Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România



Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală



Prof. univ. Elena Loghinovski – România



Mircea Aurel Buiciuc - România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Ovidiu Cristian Dincă Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Marius Zincă, Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL II, NR. 17, ianuarie, 2013

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-ianuarie 2013 - nr. 17

„Nu există nici început şi nici sfârşit pentru visele sau planurile tale. Viaţa este o călătorie de la un moment la următorul. Trăieşte fiecare moment la maxim."

Garth Catterall-Heart „Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru.”

Mihai Eminescu

„Literatura a fost întotdeauna salvarea condamnaţilor; literatura a inspirat şi a călăuzit pătimaşii, a alinat disperarea şi, poate, va salva omenirea.”

JOHN CHEVEER - scriitor american (1912- 1980?)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualiate

Page 2

10.01.2013, nr. 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CAMIL RESSU1 Provenind dintr-o familie de aromâni venită din regiunea Epirului în România la începutul secolului al XIX-lea, pictorul Camil Ressu se năştea la 28 ianuarie 1880 la Galaţi. Primii paşi spre pictură i-au fost îndrumaţi de tatăl său, un jurist care obişnuia să picteze în timpul liber.

Demonstrând un talent precoce, tânărul Camil este înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, îşi continuă studiile la Iaşi, cu pictorul Gheorghe Popovici2 şi le finalizează la Paris, unde pleacă în 1902 pentru a se înscrie la Academia Julian. Acolo, îi va avea colegi pe românii Jean Steriade şi Nicolae Dărăscu. Reîntors în ţară în 1908, pare preocupat de probleme sociale, ceea ce îl deter-mină să se înscrie în Partidul Social-Democrat. Are, de asemenea, o activi-tate publicistică, colaborând la „Facla” şi „Adevărul” cu o serie de desene sati-rice3. Primele lucrări, expuse în 1910, cu grupul „Tinerimea artistică”, sunt pei-saje pe teme rustice. În 1914 deschide prima expoziţie personală la Bucureşti. Majoritatea lucrărilor realizate în această perioadă par devotate înfăţişării vieţii la sat prin peisaje, portrete şi naturi moarte. Una dintre cele mai celebre şi reprezentative lucrări ale sale este compoziţia „Cosaşi odihnindu-se”.

Pictura a fost realizată în 1925, în satul Ilovăţ, din judeţul Mehedinţi şi se află astăzi expusă în Muzeul de Artă din Iaşi. La începutul anilor `20 este unul din-

1 Camil Ressu (n. 28 ianuarie 1880, Galați - d. 1 aprilie 1962, București) a fost un pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică și socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei românești. Camil Ressu a fost membru titular al Academiei Române.

2 http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Popovici_(pictor).

3

http://caricaturi-dum-dum.blogspot.ro/2009/09/camil-ressu-graficiansatiric.html

tre fondatorii asociaţiei „Arta română”, alături de pictorii Nicolae Dărăscu4, Iosif Iser, Marius Bunescu5 şi de sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea şi Oscar Han. Până în anul 1941 a fost rector şi profesor la Academia de Belle-Arte din Bucureşti.

Printre studenţii săi au fost şi artiştii Geta Brătescu6 şi Virgil Preda7.

Din 1950 a fost preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, reluându-şi şi activitatea de profesor la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu“. În 1955 primeşte titlul de Artist al Poporului, iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române.

Se stinge la 1 aprilie 1962 la Bucureşti.

Cu o formaţie solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj şi după obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reuşit ca, prin combinarea capacităţilor formative ale desenului şi culorii, să realizeze o creaţie care păstrează valorile tradiţiei, în condiţiile unui efort de înnoire a limbajului plastic.

Eliza Zdru/adevărul/2009

Iosif Iser/caricatură de Camil Ressu

4

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_D%C4%83r%C4%83scu http://ro.wikipedia.org/wiki/Marius_Bunescu 6 http://ro.wikipedia.org/wiki/Geta_Bratescu 7 http://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_Preda 5

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PICTURI ŞI TRĂIRI POETICE „Cosaşi odihnindu-se” (inspirat de tabloul pictorului Camil Ressu)

Din clasa a şaptea mărturisesc: Tabloul acesta cu drag îl privesc !

Simbolul celor ce trudesc, a fost şi va rămâne, Al multor cosaşi ce din greu câştigă o pâine.

Copleşiţi de osteneală, ei abia ridică privirea ...

Au muncit o viaţă-ntreagă, urmându-şi credincioşi menirea.

O femeie cu maramă le-aduce din depărtare Apa binecuvântată, sub arşiţa dogoritoare.

Pe chipurile lor citesc: „Munca de la câmp e sfântă !

Chiar de-i fiinţa noastră frântă, Nimic din ce-i dumnezeiesc Pe noi nu ne înspăimântă !”

Din clasa a şaptea mărturisesc: Când cred c-am dat cumva de greu, De-aceşti cosaşi îmi amintesc Şi mă ridic prin ei mereu !

„Haymakers resting” (inspired by Camil Ressu’s painting)

Since I was in the seventh class and I saw it for the first time, How deeply could this painting always touch me !

A symbol of the toilers it will remain over time, Of the haymakers who gain the bread hardly.

Overwhelmed by fatigue, they slowly raise their look ...

They worked all their life, faithfully following their goal.

A woman with a veil brings them from far away, Under the searing heat, the blessed water for all.

10.01.2013, nr. 17

On theirs faces I read: „The work on the field is holy !

Despite our fatigue, We are never afraid Of something that is holy !”

Since I was in the seventh class and I saw them for the first time, I confessed: when I believe that I encounter the hardness, I recall me among these alive toilers over the time, Through them I can rise always !

„Des faucheurs se reposant’’ (inspiré par le tableau d’artiste Camil Ressu)

Depuis que j'étais en septième et que je l'ai vue pour la première fois, Comme elle m’a profondément touché, cette peinture !

Un symbole des tous ceux qui triment restera-t-elle au cours du temps, Des faucheurs qui à peine gagnent leur pain.

Accablés par la fatigue, ils élèvent leur regard lentement Ils ont travaillé toute leur vie, suivrant loyalement leur but.

Une femme à voile leur apporte de loin, Sous la chaleur desséchante, l'eau bénie.

Je lis sur leurs visages encore: „Le travail au champ est saint !

Il est souvent épuisant, Mais nous n’avons jamais peur De quelque chose qui est saint !

Depuis la septième, je peux me confesser: Quand je sens la peine en profondeur, Je me rappele sans cesse ces faucheurs, Qui m’aident toujours à m’élever !

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

R.H.

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

8

Schiţă de portret european Ştefan J.Fay

(continuare din nr. 16) Moto:

«Chaque battement de notre coeur peut être considéré… comme un appel de Dieu. Il n'y a pas d'hor1oge plus éloquente pour nous marquer cette chose sacrée - le temps. Il n'y a pas non plus de signe plus saisissant pour nous signifier la requête intérieure de l'Eternel… Dieu frappe à chaque battement du coeur. Dieu frappe, que lui répondons nous?... » Adsum ! Iată-mă!

Valdimir I. Ghika

La 13 aprilie 1902 Vladimir Ghika face profesiunea de credinţă la Biserica Sfânta Sabina, în faţa preotului dominican Lepidi, iar la 15 aprilie, la vârsta de 28 de ani trece, împreună cu verişoara lui, Natalia, regina Serbiei, la religia catolică. Întrebat de ce a făcut acest pas, a răspuns: „Pentru a fi mai ortodox!” Răspunsul pare o butadă, dar are un miez adânc, fiindcă Ortodox=orthos înseamnă drept, iar doxa înseamnă părere, credinţă, ceea ce în gândul lui Vladimir Ghika însemna că, în ciuda deosebirilor formale, religiile catolică şi ortodoxă sunt surori întru Christos, fiul lui Dumnezeu.

După acest pas hotărâtor urmează un lung „Apostolat laic”, după care, la 7 octombrie, tocmai în 1923, Vladimir Ghika va fi hirotonisit de către Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul Parisului, în Capela Lazareţilor din rue de Sevre, într-un ceremonial care adună 8

Traduction du roumain par Ioana Glavce de Fay et Stephan de Fay jr. Nice, avril 2009

10.01.2013, nr. 17

nume mari din rândul gânditorilor francezi şi ai intelectualităţii catolice, prietenii lui cei mai apropiaţi. Ziarele vremii vor consemna mai cu seamă faţa protocolară a momentului: „…toată Europa, încoronată şi neîncoronată era de faţă, printre aceştia Regina Amelia a Portugaliei, reprezentanţi ai regelui Spaniei, ai regelui Italiei, ai regelui Belgiei, ai regelui României?… fără a mai vorbi de ambasadori şi miniştri…” (Yvonne Estienne). Atâtea nume mari şi atâta afluenţă de oameni din cele mai înalte straturi sociale ne arată ce se aşteaptă de la noul preot Ghika! Papa Pius XI îi acordă, cu acest prilej, un privilegiu deosebit – acela de a putea sluji biritual, a face adică slujbă, după prilej, în liturghie latino-catolică sau în cea bizantino-ortodoxă – ceea ce îl făcea să devină deschizător de drum în vasta problematică a ecumenismului creştin, care frământa de secole Biserica.

Pentru activitatea sa de preot şi rector i se repartizează în Paris Biserica „Străinilor”, rue de Sevre nr.33, şi nu întâmplător, căci aici veneau să se roage mulţi străini, şi mai ales mulţi ruşi fugiţi din patria lor de groaza comunismului – oameni dezrădăcinaţi, cărora un om ca Vladimir Ghika le putea veni în ajutor, cel puţin spiritual. *** Cum arăta ca înfăţişare Părintele care, cu timpul va primi titlul de Monsenior? Era, într-adevăr, o figură de neuitat, bine redată nouă în statuia MONSENIORULUI (CĂRTURARUL), azi un exemplar în Muzeul Naţional din Bucureşti, altul pe strada Demetriad, lângă Sanatoriul Sfântul Vicenţiu de Paul, înfiinţat de Monsenior. Sculptorul Gheorghe Anghel a realizat în acest monument, „O capodoperă absolută” (Ion Papuc), desigur, una din cele mai rafinate şi româneşti statui ale sale.

Era înalt de 1,74 m şi foarte slab – niciodată nu a cântărit mai mult de 54 de kg; a suferit toată viaţa de anghină pectorală şi de intestine, cu operaţii repetate. Încă de tânăr are părul alb, uşor ondulat în plete, iar mai târziu barba, şi ea albă ca zăpada curată îi aluneca, nu mare, înfoiată pe piept. Jean Daujet, discipol al său şi cald prieten îl va descrie în APÔTRE DU XX-ème SIECLE: „Era frumos, de mare distincţie, gesturile lui erau întotdeauna nobile şi armonioase. Privirea îi era plină de bunătate, gingăşie, dăruire”. Un alt prieten va spune, lapidar: „Coroană albă şi chip sculptat în fildeş”.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cardinalul Poupard, venit în 1999 de la Paris în România, când a sfinţit mormântul Monseniorului, la Cimitirul Bellu, va spune: „Prinţ din naştere, erudit prin educaţie, misionar prin vocaţie”. Prietenul său, filozoful francez Jacques Maritain spune că Vladimir Ghika încerca să „discearnă locul secret unde Dumnezeu şi sufletul se întâlnesc în om”, adică să pătrundă în „camera secretă” – după vorba Sfântului Augustin – care este inima omului.

Francis Jammes, teolog şi poet de emoţionantă fineţe – spunea despre Vladimir Ghika – pe care îl cunoştea bine, şi căruia îi prefaţase o carte a gândurilor, că era „Prinţ posedat de Christos” – în înţelesul pe care îl dă Sfântul Pavel acestei teribile sclavii. Louis Chaigne zicea despre el: „Faţa aureolată de lumina care a strălucit într-o seară într-un han din Emaus”. Jean Mouton: „Când mă aflam în faţa Monseniorului Ghika aveam sentimentul de a ne fi apropiat de sfinţenie”. Jean Daujet: „…avea resurse uimitoare de tandreţe care ghiceau… nevoile fiecăruia”.

Sunt numai câteva din părerile ce ne-au fost transmise de Elisabeth de Miribel.

O rudă apropiată – Matila Ghika – filozof estetician, cunoscut în întreaga lume a gândirii esoterice prin cartea sa LE NOMBRE D’OR, ne dă o imagine mai puţin avântată: „Mătuşa mea Elisabeta, soţul ei Dimitrie şi cumnatul ei, Abatele Vladimir Ghika alcătuiau o societate din cele mai agreabile ce se poate închipui, toţi trei fiind la fel de spirituali şi cultivaţi. În special abatele… avea cunoştinţe vaste în domeniile cele mai variate: filozofie, chimie, muzică, arheologie, istorie, matematici.

Improviza în chip plăcut la orgă şi pian, picta cu talent.

Avea slăbiciune pentru glumele din cele mai riscante, ceea ce producea un savuros contrast cu temperamentul său profund mistic şi cu aspectul său de sfânt franciscan!”

Avea capacitatea de a pătrunde dincolo de ceea ce omul îi spunea, ferm sau cu şovăială, agresiv ori sfios.

Nu doar ştia să asculte, ci mai cu seamă să audă sunetul sufletului, din spatele vorbelor. Trecea de la sine prin galeriile subterane din noi până afla acea pepită pe care ţi-o arăta uimindu-te că erai mai bogat decât te credeai. Stând de vorbă cu tine lărgea universul tău lăuntric, acel univers tainic în care gândurile se înfiripă în semiobscuritate, căutând drum de afirmare în cuvânt, în faptă. Cei care îl întâlniseră – cum l-am întâlnit şi eu de

10.01.2013, nr. 17

câteva ori – nu puteau uita înfăţişarea lui, nici vorba lui când îţi explica, de exemplu, înţelesul expresiei pe care o spuneai fără să te gândeşti la cuprinsul ei: Dominus Vobiscum! Domnul fie cu voi! Urare izvorâtă din însăşi veşnicia Domnului (E.de Miribel). Nicio vorbă a sa, nicio mişcare a mâinilor nu erau „extraordinare”, ci toate deseori parcă făcute cu sfială, dar în vorba sa moale, aproape şoptită, simţeai afirmarea categorică a gândului său. Un păcat? Dar cum se poate asta? întreba încet.

După o singură întâlnire veneai la el ca la prietenul pe care te bucuri că l-ai întâlnit. Între tine şi dânsul nu exista gard, nu exista poartă, nu exista uşă încuiată. Mi s-a întâmplat – cum desigur s-a întâmplat şi altora – ca venind la dânsul să simt că mă aştepta. Că ştia că vin.

Mărturiseşte acest lucru şi Părintele Horia Cosmovici. O spovedanie la dânsul era de fapt o conversaţie despre bine şi despre rău în om, între oameni, în istorie, arătându-ţi virtuţile pe care greşeala le ascundea, le întuneca. Prietenul! Iată-l! Este al tău. Chiar dacă prin firea ta, prin mediul tău, din obişnuinţă şi luptă, limbajul tău ar fi fost dur şi vulgar – cum se întâmpla cu un căruţaş, cu un hamal, cu un om năpăstuit şi trăit în harţă, dinaintea Monseniorului, a privirii lui, a glasului său – deveneai nobil, te contamina puritatea. Păcatele pe care i le mărturiseai rămâneau în afara cercului de încredere. Şi se întâmpla acest fapt uluitor: când cineva îi mărturisea un păcat care-l apăsa greu – cel care se simţea mai lovit decât mărturisitorul era Monseniorul ai cărui ochi se umpleau de lacrimi. Plângea. Lacrima îi luneca pe obraz spre barba albă şi o ştergea cu un deget. Plângea pentru cel care aducea păcatul încercând să-l preia în rugăciunea sa, în suferinţa sa, pentru ca omul să rămână cu ce e mai bun în el, mântuit de slăbiciunile care-l duc spre greşeală. Căci omul are chipul lui Dumnezeu, făcut după chipul lui Dumnezeu, stăpân pe bogăţia harului chiar dacă el, omul şi bogăţia lui sunt înconjurate de mâl. Mâlul e viaţa. Omul e cel care trece prin mâl ducând, ca un stegar, sus şi mândru – chiar dacă nu o ştie! – chipul după care i-a dăruit chipul său de om.

Monseniorul ştia din istorie că „Omenirea ideală” este o utopie, că „Cetatea ideală” pe care au încercat unii s-o clădească – Platon la Siracuza, Campanella în „Cetatea Soarelui” – este vis, nu realitate pământeană, că revoluţiile dărâmă o închisoare de piatră pentru ca,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din aceleaşi pietre să ridice alta. Omenirea nu se poate reînnoi în întregul ei. Cel care poate fi salvat, mântuit este omul. Omul de lângă tine, de lângă om. Fratele tău, Semenul. Căci în el răsună ecoul. Căci fiecare om este şi va fi în veci, fiu unic al providenţei divine.

Eu, autorul acestor rânduri de evocare – departe de a fi pătruns de lumina credinţei, de câte ori am stat în faţa Monseniorului Ghika – de prea puţine ori! – am trăit o linişte de o ciudată nemărginire, simţindu-mă în faţa Sfântului – nu în faţa Monseniorului-Ghika-Sfânt, ci în faţa Sfântului de care vorbesc Scripturile, spre care şi-au îndreptat gândurile Părinţii Bisericii, Doctorii Bisericii. Sfântul din gândurile noastre. Într-o scrisoare, Părintele Horia Cosmovici îmi scria: „Păcat că nu l-aţi cunoscut mai mult”. Şi avea dreptate. Aş fi fost azi alt om. Acasă la fratele său, în Bulevardul Dacia nr.2, am asistat în salon la câteva slujbe oficiate de dânsul. Copil, m-a pregătit pentru prima comuniune. Şi iată că, după 30 de ani, tot dânsul a pregătit pentru întâia comuniune şi pe, fiul meu. E aici parcă un lanţ cu mai multe verigi preţioase! În 1941 ne-am dus la dânsul – logodnica mea, care-i era nepoată apropiată, şi cu mine. L-am rugat să intervină ca să putem face nunta în Catedrala Sfântul Iosif. A mers cu noi, pe jos, la Nunciatură unde lucrurile s-au aranjat imediat. În 1942 mama mea era pe moarte, internată într-un mic sanatoriu particular, din Piaţa Filantropiei. A fost rugat de o cunoştinţă comună, D-na Vera Verona, să o viziteze pe mama. Mama nu l-a primit. Nu a vrut niciodată să aibă legături cu preoţii. Ieşind din odaia ei, l-am găsit pe Părintele Vladimir Ghika în antreţel, pe scaun, cufundat în tăcere. L-am condus pe stradă spre Capela „Sfânta Inimă”, a Sanatoriului Sfântul Vicenţiu de Paul. I-am cerut iertare pentru mama. Mi-a zis: „Suferă mult. Toate îi sunt iertate!” Şi nu a mai vorbit. Mergea rugându-se. Îmbrăcat în aceeaşi sutană neagră care se decolora şi se izea cu anii – şi pe care cumnata lui, Elisabeta Ghika i-o repara pe ascuns, căci el nu voia să se despartă de ea! – întotdeauna cu capul gol, era văzut şi recunoscut pe stradă de zeci de trecători începând cu sergentul din capul străzii sau cel de pe şoseaua Jianu, sau străini pe Calea Griviţei, în Bariera Vergului ori pe străzi strâmte şi abia ştiute, în vizitele lui pe la săraci sau bolnavi. Deseori era oprit la o vorbă, mergea o

10.01.2013, nr. 17

bucată de drum cu câte un străin care-şi spunea păsul.

După slujba de dimineaţă, făcută în salonul fratelui său la micul altar improvizat, îşi pornea vizitele fie prin periferia oraşului, fie să întâlnească personalităţi ecleziastice pentru a discuta starea grea a câte unei familii sărace, ori, după mesele, la „ora ceaiului” să întâlnească persoane din „înalta societate”, pe care le presa pentru ajutoare. Era ceea ce unele doamne simandicoase spuneau cu zâmbet „Un apostol monden” – datorită mai cu seamă legăturilor înalte pe care le avea, peste tot pe unde-l duceau paşii lui de om al lui Dumnezeu. Era cunoscut şi în lumea literară, nu doar în Franţa unde publicase câteva cărţi şi articole (în „Le Correspondant”, „La Revue hebdomadaire”, „La revue des jeunes”, „La Documentation Catholique”), dar şi în ţara noastră unde colaborase cu articole la Revista „Convorbiri Literare” (1907), Revista „Catolica” (1912-1914), cu studii asupra istoriei României, unde luase parte, cu desene, la două Saloane Oficiale (în 1921 şi 1923). *** Ca să ne explicăm personalitatea acestui om ar trebui, poate, să răspundem la întrebarea: Cu ce lumină vine dânsul în filozofia creştină? Aduce el ceva care poartă pecetea propriei lui credinţe? Care este doctrina personală a Prinţului şi prelatului Vladimir Ghika?

După chiar cuvintele sale, ceea ce numesc „doctrina” sa, se rezumă la două principii teologice pe care le socoteşte absolute: Teologia necesităţii şi Liturghia aproapelui –care converg împlinindu-se în conceptul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele nostru. „La liturgie du Prochain” rămâne una din pietrele scumpe ale filozofiei creştine publicate în secolul nostru şi poate fi asemuită cu cele mai frumoase idei din Sfântul Augustin, Sfântul Toma din Aquino, Sfântul Francisc din Assisi ori Sfântul Ioan al Crucii, filozofie menită să ne scoată din rătăcirile întunecatelor labirinturi din noi.

Prinţ şi Preot, Vladimir Ghika pune întrebarea: Care este răspunsul omului în faţa prezenţei lui Dumnezeu? Şi răspunde: „Unul singur: Adsum! Iată-mă!

Sunt aici!” Cu toată fiinţa, cu toată zestrea de om, trup, suflet, minte! A dat acest răspuns lui Dumnezeu, în tăcerea sa, atunci când, culcat pe dalele de piatră ale Bisericii a făcut mărturisirea de credinţă. Prelua pentru sine cuvintele poetului graţios care era Francis Jammes:

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

„Mon Dieu, vous m’avez appelé parmi les hommes. Me voici. Je m’en irai où vous voudrez, quand vous voudrez!”

– Doamne, m-ai chemat în rândul oamenilor. Iată-mă. Voi pleca unde vei voi, când vei voi! – Adsum! Şi ne lămureşte: Aceasta este calea Crucii! Şi nu întâmplător alătură termenii de Teologia necesităţii, de Liturghia aproapelui – care una pe alta se luminează de Duhul Sfânt care pluteşte asupra omului în act. Şi ne lămureşte: „Oricare ar fi întâlnirea întâmplătoare care aduce o nevoie în calea ta, ea este o vizită a lui Dumnezeu. Ieşi în calea nevoii, întâlneşte-l pe cel care te ocoleşte, dă celuia care nu-ţi cere, iubeşte-l pe cel care te respinge”. Şi se împlineşte în Liturghia aproapelui cu acest temei de inspiraţie de o măreţie pauliană când spune: „Dublă şi tainică e teologia aproapelui, când nevoiaşul vede pe Christos venind către el în chip de frate, spre a-l ajuta, iar binefăcătorul vede în nevoiaş pe Christos care-l aşteaptă”. Christos dăruitorul şi Christos dăruitul – faţă în faţă, într-una şi aceeaşi fiinţă duhovnicească. Iisus în îndoită înfăţişare – de sărac, faţă în faţă cu Iisus cel bogat în dărnicie.

Această dublă înfăţişare concomitentă a Mântuitorului, faţă în faţă cu omul, este de o frumuseţe cutremurătoare, ca pătrunderea bruscă a sufletului nostru în miezul unui mister suprafiresc.

Pe aceste principii de teologie umană şi-a desfăşurat Vladimir Ghika activitatea sa la Paris, în „cartierul roşu” din Villejuif, la Roma în perioada primului război mondial, la salvarea răniţilor şi sinistraţilor marelui cutremur de la Avezzano, la Tokyo, Sidney, Buenos Aires, Dublin, Manila, Congo, în misionarismele umanitare, în 1913 la Zimnicea şi Calafat între holerici sau în marele Sanatoriu înfiinţat de el, împreună cu Doctorul Paulescu, sora Pucci şi câteva călugăriţe venite din Franţa la Bucureşti, stăpânit în toate actele sale de chemarea de a fi bun, folositor, în sprijinul omului la nevoie.

Se va spune despre zelul şi modestia sa că „mergea desculţ pe drumul pietruit de Sfântul Pavel în Epistola către Corinteni: „Şi de-aş grăi toate limbile oamenilor şi îngerilor, şi de-aş avea toată cunoaşterea şi toată credinţa – dacă dragoste nu am – nimic nu am!”

(va urma)

Lili Albu Iubire din suflet nu-mi pleci Răsar din spuma unui vis Ca stropii dintr-un val de mare, Sunt curcubeul din abis Ce piere în albastră zare...

Mă sparg de ţărm înfiorată Peste timpuri speranţe îmi strâng, Să te sărut ca ş-altădată Şi-n fericiri să pot să plâng...

Când gândurile mă aprind Eu barcă plutind pe-al tău dor, Setea în tine pot să îmi sting Tu murmur duios de izvor...

Ne iubim pe nisipul încins Încălzind urma paşilor reci, Şi-ţi voi şopti la noapte-n vis Iubire, din suflet să nu-mi pleci...

Igor Vasilievici - Desprindere

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Alexandru Lapedatu, omul care a însoţit Tezaurul României la Moscova.

„S-a isprăvit. Bolşevicii sunt victorioşi pretutindeni. Paza militară s-a retras de pe străzi. Guvernul bolşevic stăpân. Ceea ce lumea tot mai spera să nu se întâmple sa întâmplat. Soarta noastră e pecetluită”9. Guvernul l-a însărcinat pe Alexandru Lapedatu (foto sus) să supravegheze drumul până la Moscova a aşa-numitului „tren al băncilor" şi depozitarea Tezaurului României.

În 20 noiembrie 1994, pe zidul unei case din Săcele a apărut o placă comemorativă închinată lui Alexandru Lapedatu. Strada, şi ea, i-a împrumutat numele. Unii localnici au protestat. Câţi mai ştiu, astăzi, cine a fost el? Fost preşedinte al Senatului şi al Academiei, istoricul Alexandru Lapedatu şi-a legat numele, printre altele, de o chestiune esenţială în istoria ţării: depozitarea Tezaurului României la Moscova.

