la care a visat mereu Isadora.

Guvernul Rusiei a finanţat de asemenea o şcoală a Isadorei, aceasta fiind o mare admiratoare a Revoluţiei Bolşevice. Tot în Rusia, Isadora l-a cunoscut pe poetul Sergei Esenin, care a devenit de asemenea soţul ei, chiar dacă era cu 15 ani mai tânăr.

Căsătoria lor s-a sfârşit tragic când Esenin a părăsit-o pe Isadora şi apoi s-a sinucis. Dar nu era aceasta prima tragedie din viaţa dansatoarei. Cu mai mulţi ani în urmă, cei doi copii ai săi s-au înecat după ce maşina în care erau a căzut în Sena. Isadora a avut parte de o moarte tot atât de dramatică, pe cât de dramatică i-a fost viaţa. Eşarfa ei s-a prins la roata maşinii sport decapotabile Bugatti, pe care o conducea. A murit strangulată şi aproape decapitată, cu eşarfa strânsă în jurul gâtului, în data de 14 septembrie 1927... Totusi astăzi, influenţa ei în lumea artelor şi, mai ales, a dansului, rămâne covârşitoare. „Viaţa mea” este romanul autobiografic al Isdorei Duncan. Este un roman care are puterea de a tulbura şi de a te face să te îndrăgosteşti de dans. Se spune că istoria a fost scrisă din umbră de către femei. De obicei, în spatele împăraţilor, al regilor sau al marilor conducători a existat întotdeauna o femeie, la ale cărei mici gesturi au căzut sau au fost ridicate palate şi imperii.

Forţa unei astfel de femei a rămas mereu o enigmă, descifrată numai de cei care au simţit şi au înţeles puterea feminină de seducţie.

ISADORA DUNCAN (1878-1927) Câteva date biografice

Balerină americană de origine irlandeză, soţia lui Esenin, autoarea unui roman autobiografic,

10-aprilie 2012 - NR. 8

„Viaţa mea", Isadora Duncan a rămas cunoscută în istorie pentru concepţiile sale libertine legate de sexualitate. Atât cât a trăit a încălcat normele impuse societăţii, a cunoscut mulţi bărbaţi şi şi-a dăruit întrega viaţă doar iubirii...

"Am dansat goală pe marmura Pantenonului" „Eu m-am născut sub semnul Afroditei, iar corpul meu, despre care cineva a spus că e unic, a fost menit iubirii şi pasiunilor. Am venit din America în Europa cu toată familia, "o familie exotică de nebuni inofensivi", cum a spus nu mai ştiu cine, şi m-am oprit în Grecia, ţara graţiei, a artei şi a iubirii. Mă urmărea un singur gând, să trăiesc armonia trecutului printre ruinele Acropolei. De aceea, sfidându-i pe toţi, am dansat goală pe marmura Pantenonului.

Am vrut să descifrez (şi cred că am reuşit) tainele iubirii ca artă şi arta din iubirea dezlănţuită.

Am iubit mulţi bărbaţi, dar pe toţi sincer şi generos, sau cum a scris inspirat şi exact cineva, „în nuditatea morală şi fizică a frumuseţii" mele.

N-am fost niciodată o ipocrită: când îmi plăcea un bărbat, mă ofeream toată şi necondiţionat. De aceea l-am iubit, poate, pe Esenin, care mi-a oferit numai suferinţă. Dar, uluitor, şi un strop de pasiune." *** Atunci când ne gândim la balet, ne vin probabil în minte dansatoarele cuminţi şi gingaşe pictate de Degas, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Totuşi, gingăşia aceea s-a preschimbat într-o măiestrie fizică şi expresivă a corpului, capabilă să stârnească cele mai adânci emoţii. În secolul XX, dansul a devenit o formă de artă „de sine stătătoare”, datorită unor mari dansatori, balerini şi coregrafi. De la baletul clasic la expresivitate...

La început, spectacolele de dans erau reprezentaţii grandioase care se dădeau pe la marile curţi burgheze în timpul Renaşterii Italiene, pentru ca, mai apoi, baletul să se dezvolte în Franţa, Danemarca şi în Rusia. De-a lungul secolelor, baletul a ajuns să fie un limbaj aparte care are nevoie de o tehnicitate desăvârşită, extrem de rigidă. Astăzi, rigiditatea clasică a baletului a fost conservată în practica baletului neoclasic şi în cea a baletului

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE contemporan (o combinaţie între dansul modern şi baletul calsic). Dansatori remarcabili au reuşit să se rupă de normele rigide create pe parcursul secolelor, ajungând la limbaje şi forme de expresie corporală uimitoare. Personalitatea lor a fost atât de puternică, încât dansul a devenit mai mult decât execuţia perfectă a unor fraze de mişcare clasice.

Dansul s-a transformat în limbaj al trăirilor extrem de puternice. Şi nu mai este nevoie de cuvinte, ci de propriul corp. Isadora Duncan, Rudolf Nureyev, Maya Plisetskaya, Maurice Bejart, Martha Graham şi Pina Bausch sunt personaje care au schimbat pentru totdeauna paradigma clasică a baletului şi a dansului de scenă, în general.

Gândindu-ne la aceste mari figuri artistice ne dispare din minte gingăşia pastelată a balerinelor lui Degas... Fiindcă aceşti oameni vorbesc despre fericirea de a dansa, despre omul modern şi despre genialitate.

10-aprilie 2012 - NR. 8

GHEORGHE UNGUREANU Să lăcrimăm apusuri M-ai învăţat să preţuiesc cuvântul nerostit, Şi-ai dat un sens întregii mele vieţi Până-ntr-o zi când toate s-au sfârşit, Şi m-am născut din nou în alte dimineţi.

Am fost nepăsători jurându-ne iubire, Când stele rămâneau pe cer până în zori, Strigându-ne pe nume şi-n lina lor plutire, Ne sărutau tristeţea de îngeri muritori. Şi te-am iubit fiinţă cu trupul de felină, Aşa cum nimeni altul nu are s-o mai facă, În lumea asta-n care vei fi doar o străină, Şi nimănui ca mie, de tine n-o să-i placă.

Eu trepte către gânduri ţi-am ridicat să fie Urcate când tăcerea, ne va găsi vreo vină, Şi-n pribegia lor cuprinşi de nostalgie, Să lacrimăm apusuri ce n-o să ne-aparţină.

O noapte minunată cu cele mai frumoase vise !

Vom fi călători Prin câte vom trece iubito-mpreună Când lungile drumuri final vor avea, Vom şti când tăcerea pe buze cunună La porţi fără glas din nou va bătea.

Atunci printre clipe găsi-vom un loc S-ascundem în zâmbet eternul suspin, Privind printre gene al umbrelor joc Pe tâmpla icoanei, cu suflet divin.

Vom fi călători prin iarbă cu rouă, Lăsa-vom în urmă pustiul aprins Şi toate iubito, şi toate doar nouă Vor fi mărturie că-n viaţă-am învins.

Isadora Duncan

Doar noi răscolind dureri şi uitare, Făcând să vibreze al timpului rid, Vom pune în gesturi albastră culoare Când norii vor face, privirilor zid.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

Prin câte iubito vom trece-amândoi Vom şti când destinul va fi împlinit, Şi fulgere-albastre sădite în ploi Prin zări lumina-vor pustiu-nflorit.

De-ai fi rămas De ce ne-am dăruit pentru o clipă, Şi-am vrut să mă sădesc în tine, De ce mă-nalţ cu-o singură aripă Şi lacrima, doar mie-mi aparţine?

Suntem păduri cu iarbă înverzită, Suntem copaci cu ramurile-n vânt, Ştim amândoi când clipa e grăbită Spre-al timpului sălbatic jurământ.

Ne-am rătăcit prin razele de lună, Topind pe buze-al sufletului foc !

De ce-am ţinut amurgurile-n mână, Mă-ntreb de parcă viaţa-ar fi un joc.

De-ai fi rămas, eu înfloream în tine Şi zăvoram în lacrimi orice clipă, Trăiai în răsăritul reaprins în mine Din care veşnicii şi vise se-nfiripă.

Cântec de liră Femeie cu stele în păr, eşti frumoasă Ca o primăvară cu pleoape de ghiocei, Ca o mantie albă de zăpadă pufoasă Lăsată iarna sub privirile ochilor mei.

Eşti singura fiinţă cu privirea senină Curată ca o icoană, cu răbdare şi dor, Sufletul planetei la tine se-nchină Dăruindu-ţi minunea că îmi eşti viitor.

La tâmpla ta, uşor se-aude murmurând Izvorul lin în care visul se-odihneşte, Cu malurile gânduri în veşnicii vibrând Când arborele vieţii, în apa lui rodeşte.

Eu te iubesc, femeie cu lacrimi de flori Şi sunt fericit, când planeta respiră Miresmele trupului tău în roua din zori, Punându-ţi în glas, un cântec din liră. ***

EMIL MANU NUR SCHNEE UND DEINE HÄNDE (Numai zăpezile şi mâinile tale) Nur Schnee und deine Hände Sind geblieben aus einer frühen Zeit Als die Welt in silbrigen oder wächsernen Farben Nicht artikuliert und abstrakt redete.

Der Himmel war voll von Wäldern Und die Menschen verständigten sich durch Gravuren Oder durch Gebärden von Riesenbäumen.

Deine Blässen werden Neoklassizistisch im sanften Wind, Und der Mond, mit entblößter Schulter, Badet in Gläsern mit Wein.

Welch Abende, verschlungen vom Grau, welch Architektur von banalen Gedanken!

Von alldem rein und unberührt bleiben nur der Schnee und deine Hände.

ES ERWARTEN UNS ZU JEDER STUNDE (Ne-aşteaptă-n fiecare oră) Es erwarten uns zu jeder Stunde Mythologien und leere Himmel Und nur das Herz, tönend Von so viel ungleicher Musik, Hält traurig Wort und Flüstert mit den Windmühlen: Alles ist nur eine Lüge Eines iberischen Träumers, Übrig auf der Welt als Kavalier,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

Verliebt in einen falschen Mond.

Es erwarten uns die Windmühlen, Die noch nicht verschlungen sind, Eingebrannt in das grausamste Wort, Mit Träumen - so viele es noch gibt Vor Nüchternheit erkrankt.

IN JEDEM TRAUM, AUF JEDER WUNDE (În fiecare vis, pe fiecare rană) In jedem Traum, auf jeder Wunde, War ich mir deiner sanften Hände sicher, Roch ich dein Haar mit dem Waldesduft Und spürte die Augen, gefüllt mit alter Medizin.

Du hast mir die kranken Gedichte verbunden Und meine Tristesse mit Träumen gepudert, Du hast mich gesucht, wann immer ich fortfuhr Auf den von Ulysses befahrenen Meeren.

Den ganzen Winterabendklassizismus Hast du aus Halbweltmythen gesammelt Und musikalisch wiederhergestellt das Warten Der letzten Penelope dieser Welt. ÖFFNE DIE TÜREN DAMIT ES REGNET (Deschide uşile să plouă) Öffne die Türen damit es regnet Auf alte Fayencen und auf Porzellane Und auf meine gestrige Stirn Mit Notenlinien aus Falten und aus Träumen.

Erinnerst du vielleicht noch Den grauen Abend in Bratislava, Den Herbst in dem wir schwebten Wie in einer Kutsche durch enge Straßen, Als weiße Bäume sich entblätterten Unter dem letzten Regen, begleitet von der Orgel eines bizarren Windes?

Dieselben Straßen, derselbe Regen, Doch nicht dieselbe weiße Stirn, In die sich jetzt zu viele leere Notenlinien einbrannten.

DORIN POPA SELBSTBILDNIS (Autoportret) alles was ich berühren könnte und nicht berühre alles was ich verstehen könnte aber nicht verstehe alles was ich sein könnte aber nicht bin AUSSERHALB DES GESETZES (În afara legii) wenn ich auf alle Vorschriften geachtet hätte, wäre ich nie bei dir angekommen .............................................. außerhalb des Gesetzes habe ich dich geliebt außerhalb der Gesetze habe ich geatmet außerhalb des Gesetzes überkommt mich ein Weinkrampf KONKUBINAT (Concubinaj) nach der Genesung stellte ich fest wie krank ich bin, nachdem ich dich nicht mehr liebte übermannte mich vernichtend das Verlangen nach dir wenn ich nicht mehr bin werde ich alles verstehen vielleicht

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 14

10-aprilie 2012 - NR. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VALERIU STANCU SCHWEIGENSÄUSSERUNG (Rostirea tăcerii) einsam, durch Schweigen kommen wir aus uns heraus ans Licht die Frucht zerbrochen an der Fleischesgrenze hylische Zepterfrucht einziges Zeichen - heiliges Spiel durchs falsch ausgelegte Wort (geschnitztes Auge, voller Tränen Auge, geschnitzt in Hyazinthen) SKLAVE DES LICHTS (Rob al luminii) als Sklave des Lichts befreie ich mich vom Wort eines Tages vielleicht verliert es sich in mir was wird dann sein nur die Weisen wissen es auf jeden Fall versuch ich dann ihre Silberlinge zu zählen, zu zerbrechen und zerfetzen mit den Zähnen und der Blick befreit aus dem Wort wird schlürfen wird sich verlieren im Schlafeswesen mein Blick vom Wortblut verstümmelt als Sklave des Lichts beuge ich mich dem Schlaf eines Tages vielleicht verliert er sich in mir

LUCIAN VASILIU PERORATION (Peroraţie) Ich könnte die durchsichtige Lilie besingen.

Ich könnte euch mit der Metapher den Hals umdrehn.

Ich könnte mich mit den Hymen beschäftigen.

Ich könnte euch mit schmeichelnden Vokabeln verführen.

Ich könnte euch entzücken mit dem Knöchel der Frau, die von Shakespeare geliebt wurde und die Christus nicht kannte Nichts von alldem.

Alles von alldem: Ich ziehe die Felddecke hoch höre mir die Nachrichten an und träume den Alarm!

SIEBEN (Şapte) Ich bin mit sieben Fingern an der rechten Hand geboren doch blieb mir nur noch einer übrig mit dem ich euch diese Geschehnisse beschreibe ich habe sieben Frauen geliebt; doch nur eine war Königin zu ihrem Andenken schlafe ich sieben Tage nicht, Zeit, in der sich meine Seele verneigt

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

Ich schrieb sieben grundlegende Gedichte, doch zündete ich alle an: ich konnte aus den Flammen nur noch ein Wort retten Sieben Seile hängen vom Himmel herab.

Ich läute sieben Glocken doch höre ich nur eine

GEORGE VULTURESCU SPÄT AUF DEN STRASSEN (Târziu pe străzi)

DIALEKTIK (Dialectică) Ganz langsam springt die Wortnähmaschine an: Tack-tack! Tack-tack!

Ganz langsam stirbt das Pferd beim Weiden, das Nichts erobert das Kampffeld, die Ratte Bosch tritt auf die Szene Ganz langsam öffnen sich die Schenkel der Mädchen im Schlaf Ganz langsam verglüht die Zigarette des zum Tode Verurteilten Ganz langsam zur Hälfte blind, Asche Ganz langsam werden die idyllischen Dichter gerädert, ganz langsam habe ich nichts mehr zu verlieren ***

Spät auf den Straßen. Die Mauer ist kalt, klietschig.

Aus der Nacht tritt jemand näher. Der Efeu an den Häusern scheint mir zu leuchten, zu glitzern.

Da ist ein Mann mit einem großen Auge auf den Schultern.

Oder ist es überhaupt nur ein gehendes Auge; oder ein Riesentautropfen, der von den Blättern der Nacht fällt.

- Hab keine Angst, sagt er. Ich kann dir gehören...

Ich schaute ihn an. Ich fühlte mich wie ein Trichter durch den die Rückbleibsel eines schuppigen Tieres fließen.

- Du bist schon ein anderer, sagte er mir, nachdem wir die Stadt durchquert hatten.

Du bist nicht mehr nur der, der sieht sondern der Blick selbst, wie eine Messerklinge über dem Kadaver der Welt...

DIE WIESE UND DER QUALM DER KAFFEEHÄUSER (Câmpia şi fumul cafenelelor) Rebellische Buchseite - die Wiese Ich sehe es noch: ich bin der, der in der Sonne liegt - ein Tier in der Sonne die Stadt hat noch nicht aus meinem Fleisch gebissen die Frauen haben mich noch nicht durch Spiegel gesiebt

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dort im Gras war ich dem Himmel am nächsten * die Wiese hat Geschlecht. Feurig fühlte ich es mich anziehen: durch Gräser ihr Körper bebend die Erde begehrt uns tierisch * die Wiese ist eine Bühne alles hier ist in Erwartung des Gewitters darüber stehst du, Leser, dein Blick beseelt die Buchstaben, bewegt die Seile und die Puppen manchmal hast du das Gefühl, dass ich dir aus den Seilen entgleite ich kipp die Buchstaben um, du kannst mich nicht lesen du kannst meinen Namen nicht rufen kannst nicht in den Spiegel dringen als ob du in den Fluss springen wolltest um mich vor dem Ertrinken zu retten * das Gras hat alle meine Wege überwuchert ich gehe vorbei in der Erwartung, dass eine Spur mich anspringt: - wie ein wildes Tier wird sie mich zerfetzen?

- mir an den Hals springen wie eine Geliebte? * ich möchte mein Dorf im Gedicht begraben in seinem Hirn soll es schreien soll es weiter tanzen in der Erde, tief, die Augenknollen warten

10-aprilie 2012 - NR. 8

wie ein Spürhund kommt dir nach das Auge der Wiese * ohne dich, Geliebte, wären die Worte für mich wie ungelesene Trauben das Gedicht wie ein Fass das gärt den vollendeten Wein der Worte * wohin ich auch trete, fühl ich das Gras unter den Sohlen sogar auf den Steinplatten fühl ich es: es umwächst mich jetzt hat es die Knöchel erreicht steigt bis zur Brust, umhüllt mich wie ein Gewand * mit solch vollen Wiesensommeraugen irre ich durch den Qualm der Kaffeehäuser * ein grasiges Gedicht breitet sich über den Lehm meiner Erinnerung aus * die Wiese ist ein bewegter Spiegel.

In seinem Silber ist der Lehm meiner Erinnerungen aus dem ich meine Dorfkindspuren schlürfe.

* in der Seele haben sollst du die Wiese wie einen Spiegel in dem Gott sich betrachtet * wie ein Schmerz wie eine Irrationalität

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE INTERVIU cu George VULTURESCU realizat de Adalbert Guyris „Am început să scriu şi să văd cu scrisul.”

Câteva date biografice Numele la naştere: Pop Silaghi Gheorghe, născut în cătunul Tireac, sat Tătăreşti, în judeţul Satu Mare, la 1 martie 1951. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti (U.Z.P.) şi al PEN-Clubului Român, fondator, editor şi realizator al revistei Poesis, Satu Mare (din 1990 până în prezent) şi al Festivalului Internaţional „Frontiera Poesis” din Satu Mare (15 ediţii). A lucrat la instituţii de cultură din municipiul Satu Mare. În prezent este director al Direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional a Judeţului Satu Mare.

Activitatea literară: -Debut literar în revista Familia (nr.1, ianuarie, 1973) cu o prezentare a poetului Ştefan Aug. Doinaş – Un

10-aprilie 2012 - NR. 8

Montreal, 2004; The North and beyond the North, trad. Olimpia Iacob, Libra, 2006; Do severe I dalşe od severa, trad de Miljurko Vukadinovič şi Adam Puslojič, Belgrad, 2007.

Este deţinătorul premiului literar pentru poezie al Târgului Estival de carte – Neptun (1994) şi al Salonului de carte şi publicistică – Cluj, Oradea (1994); Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – Filiala Cluj (1999; 2003); Premiul pentru critică „M. Zaciu” al Galelor Literare Radio Cluj, 2001; Marele Premiu „N. Stănescu” al Serilor de Poezie de la Deseşti (1997); Premiul „Corona Carpatica” al Asociaţiei de Literatură şi Artă Uniunea Scriitorilor din Zakarpatia, Ujgorod, Ucraina (2003); Ordinul Meritul Cultural, categoria A, literatură, în grad de Cavaler (2004).

A fost tradus şi a publicat poezie în limbile: slovacă, franceză, germană, engleză, maghiară, letonă, sârbă, chineză, suedeză, italiană.

Este un om plin de înţelepciune, modest şi serios. Deşi a ajuns domn nu-şi uită rădăcinile şi îşi cântă în scrisul său zona frumoasă din care vine cu atâta căldură şi simţire că ce-l care citeşte se vede acolo şi iubeşte instantaneu acele locuri.

voluptuos al imaginii; -Debut editorial – Caietul debutanţilor, 1979, Editura

Adalbert GYURIS: – Credeţi că locul naşterii influenţează şi poate modela viaţa unui om?

Volume publicate ● poezie – Frontiera dintre cuvinte, 1988; Poeme din Ev-Mediul odăii, 1991; Oraşul de sub varul pereţilor, 1994; Tratat despre Ochiul Orb, 1996; Femeia din Ev-Mediul odăii (antologie), 1996; Gheara literei, 1998; Scrisul agonic (antologie), 1999; Nord, şi dincolo de Nord, 2001; Stânci nupţiale, 2003; Monograme pe Pietrele Nordului, 2005; Alte poeme din Nord, 2007. ● critică – Saeculum. Metafizică şi polemică, 1995; Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar: 1700-2000, 2000; Cronicar pe Frontiera Poesis, Princeps Edit, Iaşi 2007. ● ediţii bilingve – Augenlieder, gedichte, trad. Chris-

George VULTURESCU: - Locul naşterii are o importanţă covârşitoare pentru un creator. Energetica lui (acţionând din pietre, ape, arbori şi ierburi, pământuri şi mlaştini) acţionează asupra noastră benefic sau malefic. Descoperim asta prin timp, devreme sau târziu, dar o purtăm latent în ţesuturile trupului, precum proprietatea rocilor de-a produce scântei sau a sevelor de plante de-a tămădui rănile. Toată mitopoetica „Nordului” din poemele mele (Nord, şi dincolo de Nord, Stânci nupţiale, Monograme pe Pietrele Nordului, Alte poeme din Nord), leit-motivele lor (Pietrele Nordului, apele, vraja stihiilor vegetale, cuţitul costobocilor din care mă trag, lupii din sihle) au fost „hotărâte” de această sarcină energetică a locului natal-cătunul Tireac, rămăşiţă a vechilor codri ai Chioarului şi Sălajului. „Mâna care scrie şi mâna de pe cuţit”, un sâmbure-nucleu al multor poeme, vine în mişcarea

Albatros, Bucureşti.

tian W. Schenk şi Simone Reicherts-Schenk, Dionysos, Germania, 1996; Tratat despre Ochiul Orb/Traite sur l‟Oeil Aveugle, trad. Sabrina Russo, Fundaţia Culturală Libra /Editura Humanitas,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de rotunjire a arabescurilor literelor din alte mişcări pe care simt că le-au executat înaintea mea tăietorii de arbori, fântânarii (precum tatăl meu), cioplitorii în piatră. Însă, din păcate, această substanţă (a „tiparelor eterne”, cum ar zice L.Blaga) a fost hrană doar poetului de mai târziu: tânărul care a plecat din sat, căutându-şi de lucru în alte oraşe, apoi muncind ca să poată urma o facultate, a suferit din cauza acelui loc marginal pierdut pe harta judeţului Satu Mare. Dar în „celula sufletului” găseam mereu un strop din „apa vie” a locului natal, a înaltei morale pe care mi-au dat-o oamenii lui, a semnificaţiilor profunde dintre oameni şi lucruri.

– Cum aţi început să scrieţi şi când v-aţi dat seama că scrisul este menirea dumneavoastră?

-Cred că am fost provocat să scriu, să mă refugiez în scris ca după un paravan protector. Viaţa a vrut să mi se întâmple un accident, la o vârstă crudă (6 ani), când, în curtea unui vecin, mi-am pierdut vederea ochiului stâng. Am devenit, în comunitatea micului cătun, ceea ce se cheamă „însemnat”, purtător de semn pe faţă. Pentru un copil – între alţi copii – e greu de suportat. Poreclelor din lumea satului nu le poţi face faţă: am acceptat că asta sunt şi, încet-încet, m-am retras în mine însumi. Colindam pădurile, dealurile şi văile Homorodului – totul părea o oglindă care-mi arăta un chip întreg: un alt ochi se deschidea în mine. Am început să scriu şi să văd cu scrisul.