Profesor la Şaguna

Alexandru Lapedatu s-a născut în 1876, în satul Cernatul Săcelelor, de lângă Braşov. Cele patru sate, care formează astăzi oraşul Săcele, se mândresc că au dat 9

10.01.2013, nr. 17

României opt academicieni. Tatăl lui Alexandru, profesorul Ioan Lapedatu, s-a căsătorit în Cernatu cu fata unui negustor înstărit. A predat, o vreme, la liceul „Şaguna" din Braşov. După terminarea studiilor, Alexandru Lapedatu a ajuns cercetător la Biblioteca Academiei, apoi secretar al Comisiei Monumentelor Istorice. În iulie 1917, Guvernul l-a însărcinat să supravegheze transportarea la Moscova, cu aşa-numitul „tren al băncilor", a obiectelor aflate în patrimoniul Ministerului Cultelor.

Jurnalul de la Moscova

Lapedatu a stat în Rusia din august 1917 până în 5 ianuarie 1918, timp în care a ţinut un jurnal. Drumul spre Moscova a fost plin de peripeţii. Conform Jurnalului său, în ziua plecării, însoţitorii au aflat că au un vagon mai puţin, de era să rămână peste noapte cu lăzile pline de documente sub cerul liber, în ploaie. Călătoria a fost amânată. Vagoanele de clasa I fuseseră deja rezervate pentru rude, prieteni şi chiar metrese ale mai-marilor vremii. Ruşii, care nu asistaseră la îmbarcare, n-au vrut să ia în primire vagoanele, până când încărcătura n-a fost descărcată, reîncărcată şi inventariată în faţa lor.

Trenul a plecat cu trei zile întârziere. Dincolo de graniţă, soldaţii ruşi dădeau năvală în vagoane. Au fost împiedicaţi să urce de cazaci, care păzeau cu arma în mână trenul ce le fusese încredinţat.

Sala din Kremlin

„6 august 1917. La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică şi umedă, sală care a fost acceptată, negreşit, fără să fi fost văzută". „9 august 1917. Ocupaţi cu aranjamentul de la Casa de Depuneri,

Fragment din Jurnalul lui Alexandru Lapedatu, datat 3 noiembrie 1917

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe care l-am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99". „23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe şi Interne, puţine ale noastre (ale Ministerului Cultelor - n.r.) şi ale Domeniilor", scrie Lapedatu, în jurnal.

10.01.2013, nr. 17

timpul regimului autoritar al lui Carol II, după interzicerea partidelor prin decret-lege (1938), intră în Frontul Renaşterii Naţionale, fiind una dintre personalităţile de prim-plan ale formaţiunii.

Carieră strălucită: ministru, senator, preşedinte al Academiei Române Întors de la Moscova, Alexandru Lapedatu a fost desemnat expert al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris. După Marea Unire, a predat istoria veche la Universitatea din Cluj. A fost întemeietor şi co-director al Institutului de Istorie din Cluj, director general al Arhivelor Statului, preşedinte al Senatului, ministru al Cultelor şi Artelor (foto jos în această postură, alături de Mitropolitul Visarion Puiu), academician şi preşedinte al Academiei Române.

Ucis de bolşevici în temniţa de la Sighet

Activitatea didactică şi ştiinţifică este completată de activitatea sa culturală şi publicistică. Este membru a numeroase societăţi şi comisii culturale şi colaborează la numeroase reviste ştiinţifice şi literare. La 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i se retrage calitatea de membru, fiind repus în drepturi ca titular, postmortem, în 1990. După instaurarea regimului comunist, în cadrul represiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi întemniţat la Sighet pe viaţă. În 30 august 1950, băgat în celulă imediat după o dezinsecţie, Alexandru Lapedatu moare sufocat de miros, fiind suferind de astm.

Activitate politică Îşi începe activitatea politică în 1922, an în care este ales deputat al PNL. Face parte din guvernele liberale ale perioadei interbelice, mai întâi ca ministru al Cultelor şi Artelor (30 octombrie 1923-27 martie 1926), când poartă tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui Concordat menit să reglementeze situaţia Bisericii Romano-Catolice din România (1924). În timpul acestui mandat este invitat să participe la şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia (31 decembrie 1925), în care acceptă decizia principelui Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor regal.

Ocupă în mai multe rânduri portofolii ministeriale. În

Operă ştiinţifică Ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie - secţia Istorie - din cadrul Universităţii Bucureşti a avut prilejul de a se specializa în studiul istoriei medievale cu personalităţi ca I. Bogdan, D. Onciul, N. Iorga. Alături de Nicolae Iorga, Spiru Haret, Kalinderu etc. s-a iniţiat în cercetarea monumentelor istorice medievale. Alexandru Lapedatu a lăsat o bogată operă ştiinţifică: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi (1904), Curtea de Argeş et ses monuments (1909), Scurtă privire asupra cestiunii conservării

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE monumentelor istorice (1911), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrative (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanee, Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925), monografii consacrate domnilor Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău; în 1998 i-a fost publicat volumul Amintiri.

Fraţii gemeni Ion şi Alexandru Lapedatu - „Mureşul şi Oltul"

Despre fraţii gemeni Ion şi Alexandru Lapedatu s-a spus că sunt ca Mureşul şi Oltul. Izvorăsc din acelaşi loc, dar o apucă pe căi diferite. După 1918, însă, ambii au jucat un rol esenţial în reorganizarea Transilvaniei. S-au născut în 14 septembrie 1876. Tatăl lor a murit când ei nu împliniseră un an. Până la 7 ani au locuit ba la bunica din partea mamei, în Săcele, ba la bunicii paterni, întrun sat sibian. În 1884, mama lor s-a recăsătorit cu un profesor din Iaşi, care avea patru copii. Căsnicia a durat 5 ani şi a fost „un iad", scria Ion în jurnalul său. La 14 ani, drumurile gemenilor s-au despărţit pentru multă vreme. Ion a rămas în grija bunicilor sibieni. După 1918, a fost unul dintre artizanii unificării monetare, profesor universitar la Cluj, academician, deputat şi senator, ministru de Finanţe, guvernator al Băncii Naţionale. În 1950, deşi figura pe lista neagră, n-a fost arestat, deoarece era foarte bolnav. A murit în 1951, la Bucureşti.

10.01.2013, nr. 17

ma de pământ ce încă era în mâini româneşti. Tezaurul românesc fusese transportat mai întâi de la Bucureşti la Iaşi pentru a nu fi capturat de inamic. Pe data de 14 decembrie, trenul format din 17 vagoane şi păzit de 200 de jandarmi părăşeste gara oraşului Iaşi. În aceste vagoane erau 1.740 cutii conţinând lingouri şi monede de aur, dar şi bijuteriile reginei Maria. În vara anului 1917 se ia decizia ca încă un transport să fie efectuat, din pricina temerilor unei eventuale înfrângeri a armatei române pe frontul moldovenesc. În vâltoarea evenimentelor din anul următor, tezaurul pică în mâinile noii puteri bolşevice. În luna decembrie trupele ruseşti staţionate lângă Iaşi vroiau asasinarea regelui Ferdinand şi propagarea revoluţiei bolşevice. Armata română intervine împotriva agitatorilor comunişti. Are loc ruperea legăturilor diplomatice aproape imediat cu România şi are loc arestarea diplomatului Constantin Diamandi la Moscova. Pe 26 ianuarie 1918, Troţki confirma oficial temerile româneşti, acesta susţinând că tezaurul va rămâne în custodia guvernului sovietic.

Ce s-a returnat În urma detensionării parţiale a relaţiilor românosovietice, pe 16 iunie 1935 soseşte în Bucureşti un tren ale cărui 17 vagoane conţineau manuscrise, hărti, documente, colecţii de artă, valută cât şi alte bunuri istorice. Pe 12 iunie 1956 au fost primite alte obiecte de patrimoniu şi de însemnătate culturală, cum ar fi Tezaurul de la Pietroasa, tablourile lui Nicolae Grigorescu, precum şi alte aproape 40.000 de piese constând din icoane, monede de aur şi argint, medalii, gravuri, tapiserii şi obiecte de artă. Până în 1990 exista consensul că Uniunea Sovietică retrocedase întregul tezaur românesc, dar cercetările ulterioare relevă lipsa celor aproape 100 de tone de aur ale primului transport.

La aproape 100 de ani de atunci, această problemă încă tensionează relaţiile româno-ruse.10

Cum am pierdut Tezaurul În luna decembrie a anului 1916, tezaurul românesc este încredinţat aliaţilor din Răsărit înspre buna păstrare la Kremlin. Situaţia de pe front era potrivnică României la sfârşitul anului 1916. Armatele combinate ale Puterilor Centrale ocupaseră majoritatea ţării şi ameninţau fărâ-

10

Vedeţi pentru mai multe amănunte: Profesorul Florin Constantiniu despre Tezaurul României, Acordul Averescu-Racovski și Basarabia.

EXCLUSIV ZIARISTI ONLINE. VIDEO/FOTO/INFO/DOC omul care a însoțit Tezaurul României la Moscova.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

Eminescu de Doina şi Ion Aldea Teodorovici

Dor de Eminescu,

de Adrian Păunescu

Într-o lume relativă Ce-a făcut şi-a desfăcut Eminescu-i remuşcarea Dorului de absolut Dacă unu şi cu unu Nu mai vor să facă doi Eminescu este chipul Infinitului din noi Fără el oricare lucru Şi-ar urma cărarea sa Fără el chiar steaua noastră Dintre stele ar cădea Pe pământul vechii Dacii Când mai mare, când mai mic Dacă n-ar fi Eminescu Viaţa nu ne-ar fi nimic El Moldovei îi e fiul Şi Munteniei nepot L-a-nfiat întreg Ardealul Eminescu-i peste tot Într-o lume relativă Mai avem un nume sfânt Eminescu-i România Tăinuită în cuvânt

La zidirea soarelui se ştie, Cerul a muncit o veşnicie, Noi muncind întocmai ne-am ales cu, Ne-am ales cu Domnul Eminescu, Domnul cel de pasăre măiastră, Domnul cel de nemurirea noastră Eminescu, Eminescu, Mi-L furară doamne adineauri, Pe înaltul domn cu tot cu lauri, Mă uscam de dor în piept cu plânsul, Nu ştiam că dor mi-era de Dânsul, Nu ştiam că doina mi-o furară, Cu străvechea şi frumoasa ţară, Eminescu, Eminescu, Suntem în cuvânt şi-n toate, Floare de latinitate, Sub un cer cu stele sudice, De avem sau nu dreptate, De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece.

Acum am şi eu pe lume parte, Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte, Ştiu că frate-mi eşti Şi-mi eşti părinte, Acum nimeni nu mă poate minte.

Bine ai venit în casa noastră, Neamule tu, floarea mea albastră, Eminescu, Eminescu.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naştere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebaţi de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Şi e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Puşkin şi Lermontov.

El a despărţit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanţul ciunismelor şi pumnismelor ardeleneşti şi a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară.

S-au scris şi se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viaţa lui, puţină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiţii biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o şi răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viaţa lui a căzut pradă vulgului şi anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, şi reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare.

Eminescu în primul rând a fost şi el om ca toţi oamenii. A iubit şi a urât. A avut şi vulnerabilităţi. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul naţiei.

A simţit ca nimeni altul pulsul timpului şi a arătat încotro merge lumea. El este „descoperitorul lumii aşa cum este” cu toate implicaţiile acestei descoperiri. Aceasta este revelaţia sa şi este şi revelaţia noastră când îl citim.

Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deşi

10.01.2013, nr. 17

mărturiile lor au pus preţ mai mult pe cancanuri, scoţând în relief partea exotică a vieţii lui.

El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii.

Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba română la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din „Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.

Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în „Răzvan şi Vidra”, jucând rolul ciobanului. Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista „Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista „Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet. Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

De aici încolo începe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în Bucureşti de la Iaşi, intră în vâltoarea politicianistă.

Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar „Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la „Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât şi stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toţi care i-au lăudat poezia lui în timpul vieţii, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate. De la „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care iau distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea „Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români?

Sau fulminantele lui articole din „Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai Imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte să-l incrimineze? Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând ma-nevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urma-

10.01.2013, nr. 17

tă de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu îşi dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit (vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiştii îl ocolesc, Slavici se depărtează şi el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui şi soţul lui Mite, ducea veşti despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici şi furia lui Eminescu pentru rege.

Semnalul este dat de celebra „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potenţial pericol. Şi aşa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească. După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 şi 1889 biografii lui scot în evidenţă mai mult latura lui „bolnavă”. Dacă ne-am apleca cu mai multă atenţie asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă poliţienească la sanatoriul Oberdobling, fără niciun tratament, în câteva zile îşi revine şi vorbeşte cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de aseme-nea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Acelaşi lucru putem spune despre el şi când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în ţară, vorbeşte cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie şi poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-şi păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în ţară şi i se administrează injecţiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă şi funii ude, ca pe timpul evului mediu. Şi mai rău, cum îl bagi între nişte nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiţi ce calvar?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde şi-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat şi refuzul lui Maiorescu de a-i încuviinţa căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor. Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare.

Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.

Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu „cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent.

Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descoperă lumea aşa cum este, aceasta este revelaţia noastră când îi citim opera.

Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

10.01.2013, nr. 17

Terezia Filip Alchimie lirică romantică şi conotaţii de ars poetica Floare, înflorire, floral, floristic constituie elemen-

te suficient de relevante în plan imaginar pentru lirismul eminescian, încât să conducă la importante sensuri şi semnificaţii simbolice. Pregnantă fără a fi în exces şi relevantă fără a fi dulceag-idilică, floristica are mai mult decât rost de ornament în lirica poetului romantic.

Imaginarul şi simbolismul floral suportă la Eminescu o treptată metamorfozare lirică începând de la ipostaza aparent naivă din poema de debut, la metafora florii deşerte, antinomie a florii fertile şi simbol al cuvântului lipsit de har ori al poemului steril de sens, până la simbolul florii de aur cu semantica lui mai complexă, din marile poeme.

Ipostza florală/floarea este un prim simbol eminescian din categoria celor pe care le numim de aur11, pe cât de pregnant, pe atât de semnificativ, încât, prezent în marile poeme, să atragă atenţia prin semnificaţii mereu înnoite şi subtile cu fiecare poem în care este reluat de-a lungul traseului liric eminescian.

Prezent mai întâi ca floare mândră, dulce, răpitoare apoi ca floare roditoare sau în floristica amplă ce ornează fastuos spaţiile mitice din marile poeme şi, în cele din urmă, ca floare de aur, simbolismul floral are ca punct de plecare ipostaza naivă din lirica timpurie. Adoptat mai întâi într-o formulă lirică simplă, în acord cu imaginarul şi cu mentalul cultural-literar al vremii, visata floare mândră-dulce-răpitoare în poema de debut, Deaş avea, devine mai târziu – 187612 – floare purtătoare de rod, simbol al sensului însuşi vehiculat ori ba de cuvinte în poezie. În cunoscuta poemă Criticilor mei – o altă ars poetica veritabilă, Eminescu redifineşte liric 11

Textul face parte din volumul în pregătire M. Eminescu - Semne şi simboluri de aur 12 Anul în care este finalizată poema Criticilor mei.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE conceptele creaţiei şi problematica poeziei mizând din nou pe simbolismul floral. Ipostaze florale multiple frecventează imaginarul eminescian în numeroase poeme, pentru a orna romantic ori pentru a completa şi armoniza peisajul, de la florile de nufăr ce mărginesc lacul codrilor albastru la florile albastre ce ornează spaţiul de basm, tămâiet13, al pădurii de argint14 şi împodobesc şi părul fetei-mirese, la florile de tei din orice peisaj silvestru vizitat real şi imaginar de poet, la florile prinse-n ghirlande abundente ori dispuse în straturi, tufe mari de roze şi de crinii uriaşi cât copacii, ce estetizează grădinile şi spaţiile din edenica lume mitică, în poemele: Dacă treci râul Selenei, Memento mori, Miradoniz, până la florile de argint, de aur sau de diamant din peisaje ce ating cota fabulosului ori a fantasticului.

O ipostază aparte în simbolismul floral eminescian o reprezintă floarea de cireş alb-trandafirie, interesantă mai ales ca metaforă ori comparaţie ce metonimizează şi distinge de departe, frumuseţea feminină în poeme ca: Atât de fragedă, Sarmis, Gemenii, Bogdan-Dragoş. Floarea de cireş prezintă o dublă semantică în imaginarul poetului, întruchipând, pe de-o parte, un superlativ al frumuseţeii feminine şi candoarea virgină ca sursă paradoxală a tensiunii erotice ori factor ce declanşează furtunos şi, de multe ori tragic, sentimentul iubirii, precum în Sarmis şi Gemenii. Pe de altă parte, albul cu irizări trandafirii al florii de cireş indică un maximum al frumuseţii şi când e vorba de peisaj, sugerând când frumuseţea fragilităţii vegetale şi a evanescenţei în forma lor superlativă, când răceala şi perenitatea albului hibernal.

Urmărind evoluţia simbolului floral din prima poemă eminesciană, spre ipostaza lui de aur, constatăm că floarea nu e un simbol facil, nici măcar atunci când îndeplineşte simplu rol ornant. Definind, la început, un ideal erotico-poetic ori chiar creaţia autentică, nemimată, răsărită firesc din talentul poetic – întruchipare şi esenţă fragilă a frumosului – floarea nu are în accepţiune eminesciană doar funcţie estetizantă nici chiar în poema De-aş avea. În imaginarul liric al poetului se instalează ab initio15, în ton romantic şi într-o for-mulă 13

înmiresmat În Călin, file din poveste 15 La debutul poetului în 25 februarie 1866, în revista Familia, cu poema De-aş avea 14

10.01.2013, nr. 17

specifică debutului şi vârstei lirismului românesc al vremii ce abia depăşea, la jumătatea secolului 19, tiparele clasice, ipostaza florii vii, fertile – mândrădulce-răpitoare. Adolescent încă, poetul îşi proiecta în acest simbol liric plurivalent iscat din subconştientul său ardent şi neliniştit, modelat şi de tradiţia lirică a timpului, propriul vis poetic abia intuit şi câteva din elementele lui definitorii. Căutându-şi febril forma optimă16 de comunicare a elanurilor şi simbolurile care să-l reprezinte, tânărul poet visa o întruchipare florală, vegetal-omenească, feminin-florală ori aviar-feminină, nici om, nici floare, nici pasăre, nici doar femeie, ci altceva definit în amalgam şi contopind alchimic toate aceste ipostaze la un loc.

Imaginarul poemei de debut e influenţat evident de mentalul cultural-literar al epocii, de un lirism cu încă pregnantă amprentă paşoptistă şi ecouri din Alecsandri, ori chiar din liricii preclasici români. Motivul floare mândră-dulce-răpitoare venind pe firul timpului prin Anton Pann, tocmai din începuturile lirice româneşti, din lirica populară ori din Ienăchiţă Văcărescu, poate să fi fost preluat şi din cântecele de amor facile ale vremii.

A cânta poetic floarea, a o reprezenta liric desemna la preclasici, o abilitate echivalentă cu măiestria pictorului ori a sculptorului, capabili să redea cu fidelitate, în toată complexitatea şi veridicitatea ei, floarea reală – era, cu alte cuvinte, o probă de poeticitate ori de creativitate, de talent şi de meşteşug, de virtuozitate lirică. În acest sens, floarea reprezenta un cod poetic, estetic şi literar, cu conotaţii subtile subînţelese. Ienăchiţă Văcărescu conferea florii din naiva sa poemă, Într-o grădină, un simbolism feminin şi erotic, preluat de urmaşi şi convertit liric de Alecsandri, în ritm popular de doină-doiniţă.17 Eminescu se află, aşadar, cu poema sa de debut, în continuitatea lirică a unui motiv tradiţionalist. Dar, oricât de naivă, De-aş avea conţine în imaginarul ei adolescentin, un mister, o tensiune 16

Călătorind prin ţară cu trupele de actori, culegând folclor, citind cu ardoare pe înaintaşi, idolatrizând modelele şi prototipurile descoperite timpuriu, pe Aron Pumnul, o artistă din trupa Ştefaniei Tardini, amici, scriitori, vizitând Blajul etc.

17 Poezia Doina de V. Alecsandri deschide volumul Doine şi lăcărămioare exprimând un ideal erotico-poetic în care sunt prezente motivele floralfeminine: De-aş avea o puiculiţă/ Cu flori galnbine-n cosiţă,/ Cu flori roşii pe guriţă; De-aşa avea o mândrulică/ Cu ochişori de porumbică; De-aş avea o bălăioară[...]/ Face-m-aş privighetoare/ Şi-aş cânta noaptea-n răcoare/ Doina cea dezmierdătoare.” Versurile definesc un ideal liric al lui Alecsandri în 1853.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE poetică, poate tocmai a acestui simbol – floare mândrădulce-răpitoare, pe care intuind-o, Iosif Vulcan îi deschide tânărului romantic, paginile revistei sale şi porţile spre lumea poeziei, conferindu-i pentru eternitate şi numele poetic.

Aparent simplă, metafora florii răpitoare e un construct simbolic suficient de complex, pentru a devansa experienţa lirică a vremii şi, contopind câteva elemente naive, să exprime un ideal liric mai nuanţat decât la înaintaşi, dar încă vag intuit la debutul poetic în februarie 1866. Simbolul floral feminizat devoalează rădăcinile reveriei imagistice a lui Eminescu, în care intră: ipostaza floral-vegetală; o feminitate subînţeleasă; întruchiparea aviar-zburătoare a porumbiţei sau columbei, şi cântecul sau ritmul ca îndeletnicire de căpetenie a poetului. E adevărat că în orice tip de imaginar, poetic sau plastic, simbolurile floare, copiliţă, porumbiţă, cântec, doină, doiniţă, poezie realizau, subtextual, o echivalare simbolică mai mult sau mai puţin perfectă, conotând o feminintate ce le uneşte simbolic şi poetic şi conduce, în consecinţă, la sensul de: poemă, poezie, cântec. Doină-doiniţă semnifică, în limbajul epocii, cântec sau, în limbaj livresc, poezie.

Feminitatea imaginată ca floare în lirica facilă de amor a veacului al XVIII-lea sau în cea populară fusese un motiv continuat pe firul timpului până în literatura anilor 1866, când debuta Eminescu. Superlativizat de comparaţii şi metafore – „ca şi florile din mai”; porumbiţă „cu chip alb de copiliţă” ori „floricică gingaşă şi tinerică” – idealul său liric e schiţat astfel prin referinţe ce definesc o esenţă feminină intuită ca floare, ca femeie, ca iubită, ca pasăre cu însuşiri ce unifică această simbolizare: delicateţe, frumuseţe, gingăşie alint. Metaforele eminesciene culminează cu ipostaza feminităţiifloare sau „porumbiţă cu chip alb de copiliţă” într-un excurs poetic pe care îl urmează orice simbol cuprins într-o metaforă, într-o metamorfozare de la concret spre abstract. În cele trei strofe, „floarea mândră-dulce-răpitoare”, simbol al frumuseţii ipostaziate vegetal în rostul ei decorativ pe un „Plai râzând cu iarbă verde/ Ce se leagănă se pierde”, evoluează spre o ipostază la limita cu omenescul – „...o floricică/ Gingaşă şi tinerică,/Ca şi floarea, crinului,/Alb ca neaua sânului”, alchimizată simbolic sau cromatizată în amalgam de culori şi îngânând şoapte de cântec:„Amalgam de-o roz-albie/ Şi de una

10.01.2013, nr. 17

purpurie,/Cântând vesel şi uşor,/Şoptind şoapte de amor.” (De-aş avea) Imaginea avansează în cele din

urmă, la ipostaza unei fiinţe aviar-omeneşti, în simbolul sacru al columbei:„..o .porumbiţă/ Cu chip alb de copiliţă,/Copiliţă blândişoară/Ca o zi de primăvară” (Idem).

Spaţiul visat pentru un astfel de elan liric, edenizat şi el în „amalgam” erotic şi estetic, e un „plai râ-zând cu iarbă verde/Ce se leagănă, se pierde”, ce undoieşte dan-sant, cântă şi îmbie la bucurie şi vitalitate, la fel şi floarea gingaşă şi tinerică şi poetul ce se imaginează deţinător al miraculoasei întruchipări. Tânărul bard nuşi doreşte decât să alinte în cântec ne-contenit fantastica floare-femeie-porumbiţă-copiliţă: „Câtu-ţi ţine

ziuliţa/I-aş cânta doina, doiniţa,/I-aş cânta-o-ncetişor,/Şoptind şoapte de amor”(Idem). În acelaşi stil ipotetic şi condiţional – de-aş avea – Alecsandri îşi propusese cu câţiva ani mai devreme18: „Face-m-aş privighetoare/ Şi-aş cânta noaptea-n răcoare/ Doina cea dezmierdătoare.”(Doină doiniţă)

Idealul liric definit astfel, la distanţă de un deceniu şi ceva, de cei doi poeţi, fără a rămâne unul exclusiv floral şi erotic şi nici doar unul bucolic şi campestru, viza într-un fel poezia română în perioada ei de cristalizare. Imaginarul poemelor codifica în ambele cazuri, un vis ori un proiect liric ce contopeşte frumuseţea florală, iubirea, feminitatea şi cântecul, creaţia însăşi, într-o himerică întruchipare feminină în note distincte totuşi la fiecare din cei doi poeţi. La Eminescu el reprezenta poezia însăşi sau arta ce-i conferea poetului ipostaza romantică de bard îndeletnicit a cânta/alinta frumuseţea, miraculoasă şi florală, iubirea şi devenirea iar la Alecsandri, el conota, pe lângă semnificaţii erotice, şi sensuri sociale, de libertate, de putere şi de voinicie, încă actuale într-un ev mediu întârziat pe plaiurile moldoveneşti până spre mijloc de secol XIX. Se ştie că, în accepţiune psihanalitică, oamenii îşi pot imagina în forme simbolice, implicit destinul lor viitor dictat de tipare mentale profunde, ceea ce intuim şi la Eminescu în acest naiv poem de început.

Idealurilor schiţate fugar în designuri lirice florale, aparent facile, Eminescu şi Alecsandri le vor şi dedica existenţa lor poetică derulată cumva în conformitate cu imaginarul acestor texte ce indică un incipit orfic semnificativ pentru poezia română.

18

1853, anul apariţiei volumului Doine şi lăcrămioare

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nivelele textului şi ale imaginarului configurat de Eminescu în De-aş avea conotează trei aspecte esenţiale în arta poeziei: lumea poetului şi a poeziei – un plai „ce se legănă, se pierde,/ Undoind încetişor”; poezia însăşi ca floare amalgamată cromatic şi ritmic – „Amalgam de-o roz-albie/ Şi de una purpurie”, ce-şi cântă ea însăşi existenţa „Undoind încetişor/ Şopind şoapte de amor” şi, în fine, poetul în ipostază de bard ce alintă în cântec, himera propriului vis poetic. Sintaxa poemului echivalează textul unui enunţ rostit dintr-o singură respiraţie lirică. Una şi aceeaşi dorinţă – de-aş avea! – reiterată în trei subordonate condiţionale pla-sate la începutul fiecărei strofe, coalizează imaginarul poemei subsumându-l unui simbol unic – poezia ca floare, feminitate şi prilej de tandreţe. Condiţia năzuită i-ar oferi poetului şansa de-a-şi exersa talentul sau harul poeziei ca îndeletinicire de căpetenie sau profesiune de credinţă: „Cât mi-ar ţine ziuliţa/I-aş cânta doina, doiniţa”.

Privite-n succesiunea lor subtilă, ipostazele femininflorale definesc sensibilitatea şi elanurile poetice eminesciene, timpurii, şi alcătuiesc totodată un cod liric, într-o gradată stilizare a imaginii, de la concret la abstract. Simbolul floral traversează, la nivelul celor trei strofe, ipostazele floare mândră-dulce-răpitoare(I), floricică gingaşă şi tinerică (II) şi, în cele din urmă, porumbiţă cu chip copiliţă blândişoară (III) avansând de la planul vegetal şi omenesc la nivelul eteric şi celest, în ipostaza columbei.

Restilizat în fiecare strofă în jurul tiparului esenţial feminin, simbolul floral se angelizează şi abstractizează19 într-o sugestivă metamorfozare floare-floricică-copiliţă-porumbiţă. Motivul columbei, întruchipare erotic-feminină şi aviară, deplasează reveria poetică de la conotaţia erotică, în planul celest, spre o simbolizare supremă, cu sensuri mistice şi spirituale.

Contopite într-un tipar difuz, într-o mişcare ascensională, succesiunea floare-femeie-porumbiţă „cu chip alb de copliţă” reprezintă în fond chiar esenţa şi rostul poezei în viziunea eminesciană a acestei etape timpurii.

Poezia însăşi desemnează o ascensiune şi o stilizare a materiei spre atingerea unui nivel spiritual de maximă semnificare. De unde însă relaţia implicită a simbolismului floral cu poezia şi feminitatea? Iată de unde: în plan simbolic mai general, floarea este un simbol al

19

Vezi simbolurile aviare şi angelice

10.01.2013, nr. 17

principiului pasiv20, feminin, al apei şi al pământului. Cali-

ciul florii este receptacul al „activităţii cereşti” ale cărui simboluri sunt ploaia şi roua21. Ele nutresc şi stimulează înflorirea, semnificând inspiraţie, har de frumuseţe şi de iubire, comunicare şi comuniune între planurile existenţei. Gestul tandreţii poetice exprimat laitmotivic şi recurent... „Undoind încetişor, sau I-aş cânta încetişor/ Şoptind şoapte de amor” desemnează poezia ca ritual, ca înflorire a fiinţei, deschidere treptată şi ascensiune către o elevaţie de natură spiritulă.

La vârsta tuturor elanurilor poetice şi erotice, ce erau nu doar ale poetului, ci, în riguroasa accepţiune junimistă22, şi ale poeziei româneşti a timpului, poema debutului eminescian condensa psihanalitic într-un simbol totalizator, feminin, ipostaza florală, pe cea feminin-aviară şi angelică. Complex semantizată poetic, floarea viza simbolic, o semnificaţie prin excelenţă estetică şi poetică, de artă, de măiestrie şi meşteşug, iar epitetul triplu, hiperbolizant, mândră-dulce-răpitoare – frumuseţea însăşi ca feminitate pregnantă sau ideal liric erotizat. Iubire, cântec şi alint, exprimate laitmotivic în finalul fiecărei strofe – „Undoind încetişor/ Şoptind şoapte de amor”– reprezintă o gesticulaţie eminamente poetică închipuită ca tandreţe, elevaţie şi spiritualizare. Privite la un loc, frumuseţe, fragilitate, sensibilitate, gingăşie, blândeţe, zbor definesc însăşi poezia ca pe o feminitate visată ideatic ori dorită obsesiv, iscată psihanalitic din subconştientul creator romantic, de ahetipul Anima23 ce rezidează profunzimile eului şi dictează/influenţează poeţilor şi artiştilor toată suita de reverii ipostaziate feminin şi erotic ori feminoid şi matern. „Plai râzând cu iarbă verde/ Ce se leagănă se pierde” defineşte naiv-metaforic dar profund, nivelul primar al materiei, în frumuseţea lui extatică, de plai mioritic ce trăieşte narcisiac şi dispare sau se pierde undoind încetişor în propria legănare de sine.

Evident, floarea/înflorirea e tentaţia materiei înseşi către afirmare şi împlinire, către perfecţiune spiri-

20

Cf. J. Chevalier, A. Gheerbrant, Op. cit., vol 2. p. 56.

Ibidem.

22 În 1867, Titu Maiorescu realiza celebra O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, tocmai cu scopul de-a fixa reperele valorice ale poeziei, de-a antologa şi analiza poezia românească scrisă până la acea dată etc.

23 Cf. C. G. Jung – imaginile sunt generate de arhetipuri rezidente în profunzimea eului, în zona inconştientului.

21

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

tulă24. În această primă ipostază, simbolismul floral reprezintă în lirica lui Eminescu, întruchiparea poeziei asociate simbolic iubirii, feminităţii şi frumuseţii într-o reprezentare romantică, erotizată a măiestriei lirice identificate ideii de cântec şi alint, invocate în finalul poemei: „Cât mi-ar ţine ziuliţa/I-aş cânta doina, doi-

niţa,/ I-aş cânta-o-ncetişor/ Şoptind şoapte de amor.”

A crea poezie, a visa şi-a proiecta universuri imaginare reprezintă gest de alint, un fel de erotică, un cântec îngânat necontenit şi destinat unei ideatice întruchipări definite de frumuseţe, puritate, gingăşie, poeziei înseşi ca feminitate visată obsedant ori adorată mistic, de a cărei prezenţă în real se înfioară necontenit poetul25. Pregnanţa în real a poeticului şi a femininului, a intuit-o subtil, ca pe o imanenţă, Nichita Stănescu şi, preluând ideea acestui imaginar eminescian, clasic şi romantic totodată, şi a surselor lui din real, a restilizat excepţional simbolul poeziei ca feminitate şi al feminităţii ca himeră poetică, în două memorabile poeme cu rădăcini eminesciene26.

Deloc facilă şi naivă, prima poemă eminesciană, insinuând în imaginea floare mândră-dulce-răpitoare, un simbolism liric proiectiv şi emblematic, fundamentează metafora artei lirice. Poezia alchimizează imaginar frumuseţea, iubirea, tandreţea, într-o simbolică întruchipare care e floare şi înflorire, feminitate şi iubită, tandreţe şi alint, stilizare permanentă şi tentaţie ascensională spre un nivel spiritualizat ce transcende concretul existenţei.

CHRISTIAN W. SCHENK – Alta geneza - Poezia creşte din sine - îmi spui atâta timp cât ne iubim.

- Poezia creşte din sine când ne iubim?!

Mă uit la ea şi remuşcarea încolţeşte-n unghi de geană.

Ochii ei galeşi topesc şi ultimul strop de proză.

N-am scris de mult, cred ca e cazul să scriu din când în când… cel puţin.

- Hai să scriem o poezie.

Avem deja trei sau patru, e adevarat, dar unde-s trei sau patru mai are loc una.

- Acuma după ce-am facut-o trece-o pe curat, te rog.

Aşa cum inima

Eminescu – Dorinţă, autor: Mihai Cătrună

24

Cf. J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol 2, p. 55, apud. Sf. Ioan al Crucii.

25 Precum Nichita Stănescu în poema cu titlul omonim din volumul În dulcele stil clasic.

26 În dulcele stil clasic şi Evocare.

Soarele se-ascunde după gene, norii cad uscaţi pe tâmple, vântul amorţit priveşte amurgul, ploaia stă-n cătuşe lângă grajd…

Visul meritat mă poartă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE peste lumi din poartă-n poartă, aripi albe duc cu mine şi îmi vine atât de bine să-mi simt paşii pe pamântul unde ploaia-şi suflă vântul, unde soarele se scurge din văzduhuri demiurge.

Lumea toata stă-ntr-o carte, literele le împarte în grămezi de limbi şi semne toate mândre, toate demne cu-acel sâmbure de sine ce mă-ndeamnă şi pe mine a uita că viaţa-ntreagă mi-a fost crudă si pribeagă.

Zorile mijesc din noapte încâlcind din neguri şoapte, încâlcind din vis cuvinte întelese dinainte.

M-am trezit în poala zilei strâns ca-n menghină de tâmple.

Soarele scurgându-şi raza pe cenuşa unei pagini bate fierul pentru fiare, pentru tâmple, pentru limbi, pentru tot ce vinzi şi schimbi.

Iarba îşi descalţă roua nopţilor pline de pagini; Nebunia e portarul visurilor împietrite:

10.01.2013, nr. 17

Gina Zaharia Închisori albastre Încătuşată-n vise, femeia de iasomie surâde; ştie că pentru ea s-au trezit astăzi privighetorile mai devreme cu un răsărit, să-i aprindă aripile, să-i fixeze un zbor şi-un pian între două primăveri şi să-i înalţe setea într-un descântec de foc.

Voi cânta pentru tine, a şoptit răstignindu-şi tăcerile, dar nu înţeleg de ce notele sunt aşa de sus încât îmi pierd respiraţia într-o vrajă venită de niciunde, peste tot e pânza dorului, eu merg, tu ţeşi, înălţăm catarge şi întoarcem mereu solia din drumul prin arşiţă.

Mă acompaniezi cu glasul unui anotimp tandru, l-am auzit în secvenţe boreale, acum ştiu că l-ai inventat odată cu jocul misterelor călătorie de rubin între două cetăţi fără hartă; peste tot, un singur însemn: de preferat închisorile albastre!

Ploaia lumii stă-n cătuşe!

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

2012 şi este prezent în emisiuni culturale ale televiziunii naţionale şi a altor posturi locale de televiziune.

- De unde pasiunea pentru pictură ?

Confesiunea dlui Adalbert Gyuris: Colaborez cu revista „Nomen Artis - Dincolo de tăcere" aproape de la începuturi pentru că redactorul şef, doamna Viorela Codreanu Tiron, a avut încredere în mine; aşa am descoperit în paginile acestei publicaţii fotografii după tablouri şi desene ce au o anumită caracteristică şi o amprentă aparte, lucrări realizate de Mihai Cătrună. Pictorul Mihai Cătrună a avut expoziţii personale şi expoziţii de grup începând din anul 1987 la saloanele din Alexandria (oraşul natal), Zimnicea, Roşiori de Vede, Slatina, Braşov, Bucureşti etc. A participat şi la expoziţii din străinătate: Buxelles, Viena – unde are tablouri în colecţii particulare, Franţa, Italia. Pe lângă pictură este preocupat de pirogravură, desen în creion, desen în tuş, ilustraţie de carte şi coperte de carte pentru scriitori şi poeţi. Lucrează şi grafică comercială făcând pliante, broşuri, cataloage, firme, sigle, diplome, afişe, invitaţii pentru lansări de carte, vernisaje, spectacole. La sugestia doamnei Codreanu Tiron am luat legătura cu artistul Mihai Cătrună şi am am realizat interviul care urmează. Am întâlnit un om plin de energie, prietenos şi deschis pentru dialog.

Ar mai fi de adăugat – aşa cum fac cu toţi intervievaţii mei - câteva date personale: Mihai Cătrună s-a născut pe 20 ianuarie 1962 la Siliştea, este absolvent al Universităţii de Mecanică Fină, Management& Marketing& Web Design Course la ICI Bucureşti. Artistul a fost premiat - printre altele - la salonul de artă modernă de la Bruxelles, în 2010, (în cadrul proiectului „L'Europe Fantastique, Surréaliste et Apocalyptique-Musee d’Art Fantastique”). Selectat pentru albumul internaţional „Contemporary Artists”, alături de alţi 300 de artişti din peste 50 de ţări, apărut la New-York în 2011. Obţine „Teiul de Aur" pentru grafică la cunoscutele „Zilele Eminescu” de la Botoşani. Premiul 2 la Salonul de Artă Marină-Bucureşti

-Aş putea spune că dintotdeauna... dar, în general, am fost fascinat de artă... şi în special de desen. Am crescut şi am fost pasionat mai întâi de benzile desenate celebre ale anilor copilăriei mele... pe care încercam să le desluşesc, să le imit... eram copil, voiam să pot face şi eu nişte desene atât de frumoase cum erau în revistele acelea, pe care tata mi le procura cu greu, Piff-ul de exemplu sau Vaillant-ul; sunt şi acum la fel de pasionat dar le conştientizez altfel. Dacă îmi aduc bine aminte chiar în revista „Cutezătorii", erau desenatori celebri români – care sunt celebri şi acum - erau desenatori de marcă... am fost fascinat să admir desenele lor şi evident ale desenatorilor din revistele speciale amintite mai sus; erau talente ieşite din comun... măiestria lor de a desena în amănunt corpul uman sau orice altceva nu poate fi egalată uşor... poate fi doar un reper, o ţintă de atins. Constat cu uimire că în zilele de azi lumea fuge de desen... de grafică şi mai şi... dar totuşi se mai găsesc oameni care îşi asumă acest „risc”. Grafica e mai grea... mai precisă... dar e mai de impact... în alb şi negru se poate reda restul culorilor... iar precizia desenului face restul... ce dă întregul.

Metamorfoză – Mihai Cătrună/u/p27

-A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie ?

27

Mi-am luat permisiunea ca la acest interviu să folosesc picturile pentru că despre lucrările de grafică avem în paginile despre Eminescu.

(Viorela Codreanu Tiron)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

-Şi da, şi nu... tatăl meu a desenat oarecum frumos şi a scris foarte frumos... scrie şi acum la fel. Eu am învăţat să scriu frumos tot datorită desenului. În toţi aceşti ani am folosit zeci de stiluri pentru că am fost pasionat mai întâi de literele ieşite din comun ca design... dar după aceea am început să desenez şi altceva... nu mai ştiu cu ce am început, care au fost primele mele desene, mâna mea urma, câteodată, linii pe hârtie şi uite aşa m-am învăţat să desenez singur. Pot spune că sunt un autodidact şi tot ceea ce fac, fac numai din pasiune. Am admirat însă marile talente ale lumii... admir şi am admirat mari artişti din domeniul artei: Sabin Bălaşa, Valentin Tănase, Marcel Chirnoagă, Dali... evident, Vladimir Kush... dar şi Albin Stănescu, Nicu Russu... şi marii desenatori de benzi desenate şi arta fantasy;

admirat mereu pe cei ce au avut măiestrie în desen... apoi în culoare şi mai ales pe cei cu imaginaţie, care nu au făcut toată viaţa picturi după lecţiile de la şcoală... care au fost peste ceea ce au învăţat şi şi-au creat un stil personal. Arta înseamnă curaj! Nu trebuie să te temi că nu placi la toţi, nici nu ar fi normal...

dacă aş aminti aici marile talente ale lumii... ei au creat lumea lor, o lume imaginată cu curaj, dăruire în artă şi care m-a fascinat copil fiind şi mă fascinează şi acum...

M-au pasionat filmele, de la Tarkowsky, Fellinni, Kurosawa, până la Walt Disney... M-a inspirat muzica formaţiei Quuen, Pink Floyd, Clyadermann... puteam desena şi picta pe o aşa muzică mai imaginativ... şi evident... mă simt atras de poezia eminesciană... am creat până acum o colecţie unică de grafică şi apoi de cărţi poştale cu grafica Eminescu... marele geniu şi simbol al naţiunii române... chiar şi acum particip la alt salon Eminescu... Am ilustrat şi cărţi, şi reviste, şi CDuri… Am vrut să fiu şi eu bun ca şi cei pe care îi admiram! Cât am reuşit... nu ştiu... de va rămâne pentru posteritate ceva... va fi bine. Deocamdată am speranţe că am făcut ceva unic, fără falsă modestie.

Solitudine – Mihai Cătrună /u/p

Raphael Marcello, Andre Cheret, Frank Frazetta, Marta Dahlig, Jim Burns, Soroyama... lista ar fi şi mai lungă

-Credeţi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp ?

-Nu pot spune cum a evoluat arta, după mine în multe privinţe este un regres, dar evident avem şi acum mari talente aici şi mai ales în lume, dar - per total – personal am impresia că această „evoluţie” a artei a făcut un pas înapoi, ca măiestrie în multe privinţe, dar un pas în faţă ca formă de exprimare. Desigur e o părere nefondată decât pe feeling-ul meu şi nu am pretenţia că trebuie să fie aşa în realitate; aşa simt eu! rămân tributar faptului că marile talente sunt rare! şi mai ales desenatorii! am

-Este apreciată pictura în România? Este răsplătit pictorul pentru munca sa ?

-În general, ca în toate domeniile artei munca nu este răsplătită, DAR depinde şi de autor/de artist/ şi mai ales de ochiul care vede, ochiul ce contemplă lucrarea în cauză. Nu este vorba că un peisagist nu ar aprecia la fel un suprarealist sau un portretist... deşi, ca artist ar fi normal să recunoşti valoarea. Din păcate nu suntem toţi la fel, şi nu toată lumea gândeşte că în artă este loc pentru toţi... că urma alege este altceva! Dar cred că vaţi lovit şi dvs. de asemenea probleme pentru că ştiu că faceţi şi sculptură, şi desen şi caricaturi... Adevărul este că arta românească care într-adevăr exprimă ceva este mult mai bine văzută peste hotare! Oare ceilalţi înţeleg mai mult decât noi??? Nu cred! Dar ceea ce cred este că în alte ţări arta este mult mai apreciată... datorită educaţiei, care la noi pe zi ce trece dispare! O spun cu părere de rău, dar asta e! Lăsând la o parte toate acestea să vă răspund totuşi şi la întrebare: Da! pentru cine are o reţea bine făcută de promovare pentru a-şi valorifica lucrările... nu spun arta! Ci lucrările personale ale fiecăruia da! poate fi un artist bine cotat pe piaţă şi poate fi mulţumit. Nu banii sunt totul, însă răsplata poate fi şi în plan afectiv; spuneam mai devreme că fac şi ilustraţie de carte, postere, pliante etc. şi nu sunt puţini cei ce mă caută cu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rugămintea de a le face coperta de carte sau ce au nevoie... tot oameni de cultură!... Că arta este mai puţin apreciată azi, că o concurează internetul, că arta virtuală e mai comodă şi expoziţiile personale sau de grup devin amintiri este cu totul altceva! Eu spun şi susţin că nu trebuie să ne oprim! Trebuie să continuăm să fim noi! Să arătăm ceea ce creem! Şi orice ar fi să aducem la lumină frumosul din noi!

-În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani?

-Nu ştiu ce să spun... forma este cea futuristă în orice caz... filmele, desenele animate, cărţile sunt într-un trend SF... dar asta nu înseamnă că nu sunt ok... dar eu rămân pasionat de arta ce am cunoscut-o în anii mei de tinereţe... şi sunt un pasionat al suprarealismului! şi am admirat marii suprarealişti ai lumii şi de la noi, şi de peste hotare; mai ales în forma suprarealismului târziu... care nu este agresiv.

10.01.2013, nr. 17

la cei care au făcut UAP-ul... ca toţi ceilalţi care au făcut o facultate – indiferent de ce natură - dacă nu ai harul pentru ceea ce faci poţi să te laşi liniştit de ea!

Pentru că dacă nu ai iubirea pentru ceea ce lucrezi nu ai nimic! De aceea cei ce fac o profesie din artă nu înseamnă că sunt mereu cei mai buni... Eu vreau să fiu eu... atât... mihai cătrună fără majuscule! pentru că aşa vreau să mă prezint publicului: neîncorsetat de ceva, neinfluienţat de nimic... sau numai de viziunile mele artistice şi vreau să plac marelui public tocmai prin ceea ce realizez. Fac teme unicat şi ceea ce fac mă reprezintă... nu spun că aşa e mai bine... spun de ce amatorii au şi ei partea lor bună... şi arta lor este o artă vizibilă pe piaţă chiar dacă unii nu o acceptă... şi în orice formă de artă există aşa ceva... de multe ori profesia omoară talentul nativ... care, normal ar fi să îl amplifice. Dar azi deschizi uşi prin diplome de orice fel... şi de design vestimentar... tot pictor eşti... Dar numai prin talent este cel mai greu... Trebuie să ţinem cont de realităţile din ziua de azi! În trecut marii maeştri, nu aveau concurenţa aceasta.... aşa erau atunci vremurile... celebritatea era asigurată în vremurile în care şcoala era un apanaj al unora şi cam atât... primii artişti de bandă desenată au fost pictorii de biserici... ei, multe ar mai fi de spus... dar mai bine să ne oprim aici!

Atracţia infinitului – Mihai Cătrună -u/p

-Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator ?

- Latinescul – amato se traduce prin: iubire! Şi a face ceva din iubire pentru mine este totul! Dacă cei ce au inventat cuvântul amatorism s-au gândit un pic şi la traducerea latinescului amato – care acum este folosit în mod peiorativ, pentru că DEX-ul dă referinţă numai la franţuzescul amateurisme – au făcut o mare greşeală.

Dar aşa cum sunt profesionişti între profesionişti, aşa sunt şi amatori între amatori! Unii sunt înzestraţi de Cel-de-Sus cu un dar, pe care simt înlăuntrul lor că trebuie să-l împartă cu ceilalţi! Şi revenind la profesie,

Puzzle– Mihai Cătrună - u/p

-Ce doriţi să transmiteţi iubitorilor de artă ?

- Sper ca iubirea faţă de artă să nu se stingă definitiv

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

sau arta să nu determine - prin forme de neînţeles acest sfârşit - pasul spre trivialitate, agresivitate vizuală ţine de cel ce îl face, de modul în care se promovează orice curent şi de tendinţa acestuia; să nu mai vorbim de societate care preferă acum violenţa, agresivitatea de orice fel; nu contează ce faci trebuie să intri în hazna, să dai din coate, să fii la modă cu ce se cere pe piaţă. Dar, CRED că un artist ce se respectă trebuie dincolo de toate acestea să ofere privitorilor sensibilitatea sa sufletească, să nu facem confuzii de moment, să nu admirăm artistul mai mult decât arta sa.

-Dragă Mihai îţi mulţumesc pentru acest interviu şi îţi doresc realizări pe mai departe,de asemenea îţi mulţumesc pentru portretul meu care l-ai executat în tuş în stilul care te caracterizează. Cu toate urările de bine şi pentru ziua ta de naştere, care va fi curând după apariţia acestui interviu în nr. din ianuarie 2013 îţi doresc – alături de întregul colectiv de redacţie un cald şi sincer „LA MULŢI ANI! ŞI SUCCES LA EXPOZIŢIA DE PE DATA DE 9 IANUARIE !“

Somnoroase păsărele

Adalbert GYURIS Germania

Crăiasa din poveşti

La steaua/varianta II

Atât de fragedă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Iubind în taină

Scrisoarea a III-a

Glosă III

10.01.2013, nr. 17

Glosă II

La steaua/varianta I

Diana

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

Din ciclul cărţilor poştale – marca Eminescu

Din noaptea

Mister de toamnă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

28

28

http://mihaicatruna.blogspot.ro/ şi : http://galeriilefundatiei.wordpress.com/6-pinacoteca

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Adrian Paparuz – Scrisoare am să-ţi scriu despletită de mine desculţă prin oraşul ud cu miros de sărut nu-ţi voi cere nimic nici ploii n-am să mă rog să mă ierte doar paşii mi-i voi lăsa să cutreire singuri pe străzile pe care mi-ai dăruit luna şi apoi întreg restul fragil adunat numai pentru mine pe aici prin oraşul inundat fiecare chip îţi poartă umbra pe ziduri pe cruci pe asfalt şi nopţile sunt îmbrăcate cu sacoul tău galben am să-ţi scriu doar aşa ca să fac ceva cu disperarea care creşte precum iedera nimic n-am să las nefiresc în mine doar amintirea ta mai respiră din ce în ce mai încet să mă citeşti toată voi fi printre litere chiar cu trupul meu am să-ţi scriu

Eunescu - Răsărim cu Eminescu Pășesc cu sfială pe marginea unei frunze pe care cineva a scris: Eminescu! teama de a nu trezi vechile vise mă face însă să îmi șovăi pașii,

10.01.2013, nr. 17

tremurând în loc de frunză, ca o pădure de plopi nenumărați.

Gata, m-am așezat în genunchi, mi-am întins trezirile în formă de evantai peste nervurile frunzei care nu mai e frunză, și acum ascult șoaptele unei doine în care Elena s-a preschimbat în Verona-Vreona-Vanover la marginea unui izvor cu sânziene.

Astăzi e ziua lui Eminescu!

El nu a mai împlinit niciun an.

Anii lui au devenit eternități din care, uneori, mai plouă nuferi galbeni peste lacurile noastre sărace, alteori se cern imagini stranii, la margine de pădure, și de fiecare dată, ca o răsărire de lumină, Anul Nou începe cu Eminescu.

Vasile Pin - Scriu cuiva scriu cuiva pe care nu-l cunosc și care citește altceva ziarul sau glezna caligrafică pe trotuar pe mine nu mă înțelege probabil sunt un sergent major dintr-o armată lăsată la vatră și cuvintele tinere soldați descheiați la copca milităriei nu au linie de tragere pentru potcoavele răgușitelor vocale ce frământă o bucată de pâine fără explozibil și nu înțeleg de ce bocancii sparți ai consoanelor îngălbeniți de țigara dimineții împletesc fără virgulă o petală de doină curgând dintr-un vârf încărunțit de lună de care cuvintele tinere fluturi deschizând încă o copcă se izbesc și devin cazuri sociale…. scriu cuiva ...29

29

Poezii selectete de pe site-ul: http://negrupealb. ning.com/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

De curând am avut plăcerea să particip la vernisajul sculptorului Constantin C.Sinescu găzduit în holul mare al Grand Hotel Phoenicia. Despre artist numai de bine! Dar – pentru cei care încă nu l-au cunoscut nici pe omul Constantin Sinescu, nici pe sculptorul Constantin Sinescu o să facem o mică prezentare a artistului, omul rămânând să fie cunoscut şi receptat de fiecare în parte, prin ochii domniilor voastre..