– Credeţi că poezia ţine de sentimente sau mai degrabă de construcţie?

-Poezia adevărată „se ţine” (ca să vă folosesc propria expresie) de poala lumii, precum un copil de mâna mamei. Ea e şi sentiment, şi construcţie şi mult mai mult: e participare la un ritual care te aşează în centrul lumii şi în centrul universului. E misterul acela esenţial „care ne leagă cu absolutul şi care face din noi altceva decât nişte marionete funebre sau ridicole”, ca să-l îmbrăţişez în gând pe Cioran. În cazul meu poezia devine un proces de developare: de pe o peliculă fină a memoriei (por-

10-aprilie 2012 - NR. 8

nind de la „locul natal”) pe care s-au suprapus straturi, pulberi de imagini, limbaje, semne. E o operaţie (construcţie?) grea de-a descifra semnele acestor inscripţii, o lectură cu care pot intra în relaţie cu ceilalţi şi care mă integrează şi pe mine în „lectura” celorlalţi.

– Poezia poate salva frumuseţea care azi riscă să fie măcinată de partea materială?

-„Frumuseţea lumii” pe care a văzut-o în profunzimile sufletului omenesc un scriitor precum Dostoievski, este aceeaşi prin vreme. Unii o înfăptuiesc prin osârdia sufletului, alţii o cumpără, unii se lasă orbiţi de ea, alţii pot trăi fără să le pese de partea de divin, de comuniunea cu sacrul pe care o putem avea conştientizând-o. Poezia nu cred că poate avea întrebuinţări farmaceutice, ca remediu; nu cred că se manifestă după curbele contabile – cumpărând sau investind la timp. Şi: frumuseţea nu e niciodată „pe moarte”, noi suntem pe moarte, noi suntem de salvat. Poezia e doar o cale spre frumuseţe, o credinţă în frumuseţe, ”în miezul ei ultim, ca posibilitate specifică a existenţei” (Heidegger – Fenomenologie şi Teologie). O avem sau nu o avem …

-Poetul poate remodela lumea, pentru a o retrăi şi apoi pentru a o retransmite celor ce iubesc poezia?

-Am să vă relatez ceva, extraordinar pentru mine. Într-o zi, bunicul meu Achim (un protector al copilăriei mele), m-a luat în grabă pe calul său: „Vino, să vedem fulgerele!”. Era pe la amiază, dar cerul se întuneca de nori negri. M-a dus la lespezile de pietre din Poiană. Am stat în ploaie, în vânt, sub grindină. Fulgerele cădeau pe pietre ca nişte şerpi metalici, de oglinzi, care se spărgeau în ţăndări întrun hohot şi scrâşnet al naturii din jur. Un fulger a traversat un brad falnic din apropiere (l-a sărutat? jupuit?) şi l-a preschimbat în văpaie, în scrum. Nu ştiu cum poate poezia „remodela lumea”, dar eu încerc să redau frumuseţea acelui brad fulgerat.

Poezia e ca roza lui Paracelsus (Borges, desigur): trebuie să refac bradul din scrum. Scriu ca să re-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dau acea frumuseţe sălbatică a energiilor Nordului meu în care omul era în comuniune cu universul şi anotimpurile.

– Credeţi că cei „însemnaţi” sunt ceva în urma lor?

aleşi să lase

-V-am vorbit despre sensurile celor „însemnaţi” în viziunea lumii satului meu. Oameni cu buză de iepure, bâlbâiţi, femei care au albit într-o noapte, bărbaţi cu degete lipite: unii - care erau percepuţi ca purtători de malefic - nu erau acceptaţi la adunări, în strana bisericii. Dar erau acceptaţi în zilele carnavalului, a sărbătorilor de peste an, la şezătorile din jurul focurilor. Dar sub semnul tumefiat al unora, dacă ştii să descifrezi, e atâta suferinţă care se lasă deschisă în faţa ta ca o oglindă vrăjită, precum se lasă deschise, celor aleşi, cerurile în noaptea de Paşti. Un „însemnat” era şi Ceauşescu: care era bâlbâit. Priviţi-i pe cei „însemnaţi” care ne conduc azi: putem „citi” din expresia, limbajul şi gestica lor ce va rămâne după ei în plan istoric.

Dincolo, în planul artei, dacă n-ai cutremurul semnului de har, dacă nu ţi l-ai descoperit, evident nu vei lăsa nimic valoros în urmă …

– Contează în viaţă dacă întâlneşti omul potrivit şi dacă are importanţă prietenia în formarea eului?

– Da, contează enorm. Să ne amintim câte pilde ale ucenicilor, câte „probe” sunt ca să-şi poată întâlni/ accepta „învăţătorul”, „maestrul”, „gurul”. E vorba de acele „întâlniri admirabile” în care, adesea, întâlnindu-l pe altul te regăseşti pe tine însuţi. În cazul meu au fost trei asemenea „întâlniri”: la facultate, la Cluj, cu admirabilul eminescolog Ioana Em. Petrescu (la care mi-am dat lucrarea de licenţă); cu Şt. Aug. Doinaş care semna „Poşta redacţiei” la revista „Familia”. Am debutat cu prezentarea lui intitulată „Un voluptuos al imaginii: George Vulturescu” (nr. 1, ianuarie, 1973). A treia a fost cu monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt.

Rândurile cronicii sale, la cartea de debut (apărută „în regie proprie” la Editura Litera – Frontiera dintre cuvinte), le-am purtat printre scriitorii genera-

10-aprilie 2012 - NR. 8

ţiei mele ca pe un „buletin de identitate” (Steaua, nr. 3, 1989). Toţi trei au „lucrat” asupra lutului frenetic care eram, fiecare dându-mi, în felul său, un „brânci” spre propriile tipare. Cred, de asemenea, în rolul „prieteniilor formatoare”. Am avut şansa să leg câteva „prietenii literare” prin întâlniri la Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ (realizate de Daniel Corbu) şi Piatra Neamţ, apoi la cele de la Sighişoara, Sighet, Bistriţa, Cluj, Oradea. Profesorii „de poezie” care ştiau să ne aşeze în lumină atunci erau Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu. După 1989 un nucleu energetic a fost Mircea Nedelciu, cu întâlnirile ASPRO (câteva şi la Satu Mare), o asociaţie care ar fi remodelat instituţia Uniunii Scriitorilor dacă dispariţia prematură a liderului nu s-ar fi întâmplat. Revista Poesis, pe care am înfiinţat-o în 1990, s-a constituit pe baza acestor „prietenii literare”, a unor aspiraţii în care am crezut şi m-am dedicat lor.

– Se deosebesc poeţii, scriitorii şi ziariştii de la „centru”, din Bucureşti, faţă de cei din provincie?

-Da, se deosebesc. Noroc că nu m-aţi întrebat prin ce se deosebesc … Dar pentru că particip frecvent la numeroase colocvii şi manifestări culturale în toate regiunile României, vă voi spune că am întâlnit scriitori de o mare probitate morală, generoşi, deschişi spre ceilalţi. O parte dintre aceste calităţi le regăsesc la scriitorii din Consiliul Naţional al U.S., din care fac parte de câţiva ani buni (din partea filialei U.S. din Cluj) şi unde sper că designaţia aceasta – provincie/centru – va dispare treptat …

-Scoateţi una dintre cele mai bune reviste din ţară.

Cum e să lucrezi la revista „Poesis” şi care este scopul acestei reviste?

-Am fondat revista „Poesis” la Satu Mare în 1990 (primul număr a apărut în februarie). De la al doilea număr i-am dat subtitul „Revistă de poezie”, aşezând în centrul problematicilor ei poetul şi cartea de poezie, studiile de critică şi investigaţie a poeticii, traducerile de poezie. Încă din 1990, toamna, i-am adăugat revistei tipărite o „revistă vorbită” –

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a colocviilor de poezie de la Satu Mare în cadrul cărora am decernat premiile anuale „Poesis” (pentru Opera omnia, cartea de poezie a anului, debutpoezie, critică, traduceri-poezie, reviste literare care promovează poezia). În 1993 am avut la Satu Mare şi un Salon al Editurilor de Poezie (SEP), dar n-am mai reuşit să-l continuu datorită lipsei de sprijin financiar. Întrebarea D-voastră îmi trezeşte însă un oarecare zâmbet: spuneţi „cum e să lucrezi la revista Poesis …” Trebuie să ştiţi că n-am avut niciodată o „redacţie”: angajaţi, un sediu, un telefon al redacţiei. Revista a fost acolo unde eram eu: întâi la Casa Municipală de Cultură (unde eram director, în 1990), acum la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu a judeţului Satu Mare pe care o coordonez. Numerele pe care le-am tipărit au fost realizate în timpul meu liber, pe lângă obligaţiile mele de serviciu, fără să am altă retribuţie decât aceea de la locul de muncă. Am învăţat, pe parcurs, paginare şi tehnoredactare şi am rezolvat relaţia de curierat – răspunsuri scriitori, telefoane pentru materiale şi, cel mai greu lucru, găsirea unor sponsori pentru costurile tipografice. Instituţiile de cultură, după cum ştiţi, nu au fonduri financiare pentru tipărituri „literare”. În ultimii ani am primit sprijinul constant al redacţiei ziarului „Informaţia Zilei” şi al instituţiilor locale – primărie, Consiliul judeţean. Dar visul meu a fost, desigur, să pot lucra într-o redacţie adevărată …

-Stimate domnule Vulturescu mulţumesc pentru acest interviu de mare sensibilitate. Vă doresc toate cele bune şi încă multă inspiraţie pentru viitor. A fost o mare bucurie discuţia cu domnia voastră. Mulţumesc pentru tot !

Adalbert GYURIS

10-aprilie 2012 - NR. 8

Anamaria Gebăilă: „Întrebările privitoare la credinţă” ale Cardinalului Ravasi

Credincioşi şi necredincioşi, întrebaţi-vă!

La Editura Humanitas a apărut de curând volumul

Întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred de Cardinalul Gianfranco Ravasi, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă şi Bogdan Chioreanu, ediţie îngrijită de Smaranda Bratu Elian şi Vlad Russo.

Născut în 1942 într-o comună din Nordul Italiei, autorul cărţii a urmat cariera ecleziastică şi a obţinut diploma de licenţă în studiul Sfintei Scripturi, desfăşurând cursuri de exegeză biblică la Seminarul arhiepiscopal din Milano. Între 1989 şi 2007 a fost prefect al Bibliotecii Ambrosiana de la Milano. Din 2007 conduce Consiliul Pontifical al Culturii, precum şi Comisiile pontificale pentru patrimoniul cultural şi arheologie sacră. A scris numeroase articole de popularizare a textelor sfinte şi s-a implicat în conferinţe şi programe prin care încerca să apropie publicul larg de învăţămintele creştine.

Întrebarea şi răspunsul între mijloc de cunoaştere şi exerciţiu intelectual

Cartea intitulată Întrebări privitoare la credinţă.

150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred reprezintă o culegere de întrebări ale omului contemporan, la care Cardinalul Gianfranco Ravasi îşi propune să răspundă concis şi edificator. Răspunsurile sunt formulate dintr-o perspectivă clară, aceea a creştinismului, cu rădăcinile sale ebraice, dar se clarifică aspecte care nu ţin neapărat de creştinism, ci sunt adesea împărtăşite şi de alte credinţe, chiar dacă uneori

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE duc la rezultate diferite. Uneori, întrebările sunt universale, încleştând inima bărbatului şi a femeii, iar răspunsurile precedente n-au lipsit. Alteori, întrebările sunt neaşteptate şi îl surprind pe autor, aşa cum el însuşi mărturiseşte: „Adesea, era vorba de întrebări neaşteptate, pe care nu mi le pusesem nici eu şi care erau oricum surprinzătoare pentru mine. Alteori, erau întrebări care mie îmi păreau cu totul marginale, situate în plan secund, însă altora li se păreau relevante. Nu de puţine ori, întrebările erau atât de radicale, capitale şi de domeniul absolutului, încât mă făceau să recunosc, în sinea mea, că răspunsul era insuficient chiar în timp ce-l ticluiam. Desigur, au existat şi interpelări polemice sau provocatoare, uneori pătrunse de răutate, dar şi acestea dau savoare confruntării. N-am avea acum singura luare de poziţie de tip „politico-economic“ a lui Isus din Nazaret, care a devenit fundamentală în istoria socială a Occidentului dacă n-ar fi existat întrebarea pusă de farisei şi de irodiani ca să-l piardă prin cuvântarea sa: «Se cuvine a da dajdie cezarului, sau nu?» (Marcu 12, 13-17).” (pp.9-10) Pentru toate citatele biblice, redăm traducerile din Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994. Întrebarea necontenită

Răspunsurile nu se vor definitive, ci sunt mai degrabă o treaptă în cunoaşterea aprofundată; existenţa unui răspuns nu presupune anularea altor soluţii, iar, pentru a îmbogăţi spiritul, întrebarea însăşi trebuie să fie adevărată şi necontenită: „Cel puţin în ceea ce priveşte răspunsul ultim şi definitiv, vom privi dincolo de lopata groparului şi de tăcerea sufocantă a morţii, fiind însă conştienţi că nu trebuie să «contenim să ne întrebăm iar şi iară» asupra vieţii şi a morţii. Aşadar, înainte să pornim în călătoria noastră prin desişul întrebărilor şi răspunsurilor pe care le avem dinainte în paginile ce urmează, am dori să pecetluim această lungă introducere cu un minunat paragraf extras din

10-aprilie 2012 - NR. 8

nuvela Noaptea (1958) a scriitorului evreu Elie Wiesel: «Omul se înalţă către Dumnezeu prin întrebările pe care i le pune. Iată adevăratul dialog: omul întreabă, iar Dumnezeu răspunde. Dar răspunsurile sale sunt tainice, nu pot fi înţelese, căci vin din străfundul sufletului şi acolo rămân până la moarte. Adevăratele răspunsuri, Eliezer, le vei găsi numai în tine însuţi. L-am întrebat atunci pe Moshe: „Şi tu de ce te rogi?” Mi-a răspuns: „Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-i pun adevăratele întrebări.»” (p.18) Cartea prezintă interes şi ca exerciţiu intelectual, de logică şi de argumentaţie, iar Eminenţa Sa clădeşte cu vădită măiestrie şi plăcere construcţii armonioase, ce au ca punct de pornire atât anumite episoade biblice, precum uciderea cu pietre a soţilor Anania şi Safira (Faptele Apostolilor, 5), cât şi subiecte generale de reflecţie, precum antropomorfismul, caracterul legendar al Bibliei, reîncarnarea sau metempsihoza.

Arta de a pune întrebări este mijloc de cunoaştere şi exerciţiu care dovedeşte calitatea gândirii în mai mare măsură decât răspunsul.

Plecând de la citatul din Oscar Wilde, Eminenţei Sa, Cardinalul Gianfranco Ravasi, îşi omagiază interlocutorii şi, indirect, cititorii care se confruntă cu aceleaşi nedumeriri şi pentru care culegerea sa de întrebări şi răspunsuri reprezintă identificarea cu o comunitate care gândeşte la fel, precum şi lumina care pătrunde printre nedumeririle lor şi le clarifică. „Oricine poate da răspunsuri, dar pentru a pune cu adevărat întrebări e nevoie de un geniu”. Oscar Wilde, rafinatul scriitor britanic din secolul al XIX-lea, maestru al replicii sclipitoare, surprindea în această frază un aspect al cunoaşterii omeneşti care fusese deja intuit, cu aproape un secol şi jumătate mai înainte, de un autor moralist francez, ducele de Lévis, în culegerea sa de Maxime, precepte şi reflecţii: «Mintea unui om se cântăreşte mai lesne după întrebările sale decât după răspunsuri».

Ei bine, cititorul are în faţă mai degrabă o carte a întrebărilor, nu neapărat geniale, dar cu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE siguranţă semnificative. Acestea mi-au fost adresate de-a lungul vremii de persoane cu care nu mam aflat aproape niciodată faţă în faţă, dar cu care am dialogat prin intermediul ziarelor sau al televiziunii, primindu-le nedumeririle religioase sau filozofice.” (p.9) Întrebări necesare şi răspunsuri obligatorii Cartea debutează cu o scurtă reflecţie asupra măiestriei în a pune întrebări şi în a da răspunsuri; într-o vreme în care virtuozitatea în aceste domenii nu este preţuită îndeajuns şi în care interlocutorii urmăresc mai degrabă să se „încuie” unul pe celălalt decât să-şi urmărească firul logic, argumentaţia solidă a răspunsurilor la nişte întrebări care urmăresc esenţa este o dovadă de sănătate culturală. Iată cum deplânge autorul degradarea măiestriei retorice: „Sfârşitul maeştrilor, precum aşa-zisa «moarte a figurii paterne» şi dispariţia ideologiilor, a introdus în societatea contemporană oroarea de răspunsurile clare şi răspicate, batjocura faţă de certitudine, pasiunea pentru relativ. «Oricare ar fi acest adevăr, nu vă va face liberi», afirma filozoful contemporan Sandra Harding, în antiteză cu celebrele spuse ale lui Isus din Evanghelia după Ioan (8, 32).

Din acest punct de vedere, nu există răspunsuri «adevărate», ci probabile; aşadar, întrebările fundamentale sunt exorcizate, evitate, chiar dispreţuite, tocmai pentru că impun răspunsuri bazate pe categoriile unei gândiri solide şi substanţiale.” (p.15) Dar răspunsul este oare mereu necesar? Eminenţa Sa se foloseşte de exemple extrase din literatură şi Biblie pentru a arăta, pe de o parte, că răspunsul nu este mereu posibil, iar, pe de altă parte, că nu este mereu necesar: „Absenţa răspunsului poate avea şi cauze mai modeste: anume creşterea exponenţială a numărului de persoane necivilizate şi superficiale, care refuză orice tratare serioasă, care se aruncă în locurile comune tocite şi care preferă să respingă tot ce tulbură liniştea lipsită de valuri a conştiinţei şi minţii lor. «Omul înţelept ştie ce spune, în vreme ce prostul spune ceea ce ştie», se afirmă ironic

10-aprilie 2012 - NR. 8

într-un aforism iudaic. Ştiind aceasta, omul este conştient şi de propriile limite: înţeleptul dă răspunsurile pe care le ştie, la obiect şi complet, scurt şi argumentat. Este emblematică figura regelui Solomon, care-i răspunde reginei din Saba «la toate întrebările ei; n-a fost întrebare la care Solomon să nu fi răspuns» (2 Cronici 9, 2). Uneori însă, răspunsul poate fi refuzat pe bună dreptate, nu neapărat din cauza limitelor înţelepciunii sau cunoaşterii noastre. Este interesant că în sistemul nostru judiciar există şi «dreptul de a refuza să răspundem». Isus însuşi se prevalează de acest drept în faţa Sinedriului care îl cercetează: «Dacă vă voi spune, nu veţi crede; dar dacă vă voi întreba nu-Mi veţi răspunde» (Luca 22, 67-68). Proştilor trebuie să li se răspundă prin tăcere: «Nu-i răspunde nebunului după nebunia lui de teamă să nu-i devii asemenea» (Proverbe 26, 4), deşi, imediat după aceea, acelaşi înţelept autor al Israelului subliniază nevoia de a răspunde în alte situaţii sau contexte: «Răspunde-i nebunului după nebunia lui, ca nu cumva lui să i se pară că e înţelept» (26, 5).

Astfel, Isus, care, aşa cum am văzut mai sus, le răspunsese celor care voiau să-l piardă, răspunde printr-o tăcere rece în faţa tribunalului Iudeilor («El tăcea şi nu le răspundea nimic», Marcu 14, 61), precum şi în faţa lui Pilat, cel puţin după evanghelistul Marcu. Spre deosebire de acesta, Ioan redă un răspuns mai complex al lui Isus în versetele 33-38 din capitolul 18 al Evangheliei sale, scriind: „Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi L-a chemat pe Isus şi i-a zis: «Tu eşti împăratul Iudeilor?» Răspuns-a Isus: «De la tine însuţi o spui, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?» «Neamul tău şi arhiereii mi Te-au predat» […] Şi din nou [Pilat] a intrat în pretoriu şi i-a zis lui Isus: «De unde eşti Tu?…». Dar Isus nu i-a răspuns. Atunci Pilat I-a zis: «Mie nu-mi vorbeşti?»“ (18, 32-35; 19, 9-10). Aceeaşi scenă mută se repetă în faţa omului vulgar şi simplu care este Irod Antipa, în faţa căruia este adus Cristos: «Şi I-a pus întrebări în vorbe multe, dar El nu i-a răspuns nimic» (Luca 23, 9).” (pp.15-16) În funcţie de subiectul tratat, întrebările şi răspunsurile aferente sunt

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE grupate în cinci părţi: Întrebările „prime”, Întrebările „laice”, Întrebările „ultime”, Întrebările „ebraice” şi Întrebările „creştine”. Gruparea tematică evită enumerările aride şi îi permite cititorului să aibă o imagine clară din perspectivă religioasă asupra următoarelor cinci aspecte: statutul religiei, interferenţele între religie şi lumea „laică”, în special în privinţa interpretării problemelor care ocupă dezbaterile actuale prin prisma creştinismului, conceptele generale care guvernează viaţa omenească, precum fericirea, destinul, „depărtarea” lui Dumnezeu sau sfârşitul lumii, precum şi unele nedumeriri legate de Vechiul şi de Noul Testament. Pentru autor, importanţa răspunsurilor constă mai ales în interpretarea corectă şi lipsită de ambiguitate a textelor sacre: „Aşadar, ne aflăm în faţa disciplinei numite oarecum pompos «hermeneutică», pe care vom încerca s-o ilustrăm încă din primele noastre întrebări-răspunsuri, în efortul de a elabora un statut, o regulă, o metodă, tocmai pentru a «interpreta» atât realitatea, cât şi textele în mod justificat, coerent şi complet. În domeniul religios, adesea multe afirmaţii şi chiar alegeri în viaţă se bazează pe interpretări greşite ale textelor sacre; aşa cum se va vedea, exemple în acest sens sunt fundamentalismul şi subiectivitatea pură, care duce la relativizarea adevărului.” (p.11) Echilibru şi francheţe Se observă în consideraţiile Cardinalului Ravasi o grijă constantă de a crea un echilibru între subiectele „de actualitate”, care stârnesc interesul publicului larg şi care sunt intens mediatizate – precum alimentaţia vegetariană sau orientarea politică – , şi subiectele în general necunoscute marelui public, dezbătute mai ales de specialişti, precum caracterul canonic al scrierilor biblice sau exemplele de erezii de la începuturile creştinismului. Asupra primei categorii, Ravasi oferă o perspectivă biblică, la care cititorul care izbuteşte să delimiteze contingentul de transcendent poate că nu se gândeşte în genere. Asupra celei de-a doua categorii, în mod evident apanaj al celor care

10-aprilie 2012 - NR. 8

aprofundează religia, Ravasi aruncă o rază de lumină, menită să stârnească şi interesul celor mai puţin familiarizaţi cu subiectele ce ţin de doctrină.

Ceea ce impresionează plăcut este francheţea cu care autorul tratează subiecte adesea considerate „delicate” chiar de către Biserică, precum procesul lui Galilei; în acest caz, Ravasi se pronunţă ferm şi definitiv, citând şi întărind răspunsul oficial al Vaticanului şi elogiind perseverenţa lui Galilei: „Punctul de pornire este un document al Conciliului Vatican II, adoptat pe 7 decembrie 1965 şi dedicat confruntării Bisericii cu lumea contemporană, aşa-zisa constituţie Gaudium et Spes (Bucurie şi speranţă): la nr. 36 se deplângea faptul că, adesea de-a lungul istoriei, creştinii «nu respectaseră suficient autonomia legitimă a ştiinţei», iar nota face referire directă la cazul Galilei. Plecând tocmai de la această consideraţie, la începuturile pontificatului său, în 1979, Ioan Paul II a creat o comisie de istorici şi de teologi care să evalueze liber şi riguros problema. [...] Şirul lung de cercetări arhivistice, istorice şi teoretice întreprinse de comisie a fost inclus într-un volum atent alcătuit, bazat pe memoriile cercetării încheiate în 1992.

Volumul, publicat în 2009, a fost intitulat Galilei şi Vaticanul şi a fost îngrijit de Mariano Artigas şi Melchor Sánchez de Toca. [...] Fie ca din lecţia lui Galilei să învăţăm cu toţii, teologi şi oameni de ştiinţă deopotrivă, rigoarea metodologică şi seninătatea intelectuală în faţa oricărei intruziuni, precum şi capacitatea de a ne păstra cu rigoare câmpul de cercetare şi de analiză!” (pp.98-100) Cuvinte alese cu grijă Atent la folosirea termenilor, autorul pleacă chiar de la sensul fiecăruia dintre cuvintele întrebării pentru a-şi defini poziţia într-o chestiune precum rolul atribuit Vechiului Testament în comparaţie cu învăţătura aparent mai accesibilă a Noului Testament: „Admir efortul teologilor creştini de a pune în valoare şi Vechiul Testament; înţeleg că există o tradiţie a Bisericii, prin care li s-a propus credincioşilor să citească în timpul liturghiei Scripturile ebraice, interpretându-le însă în lumina Noului

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Testament. Desigur, în Scripturile ebraice se găsesc pagini preţioase din punct de vedere literar, iar unele sunt valabile şi pentru noi, creştinii (mă gândesc la Psalmi şi la unele texte ale profeţilor).

Dar haideţi să spunem lucrurilor pe nume: nouă, creştinilor, nu ne este oare de ajuns Evanghelia?

De ce trebuie să investim atâtea resurse teologice ca să justificăm numeroase capitole din Vechiul Testament, pline de cruzimi sfinte şi de fărădelegi, care nu se deosebesc prea mult de atâtea sure din Coran? De ce să ne pierdem vremea explicând Vechiul Testament, interpretându-l spre a-i «justifica» paginile dificile şi şocante, când avem lumina limpede a Noului Testament, care l-ar putea înlocui pe cel Vechi? Ei bine, termenul explicit sau subînţeles al acestei întrebări este tocmai înţelesul cuvântului «înlocuire». Oare noul Legământ pecetluit prin Cristos nu-l înlocuieşte şi nu-l declasează pe cel de pe Muntele Sinai făcut prin Moise?

Aceasta este o concepţie veche, formalizată în secolul al II-lea de un teolog pe nume Marcion, care ajungea chiar să propună un dualism între Dumnezeul nemilos din Vechiul Testament şi Dumnezeul iubirii vestit de Cristos. Este important să remarcăm faptul că, încă de la începuturile sale, Biserica a reacţionat cu asprime la această teorie, condamnând-o prin condeiul primilor săi mari înţelepţi (Ireneu, Tertulian, Origene şi alţii). Cu toate acestea, ideea a persistat de-a lungul secolelor, chiar şi în artă: de exemplu, pe uşa monumentală a catedralei din Strasbourg, Sinagoga este personificată printr-o femeie legată la ochi, care scapă din mână tablele Legii şi ţine o suliţă ruptă, în vreme ce Biserica merge triumfătoare cu crucea şi pocalul.” (p.59) Ameninţarea contingentului Puternica ancorare în realitate a mesajului poate fi remarcată mai ales în capitolul Dumnezeu e de dreapta?, unde autorul, printr-o incursiune cu caracter enciclopedic în istorie, atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă contaminarea cu stereotipuri de gândire, ce pot afecta interpretarea textelor religioase: „Există numeroase as-

10-aprilie 2012 - NR. 8

pecte ale limbajului biblic pe care le acceptăm cu seninătate, fără să le înţelegem. Am putea cita unul marginal la prima vedere, dar care a avut şi consecinţe sociale. În fiecare duminică, noi, credincioşii, spunem în biserică, în vreme ce recităm Crezul, că Cristos «şade de-a dreapta tatălui».

Privilegierea dreptei a avut ecouri şi în cultura noastră: îndârjirea înregistrată în trecut împotriva celor stângaci era rezultatul acestei opţiuni simbolice; un alt exemplu ar putea fi importanţa mai mare acordată «dreptei» politice în mediul religios… De fapt, din când în când politica n-are nimic de-a face cu ceea ce se discută: diferenţierea între dreapta moderată sau conservatoare şi stânga progresistă îşi are originile în adunarea parlamentară din timpul Revoluţiei franceze şi în poziţionarea acestor grupări aflate în opoziţie una faţă de cealaltă în sală, în funcţie de locul ocupat faţă de preşedintele adunării. Atunci când în Biblie - şi în tradiţia care decurge din ea - se vorbeşte despre «dreapta», semnificaţia este cu mult anterioară oricărei conotaţii politice. Dacă dorim să ajungem la origine, la arhetip, probabil ar trebui să ne gândim la folosirea preferenţială a mâinii drepte în activităţile manuale; aşa cum observa interlocutorul nostru, în Antichitate, a fi stângaci era considerat un ceva nefiresc, fiind un semn distinctiv negativ; obiceiul a supravieţuit până în zilele noastre, fiind întâlnit chiar şi în şcolile de acum câteva zeci de ani.” (p.124-125) Caracterul enciclopedic Fidel misiunii de popularizare enunţate încă din Introducere, autorul nu conteneşte să ofere informaţii de tip enciclopedic, utile în clarificarea noţiunilor şi în evidenţierea evoluţiei acestora. Un exemplu semnificativ în acest sens este capitolul „Litera ucide...”: fundamentalismul, în care ni se narează istoria acestei mişcări şi a cuvântului care o denumeşte: „În 1895, la Fort Niagara, în Statul american New York, s-a întrunit Congresul biblic american, alcătuit din exegeţi protestanţi, în majoritate cu orientare conservatoare. În încheierea lucrărilor, a fost redactat un document în care se

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE defineau cinci adevăruri biblice «fundamentale», cu totul necesare şi indiscutabile: absenţa greşelii din textele biblice şi adevărul literal al Scripturilor, natura dumnezeiască a lui Cristos, naşterea Sa din Fecioară, doctrina iertării păcatelor oamenilor prin jertfa lui Isus, învierea trupească a Lui şi a noastră, învierea oamenilor săvârşindu-se odată cu cea de-a doua venire a lui Cristos.

Acest recurs la «fundamentele» credinţei a dat naştere termenului «fundamentalism», folosit apoi pentru a caracteriza alte curente religioase, şi, prin analogie, mai ales în legătură cu lumea musulmană. Propunerea de la Fort Niagara s-a răspândit capilar în perioada 1905-1915, printr-o serie de douăsprezece volumaşe numite Fundamentele: o mărturie a Adevărului, mai ales printre pastorii diferitelor culte protestante americane. Astfel, în 1919 a luat fiinţă Asociaţia fundamentalistă creştină mondială. În 1925, interesul s-a extins şi în rândurile publicului larg, în urma aşa-zisului «proces al maimuţei», în care fundamentaliştii au denunţat în justiţie un profesor de liceu din Dayton (Tennessee), un anume John Scopes, pentru că preda teoria evoluţionistă, care, în opinia lor, milita împotriva doctrinei creaţioniste propovăduite de Scripturi. [...] Ca să urmeze litera Evangheliei, fundamentaliştii nu ţin seama de faptul că aceste texte nu sunt numai prezentarea istorică a lui Isus, ci că alcătuirea lor implică şi intervenţia credinţei pascale a Bisericii şi viziunile teologice ale diferiţilor evanghelişti: cum pot explica, de exemplu, diferenţa dintre «Fericirile» menţionate de Matei (5, 3-12) şi cele amintite de Luca (6, 2026)? Ori le aleg pe primele şi le resping pe celelalte, care, de altfel, conţin şi «blesteme», ori viceversa! De fapt, acestea reflectă un fenomen istoric şi teologic care dă seama tocmai de întruparea şi integrarea cuvântului lui Isus în contextul istoric şi ecleziastic al comunităţii creştine de la începuturi. Din acest punct de vedere, se poate spune că originile îndepărtate ale fundamentalismului trebuie căutate chiar la începuturile Reformei protestante, în propovăduirea exclusivă a Scripturii. Adoptat mecanic, acest con-

10-aprilie 2012 - NR. 8

cept anula interpretarea Bibliei în contextul Tradiţiei. De aceea, fundamentalismul este adesea antiecleziastic şi se dezvoltă mai ales în comunităţi care au tendinţa de a se izola şi care consideră drept diabolic tot ce se află în afara perimetrului lor aseptic.” (pp.35-36) Se spune adesea că un text este clar dacă se traduce uşor; din această perspectivă, cartea Cardinalului Ravasi nu prezintă dificultăţi.

Gândirea armonioasă, stilul ales şi claritatea mesajului permit o traducere curgătoare.

Singura dificultate ce poate fi remarcată este redarea emfazei, pe care autorul alege să o exprime prin sintaxa marcată, în special prin dislocări la stânga, urmând tradiţia oratoriei. Cum echivalarea prin acelaşi tip de construcţii marcate în limba română nu ajută întotdeauna la clarificarea mesajului şi la dezvoltarea firului logic, am preferat adesea punerea în evidenţă prin adverbe şi pronume de întărire. În ciuda orientării răspunsurilor, cartea scrisă de Cardinalul Ravasi nu se vrea un îndreptar într-ale credinţei.

Este adevărat că încearcă să călăuzească cititorul către orizonturi religioase, în căutarea cărora acesta va fi pornit deja, fie dintr-o credinţă aprinsă, fie dintr-o curiozitate nu mai puţin fertilă; însă publicul ţintă al acestei cărţi nu este compus numai din credincioşii fervenţi, ale căror nedumeriri provoacă rupturi existenţiale, ci şi din oameni pentru care religia şi religiozitatea reprezintă un subiect pur si simplu „interesant”, cu toată devalorizarea actuală a acestui adjectiv. Cititorul textului lui Ravasi îşi pune întrebări despre o credinţă care nu trebuie să fie neapărat a sa.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Anamaria Gebăilă

Page 26

10-aprilie 2012 - NR. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu degetele şi simţea cum nodul dintre omoplaţi începe să se desfacă între zidurile ude ale braţelor lui. *** O panică surdă zumzăia în partea de jos a abdomenului. (continuare din nr. 7) V Era cuprins de un somn neliniştit când copacii întunecaţi atingeau cu vârfurile cerul înstelat.

Simţea cum se rupe un zăgaz... *** Auzea zgomotul neîntrerupt al amintirii ce se trezea nechemată în mintea sa.

Se simţea nelalocul lui. *** Începea să respire în sunetul atât de încărcat de oboseală când ploaia cădea cu o furie aproape biblică.

Pierduse complet contactul cu bucuria. *** Apăsa baza nasului

Se privea cu o jenă neascunsă ca şi cum răspunsurile ar fi plutit în aer. *** Într-o încercare disperată de a se linişti, încerca să-şi păstreze vocea egală trăgându-se în abisul întunecat al somnului. *** Când vorbele au muşcat din marginile imensului zid, de emoţii, atinsese punctul cel mai de jos Noaptea adâncă a sufletului... *** În încordarea umerilor cu o aluzie de căldură în aer îşi lipea degetele mari unul de altul pentru o clipă.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE *** Cu un surâs lugubru a închis ochii şi a tras aer adânc în piept:

Îi intra prin pupile albastrul cerului

atât de multe rămăseseră nespuse...

*** Cu o vagă melancolie în glas, deşi însetat de firesc, schimba înţelesul lucrurilor cu ajutorul interpretării în umbra ce se prelungea.

*** Vedea suprema lipsă de interes, lipsa ciudăţeniei când se deschidea către lumină într-o replică de final: n-a fost, tocmai, un izvor de înţelegere.

VI Era râvnitor de linişte în imposibilitatea fizică de a tăcea şi conştiinţa îşi recăpăta echilibrul. *** Îngăduitor cu ignoranţa altora căci se născuse obosit, privea minciuna cu o nebănuită înfrânare pusă în destinul regulat de capriciile oamenilor. *** Repeta ecouri de păreri să scape de apăsătoarea tăcere în începutul de tulburare de pe chipul său.

10-aprilie 2012 - NR. 8

bromura.

Urma o lungă tăcere de aşteptare. *** În gândul său era ceva frânt ca şi cum ar fi avut o greutate pe limbă când îşi strângea muşchii abdominali şi proiecta în jur fragmente de conştiinţă. *** Într-o nemărturisită dorinţă de normalitate, de linişte, de firesc, amorţit de umiditatea nopţii în infinitele complicaţii ale vieţii, sistemu-i complicat de a evada din marginile bunului simţ printre perdele, cobora ca o lumină cenuşie şi roşiatică filtrată de ploaie.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 28

10-aprilie 2012 - NR. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE *** Cu capul înfipt într-un par pentru a urmări mersul gândului pe jumătate adormit, în semiveghe, era recunoscător vieţii care, în fiecare clipă, îi dădea câte un prilej de a schimba orizontul. *** Cu o nebănuită prestanţă, schimba marginile realităţii săpate într-o brazdă prin care gândurile lui, încercau să se strecoare... *** Ca şi cum ar fi ultragiat un lucru nelămurit în neliniştea fericită a începutului, plăcutul chin al aşteptării, creierul secreta gândirea dădea hrană vieţii. *** Cu judecăţile preschimbate în prejudecăţi de gloria pătată de ridicol, îşi trimitea creierul la plimbare pentru a scăpa de plictiseala de-a asculta şi oboseala de-a vorbi... ca şi cum ar fi avut febră în cuvinte.

Incursiune în poezia contemporană Cezar C. Viziniuck Adulterinii Introducere mi-am ridicat de două ori spre cer privirea şi-am căutat acolo sus un nou avânt eram atunci pornit înspre iubire şi tot ce-n jurul meu părea frumos eu nu vedeam căci ochii mei erau întinşi spre ea femeia ce-am zis că va fi singura şi eu pe veci a ei voi fi eram atunci nebun de fericire şi aşa am rămas până te-am întâlnit demon cu surâs de înger ce-ai pus în mine întregul Armaghedonul am uitat de cer am uitat de îngeri am uitat de ea şi doar tu ispita vieţii mele păşeai solemn prin ochiii mei de sânge nu-mi cunoşteam nici trupul nu-mi cunoşteam nici firea eram un alt om Adam-ul izgonit şi chiar de el îmi spuse în fiecare seară că îmi voi pierde trupul în păcat eu nu ascultam atunci nici glas din cer nici îngeri ci doar vocea ta de miere cu sâsâit de şarpe mi-am întis o mână şi ţi-am atins focul şi ars am fost şi semn de fiară mi-am însrcis pe ea şi am rămas înfierat precum o curvă sau vrăjitoare din timpurile trecute

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu suflet şi trup am părăsit pământul să te caut în infernul din adânc precum demult trecut-a Heracles după Cerberus dar eu nu te-am putut stăpâni eu am rămas acolo de tine stăpânit şi greu apasă acum mustrarea lui şi rău mă arde focul iubirii ce ţi-o port dar şi mai rău mă doare privirea ei timidă nu o mai pot privi de-atunci în ochi iar zâmbetul ei cald îmi pare fulger şi vocea ei divină e tunet pentru mine ce-am făcut de ce mi-ai apărut în drum mai bine ar fi murit mama înainte de a mă naşte atunci mai în câştig ar fi fost cerul şi ea ar fi avut o mult mai frumoasă iubire I în fiecare seară te-apropii de fereastra mea în lumina lunii şi eu îţi ciugulesc din palmă iubirea sau poate doar veninul cu fructul în mână mă priveşti şi eu te sorb lovit de Cupidon sau de diavol sângele îmi clocoteşte în vine şi carnea-mi tremură am încercat să mă rup de prezent să mă substrag realităţii dar ochii tăi aruncau săgeţi de foc şi simţeam cum mă arde iadul am căzut în amnezie şi am uitat de ea am uitat că există atunci a coborât el ţinând o sabie în mână - unde te grăbeşti - înspre paradis - ba nu infernul ţi-a deschis porţile

10-aprilie 2012 - NR. 8

şi te aşteaptă picioarele acestei femei depărtate e un drum deschis spre el moliciunea ei dulce e văgăuna unui hău de foc te va arde l-am ascultat sau poate doar aşa părea ochii mei erau pe fructul interzis îl doream fiinţa mea tânjea şi ea mă aştepta să mă înfrupt şi să mor - nu te pot asculta i-am răspuns dacă infernul mă aşteaptă las' să aştepte eu voi profita de acest paradis mi-a atins fruntea cu sabia am urlat de durere - vezi mi-a spus aceasta e doar o părticică din el şi asta vei simţi o veşnicie dar eu mi-am vândut ei sufletul şi infernul a învins II am închis ochiul fecund al minţii şi am tăcut dacă aş fi pus cuvintelor o margine nu cred că aş fi putut lovi mai tare peretele ce ne-nconjoară doar tu şi eu în casa pustie a cerului dansăm valsul păcatului întruchipat în stea ne-am bucurat unul de altul febră a dragostei şi sângele a lovit cearşaful imaculat şi tăcut dar durerea ţi-am simţit-o în ochi atunci mi-am adus aminte de ea floarea ce se ofilea la umbra unei iubiri inexistente cât timp vom mai parcurge drumul acesta lunecos înspre centrul pământului cât voi mai putea să-l rabd pe el mustrându-mă de fiecare dată spun gata şi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tot de atâtea ori o iau de la capăt căci nu te pot privi fără ca fiinţa mea să zboare Întâlnire cu îngerul blond luna de pe cer cu mâinile în buzunar mă privise atunci la prima mea întâlnire cu păianjenul blond am auzit că o să îţi dea voie în vacanţa de iarnă să ne reîntâlnim pe pânza ta e adevărat în noaptea de ger te voi privi din nou sub luna ce fluieră la îmbrăţişarea noastră cu zeci de braţe ce se întind precum tentacolele înspre coroana de stele din calea lactee a mamei tale păianjen blond cu mreje de oţel ce mi-ai făcut

10-aprilie 2012 - NR. 8

pe când lumina Duhului Sfânt, duhul Ei, al oricăreia dintre femei îi dezleagă cu dinţii, cu unghiile lacrimile înnodate ca frânghiile…? dragoste în bernă în bernă părul tău, în bernă, e ultimul din care mor cu fumul rânced din tavernă se duce ultimul cocor în bernă ochii tăi, în bernă, sunt ultimii care mă dor o, strălucirea lor eternă cu cât mai ternă-i umbra lor! în bernă sânii tăi, în bernă, sunt ultimii ce mă mai vor pe patul rece din cavernă ce dulce fu dogoarea lor! rămâi aici, rămâi eternă dacă mai poţi, dacă mai dor: căderea vorbelor în bernă, ninsoarea lor, ninsoarea lor.

4

MIRON MANEGA "Am găsit în nisipuri umbra Femeii..." palid şi frânt, împietrit în sutană frunză verde bătută de vânt eşti cumva duhul palid şi frânt al Poetului împietrit în sutană ce-şi înmoaie cuţitul în rană să transcrie pe propria piele urme vechi şi adânci de nuiele desluşite de el printre legi şi porunci în privirea statuilor furată de prunci ori în lumina ce încă aşteaptă să-i despice făptura de faptă

fărădelege a lacrimii prelungind un amurg am găsit în nisipuri umbra Femeii şi pe mări în furtuni am zărit-o jucând euritmie a morţii, îşi strivea bazileii cu doar tremurul gleznei – ca lumina de blând fărădelege a lacrimii prelungind un amurg şi împietrire a fost, în uitare, nesfârşită sau nu, colţuroasă ori lină, bântuitu-mi-a veghea – decât somnul mai mare şi m-au zidit, şi m-au sfărâmat cu blândeţe mai întâi o femeie, un şirag mai apoi şi în toate orbitu-m-a o aceeaşi sclipire de pe braţul de gheaţă al Femeii-de-Fum. o lungime de lance ne desparte acum.

4

http://mironmanega.blogspot.com/

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE despodobit, cu buzele sfărâmate n-am participat la frumuseţea lumii decât cu primul scâncet! despodobit de beteala cuvintelor vinovat de naşterea mea mă-ntorc – iată! cu buzele sfărâmate de amintirea sărutului tău. pentru că nu ştii (şi dacă ai şti-o tot tăcere se cheamă) eu sunt fiul şi fratele tău bicefal Şlefuitorul-de-Lacrimi umbra şarpelui încolăcit în sine ca un blestem comprimat! sunt partea de neatins a lucrurilor lăuntrul şi numele cântecul şi tăcerea cântecului amintirile, dorul, absenţa şi toate câte ţi le aşez dinainte în timp ce tu spulberi totul cu un surâs. şi iarăşi plânsul, şi iarăşi frumuseţea în pântecul ei luminos am deprins murmurul nesfârşit al lacrimilor care aveau să-mi împodobească mai târziu toate izbânzile. târziu când ea mă aştepta iarăşi în cercul sacru al unei alte palestre ca să mă înveţe până la capăt deznădejdea numită Iubire. şi mai departe: plânsul şi frumuseţea zarea şi limita nemişcarea şi dansul şi iarăşi plânsul şi iarăşi frumuseţea. şi-n timp ce eu redeveneam amintire ea se topea, orbindu-mă în înţelesul de foc al cuvintelor:

10-aprilie 2012 - NR. 8

„copile, iată mama ta!” arătându-mi-se o clipă aşa cum eu abia înduram s-o privesc: un dor fără-ntoarcere un vis visat în nesomnul adânc al Ochiului-care-Se-vede-pe Sine. spre o nouă pierzare petalele trandafirului se vor închide ca un cleşte peste degetele întinse spre profanare va sfârâi zvârcolindu-se spurcata iluminare a tăgăduirii sinelui îmbătat de vinul pierzării - o, niciodată definitiv acest vin nepieritor însă ca amintirea viermelui în fluturi! strugurii transformaţi brusc în viespar sau zăpada însângerată de cuvintele tale sau un vânt neştiut vor îngheţa la timp sexul netrebnic al Nefiinţei căreia îi închinai ultima candelă - ultima candelă care nu era, vai, limanul la care ai ajuns, în sfârşit! şi din pâlpâirea care mai eşti sau numai din amintirea ei vei striga, vei striga, aud de pe-acum: "trandafir, Dezminţire-a-Morţii, Femeie, culege-mă din aer cu buzele din iarbă adună-mi risipirea, cu trupul, strânge-mă între coapsele tale statornice şi închegându-mă, naşte-mă iar spre o nouă pierzare".

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

M.M.

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vasile Răşcanu Mă mai iubeşti, Doamne ? d-nei A . Şi-au pierdut păsările aripile în zbor năuc, Păsările din mine, Doamne !

Cresc apocaliptic trandafiri diluvieni Cu ruşinea dezvelită în ochii morţilor mei, Doamne !

Ard, Preaînaltule, Flacăra mâinilor tale străpunge-n strigăte neîncepute piatra tăcerii, O, Hymeneus!

Dincolo deasupra ta şi peste tine Viforul adierii …

Mâinile tale se vlăguiesc Duhul tău se prăbuşeste…

Fă-mă orb, Doamne ! Îţi cauţi memoria gesturilor şi cuvântul, Neînceputule?

Ai murit, Doamne , Când eu m-am arătat genunii.

Ai murit de mai multe ori Când eu m-am cuprins în voalul năprasnic Al brizei brăzdate de Marele Taur subpământean Nu tu, Doamne , fructul tău Cel smuls veşniciei.

Nu eu, ci mătasea limpede a ierbii, Căldura plină a humusului Mustos de învieri păgâne, Verdele profund şi diafan Din miezul mugurilor târzii, Pâinea dospită în mine, Sângele zvâcnind în vârful degetelor mele, Furia fiarelor, Altarul mătăniilor inverse…

Eşti în carnea mea tânguirea păsării Phoenix…

Mă cuprind prin Tine pe mine însumi

10-aprilie 2012 - NR. 8

Şi îmi iubesc mlădierile corpului, Buzele întoarse în mine îţi îngână Dansul liniilor oprite!

Zeiţă pudică, zeiţă lascivă, o, adiere!

Mă ascund în adâncimile tale, nu-mi spune cât se pierde din cât nu va rămâne!

Sunt orb… văd râsul sălbatic al celei care m-a zămislit.

Mi-e dor de mine, Doamne, Şi nu am lacrimă sub pleoape.