Câteva referinţe biografice Născut la Iaşi (10 ian 1953); absolvent U.A.P. cu o activitate multiplă, desfăşurată în cadrul multor tabere de creaţie naţionale (Arcuş, Căsoaia) şi internaţionale (Franţa, Germania, Italia... ); a obţinut o serie de distincţii la diferitele ediţii ale concursurilor tematice colective (locul I pentru „Monumentul eroilor decembrie 1989"; locul I la expoziţiile republicane, în perioadă 1987-1989); lucrări (în marmură, bronz, piatră sau lemn) aflate în colecţii particulare autohtone sau în străinătate (Franţa, Germania, Italia, Olanda, SUA, Belgia, Elveţia şi Austria). Prezenţă dinamică, de o acută sensibilitate, este activ în expoziţii de grup (Târgovişte, Arad, Deva, Resiţa, Ploieşti, Bucureşti şi Strassburg) şi expoziţii personale (Slatina 1985;Târgu Jiu 1987;Craiova 1990; Deva 1992; Târgu Jiu 1994; Deva 1998, 2001; „Gala", Bucureşti 2004, „The Art Point, Bucureşti" 2004, „Căminul Artei", Bucureşti 2004 etc).

http://www.sinart.eu/

*** De la intrare ne întâmpină gazda noastră însoţită de menagerul expoziţiei – dl. Valerian Atomulesei şi de asistenta sculptorului - Claudia Ghiţulescu – o fiinţă mică, delicată ce continuă să stea într-un con de umbră pentru a nu-i ştirbi maestrului măreţia. Îi strângem mâna şi o îmbrăţişăm pentru răbdarea de care dă dovadă şlefuind lucrările maestrului cu graţie şi dragoste cum ne mărturiseşte, confidenţial. La vernisaj sunt prezente nume sonore, din toate domeniile de artă.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vernisajul este deschis de actriţa Doina Ghiţescu – moderatoarea evenimentului şi o admiratoare permanentă a sculptorului - cu o prezentare a artistului şi, desigur, ca de obicei, şi a invitaţilor. Astfel aflăm că printre invitaţi se numără: dna. Iulia Asaul, dl. Ilie Roşianu, dl. Firiţă Carp, dl. Laurenţiu Dumitrescu, pictorul Ioan Hultoană, fam. Costin şi Mihaela Dinu – veniţi din Austria special pentru prietenul lor, Constantin Sinescu, dl. Gabriel Marmara – venit din America, dl.

Doru Georgescu, dl. George Ionescu – unul dintre fondatorii revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere”, ...dincolo de tăcere... acolo unde artistul rămâne cu el însuşi şi cu Dumnezeu, desăvârşindu-şi opera de artă.

Au luat cuvântul atât criticii de artă, cât şi prietenii... iar totul se încheie discret... în vocea plină de emoţie a artistului, care parcă nu doreşte să tulbure dialogul din hora sculpturilor expuse!

Câteva referinţe critice „Constantin Sinescu este unul din exponenţii viabili ai unei generaţii ce a ştiut să înfrunte „lupta cu inerţia" timpului totalitar, eliberându-se de acele inerente tentative de mistificare a realităţii. Artistul a avut curajul asumării unei opţiuni neviciate de contaminarea ideologicului; el redescoperă resorturile naturii umane, printr-o anume explorare în adâncime”, cum afirma odinioară Noguschi. Originar din spaţiul moldav al elocinţei bine temperate, stilul sinesecian vizează un demers plastic, asemenea unui îndelung exersat „monolog polifonic” (dacă ne sprijinim şi pe afirmaţia autorului,

10.01.2013, nr. 17

privind eforturile sale actuale de a-şi cristaliza o traiectorie a discursului sculptural, oscilând între autonomie şi rigoare semantică). Lucrările sale, (indiferent de natura materialului folosit - marmură, bronz, lemn, piatră, metal) situate în descendenţă brâncuşiană, instituie în întregul lor un cod estetic singular, rod al unei fertile comunicări cu spaţiul rarefiat al esenţelor.

Pentru Constantin Sinescu sculptura devine, în ultima instanţă, o „via crucis”, dezvăluindu-se ochiului ca un alfabet primordial, un alt vademecum al existenţei. De la restituirea în imagine sensibilă a unei realităţi accentuând viaţa interioară a modelului (ex: „Lăură”,„Mama şi fiica”), aflat între elan şi asceză, la simbolismul unor stări afective, sau a unor mituri arhaizante, artistul ia în posesie, un vast câmp al ştiinţei de a modela şi înfăptui. Experienţa de viaţă a autorului, conjugată cu reflexivitatea sa organică, contribuie în mod substanţial la definirea unei personalităţi şi a unei unităţi de expresie.

Inteligenţa plastică a naturii s-a întrecut pe sine, făcând arbori; arborii aceia sculptaţi de Sinescu, care îi continuă exerciţiul, în simetrii spaţiale neobişnuite, proprii legendei (ex: „Lanţul genetic”, „Ochiul”, „Rugăciune”, „Simbioză”, „Scaunul Eternităţii”, „Reculegere”, „Poetul”). Artistul se relevă azi, în plină expansiune creatoare, în dublă ipostază: a individualităţii umane şi a fiinţei sociale, aspirând la un anume echilibru; însă nu spre acceptarea unei concilieri, oricum supusă resemnării, ci spre un echilibru capabil să includă opera în istorie şi dincolo de ea în mit regenerator. Îngemănate în creşterea lor logică, lucrările sinesciene alcătuiesc un ansamblu comparabil edificiului unei fugi, comunicând, de la reflectare la mişcare şi invenţie, mesajul, eliberat definitiv din captivitatea incertitudinilor. Din această perspectivă, Constantin Sinescu rămâne un explorator în Universul „semnelor pure".

Armand Steriadi critic de artă „Constantin Sinescu este un talent viguros, care a închis soarele în tulpina unor copaci din păduri seculare, cioplindu-i sub arşiţa verilor senine pentru a prezenta celor de azi şi celor ce se vor succede după noi eul artistic pornit din neguri de timp să releveze esenţele lumii în mişcare..."

Prof. Ion Mocioi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

„Încercarea de a desluşi forma prin idee a durat ani de muncă în care artistul a transformat cu răbdare lemnul şi piatra, le-a făcut să-l asculte cuminţi, să-şi dezvăluie esenţa în opere de artă ..."

Dl.Emanoil Popescu „E neîndoielnic că sculptorul C.Sinescu face parte din aceea categorie specială de artişti ce sunt, născuţi şi nu făcuţi să facă sculptură fie că-i vorba de busturi, statui sau grupări statuare ce se disting printr-o expresivitate plastică şi un rafinament deosebit în stăpânire volumelor..."

Critic de artă -Dl.Ilie Roşianu „Această ultima expoziţie a sculptorului Constantin Sinescu se constituie într-o mărturie gravă şi senină a unei maturităţi creatoare. El merge pe drumul deschis de Brâncuşi, cel al căutării esenţelor acestei lumi, al organizării şi relevării unui univers nuclear (în sensul unei lumi concentrate constituită din nuclee de formă).

Operele sale ne fac să ne cunoaştem mai bine condiţia de spectatori şi trăitori ai frumosului: pornind din interiorul nostru pentru a contempla interioritatea cosmică."

Expert de artă Dl.Lucian Radu Stanciu

Emilian Marcu despre Doamna Constanţa AbălaşeiDonosă, ca poet: Deşi pictor şi grafician, Constanţa Abălaşei-Donosă, are o foarte bogată activitate literară ca scriitor, scrie poezie, proză scurtă, cât şi proză memorialistică.

Prima sa apariţie în public, a fost încă din anul 1972 în revista ieşeană Convorbiri Literare. A publicat apoi în Luceafărul, diferite reviste pentru elevi, multe ziare din Brăila, revista Ţara Fagilor – Suceava şi alte reviste literare. Prima apariţie editorială este în anul 1999 cu cartea de poezii Sonate, editată la Editura Evrika. Urmează apoi volumele:Anotimpuri pentru prietenii mei – poezie în anul 2002; Amintiri, dragi amintiri... – proză memorialistică 2002; Amintiri care nu mor... - proză scurtă, 2005; Epistole şi flori – poezie 2007; La uşa iubirii – poezie 2009; Poezii pastelate – poezie 2011.

Despre activitatea literară a Constanţei AbălaşeiDonosă a scris: Ion Popescu–Sireteanu, scriitor foarte cunoscut la Iaşi; Constantin Mălinaş în revista ExLibrisul Românesc de la Oradea. Poetul brăilean Aurel M. Buricea, în cartea sa Poete brăilene . Poetul Constantin Gherghinoiu, Dan Bistricean – poet, scriitorul Dumitru Anghel, precum şi poetul şi criticul Nicolae Băciuţ, la revista Vatra-veche.

Voi încerca în linii foarte mari să fac portretul Constanţei Abălaşei; poezia pe care o scrie domnia sa, este rodul unor meditaţii sentimentale, în care poeta nu-şi exprimă amarul sau sentimentul de nelinişte şi necaz, ci sentimentul de gingăşie şi linişte... acea gingăşie primară.

Poeziile sale par mai degrabă nişte scrisori cum apar în antichitate, scrise pe aripile de fluture, sau cele din evul mediu, scrise pe frunza de arcan, peste care se aştern fulgii de nea. Mărturisirile din poeziile sale, sunt nişte trăiri, trăite ca în scrisorile de dragoste; ele nu sunt mărturisiri de păcate, ci mărturisiri de dorurile pe care nu i le ştie nimeni, trăite într-un univers agreabil, protejat uneori de furtunile care sunt stârnite de timp. Poezia sa este

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE plină de culoare, asta datorită faptului că este şi pictor.

Toamna are culoarea copacilor, cum spune poeta, culori ce se pierd în tablourile sale de albastru, de verde, de brun.

Poeziile sale sunt asemeni unui univers agreabil, extrem de interesant. Nu sunt nişte explozii pline de genialitate... sunt nişte scrisori, pe care citindu-le, gândul te duce la meditaţie, la reflecţie şi pioşenie, lucru nu uşor de făcut !

Toate cărţile scrise de Constanţa Abălaşei-Donosă, merită a fi citite, precum şi admiraţia şi pretuirea noastră.

10.01.2013, nr. 17

(unde, e drept, că nu-mi plăcea), pentru a-mi face o meserie. Am lucrat ca proiectant într-un institut mare din Brăila, I.C.P.C.H. până la începutul anului 2000, când acesta a început să se desființeze în mare parte, iar restul să se privatizeze. Într-un fel, arhitectura m-a ajutat mult în grafica pe care o fac.

-A fost cineva în familie, cu aptitudini în această direcție?

Emilian Marcu

-Bunica dinspre tată. Era născută în zona Botoșanilor, înainte de anul 1900. Fiind orfană de părinți, însă cu o minte ageră şi luminată, a fost adoptată de nişte evrei.

Aceștia, au dat-o la şcolile existente atunci, pe când în programa obligatorie erau incluse ore de desen, muzică şi „gospodărie”. Bunica era talentată la desen şi cânta foarte bine la vioară…

Aveți o afinitate pentru Eminescu, de ce ?

Un scurt interviu despre pictorul şi graficianul Constanţa Abălaşei-Donosă -De unde pasiunea pentru grafică şi acuarelă.Ştiu că sunteți de profesie architect; ați renunțat la arhitectură în favoarea artelor ?

- Pe lângă puţinul har de la Dumnezeu, copilăria și adolescența am petrecut-o alături de un mare artist al Brăilei, regretaul pictor Ion Gâță. Acesta m-a îndemnat să urmez cursurile Școlii Populare de Artă, să pot învăța mai multe, pe lângă ceea ce știu. Astfel în clasa a IX-a, am dat examen și aici și paralel cu liceul am urmat pictura timp de 3 ani, cu profesorul Vespasian Lungu. Prima mea expoziţie personală, am avut-o în clasa a XII-a.

După terminarea liceului, mi-am dorit să devin artistplastic. Am dat examene câțiva ani la Institutul „Nicolae Grigorescu”, însă de fiecare dată eram sub linia roșie cu medie destul de mare. La insistenţele mamei a trebuit să renunț la „Grigorescu” şi să dau examen în altă parte

- Pe Eminescu îl iubesc de când am început să citesc și să scriu. Poate bunica a fost de vină şi aici… ea mi-a insuflat dragostea de frumos şi nu numai. În copilărie, îmi plăcea enorm să-i învăț poeziile pe de rost şi să-i privesc frumosul chip. Cu timpul am început să-i creionez ilustrații la poeziile sale şi să-i fac portretul.

Sincer, mi-au trebuit ani să ajung la stadiul actual. Îl iubesc pe Eminescu, cum iubesc apa, aerul şi hrana. Simt în el – pentru că pentru mine el este încă viu – echibru şi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE speranţă; şi numai privindu-i fotografiile sau îchipuindumi-l în minte îmi dă o vibraţie pozitivă care mă ajută enorm în buna mea credință către artă.

-Credeți că arta plastică în general şi pictura în special s-au îmbunătățit în ultimul timp ?

-Pentru arta plastică de astăzi, pentru pictură în special am opinia şi convingerile mele de la care nu mă abat; foarte multe sunt apreciate şi nominalizate la diferite concursuri, însă pentru mine insuficiente a le compara cu Luchian, Andreescu, Pallady, Ţuculescu.

10.01.2013, nr. 17

ratorul trecând veşnic prin apele acestui timp în care trăim…

-Eu vă mulţumesc mult pentru timpul acordat scurtului nostru interviu şi săerăm să ne întâlnim cât de curând în spaţiul unei expoziţii! Vă dorecs mult succes pe mai departe! Şi o să redau mai jos câteva lucrări de grafică Eminescu – din cartea care este deja la tipar sub titlul: „Dor de Eminescu”, nu prea multe, pentru a nu strica cititorului plăcerea de a o lectura şi admira!

-Este apreciată pictura în România ? Este răsplătit pictorul pentru munca sa?

-Pictura astăzi în România ???!!! Voi aminti că în trecut, într-adevăr un pictor se bucura de admirație şi prețuire, de blândețea celor puternici, pentru că ei ca şi cei de acum de altfel, revarsă prin operele lor dragoste şi belșug de bucurie. Pentru foarte mulți, astăzi a devenit o rușine să spui că ești pictor, scriitor sau musician. Ori ești privit cu răceală, ori cu indiferență… ca să nu mai vorbim de invidie -În ce direcție se îndreaptă pictura în următorii ani ?

-Dacă pictura următorilor ani se îndreaptă cu adevărat între fragmentele de viață, trăiri şi iubiri, sentimente şi idei care sunt existența destinului nostru, ar fi un spectacol de mare calitate și competivitate între artiști.

-Care este diferența dintre profesionist și un amator ?

-Când un spirit de om este înzestrat cu har și talent deși poate el este numit amator, oricând poate întrece un profesionist…

-Ce doriți să transmiteți iubitorilor de artă ?

-Ce bine că ești, ce bine că sunt… cum scria regretatul Nichita. Acest vers, cred că este una din cele mai frumoase declarații…de dragoste pentru viață. Ce bine că sunt iubitori de artă! ce bine că sunt cei ce o crează!

Aceasta, parcă este un izvor nesfârşit dat de Dumnezeu să unească admiratorul cu cel ce crează frumosul spre starea de bucurie a sufletului şi a ochiului. Creatorul de frumos, arată celuilalt, bucuria sufletului său pe care o pune pe pânză, pe hârtie, pe lemn sau pe perete şi împreună cu el, în barca inocenței, iar admi-

Ilustraţie la poezia, „Lacul“ - Grafică / peniţă

SOMNOROASE PĂSĂRELE

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămureleNoapte bună !

Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace, Dorm şi florile- n grădinăDorm în pace !

Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce – Fie-ţi îngerii aproape Somnul dulce !

Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis şi armonie – Noapte bună !

NOCTURNE

10.01.2013, nr. 17

Schlummermate Vögel Schlummermatte Vögel fliegen In die Nester, wo sie sacht Sich im Laubverstecke schmiegen – Gute Nacht!

Quellen seufzen im Gesteine, Schweigen deckt die Wälder zu; All die Blumen ruhn im Haine – Schlaf auch Du! Schwäne, die den Teich durchgleiten, Suchen Rast am Ufersaum, Mögen Engel Dir bereiten Süßen Traum!

Sieh, der Vollmond steigt nach oben, Strahlend hell in Märchenpracht; Traum und Einklang sind verwoben Gute Nacht!30

Les oiseaux, á lʼ accantumée, Se sont rassemblés dans leur nid, Ils sont cachés sous la ramée Bonne nuit !

Seule, la source mélodie Alors que le bois noir se tail, La fleur même s est assoupie Dors en paix !

Le cygne pour dormir sʼapproche Des jones quʼ a brȗlés le soleil, Quʼ un bel ange de toi soit proche Doux sommeil !

Sur cette nocturne féerie, La lune pȃle et blanche luit, Toit nʼ est que rêve et harmonie – Bonne nuit !

30

Varianta în limba franceză aparţine dnei Constanţa Abălaşei-Donosă; varianta germană - nu cunoştem traducătorul.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Autor: Mihai Ştirbu O pasionantă şi onorantă istorie a elitei româneşti a secolelor XIX-XX se întrevede dinspre aceste familii Culianu-Nanu-Zarifopol. Iar acum - cu o incredibilă restituire documentară Eminescu, o „bombă“ care va stârni - fără îndoială - „mari ecouri’’ Dialog - Christina ZARIFOPOL-ILLIAS (Fiica lui Dinu Zarifopol) - Ion Bogdan Lefter

Mereu m-a interesat biografia scriitorului Dinu Zarifopol. Firesc, pentru că ne-am născut în aceeaşi localitate - Cârligi, judeţul (astăzi) Bacău. Astăzi fiindcă iniţial Cârligiul făcea parte din desfiinţatul judeţ Roman. Eu, deşi sunt născut acolo, n-am niciun fel de amintiri din sat, pentru că familia mi s-a mutat la Roman când eram foarte mic. Totuşi, se poate face o punte de legătură între mine şi scriitorul Dinu Zarifopol, în afara faptului că suntem consăteni. Tatăl meu a fost directorul şcolii din Cârligi, şcoală care funcţiona în conacul familiei Zarifopol. Chiar dacă până la Cârligi sunt vreo douăzeci de kilometri de la Roman, am realizat că m-ar putea interesa localitatea natală abia târziu, la peste cincizeci de ani. Coincidenţă, sau nu, ar putea fi o legătură de familie între mama lui Dinu Zarifopol care se numea Mihalcea, şi directorul liceului Roman-Vodă, Gheorghe Mihalcea, născut tot în Cârligi. Ştiu că familia Zarifopol a ajuns aici cândva, din Grecia. Primul din familie pomenit în sursele documentare este George Zarifopol, fermierul de la Cîrlige cu doctorat în chimie şi studii de agronomie la Paris. În 1891 i s-a născut fiul Theodor, care la 1 august 1921 l-a avut pe Constantin Radu Zarifopol, zis Dinu, căsătorit la 25 noiembrie 1943 cu Maria Economu. Este vorba de o onorabilă familie de boieri care au avut parte de urcuşuri dar şi de coborâşuri în viaţă. Erau proprietarii moşiei Cârligi, dar în acelaşi timp, în urma studiilor, au devenit gazetari, scriitori, critici literari, avocaţi şi, în timp, profesori universitari în ţară şi-n străinătate.

Dinu Zarifopol (31 iulie 1921 - 2 martie 2002), născut la Cârligi judeţul Bacău, era fiul Elenei (născută Mihalcea) şi al lui Teodor Zarifopol, magistrat. Ce n-am

10.01.2013, nr. 17

găsit scris nicăieri, dar am aflat de la rudele care au funcţionat în învăţământ în şcoala din Cârligi (fostul conac al familiei Zarifopol), este o istorie pe care tind s-o cred adevărată, despre sfârşitul unuia dintre foştii proprietari. Ar fi fost influenţabil, dornic de îmbogăţire. Un angajat în care avea mare încredere i-a sugerat să facă prospecţiuni pe terenurile sale, pentru a găsi petrol. Ar fi angajat specialişti. A fost la început o echipă, apoi alta, apoi alta... Până când angajatul ar fi fugit cu toţi banii. Când s-a văzut falit, n-ar fi rezistat şocului şi s-ar fi sinucis. S-ar fi spânzurat chiar în încăperea devenită peste ani, (între 1950 - 1960), cancelaria şcolii.

Dinu Zarifopol a urmat cursurile primare şi liceale la Roman, absolvind în 1940 Liceul „Roman Vodă", iar în 1944 a obţinut licenţa la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. După terminarea facultăţii a luptat în al doilea război mondial, fiind demobilizat în 1946. Oricum şi-ar fi exercitat profesia de avocat, dar el şi-a început cariera în 1948 într-un nou regim politic, ostil faţă de cei care nu din vina lor fuseseră bogaţi. I s-a suspendat dreptul de a profesa, din cauza originii „nesănătoase”. La începutul anilor '50 a reuşit să facă ce ştia: a profesat ca avocat pledant până la pensionare. Prieteni i-au fost şi cei care-l vizitau pe maestrul Mihail Sadoveanu la casa de la Neamţ, unde el a avut un accident ortopedic: criticul Perpessicius, poetul Demostene Botez şi graficianul Eugen Mihăescu. Dar, în general a fost un singuratic, trăind în anonimat.

Influenţele familiei de intelectuali din care provenea şi-au pus amprenta asupra sa încă din perioada în care era elev. Între 1937 şi 1940, a scris poezii pentru revista „Vers şi proză", şi pentru publicaţiile Liceului „Roman Vodă": „Albăstrele", „Gând şi faptă". A scris mereu, dar greu a putut tipări ceva, din cauza ostilităţii făţişe pe care-o simţea în timpul regimului comunist.

După orele petrecute în biroul de avocatură, vreo douăzeci de ani a lucrat asiduu la opera vieţii sale, o tetralogie publicată abia în ultimul deceniu al secolului trecut.

Mai întâi i-a apărut volumul de proză scurtă O crimă bine ticluită (Bucureşti,1993), cu „două nuvele poliţiste şi şapte povestiri stranii". Romanele Naufragiul (Iaşi, 1994), Moartea lui Levi (Timişoara, 1997), Şah la rege (Timişoara, 1998) şi Crima generalului (Timişoara, 1999)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sunt cărţi în care personajele migrează de la un volum la altul, marcate decisiv de perioada istorică dificilă de după cel de-al doilea război mondial. Până la urmă, „romanele lui Dinu Zarifopol se vor o cronică <de familie>, subiectivă, în ciuda <obiectivităţii> programatice, purtând amprenta afectivităţii în descrierea societăţii româneşti din timpul şi după al doilea război mondial’’.

Soţia lui Dinu Zarifopol a fost Maria Economu, născută la 15 august 1914. Era fiica funcţionarului C.F.R. Dumitru Economu din Bucureşti. Au avut două fiice: Christina Zarifopol-Illias şi Ilinca Zarifopol. Amândouă au ajuns cadre didactice universitare în America, unde s-au şi stins. Un fapt inedit: fără insistenţele de decenii ale Mariei Economu, mama Christinei Zarifopol, n-am fi beneficiat de o mare parte a corespondenţei dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu, de un adevărat tezaur epistolar. Pe când încă nu era soţia lui Dinu Zarifopol, a devenit în 1937 profesoară de limbi clasice a Annei Maria Grigorcea - Messeri (strănepoata Veronicăi Micle) şi a locuit cu familia acesteia în străinătate, până în 1942. Veronica Micle avusese două fiice: Valérie, născută în 1866, şi Virginie, născută în 1868. Valérie s-a căsătorit cu Neculai Nanu, văr primar cu Paul Zarifopol şi nepot de soră al lui Neculai (Papa) Culianu, junimistul, străbunicul lui Ioan Petru Culianu. Mai târziu, Valérie sa recăsătorit cu Mihai Sturdza. A făcut şi carieră muzicală, sub numele de Valérie Nilda: moştenise vocea frumoasă a Veronicăi, mama ei. A avut o fiică, Graziella, căsătorită Grigorcea, mama Anei Maria Messeri. Faţă de Anna Maria a stăruit Maria Economu să redea culturii româneşti comoara literară, cum este considerat pachetul cu scrisori.

S-au păstrat în arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea. Graziella Grigorcea era nepoata de fiică a Veronicăi Micle. Soţul ei a fost ambasador al României înainte de război, la Londra, apoi la Paris şi la Vatican, la Roma. Nu mai sunt în viaţă. Doamna Grigorcea cred că a murit în 1951 sau 1952. La moartea ei, scrisorile au trecut în posesia fiicei ei, Anna Maria Grigorcea, căsătorită „Messeri’’, avea să povestescă însăşi Christina Zarifopol-Illias. De fapt, scrisorile cu pricina au stat cuminţi în sertare de familie şi apoi în seiful unei bănci.

Fiind întrebată dacă ar putea exista dubii în privinţa autencităţii scrisorilor, Christina Zarifopol-Illias a spus:

10.01.2013, nr. 17

„Ele s-au păstrat doar în familie, din mamă în fiică.

Hârtia e originală, fundiţa roz… totul e păstrat cum a fost. Cine să inventeze 93 de scrisori ale lui Eminescu?! Ştiu că pluteşte bănuiala asupra câtorva dintre cele cunoscute până acum... Erau învelite într-o hârtie subţire de epocă, legate cu o sforicică roz, şi aşa s-au păstrat într-o voltă de bancă din Elveţia.’’ Maria Economu a adus scrisorile în America. Împreună cu fiica sa le-a catalogat. Scrisorile nu erau aşezate în ordine, aşa încât a fost o muncă tare laborioasă, urmată de munca şi mai migăloasă de transcriere.

Cu excepţia celor foarte puţini care le-au avut în păstrare, nici măcar rudele mai mult sau mai puţin apropiate n-au avut cunoştinţă despre mărimea comorii ascunse. Este vorba despre 93 de scrisori ale lui Eminescu adresate Veronicăi, însoţite de 15 ale ei către el, plus două ale Veronicăi către sora lui, Harieta Eminovici, şi o scrisoare a lui Maiorescu către Eminescu, adunate întrun volum apărut la editura Polirom. Christina ZarifopolIllias (Illias: anglicizare a numelui de familie românesc Ilioaia), s-a născut în Bucureşti, unde şi-a definitivat studiile. S-a stabilit în S.U.A. în 1980, la Bloomington, Indiana, unde a fost unul dintre principalii iniţiatori şi organizatori ai Programului de Studii Româneşti de la Indiana University. A tradus poezie românească în engleză şi a organizat conferinţe cu o mulţime de personalităţi aflate în trecere prin America. Toate acestea au recomandat-o drept o adevărată ambasadoare culturală a ţării noastre în America. Considera că plecase doar fizic din România, fiindcă a rămas în permanenţă legată de oameni şi de locuri, fiind interesată de absolut tot ceea ce se întâmpla în ţară. Comunica cu prietenii români, ţinea cu ei o corespondenţă activă, neîntreruptă.

Parafrazând o expresie americană, zicea: „mă poţi scoate din România, dar nu poţi scoate România din mine’’.