Miresmele aprige ale adierii pe care nu Tu, ci eu însumi Am risipit-o aici şi acum şi pururea !

ARHETIP Sunt câmpii revărsate în mine Şi spaţii imense şi nu este timp Aidoma sunt geometriei micene Şi altfel e totul din ceea ce simt.

Anthropos e zeul cuminte-l măsor Lăsaţi-mă-n pace moire viclene M-ating de fiinţe în vis le-nfăşor Şi chiar fără greci adormiţi de sirene Fără mine şi fără de voi Câtă nemărginire de jur-împrejur Şi blesteme doamne câte blesteme !

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

MIHAELA MERAVEI

Dor Danaela Împlinirea tăcerii

somn alb și aromă de pâine coaptă

Uneori, nu mă pot uita în ochii TĂI care mă învăluie în privirea lor de la Începutul începuturilor.

Alteori, îi caut, vreau să mă afund în adâncul lor clar, să mă pierd în limpezimea ce mă învăluie în deplina Lumină care vine, s-aşază lin în inimă, îmi cuprinde tot spaţiul din jur, şi nu mai am altă scăpare decât să devin parte din EL. E atâta Eternitate în priviri, încât, de vorbesc sau tac, se nasc mereu alte ETERNITĂŢI. Şi învăţ cum tac Cuvintele…

Sufletul meu o vreme le mai poartă umbrele spre înalt, spre depărtări.

Liniştea se aşază, ESTE, blând, în mine. În adăncul Tăcerii, dezleg Tainele Timpului care par a căuta un trup pentru a se naşte. În taină, plăpând, încep să mă cunosc.

Mă înalţ şi cobor din stele, ştiind că TU exişti!

zilnic trec prin cămara inimii tale, mirosul de pâine caldă mă răscoleşte, cotrobăie prin interior, îmi taie răsuflarea. obrajii tăi, rumeniţi în cuptorul copilariei râd exploziv, doar cu privirea mai îndrăznesc să te sărut prin somnul alb, în care chicoteşti, înger dansând cu îngerii. îţi caut ochii prin pleoape tivite cu franjuri dese, acelaş iz de fraged copt îmi gâdilă simţurile, îmbrățișez cu nesaț lucrurile pline de tine; încă decorează etajere adolescentine. dintr-un colţ păcălit de umbră un şoarece mov... din pluş... îți păzeşte jocurile inocenţei, de peste tot răzbate sonata iubirii... când închid uşa aroma de pâine caldă mă urmăreşte, îmi este nesfârșit de tine plămadă a trupului meu.

Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată!

D.D.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 34

M.M.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dan C. Mihăilescu5 Omul care aduce cartea (I) Autor: Stelian Ţurlea6 - Câţi ani se fac, Dan C. Mihăilescu, de când ne vedem săptămânal pentru înregistrările emisiunii de la ProTv "Omul care aduce cartea"?

Ce a însemnat această emisiune în viaţa ta?

- Stelian, dragule, să ştii că numai faptul că apărem online, adică undeva departe, la nişa nişelor, nevăzuţi de nimeni (vorba vine), mă face să-ţi răspund.

Altminteri, n-aş relua nici mort chestii pe care leam mai spus, dar mai ales lucruri care frizează narcisismul şi-mi alintă vanitatea. Ca prin vis mi-aduc aminte de acea după-amiază demenţială din vara lui 1997, când Nicolae Manolescu, ocolindu-mă pe mine, i-a spus Taniei : „ai o lună ca să-l convingi pe căposul ăsta să vină să vorbească la emisiunea 5

http://www.dancmihailescu.ro/ Stelian Ţurlea a urmat studii de filologie (1968) şi filosofie (1976) la Bucureşti, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista Lumea), a condus, după 1989, revistele Lumea, Zig-Zag, apoi ziarul Meridian, după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996, Ţurlea lucrează la Pro TV, din 2000 este şi editor senior al Ziarului de duminică. Este autor a 10 carţi de publicistică, nouă romane, nouă carţi pentru copii şi două traduceri. A ingrijit un album în trei volume despre Bucureştii în vremea lui Carol I. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii (2003), Premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru literatura pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti (2007). A fost nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor în anul 2000, iar în 2003, la Premiul Asociaţiei Editorilor din Romania pentru roman.

6

10-aprilie 2012 - NR. 8

mea". Era vorba de „Profesiunea mea, cultura".

Apăruse primul volum din Orbitor-ul lui Cărtărescu, iar lui Manolescu i se abătuse ideea cum că bâlbâitul de mine aş fi fost un vorbitor cumsecade. Despre câte eforturi au depus Tania şi Ana ca să-mi subjuge complexele dialogale în favoarea exhibiţionismului televiziv, asta e misia memoriilor s-o etaleze. Fapt e că, odată ajuns "în platou" la Teatrul Giuleşti, am tocat subiectul, logoreic isteroid cale de-aproape un ceas, de n-a apucat sărmanul Livius Ciocârlie, celălalt invitat, să spună nici măcar o frază până la capăt. După câteva luni, m-am trezit extras din vizuina de consilier de imagine al PDGului TVR (Cristian Hadjiculea), unde fusesem plantat - nici acum nu ştiu cum! - la începutul lui 1999, ca să dau probe la ProTv. Cum să nu fiu meduzat de perspectivă?

- Cum au fost primele momente, primele contacte cu televiziunea de cealaltă parte a ecranului?

-Sinistre. Groaznice. Macabre, înfiorătoare, cumplite... Ce alte cuvinte grozave să mai invoc? M-am lăsat purtat de energiile celor din preajmă, de la Adrian Sârbu şi Gabriel Liiceanu până la fiică-mea, în ideea că, beat fiind, musai să te laşi în seama celor din preajmă, care se presupune că-ţi vor binele, nu? În dimineaţa-n care am dat probele, am schimbat vreo cinci cămăşi, am fost de-o sută de ori la wc şi mă întrebam chinuit ce mama dracului m-a găsit să ies din dulcea-mi cotlonire hibernală, unde scriam articole pentru câteva zeci de cititori, întru exhibarea asta fără margini! Ţin minte că silueta fiică-mii în spatele camerei de filmat (Tania nu era atunci în ţară) mi-a fost sprijinul suprem, în sensul că abia aşteptam să termin, ca să revenim amândoi acasă, dincolo de orice ispitire mediatică.

- Mai sunt emisiuni asemănătoare, dar de ani şi ani se vorbeşte insistent doar de "Omul care aduce cartea". De ce crezi că emisiunea aceasta a avut atâta succes?

- Fiindcă a fost aiurea, ţicnită, şocantă, aberantă dintru început. Cine să mizeze pe un cârnat bâlbâit,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dedicat exclusiv intelectului, într-un context dominat de perfecţiune fizică ?!? M-a emoţionat Andrei Gheorghe, acum câţiva ani, când mi-a recunoscut c-a fost literalmente îngrozit când a dat cu ochii de mine pe ecran. A fost nevoie de încăpăţânarea şi frenezia experimentalistă a lui Adrian Sîrbu, de excitaţia lui cum că „aşa ceva nu mai există nicăieri", pentru ca emisiunea asta să reziste. Acuma, desigur, dincolo de insolitul prezentatorului, ce a funcţionat magnetic cred că a fost maniera pătimaşă, frenezia, sinceritatea aproape sinucigaşă din maniera de prezentare.

Acesta-i numitorul comun al elogiilor pe care le-am înregistrat în cei doisprezece ani de frământare: pasiunea cinstită, fervoarea, onestitatea, dorinţa de-a acoperi cât mai multe aşteptări, gusturi, genuri şi teme literare. Am mai spus-o, dar o repet cu galeşă mirare: supremul elogiu pe care l-am înregistrat în acest deceniu, cel puţin la fel de important ca premiul CNA, a venit din partea unei ţigănci care vindea coşuleţe cu fragi şi zmeură la Buşteni. „Ia uite pe cine văd, mânca-i-aş gura lui" a exclamat ea. Eram cu Tania şi cu Al. Săndulescu, deci am martori. Chiar vă uitaţi la emisiunea mea?

Dar înţelegeţi ceva? am ricanat eu. „Nu prea", a răspuns ea. Păi, atunci de ce vă uitaţi? M-a privit oleacă adumbrit şi a decis năpraznic: „se vede că eşti om cinstit". Verdictul ăsta depăşeşte toate zecile de articole elogioase de care am avut parte în viaţă.

- Cărui motiv i s-ar datora longevitatea emisiunii ?

- Păi asta ar trebui să vă întreb eu: de ce naiba mă acceptă ProTv-ul de atâta vreme, alături de dansuri frumoase, chipuri şi voci frumoase, trupuri frumoase, peisaje frumoase, iubiri frumoase şi câte alte chestii haioase? Poate unde-s eu pocit şi anormal. Poate că rolul meu e cel al calului alb mort în baie, din bancul cu Sir şi John.

- Nu-l ştiu!

- E tare. Îl trimite Sir pe John să facă rost de un cal alb mort... ca să-l pună în cadă. Se duce bietul

10-aprilie 2012 - NR. 8

John (care fireşte că s-a executat fără crâcnire) şi se dă de ceasul morţii să vină cu ditamai armăsarul mort în baie. Dar după aia nu se poate reţine şi pune, ca omul, legitima întrebare: what for?

Simplu, şopteşte lordul: „dacă vreodată ne va întreba cineva dacă avem un cal alb mort în baie, să-i putem spune: da, avem!"

- Cum te-a schimbat „Omul care aduce cartea"?

- Mi-a tăiat viaţa-n două. Mă rog, stai aşa, să socotim. M-aţi scos din bârlog pe când aveam 47 de ani. M-ar bate Dumnezeu dacă aş zice că asta-i jumătatea vieţii. Înseamnă că mă şi văd la 94. Nici aşa. Atunci, să fie la trei sferturi? Cert e că de când am devenit „Omu'..." - aşa cum sunt apelat pe stradă - nu mai sunt nimic, dar absolut nimic, din ce eram. Tot ce fac, citesc, scriu şi vorbesc, oriunde mă duc, oricum aş da-o, sucită, învârtită, nimic din ce am fost, omeneşte şi scriitoriceşte, din 1974 în 2000, nu a rămas în picioare. Cărţile pe care le scriu, opiniile pe care le exprim la radio şi în gazete, interviurile, invitaţiile care-mi vin pentru întâlniri cu publicul, până şi simplul mers pe stradă, relaţiile cu vecinii, TOTUL e legat, într-o măsură sau alta, de ce fac la ProTv. - Apropo: vrând, nevrând, ai devenit un brand, zici că lumea te opreşte pe stradă ca să-ţi strângă mâna... Am văzut ce ţi se-ntâmplă la târgurile de carte... Nu e o povară copleşitoare? Te simţi o vedetă?

- Să ştii că nu. Fără fandoseală. Adică, bineînţeles că mă simt minunat înconjurat de simpatie. Fireşte că ţi se răsfaţă orgoliul. Dar niciodată nu mi-am arogat statutul de VIP. Poate numai de „P"...Cum să-ţi spun? Iau toate vorbele bune nu pentru mine, ci pentru obiectul misiei mele. Pentru carte. Ce mă bucură este elanul cititorilor către un titlu sau altul, către ideea de lectură în sine, nicidecum pentru persoana mea. Când mi s-a spus la o mare librărie că mi se va face rabat când cumpăr cărţi (un discount deloc neglijabil, crede-mă), am rămas interzis, de nu cumva chiar puţintel jignit. Dar oamenii mi-au explicat curat negustoreşte: nu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE există titlu pe care-l prezentaţi din care să nu vindem între unul şi cinci sute de exemplare. De-aia meritaţi acest discount. Nu mi s-a părut ceva incorect. Iar când am aflat, dintr-o anchetă a Cotidianului, că emisiunea noastră are cam patru sute de mii de privitori zilnic, am simţit că leşin. Până atunci eram, cât de cât, liniştit. Ştiam că sunt privit de publicul tradiţional, de câteva mii - să zic zeci de mii? - de oameni. Dar la cifra cealaltă nici nu visam. Or, asta m-a responsabilizat uriaş. Mi-am dat seama că nu mai ţine să prezint doar ce-mi trece mie prin cap şi că sunt obligat să mă pliez pe cât mai multe orizonturi de aşteptare.

- Care au fost momentele cele mai plăcute în aceşti ani?

- Ei... le-am notat eu, pe rând, într-un caiet, dar mi-e ruşine să le exfoliez în timpul vieţii...

- Hai, că ai mai vorbit despre asta şi-n alte ocazii.

Dă-ne câteva exemple.

- Dacă accept acum, să ştii că n-am să le mai povestesc câte zile oi avea.

- Lasă, că tot tu spuneai că „never say never"...

- Domnule, emisiunea mi s-a răsucit de trei ori în salt mortal. Câţiva ani a fost programată la ora 8, apoi a trecut la 9 şi de alţi ani e la 10. Asta schimbă radical audienţa. La ora 8 îi aveam pe corporatişti, intelectualii motivaţi şi determinaţi, oameni culţi, occidentalizaţi, dornici mai mult de stricta informare, decât de vorbăria mea. Erau anii în care Irina Petrescu îmi telefona cum că „m-ai făcut să dau un milion pe Haruki Murakami, dar zău c-a meritat", când mă abordau tineri din IT, doctori de la Urgenţă, inşi dibaci din publicitate, când eram interpelat de la câte-un balcon de o voce: „domne, unde-au apărut memoriile lui Argetoianu?" Pe scurt, les connaisseurs. Astfel încât, când m-aţi plantat de la orele 9, înainte de „Tânăr şi neliniştit", m-am supărat teribil. Mi se surpa toată audienţa deşteaptă. Însă taman atunci am avut parte de cele mai multe, mai intense şi mai diverse experienţe. Mai întâi, o năvală de ţigani. Nu glu-

10-aprilie 2012 - NR. 8

mesc deloc. De la hora de ţigănuşi din Piaţa Matache – „dă' şi mie-o carte!" - la cei doi lungani cu paltoane maxi, pălării de gabor şi vioara sub braţ – „să ne trăieşti, maestre" - trecând prin cei doi golani în maieu, tatuaţi pe braţe, isteţi şi halterofili, care m-au abordat fără fason în metrou („domne, n-ai fost dumneata cu Tabără duminica trecută? Bine, şi mergi cu metroul, n-ai maşină???"), la vânzătoarea de pepeni din Piteşti, cea de mure din Buşteni şi până la incredibilul Ioniţă de pe Şoseaua Olteniţei...

- Spune-o şi pe-asta!

- Bre, era dimineaţă rău, pe la 7 şi ceva. Alunecam somnoros pe Olteniţei, trec pe lângă o siluetă care mătura calm. „Mai vorbiţi şi pe limba noastră, domnuuu'!" - aud. Mă opresc interzis, oleacă agasat. Omul avea un ecuson scris de mână, prins cu un ac de siguranţă: „Ioniţă". Atât. Domnule, zic, publicul meu e unul ales, n-are rost să-i spun eu cine-i Shakespeare. „Haide, că ştim şi noi cine-i Shakespeare", ricanează el. „Sau Heidegger" – şarjez eu nervos, cât să-l fac praf. La care vine replica lui siderantă, care m-a lăsat cu ochii-n soare : „Păi, ăsta a fost omu' lui Hitler". A văzut că m-a meduzat, aşa că a băgat explicaţia: „Domne, io am măturat trei ani în gara din Berlin".

- Replică de geniu.

- Dar stai, că n-am terminat. Abia acum vine poanta de groază. „De ce nu propui matale la televizor să se facă o bibliotecă specială pentru noi, ţiganii ?"

Pentru că aţi fura, dracului, toate cărţile, i-am întors-o eu, cam ghiolbeneşte. Nu zici că nici asta nu l-a tulburat ?!? „Da, zice, le-am fura o dată...leom fura de două ori...Da'dup-aia ???"

- Te-a lăsat fără replică. Ceea ce e tare greu în cazul tău...

- Exact. Am rămas cu gura căscată. Şi mai am chestii frumoase, cu pescarul de la nu-ş-ce milă din Deltă, urlând de pe un plaur când m-a văzut pe puntea vaporului – „trăiască omul care ne deschide mintea", cu vânzătorul de struguri de la Odobeşti

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE (eram cu Alex. Ştefănescu, Gabriel Dimisianu şi Tudorel Urian) care s-a precipitat să-mi dea struguri gratis (scenă repetată halucinant, după câţiva ani, la Deduleşti, cu Iaromira Popovici şi Eugen Istodor), cu vînzătoarea de prosoape din Sinaia, cea de iaurt din Predeal şi brânzarii de pe Transfăgărăşan, cu badigarzii de la Urgenţă, chelneri din varii localuri, şoferi de taxi (aceştia sunt o categorie cu totul aparte : aş putea scrie un tratat de sociologie literară numai despre ei), cu preoţi, librari, elevi, muzeografi... Aaa, fetiţa care m-a împuns cu cornul în piept, că să-i spun prietenului ei de ce-s frumoase romanele lui Ian McEwan... Sau vlăjganii care se pârăsc între ei în metrou : „Domnu'...ăsta nu citeşte!..." Am ajuns să fac împreună cu Tania, de-a lungul vremii, inventare sui generis de isteţime urbană: câţi oameni mă abordează pe Corso, într-o jumătate de oră, la Braşov, Sibiu, Cluj...

- Care-a fost campion?

- Clujul. Dar tot în Sibiu mă simt cel mai bine.

- Adevărul e că tu eşti favorizat şi de faptul că nu mergi cu maşina.

- Asta da, poţi s-o mai spui o dată. Spre deosebire de majoritatea confraţilor, eu n-am pus în viaţa mea mâna pe volan (nici n-am avut vreodată de gând s-o fac) astfel încât îmi permit cu voluptate micile băi de vanitate. Însă repet : la aproape 60 de ani, nu pentru mine înregistrez toate aceste mărturii zilnice de simpatie, ci pentru ideea de carte, de lectură. Avem un public literalmente halucinant şi imprevizibil. Să-ţi mai spun cum m-am simţit pe Podul Rialto din Veneţia, auzindu-mă strigat cu drag (am aflat că gondolierul era fratele cântăreţului Tiberiu Ceia), abordat duios în magazinul Tesko din Praga („să nu-mi spuneţi că citiţi şi-n cehă !"), ori pe străzile din Kaires, la Athos („sunt preot la Piatra Neamţ... V-am trimis şi eu o carte la Pro Tv..."). Sau de cei trei muncitori zugravi din tramvaiul 17 („omul nostru... Hai, că nu eşti omul ungurilor, se vede că eşti patriot!..."). Sau

10-aprilie 2012 - NR. 8

de mailurile calde din Haifa şi Tel Aviv, de la români evrei care se uită zilnic la emisiune, în vreme ce unii români sadea, bolnavi de ranchiună şi lefterism, mă taxează de legionar antisemit! Ori de telefoanele din... Singapore, de la marinari români ajunşi pe-acolo? Sau de corespondenţa cu deţinuţii din Piteşti, ori de pe Şoseaua Alexandriei, dependenţi de emisiunea asta, şi care-mi solicită să le trimit Papillon-ul lui Charrière, pixuri, hârtie şi cartele telefonice...?!? Sau de gesturile şi vorbele mărunte, dar magnifice, de fiecare zi, precum : „sigur că vă e somn, dacă citiţi toată ziua" (moţăiam în metrou), „sigur că s-au înmulţit dioptriile, la cât citiţi" (oculistul), plus întrebarea seacă din librărie, când mi se arată o carte, fără nici un apelativ : „merită s-o cumpăr, sau nu?"

- Au existat şi momente neplăcute, de tensiune?

- Unul singur mai tare. Adică trec peste obişnuitele strigăte de pe Şoseaua Giurgiului gen „uite-l p-ăla cu cărţile", „băăăă, mai pune şi tu mâna pe-o carte", „io-te-l pe bâlbâitu de la televizor" ş.a.m.d., ca să ajung la golănaşul care, ieşind pe peron la metrou, s-a întors brusc şi a împroşcat pe uşa vagonului o expectoraţie gigantică. Ce-i drept, n-am înţeles dacă mi se adresa mie special, sau lumii ca atare.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Va urma

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

introdus deseori reflexii de această natură în poemele mele.»

Matei Vişniec faţă în faţă cu Roberto Merlo Institutul Cultural Român de la Veneţia a organizat la „Bistrot de Venise" o remarcabilă întâlnire cu poetul, dramaturgul şi jurnalistul Matei Vişniec7.

Special pentru acest eveniment, zece poeme din opera lui Matei Vişniec au fost traduse în italiană de Roberto Merlo8, care predă limba şi literatura română la Universitatea din Torino.

Domnule Matei Vişniec, dumneavoastră poezia?

ce

reprezintă

pentru

«Pentru mine poezia a fost, când am început să scriu, la vârsta de 10 ani, o descoperire a unei forme de libertate, a unui limbaj secret faţă de limbajul oficial, faţă de ideologia oficială cu care eram inundaţi. Poezia a fost în acelaşi timp o modalitate de a mă descoperi pe mine însumi, de a descoperi o libertate de exprimare pe care, ştiu eu, alte limbaje nu mi le-a acordat. Poezia a fost şi o formă de cunoaştere; când mi-am făcut studiile de filosofie, de pildă, mi-am dat seama că uneori literatura sau metafora pot să ne apropie mai mult de misterul lumii prin codificările lor decât discursurile filosofice, decât sistemele filosofice, şi am 7

Matei Vişniec s-a născut la Rădăuţi, a studiat filozofia la Bucureşti şi s-a afirmat ca făcând parte din generaţia '80, o generaţie de poeţi care s-a opus comunismului printr-o revoluţie a limbajului, prin ironie şi umor, luciditate şi metaforă. Din 1987, Matei Vişniec trăieşte la Paris. Piesele de teatru, scrise de autor în limba franceză, sunt jucate în peste 30 de ţări, inclusiv în Italia, unde au apărut sau sunt în curs de apariţie traduceri din creaţia sa teatrală, în timp ce poemele sale sunt prezente în câteva antologii îngrijite de Marco Cugno.

8 Roberto Merlo a publicat numeroase studii de literatură şi cultură română în reviste de specialitate din România şi Italia. În ultimii anii a devenit un colaborator constant al Institutului de la Veneţia, în activitatea de promovare a literaturii române în Italia. Roberto Merlo, 37 de ani, a studiat limba romană la Universitatea din Torino, apoi la Bucureşti şi Oradea, fiind un fin cunoscător al lingvisticii române şi un pasionat al literaturii vechi. Şi-a propus să traducă pentru o antologie în limba italiană câţiva autori necunoscuţi în Italia: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Grigore Ureche.

Sunt pregătită să notez concluziile dumneavoastră... Puteţi să ne comentaţi poezia „Dacă aveţi cu ce nota"?

«În această poezie este vorba despre un filosof care în ultima clipă a vieţii sale doreşte să-şi mărturisească concluziile sale dar printr-o piruetă total umoristică: îl întreabă pe cel susceptibil să afle marile secrete... „dacă are cu ce nota!"

Literatura este capabilă să facă această sinteză între întrebări esenţiale şi ironie, între imposibilitatea de a găsi răspunsuri, dar şi posibilitatea de a pune întrebări interesante!

Deseori în discursul filosofic al fiinţei umane nu atât răspunsul este interesant, cât calitatea întrebării. Dacă ştim să ne întrebăm des, cu nuanţe, să punem întrebări interesante aproape că avem deja o jumătate de răspuns.

Deseori răspunsurile sunt plate, chiar banale, dar dacă ne păstrăm în noi înşine prospeţimea curiozităţii, capacitatea de fi mereu curioşi, intrigaţi şi de a nu accepta niciodată un răspuns unic la aceleaşi întrebări atunci înseamnă cu suntem vii.

Pentru mine, a scrie poezie, a iubi poezia, a vibra la poezia altora a fost ca un fel de dovadă că eram şi sunt în contact cu misterul cosmic, cu transcendenţa, pentru că suntem înconjuraţi de lucruri banale, de multă monotonie, de multă previzibilitate, de multă violenţă, suntem înconjuraţi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE deseori de obscenitate, de pornografie, de materialism, de pesimism, nu continuu această listă...

Poezia aduce un sens capabil să-l descifrăm în viaţa cotidiană: în căderea unei frunze, în căderea unei picături de ploaie, în modul în care se joacă o pisică cu coada ei, în răsăritul şi apusul soarelui, în milioanele de gesturi şi de fibre care ne înconjoară descoperim poezia şi avem o portiţă de salvare, avem o scânteie de speranţă. Poezia atunci când ne însoţeşte, ne salvează.»

Domnule Matei Vişniec, l-am întrebat pe traducătorul poemelor dumneavoastră ce şanse aţi fi avut dacă v-aţi fi stabilit în Italia şi nu în Franţa! Vă imaginaţi răspunsul?

«Ce-a spus? Niciuna?»

Da, niciuna!

«Da, păcat. În Italia este atâta frumuseţe dar nu-i interesează literatura. Nu ştiu, în sfârşit, italienii s-au americanizat, nu ştiu ce au păţit.»

10-aprilie 2012 - NR. 8

dacă aveţi cu nota…

Se avesse di che scrivere Non dovevo scegliere la strada più corta alle indicazioni dei nativi non bisogna mai dare retta ogni scorciatoia è disseminata di sabbie mobili sì, signore, sto per sprofondare e nessuno può più fare nulla per me di professione sono filosofo, per tutta la vita ho pensato all'essenza, al senso della vita e ad altre simili cose fondamentali le enuncerei alcune delle mie conclusioni se avesse di che scrivere

Autor: Crina Suceveanu

Dacă aveţi cu ce nota Nu trebuia să aleg drumul cel mai scurt de indicaţiile localnicilor nu trebuie să asculţi niciodată fiecare scurtătură este presărată cu nisipuri mişcătoare da, domnule, sunt pe cale să mă scufund şi nimeni nu mai poate face nimic pentru mine sunt de profesie filozof, toată viaţa m-am gândit la esenţă, la sensul naşterii şi la alte lucruri fundamentale v-aş enumera câteva dintre concluziile mele

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 40

10-aprilie 2012 - NR. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Leonard Oprea/ Theophil Magus Motto: “Dumnezeu nu te obliga sa crezi în Dumnezeu.”

Poveste despre Lazăr Mulţimea aşteaptă pe creasta colinei care înconjoară peştera. Mulţi sunt veniţi din Ierusalimul aflat la doar cincisprezece stadii de Betania. Soarele aruncă văpăi, aerul fierbinte se vălureşte şi acolo, pe treptele din faţa mormântului, Iisus ştie că nu puţini cred că stâlpi de sare vor fi în această dogoare de Sodomă şi Gomoră dacă vor privi miracolul învierii unui simplu muritor. Dacă fi-va acest miracol.

Iisus ştie că învierea fiicei lui Iair şi a fiului văduvei din Nain n-au fost şi nu pot fi asemenea acestei învieri care va fi privită, cântărită şi judecată de zeci şi zeci de iudei chiar înainte de intrarea Lui în Ierusalim.

Nu întoarce capul, nu se mişcă înspre cei care-L înconjoară, care-L aşteaptă cu înfrigurare şi foame şi sete să hulească, să arunce piatra, să ucidă. În clipa în care i-a spus Martei: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”, adăugând apoi cu glas aproape poruncitor: „Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată”, ştia prea bine că răspunsul sorei lui Lazăr nu putea fi decât unul singur: „Tu eşti Christosul, Fiul Lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume”; iar mărturisirea blândei şi smeritei femei nu putea fi decât prima sorbitură din paharul care trebuia băut până la capăt.

Aude în spatele Său plânsul celor dragi lui Lazăr, ascultă vaierul groazei de moarte, simte, venind de pretutindeni, răsuflarea grea şi arzătoare a Prinţului acestei lumi, recunoaşte aşteptarea, pânda lui nemiloasă şi răzvrătită, şi sloboade poruncă scurtă, fără putinţă de neîmplinire: „Înapoia Mea Satan!”, dar fără a fi auzit decât de Tatăl. Şi doar El ştie că aerul se împrospătează, că arşiţa se îmblânzeşte, că sufletele din jurul Său înalţă fruntea să-L primească netemătoare, cu bucurie.

Dar cunoaşte Iisus că voia Tatălui este ca gheara Întunericului să sfâşie încă în fiecare iudeu cugetul şi carnea, să arunce văl de smoală peste inima fiecăruia. Şi Iisus se înfioară în duhul său.

Dar Lazăr trebuia înviat.

Dinspre gura ştirbă şi neagră a mormântului vine spre El miros greu de putreziciune, de om mort de patru zile, cum îi spusese Marta. Şi Iisus se tulbură. Îi aude în spatele Său chiar şi pe ucenici cum se întreabă ca nişte nefericiţi ce s-au smintit de la Credinţă: „El, care a deschis ochii orbului, care a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, nu putea face ca nici omul ăsta iubit Lui să nu moară?”. Şi Iisus se înfioară din nou în Sine. Îşi îndreaptă trupul, ridică braţele, apoi le întinde cu palmele răsucite spre mormânt şi înalţă fruntea înspre înalt. Priveşte către Tatăl şi mulţumeşte în Cuvânt de Sine înţeles: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru mulţimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis”.

Se porneşte un vânt uşor şi blând, iar cămaşa de in dintr-o bucată făcută fâlfâie pe trupul Lui uscat şi pare o mângâiere de lumină albă şi bună.

Iisus înalţă glas care umple cerul şi pământul: – Lazăre, vino afară! Eleazar, pe tine Dumnezeu te-a ajutat! Vino, Fiul Omului te cheamă, afară! ***

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 41

10-aprilie 2012 - NR. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi Iisus sorbi din nou din paharul care trebuia băut până la capăt. Ca într-o străfulgerare Se văzu pe crucea de lemn, despuiat, însângerat, murdărit şi încoronat cu spini şi pradă cărnii care-şi ţipa durerea de neîndurat, pradă sufletului care-şi plângea cu sânge trupul, pradă întrupării Lui care nu îşi mai dorea groaznica suferinţă atât de omenească, atât de... ca a oricărui om ucis încet şi în batjocură, pradă deznădejdii fără speranţă care-L făcu să mişte buzele arse cu oţet... şi Se auzi: „Eloi, Eloi lama sabachthani?”. Şi mortul a ieşit, fiind legat la mâini şi la picioare cu fâşii de pânză, iar faţa îi era înfăşurată cu un ştergar. „Bine ai venit, Eleazar”, murmură Iisus.

Precum nenumăraţii stâlpi de sare priviră iudeii pe Lazăr, adică Eleazar, adică „Dumnezeu a ajutat”.

Precum străpunşi de sabia Cuvântului Său Îl văzură ucenicii pe Christos nemişcat, cu braţele întinse, palmele răsucite înspre mormânt, fruntea înălţată spre Înalt.

O cruce de lumină albă şi bună văzură ucenicii. Şi Iisus se privi coborât în mormânt înfăşurat în pânză, cu faţa acoperită de ştergar.

Atunci le zise: – Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.

LAZARE, VINO AFARĂ!

Icoana învierii lui Lazăr - Şcoala de la Novgorod, sec. 15, aflată acum la Muzeul Rusesc din Sankt Petersburg.

Motto: “God does not enforce you to believe in God.” (Theophil Magus/Leonard Oprea) *** A TALE ABOUT LAZARUS The multitudes were waiting on top of the hill that surrounded the cave. Many from Jerusalem had come to Bethany, which was about fifteen furlongs off. The sun was shooting flames, the hot air wavered, and out on the steps to the grave Jesus knew that many expect to be like the pillars of salt in this Sodom-and-Gomorra-like heat should they witness the miracle of a simple mortal being brought back from the dead.

Jesus knew that the resurrection of Jair‟s daughter or that of the son of the widow from Nain were nothing like this resurrection which was to be watched and judged by tens of Jews just before His entrance into Jerusalem.

He did not turn his head, He did not move towards those who surrounded and hungrily awaited to curse Him, throw stones at Him, kill Him. The moment He told Mary: „I am the resurrection, and the life: he that believeth in me, though he were dead, yet shall he live‟ and added in an almost commanding voice: „And whosoever liveth and believeth in me shall never die‟, Jesus knew only too well that Lazarus‟ sister could only answer: „I believe that thou art the Christ, the Son of God, which should come into the world.‟ And the witness bore by the gentle and humble woman was but the first sip of the cup to be drunk to the last.

He heard behind him the weeping of those dear unto Lazarus, He listened to the wailing of those frightened unto death, and He felt from all over the place the heavy, burning breath of the Prince of this world, He recognized the merciless

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE and rebellious waiting, and He issued the curt, indomitable command: „Get thee behind me, Satan!‟ which could only be heard by the heavenly Father.

And He alone felt the air becoming fresh, the heat subsiding, the souls around Him raising their brow to receive Him fearlessly, joyfully.

Yet did Jesus know that the will of the Father was that the claw of Darkness should still tear at the soul and the flesh of each Jew, and that it should throw a tarry veil over each man‟s heart.

And Jesus groaned in His spirit.

But Lazarus had to be risen from the dead.

He smelled the black and toothless mouth of the grave put forth the stench of decay, of a man who had been dead four days, as Martha had told Him. *** And Jesus groaned in Himself.

He heard behind him even His wretched disciples asking one another like people whose faith had gone astray: „Could not this man, who opened the eyes of the blind, who had Jair‟s daughter and the son of the widow of Nain rise from the dead, have caused that even this man should not have died?‟ And again Jesus groaned in His spirit.

He stood upright, raised His arms, with palms turned toward the grave, and lifted up His eyes.

He looked at the heavenly Father and gave thanks in Words with meaning unto Himself: „Father, I thank thee that thou hast heard me. And I knew that thou hearest me always: but because of the people which stand by I said it, that they may believe that thou hast sent me.‟ And a light, gentle wind started to blow and his whole-piece linen cloth fluttered on His thin body like the touch of a gentle, white light.

And Jesus raised His voice to fill the heavens and the earth: „Lazarus, come forth! Eleazar, whom God has helped! Come out, the Son of Man is calling for you!‟

10-aprilie 2012 - NR. 8

And Jesus once more drank of the cup that had to be drunk unto the last. And in a flash He saw Himself on the wooden cross, stripped, covered in blood, soiled, and crowned with thorns, a prey to the flesh which screamed its unbearable pain, a prey to the soul which shed blood tears for its body, a prey to His incarnation which no longer wished the terrible agony, so human, so like that of any man killed slowly and cynically, a prey to his hopelessness which made his vinegar-burnt lips move and utter: „E‟lo-i, E‟lo-i, la‟ma sabach-tha‟ni? ‟ And he that was dead came forth, bound hand and foot with grave-clothes, and his face was bound about with a napkin. „Welcome, Eleazar‟, Jesus murmured.

Like so many pillars of salt did the Jews look on Lazarus, that is, Eleazar, that is, „God has helped‟.

As if pierced by the sword of His Word, the disciples looked at the Christ as he stood motionless, arms stretched, palms turned toward the grave, his brow lifted toward Heaven.

And they saw a cross of gentle white light.

And Jesus watched Himself being brought down into the grave, bound hand and foot with grave-clothes, and his face was bound about with a napkin.

Then He said unto them: „Loose him, and let him go.‟ LAZARUS, COME FORTH!

Învierea lui Lazăr - Roma, Catacomba Via Latina, sec. 4

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MARIA COZMA Când e prea târziu „Într-o mare pasiune te stingi ca un fulger" pentru că ajungi să atingi un grad de autocunoaştere absolută. Te simţi prezent pentru o altă lume unde însuşi destinul tău se autoexclude din încordările lui şi trece în sfera crepusculară a unui zâmbet venit de la marginile unei rezistenţe feminine. Cazi în genunchi într-o spontaneitate paradisiacă după o explozie a întregii energii ce ţi-a ţinut conţinuturile vieţii în splendori misterioase, când înălţimea flăcărilor atingeau marginea unei realităţi confuze între expresia ontologică şi realitatea însăşi.

Te laşi topit într-o metafizică a destinului şi începi să priveşti lumea cu ochii altuia din tine, acceptând minciuna să poţi înţelege eternitatea. Îţi faci iluzii de zbor să poţi să te înalţi deasupra flăcărilor, ignorând agonia de simplu muritor.

Un imens gol îţi deschide o noapte infinită în al cărui întuneric cauţi experienţa Luminii, uitând de propriile-ţi graniţe care te separă într-o ultimă pulsaţie în bob de rouă. În aceeaşi elucubraţie te prelingi şi cazi pe glezna pământului.

Nelămurit şi pierdut în tot corpul te zbaţi ca argintul viu şi nu ştii cum e mai bine: să rămâi cristalul din rouă sau adierea unui vânt, care să usuce pământul şi să te desprinzi înălţându-te către azurul colorat în rubiniu de propriile-ţi flăcări. Aici nu mai are importanţă nici o trăire a realităţilor mai vechi, căci imperiul sentimentelor

10-aprilie 2012 - NR. 8

tale ruinat în propria ta fiinţă trece prin momente capitale şi se consumă între dorinţă şi renunţare.

Oricare poem se formează din cuvinte rănite, formând vibraţia unui foşnet la fel de imaterial ca tristeţea unei mari iubiri, care a stat mereu pe o epavă în speranţa unei supravieţuiri.

Dintr-o pornire totală sentimentalismul debordează lăsând loc să se salveze poezia, dar nu şi epava. Şi-atunci te podidesc lacrimile şi încerci să te regăseşti în pulsaţia vieţii, dar e prea târziu, pentru că vibraţiile flăcărilor deja au pornit lava fierbinte din tine, care îngheaţă orice în drumul său. Dintr-o abundenţă de similitudini te desfaci din inocenţa iubirii un strigăt cu aripi, zgâriind cerul până rănile lui sângerează lacrima mea.

Presiunea imensităţii întunericului îţi opreşte toate simţurile, inclusiv cel al senzaţiei şi nu mai poţi să-ţi lămureşti nimic; cazi într-o apatie spirituală într-o continuă împletire a neliniştilor metafizice chinuitoare, lăsându-ţi aspiraţiile înghiţite de un eroism naiv, când presentimentul nebuniei îţi transformă şoaptele în urlete mute. Îţi spui: e prea târziu şi, încerci să evadezi într-o compătimire simulând o suferinţă a altuia, aruncându-te în angajări anoste, fără conţinut, ale căror ultime pulsaţii fac posibile nefericiri iremediabile. Într-un hinterland al egoismului aştepţi surâsul fiinţei iubite să se stingă, ca apoi să te poţi suporta în propria-ţi scufundare nemulţumit de tine însuţi, deşi ştiai că exişti pe aceeaşi epavă.

Principiile morale rămân nule în faţa unei demnităţi şi intransigenţe durabile, iar bucuria împlinirii unei geneze te separă de lume într-o trăire absolută clipei ei. De aceea „când e prea târziu” pentru iubire, această bucurie grăbeşte scufundarea epavei într-o disperare absolută. Căci oricare mare iubire subzistă întotdeauna pe o epavă. În eşecurile creaţiei nu ai cui reproşa ceva şi nici cu cine te certa. Laşi să curgă timpul împotriva ta, incapabil să lupţi cu tine însuţi. Obstacolele care amână orice transcendenţă te aşează între dorinţa de întuneric şi lumină. Dar o ratare poate fi un triumf? Da, cu resurse neexploatate din tine; porneşti către increaţia eşecului în chi-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nurile haosului pentru a trăi o bucurie ultimă prin supravieţuire, caz în care trebuie să iubeşti epava ca pe un ultim strigăt al lui Dumnezeu.

Supravieţuirea este cea care te face să participi la toate formele bucuriei într-un dinamism inconştient al firii care face posibilă reluctanţa pulsaţiilor interioare printr-o osmoză iraţională a lumii. Şi, astfel te separi de viaţă prin suferinţă, refugiindu-te într-o introvertire excesivă.

Nu poţi să uiţi nimic din existenţa ta şi valurile anxietăţii pornesc o furtună care îţi tălăzuiesc mintea într-o continuă scufundare a amintirilor. Însă acestea, una câte una ies la suprafaţă şi începi să murmuri cu buzele uscate de tăcere: ce memorie are structura organică de uitare totală, când dintr-o beţie a unei amnezii cosmice să te ridici o finalitate transcendentă fecundă procesului invers de devenire ameninţat de o fatalitate universală? Şi nu a ajuns izolarea de iubire fatalitatea acestei lumi?!...

Te întorci în timp să poţi găsi o justificare dezechilibrului, deformării ontologice a acestei lumi. Şi găseşti că din debordările unor creaţii s-au născut orgolii, luând conturul unui zâmbet sardonic şi dur... prelins din privirile unui bărbat. Iată un dezechilibru organic care a făcut să crească distanţele acestei lumi, absentând zâmbetul cald al femeii.

Ce forţe se pot opune readucerii unui echilibru, dacă Ecuatorul se vrea cingătoarea unui văcar? De aceea voi creatori naşteţi tot timpul gemeni: un prunc şi o idee. Universalitatea îşi are rădăcinile în individualitate prin idei universal valabile. Şi dacă femeia este cea care dă naştere vieţii, atunci de ce Dumnezeu ar fi fost un bărbat şi femeia ruptă o coastă a lui?!...

Logic toate raţiunile converg spre o divinitate feminină. Căci, ea – femeia – este cea care dispune de raţionament prin intuiţie într-o continuă aşezare obiectivă şi armonie cosmică.

Este tocmai ceea ce „Creatorul” a cerut acestei lumi când a creat-o: „Iubeşte-ţi aproapele tău ca pe tine însuţi”; de aceea eu cred că femeia ar fi fost în concordanţă cu efectele vieţii aşezate într-

10-aprilie 2012 - NR. 8

o inefabilă dăruire. Câţi copii ar mai fi suferit ororile unor orgolii, căzând victimele unor forme din tablă ascuţite scoase de fum?! Cineva a minţit când s-a scris Istoria lumii cum că Eva ar fi muşcat din fructul oprit, intrând în păcat, câtă vreme ea a avut intuiţia vie a gustului creaţiei; de la această creaţie a pornit metamorfoza ontologică, gnoseologică şi cognoscibilă a acestei lumi. Adam de invidie a dominat prin forţă, care a luat locul raţiunii şi iată unde s-a ajuns! O lume fără sensul vieţii, târându-şi existenţa în aceleaşi dureri ale muşcăturii de şarpe. Cât este oare de târziu?! Cine poate măsura tensiunea răspunsului acestei întrebări, dacă iubirile se nasc pe epave?!...

Conştiinţa cristalizează irelevant pentru alţii regretul unei vindecări pierzându-şi instinctul revenirii. Aşa au început să se nască singurătăţile, ale căror ferestre se deschid pentru suferinţă şi ale căror porţi se închid pentru geneză, chiar dacă durerea decretează o împăcare pentru a nu te asimila cu ea. Tu însuţi îţi atribui valoare fiindcă nu te poţi regăsi decât un om abandonat în lume.

Intri într-o febră a recunoaşterii iubirii şi cauţi o paradigmă paradisiacă în care să plonjezi un sărut al nemângâierilor cu suflet de înger. Te aşezi în propriu-ţi destin fructul nucului din iluzia de a nu-ţi pierde instinctele înrădăcinării. Începi să percepi dragostea-otravă a cărei drojdie se depune şi ea epavă pe fundul iubirii. Pentru prima dată trăieşti sentimentul reproşului că dragostea se separă de iubire şi ai vrea atunci ca ea să fie o podină pentru a pluti în naufragiul sărutului tău ajuns pliscul unei Lebede. Cu recrudescenţă instinctul de zbor creşte în valuri, ameninţat de o furtună, însă teama de infinit îţi opreşte elanul într-un absurd entuziasm de a pluti, asumându-ţi riscul unei scufundări.

O maieutică îţi purifică cele mai intime frământări şi într-o fluiditate vitală scoţi rădăcinile cunoaşterii oprite în putregaiul adâncit de cultul ontologic al acestei lumi. Într-un entuziasm nesigur formele iubirii au acces să se reverse deopotrivă în conştiinţa bărbatului şi a femeii. În faţa acestui entuziasm

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bărbaţii îşi pierd generozitatea, devenind susceptibili şi pesimişti, iar femeile dimpotrivă, descoperă generozitatea şi devin optimiste. O singură constantă îi uneşte: curajul naiv de a iubi ştiind că amândoi stau pe o epavă. Aici secretul fericirii îşi dezbracă misterul, despletind iluzia de viaţă în şuviţele unui lung naufragiu cosmic al căror atingeri virgine te fac să te simţi o melodie sublimă cu finalitatea transcendentă a doi sâni.

Iubirea e oarbă; într-o continuă topire accepţi sărutul algelor desprinse de pe epavă şi îţi dai seama că elanul iubirii nu are măsură şi niciun reflex al sorţii, ci o lungă insomnie a agoniei unei tristeţi iremediabile într-o luciditate de scufundare. Şi nu este scufundarea o atracţie nebună în a te lupta cu o Meduză pentru a ocupa tu primul un loc printre buzele algelor în aşteptarea unui sărut etern?

Maria Cozma - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR, membru de onoare a revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere”

Fără vise

10-aprilie 2012 - NR. 8

Marcel Vişa

secundele par spulberate de viscol copacii trosnesc în pădurea de piatră pustiul îşi întinde aripile înnegrite de ger doar tu păşeşti cu tălpile goale pe drumuri ninse cu pletele-n vânt ca o nălucă a iernii de apoi statuie a nopţii adormi lângă lampa stinsă din mijlocul cărării somn alb fără vise fără vise Ana, fără vise căci visele dor mai rău decât frigul ce muşcă din călcâiul tău ca săgeata morţii trupul tău alb, mai alb ca nămeţii de-afar' poartă tatuajul nefiinţei în dreptul inimii tăcere Ana, tăcere.

ALEXANDRU COSTIN TUDOR Geneză Mi-am lăsat ochiul slobod să simtă conturul familiar al formei acolo unde cântecul viu al frunzei este frunza însăși...

Mirată, privirea s-a întors în mine...

Cu ochiul în mână, mi-a șoptit că nu pot vedea dincolo de marginile dimensiunii mele dar, că este posibil, ca forma să închidă o fantă dimensională, mereu o altă fantă dimensională, pe care știința o va numi simplu – timp, unică clipă a nașterii florilor de cireș...

ACT- Brăila

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

OANA ANDRA9

Memento NICOLAE STEINHARDT10: 100 de ani de la naştere

„Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori... Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci 9

http://www.csid.ro/health/mezzo-soprana-oana-andra http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt

10

10-aprilie 2012 - NR. 8

pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor...

Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus.

Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere.

Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.." „Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu..."

Selecţie din opera lui Steinhardt de Oana Andra

Valentin Erofeev „Nu-ţi risipi viaţa...”11

autor: Bogdan Toma

10-aprilie 2012 - NR. 8

deosebit, i-au cercetat cartea de muncă: avea o singură întrerupere a activităţii sale profesionale, de numai patru luni, în… 1963! Ca urmare, nu i s-a aprobat plecarea. „Voi muri şi nu voi înţelege niciodată acest lucru, că doar nu le ceream o călătorie turistică…”

A murit fără să fi avut timpul de a-şi realiza măcar jumătate din proiecte. A dispărut lăsându-ne extrem de puţine lucruri despre el: câteva interviuri, o autobiografie şi câteva cărţi care-şi aşteaptă, încă, editorii… ***

Foto: Venedik Erofeevt

Venedikt Erofeev a murit demult A fost, cu adevărat, ceea ce se numeşte o figură legendară. În 1970, nuvela sa „Moscova-Petuşki” a apărut în Samizdat12 (dactilografiată în doar două exemplare). În câteva săptămâni, nuvela a făcut înconjurul Moscovei, apoi al URSS-ului, reuşind, în final, să treacă dincolo de graniţele ţării.

S-a vorbit mult despre Venedikt Erofeev, însă puţini îl cunoşteau: nu iubea publicitatea zgomotoasă, iar ziariştii – care pur şi simplu l-au luat cu asalt din toate direcţiile după „proclamarea” transparenţei – îl iritau. Suferea de cancer. Un celebru chirurg francez s-a oferit să-l opereze. Funcţionarii de la „cadre” s-au minunat când, cu un zel 11

Text-colaj realizat după o serie de fragmente din interviuri – luate de Igor Şevelev şi Igor Bolicev şi apărute de-a lungul timpului în ediţia franceză a publicaţiei „Komsomolskaia Pravda” – precum şi din extrase din ediţiile în limba franceză ale scrierilor lui Venedikt Erofeev.