S-a implicat cu toată inima în procesul de publicare a cărţilor tatălui ei, care era foarte mâhnit de nişte cronici apărute într-o revistă literară. I-a fost alături, fiindcă mai înainte cărţile sale fuseseră apreciate pozitiv de critică şi de cititori. Tetralogia sa însemna o muncă imensă, de ani de zile, şi merita mai multă răbdare din partea celor care o comentau, fără să pară a o fi citit în totalitate. Era conştientă că ar fi putut fi acuzată de părtinire, fiind vorba de tatăl ei. Mai

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mult, era convinsă că o asemenea operă literară lipsea în literatura română, nemaiexistând alte descrieri de asemenea proporţii ale perioadei 1944–1949.

Trebuie spus că la maturitate, când era deja profesoară în America, îşi arăta recunoştinţa pentru marea dragoste insuflată de părinţi pentru ţară şi pentru cultură. Dinu Zarifopol, a mai avut o fiică, Ilinca Zarifopol, a cărei primă apariţie scrisă (publicată de Indiana University Press) n-a avut succes în America.

Sam Munson a scris destul de neprietenos despre ultima carte a ei. Ilinca Zarifopol a emigrat în Statele Unite în 1977 (după un lobby consistent făcut de mai mulţi congresmani şi senatori), unde s-a căsătorit cu Kenneth R. Johnston. Comentând cartea Ilincăi Zarifopol, Sam Munson dă, la rându-i, senzaţia de om care nu doar conspectează corect, dar şi intuieşte destule lucruri interesante dincolo de textul în sine: „Filosoful-poet era, alături de alţi contemporani ai săi, precum istoricul religiilor Mircea Eliade şi jurnalistul-filosof Petre Ţutea, un naţionalist aflat în căutarea gloriei transcendente a patriei sale". A ajuns profesor asociat de literatură comparată la Universitatea din Bloomington, dar din păcate a murit de cancer în 2005.

Conacul din Cârligi este o clădire impunătoare care înfruntă tăcută vremurile, un impozant monument istoric, care în zilele ei bune arăta ca o adevărată reşedinţă boierească. A fost construit în jurul anului 1850, conservând până astăzi elemente cu valoare arhitecturală: scări interioare, firide, coloane, terase. Fostul conac al familiei regretatului autor, a fost confiscat de către autorităţile comuniste, dar a fost recent retrocedat fiicelor sale, Christina şi Ilinca Zarifopol, care au donat-o apoi comunităţii locale, astfel încât copiii să continue să înveţe acolo, în Şcoala de arte şi meserii „Dinu Zarifopol’’.31 BIBLIOGRAFIE: - Observator cultural iunie 2000, numărul 15 „93 de scrisori inedite ale lui Eminescu, recuperate după 111 ani. Povestea unei restituiri” Dialog Christina Zarifopol-Illias (Fiica lui Dinu Zarifopol) - Ion Bogdan Lefter; deferlari.ro/2012/10/ „Trecător prin judeţ (8): Conacul Zarifopol din Cârligi’’; Memoria.ro „Sadoveanu în ultimul an de viaţă - Neverosimila vacantă’’- Mihail Constantineanu; Formula AS anul 2000; nr.421; Cultura, Adriana Bittel; Iulian Boldea „Scriitori români contemporani’’ Editura Ardealul, 2002; Convorbiri literare „Veronica Micle era bunică’’ (documente și corespondență inedite) Elena Vulcănescu; Observator cultural „Bloomington, Indiana: o activă ambasadă românească. Interviu cu Christina Zarifopol-Illias’’, autor: Raluca Alexandrescu; 31

10.01.2013, nr. 17

Despre Eminescu şi Caietul vienez – Adrian G. Romila32 Criticul nemţean Cristian Livescu a dat, într-un consistent studiu numit Eminescu şi enigmele caietului vienez (Crigarux, 2011), măsura întreagă a preocupărilor sale eminesciene din ultimii ani. Culoarul de cercetare e inedit, cu atât mai mult cu cât majoritatea exegeţilor au fost de acord în a nu acorda primelor texte ale tânărului romantic o importanţă prea mare. Asimilate unei perioade a tatonărilor şi a pastişelor, poeziile de tinereţe ale viitorului mare poet n-ar fi meritat atenţia care s-a dat textelor de după redebutul de la Convorbiri literare, din 1870. De la esenţializatul eseu Întâiul Eminescu, publicat de Cristian Livescu în 1998, trecând prin îngrijirea ediţiei Poemele Ondinei. Caietul vienez şi alte poezii ale începuturilor (2003), documentarea şi reflecţia în legătură cu debutul eminescian şi cu proiectatul său volum au progresat. Studiul amintit mai sus analizează şi compară poemele din proiectul eminescian de debut cu cele de mai târziu şi mai ales cu cele din volumul editat de Titu Maiorescu, în 1883, pentru a demonstra că nucleul vizionar al maturului Eminescu se regăseşte din plin în forma pe care poetul însuşi a dorit să o dea ieşirii sale în public printr-o primă carte.

Interpretarea extinsă a poemelor puse de Eminescu în cuprinsul Caietului vienez din 1870 (îndeosebi a „fantasiei” Ondina, considerată „prima capodoperă” şi cheia de boltă a Caietului) e precedată de studiu de caz: „ocazionalul ca determinantă a debutului”. Autorul încearcă să fixeze câteva constante ale paradigmei eminesciene din perioada studenţiei, în măsură să explice atât decisivele schimbări ale imaginarului, cât şi transformările destinale, în contextul istoric al epocii. Ele vor putea justifica neputinţa marelui poet de a-şi realiza visul unui debut în regie proprie. Livescu identifică şapte „momente de noutate explorativă şi perturZiarul de duminică, 3 iun 2009 „Cioran tot nu se potoleşte’’ Autor: Dan Silviu Boerescu.

32 Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. http://en.word press. com/tag/adrian-g-romila/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE batoare” care au schimbat atitudinea lui Eminescu faţă de textul poetic, în preajma lui 1870: contactul cu teatrul şi arta spectacolului, realizarea Caietului Elena (1867), definitivarea Caietului vienez, intrarea în publicistică, aderenţa programatică la folclor, recursul la proză (Sărmanul Dionis datează, se ştie, din 1872) şi intrarea în gazetăria profesionistă (1876). Ele ar fi reformulat strategia debutului, deturnând intenţiile iniţiale ale poetului care începuse deja să intre în uzura apariţiilor frecvente la Convorbiri literare, unde propunea adesea nu câte unul, ci grupaje întregi de texte.

Pe de altă parte, afirmă Livescu, legitimitatea unui volum de debut era privită diferit de tânărul care găsea suficientă, la un moment dat, simpla apariţie revuistică, amânând sine die prima ieşire cu o carte, şi de corifeul Titu Maiorescu, pentru care doar un volum putea asigura adoraţia publică. „În timp ce Eminescu vedea în carte o idealitate de tip euridician, greu de atins, greu de cucerit, greu de configurat, «periculoasă» în a o şti, generoasă în a o intui, Maiorescu rezona cu spiritul epocii, pentru care orice apariţie editorială dădea măsura reală a unui autor, asigurându-i în acelaşi timp un statut şi o receptivitate socială”. De aceea, ediţia de debut alcătuită de Maiorescu l-a lăsat indiferent pe poet. „Şi asta din cauză că o idealiza altfel, o vedea în altă structură (inclusiv cu Ondina şi O călărire în zori, poemele genuin-paradisiace ale începuturilor?), pe de o parte, mai având destule îndreptări de făcut, fie la poemele publicate, fie la cele inedite. Debutul în volum însă se produsese în timpul vieţii poetului şi izbânda lui Titu Maiorescu în epocă a fost deplină, estompând astfel rumoarea creată pe seama tensiunilor de natură politică între cei doi. Poetul trebuia să-l umbrească pe gazetar. Ceea ce s-a şi întâmplat, pentru un deceniu şi mai bine.” Să mai spunem că, în 1870 (deci cu treisprezece ani înainte de singura ediţie antumă, Poesii), la puţin timp de la sosirea la Viena, Eminescu îşi făcea ordine în poeziile publicate sau risipite prin lada sa de pelerin, pregătind un caiet special cu 35 de poezii, unele publicate, altele modificate, altele inedite (aveau să rămână aşa până după moarte), rezultând un proiect de debut care va primi titlul edificator, mai târziu, Lumină de lună. Acela era Caietul vienez de care e vorba aici.

10.01.2013, nr. 17

Ordinea necronologică a textelor din manuscris, precum şi o anume arhitectură interioară atestă, în opinia lui Cristian Livescu, ipoteza existenţei unei ideologii poetice coagulate la tânărul poet român de atunci. În jurul amplului poem dramatic Ondina gravitează majoritatea pieselor Caietului, evocând largi scene naturale, tema morţii premature şi a iubirii imposibile dintre celest şi teluric, într-o construcţie polifonică şi orfică, aşa cum temele mesianică şi politică vor fi ilustrate într-un alt „pol” important al proiectului, poemul Mureşanu. Se va contura, astfel, un program cu dublu regim: pe de o parte, puseul identitar, stimulat de moştenirea paşoptistă şi de capitala multietnică a Imperiului austro-ungar, pe de alta, estetismul superior al lumii interioare, o lume autodefinitorie, descoperită cu toate misterele şi contrastele ei eclectice. „Dacă suntem de acord cu această modalitate de funcţionare specifică a imaginarului eminescian, putem remarca faptul că dubla identitate a poetului, evidentă în Caietul vienez, pune în evidenţă dubla sa modernitate: Eminescu închide canonul modernităţii «reacţionare», compactizând o tradiţie etno-istorică şi ducând-o spre poetica de atitudine şi profetizantă; dar tot Eminescu deschide în poezia noastră celălalt canon al modernităţii, cu pasiunea de a construi o lume poetică integratoare, a o cunoaşte şi în cele din urmă a o «locui», tradiţie care va fi continuată de marea noastră poezie din secolul XX, de la Arghezi şi Blaga la Nichita Stănescu şi Mihai Ursachi. „Simultaneitatea celor două atitudini, reacţionară şi utopistă, face din Eminescu, în viziunea lui Cristian Livescu, un contemporan al modernităţii europene de secol XIX, sincron cu romantismul Biedermaier de tip german (melancolii somptuoase, teatralitate idilic-paradisiacă, fugă de realitate, evaziune în ireal, nevoie de mituri), dar presimţind sensibilitatea presimbolistă a perioadei următoare, când vizionarismul ia locul visului şi fugitivul e coexistent eternităţii.

Nepublicarea Caietului vienez, în 1870, a creat un decalaj al receptării lui Eminescu în literatura română. Poemele din constelaţia Ondinei (Mortua est, Replici, Lida, Când marea, Steaua vieţii) ar fi permis o altă evaluare a vizionarismului eminescian, care ar fi contrazis imaginea anacronică de „romantic întârziat” şi ar fi permis integrarea lui într-un orizont mai larg. Aşa,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.01.2013, nr. 17

Venere şi Madonă, cu ambivalenţa sa, a mai însumat

acumulările primilor ani de practică vizionară, pe când Epigonii a rămas să consacre doar un poet romantic sensibil la edenizarea trecutului şi la caracterul gratuit al artei.

Consolidat prin investigaţia tematicii eminesciene de tinereţe (dublul, hierogamia cosmic-terestru, toposurile identitare şi paradisiace) şi prin largi contextualizări ale momentului 1870, studiul lui Cristian Livescu revelează cu argumente solide valenţele „depozitului textual” pe care l-a constituit proiectul eminescian de debut şi, implicit, poezia din prima tinereţe a celui mai important romantic român.

Luceafărul de dimineaţă, Nr. 12 / decembrie 2012

CONCEPTELE DE SPIRIT ŞI LOGOS, ÎN POEZIA EMINESCIANĂ CURAJUL ŞI RESPONSABILITATEA SPIRITULUI ŞI LOGOS-ULUI EMINESCIAN

prof. dr. Adrian Botez În illo tempore al românilor, domneşte Eminescu.

Christosul românilor este Eminescu33. Eminescu şi Christos au în comun faptul că sunt recunoscuţi reali tocmai când sunt consideraţi în an-istoria arheilor.

Normele morale ale lui Christos sunt percepute ca singurele desăvârşite în orice zonă a temporalităţii umane. La fel, Eminescu este perceput ca lumină a supremei purităţi şi demnităţi, a (re) învierii româneşti, indiferent faţă de vreo circumscriere temporală34.

Cu cât este cunoscut mai profund Spiritul-Christos, cu atât sunt cunoscute mai esenţial iubirea, adevărul, binele, frumosul. Cu cât este cunoscut mai profund Spiritul-Eminescu, cu atât sunt mai exact cunoscute esenţele semnificative (metafizice) „om” şi „român”.

Amprenta Spiritului eminescian este mai puternică decât oricare forţă, în modelarea şi recunoaşterea adevăratului spirit românesc, profund. Nu trebuie considerat că „spiritul românesc” l-a conformat, prin acţiune exclusivă, pe Eminescu: ci Eminescu a descoperit, prin forţa clarviziunii sale şi a decantat, din Logos-ul Sintetic Românesc, exact ceea ce sunt dimensiunile Logosului Specific Românesc (creator şi ordonator) românesc. Eminescu a ales, a adunat şi a topit împreună, a 33

Ioan Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 86:”…el se înduioşa şi era răpus de dorinţa de a lua asupra sa durerile tuturor oamenilor şi a da tot ceea ce avea ca să fericească pe toată lumea”.

34 -Idem, p. 33:”Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi” şi p. 29:„Eminescu nu era în stare să mintă, să trecă cu vederea reauacredinţă a altora(…)”. Iar la p. 99:”Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră, zicea Eminescu: RĂUTATEA ŞI PROSTIA OMENEASCĂ (s.n.). ÎN LUPTĂ CU ACEŞTI DUŞMANI N-AVEM SĂ DISCUTĂM, CI SĂ LUCRĂM ŞI SĂ MERGEM ÎNAINTE”( s.n.).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „copt” (în sens alchimic) plămada-spirit ce s-a numit şi se numeşte acum „spiritul românesc”. El a intuit, a scormonit, a extras din unghere de nebănuit, a cântărit şi a potrivit forţe spirituale (anistorice) care, datorită lui, s-au conjugat, s-au armonizat - şi astfel, s-a alcătuit, prin Eminescu, Logos-ul Românesc.

Eminescu, apercetiv şi intuitiv totodată, intră în stare de revelaţie a fiinţei sale - intrând în comuniune cu fondul spiritului arhaic al acestor pământuri.

Hiperboreean, dacic şi christic, în acelaşi timp – Spiritul-Eminescu, spunând, adică intrând în starea de Logos, creator şi ordonator, se spune pe sine, pentru a re-crea lumea conform viziunilor din adâncuri, din anistorie. *** Eminescu nu poate fi surprins (nici măcar o singură dată) şovăind sau greşind în problemele care ţin de latura justiţiară a Spiritului: în termenii budhismului, Spiritul-Eminescu înseamnă dao - calea cea mai dreaptă: „Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui

dumnezeu, decât suflete înamorate în limba şi datinele străbunilor lor …Divorţul …adulteriul îmblă cu feţele bolnăvicioase, spoite gros, măşti vie, pe stradele noastre… Cât despre inteligenţa noastră - o generaţiune de amploiaţi… de semidocţi… oameni care calculează cam peste câţi ani vor veni ei la putere (…) arată-mi un om care să scrie romanul Mizeriilor acestei generaţiuni, şi acel om va cădea ca o bombă în mijlocul pustiitei noastre inteligenţe, va fi un semizeu pentru mine, un mântuitor poate pentru ţara lui”35. Curajul eminescian nu şovăie în a căuta adevărul în zone care sunt socotite de spiritele comune, tabu-uri spirituale: cauza tabuizării este cimentarea prejudecăţilor, în jurul conştiinţei şi senzorialităţii noastre. Eminescu discută despre problema divinităţii în termenii, egal semantizaţi, ai luminii divine şi ai satanismului - sau dizolvă spaţio-temporalitatea şi limitarea corporalităţii într-o geografie psihocosmică, marcată de etapele evoluţiei Spiritului. El parcurge, cu o impetuozitate absolut unică, un drum sufocant, asemeni lui Arald (I-71) „…pe un cal negru zbura…

prin nouri joacă lună…/Iar steaua cea polară i-arată a lui cale…” prin noaptea vămilor simţurilor şi sufletului, spre lumina după care tânjeşte, dureros, Spiritul. Eminescu

10.01.2013, nr. 17

simte (intuitiv), ştie (mistic) că este răspunzător de Spiritul său, în cel mai înalt grad - că Spiritul îi este împrumutat de Dumnezeu, sub condiţia victoriei în bătălia cu expresivitatea existenţială-Logos, sub condiţia Revelaţiei expresive (a sinelui colectiv) a evoluţiei Spiritului (I - 291: „Deasupra ăstui munte… deasupra de lume, deasupra de nori,/stă Magul…”). Această atitudine de nepăsare suverană şi impetuozitate a urmării căii (dao) spre victoria Spiritului prin Logos (Spirit care nu este al său decât sub rezerva victoriei - deci este spirit divin) marchează un aristocratism al atitudinii spirituale. Eminescu este Monarhul Ascuns al Spiritului Omenesc (despre care vorbeşte V. Lovinescu în studiul său36). Cea mai aleasă sensibilitate, dar fără nicio urmă de sentimentalism (în sensul slăbiciunii, slăbire a tensiunii spirituale).

O luciditate titanescă, înfricoşătoare pentru cititorul neiniţiat. Insuportabil de puternic, Eminescu trăieşte până la capăt supliciul oricărui sentiment, supliciul creaţiei şi de-creaţiei oricărei idei-lumi (orice idee este transgresată, mitic, în lume) - până când obţine dreptul la sentimentul totalităţii, al împliniriiautodistrugere (subtilă şi absolută): dreptul la Nirvana.

Dincolo de Eminescu - este Nimicul (în sensul atotîntemeietor, heideggerian). Crucea de pe Golgota existenţei spirituale (umane şi româneşti) a fost umplută, irevocabil, de supremul supliciu, dătător de totale, supreme sensuri (I - 292: „Prin noaptea bătrână, ursuză,

voinică… Feciorul de rege trecea fără frică… Sub el vijelia cea neagră, turbată… Deasupra-i pe bolta albastră senină, / Cald soare luceşte…”). Atunci când Eminescu vorbeşte, în Andrei Mureşanu, (I-212-213),

despre ce vrea el pentru naţia sa, el nu acceptă (pentru acest popor român ales prin iniţierea-vijelie istorică, popor de sacralitate unică) fericirea - ci măreţia sau moartea. La fel, pentru a se reda pe sine sieşi - în Odă (în metru antic), trece prin chinurile supreme ale lui Nessus, dar având ca scop re-învierea ca „PASĂREA PHOENIX”. În Rugăciunea unui dac, fericirea vieţii o acceptă doar prin umilirea, chinuirea absolută a cărnii, până la dispariţia absolută: „Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă”. La Eminescu nu există jumătatea de măsură. Eminescu-Logos-ul obligă pe oricare cititor-dis-

35

Mihai Eminescu, Poezii şi proză, Cartea Românească, București, 1978, I355

36

V. Lovinescu, Monarhul ascuns, Editura Institutul European, Iaşi, 1992.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cipol să se purifice pentru re-sacralizare, pentru dobândirea stăpânirii supreme: asupra chinului suprem şi asupra dispariţiei formale - ca victorie, prin revitalizarea forţei-Logos, a Spiritului. Eminescu nu acceptă ca discipoli decât pe potenţialii zei. Şi neamul care l-a născut (sau poate Eminescu a născut, prin sinteza spirituală, adevăratul neam românesc?) trebuie să accepte această unică clauză a contractului - victoria iniţierii, sau, cum spune însuşi Eminescu: „Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele” - I213 .Eminescu este numele profilului moral, al matricei de comportament arhetipal, de la care trebuie să se revendice oricare om (în sensul invocaţiei iniţiatice indiene, OM, de fapt AUM, triada personificării elementelor fundamentale: A=Agni=Focul, U=Uaruna=Apa, M=Marut=Aerul37). Şi oricare român este un creuzetEminescu, în care dacul, nordicul-hiperbo-reeanul, indicul… şi … Valahul Etern, adică tradiţional şi modern totodată, sincronic şi diacronic, echilibrat şi egal cu sine însuşi, fuzionează într-un miraculos elixir, cu funcţie soteriologică. *** Eminescu, ca şi oricare geniu poetic, depăşeşte disperarea individuală, intrând în convenţia metafizică a umanităţii: glasul nu este un glas identificabil în fenomenologic, ci glasul (care transcende şi sunet, şi sens) profetului, al celui care revelează confruntările adâncului metafizic al Spiritului: imperfecţiunile acestui glas nu sunt vini individuale, ci expresii ale imperfecţiunii voinţei soteriologice, a voinţei de (re) iniţiere ale omenirii istorice. El cheamă ceea ce omenirea cheamă: cuvintele nu trebuie judecate după formă şi circumstanţe, după înrudiri de sens şi perturbări prin înrudire; ele trebuie judecate în funcţie de starea de disperare a Spiritului omenesc, după gradul de expresie religioasă la care a ajuns Spiritul uman prin Eminescu (religios în sensul cel mai profund, mistic, al relegării întru Unul)*.

Poetul de geniu este, mereu, un Samson care simte că templul se prăvale peste el - şi el trebuie să-l ţină încă sus prin cuvinte - singură forţa Logos-ului poate ţine 37

Mioara Căluşiţă-Alecu, Zamolxis, Editura Gemenii SRL, București, 1993, p.

14. * Cf. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Minerva, București, 1991, p.

108: „Eminescu este unul din cei mai fabuloşi iluminaţi din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă…”

10.01.2013, nr. 17

sufletul în lumină. El le-a provocat (cuvintele), tot el trebuie să le insufle, iarăşi, forţa verticalei divine a creaţiei. Între viziunea eminesciană şi viziunea populară românească, pare a fi o diferenţă destul de mare, în unele privinţe. Dar Eminescu, pe de o parte, exprimă posibilitatea unei viziuni de adâncime şi mult mai veche decât cea valahă (getico-indică sau/şi gotico-getică, daco-hyperboreeană) - pe de altă parte, Eminescu presimte (intuieşte) profunzimile adevărate (neperturbate de paraziţii istoriei) ale Logos-ului românesc (ca ordine adâncă a lumii) şi îl exprimă. El exprimă acest Logos (imperceptibil şi profund), iar noi îl simţim, doar. Şi simţim că expresia lui deşteaptă în noi un sine nou, adevărat: oricât ne-am împotrivi, dacă suntem de bunăcredinţă, trebuie să mărturisim că, atunci când îl citim pe Eminescu, abia în acel moment ne recunoaştem a fi noi înşine: spusa lui ucide lenea de spunere a noastră - şi simţim că tocmai aşa am fi spus şi noi, dacă el nu ne-o lua înainte cu un efort: efortul-Logos. Eminescu ne-a impus Logos-ul? Poate. Mai curând, el a luat pulsul Logos-ului naţional mai corect, mai abisal, mai aproape de inimă. Inima sa. *** Logos-ul acestui pământ, Logos-ul eminescian, are, ca specific al verbului, CURGEREA. O parte dintre verbe sunt ale stopării (momentană sau transcendentală). Extrem de rar este, la Eminescu, verbul a avea.

Nu se acumulează, ci se scurge, întru a fi. Este o bucurie tristă a transformării ceţii, scurgerii formelor înşelătoare (Māyā), până la avertismentele stopării (scapără, răsai, apui, rămâi - acum, dar pentru totdeauna!). A fi - este, la Eminescu, verb al privirii şi al transcenderii. Nu avere, ca depozit-depozitare (al imaginilor Fiinţei), ci trecere, necesară, prin blestemul purificator al Māyei. Totul se lichefiază, se transformă în picuri, unde, valuri, ceţuri - până ce TOTUL îşi află MUNTELE. Infernala scară a Luminii. Vălul-ceaţă, vălulumbră au natură dublă (aici-acolo, divin-profan: acoperă, tocmai pentru a incita la descoperire-Revelaţie). Natură dublă are şi intimitatea-suflet: suspinul este aer-respiraţie şi plâns-lichefiere: interiorizarea a plânge trece în cosmicitatea aerului-ceaţă, a visării-luminare. La fel, firul: (I-85) „toarce firul duioaselor poveşti” - este na-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tură dublă: între stagnare solidă şi scurgere lichidă este deschis spre scurgere (s-a smuls neclintirii divine şi trage după el profanul-forme-sorţi, spre revenire în moarte-divin). A smulge - marchează acţiunea de separare în două zone-stări cosmice: curgere-nemişcare.

Bătrâneţea (magului) este eternitate, moartea este curgere lină: mai dură este hotărârea bătrâneţii, care înseamnă continuă voinţă de a fi, ca sustragere de la a face (I-85: „Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit…/ Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!”).

Moartea e mult mai puţin tensionată, căci nu e împotrivire la fire, este curgere (vers-cântec) - supunere la ritmurile descinderii (infernale) şi transcenderii (celeste sau subacvatice - I-242, Odin şi Poetul: „O, mare,

mare, îngheţată…/Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,/Ai, răcoreşte-mi durerea înfocată/…Aş saluta cu aspra mea cântare,/Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei”).

Poezia-pustiu (I-84, Singurătate), cântec-vers,

este continuitate lichidă (cu vânt, adaptare la valuri).

Plutire. Cădere, pâlpâire, curgere în stoluri: „Focul pâl-

pâie în sobă…/Stoluri, stoluri trec prin minte/Dulci iluzii. Amintiri… cad grele, mângâioase/Şi se sfarmă-n suflet trist,/Cum în picuri cade ceara/la picioarele lui Crist”. Oprire în Piscul smereniei creatoare, Crist. Opus: mersul, pasul (rupere, segmentare), ducând la sustragere („Şed la masa mea de brad”, I-83). Şed, stau, înseamnă îmbătrânire, ca încăpăţânare de a se sustrage unui flux propus dinafară, îmbiat. Dar şed pentru a privi-medita (pentru a crea dinăuntru, pentru a umple dinăuntru spre înafară: „Îmi ridic privirea-n pod [podul

este eterna rezervă mistică a trecerii şi ascunderii, depozit al stării, pentru a putea trece dincolo]…/ Deşarta casă [prin Eros] Dintr-odată-mi pare plină”).

Eminescu este cel mai intens (întru Duh!) poet al curgerii-trecere, spre marea şedere/ek-stasis a/al cântuluiicoană: „În privazul negru-al vieţi-mi/ E-o icoană de lumină”. Piscul de foc al Iniţiatului. În mijlocul curgerii-trecere, stau (stăvilitor? sau, mai degrabă, iniţiator, alfa şi omega, la care vin şi dinspre care vin toate): cununa-nimbul (ca atmosferă energetică a Muntelui), Muntele - Regele, Magul, Împăratul. Soarele şi Luna - principiul dualităţii şi unităţii

10.01.2013, nr. 17

(pp. 110-111 - Scrisoarea III), străbat şi (se) statornicesc (în) cerul eminescian. *** Expresiile (şi expresia) sunt (este) întrutotul româneşti (românească). Viziunea, însă, se construieşte foarte personal-eminesciană (deci, abisal, ocult românească). Împletirile de vorbe româneşti conduc la viziuni shakespeare-ene, antice greceşti, indiene, medievalgermanice: dar, în primul rând, profund eminesciene.

Expresia conduce la viziune (de fapt, viziunea cheamă expresia, iar expresia, prin autosacrificiu, revelează viziunea). Viziunea este esenţa, dar apărată de expresie, căreia viziunea îi promite (sacral) fiinţa vie (eternitatea-arheu). Alimentată de viziunea eminesciană, fiinţa limbii aduse la cel mai înalt rang al folosinţei ei este limba eminesciană (adevărata limbă română, limba „duhului neamului”, cântecul cel mai adânc). Limba este română ca virtualitate, dar limba e eminesciană ca împlinire adâncă. Limba unui popor nu se supune poporului, ci folosinţei ei de către Gândul-Spirit al poporului respectiv. Cea mai înaltă folosinţă înmoaie şi supune limba către Om-Spirit, şi graţie Acestuia transcende poporul.

Eminescu este demiurgul şi strămoşul absolut al limbii române, al mişcărilor ritualice de împlinire a Spiritului Neamului. Noi trăim în Eminescu, în orânduirea sensurilor la modul eminescian (deci, abisal românesc, ritualic românesc). Eminescu ne-a înlocuit, ca Arheu, pe toţi trăitorii întru Logos românesc: noi ne desfiinţăm şi ne reînfiinţăm întru Eminescu. Gradul de intensitate al manifestării energetice, la Eminescu, transcende substanţa în esenţă.

Violenţa şi vehemenţa manifestării spirituale sunt maxime: dulcele este vehement, atingând extremitatea amărăciunii. Blândeţea şi calmul ating durerea şi neliniştea metafizică. Aceasta nu este o caracteristică personal-eminesciană, decât în măsura în care este o caracteristică demiurgic-genială: o întâlnim la Shakespeare şi Dante - renascentiştii, precum şi la, aparent, apollinicul Goethe - şi, mai ales, la romanticii sfâşiaţi de contradicţiile interioare ale geniului: Byron, Schiller etc.

Vehemenţa subtilităţii este manifestarea subtilului până la durere, până la dorinţa de autodizolvare (ca în Rugăciunea unui dac, dar şi ca la Euthanasius: patetism există şi în cea mai blândă dis-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE creţie). Vehemenţa-hybris demiurgic este a viziunii, nu a expresiei: expresia este smulsă-înviată din inform de către vehemenţa viziunii. Vehemenţa viziunii selectează expresia pentru vehemenţă. Cuvinte ale fascinaţiei, pentru că nu există expresie vie, expresie pentru viziune, fără fascinaţie. Adică, fără implicare, incitantă şi decisivă, a laturii transcendental-soteriologice, a Fiinţei-Spirit. Un permanent altceva al stării de poezie: se simte mereu starea de spirit, până când nu mai simţi că eşti altundeva, ci că, acolo unde eşti, este aici, iar aici nu mai înseamnă nimic. Nimicul plenar. Stare demiurgică şi genială, stare de Ritual - continuu.

Eminescu selectează gestul magic, căruia îi dă, spre sacră nuntire (ca la Facerea Lumii), CuvântulLogos, mitul. De aici, rezultă Poezia-Ritual eminesciană. *** b. SPIRIT ŞI LOGOS Pentru începutul discuţiei sistematice despre Spirit şi Logos, ne vom sluji, din nou, de o replică a lui Toma Nour, din Geniu pustiu (M. Eminescu, op. cit., II356): „Spiritul public este fapta puţinilor oameni. O

singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze din oceanul cugetărilor omeneşti o singure volbură gigantică, care să se-nalţe din fundul abisului mărei până sus în nourii gânditori din ceriul luceafărului ce se numeşte geniul …”

În primul rând, spiritul este cu totul altceva decât cugetarea, de altă esenţă - dar se va servi de cugetare, pentru atingerea scopului său final. Oceanul cugetărei este, în viziunea eminesciană, informul fără lumină şi fără dinamism: e starea de haos, de nonrelaţionare şi desemantizare, de la începutul lumii. E nevoie de fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu, e nevoie, deci, de punctul de mişcare, de intervenţia unei esenţe dinamice şi divine, pentru ca oceanul informului şi al non-voinţei şi non-dinamismului să fie determinat şi stimulat, spre a plănui şi a-şi impune revolta formei, voinţei şi sensului. Ceea ce pare, la cugetare, spiritualitate directă şi esenţială, este, de fapt, spiritualizare, acţiunea indirectă, sugerată şi preluată, ca impuls şi orientare plănuitoare, dinafară. Volbura gigantică este răzvrătirea împotriva propriei stări de haos non-volitiv şi a-semantic, dar conţine, în sămânţă-proiect, într-o

10.01.2013, nr. 17

istorie concentrată la maxim, povestea şi potenţele tuturor plănuirilor, planurilor şi realizărilor viitoare, prin revelarea, de către cugetare către propria esenţă (care este aşteptarea de spiritualizare), a voinţei şi sensului. Oceanul cugetărilor sugerează dispersia infinită (despletirea infinită a undelor-valuri), căci lipseşte germenele sacru al coerenţei prin finalitatea unică. Volbura gigantică este singură, unică, deci conţine finalitatea, imprimată, dinafară, de spiritul divin, fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu. Finalitatea este unirea potenţionalităţii-haos cu suprema revelare a divinităţii cosmicizate: ceriul luceafărului ce se numeşte geniu. De fapt, spiritul divin ridică, până la sinele său esenţial, ceea ce era substanţă pregătită şi predestinată imensei răzvrătiri pentru creare şi cosmos. Fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu şi geniul, josul şi susul, sunt acelaşi lucru, în esenţă - dar trecute prin filtrul răzvrătirii.

Acest filtru va transgresa imaginea oceanul cugetărilor în nourii gânditori: deci, de la dezangajarea placidă la angajarea dinamică, apropriindu-şi sugestia din partea Spiritului (până la a se autoconvinge că este identică stimularea cu rezultatul stimulării, stimulul cu stimulatul): adjectivul (cu sens dinamic) gânditori. În plus, nourii, faţă de ocean, sunt realităţi de gradul II, sublimate din/de realităţile de gradul I (oceane). Faţă de monotonia valurilor oceanelor sau de placiditatea absolută a calmului oceanic - nourii sunt proliferanţi de forme. Formele sunt, însă, versatile, inconstante şi inconsistente, ameninţând cu o veşnică întoarcere, circulară, la originaritatea acvaticului placid sau monoton: din nou, nourii să devină apă. Din nou, cei oglindiţi (nourii, emişi de oglinda-ocean) să re-devină oglindăocean, indistincţie, desfiinţând expresia: sus-jos, dobândită prin revoltă împotriva inerţiei originare (oceanele cugetării). Şi totuşi, este o deosebire de esenţă între oceanele cugetării (informul şi inerţia originară) şi oceanele cugetării după singura volbură gigantică: informul a luat cunoştinţă de sinele său, a trecut prin proba expresiei de sine / a sinelui, a atins stadiul ceriul luceafărului/geniu. S-a spiritualizat. A devenit cugetare sacră (Epigonii, I-31) adică poezie-ca-stare-de poezie: cugetarea care ştie de sine şi ştie de finalitatea sa, cugetarea Revelaţie-creată, pentru a-şi dovedi sieşi că este şi opusul ei, şi altceva decât ea: esenţa ei este,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE deci, înafara manifestării ei. Prin esenţa ei a trecut - şi abia trecând prin sinele său sublimat şi alterizat, ea poate exista: a trecut prin ceriul luceafărului, prin starea de geniu, prin starea de frunte cu mir divin. Acest prin este Logos-ul: finalitate prin expresie, conştientizare a sinelui divin, prin expresie.

Spiritul este forţa nevăzută, dar atotputernică, prin capacitatea de-a impune conştientizarea dinamică.

Formele dinamice impuse, formele conştientizării de sine impuse, sunt Logos. Atunci când Logos-ul a parcurs, circular, drumul de la oceane ale cugetării, cuprinse de /în volbura gigantică şi unică, până la ceriul luceafărului - atunci când Logos-ul-nori gânditori înseamnă, totodată, conştiinţa întoarcerii necesare şi / dar circulare, în oceane ale cugetării, Logos-ul devine Mythos, sacralitate în suspensie eternă. Starea de Logos-Mythos (confundabilitate prin suspendarea istoriei şi spaţiului, prin suspendarea contingentului, prin suspendarea a tot ce este impuritate a fixării în necesitate, determinare, dualitate, contrarial etc.) este starea de recuperare a esenţei-Spirit, prin Logos-ul-expresie supremă, suspendată în forme necomentate mental: în extaz, în ieşire înafara oricăror norme ale cugetării şi intrare în domeniul strict sacral. Logos-ul ca cer al luceafărului este soluţia soteriologică a Spiritului înstrăinat în lume formelor-nouri, a versatilităţii necesare pentru expresie (cunoscătoare de sine, dar alienantă, depărtând, încontinuu, de esenţial). Spiritul se exprimă, dar nu se pierde în/prin exprimare. Logos-ul este calea ordonată, cu finalitate inclusă, de autonegare în Logos-Mythos.

Logos-ul este expresie mediocrizată, în sensul că are conştiinţa propriei spiritualizări, deci implicit, a necesităţii propriei salvări: ca urmare, renunţă la particularizări care l-ar fixa în efemer şi l-ar obliga la condescendenţă faţă de versatilitatea lumii reale - şi se înscrie într-o linie de echilibru, între incantaţie (vrăjire a cugetării care prea a luat în serios şi a absolutizat ieşirea din starea de ocean) şi descântec (desfacerea vrăjii, căci convinge cugetarea incantată, desprinsă de versatilul realităţii, să accepte aerul tare al sacralităţii). Logos-ul, în această fază, este relativ, - până când convinge cugetarea să se resoarbă în nivelul determinant al Spiritului spiritualizant. Atunci, Logos-ul se absolutizează şi, prin forţa orfică a cântecului, care

10.01.2013, nr. 17

depăşeşte (prin ritm şi semantică atotînglobatoare, tinzând spre absolut) sunetul, silaba, cuvântul - trece în confuzia-hieroglifă Logos-Mythos: este şi nu este, spiritul devine simbol al Spiritului, fruntea cu mir s-a simplificat la mir: forţă pură, expresie suspendată, implicită. Conştiinţă de sine dobândită şi adormită. Visa-re a visului. Suspendare a sinelui şi vehemenţă maximă a sinelui, în acelaşi timp. *** Poezia este nu ceea ce apare, ci ceea ce dispare în noi. Poezia este Logos-ul-conştiinţă a re-întâlnirii, re-găsirii Spiritului. *** c. INTERMEZZO: DESPRE SPIRITUL MIORITIC Problema rezolvării ecuaţiei mioritice, în sensul considerării morţii ca formă integrantă şi integrabilă a vieţii, se pune nu în planul vieţii material-pământeşti.

Problema trebuie inversată, transferată şi rezolvată în celălalt plan: al metafizicii vieţii. Viaţa nu e considerată ca o sumă de gesturi AICI, ci ca o sumă de gesturi ritualice, care repetă gesturile demiurgice, ACOLO, gesturi în care nostalgia după viaţa etern-paradisiacă şi, pe de altă parte, convingerea fermă că, prin aceste gesturi şi doar prin ele, se trăieşte (nu iarăşi, ci mereu!) în eter-nul (întru eternul) paradisiac - se confundă. Trebuie renunţat, cu fermitate, la concepţia că românii ar avea o filozofie materialistă, „realistă” (ce va fi fiind asta!), pragmatică - spre deosebire de nordici, care au o viziu-ne metafizică. Nu: spiritul românesc aparţine Hiperbo-reei. În primul rând, goţii şi geţii, se pare, chiar dacă nu vor fi format acelaşi neam, s-au întâlnit şi întrepătruns, între Baltica şi Istru, pe câmpii, între lacuri şi munţi. Modul de viaţă, credinţele, istoria chiar, sunt convergente, cel puţin până la un punct, în partea centrală şi est-europeană, atât pentru goţi, cât şi pentru geţi. Sunt opinii (de la Iordannes Gotul încoace, deci din sec. VI e.n.) bine argumentate, precum că get şi got nu sunt decât două cuvinte în care cineva a rostit-schimbat doar o vocală, dar a gândit acelaşi lucru, atunci, în adânca vechime (tracologul Adrian Bucurescu, în studiul de mitologie românească Blestemele, şi apoi, în studiul „Goţii-Geţii”, publicat în nr. 258/1995 al revistei Strict

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 44

10.01.2013, nr. 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Secret, afirmă chiar că întreaga aristocraţie a goţilor

era getică…). Este, de fapt, şi viziunea lui Eminescu, cel care întâlneşte, în halele mării, pe Odin cu Decebal (Odin şi Poetul, I-241). Sau: lui (H) Arald*, pornit spre Magul lui Zalmoxis dinspre (N)Istru, „STEAUA POLARĂ i-arată a lui cale”.

Românii, situaţi spiritual între Zalmoxis şi Christos, au fost nu doar rafinaţi metafizicieni, ci au fost cei mai stabili, mai fideli faţă de metafizică. Poate că această stabilitate credincioasă, acest echilibru desăvârşit între duh şi trăirea întru duh să fi născut, în mintea unor răuvoitori sau insensibili cercetători, ideea pragmatismului românesc, adaptării cameleonice la istorie. Practica românească este, însă, tradiţională, adică an-istorică, în primul rând - deci, este metafizică: ea nu se leagă de această lume, ci de valori moştenite (încremenite esenţial), deci, de o eternitate promisă şi în care (se) crede în mod neclintit. Practica românească este Ritualul. (De aceea, Poezia-Eminescu este, evident, Ritualul-Logos). Chiar şi în plin secol XX, românii se despart înşelător şi nostalgic, şi iar se întorc la ce au apucat. Nu este o mişcare a istoriei, ci o afirmare a Spiritului, exprimat în Logos naţional românesc.

Românii sunt cel mai conservator, deci, în esenţa lor arhetipală, cel mai metafizician neam al Europei. De aceea, considerăm a fi o exagerare retorică a lui Emil Cioran, întrebarea acestuia, referitoare la „excepţia inexplicabilă”- Eminescu: „Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos?”38 *** NOTĂ: Trimiterile la versul eminescian s-au făcut către ediţia Petru Creţia (M. Eminescu - Poezie şi proză, Cartea Românească, Bucureşti, 1978), ca fiind nu cea mai erudită şi completă, ci cea mai operaţională. Au fost consultate şi ediţiile Perpessicius şi D. Murăraşu.

*

Poate Harald Haarfagre (= Cel cu frumoase plete) Norvegul (cf. una dintre supoziţiile lui G. Călinescu, Opera lui M. Eminescu, II, Minerva, București, 1985, p. 202, Istoria).

38 Cf. Eminescu - Opera esenţială (cu zece comentarii de C. Noica şi E. Cioran), Editura Dionysos, Craiova, 1992, p. 239.

POVESTEA MĂRULUI

Această poveste mi-a plăcut mult şi mă gândesc adeseori la ea. Nu ştiu de cine este scrisă, dar ştiu că merită să fie citită: „A fost odată, de mult, un măr uriaş. Un băieţel venea mereu să se joace pe lângă el, se urca până la vârful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Îi plăcea tare mult copacul lui, iar mărul îl iubea şi el tare mult. Dar, într-o zi, băieţelul veni lângă copacul său, foarte abătut. Copacul îl îmbie: -Vino să te joci cu mine!

Băieţelul îi răspunse: - Nu mai sunt copil mic, să-mi găsesc de joacă în jurul copacilor! Vreau jucării, dar am nevoie de bani, ca să le cumpăr!

- Îmi pare rău, dar nu am bani, dar poţi culege toate merele mele şi să le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ţi cumpăra jucării.

Cât de fericit era băiatul acum! El culese merele şi cu ele plecă bucuros. Dar, după aceea, el a încetat să mai vină să-şi viziteze copacul. Mărul era tare trist, căci îi era dor de copil. Dar într-o zi, copilul veni iar la vechiul său prieten, care-l îmbie: -Vino să te joci cu mine!

- N-am timp de joacă! răspunse băiatul. Trebuie să muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casă în care să ne adăpostim. Poţi să mă ajuţi?

- Îmi pare rău, dar eu nu am nicio casă să-ţi dau, fu răspunsul copacului. Dar poţi să tai crengile mele şi să-ţi faci o casă din ele.

- Aşa că băiatul s-apucă să taie toate crengile copacului şi plecă fericit. Copacul s-a bucurat să-l facă pe băiat, iarăşi fericit, dar, după ce plecă, băiatul nu se mai întoarse la copac. Copacul era iar trist şi singu-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ratic. Într-o zi călduroasă, de vară, băiatul sosi iar, spre fericirea copacului.

- Vino să te joci cu mine, a spus el.

- Oh! Sunt tare trist şi simt că îmbătrânesc. Aş dori să călătoresc pe mare şi să mă odihnesc. Poţi să-mi dai o barcă?

- Poţi folosi trunchiul meu ca să-ţi construieşti o barcă. Astfel, vei putea să călătoreşti fericit spre zări îndepărtate.

Aşa că băiatul tăie trunchiul şi-şi făcu o barcă, cu care călători pe mări timp îndelungat.

După mulţi ani, se reîntoarse la copac. Copacul îi spuse: „Îmi pare rău, băiatul meu, dar nu mai am nimic să-ţi dau. Nu mai am mere pentru tine.

- Nu am dinţi să le mănânc! a spus băiatul.

- Nici trunchi să te urci pe el.

- Sunt prea bătrân pentru asta, acum, fu răspunsul băiatului.

- Nu mai am, într-adevăr, nimic să-ţi ofer; poate, doar rădăcinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi.

- Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihnă.

Sunt foarte obosit, după toţi aceşti ani!, a răspuns băiatul.

- Foarte bine! Rădăcinile mele sunt cel mai bun loc de odihnă. Vino, vino şi stai aici, cu mine, şi te odihneşte!

Băiatul s-a aşezat lângă copac, iar copacul era fericit, zâmbind printre lacrimi.

Aceasta este povestea fiecăruia dintre noi.

Copacul - sunt părinţii. Când suntem mici îndrăgim joaca în preajma lor. Când creştem, îi părăsim. Mai venim pe la ei, când avem nevoie de ceva sau dacă suntem la ananghie.

Dar, indiferent ce se întâmplă, părinţii sunt alături de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, să ne facă fericiţi. Poate vă gândiţi că băiatul era plin de cruzime, dar aşa ne tratăm, cu toţii, părinţii. " Spuneţi povestea aceasta şi altora şi iubiţi-vă mereu, părinţii , în aşa fel încât copiii voştri să ia exemplu de la voi..

10.01.2013, nr. 17

COSMIN PREDA OMUL PĂDURII Când cobora între oameni, cobora şi vântul odată cu el.

Era în asta voinţa naturii de a-l ocroti pe Visarion. În timpul verii, când căldura soarelui devenea dogoritoare, oamenii se bucurau de apariţiile lui şi-i adresau cuvinte frumoase, pline de respect, ca nu cumva natura să se supere şi să-şi potolească vântul...

- Bine ai venit, Visarion! Tu ne faci mult bine. Ar trebui să vii mai des şi să stai mai mult cu noi!

Visarion le zâmbea şi zâmbetul îi însenina şi-i înfrumuseţa chipul aspru, de om al pădurii. Două ve-veriţe alergau vesele şi jucăuşe pe trupul lui, intrând şi ieşind din desaga mare pe care o purta pe umăr. În jurul lui se rotea un mic stol de păsări negre, venite cu el din străfundul pădurii, din locul sălbatic şi neştiut în care îşi avea locuinţa. Le răspundea oamenilor cu un glas gros şi puternic, aspru la început, dar care căpăta unduiri plăcute pe măsură ce stătea de vorbă cu ei. „ Bine v-am găsit! Este sănătate pe-aici?“ Îi întreba aşa deoarece aducea ierburi de leac pentru tot soiul de boli de care ştia că suferă oamenii care nu trăiesc în pădure, ca el.

Deprinsese, nu se ştie cum şi unde, ştiinţa tainică a tămăduirii cu plante, şi leacurile lui erau într-adevăr grozave, aducând de multe ori vindecări uimitoare, despre care se dusese vestea. Cu banii adunaţi din vânzarea ierburilor, Visarion îşi cumpăra cele trebuincioase vieţii de pustnic şi lua apoi drumul pădurii, lăsând în urma lui amintiri frumoase şi întrebări fără răspuns...

Oamenii se întrebau cum o fi trăind el acolo, în creierii munţilor, de unul singur printre sălbăticiuni... Se spunea că ştie graiul animalelor şi că acestea îl cunosc şi ascultă de el. Cele două veveriţe jucăuşe, pe care le purta cu el, aveau nume - una era Rita şi alta Miruna şi era evident că se înţelegeau cu el deoarece apăreau fiecare când erau strigate pe nume şi se potoleau din joacă atunci când Visarion le cerea asta. Veveriţele erau deliciul

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE copiilor. Aceştia le priveau încântaţi, amuzaţi de joaca lor şi de rapiditatea cu care se mişcau pe trupul omului pădurii. Păsările care îl însoţeau se aşezau întotdeauna în copacii apropiaţi şi aşteptau liniştite plecarea lui.

Visarion cumpăra boabe de grâu şi, în locuri mai ferite, le chema să le dea de mâncare. Şuiera într-un fel anume, imitând trilurile lor şi acestea veneau zglobii şi gălăgioase să ciugulească boabele de grâu din palmele lui. Agitaţia şi veselia se transmitea imediat veveriţelor care începeau alergarea lor dezlănţuită, trecând de pe trupul lui Visarion în copacii apropiaţi. Ele se hrăneau când voiau, cu alunele din desagă.

- Rita, Miruna, veniţi la tata! Gata, plecăm!

Veveriţele îşi făceau apariţia din frunzişul copacilor, sărind direct pe umerii lui Visarion. Spectacolul acesta frumos şi straniu era o raritate în orăşelul de la poalele munţilor. Orăşelul luase fiinţă în jurul staţiunii balneoclimaterice şi era cochet şi curat, având parcuri îngrijite şi frumoase. Turişti din toată ţara şi din străinătate au avut ocazia să-l vadă pe omul pădurii, care venea însoţit de vântul răcoros al muntelui. Toamna, târziu, vântul ridica frunzele căzute şi le rotea în jurul lui într-un vârtej ruginiu încât chipul nu i se mai vedea.

Vârtejul se potolea doar când Visarion se oprea din mers. La vremea aceea, nu existau aparate de filmat de felul celor de astăzi, dar existau aparate de fotografiat cu peliculă şi acestea imortalizau chipul pitorescului personaj care venea să-şi vândă leacurile în parcul mare.

Exista acolo un fotograf la minut, cu aparat cu burduf, instalat pe un trepied înalt. Unii turişti voiau să se fotografieze alături de Visarion, şi omul pădurii apărea în fotografii cu un zâmbet uşor stingherit. Deşi venea din pădurile adânci ale muntelui, era îmbrăcat îngrijit şi avea vorba cumpănită şi decentă. Era înalt, voinic şi purta plete şi barbă. Ochii lui negri aveau priviri pătrunzătoare. Îi ghiceai cu greu vârsta, dar trebuie că avea peste 40 de ani. Era foarte atent cu cei care-i cumpărau leacurile şi îi sfătuia prin cuvinte puţine, dar pline de înţeles. De cele mai multe ori le ghicea suferinţele şi asta îi uimea şi le dădea încredere în leacurile lui.

- Aşa cum pot cunoaşte ierburile, aşa pot cunoaşte şi oamenii - a explicat, odată, Visarion.

Unii credeau că doar traiul lui în natură îi dezvoltase acest simţ.

10.01.2013, nr. 17

- Aş vrea un leac pentru suflet! - i-a zis, într-o zi de toamnă, o femeie venită în staţiune.

- Unul care să aline dorul de bărbatul plecat? - a întrebat-o Visarion.

- Da, chiar despre asta este vorba! - a spus, uşor surprinsă, femeia. Soţul meu este marinar şi rămân mult timp singură. Uneori, dorul de el mă copleşeşte... Când şi când, mă sună din câte-un port. Frunzele astea, căzătoare, parcă numără orele care trec fără el...

- Trebuie să te împrieteneşti cu vântul. - i-a răspuns Visarion.

Cuvintele lui au mirat-o mult pe femeie şi l-a privit cu ochii larg deschişi.

- Cum aşa?!

- Trebuie să-i spui vântului ceea ce vrei să-i spui bărbatului. Vântul îi duce cuvintele tale şi-ţi aduce cuvintele lui. Să nu te îndoieşti de asta!

- Mulţumesc pentru sfat! - i-a răspuns, îmbujorată, femeia. În seara aceleiaşi zile, o adiere de vânt răcoros a cuprins staţiunea. Femeia se plimba singură prin parc şi s-a oprit amintindu-şi cuvintele omului pădurii. Şi-a descoperit fruntea lăsând-o să fie răcorită de adiere.

- Vântule bun, du, te rog, cuvintele mele soţului meu!

Vântul s-a înteţit şi femeia a ştiut că trebuie să vorbească. Şi a spus cu voce înceată, ca numai vântul s-o audă: - Dragul meu drag, ce greu îmi e fără tine! Ce greu trec lunile astea, care au mai rămas până la venirea ta! Aş vrea să am puterea să nu te mai las să pleci! Şi vântul a şoptit pe înţelesul femeii: - Iubirea mea, şi mie mi-e tare greu fără tine! Chiar şi vântul îmi vorbeşte cu glasul tău...

Cu ochii minţii, femeia vedea un vapor navigând în largul oceanului. Pe punte, un ofiţer privea meditativ necuprinsul, lăsându-şi fruntea să-i fie răcorită de vânt. Îi vedea chipul din ce în ce mai clar...

- A trecut aproape un an de când n-a mai venit. Ce s-o fi întâmplat cu el? Era voinic şi în putere... - discutau între ei localnicii.

Cei care erau veniţi în staţiune şi îl cunoşteau, se întrebau de ce nu-şi mai face apariţia omul pădurii cu leacurile lui. Copiii, dar nu numai ei, ar fi vrut să mai vadă veveriţele şi păsările care îl însoţeau. Parcul mare

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE se umplea de viaţă când venea el. Ce s-o fi întâmplat cu Visarion?