12 „Samizdat”- nume generic dat tipăriturilor, multiplicării şi modalităţilor de difuzare clandestină a acestora în fosta URSS dar şi în celelalte ţări est-europene aparţinând fostului lagăr comunist. Aceste texte, cenzurate, deci cu interdicţia de a fi publicate, circulau, de regulă, într-un număr redus de exemplare, dactilografiate sau scrise de mână.

„- Cum trăiţi dvs? Şi cum găsiţi timp să mai scrieţi?

- Am lucrat întotdeauna. Şi atunci când scriu, întins pe patul de sus al vagonului-dormitor al muncitorilor, oamenii se apropie de mine şi-mi zic: ce dracu‟ tot mâzgăleşti acolo? Vrei să dai la vreo facultate? N-ai nici o şansă: acolo intră numai ăi cu pile. Mai bine hai cu noi să bem un păhărel.

Cam aşa văd ei problemele. Şi să-ţi mai dau un şpil interesant pentru…

- Pentru biografia dvs…

- Da‟ nu-i vorba de mine! E vorba despre poporul rus. Sau, mai degrabă, despre un popor rus sovietizat… Bun. Îţi voi spune o istorioară. Un cablu s-a prăbuşit într-un şanţ cu apă îngheţată.

Trebuia să intre cineva acolo să-l scoată. Nu prea se înghesuia nimeni. M-am uitat la ei şi – nu c-aş fi unu‟ curajos, ci pentru că mi-era scârbă de mutrele lor – m-am băgat io. Tocmai atunci trecea pe acolo o femeie cu puştiul ei. Mă arată băiatului – pe mine, care n-am avut, în viaţa mea, o singură notă proastă la şcoală – şi-i spune: dacă nu înveţi, ajungi ca ăsta, să te târăşti prin şanţuri…” *** Fiu al unui „duşman al poporului”. Născut în Kiovsk la 21 octombrie 1938 (m. 11 mai 1990), în peninsula Kola, undeva lângă Cercul Polar, pe care l-a traversat pentru prima dată – de la nord la sud, evident! – la 16 ani, după terminarea liceului (cu diplomă de onoare), mergând la Moscova, pentru a

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE da examen la Universitate. A fost admis, însă... un an şi jumătate mai târziu a fost exmatriculat deoarece chiulea în mod sistematic de la orele de pregătire militară. Din acel moment, adică din martie 1957, a colindat toată ţara, practicând tot felul de meserii: descărcător într-un magazin alimentar (la Kolomna); ajutor de zidar pe şantierele de la Ceriomuşki (Moscova); cazangiu (la Vladimir); paznic la miliţie (Orekovo-Zuevo); achizitor de sticle goale (Moscova); foreur într-o expediţie geologică (Ucraina); puşcaş al unei gărzi militarizate (Moscova); bibliotecar (Briansk); colector într-o expediţie geofizică (dincolo de Cercul Polar); şeful unui depozit de ciment pe şantierul de construcţie al şoselei transsiberiene Moscova-Pekin (Djerzinsk) etc.

Cel mai mult timp l-a petrecut ca funcţionar la poştă. Însă singurele locuri de muncă pe care lea îndrăgit cu adevărat a fost acela de „laborant al expediţiei parazitologice” în stepa Faim (Uzbekistan) şi cel de „laborant la institutul de cercetări pentru lupta împotriva antilopelor africane gnous” (Tadjikistan)! A devenit tată în 1966. Bunic, din 1988. Aşa cum îşi amintea mama sa, a început să scrie la 5 ani. Prima sa operă demnă de semnalat este Însemnările unui psihopat, începută la vârsta de 17 ani, cea mai amplă şi absurdă lucrare a sa. În 1962: Nuvela cea bună, pe care cei care au citit-o, au calificat-o drept o „tentativă absurdă de a scrie o Evanghelie a existenţialismului rus” iar pe autor ca pe un „Nietzsche întors pe dos”. A scris o serie de articole despre scriitorii norvegieni Hamsun şi Bjornson, ca şi despre ultimele drame ale lui Ibsen. Toate aceste articole au fost refuzate de redacţia „Editurii de lucrări ştiinţifice a Institutului Pedagogic de Stat”, ca fiind „groaznice din punct de vedere metodologic”… În anii care au urmat, el şi-a strâns toate aceste lucrări în zeci de caiete şi bloc-notes-uri groase, închizându-le în câteva sertare. Boala sa (un cancer al laringelui), care îşi va arăta primele semne în vara anului 1985, îl va determina să amâne sine die realizarea altor proiecte. ***

10-aprilie 2012 - NR. 8

„- Aţi suportat două operaţii extrem de dificile, în urma cărora aţi fost pensionat ca invalid. Şi, până la vârsta de 50 de ani, nu puteţi măcar să vă imaginaţi că aţi putea fi celebru ca scriitor…

- Acum câteva luni, în timp ce eram la spital, mi s-a schimbat grupa de invaliditate şi pensia mea a trecut de la 50 de ruble la 26. În certificatul medical mi-au scris că „poate efectua o muncă de birou ca şi altă activitate în conformitate cu pregătirea profesională”. Iar acum, chiar dacă pot intra în Uniunea Scriitorilor, n-o voi face niciodată.” *** „Mi se va da exact suma pe care „ţara” mea o va considera necesară. Şi, dacă mi se va da prea puţin, atunci voi face gât, de exemplu, şi „ţara” mea mă va opri şi mă va întreba: „Linca, nu-ţi ajunge ce ţiam dat? Ori, poate, vrei să mai pun un pic? I-am răspuns: Totu-i perfect, scumpă ţărişoară, dă-mi pace, că şi tu eşti la fel de lefteră că şi mine!” (din voulumul „Noaptea Walpurgiilor sau Paşii Comandorului”)

*** „- Puah!

- Cine a zis Puah? Voi sunteţi, îngerilor, care aţi spus Puah?

- Da, noi. Puah, Venia, cât poţi fi de grosolan!!!”

(din volumul „Moscova-Petuşki”)

***

„- Unii din păstrătorii bunelor moravuri în literatură au fost, cumva, şocaţi de acest limbaj brutal?

- Grosolănia, în sine, nu prezintă nici un fel de interes pentru mine. Dar, iată ce este interesant: cei mai aprigi adversari ai folosirii acestor expresii în presă şi în literatură sunt tocmai aceia care le folosesc cel mai mult în cercurile lor restrânse, numai între confraţi. Ei le numesc cuvinte speciale.

Eu le folosesc atunci când e vorba despre chestii indecente din viaţă şi nu ca mijloace de exprimare.

Observ cu răbdare ce se întâmplă cu mine şi cu ceilalţi. Cât despre mijloacele de care mă servesc pentru a descrie toate acestea, oare de ce să-i şifoneze?”

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE *** „ - Ne e teamă că iar o să începi…

- Că iar o să vă înjur? Oh, nu, nu, voi face abstracţie că sunteţi tot timpul cu mine sau nu voi face, ca-nainte… Cu fiece clipă, devin tot mai fericit… şi dacă acum încep să spun porcării, o voi face de-o manieră fericită… aşa, ca în versurile poeţilor germani: Vă voi arăta un curcubeu! Sau „Hai să culegem perle!” şi nimic altceva… Cât sunteţi de neghiobi!” (din volumul „Moscova-Petuşki”)

*** „ - Venedict Vasilievici, ce atitudine aveţi faţă de femei?

- Contradictorie. Sunt contradictoriu. Pe de o parte, îmi plac formele femeilor iar faptul că noi, bărbaţii, n-avem, trezeşte în mine – cum să-i spun – un deliciu, poate – da, ei bine, trezeşte în mine o desfătare. Pe de altă parte, femeile i-au tăiat beregata lui Marat cu un şiş, deşi Marat era incoruptibil şi nu trebuia să i se ia gâtu‟. Iată un fapt care omoară orice deliciu. Pe de o parte, ca şi lui Karl Marx, îmi place fragilitatea lor, bunăoară faptul că sunt obligate să se lase pe vine pentru a se pişa, asta îmi place. De ce mă umple? De deliciu, poate. Da, asta mă umple de deliciu. Dar, pe de altă parte, ele au tras cu pistolul în Lenin! Şi asta ucide, din nou, deliciul: lasă-te pe vine, dacă-ţi place, dar de ce să-l împuşti pe Lenin? (din volumul „Moscova-Petuşki”)

*** „ - Sunteţi un scriitor celebru. Scrierile v-au fost traduse în peste 20 de limbi…

- În 1973, „Moscova – Petuşki” a fost editată în Israel, peste patru ani în Franţa, în colecţia „Clasicii din Samizdat”, apoi în Marea Britanie, Germania, SUA, Benelux, Polonia, Iugoslavia … Interesul pentru această carte, mărturisesc, m-a mirat extrem de mult.” *** „ - Permiteţi-mi – mă întrerupse tipul cu mustaţă neagră – sunt copleşit de personalitatea dvs şi vă

10-aprilie 2012 - NR. 8

mărturisesc, ca unui prieten, că sunt stupefiat de uşurinţa cu care aţi trecut frontierele de stat…

- Nu ştiu ce-i atât de stupefiant în asta! Şi, care frontiere??! O frontieră există pentru a nu se confunda naţiunile. La noi, de exemplu, există un grănicer care ştie clar că această frontieră nu este o ficţiune sau un simbol şi tocmai de aceea într-o parte a frontierei se vorbeşte ruseşte şi se bea mult, iar de cealaltă parte, se bea mai puţin şi nu se vorbeşte ruseşte… Iar acolo? Ce frontiere poate avea el acolo, dacă toată lumea bea la fel şi nimeni nu vorbeşte ruseşte? Acolo, s-ar mulţumi să plaseze un grănicer, însă nu prea au unde să-l pună.

Iată de ce acolo grănicerii hoinăresc şi taie frunză la câini, se plictisesc şi beau tutun… Ce e bine acolo, din acest punct de vedere, e că totul e liber.

Dacă vrei, de exemplu, te poţi opri la Eboli. Dacă vrei să mergi la Canossa, nimeni nu te împiedică, mergi la Canossa. Dacă vrei să treci Rubiconul, ei bine, trece-l.” (din volumul „Moscova-Petuşki”)

*** „ - Consideraţi starea actuală a culturii ca pe o stare de criză?

- Nu este criză, ci o absenţă totală a crizei. Ar fi fost bine dacă era o criză minoră dar, nu-i nici cultură, nici criză, nu-i absolut nimic.

- Cum vedeţi viitorul?

- Sloganul meu preferat e: „om vedea! În interviul pe care l-am dat revistei Continent, am spus că nu se va întâmpla nimic bun în Rusia. Toată lumea se aşteaptă la lucruri tragice, blamabile, cumplite. De ce? Pentru că nimeni nu ştie nimic. Pe scurt, ei trăiesc aşteptând o nouă şi diabolică mârşăvie.” *** „ - Ziua de mâine e mai clară decât cea de ieri şi decât cea de azi. Dar cine-mi garantează că poimâine nu va fi mai rău ca alaltăieri?

- Ei, da! Bine ai zis, Venetcika. Ziua noastră de mâine etc. Ai spus chestia asta pe şleau şi extrem de inteligent. Rareori vorbeşti atât de direct şi cu atâta inteligenţă.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Iar eu nu pot afirma acum că adevărul mi-e deja cunoscut sau măcar că sunt pe cale să-l aflu. Absolut deloc. Însă, sunt atât de aproape de el, încât îl pot examina cu uşurinţă.” (din volumul „Moscova-Petuşki”)

*** „ - Vă consideraţi dizident?

- Nu. Mă ţin deoparte. Antimuzicalitatea lor totală mă revoltă. Este un indiciu important, pentru a caracteriza – nu în întregime – oamenii care nu merită nicio atenţie. Din toate punctele de vedere. Vocile lor nu sunt armonizate.” *** „De ce sunt ei atât de ordinari? Aud? Şi sunt ordinari deliberat, exact când n-ar trebui să fie, când sunt mahmuri şi iritaţi ori când sunt lipsiţi de vlagă şi liniştiţi! De ce asta? Oh, dacă lumea întreagă, dacă fiecare din această lume ar fi ca mine acum, blând şi temător şi nesigur de nimic: nici de sine, nici de locul său sub soare – ce bine ar fi! Lipsit de entuziasm, fără frenezie, fără să facă vreo ispravă – întruchiparea laşităţii universale. Aş accepta să trăiesc o veşnicie pe pământ, dacă mi s-ar oferi un colţişor ferit unde să nu fiu nevoit să fac te miri ce ispravă…” (din volumul „Moscova-Petuşki”)

10-aprilie 2012 - NR. 8

închide ochii şi mă voi cufunda în tăcere şi această muţenie a mea o vor înţelege toţi cei care ştiu censeamnă o mahmureală ce ţine zile-n şir. Căci viaţa asta a noastră nu-i, în fond, o simplă chercheleală de moment a sufletului? Ori, poate, chiar un fel de eclipsă a lui? Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure.

Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă niciun efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care mam bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… Şi, totuşi, de ce taci?, m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeţi, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…” (din volumul „Moscova-Petuşki”)

Traducerea, adaptarea şi prezentarea

Bogdan Toma, scriitor, jurnalist

Venedikt Erofeev, Venetcika nu mai e: a rămas, pentru toţi, acest din urmă nume, acela al personajului principal din povestirea „MoscovaPetuşki”. Jurnalista Olga Kutşkina spunea că nu cunoaşte pe altcineva mai pur ca el. „Nu-ţi risipi viaţa”, îi plăcea lui Venedikt să spună.

Nu-ţi risipi viaţa… *** „Şi dacă într-o bună zi voi muri – şi voi muri curând, o ştiu – voi muri fără să fi acceptat această lume, pe care, totuşi, am simţit-o de-aproape şi de departe, dinlăuntru ca şi dinafară, însă fără s-o pot accepta, voi muri şi El mă va întreba:Te simţi bine, acolo? Ori ţi-e rău? Iar eu voi tăcea, voi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POEZIA ROMÂNEASCĂ ŞI RITURILE DE TRECERE Autor: prof drd. Marian Dragomir În timp ce obiceiurile calendaristice marchează date importante ale anului şi se repetă cu regularitate la aceste date, având funcţie utilitară, fiind legate de o divinitate productivă a omului, obiceiurile familiale se corelează cu momente esenţiale ale existenţei, nu au o funcţie utilitară, ci se raportează la planul social şi biologic, vizând raporturile sociale şi determinarea lor naturală.

Principiul fundamental care structurează obiceiurile familiale ca obiceiuri de trecere se referă la faptul că întreaga durată a existenţei umane înregistrează momente fundamentale în care individul suportă o trecere dintr-o stare într-alta, de la o formă de existenţă la o altă formă de existenţă care implică schimbarea relaţiilor sociale interumane şi modificarea modelului comportamental.

Astfel, naşterea, pubertatea, căsătoria şi moartea sunt fenomene naturale care au dimensiune culturală şi sunt marcate prin ,,rituri” sau ceremonii. Termenul de ,,rit de trecere” îi aparţine lui Arnold Van Gennep. Profesorul Nicolae Constantinescu afirma: ,,Aceasta este, în fapt, descoperirea lui Van Gennep: recurenţa unui model, a unei structuri de rit într-un număr infinit de situaţii, de la trecerile ,,teritoriale” (dintr-un ţinut în altul, dintr-un loc în altul, din afară înăuntru şi invers) la cele legate de integrarea individului întrun anumit grup şi, mai departe, de la cele relative la ciclul vieţii până la cele de un fason mai special, ca tăiatul părului, acoperirea capului, acte sexuale, flagelaţii, sacrificii etc.”

10-aprilie 2012 - NR. 8

Termenul ,,rituri de trecere” a fost preluat apoi de gândirea etnologică, integrat conceptelor fundamentale şi vehiculat fără încetare deoarece se remarca prin simplitate şi accesibilitate, pătrunzând chiar în vorbirea curentă. Arnold Van Gennep observa că viaţa socială este într-o continuă tranziţie şi în fiecare moment de trecere, atât la nivelul timpului cosmic (trecerea de la un an la altul, de la un anotimp la altul, de la o lună la alta), cât şi la nivelul timpului individual, al existenţei umane, pe durata căreia au loc mai multe treceri (naştere, pubertate, căsătorie, moarte) sunt performate rituri de trecere.

Naşterea semnifică la nivelul mentalităţii folclorice tradiţionale trecerea dintr-o lume necunoscută (,,lumea neagră”) într-o lume cunoscută (,,lumea albă”). Căsătoria este marcată prin ceremonialuri nupţiale şi semnifică o schimbare fundamentală de statut social. Moartea este marcată prin obiceiuri ceremoniale funebre şi reprezintă trecerea din ,,lumea albă” (existenţa terestră) în ,,lumea de dincolo” (postexistenţa). Fiecare obicei de trecere realizează cele trei secvenţe ale trecerii: despărţirea de vechea stare, pregătirea şi trecerea propriu-zisă şi integrarea în noua stare, punând accente diferite cu diferite implicaţii funcţionale. Naşterea, pubertatea, căsătoria şi moartea sunt momente definitorii pentru existenţa umană, etape pe care le parcurge orice individ, cu sau fără voie.

Dacă în proză, mai ales în cea tradiţională, riturile de trecere sunt bine reprezentate, nu la fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte genuri literare. În poezie riturile se îngemănează cu mitul, ambele reprezentând elemente care mediază sacrul şi profanul. Şerban Anghelescu afirma că: ,,riturile sunt reguli de conduită urmate de oameni în raport cu sacrul”, plasând riturile alături de credinţe în clasa fenomenelor religioase. La rândul său, ,,mitul este o naraţiune tradiţională emanată de o societate primitivă imaginându-şi explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie temporal, fie spaţial”.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Acestor evenimente ,,omul le atribuie obârşii supranaturale datând din vremea creaţiei primordiale şi, ca atare, le consideră sacre şi revelate strămoşilor arhetipali ai omenirii.” Reţinem în acest sens poemul ,,Mirabila sămânţă” de Lucian Blaga, îngemănare perfectă a ritului cu mitul.

Acest poem este, în acelasi timp, transfigurare metaforică a naşterii la nivel vegetal, valorificând tema seminţei zămislitoare de miracole: ,,Anotimpurile maturităţii poetice se află sub semnul simbolic al seminţelor, deci al perpetuării, al vieţii… Însuşi poetul se regăseşte cu fervoare în această bucolică vegetală.”

Atitudinea lirică a poetului ,,în faţa mărunţilor zei” (seminţele) este una contemplativă. ,,A contempla” nu este sinonim cu ,,a privi”. ,,A contempla” nu înseamnă numai a vedea lucrurile, ci a intui şi cauzalitatea, devenirea lor: nu numai ce sunt ele, ci mai ales ce pot fi. „Călin (File din poveste)” de Mihai Eminescu conţine o descriere plină de candoare a unei nunţi ,,din poveste”, o ceremonie umană şi cosmică în acelaşi timp care reprezintă unirea contrariilor la fiecare palier al universului, având în vedere următoarele perechi: fata de împarat şi Călin, soarele şi luna, mireasa viorică şi mirele flutur. Capodopera eminesciană ,,Luceafărul” este de asemenea o operă literară în care regăsim reflexe ale ritului ceremonial nupţial. ,,Trăgându-şi sevele cele mai puternice din poezia folclorică, reveria eminesciană capătă expresia ei cea mai profundă în poema ,,Luceafarului”, dezvăluind, la modul cel mai modern, dilematica oscilaţie a umanului, care, văzut prin prisma romantică este, de obicei, sfâşiat între aspiraţia pură către integrarea cosmică şi dorinţa firească de împlinire în viaţa pământească. Pornind de la această dilemă dramatică, eul poetului îşi va multiplica ipostazele imaginare.”

Una dintre aceste ipostaze este Luceafărul însuşi, metafora-simbol a geniului care nu se poate integra în mijlocul lumii profane, telurice, deşi este tentat de aceasta. Fata de împărat de care se îndrăgosteşte este un simbol al fiinţei umane superioare, care doreşte cu ardoare să-şi depăşească

10-aprilie 2012 - NR. 8

propria condiţie, de fiinţa umană muritoare, prin aspiraţia către Luceafăr. Ulterior, fata este integrată prin nume în rândul oamenilor comuni din care face parte, devenind Cătălina. Ea îşi găseşte în această lume un corespondent, pe Cătălin, corespondenţa fiind sugerată chiar prin nume. ,,Cătălin se oferă să-i dezvăluie fetei atracţia iubirii pământeşti; strofele de mai sus cuprind poate cea mai frumoasă descriere a ei, prezentată sub forma unui ritual în aparenţa plin de candoare, în fond plin de gravitate, deoarece semnifică supunerea umană în faţa unei legi implacabile care este aceea a existenţei senzuale şi a continuării speţei.” Cătălin îi prezintă Cătălinei un tablou al existenţei terestre în care ,,…iubirea este înţeleaptă în sens clasic, iar partenerii (…) posedă judecată sănătoasă, raţională în care nu are a se amesteca ,,visul de luceferi” şi ,,dorul de părinţi”. (…) Cătălin intuieşte just în limbajul său simplu, cauzele suferinţei fetei. El îi propune ca leac cea mai comună existenţă, la treapta firească a procreaţiei. Faţă de invitaţia Luceafărului (,,Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe” sau ,,O, vin, în părul tău bălai/ S-anin cununi de stele”) care-i propune fetei un destin ieşit din comun şi o existenţă eternă, propunerea lui Cătălin are tocmai o semnificaţie contrară (,,Doar ni s-or şterge urmele/ Şi nu ne-or şti de nume”) - fericirii netulburate de prea multă strălucire sau de incomoditatea curiozităţii lumii.

De la condiţia unicităţii exemplare a ,,fetei de împărat”, Cătălin o atrage spre anonimatul condiţiei umane comune. Cu alte cuvinte, o trezeşte la viaţa speţei, smulgând-o din criza puberală, generatoare de vise.”

Considerat de către critica literară un ,,Luceafăr întors”, poemul ,,Riga Crypto şi Lapona Enigel” de Ion Barbu valorifică de asemenea ritul ceremonial nupţial, dar sub o altă formă şi la un alt nivel de ,,încifrare” a semnificaţiilor. La o primă lectură, poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, care descrie o poveste de iubire din lumea vegetală, o baladă fantastică în care întâlnirea se realizează în plan oniric ca şi în ,,Luceafărul”. Poemul este însă mult mai complex, el valorificând drama

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cunoaşterii şi a incompatibilităţii dintre două lumi /regnuri. Formula compoziţională a poemului este extrem de subtilă. Tehnica folosită de autor este aceea a ,,povestii în ramă” şi a ,,povestii în poveste”, o tehnică întâlnită în spaţiul cultural oriental - în povestirile din volumul ,,O mie şi una de nopţi”. În opera lui Ion Barbu rama e mai degrabă o atmosferă decât un cadru fizic, ce conduce către crearea unei anumite stări de spirit: Atmosfera e lumească, de ,,chef”, de aplecare spre cântecul de lume, care ,,zice” de tainele inimii. Nuntaşul cere menestrelului o poveste pe care acesta a mai spus-o şi altă dată, în ocazii similare. Repetarea schimbă, eventual, doar modul spunerii, nu conţinutul. Zisă ,,cu foc” acum o vară, povestea va fi zisă din nou ,,stins, încetinel”. E vorba de povestea cu riga Crypto şi prea-cumintea Enigel. Se evidenţiază acum clar scopul formulei compoziţionale alese de poet. Prima poveste, atât de concis sugerată, este cadrul celei de-a doua. Aşadar, la o nuntă, se spune o poveste despre o altă nuntă, imaginară; şi, în plus, la spartul nunţii dintâi, în cămara unde s-au retras petrecăreţii, aceştia au plăcerea de a asculta un cântec trist despre o nuntă care nu s-a putut împlini, între Crypto şi Enigel. Astfel, ,,mitul nunţii dilematice constituie nucleul baladei întregi”. „Simbol al increatului, iar pe alt plan al intelectului pur şi, deci steril, riga Crypto aspiră, nu la înălţarea în regnul uman, cum s-a crezut, ci să atragă fiinţa umană în hotarele sale, constituind o capcană primejdioasă pentru Enigel, care-şi urmează drumul firesc spre ,,nunta” solară. El aparţine ,,umbrei” şi ,,somnului” şi de aceea dorinţa de nuntire cu umana Enigel (care e o fiinţă solară) apare ca ceva neobişnuit. În regnul inferior, Crypto e un ,,sterp şi un nărăvaş” ce nu vrea să ,,înflorească”. Întârziind în dialogul cu Enigel, soarele îl surprinde dincolo de umbra protectoare a ţinutului boreal şi-l pedepseşte transformându-l într-o ciupercă otrăvitoare. ,,Peceţile roşii” stigmatizează noua sa stare de făptură demonologică, ceea ce-l va îndepărta definitiv de regnul uman ca şi de vechea sa ipostază de increat, rămânând să se nuntească cu

10-aprilie 2012 - NR. 8

,,măsălariţa mireasă”, tot o plantă otrăvitoare.