Prin septembrie, s-a răspândit vestea adusă de o femeie în vârstă, venită în staţiune să se trateze. Aceasta a povestit cum, la o anumită mănăstire, venise un călugăr nou, care semăna foarte mult cu omul pădurii...

CORINA MILITARU Ajutorul Sorina parcurgea grăbită strada spre cea mai apropiată staţie de tramvai. Trebuia să întâlnească un client în celălalt capăt al oraşului. Oboseala îi dădea târcoale dar nu-şi permitea s-o bage în seamă. Mai avea mult de alergat până seara. Ajunse în staţie şi în aşteptarea tramvaiului îşi făcea discursul pentru client.

Trebuia să-l convingă să încheie contractul cu ea. Avea nevoie de acest lucru ca de aer. Se uită la ceas. Era târziu şi faptul că putea rata întâlnirea, o neliniştea.

- Sorinaa! Se auzi ea strigată şi abia atunci observă o maşină oprită puţin mai sus de locul unde stătea.

Trezită brusc din gânduri, Sorina căută să-şi amintească de unde-l cunoştea pe bărbatul de la volan. „Off, ce ameţită sunt! Este Lucian.” gândi ea şi porni spre maşină.

- Nu mai cunoşti oamenii! spuse fostul ei coleg de facultate pe care nu-l mai văzuse de mulţi ani.

- Nu! Nu! Mă gândeam la ceva.

- Dar te uitai la mine!

- Mă uitam dar nu vedeam! Aşteptam tramvaiul. În trei sferturi de oră trebuie să fiu în Tomis-Nord.

- Te duc eu dacă vrei! Am drum încolo.

- Chiaar? Normal că vreau!

Sorina urcă şi porniră pe străzile aglomerate la acea oră. Se relaxă în scaun, bucuroasă că nu mai era parte din agitaţia străzii ci doar spectator. Cel puţin pentru un timp.

- Nu te-am mai văzut de-un secol! spuse Lucian. Ce faci?

Care mai este viaţa ta?

10.01.2013, nr. 17

- Care mai este viaţa mea? Pe scurt, divorţată, doi copii... nimic special.

- Îmi pare rău...

- Nu are de ce! Mă descurc!

- Ce treabă ai în Tomis-Nord? Te duci în vizită la sora ta? Parcă ea locuia acolo!

- Nu! Am întâlnire cu un client.

- Un client? Ce client? Nu mai lucrezi în port? Parcă erai tehnolog la...

- Sunt şi acum. Dar lucrez şi după-amiaza.

- Înţeleg. Nu te descurci cu banii.

- Nu prea! Doi copii, tot felul de nevoi... mă rog, nu vreau să mă vait!

- Fostul, nu te ajută?

- Nu! - De ce?

- Nu vrea, iar eu m-am săturat de tribunale. Dar lasă-mă pe mine! Spune-mi! Tu, ce mai faci?

- Eu? Nimic special! râse Lucian.

- Plagiat! Hai spune!

- Sunt bine. Încă însurat, fără copii, şef de catedră la Universitate.

- Ooo! Frumos! Ce catedră?

- Aparate Electrice. Ei, ce să zic! Am fost la momentul potrivit în locul potrivit. Faci politică?

- Nuu. - De ce? Te poate ajuta!

- Nu mă interesează.

- Este o mentalitate greşită. Nu poţi avansa dacă nu te susţine cineva pe ici pe colo. Înţelegi?

- Înţeleg, dar nu sunt eu aceea. N-ai vrut să ai copii sau aşa a fost să fie? schimbă subiectul Sorina.

- Aşa a fost să fie! Dar îmi convine. Mai puţine griji!

- Saau, mai puţine bucurii! spuse Sorina râzând. Nu te-ai schimbat prea mult!

- Nici tu! Tot frumoasă!

Sorina tăcu. Se bucură că Lucian, prea preocupat să-i înjure pe şoferii care-i stăteau în cale, încetase s-o iscodească în legătură cu viaţa ei. Nu-i făcea plăcere să vorbească despre ea. Simţea că pierduse un tren, nu ştia când şi cum. Poate când se măritase cu omul nepotrivit. Făcuse alegeri greşite, pierduse şanse sau poate norocul o ocolise pur şi simplu. Privea la colegul ei. Părea realizat, liniştit, fericit. „Cum o fi reuşit?” se întrebă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 48

10.01.2013, nr. 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ea. Mediocru în facultate, arogant, cu mult tupeu, nu-l plăcuse niciodată foarte mult. „Ciudată soarta asta! gândi Sorina. Cine ar fi zis că o să ajungă profesor universitar. Şef de catedră!”, „Iar eu? Cine s-ar fi gândit...” Îşi amintea că, toţi profesorii îi anticipau un viitor strălucit. Dar, un clic undeva şi toate se năruiseră. Încercă să-şi mute gândurile suspectându-se de invidie.

Nu reuşi. Atunci începu să vorbească doar ca să-şi păcălească mintea.

- Locuieşti în Tomis-Nord sau ai treabă în zonă? întrebă ea.

- Locuiesc în centru şii... n-am treabă în zonă! spuse Lucian zâmbind.

- Atunci?

- Ajut o fostă colegă. Nu mi se întâmplă în fiecare zi!

- Rămân datoare! spuse Sorina gândind că Lucian se schimbase totuşi.

- Ştii? Mă gândeam la ce spuneai...

- Adică?

- Că lucrezi şi după-amiaza. Alergi tot oraşul, din câte am înţeles! Nu? - Cam aşa. Cu cât vând mai mult cu atât ar trebui să am bani mai mulţi.

- Ar trebui?

- Da! Deocamdată nu se vede. Efortul este mare iar banii puţini. O să văd dacă merită! Dacă nu, găsesc eu altceva!

- Am eu o propunere. Avem un post liber de asistent la catedră. Te-ar interesa?

- Ce presupune postul? Program, pregătire... Eu nu pot decât după-amiaza! Nu renunţ la serviciu.

- Nu trebuie să renunţi. O să ai câteva ore pe săptămână, mai întâi laboratoare. Vedem apoi ce se mai poate face pe măsură ce te acomodezi. Ce zici?

- Ce zic? Mi-ar plăcea! Chiar vorbeşti serios?

- Cât se poate de serios. Şi se câştigă frumos, să ştii!

- Nici nu-mi vine să cred. Ce întâmplare!

- Treci pe la mine mâine ca să discutăm detaliile. O să-ţi dau şi nişte materiale să studiezi. De luni poţi începe!

- Tu nu pierzi timpul! Nici nu ştiu cum să-ţi mulţu-mesc!

- Nu-i nevoie! Doar am fost colegi, nu?

Sorina abia îşi stăpânea bucuria care-i tremura jucăuşă în suflet. Se dojenea în gând pentru că-l judecase greşit pe Lucian, câteva momente mai devreme.

Ajunseră la timp în faţa firmei unde avea Sorina întâlnirea. Se despărţiră joviali. Lucian se pierdu în trafic, iar Sorina rămase pe trotuar nehotărâtă. Îi venea să fugă să-şi ia copiii de la cămin, să se ducă acasă şi să petreacă timpul cu ei. Dar nu era corect faţă de client.

Aşa că intră hotărâtă să negocieze repede. N-o mai interesa rezultatul. *** Sorina strângea aparatele de pe mese, fredonând uşor o melodie. Era singură. Studenţii plecaseră de ceva timp iar domnul profesor lipsise de la ultimul laborator.

Avea o nuntă în familie. Sorina era încântată că ţinuse orele de laborator singură. Trecuseră deja trei săptămâni de când începuse să lucreze la Universitate şi reuşise să câştige încrederea domnului profesor. Depăşise momentele de nesiguranţă, îşi făcea temeinic temele pentru a doua zi. Recucerise în timp record cunoştinţele învăţate în facultate, puţin rătăcite prin sertarele minţii. Acum se simţea relaxată şi stăpână pe ea. Cumva parcă se aşezase iar în calea norocului. Auzi un ciocănit în uşa rămasă deschisă după plecarea studenţilor. Întoarse privirea şi-l văzu pe Lucian.

- Cânţi! E de bine! spuse el.

- Daa. Ce faci? Nu te-am văzut săptămâna asta.

- Am fost plecat câteva zile la Bucureşti. Vezi că azi se dau banii!

- Da? N-am ştiut!

- Am uitat eu să-ţi spun. Treci pe la casierie şi apoi vino până la mine în birou.

- Probleme?

- Nu! Voiam să vorbesc cu tine.

Lucian plecă. Sorina termină de aranjat labora-torul apoi căută casieria. Nici nu ştia unde este. Află, îşi luă banii şi gândind la o surpriză pentru copiii ei, se îndreptă spre biroul lui Lucian. Bătu în uşă şi intră.

- Am venit!

- Ia loc! O invită Lucian arătând spre canapeaua din încăpere.

Remarcase de la prima vizită că biroul lui era foarte elegant, chiar luxos. Mobilierul de calitate, ales cu gust făcea încăperea caldă şi primitoare. În stânga, o bibliotecă din lemn masiv de mahon, plină de cărţi de specialitate. În dreapta, o canapea din piele neagră şi două

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fotolii la fel. În faţa canapelei o măsuţă din sticlă, pe care acum erau aşezate, pe o tavă, două pahare de cristal. Pe peretele opus uşii, era biroul, tot din lemn masiv, acoperit cu o mulţime de dosare în dezordine. Lucian se ridică de la calculator şi veni spre ea.

Sorina, puţin stingherită se aşeză pe canapea.

- Ce voiai să vorbim?

- Nimic special! Voiam să văd dacă te-ai acomodat, spuse Lucian şi scoase de undeva din bibliotecă o sticlă de whiski.

- M-am acomodat şi-mi place foarte mult ce fac. Este cineva nemulţumit de mine?

- Nu! Nu! Nici vorbă! Am auzit numai cuvinte bune despre tine. Este momentul să sărbătorim! spuse Lucian în timp ce turna whiski în cele două pahare.

- Nu te supăra pe mine! Eu nu beau de fel.

- Haide puţin! N-o fi foc! Eu cu cine dau noroc?

- Bine. Doar o gură!

Sorina abia îşi înmuie buzele în licoarea din pahar, în timp ce Lucian dădu pe gât băutura şi-şi mai puse. Gânditor învârtea uşor paharul. Sorina deveni neliniştită. Păstrând tăcerea, Lucian se aşeză lângă ea pe canapea şi mai dădu pe gât încă un pahar.

- Lucian! Ce voiai să-mi spui? îşi pierdu ea răbdarea.

- Sorina! Visez numai la tine de când te-am reîntâlnit! spuse el privind parcă prin ea.

- Nu cred că vreau să aud asta! răspunse Sorina încercând să se elibereze din strânsoarea lui. Lucian o trăgea spre el cu putere.

- Cred că ai băut prea mult! spuse ea şi îl împinse cu toată forţa izvorâtă din revolta ce o cuprinsese.

Lucian se dezechilibră, încercă să se ţină de bibliotecă, agăţă câteva cărţi şi o agendă din rafturi înşirându-le pe jos, unde ajunse şi el într-o fracţiune de secundă. Sorina realiză că era mai băut decât îşi imaginase ea şi agitată începu să strângă cărţile de pe jos. Le puse pe un raft la întâmplare, îl ajută pe Lucian să se ridice, apoi se aplecă să ia agenda şi cele câteva foi căzute din ea. Privirea îi căzu pe un petic de hârtie.

Citaţie... Domnul Neacşu Lucian... proces... divorţ... pârât, cuvintele jucau în faţa ochilor ei.

Militaru Corina

10.01.2013, nr. 17

CÂND TE CHEAMĂ O CARTE ŞI ŢI SE LIPEŞTE DE SUFLET Elena BUICĂ

De când mă ştiu, am iubit cărţile, dar şi pe făuritorii lor. În timpul lecturilor, întotdeauna am dialogat cu autorul cu care mă întâlneam printre rânduri şi nu de puţine ori «convorbirea» se prelungea şi după ce încheiam lectura. Cu atât mai mult era de aşteptat ca acum, când am întâlnit un scriitor precum Constantin T. Ciubotaru, conjudeţean de-al meu - dar nu născut, ci doar făcut teleormănean, fiind strămutat din zona Sucevei - să fac un popas pentru a nota primele impresii du-pă ce am avut sub priviri cartea sa „Pitici pe creier" şi mi s-a lipit de suflet. Nu am pregătirea necesară pentru a face critică literară, am fost profesoară de limba şi literatura română ca şi scriitorul Constantin T. Ciubotaru, dar atunci când scriu despre un autor o fac din admiraţie şi mulţumire pentru că mi-a stârnit bucuria revelatoare a lecturii. Şi acum, ca mai întotdeauna, eu nu pot să scriu decât ceea ce am citit şi cu inima.

Aceste însemnări s-au aşternut aproape singure pe hârtie în timp ce îmi ziceam, chiar de la lectura primelor pagini: se vede că are o mână sigură, o mână exersată cu care modelează cuvintele născătoare de idei, „piticii de pe creier " - cum le numeşte autorul, o mână care conduce cu multă siguranţă greutatea cuvântului şi-i modelează forma în fel şi chip. Un alt aspect ce m-a îndemnat să notez şi care a durat de la primele pagini până la încheierea lecturii, a fost o discrepanţă între ceea ce pare autorul, ca om, pe dinafară şi ceea ce este pe dinăuntru. Sub o aparenţă dură, neiertătoare faţă de răutăţile omeneşti, faţă de strâmba alcătuire a societăţii noastre, folosind adesea maliţia şi şfichiuirea, lăsând impresia de om de temut, se ascunde un om de mare omenie, generos, cald, înţelegător, plin de devotament, cu vocaţia prieteniei. Mi-am întărit aceste convingeri şi prin câteva rânduri pe care le-a aşternut referindu-se

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la volumul semnat de mine „Întoarcerea spre obârşii" mărturisind: „... am citit şi recitit pe sticlă, mărind caracterele, sutele de pagini, lăcrimând de emoţia propriilor amintiri, alteori de oboseală". Până să-i descopăr această trăsătură nu puteam să-mi imaginez că o lectură îl poate face să lăcrimeze de emoţia propriilor sale amintiri, dar şi de oboseala lecturii de care nu se poate desprinde...

Acum mi-l închipui şi ca profesor la catedră, admirat şi iubit de elevi, chiar şi de aceia mai năzbâtioşi în care fierb mai tare hormonii adolescenţei. Şi mai cred că nu puţini dintre ei l-au luat model de viaţă, fiindcă fiinţa umană a fost întotdeauna însetată de modele, indiferent în ce epocă a trăit. Poate de aceea citim mai cu plăcere jurnalele şi scrierile referitoare la viaţa scriitorilor, căci ele ne oferă un mod de a gândi şi de a trăi, modele cu care putem face comparaţie. O astfel de carte, „Pitici pe creier", ne oferă autorul Constantin T. Ciubotaru, pe care, mărturisesc, am citit-o cu nesaţ. Nu de puţine ori m-am gândit că de m-aş fi găsit în preajma sa, să zicem, colegi de catedră, la Roşiorii de Vede, oraşul unde a modelat tinerele vlăstare de-a lungul carierei sale, mi-ar fi făcut mare plăcere de m-ar fi considerat prietena sa. Dar poate că timpul nu este pierdut, internetul ne poate sări în ajutor.

Dacă această carte mi s-a lipit de suflet desigur, s-a datorat mai multor aspecte ale scriiturii Domniei Sale. Mi-a făcut o deosebită plăcere înclinaţia către cunoaştere, către tainele vieţii şi ale lumii. Remarcabilă este şi o profundă cunoaştere a caracterelor umane pe care le-a surprins în volum, cu trăsă-turile lor esenţiale, dar şi modul cum prezintă subtile aspecte de viaţă, aparent nesemnificative, dar crea-toare de atmosferă, şi mai ales chemarea pentru a de-veni scriitor, probabil moştenită de la vărul mamei sale, scriitorul Eusebiu Camilar. Te cheamă cu stăruinţă la lectură aceste pagini în care descrie tenacitatea în urmărirea ţelului de viaţă, în speţă, acela de a ajunge scriitor, chiar din fragedă pruncie, de când simţea că are „pitici pe creier" care nu-i dau pace. Memorabile sunt şi scenele din copilărie, ori lumina viselor şi speran-ţelor de viitor şi uneori chiar şi cea a fericirii născute din izbândă.

Scrisul său este cel al faptelor verosimile de viaţă, cu date exacte şi nu de puţine ori o realitate cru-

10.01.2013, nr. 17

dă din care parcă a pierit însăşi pofta de viaţă. Realismul scrierilor lui Constantin T. Ciubotaru se împleteşte totuşi armonios şi cu înclinaţia spre pitoresc. Adeseori, autorul se amuză de limitele omeneşti, mâ-nuind cu dibăcie ascuţişul polemic cu trimitere la Moromeţii lui Marin Preda, cu zâmbetul şugubăţ al lui Ion Creangă, sau dovedindu-se a fi un bun urmaş al genialului I. L. Caragiale. Scrisul său e plin de vervă. Autorul având o mare abilitate în folosirea mijloacelor de exprimare, are plăcerea jocurilor de cuvinte, a calamburului, a construcţiilor lingvistice inedite, cum el însuşi ar zice: „a pus umărul la cuvinte", „a potcovit cuvintele". Cu aceeaşi îndemânare foloseşte şi stilul sobru, acolo unde subiectul i-l impune, ca în paginile în care descrie urmările secetei, lupta cu sărăcia, dezamăgirile, durerile de tot felul, dezastrele războiului, terifiantele zbateri între viaţă şi moarte când tifosul exantematic, provocat de cohorta de păduchi pe care nu pridideau să-i omoare, tifos care a doborât atâtea vieţi omeneşti, un infern prin care a trecut însuşi autorul cu întreaga familie şi care s-a încheiat cu tributul vieţii frăţiorului mai mic.

Critica literară a spus multe şi va mai spune, încă, despre prolificul scriitor Constantin T. Ciubotaru, un scriitor consacrat, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cuprins în mai multe antologii şi dicţionare de specialitate, publicat în multe reviste din întreaga lume, inclusiv în „Observatorul". Eu, recunoscându-mi limitele, mă rezum la a însăila doar câteva cuvinte despre bucuria pe care o poate oferi lectura unei cărţi menite să ţină piept valului de cuvinte, pe cât de regretabil pe atât de des rostite: „astăzi nimeni nu mai citeşte nimic"...

Nu pot să închei fără să transmit autorului mulţumiri pentru bucuria întâlnirii noastre în lumea scrierilor şi a comunicării pe internet, precum şi sentimentul că îl simt teleormănean de-al meu, dar întregit cu ce a fost mai frumos şi mai bun din străbunul meleag al Sucevei lui Ştefan cel Mare şi din caracterul curat al oamenilor pe care Dumnezeu i-a răsplătit pentru credinţa lor cu nobile trăsături morale.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Elena BUICĂ Toronto, CANADA

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

De ce-aş citi?

Autor: Tudor Călin Zarojanu Vreme de un an şi jumătate am încercat să răspund la această întrebare în fiecare zi, de luni până vineri. Să răspund public, în faţa telespectatorilor - căci în sinea mea îmi răspunsesem de mult. De pe la 12 ani, când, descoperind „Cireşarii" lui Constantin Chiriţă, „cădeam" în ei atât de rău încât vreme de vreo doi ani nu ştiu dacă am citit şi altceva - dar aventurile lui Tic, Maria, Lucia, Ursu, Dan, Victor de cel puţin zece ori fiecare din cele cinci volume! Nu, n-am rămas cu acele zece-cincisprezece lecturi, de-a lungul anilor le-am mai citit de câteva ori, ultima oară acum doi ani, cap-coadă, iar acum le citeşte băiatul meu cel mare, căci cel mic mai are puţin până să înveţe să citească...

De ce-aş citi? O bună parte dintre răspunsuri căci sunt multe, nu unul singur - se află acolo, în copilărie, în „Cireşarii", de unde mi-am cules o bună parte dintre valorile fundamentale pe care am încercat să-mi construiesc viaţa. Am aflat cum trebuie să fie prietenia, dragostea, curajul, umorul, răbdarea, inteligenţa, cultura, educaţia - şi la ce folosesc fiecare dintre ele. Nu numai simbolic, ci şi extrem de concret. Iar dacă din sutele de pagini ale „Cireşarilor" ar trebui să aleg o singură replică, ea îi aparţine lui Tic şi rezumă perfect filozofia mea de viaţă. Când Tic se dă rotund în faţa unui bărbat abia cunoscut, vorbind despre ce va face el când va fi mare, omul îi răspunde cu acel zâmbet condescendent pe care îl au adulţii faţă de puşti: „Toţi spunem aşa când suntem tineri!", convins, fireşte, că-i dă o lecţie de temperanţă pe care cârnul personaj n-are cum s-o înţeleagă atunci, dar îşi va aminti de ea când va ajunge la rândul lui matur şi înţelept. Numai că Tic, în loc să se simtă copleşit, îi răspunde provocator: „Da? Înseamnă că undeva există o trădare!"

Minunat. Absolut minunat. Trădarea care din avântat te face cuminţel, din inventiv - conformist, din

10.01.2013, nr. 17

iconoclast - înregimentat, din curajos - înţelept. Căci limita superioară a înţelepciunii e laşitatea. Sau cel puţin inacţiunea. Cu cât ştii mai multe, cu atât realizezi mai bine că nu merită să te zbaţi pentru nimic. Marile spirite, cele care mişcă lumea înainte, sunt copilăreşti, agitate şi imprudente. „Când am încetat de a mai fi copii, am încetat de a mai fi", constatarea lui Brâncuşi, am aflat-o ceva mai târziu. Tic a fost primul.

De ce-aş citi? Nu pentru a evada din viaţa şi lumea reală - pe care le iubesc la nebunie, nu pentru a compensa absenţa unor relaţii umane puternice - căci am în jurul meu oameni super mişto, nu pentru a pigmenta dialogurile cu câte un „Kant, pe de altă parte...". Ci pentru că, citind, cu fiecare pagină, devin mai deştept şi mai bun. În cărţi - mult mai mult decât în reviste sau cărticelele de tip „Cum să...", găsesc soluţii pentru toate problemele care mă preocupă şi învăţ cum să depăşesc obstacolele.

De ce-aş citi? Pentru a reuşi în ceea ce-mi propun. Până acum a funcţionat.

Mulţumim dle Tudor Călin Zarojanu39 pentru această minunată lecţie de viaţă!

39

Tudor Călin Zarojanu - publicist, informatician şi scriitor român. Opera: Viaţa ca troleibuz (proză scurtă, Editura Cartea Românească, 1992; premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut); Viaţa lui Corneliu Coposu (biografic, Editura Maşina de Scris, 1996); Reluare cu încetinitorul (roman, Editura Maşina de Scris, 1997); Sfârşitul lumii (roman, Editura Polirom, 2005); Viaţa lui Corneliu Coposu (ediţia a doua, revăzută şi completată, Editura Maşina de Scris, 2005); Copiii asfaltului (proză scurtă, Editura Fundaţiei PRO, 2006).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Despre viaţă... Ştefan Goanţă „...adevăratul conflict nu e între om şi lume, ci între om şi el însuşi, între om şi neputinţa lui...”

(fragmente)

[...] Totdeauna mi-a fost frică, m-am îndoit şi am avut conflicte cu mine însumi. Dar m-am bătut, am şi avut cu cine, n-am stat ca un spectator idiot. Şi să încep. Ar fi absolut obligatoriu ca, re-prezentându-mă, re-trăindumă, să fiu mai eu însumi decât cel care am fost, mai sincer, mai adevărat, mai cinstit, mai puţin înfometat şi pe nefoame de ispititoarele gogoşi frumoase şi goale ale vieţii. O să pot? Sigur, ca orice trăitor (termenul de om mi se pare prea pretenţios, dacă nu-l restrâng la sensul biologic), am făcut multe şi la preţ mai mic sau mai mare, inclusiv autodriblaj, în speranţa unei juisări cât mai complete şi îndelungi. Acum, actualul eu, obişnuit cu machiajul şi interior şi exterior dintr-o viaţă în care şi morţii sunt machiaţi, aş putea oare renunţa de bună voie şi nesilit de nimeni la năravul cel atât de profitabil? Aş putea să-mi recunosc, sincer, frumuseţea şi onestitatea trăirilor, a bucuriilor, a opiniilor, numai în măsura în care au fost sau, vorbind despre acestea, aş vorbi mai degrabă de ceea ce aş fi vrut să fie? Cum să scoţi din om minciuna sau prefăcătoria graţie cărora s-a târât prin puf, prin lături, prin...? Sunt unii (mari), dar şi mari mincinoşi care, întrebaţi cum ar trăi dacă ar fi s-o ia de la început, răspund: «tot aşa». Dar e posibil să vrei să trăieşti încă o dată aceleaşi lucruri când sunt atâtea şi atâtea altele care să te îmbie?

Modestia să existe, într-adevăr, sau să fie o simplă umbrelă comandată şi pentru soare şi pentru ploaie? Cuvântului regret de ce îi este atât de puţin ascultată porunca? Sunt oameni care, jucând singuri şah, se bucură când câştigă şi plâng când pierd (!!!) Putem noi, nişte ficţionişti, să ne transformăm în nişte memorialişti obiectivi cu mâna tot pe Biblie? Nu cumva,

10.01.2013, nr. 17

înaintând în vârstă am văzut mărindu-se şi bordelurile lumii şi, spăşiţi, după ce înainte nu le-am lăsat să rămână terra incognito, acum le afumăm cu tămâia înţelepciunii noastre? Că, după război (după viaţă), mulţi viteji se arată, nu? […] adică, dacă am fi beneficiat de confort exterior şi , implicit, interior, sau dacă am fi beneficiat de presiuni şi mai mari din exterior şi, implicit, din interior, am fi fost sau n-am fi fost mai cu moţ alb, negru, rozaliu sau prăzuliu decât suntem? Să fie asta o dilemă? Nu cred, din moment ce are două răspunsuri absolut exacte: da şi nu. Dar ce se întâmplă? Şi da-ul, şi nuul sunt afectate de reculuri şi ricoşeuri, iar noi, pierzându-ne între acestea, suntem salvaţi, fiindcă am devenit dilematici. Nu cumva, părându-ne rău că nu suntem alţii (culme a nefirescului natural!), regretând că suntem numai ţânţari, nu şi armăsari, încercăm să dăm vine pe...?