Aventura lui Crypto eşuează în mod tragic.” În cadrul operelor lirice, sentimentul erotic îmbracă şi alte forme. La Nichita Stănescu este ,,o întâmplare a fiinţei”, un ,,cântec”. ,,Starea de ,,cântec”, sentimentul propice poeziei este însăşi ,,întâmplarea fiinţei”, descoperirea faptului miraculos că exişti, sinonimă cu ,,fericirea”, aproape imposibil de tradus în cuvinte… Revelarea propiei fiinţe este posibilă în prezenţa fiinţei iubite şi prin celălalt miracol, al vorbirii îndrăgostiţilor…”

Am ales pentru exemplificare una dintre poeziile sale intitulate ,,Cântec”. Există mai multe poezii pe care Nichita Stănescu le intitulează ,,Cântec”. Acest fapt nu este lipsit de semnificaţie, mai ales pentru că poetul şi-ar fi putut intitula aceste poezii cu versul-incipit, aşa cum făcea Eminescu. Prin urmare, titlul este mai mult decât sugestiv, ducând la ideea de ,,lirică subiectivă pentru că presupune comunicarea cea mai directă a sentimentului prin ,,instrumentul” cântecului. Asa cum cântecul liric folcloric e cântec pentru sine, suficient sieşi, tot aşa ,,Cântecele” lui Nichita Stănescu sunt ale sale, pentru sine, şi numai într-o eventuală instanţă devin expresie a unui eu liric în care se poate regăsi şi cititorul.”

Versurile alese pentru a încheia prezentul capitol fac parte din volumul ,,O viziune a sentimentelor”, apărut în anul 1964 şi constituie o descriere a sentimentelor care transformă radical existenţa umană. Încheiem prezentarea reflexelor riturilor de trecere din poezia românească cu prezentarea unei alegorii a morţii-,,marea trecere” ce îi aparţine lui Tudor Arghezi, alegoria moarte-joc realizată în opera literară ,,De-a v-aţi ascuns”. În această operă literară eul liric se confundă cu vocea tatălui. El are conştiinţa morţii, manifestată împreună cu aceea a vieţii şi simte nevoia să-i ocrotească pe copiii săi de crudul adevăr existenţial şi anume că părinţii vor dispărea înaintea urmaşilor, conform legilor normale ale firii.

Totodată vrea să îi avertizeze că orice fiinţă care se naşte, va muri într-o bună zi. Tatăl, cu afecţiune

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE părintească, alege jocul pentru a nu răni mintea şi sufletele curate ale copiilor. El îi aver-tizează însă că jocul despre care le vorbeşte este unul ,,ciudat” şi imprevizibil în care se va prinde la un moment dat orice fiinţă, inclusiv tatăl şi copiii săi. Poet de factură existenţialreligioasă, Arghezi recurge la simboluri biblice pentru a diminua în mintea copiilor ecoul afirmaţiilor sale: patimile lui Iisus, încheiate cu actul crucificării apoi al învierii sale şi învierea lui Lazăr.

Jocul popular printre copii ,,de-a v-aţi ascuns” şi moartea au în comun ideea de dispariţie a unor persoane, pe timpul jocului. Copiii sunt ajutaţi să înţeleagă însă că în ,,jocul” cu moartea dispariţia este definitivă. Rămâne în schimb amintirea şi gândul că fiecare fiinţă umană îşi încheie menirea pe pământ. Imprecaţia finală preluată din descântecele folclorice exprimă, tot în manieră aluzivă, părerea de rău a tatălui că moare şi ,,jocul” îl obligă să lase fiinţele cele mai dragi singure pe lume.13

Marian Dragomir

13

BIBLOGRAFIE: Ion Barbu – POEZII: Antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii de Marin Mincu, Editura Albatros, Bucureşti, 1975; Lucian Blaga POEZII, Introducere de George Ivaşcu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966; Nicolae Constantinescu - LECTURA TEXTULUI FOLCLORIC, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Nicolae Constantinescu - ETNOLOGIA ŞI FOLCLORUL RELAŢIILOR DE RUDENIE, Editura Univers, Bucureşti, 2000.

Mihai Eminescu - LUCEAFĂRUL, Interpretat de Marin Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 1996; Arnold Van Gennep – RITURILE DE TRECERE, Editura Polirom, Iaşi, 1996, Studiu Introductiv de Nicolae Constantinescu; Victor Kernbach - MITURILE ESENŢIALE, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978 Nunta la români, Editura Minerva, Bucureşti, 1974; Nichita Stănescu - POEZII, Introducere, tabel cronologic, comentarii şi note critice de Ştefania Mincu, Constanţa.

10-aprilie 2012 - NR. 8

EVANGHELIA ÎNTÂI A POETULUI de Viorel Mirea Dumnezeu a înverzit pomii şi poetul a scris cum au înverzit pomii; Dumnezeu a întors păsările şi mai iute decât întoarcerea lor a fost întoarcerea vieţii noastre de pasăre, şi mai iute decât întoarcerea vieţii noastre de pasăre a fost scrisul întoarcerii păsării de către poet.

Dumnezeu a făcut iarba şi iarba ne-a învelit genunchii şi ne-a îndemnat să facem dragoste; poetul a scris despre răcoarea ierbii şi ne-a îndemnat să facem dragoste, atât de bine a spus cum ne-am iubit în umedul ierbii că faţă de ce-a scris el, acolo, la el pe hârtie, numai dragoste n-a fost aia ce-am făcut noi. Şi Dumnezeu s-a uitat la poet lung şi l-a tras afară din lume aşa cum îi trage Dumnezeu pe poeţi şi fără să-i vorbească, i-a zis, astfel că poetul înţelegea de parcă milioane de urechi pe trupu-i avea: “- De ce mă copiezi, fiule?”

Dar până să răspundă poetul, oarecum încurcat, Dumnezeu a şi răsfoit câteva pagini din toamnă, s-a cam puţin supărat, aşa că a luat înapoi darurile pe care ni le dăduse.

II

Primăvara următoare a vrut să-i mai dea o şansă poetului şi iar a înverzit pomii şi a întors păsările şi le-a scris chiar el cântece noi şi an de an tot aşa până când iarba era atât de plăcută

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE că se confunda cu chiar dragostea – noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet şi tot aşa an de an noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet, poetul tăcea şi încerca să facă pomii şi mai frumoşi care la drept vorbind erau destul de frumoşi şi aşa.

III

Dar timpul trecea, poetul îmbătrânea, pomii din scrisul său erau tot mai strâmbi, piciorul îi intra şi mai mult în ţărână şi el scria cum piciorul îi pătrundea în ţărână iar vocea îi devenea atâta de slabă că trei zile făcea de la gură la urechea lui şi alte trei de la ureche la înţeles; vederea nu-i distingea la început stelele de luceferi, pe urmă spiţele soarelui de lună, pe urmă dreapta de stânga, pe urmă piciorul de mână şi pe măsură ce murea câte puţin scria cum moare câte puţin.

IV

Atunci şi-a scuturat puţinul încheieturilor, şi-a apropiat cât a putut departele minţii, s-a întors cu faţa la cer, deşi ar fi fost destul şi spre pământ, şi a zis cu vocea care demult nu mai era a lui, şi a zis cu vocea care era a pământului demult: “Doamne, n-am vrut să fac fluturii mai frumoşi nici pasăre-n poemele mele cu cântecul mai aprins nici tristeţea, nici stelele, dragostea altfel decât tristeţea, dragostea, stelele şi care faţă de ale tale, Doamne, nu sunt decât o biată frunză în oceanul pădurii” şi “Doamne”,

10-aprilie 2012 - NR. 8

parcă-l şi vezi gârbovit şi cu mâna uscată de scris, “Doamne, n-am vrut decât să te îndemn să faci lumea într-atâta de bună ca nici un poet să nu se-ncumete să mai facă ceva dintr-însa la fel”.

V

Şi Dumnezeu, care niciodată n-a râs de la facerea lumii n-a râs nici acum.

A strâns versurile poetului care demult s-a scurs în alfabetul pământului şi-a început să ajusteze puţin câte puţin iarba şi pomii şi păsările ca-n poemele lui.

VI

Un poet tânăr a venit şi-a cântat primăvara, alt poet şi mai tânăr a venit şi-a cântat primăvara şi Dumnezeu nu mai prididea să combine culorile să aşeze aerul în dreptul cuvântului şi pasărea în dreptul cântecului şi pe urmă a venit alt poet şi pe urmă a mai venit alt poet şi Dumnezeu care niciodată n-a râs de la facerea lumii n-a râs nici acum.

Selecţie de pe site-ul „Cititor de poezie”14

14

http://cititordeproza.ning.com/

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAŞTI (ICOANE VECHI)

Elena Buică - Buni Sărbătorile sunt întotdeauna prilejuri pentru călătorii printre amintiri, deschizând ferestre spre tablourile dragi ale copilăriei alături de părinţi şi fraţi, amintiri ce aduc culoare şi căldură fără de care sufletul nostru ar deveni un vrej uscat. În zilele însorite ale primăverii devin pe negândite copil în satul meu natal, Ţigăneşti din judeţul Teleorman, în preajma sărbătorilor de Paşti. Mă plimb şi privesc ca odinioară prin curtea casei, când curăţenia de primăvară era terminată.

Simt mirosul de var proaspăt dat pe pereţii casei în interior, dar şi în exterior, pe pomi şi pe garduri şi se amestecă cu mirosul de pământ reavăn şi de iarbă proaspătă, cu mirosul de floare de cais în care zbârnâiau albinele. Privesc ghemotoace galbene de pui abia ieşiţi din ou care se învârt în jurul mamei lor şi câte o pisică ce stă tolănită pe un petec de pământ însorit în timp ce câinele aleargă după un pui de gâscă venit sub nasul lui. Cântecul cucului din nucul care stăpâneşte vecinătăţile parcă-mi taie şi acum răsuflarea. Mă frec la ochi ca să-mi vin în fire, dar iaraşi mă fură gândul mânat de dorul tablourilor de viaţă trăite odinioară.

Marea sărbătoare îşi făcea simţită prezenţa din timpul postului mare, dar mai cu precădere cu o săptămână înainte, când “Vin Floriile cu soare/ Şi soarele cu Florii”. În această zi oamenii veneau acasă de la biserică aducând sălcii pe care le puneu la pragul de sus al uşii şi la icoane ca să ferească de rele familia şi casa. De la ora două

10-aprilie 2012 - NR. 8

după-amiază, începea hora satului. Aceasta era ziua când ieşea la “lume” adică la horă, noua generaţie de fete candidate la măritiş, numite “boboace”. Lumea stătea la poartă scotocind cu privirea fiecare trecător. Nimic nu scăpa din vedere, mai ales din partea mamelor de băieţi. “Banda de mozică” a lui Buligan străbătea satul cântând ca o chemare la hora satului. În Săptămâna Mare urmau serile cu denii. Îmi stăruie şi acum în urechi dangătul clopotelor care chemau lumea la biserică, picurând sfinţenie în suflet şi parcă amintindu-ne că nu poţi să te joci cu cele sfinte. Vopsitul ouălelor avea farmecul lui aparte. Treaba copiilor era să le ungă cu puţină grăsime după ce au fost vopsite, ca să le dea luciu.

Parcă mă văd în faţa unei lădiţe plină cu ouă vopsite şi strădania mea de a le face să lucească în bătaia blândă a razelor de soare primăvăratec.

Apoi alte strădanii de a le înfrumuseţa cu desene.

Luam câteva foi de pătrunjel şi le lipeam de ou, îl legam cu un ciorap de mătase, îl scufundam în vopseaua roşie ca sângele şi îl puneam la fiert. Alte ouă erau pictate cu ceară sau cu diferite culori.

Când intram în Postul Paştelui, învăţam la şcoală Prohodul şi abia aşteptam Vinerea Mare ca să cântăm la biserică. Cântam plini de importanţă şi abia ne ascundeam mândria că eram admiraţi de săteni. În Vinerea Mare, după amiază, gătiţi cu haine noi, cu flori în mână, mergeam să sărutăm crucea pusă în mijlocul bisericii, trceam de trei ori pe sub masă şi asta ne plăcea fiindcă era un fel de mic spectacol. Dar urma spovedania pentru care păstram oarecare strângere de inimă pentru că era o oarecare readucere la ordin şi o tragere la răspundere şi în noi se dădea o luptă între neastâmpăr şi înţelepciune – cuminţenie, cum o numeau părinţii - care ţinea la noi ca la Ion Creangă “de joi, până mai apoi”. Ştiam că nu după multă vreme Nefârtatul ne împingea pe cealaltă parte a jocului care ni se părea mult mai adevărată şi mai interesantă.

Urma împărtăşania pe care o primeam cu smerenie şi oarecare teamă ştiind că nu mărturisisem toate “păcatele”, că de mai multe ori am umblat pe furiş pe la borcanele de dulceaţă, ba am mai umblat şi cu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE câte-o minciunică... Seara cântam prohodul şi pătrunşi de importanţa momentului, ocoleam şi noi biserica de trei ori cu lumânări aprinse cântând: “Mergi la cer şi te aşează/ Lângă Tatăl Creator,/ Tu ce laşi în lume pace,/ Iisuse salvator”.

Ce dor îmi este de acele zile ale copilăriei petrecute la Ţigăneşti! Stavilele timpului şi ale depărtărilor nu ne pot opri să zburăm pe aripile sufletului spre anii cei mai frumoşi ai vieţii noastre.

Noaptea Învierii era un prilej pentru înălţătoare trăiri sufleteşti. Era multă frumuseţe, iar trăirile sufleteşti mult mai profunde în acele vremuri desfăşurate în simplitate şi-n smerenie, orânduite după norme străvechi, nescrise. Clopotele, ah! clopotele, cum ne înfiorau cu dangătul lor răspândit în largul zărilor în liniştea nopţii! Cu bunăcuviinţă şi respect, cu credinţă în suflet, îmbrăcaţi în haine noi, oamenii se adunau la biserică la miezul nopţii. Bărbaţii primeniţi şi ferchezuiţi şi ei, îşi puneau pălăriile pe cap şi plecau la biserică cu pas apăsat şi important. La biserică îşi luau pălăriile în mâini, se închinau şi intrau cuvios aşezându-se în partea dreaptă, fără să se amestece cu femeile aflate în partea stângă. Plutea peste tot un aer de smerenie şi bucurie reţinută în toată atmosfera, pentru minunea Învierii. Femeile duceau în coşuri împodobite cu frumoase ştergare, motiv de mândrie personală, ouă roşii, cozonac, vin, o bucată de friptură de miel, ori de pui sau curcan, pâine coaptă în ţest, lumânări, flori, căci la Paşti toată lumea avea de toate. Unii oameni mai smeriţi stăteau în biserică toată noaptea la priveghi, păzeau “Paştele” adică anafura, să nu fie furată de vârcolaci. La miezul nopţii aşteptam cu multă nerăbdare să îl auzim pe popa Ilie sau pe popa Jean bătând în Portile Împărăteşti spunând: ”Deschideţi porţile” şi apoi chemarea: “Veniţi de luaţi lumină!” urmat de cântecul Învierii “Hristos a înviat din morţi…” care izbucnea din toate piep-turile şi ne emoţiona profund înscriindu-se pentru totdeauna în adâncul sufletului nostru ca un moment de unică frumuseţe. Satul răsuna de cântecul slobozit parcă din adâncul sufletului. Luminile pâlpâind umpleau curtea bisericii începând de la preot. În drumul

10-aprilie 2012 - NR. 8

spre casă mergeam cu mare atenţie să nu se stingă lumânarea, ca să ne meargă bine tot anul. Începând din această noapte şi până la Înălţare, oamenii se salutau strict numai „Hristos a înviat!”, „Adevarat a înviat!”. Acasă, ciocneam ouă roşii. În semn de respect, cine era mai mic ca vârstă, aştepta să-i fie ciocnit oul de către cel mai mare.

Femeile mergeau dimineaţa la cimitir. Puneau lumânări şi flori la morminte, mai smulgeau câte o buruiană, tămâiau, mai vorbeau cu vecinele şi apoi îşi aminteau de cei duşi şi începeau bocetele şi jalea de răsuna în tot cimitirul de se auzeau până în sat, căci răposaţii trebuiau jeliţi bine. Şi la cimitir, ca şi în toate evenimentele vieţii şi ale morţii, ţăranii noştri din Ţigăneşti trăiau toate evenimentele de-adevăratelea, cu toată fiinţa lor, cu adâncă patimă, ca într-un roman fantastic în care faptele de viaţă se împletesc cu cele ale morţii într-un tot unitar. În bocetul lor, femeile le spuneau morţilor atât întâmplările petrecute în ultimul timp în viaţa lor, cât şi planurile de viitor.

După ce împărţeau ce aveau de împărţit, pe la ora 9-10 se întrorceau acasă şi mergeau pe la vecine cu strachina cu “de-mpărţit” şi cu cana în care puneau vin şi o lumânare aprinsă, ca să fie primit de “sufletul morţilor”. Nu se atingeau de mâncare până nu terminau cu împărţitul. La amiază făceau masă mare cu rubedeniile, căci marile sărbători adunau întotdeauna oamenii la biserică, în jurul mesei sau la horă. După amiază se mai odihneau, se primeneau, cei tineri plecau la horă, iar ceilalţi ieşeau la poartă să ciocnească ouă roşii cu vecinii sau să schimbe păreri cu cunoscuţii care treceau pe drum, dar mai ales să vadă tineretul trecând “la lume”, adică la marginea satului pentru horă.

Tradiţia cerea ca de aceste sărbători să aibă toată lumea haine noi, tradiţie care se păstrează şi acum, chiar dacă nu în acelaşi mod ca atunci sau cu bucuria gustată ca în acele vremuri când hainele se procurau mai greu. La ţară cele mai multe haine se coseau de mână lucrând o iarnă întreagă. Oamenii căutau să fie în concordanţă cu natura care se reîmprospăta în fiecare primăvară, căci dintotdeauna ţăranii au simţit că sunt parte

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE integrantă a ei. La ţară, toate şi tot ce te înconjoară îţi transmit bucuria de a trăi şi de a te reînnoi şi pe dinăuntru şi pe din afară. Între noi, copiii, ciocneam ouă roşii cu înţelegerea ca cel care a avut norocul să-i spargă oul adversarului să-şi însuşească oul spart. Cum-necum, dar copiii mai mari, se cam alegeau cu ouălele celor mai mici şi se mai isca şi câte o încăierare între băieţi. Dar ouălele roşii, mai aveau şi un alt farmec.

Cu ele ne puteam plăti datul în tiribombă, în lanţuri, ori căluşei, depinde ce noroc aveam ca să sosească în sat pentru aceste sărbători. Unele erau aşa de rudimentare încât erau puse în mişcare de braţele oamenilor, dar pentru noi ele tot erau o mare atracţie, motiv pentru care ne îndemna “Sarsailă” să şterpelim ouă de acasă. Spre bucuria noastră, erau primite şi ouăle sparte.

Ce vis frumos ar fi dacă am nimeri într-o tiribombă a timpului care prin învârtirea ei să ne ducă înapoi măcar pentru o clipă în lumea copilăriei noastre! Câte ouă roşii n-aş pregăti pentru o astfel de tiribombă şi cât de înfrigurată aş aştepta-o!

Fragment din vol. „Gând purtat de dor" (monografie sentimentală) Elena Buică - Buni

10-aprilie 2012 - NR. 8

VIOREL MUHA Oamenii care ne-au furat cerul Motto:

În centrul vieţii, încă mai există iubirea. Legaţi-o de stâlpul timpului ca să nu o pierdeţi, căci altfel nu veţi mai exista.

Nu pot căra gândurile lumii, căci multe sunt dintr-un început adunate şi-s ude cărările vieţii, de lacrimi, iar marginile sunt acoperite de secetă. Nu mă pot ridica din colbul arşiţei zilei de ieri, ca să pot aduna spicele de mâine, când ploaia va cădea fără să mai fie cer. Un nor a mai rămas singuratic acolo unde a fost cerul, şi ca o ultimă speranţă, în puful lui s-a ascuns un singur viitor. Voi găsi oare ultimul drum spre ultimul început? În cuibul vulturului, acolo sus, unde muntele întreabă acel viitor dacă mai sunt văi pe care să poată să meargă pe urma naşterii sale, a rămas un gol. Nu poate focul să ardă pietrele din mine, de prea mult rece, pentru că ele au aşteptat prea mult timp singure în trepte de iubire. Fără ele, casele fericirii au dispărut. Acolo, jos, fereastra mea de timp se uită la mine cu ochii magului de la răsărit. Apusul lasă roşul lumii de dincolo, aici. Pictorii timpului, pe şevalete uriaşe, încearcă să picteze înapoi cerul şi lumina, pentru a ne vedea soarta.

Ei, încet, înmoaie pensule uriaşe în sângele soarelui şi ne pictează venele în loc de cer, însă în ele fără nimic, doar nişte tuneluri goale fără sens. În fiecare clipă ce trece se aude un strigăt de viaţă, minuscul nucleu divizat pe alte tărâmuri de lumi. El ne spune că speranţa nu-i deşartă. În gropi de întuneric, cad bătrâni îmbrăcaţi în negrul lumii. Ei fac loc celor de mâine. În centrul vieţii, încă mai există iubirea. Legaţi-o de stâlpul timpului ca să nu o pierdeţi, căci altfel nu veţi mai exista.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mugurii de viaţă nu se vor mai diviza. Pădurea vieţii se va usca şi deşertul ucigaş va cuprinde totul. În robe prin care se văd schelete atârnă pungi cu galbeni, nenumărate mii. În ele se ascunde urâtul lumii. Ele ţin în mână o balanţă. În talerul dreptăţii şi al adevărului au pus atât de mult gunoi, că celălalt braţ, s-a înălţat atât de sus, încât ţine loc de cer. El strigă cu tunet către lumi: - V-au vândut viitorul! Însă aşteptaţi că va veni înapoi ziua de ieri.

Alţii, tot în robe, dar în săli înghesuite sau în largi clădiri cu spaţii imense, împart dreptatea în numele adevărului. Ei împart adevărul lor mutilat şi pus pe ghilotină, ori de câte ori câte un sărman sau câte o mulţime, nu se închină în faţa justiţie sculptată de ei, cu mâini mânjite de vieţi, doamnă sculptată din întunericul sufletului lor. Tainul sau darul de sacrificiu pe care nu mai vor să-l dea, le transformă viaţa în închisoare pe străzile şi cărările vieţii. Cine are dreptul să pretindă în numele acestei doamne a întunericului - sculptată de ei - mai multe adevăruri şi în numele cui?

Ei încearcă tot timpul, ca adevărul de ieri, de astăzi, de mâine, să-l acopere cu gunoi. Nu-i ziua de astăzi cea de ieri şi nici cea de mâine cea de astăzi, dar cândva vor fi toate trei împreună într-o singură zi. Viaţa nimeni nu o poate opri, nici schin-giui, nu o pot arde, nu o pot strivi, nu pot să-i ia zilele, nici alte zile dărui, după ce adevărul a fost ghilotinat. Ei vor cădea în locul ghilotinei.

Din timpul existenţei de către o hidră monstruoasă, a fost ruptă o bucată lungă de timp din fericirea vieţii. Pe aceasta nu poate să o ascundă nimeni, nu poate nimeni să-o-ngroape în apele vremelnice ale uitării. Din noroiul acelui timp au rămas sechele care cu greu puterea vieţii le poate vindeca. Pe harta trecutului, prezentului şi viitorului, au pus o tablă uriaşă pe care unii aruncă cu zarul. Au mutilat norocul şi joacă doar cu cifra lor. Tablele lor le aşează în căsuţe la înţelegere. În spatele cortinei uriaşe, râd, se distrează şi nu le pasă de mulţimea din faţa lor. Ei joacă doar spectacolul.

Scena este numai a lor. Dar zadarnică le este tru-

10-aprilie 2012 - NR. 8

da. Sunt capete de şerpi care au rămas din vremurile acelei bucăţi de timp rupte, capete care de la înălţimea turmelor lor, aruncă limbi veninoase spre minţile rămase înţepenite pe acea bucată de roată a istoriei.

Florile inimilor se îndoaie sub lumini de culori.

Feţele culeg zâmbetul din privirile gândurilor celor de lângă ei. Nu este întuneric, adevărul nu este ghilotinat. Aici nu mai sunt robe negre cu schelete în ele. Trec mulţimi şi zâmbetul lor au refăcut cerul din noi. Ei râd de groaznica închipuire a trecutului, de visul hidos şi murdar. Oare există acest vis? Cine nu vrea să ieşim din el?

Stau ghemuit după uşa istoriei, aşteptând lumina. Turnul Eiffel este vârful luminii, chiar dacă oraşul de sub el vorbeşte toate limbile lumii. Francezii cântă Marseillaisa într-o singură limbă. Dincolo de ape - care unesc două izvoare -, podul Tamisei are pus un capăt în lumea cea nouă din care strigă prin Occupy Wall Street spre vechiul continent: „Nu mai vrem să fim datornicii închisorii vieţii”. În turnul vechi al regilor bat în clopot limbile lor din capete tăiate, înţelepciune, şi duc cu vântul sunetului nedreptăţilor săvârşite, avertisment spre viitor. Pe stânca Gibraltarului se sprijină uriaş un conchistador. El priveşte ieşirile răsăritului către apus. Cupola de aur a Madridului şi-a Barcelonei este capătul lumii cele două mari popoare. Vechiul continent în spate suferă. Latinitatea Romei şi aceea a Marilor Cruciaţi, încă-şi ridică săbiile. Imperiul însă i-a cucerit cu truda mâinilor şi-a braţelor. Atena-şi numără pietrele ruinelor punându-le pe taraba târgului lumii, pentru câţiva arginţi.

Un uriaş huruit goneşte cu precizie şi aleargă pe toate străzile lumii, încercând să salveze viitorul de mâine - acolo cerul există! – dar străzile lumii sunt şi ele încadrate în program! Nimic nu vine pe degeaba, ştie acel norod. El duce în spinare grea povară - povara unui nimicitor război.

Departe, spre zările înceţoşate, se vede o umbră mare ce se lăţeşte peste lume. Dincolo de ceţuri un balaur uriaş mestecă resursele lumii. Pe conducte curg vapoare. Ele îmbracă lumea cu vise

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi iluzii ieftine. În altă parte unde pietrele se sfărâmă iar munţii fierb şi se cutremură marea, din nimic răsar flori de cireş. Pe harta lumii, pe un platou uriaş, mai la stânga, oamenii se zvârcolesc, postesc de mâncare şi libertate de 55 de ani, târânduse în ţărână cu lacrimi de plastic, plângându-şi marii conducători. Ei au construit un templu şi-o cetate a chinului. Cenuşiul şi repetarea zilei în uniforma unei ideologii, îi îmbracă în zâmbetul nebuniei. Undeva mai sus, frigul nordului se încălzeşte la prostia şi ignoranţa oamenilor. Banchize se rup şi duc în ape învolburate istoria pământului. Nimeni vreodată nu o vor mai putea descoperi. Vântul gerului nu v-a mai adăposti corpuri îngheţate, mărturie a paşilor de ieri.

Deasupra Kremlinului rândunelele nu mai ştiu dacă mai este primăvară. Se pare că libertatea vrea din nou să o închidă ţarul cel nou. De sub turle de biserici, măicuţe se roagă la Dumnezeu. Pe partea cealaltă, Statuia Libertăţii suspină pentru că - se pare - libertatea ei va fi dusă în corporaţii şi turnată din nou. Va avea chipul banului care va circula pe sârmele lumii. O bancă uriaşă se construieşte! în ea se va aduna totul. Într-un vârf de ac vor încăpea toate bogăţiile lumii.

Un buton ne va despărţi de tot. Vom cere apă, lumină şi vedere. Ochii noştri mor încet, cumpărând fleacuri care de mult nu mai au valoare.

- Ooo – brrr… stai bădie… uşor la vale.

Bocancii colbuiţi mi se înfrânează în pietrişul cărării. Durerea din umăr mă săgeată adânc.

O dâră de fum alb de pe cerul înălţimilor face sămi lăcrimeze privirea. Seara se lasă în cabana strâmtă mirosind a oaie. Afară mugetul unei lame produce ecouri şi munţii încep a hurui. Ei vorbesc încă în sălbăticie. Liniştea apoi se lasă pe-un stâlp din acoperişul lumii. Ţara de Foc numără stelele sudului, dar nu poate număra închisorile care au închis sufletele cândva în acest sud de continent. „Reynaldo Bignone convicted of kidnappings and torture during the 1976-83 military regime” încă mai bântuie savana acestei ţări. Dincolo, aşezarea

10-aprilie 2012 - NR. 8

Porvenir din Ţara de Foc, despărţită de Punta Arenas prin strâmtoarea morţii prin vânt, zbucium şi uriaşe valuri, întreabă: „Câte corăbii s-au înecat aici?”

Răspunsul vine din huruitul apelor: - Suntem aici, salvate în barca timpului.

- Ia ziarul, frate… neamţu′ a intrat în Polonia. Ruşii au… în pădurea… elita... şi-un strigăt de durere se duce spre sfârşitul lumii, aplecâdu-se în groapa vremurilor strigând…

– Degeaba aţi făcut genocid, că nimic nu se uită!

- Dragi tovarăşi! Am hotărât împreună cu Comitetul Executiv să vă mai dăm o sută de lei… hrrr… brr… poc… Difuzorul istoriei timpurilor a pierdut conexiunea cu celelalte lumi.

Cocoţat pe o căpiţă de fân, veche, în razele soarelui un puşti cu obrajii roşii aruncă ca pe nişte pietricele, cuvinte dintr-o mână în alta cu bucurie şi întreabă: - Care eşti tu primul care vei cădea pentru a fi viaţa mea?

- Ai fixat reperele George?

- Da, dar nu pot să mă opresc în dreptul anului 2012!

Undeva... pe dealuri... la poalele unor munţi... unde se mai zăresc câteva pietre dintr-o cetate, nişte ciudăţenii îmbrăcate în argintiu, fixează ceva care seamănă a balize. Peste toate dealurile se aude o muzică euforică care iese de peste tot.

- Păcat George, aici a existat un popor frumos, dar a pierit din propria-i ignoranţă!

Dintr-o dată din difuzorul vremurilor s-a auzit: - Vrem să ne daţi cerul înapoi, pentru ca noi să putem exista în veacul veacurilor.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

V.M.

Page 61

10-aprilie 2012 - NR. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru aripile tale care aşteaptă undeva, ziua în care îţi vor fi date înapoi;

Anca Tănase către mine A plâns Iisus, a plâns în Ghetsimani, sudori de sânge au băut măslinii; a plâns, pentru ca-n lacrimile Lui să se-oglindească, din nou curat, chipul tău, prieten al meu, necunoscut.

A băut până la fund cupa cu fiere şi oţet, lăsând un strop, un singur strop pentru mine, pentru tine, după cât putem duce;

Bucură-te, prietene, şi, când ziua se îneacă încet în marea nopţii, mergi în cămara ta şi roagă-te: să nu pierzi lacrimile, să nu pierzi durerea, a ta şi-a tuturor, să nu ţi se închidă toate rănile ; şi aşa, aşteaptă următoarea zi, întru bucurie !

ORAŞUL AMESTECAT

autor:Suzana Deac

un strop - atât cere înfierea şi înfrăţirea !

Să-ţi fie stropul acesta bucurie, prieten al meu, necunoscut: bucurie, pentru frumuseţea sălbatică a vieţii, pentru inima ta în formă de cruce, pentru braţele dechise cu care încerci să cuprinzi crucea fiinţei tale şi a celor patru puncte cardinale, a celor de sus şi a celor de jos, bucurie pentru respiraţia ta în acelaşi ritm cu cea a pământului şi a cerului, pentru toate furtunile din care te ridică mâna Lui, prieten al meu necunoscut, fiinţă a zilei a şasea, prag al odihnei lui Dumnezeu; Bucură-te, prieten al meu, zidit “neam sfânt, preoţie împărătească”,

Undeva pe pământ există un oraş, în care, casele sunt numite într-un fel curios. Pe o stradă se află casele culorilor: casa galbenă, casa gri, roşie, albastră, verde şi alte culori, pe altă stradă locuinţele timpurilor: ieri, azi, mâine, luni, marţi, miercuri... pe strada următoare stau casele cifrelor: unu, doi, trei... iar mai încolo strada cu casele locurilor: în ape, în poveşti, în grădină... În zilele de sărbătoare locuitorii se adună în piaţa centrală şi încep să vorbească toţi deodată dar fiecare în limba lui. Cu asemenea ocazii se face un vacarm de nedescris. Unii strigă numai locuri sau timpuri, alţii cifre sau culori. Într-o zi de sărbătoare, străinul sosit în oraşul Amestecat, cu mare mirare ascultă harababura iscată care sună cam aşa: mâine, alb, pe pământ, negru, verde, trei, sămbătă, aici, albastru, nouă, pe pajişte, zece, poimâine… şi deja îl apucă durerea de cap de atâta gălăgie.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Scoate o carte din sacoşă şi începe să citească cu glas tare. Pe măsură ce citea, oamenii din jur începeau să tacă, apoi să asculte cuvintele.

Spre marea lor surprindere, cuvintele rostite de străin se aranjează într-o ordine, au înţeles, fiind propoziţii construite din diferite elemente. Se minunează, cum de înţeleg gândurile omului, în care, spre fericirea lor, se regăsesc şi ei. Devenind tot mai atenţi, pot desluşi mai multe sensuri.

- Orice om, indiferent pe ce stradă stă, are dreptul să vorbească… dar numai lucruri care au sens, spune străinul. Cei care stau în casa culorilor, vor folosi culorile doar în combinaţie cu alte cuvinte din natură sau din viaţă, dând naştere, astfel, la emoţii şi sentimente. Spre exemplificare, străinul deschide cartea şi citeşte câteva versuri:

Dragul meu care eşti pe pământ în geamul întredeschis unde înfloresc păpădiile două câte două la poarta dintre uliţe şoptesc frunzele de bujor în noaptea bordo şi deschizătura de ie

Doar cuvinte mii de cuvinte albastre acoperă trupul alb zvâcnirile din timpurile plecate

pe chipul meu se întinde o rugăciune fără sfârşit

Nori plutitori în maci roşii abstracte figuri însetate lalele în muzica albinelor braţele cuprind sunetul din noi un fluture pe flori Dimineaţa ademeneşte cântecul ciocărliilor se aşează munţii în reflecţie cenuşie verdele de brazi dilată clipele măreţia inundă paşii spre liniştea culorilor - Eşti înţelept străine, se entuziasmează culorile.

Ne place muzica din glasul tău. Avem ce învăţa de la tine!

- Oamenii din casa numerelor, de acum înainte, nu vor mai repeta la nesfârşit numai cifre, nu vor aduna şi scădea toată ziua, vor amesteca numerele cu alte cuvinte, drept dovadă că percep şi ei lumea dinafară!

Străinul deschide cartea şi citeşte câteva versuri:

10-aprilie 2012 - NR. 8

aruncă o reflecţie din povestea cu litere în care ai uneltit cu şapte stele căzătoare să vă întâlniţi în adâncul fântânii în mlaştina tăcerii

- Eşti deştept străine, a exclamat mulţimea cifrelor! Vom asculta de sfatul tău.

- Oamenii din casa timpurilor, având dreptul şi ei la cuvânt, vor include timpurile în diferite gânduri, adică, propoziţii.

Străinul ia cartea şi citeşte câteva versuri: Vântul de duminică ridică frunzele într-o spirală în care se învârtesc speranţe de mâine noaptea îşi sărută mireasa şi se topeşte în braţe de lumini aripi întinse construiesc o nouă zi golul umple castele în dantelă filme cu conţinut sentimental reflecţii pe coasta de nisip vor intra în fotografii mărgele aleargă pe scări într-un clinchet de musical sugerând libertatea materiei fântâni arteziene cu personaje din poveşti acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi şi la sfârşit de drum

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un pod de trecere particular peste Oceanul Atlantic - Câtă strălucire! - strigă timpurile impresionate.

- Oamenii din casa locurilor, trebuie să vă conformaţi şi voi. Includeţi cuvintele voastre preferate într-un joc mare al cuvintelor!

10-aprilie 2012 - NR. 8

cunoască, să se împrietenească şi să se iubească între ei, indiferent pe ce stradă locuiesc. Deschid magazine de cărţi, iar în acele cărţi se amestecă locurile, timpurile, culorile şi cifrele. De acum viaţa li se pare mai frumoasă.

Străinul iar răsfoieşte cartea şi citeşte câteva versuri: Degete din ape întinse separă oamenii să-i unească dizolvă hotarele în desene care plutesc luminile se joacă copca de ozon îşi mută lăcaşul în sfere calde în poveşti cu zmei şi balauri zâne albe din zăpezi cenuşii cioplitori în lemne şi trupuri vii urşi în hibernare translucidă peste toate - degete în renaştere lebede decupate din ape magie, soare, zăcământ pierdut rezumatul pădurii ţesută din ramuri joc de urme în jurnale simţuri care prind seminţe cresc iarbă în zăpada de acum şi înving frigul din ghiocelul de mâine - Ne bucurăm că ne regăsim şi noi în versurile tale, străine!- afirmă mulţumite casele locurilor. Şi noi! Şi noi!- strigă timpurile, culorile şi numerele.

- Ce bine ne pare că ai poposit în oraşul nostru! Ne mai citeşti şi altceva din cartea ta binefăcătoare?

- În momentul în care, continuă străinul, veţi începe să vorbiţi aceeaşi limbă, vă veţi înţelege mai bine, vă veţi asculta mai mult şi vă veţi apropia între voi.

Mioara Băluţă

O pasăre mi-a trecut prin suflet fii blând cu poemul acesta sub cuvintele lui sunt oasele unei păsări pentru el mă dezic de orice convingeri mimez orice priveşte-l cum ai privi un cărbune în cenuşa vieţii sălbatic aprins la porţile iadului mireasma lui taie grosimea zidului cum o fereastră despică lumina de noapte şi nouă ne lipseşte noaptea aşa am aflat că iluzia flăcării nu arată comoara numai mormântul

Străinul avea dreptate. După ce oamenii se încumetă să vorbească aceeaşi limbă, încep să se

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Pavel Nedelcu (fragment din romanul „Melior”) Revolta În momentul în care ne-am hotărât să ne urmăm instinctul și să lăsăm deoparte educația generată de Guvern ni se părea că am fi realizat ceea ce era mai bine pentru noi și pentru întreaga națiune: luasem decizia de a organiza o revoltă; însă nu orice fel de revoltă ci una națională. Aceasta pleca într-adevăr din interiorul unui sătuc izolat dar tocmai acesta era motivul pentru care noi credeam în reușită: faptul că nimeni nu se aștepta ca în Țmne sătenii să fie nemulțumiți de propriul trai. Noi înșine nu ne așteptam să avem cu totul o altă concepție despre idealurile patriei și despre condiția noastră de oameni. Sistemul ne învățase cu totul altceva, fusesem instruiți de către organele educaționale ale Guvernului încă din fașă.

Lumea nu era pentru noi decât un singur stat, un singur popor, o singură limbă. Abia concepuți, eram trecuți în registrul țării ca și cetățeni.

Eram puși în leagăne, înfășați de către maternitatea ce oferea părinților noștri toate instrumentele necesare creșterii unui copil. Aceștia trebuiau doar să se deplaseze până la cel mai apropiat Zuzc-lțăn și să aleagă ceea ce credeau că i s-ar potrivi mai bine noului membru al familiei.

Odată atinsă vârsta la care ne puteam deplasa eram instruiți zilnic de către educatorii Guvernului.

La vârsta de patru ani știam să rostim pe de rost două propoziții : Lapj yetoheup us Măripîeî și Iri elje nemrîl lo jmoîely xăum ne jemîjămîas Măripîeî al căror sens îl voi face public mai târziu în această scriere. La vârsta de cinci ani eram duși în cel mai apropiat Fămș un laborator circular în interiorul căruia fiecare dintre noi își alegea propria meserie.

Acea alegere marca următorul pas al instrucției noastre. Orice meserie avea instructorii săi alături

10-aprilie 2012 - NR. 8

de care se desfășurau cursurile până la vârsta de cincisprezece ani. Desigur se putea exercita și meseria de instructor iar pentru aceasta existau instructori de instructori, sau guvernant pentru care existau instructori de guvernanți. Următorii cinci erau anii de practică în care nu eram considerați pregătiți pentru a exercita o anumită meserie, de altfel acești cinci ani serveau în ceea ce Guvernul numea ”maturizare”, procesul prin care un adolescent devenea adult astfel încât la vârsta de douăzeci de ani să poată fi stăpân pe forțele proprii și să fie capabil de a își duce la capăt datoria față de comunitate. Lucram în folosul comunității. Nu exista o monedă de schimb. Totul era gratis și se putea obține doar cerând. Trăiam într-o societate în care conceptul de ”dorință” nu exista, exista doar cel de ”nevoie”. Ceea ce ne făcuse pe noi, locuitori ai unui sătuc dintr-o zonă izolată să avem acces la această ”dorință” își avea originile în exteriorul acelei societăți.

Propunerea de a ne alia cu o altă țară unde totul, dar absolut totul era diferit ne stârnise curiozitatea de a încerca să schimbăm condiția noastră de măripî odată cu cea de oameni. Or acest lucru era, bineînțeles, foarte riscant. Pedeapsa pentru orice delict săvârșit în țara noastră era moartea. În funcție de gravitatea faptei pedeapsa era ispășită în modalități diferite însă într-un final era aceeași : moartea! Instinctul ne făcea să ne fie frică de această pedeapsă chiar dacă fusesem instruiți să nu ne temem de ea. Până la șaptezeci și cinci de ani toți aveam dreptul să trăim în Măripîu în cazul în care nu am fi comis nici un delict. Nimeni dintre noi nu trăia însă mai mult. Ca și mărip existența noastră era de șaptezeci și cinci de ani.

După această vârstă eram eutanasiați de către Guvern. Cei care aveau curajul să o facă singuri erau înmormântați cu mare recunoștință, ceilalți erau uciși împotriva voinței lor. Unul dintre motivele pentru care am ales să mă revolt este acest act prin care viața unui om era sfârșită. El reprezintă acum pentru mine o cruzime și totodată o mare nedreptate.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 65

10-aprilie 2012 - NR. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Am avut norocul de a nu exercita meseria de ululîp și de a mi se fi prezentat viața oamenilor ce în interiorul societății lor sunt mult mai apreciați decât în interiorul țării mele Măripîu. Ei sunt lăsați să trăiască până când moartea le pune capăt în mod natural, lucrează pentru ”bani” și pot deveni ”faimoși” sau ”bogați”. Pot alege să ”filosofeze” să scrie despre orice, să citească oricând. Am înțeles ce înseamnă ”libertate” și cum se diferențiază acest concept de ”captivitate”, pedeapsa dată în exterior oamenilor ce comit delicte. Acești oameni din exterior au reușit să ne contacteze fără ca Guvernul să poată observa. Ne-au promis suportul lor în ceea ce am numit împreună ”revoltă națională”. Ei ne-au învățat cum să luptăm împotriva Guvernului, cum să preluăm conducerea, cum să ne concepem ulterior o țară ideală în care oamenii să fie răsplătiți cu adevărat de-a lungul existenței lor.

Suntem în anul 3013, numele meu este Nuges, am treizeci și cinci de ani și scriu acest memoriu pentru generațiile ulterioare ce vor trăi într-o țară ideală, țara pentru care în următorii mei treizeci și cinci de ani de existență voi lupta alături de cei care îmi vor sta alături. Voi descrie absurditatea Guvernului de care nici unul dintre noi nu era conștient până acum precum și adevărata istorie a neamului și a statului nostru ce a fost ștearsă și înlocuită treptat cu o alta, astfel încât nimeni în Măripîu nu mai cunoaștea adevărata sa identitate sau valoarea ce omul a avut-o dintotdeauna în societate.

Nicolae Nicoară-Horia

Vin Paștele…

Eu știu că înțelegi durerea mea Și bucuria Învierii, iată Vin Paștele, vai, Doamne cum aș vrea Să vină pretutindeni și deodată! * Catolic, ortodox, baptist, oricine Să înțeleagă adevărul sfânt, Vin Paștele, precum Crăciunul vine Și nașterea și moartea una sunt! * Și Iuda e același care-L vinde Acolo în Grădină pe Iisus, Cu lacrima din post mă rog fierbinte, Mai multe învieri în lume nu-s! * Să nu mai fie ură pe pământ, Nimeni Învierea să n-o spurce Și Fiul Tău e Unul în cuvânt, Cel osanat și pironit pe cruce. * Eu știu că înțelegi durerea mea Și bucuria Învierii, Tată, Vin Paștele, vai, Doamne cum aș vrea Să vină pretutindeni și deodată!

***

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

Sumar : Anemone Dobrescu / p. 3 (130 de ani de la naşterea pictorului Pablo Picasso) / p. 3 Oana-Georgiana Enăchescu /p. 6 (Mircea Florian şi nedreptatea unui destin) / p. 6 Prof.dr. Gelcu Maksutovici / p. 8 Femei de geniu – Elena Ghica / p.8 Isadora Duncan / p. 10 Gheorghe Ungureanu – Versuri / p. 12 Autori români în traducerea dlui Christian W. Schenk / p. 13 (Emil Manu, Dorin Popa, Valeriu Stancu, Lucian Vasiliu, George Vulturescu) Adalbert Guyris / p.18 (Interviu cu George VULTURESCU) Anamaria Gebăilă / p. 21 („Întrebările privitoare la credinţă” ale Cardinalului Ravasi) Marius Iulian Zinca /p. 27 (Decalogul cuvintelor) Incursiune în poezia contemporană /p. 29 Cezar C. Viziniuck /p.29, Miron Manega /p.31, Vasile Răşcanu /p. 33, Danaela Dor /p. 34, Mihaela Meravei/p. 34 Stelian Ţurlea / p. 35 (Dan C. Mihăilescu: Omul care aduce cartea -I) Crina Suceveanu /p. 39 (Matei Vişniec faţă în faţă cu Roberto Merlo) / p. 39 Leonard Oprea/ Theophil Magus / p. 41 (Poveste despre Lazăr – text bilingv româno-englez ) MARIA COZMA /p. 44 (Când e prea târziu) Marcel Vişa - Fără vise/ p. 46 Alexandru Costin Tudor – Geneză /p. 46 OANA ANDRA /p. 47 (Memento NICOLAE STEINHARDT: 100 de ani de la naştere ) Bogdan Toma /p. 48 (Valentin Erofeev „Nu-ţi risipi viaţa...”)

Prof drd. Marian Dragomir / p. 52 (Poezia românească şi riturile de trecere) Viorel Mirea / p. 55 (EVANGHELIA ÎNTÂI A POETULUI) Elena Buică – Buni / p. 57 (SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAŞTI (ICOANE VECHI) VIOREL MUHA / p. 59 (Oamenii care ne-au furat cerul)

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-aprilie 2012 - NR. 8

Anca Tănase – versuri /p.62 Suzana Deac – Oraşul Amestecat /p. 62 Mioara Băluţă /p. 64 Pavel Nedelcu – fragment din romanul „Melior” /p. 65 Nicolae Nicoară-Horia /p. 66 Sumar / p. 67

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com

Numarul 9 va apare 10 mai, 2012

Vizualizaţi revista pe http://nomenartis.wordpress.com

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : UN PAŞTI CU ÎMPLINIRI !

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 68