Zic ştiutorii că ouăle depuse de regina din stup (toate la fel, din moment ce numai regina - matca – depune ouă) eclozează şi se transformă în alte mătci, în masculi (trântori) şi în albine diferite ca profesie (lucrătoare, războinice etc.) numai datorită hranei (confortului); zic unii marxistoizi (că numai neştiutorii compleţi le ştiu pe toate ) că o sută de prunci, luaţi arbitrar şi crescuţi în absolut aceleaşi condiţii pentru a deveni filozofi sau ingineri sau artişti devin inevitabil aşa. Extinzând, dintr-o sută de fii de împăraţi crescuţi împărăteşte, ies o sută de potenţiali împăraţi, dintr-o sută de lumpenproletari, ies o sută de lumpenproletari. Iată-ne, deci, fatalmente şi fatidic nişte rezultante, nişte lozuri câştigătoare sau necâştigătoare. Vorba e, dacă alţii fac ce fac cu noi, noi ce mai facem cu noi? Sigur, primim n ajutoare, n piedici, trăim în lume nu ca să o ajutăm noi, ci ca să ne ajute ea, dar nu suntem, totuşi, noi mama care ne naşte, nu suntem propriii noştri fii? Dar, neconvenindu-ne să credem aşa ceva, ajungem să-i reproşăm şi lui Dumnezeu că suntem aşa cum suntem şi toată ziua înzestrăm împrejurul cu umeri ca să avem pe ce plânge. Fiindcă, vezi, Doamne, noi nu suntem învinşi de noi înşine, noi am fost învinşi şi nu biruim din cauză că ne-o ia înainte şi ne biruie destinul. Suntem, deci, biete victime vrednice de statui. Aaa... dacă aveam fiecare câteo lume după chipul, asemănarea şi dorinţa sa, am fi arătat noi cine suntem.

Dar aşa, nişte bieţi orfani... sau... ar mai fi o sfârâială: să ne tot naştem până iese unul de care ne place!

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 53

10.01.2013, nr. 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Eu cred că şi noroiul şi puful palatului ştiu deopotrivă să crească diamante, tot aşa cum pământul analfabet şi înşcolatul Dumnezeu cresc deopotrivă Mioriţe şi Luceferi. Adevăruri? Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi; Câinii latră, ursul merge... şi mai sunt.

Fiecare om este treaba lui, chiar dacă unii, în dorinţa de a fi şi ei cumva luaţi în seamă ca deştepţi şi frumoşi, zic că nu e aşa. Milioane şi milioane de oameni şi-au scris în minte nişte cărţi cu nişte titluri cam aşa: Slavă mie,

robului împărat şi geniului multilateral dezvoltat! Acuz omenirea! Acuz pe Dumnezeu!

Culmea, cu toate că ar trebui şi aşa, niciun geniu, începând cu al nostru Mesia cel pământean, cu pătimitul Eminescu, nu a înălţat osanale cumplitei vieţi care, prin caznele cu care l-a căznit, l-a făcut geniu. Păi de ce, bre? Măcar noi, ăştia, care beneficiem de aportul geniilor, să strigăm în cor: Slavă temniţelor! Slavă

Dar Dumnezeu? La El nu ne gândim? Sigur, El, Păstorul unic, e vinovat pentru că noi, oile, suntem oi, şi încă şi râioase, în loc să fim Foci albastre, dar tot ar trebui s-o ia de la capăt cu amărâtele de Amoebe şi Euglenia Viridis. Cred că dilema aia a lui Bogza („Mă pot întreba ce fel de scriitor aş fi devenit dacă aş fi putut continua, fără să fiu supus vreunei presiuni, în afară de aceea a propriei conştiinţe?") şi a lui I.D.Sârbu, cu toate că este unul din cele mai frumoase lucruri ale literaturii, e o făcătură, o superficţiune.

Omul, în esenţă, e al Lui şi al Lui rămâne...

Ianuarie 2010 Ştefan Goanţă

lacrimilor! Slavă mizeriei şi sărăciei, slavă lui Hittler şi Stalin! Proletari din toate ţările, luptaţi ca, transformându-vă în boabe de nisip, să intraţi fiecare în câte o scoică de aia burghezo-moşierească şi acolo să vă transformaţi în perle! Iar dacă chinurile şi patimile ar fi fost şi mai mari, am fi avut nu numai o Focă albastră

(piesa lui D.Moţoc n.n.), ci poate un dinozaur albastru, poate o turmă. Ce mare lucru e o glumă, fie şi proastă, în comparaţie cu un lucru zis serios care, în alte dese cazuri, e, fie iluzoriu, fie o relativitate! Lăsând, totuşi, gluma la o parte, aş zice că adevăratul conflict nu e între om şi lume, ci între om şi el însuşi, între om şi neputinţa lui, conflict care , spre cinstea omului, încă nu l-a saturat şi săturat. Păi cum altfel unii oameni ajung împăraţi, unii miliardari, unii shakespeari sau ensteini, vedete, sportivi, sau născători de Foci albastre? Şi ce, nu cumva au făcut treburile astea pentru ţărişoară, când şi în cazul în care ar fi dat de pomană ar fi făcut-o tot pentru propria lor bucurie? Să zicem însă mersi că geniile n-au prea proliferat. Păi îţi dai seama unde ar fi ajuns bietul pământ cu atâta deşteptăciune transformatoare pe el? Ar fi crăpat pur şi simplu. Până şi soarele ar fi fost deranjat de atâtea weekend-uri, de sticle goale şi de cutii de conserve. Noroc cu proştii care pun frâne. Ce s-ar mai fi făcut bieţii copii de prin şcolile universului devenit şi aşa neîncăpător cu, în plus, un Tine şi un Mine?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Mihai PĂSTRĂGUŞ „Radiografia” unor destine…

Cel de al II-lea volum de proză din creaţia literară a scriitorului, Tony Geangalău, intitulat sugestiv O zodie nefastă, este de fapt continuarea, cum precizează însuşi autorul, la volumul Evadat din Siberia, publicat cu doi ani în urmă. Romanul are în mare măsură un caracter autobiografic. Personajul central şi principal al lucrării este nimeni altul decât tatăl autorului, Dimitru Geanganu (inclusiv familia sa), fost combatant pe frontul Austro-Ungar din Galiţia şi apoi prizonier în Primul Război Mondial la ruşi, ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări în Siberia şi Extremul Orient, la Vladivostoc. Personajul central, fire dârză cu o puternică conştiinţă naţională, cu o mare dragoste de viaţă, dotat şi cu un instinct de adaptare şi conservare pe măsură, reuşeşte să evadeze din infernul siberian şi se întoarce, traumatizat fizic şi psihic, trecând prin diferite peripeţii, acasă la familia părintească în judeţul Harghita, localitatea Tulgheş, care în noile împrejurări cauzate de dispariţia Imperiului Austro-Ungar, este situată în România.

Poate că această dramă, între multe altele existente la acea dată cât şi acum, nu ar fi avut şansa să fie cunoscută, dacă nu ar fi fost povestită cu tot patetismul de personajul central, dacă nu ar fi fost sensibil la drame, dar şi la arte, cel care a consemnat-o în memoria afectivă, fiul eroului–scriitorul Tony Geangalău.

Scriitorul, puternic impresionat de această poveste de viaţă a tatălui său, chinuit de un destin crud ca un blestem, a depus o muncă asiduă, migăloasă şi responsabilă pentru culegerea, selectarea şi închegarea faptelor relevante, pentru a decanta adevărul vieţii într-un caz particular cu obiectivitate ştiinţifică şi a-l exprima cu mijloace artistice, apreciem noi, foarte reuşite. Locul acţiunii romanului, O zodie nefastă, este în principal în Tulgheş şi împrejurimi, cu extinderi spaţiale în Gheorgheni şi zona Bicaz-Piatra Neamţ, iar ca timp, anul 1922

10.01.2013, nr. 17

– în-toarcerea eroului din prizonierat şi 1989, anul prăbuşirii comunismului european. Cartea, O zodie nefastă, are pe lângă valoarea literar-istorică, şi pe aceea a unui testament politico-moral adresat contemporanilor şi posterităţii. Autorul, prin vocea şi comportamentul eroului romanului, trăieşte, cât i-a fost dat, nu după principiul carpe diem, ci după şi în concordanţă cu valorile perene ale unei societăţi raţionale , dar aflată temporar într-o mişcare convulsivă – după paradigma comunistă. Chiar şi în aceste împrejurări oamenii trebuie să rămână oameni, să se distanţeze de oportuniştii care se conduc şi trăiesc după reguli conjuncturale.

Dumitru Geanganu şi familia sa se constituie într-o entitate socială cu valoare de model, care se luptă cu prejudecăţile oamenilor, cu tendiţele naţionaliste din zonă, cu greutăţile provocate de legislaţia punitivă introdusă de comunism pentru a pedepsi pe principiile luptei de clasă, şi chiar lichida fizic pe cei mai înstăriţi, mai activi şi mai harnici oameni ai societăţii.

Cartea prezintă pe eroul romanului cât şi pe ceilalţi oameni care împărtăşesc aceleaşi valori, indiferent de etnie sau stare socială, vârstă sau sex, ca pe o celulă vie care susţine supravieţuirea organismului îmbolnăvit de maladiile sociale ale conjuncturile politice din epocă, dar şi de mizeia morală a societăţii comuniste. Sacrificiile pe care le face familia Geanganu nu-i slăbesc rezistenţa morală, ci dimpotrivă, o consolidează şi afirmă cu mai multă vigoare, de unde apare ca un izvor de frumuseţe care întreţine contextura socială bazată pe valori viabile. Lupta lui Dumitru Geanganu era întărită şi de convingerea că are misiunea sacră de a fi falnic şi drept ca un fag în timpul furtunii în atingerea idealurilor sale de o viaţă cinstită şi demnă. Cred că de aceea eroul era atras irezistibil de locul de la munte cu valoare simbolică, numit Fagul Înalt, unde se reculegea prin muncă şi odihnă în tovărăşia florilor, copacilor şi animalelor – perceput de erou ca cel mai frumos loc din lume. Perspectiva complexă caleidoscopică de a privi realitatea de către scriitor, conferă romanului calitatea de frescă socială. Deşi acesta priveşte cu simpatie şi înţelegere viaţa eroului în postura de tată, nu exagerează şi nu izolează descrierea şi interpretarea la nivelul familiei şi al unui grup de apropiaţi, dimpotrivă, personajul principal – Dumitru Geanganu – onest, cinstit şi harnic, are carismă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE polarizatoare, se cuplează valoric cu întreaga comunitate, agită toate straturile sociale, sancţionează moravurile şi năravurile vetuste, întâlnite în experienţa sa de simplu ţăran, indiferent dacă e vorba de comunităţile de români, maghiari, evrei etc. Este necruţător faţă de asprimile comportamentale cu soţia şi propriii copii ale socrului său, Toma Paleu – fost primar al comunei Bicazul Ardelean. În cele 36 de capitole ale romanului, autorul supune atenţiei nu numai destinul şi profilul moral al celor individualizaţi, familie, rude, prieteni, vecini, consăteni în relaţii ocazionate de muncă sau petreceri, reprezentanţi ai autorităţilor, în egală măsură autorul prezintă şi faptele sociale colective, comportamentele de grup, obiceiurile şi tradiţiile folclorice, practicile şi uneltele folosite în gospodăriile ţărăneşti din partea locului (cositul şi adunatul fânului, păstoritul, activităţile de preparare a produselor animaliere, protecţia şi paza animalelor împotriva stihiilor naturii şi animalelor sălbatice ale muntelui etc), de fapt, esenţa muncii în ţinuturile aspre ale muntelui. Capitolul 1 este deschis cu profilul copilului Iliaş – cel mai mare dintre băieţii lui Dumitru Geanganu, care din nefericire îşi va găsi sfîrşitul în timpul stagiului militar, într-o unitate de muncă foţată, unde erau încorporaţi numai fiii de familii înstărite, nedoriţi de regimul comunist, undeva în zona Dobrogei. Iată cum îşi prezintă autorul familia : Iliaş se afla în vacanţa de vară. Avea doar 14 ani, dar gândea şi se purta ca un om matur. Atât, învăţatul la şcoală cât şi munca dură de acasă îl maturizaseră prea devreme. Cei doi fraţi ai săi Antonică şi Vicu erau încă prea mici pentru coasă: unul de zece ani, iar celălalt mai mic , de şapte ani şi jumătate. Cele trei surori : Rozalia, Susana şi Victoriţa rămase acasă, în sat, o ajutau pe mama lor la tors, la ţesut, la scărmănatul lânei, la spălatul rufelor, la îngrijirea animalelor şi la celelalte treburi din gospodărie, care nu se mai terminau niciodată. Cea mai mare, Roza (Rozalia) avea optsprezece ani.

Era tare frumuşică şi zglobie. Mureau flăcăii din sat după ea. Cea mijlocie, de şaisprezeca ani - Susănica(Susana) semăna cu tatăl ei. Era ca o zeiţă din Olimp cu ochii ei mari, albaştri, cu nasul drept, cu faţa albă. Nu era exuberantă ca Rozalia, care semăna mai mult cu Mariţa, mama ei, dimpotrivă, era ponderată, echilibrată

10.01.2013, nr. 17

şi sobră ca tatăl ei, dar de o frumuseţe încântătoare care provoca admiraţia băieţilor. În acelaşi timp comportamentul ei sobru, atitudinea demnă şi puţin distantă le inocula o oarecare timiditate, afectându-le îndrăzneala. Mai era Vica (Victoriţa), cea mică, de cinci anişori În următorul capitol autorul face o prezentare a evenimentelor social-politice din anii 1916-1918 cu reflecţii speciale pe greutăţile din România: infrângerile militare, retragerea autorităţilor la Iaşi, luptele de la Mărăşeşti, pierderea tezaurului României prin trmiterea la „păstrare” în Rusia etc. Autorul sancţionează ca superficial şi iresponsabil comportamentul unor personalităţi din acea perioadă, între care Nicolae Titulescu – fost ministru de finanţe, pentru negăsirea unei alte alternative de salvare a tezaurului. În capitolul 4 autorul glăsuieşte despre condiţiile în care familia Geanganu a dobândit averea pentru care comuniştii, ajunşi la putere prin fraudă, i-au pedepsit atât de aspru pe cei înstăriţi. Întors acasă, prin 1922, dezorientat şi obosit, Dumitru trebuia să înceapă o nouă viaţă, o viaţă normală.

După Marea Unire din 1918 au urmat ani de dezvoltare economică şi culturală a ţării între 1922-1928, la care participau pentru prima dată forţele întregii naţiuni române, în timpul regelui Ferdinand I (care a decedat în 1927). A fost o epocă în care numai cei puturoşi şi beţivi nu şi-au creat o situaţie materiala mai bună. Românii erau liberi să meargă în America (mulţi ardeleni au făcut acest lucru), să câştige bani, apoi să se întoarcă în ţară să-şi facă case sau să-şi cumpere pământ.

Dar prin muncă cinstită puteau să facă avere şi în ţară. Familia Geanganu a ales această variantă. Ilie Geanganu şi Maria, părinţii lui Dumitru Geanganu şi-au pus feciorii la treabă: Dumitru şi fratele său Vasile lucrau la pădure cu câte o perechi de boi fiecare. Tăiau şi corhăneau buştenii, îi încărcau pe car vara sau pe sănii iarna şi-i transportau la fabrica de cherestea, unde erau plătiţi pe loc. Uneori îi însoţea şi tatăl lor, reuşind astfel să transporte până la 10-12 m. c. de lemn pe zi.

Munca era dură, dar merita, pentru că luau bani frumoşi. Cu băutura nu le avea nici unul: nici tatăl nici feciorii. Banii se adunau mereu: din cărăuşie şi din creşterea vitelor. Creşteau vite, oi şi porci. Cumpărau mai ales viţei şi viţele. Îi creşteau până ajungeau la maturitate, apoi le vindeau. Cu banii primiţi cumpărau alte ani-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE male pentru a le vinde apoi şi tot aşa. În acest mod bătrânul Ilie Geanganu a cumpărat prin 1924-1925 vreo 25 ha. de pământ-fâneaţă la locul numit Higheş. (În limba maghiară „hegyeş” înseamnă „ascuţit”, deoarece pe vârful Ciuha abia reuşeşti să-ţi menţii echilibrul pe culmea îngustă a muntelui, cu povârnişuri foarte abrupte pe ambele părţi.) Aflată la o altitudine de peste 1 600 m., faţă de nivelul mării, Ciuha semeaţă, care separă Tulgheşul de Bicazul Ardelean, ţi se pare, privită din sat, că atinge cerul... Cu o simpatie şi un respect părintesc – tot mai rar întâlnit în timpurile noastre - , generat de valorile tradiţionale, autorul înfăţişează în imagini, când patetice, când dramatice viaţa mamei sale, Mariţa – o adevărată eroină, o femeie harnică şi răzbătătoare, cu nimic mai prejos de soţul său, Dumitru, deşi din punct devedere sentimental nu se potriveau. A pătimit ca o sfântă de la naştere până la sfârşitul vieţii şi, aşa cum o prezintă autorul, a avut un destin tot atât de crunt ca acela al soţului său, Dumitru. Poate de aceea soarta i-a unit într-o diadă contradictorie. În toamna anului 1916 cu ajutorul armatelor germane, forţele austro-ungare au oprit înaintarea trupelor române şi le-au respins până pe linia Carpaţilor. Ungurii au revenit în Bicazul Ardeleann de unde părinţii şi familia lui Toma Paleu nu au mai avut timp să plece, căci între Neagra Bicazului şi Bicazul Atdelean s-a pus graniţă. Biata Mariţa, blocată de noua graniţă, departe de ai săi, în loc să se ducă la şcoală, în clasa a III-a, cum ar fi trebuit, a fost nevoită să treacă printr-o perioadă de groază. Bătrânii erau foarte săraci, nu aveau de niciunele. Vreme de şase luni de zile fata a îndurat foamea, frigul şi mizeria. Iarna era foarte aspră, iar hainele de pe dânsa ajunseseră nişte zdrenţe murdare. Pentru a se hrăni mulgea de la o vacă aproape stearpă un litru de lapte pe zi şi cu acela îşi astâmpăra foamea. Saivanul unde erau ţinute vitele era ca vai de el: stâlpii abia se mai ţineau. Mariţa le aducea apă cu doniţa de lemn de la un izvor de pe coastă, cale de doi km., luptând cu nămeţii. Mai aluneca, mai cădea vărsând apa, se întorcea din nou să umple doniţa şi o lua de la capăt, cu mânuţele îngheţate, plângând întruna. La un moment dat nu mai avea nici puterea să le mai care apa de frântă ce era.

Din cauza frigului a foamei şi a setei, vacile au rupt ocolul şi au ieşit. Fetiţa se încălzea în bordeiul moşne-

10.01.2013, nr. 17

gilor la sobă când baba uitându-se prin ochiul murdar de fereastră, strigă : Fugi repede Mariţă, că vitele tale au plecat din ocol cine ştie unde. Fetiţa ieşi năvală, fără a mai închide uşa şi o luă la goană disperată să caute vitele. O luă inspre graniţă că intr-acolo era pericolul mai mare să ajungă animalele. În această zonă se aflau trupe militare ruseşti, aliate cu armata română. Când sosi în apropierea vămii văzu cum doi soldaţi ruşi duceau vitele spre bivuacul armatei ruseşti. Alergă repede la bordei şi ceru babei să vină cu ea ca să recupereze vitele. Ne mai aşteptând răspunsul babei o luă la goană de-a curmezişul ţarinei şi ieşi în calea soldaţilor. Oricât i-a implorat să-i înapoieze vacile aceştia au refuzat s-o facă. Apoi a alergat până la Comandamentul rus ţipând disperată cât o ţineau plămânii. Lumea s-a adunat acolo ca la circ să vadă ce sa întâmplat. A ieşit şi comandantul, un căpitan care a interogat-o pe fată în fel şi chip ca să afle care este adevărul. Văzând că acesta nu se înduplecă să-i înapoieze vacile, se tăvăli pe jos şi ţipă din răsputeri ca s-o audă mătuşa şi să vină să-i fie ca martor, adică să-i confirme comandantului rus că vacile îi aparţineau. Mătuşa ajunse în sfârşit si îi spuse comandantului (cu ajutorul unui translator basarabean) că vitele i-au fost încredinţate acestei copile de către părinţii ei pe care i-a surprins frontul şi au rămas captivi la inamic la Bicazul Ardelean. Din păcate fata a rămas cu vitele aici la Bicazul Românesc singură şi că stă la bordeiul dânsei.

Văzând în ce hal arăta fata, comandantul se înduplecă până la urmă să-i înapoieze vitele.

Un alt capitol relevant, 17, descrie situaţia dramatică a anilor 50 în care regimul comunist le-a impus „chiaburilor” să dea cote absurd de mari, peste puterile lor, ajungând să-şi înfometeze familia, să împrumute sau să facă multe alte sacrificii, în caz contrar ajungînd la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde cei mai mulţi au pierit. Pe lângă aceste sancţiuni economice, se mai impuneau şi altele fiscal-administrative, printre care excluderea copiilor din şcoli. Dumitru şi Mariţa Gianganu au făcut eforturi supraomeneşti pentru a ieşi şi din această situaţie şi a scăpa de canal, recurgănd şi la ajutorul sătenilor. Autorul a înfăţişat cu realism dramatic puniţia comunistă, ca fiind o împletire suigeneris dintre comunismul stalinist şi şovinismul maghiar din

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE zonă. Prin noiembrie 1950, cu toate eforturile şi sacrificiile făcute, mergând până la înfometarea propriilor copii, Dumitru nu reuşise să acopere decât o treime din cotele impuse, iar pentru plata impozitului agricol a fost nevoit să-şi vândă jumătate din oile şi vitele pe care le avea. Se apropia scadenţa. Era disperat. Ca primar şi secretar de partid fusese „ales” un ungur naţionalist şi şovin, protejat de regim, care avea acum prilejul să-i sugrume pe românii mai înstăriţi. I se citea pe figură bucuria când vedea disperarea celor care nu puteau să-şi plătească uriaşele impuneri şi urmau să fie trimişi la Canalul Dunăre – Marea Neagră , de unde unii nu s-au mai întors niciodată. Ciudat era că nici-un ungur nu fusese declarat chiabur în Tulgheş. Ca şi alţi „chiaburi” români, pe la începutul lui Decembrie 1950 fu chemat şi Dumitru la primărie, adică la „Sfatul Popular”, cum i se zicea atunci şi interogat fără milă de către secretarul organizaţiei P.M.R., Czergö Pişta.

Am apelat la metoda citatului din roman pentru a se percepe direct construcţia artistic-literară, limbajul neaoş al localnicilor, cât şi logica folosită de autor pentru a reda intenţiile sale diegetice. Romancierul construieşte scene de un realism cutremurător din viaţa tulgheşenilor pe care le împleteşte, în mod dinamic, cu cele pline de tandreţe şi căldură. Simţul umorului şi cel istoric sunt prezente în roman de la început până la sfârşit, atât în logica exprimării personajelor cât şi în scenele cu caracterr descriptiv în care se confesează autorul, el însusşi personaj real în textura lucrării. Cititorul care va lectura romanul, va observa, de bună seamă, nu numai realismul construcţiei epice, ci şi umanismul acesteia – filon esenţial care alimentează substanţa epică şi garantează durata de viaţă a oricărei scrieri despre viaţa socială. Aceste trăsături intrinseci fac din roman numai numai un bun cultural cu valoare educativă, ci şi o scriere care delectează şi cultivă gustul este-tic. În sfîrşit, prin această operă autorul şi-a împlinit o datorie morală şi de suflet faţă suferinţele îndurate cu stoicism, nu numai de tatăl său împreună cu familia, ci şi faţă de două generaţii de oameni prinşi în coliziunile sociale create de prăbuşirea a două imperii din estul Europei.

10.01.2013, nr. 17

Elisabeta Lăsconi Copila de zăpadă Editura Polirom Cine mai crede în basmul bătrânilor fără copii, care primesc în dar o fetiţă pogorâtă parcă din troienele iernii? O scriitoare canadiană, Eowey Ivey, a rescris povestea într-un roman minunat, „Copila de zăpadă", ce se cuvine citit iarna, când cad fulgi mari sau se aşterne cuvertura de nea argintie acoperă lumea, ori mai curând în atmosfera sărbă-torilor, când mirosul înţepător de brad şi cel îmbietor al cozonacilor umplu casa. Mabel şi Jack nu sunt bătrâni, dar timpul când sperau că vor avea un copil a trecut şi ei s-au retras în Alaska, înfruntând sălbăticia şi frigul unui ţinut prea puţin primitor, după ani de aşteptare tăcută. Iubirea şi căsătoria nu i-au putut apăra de suferinţă şi dezamăgire, mai ales că, în anii '20, rânduiala unei familii însemna în primul rând copii şi bunăstare, doar astfel viaţa căpăta un sens.

Disperarea se insinuează treptat în viaţa celor doi: munca dură care trebuie să le asigure supravieţuirea îl epuizează pe Jack, iar pe Mabel o macină sentimentul vinovăţiei pentru pierderea copilului abia născut, de aici vine şi o tentativă ratată de sinucidere. Însă ea şi-a păstrat în suflet un soi de credinţă magică în mister, ce poate să se dezvăluie brusc într-o mişcare a naturii: un fâlfâit de aripi, licărul luminii sau mirosul de brad. Soţii încep să se înstrăineze unul de celălalt, dar totul în viaţa lor se schimbă la căderea primei zăpezi: se bucură copilăreşte, fac un om de zăpadă, cizelat şi înveşmântat ca să ia înfăţişarea unei fetiţe cu păr bălai, cu fular şi mănuşi. Dar făptura de nea dispare şi cu ea şi fularul şi mănuşile, dar zăresc o fetiţă blondă care le poartă, întâi departe, apoi tot mai aproape de coliba lor, însoţită de o vulpe. Mult timp doar ei doi o văd, mereu căutând să afle misterul unei asemenea apariţii. Când însă fata intră în colibă, când se obişnuieşte cu ei, misterul

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sporeşte pe măsura bucuriei ce până atunci nu o putuseră nici măcar imagina. Jack face incursiuni în jur, ghidat într-un fel de chemarea fetei şi găseşte o explicaţie naturală, firească: un local-nic care trăia izolat a pierit, lăsându-şi copila singură pe lume. Mabel crede că trăieşte taina unui basm pre-schimbat în realitate: îşi aminteşte minunăţia de carte cu ilustraţii dăruită de tatăl ei - Snegurocika, basmul rusesc al fetiţei de zăpadă. Îi dă şi nume fetei, Faina, se ocupă de ea ca de o fiică, îi coase haine potrivite. Pentru ea, totul ţine de miracol, aşa îşi explică apariţiile ei frecvente iarna şi dispariţia la venirea primăverii. Abia când vecinii, care locuiesc la mare depărtare, George şi Esther o cunosc pe Faina, o cred pe Mabel, le şi dispare spaima că totul este o fantasmă născută din dorul de un copil şi din singurătate. Iar Faina îşi tră-ieşte dragostea, alesul potrivit cu ea fiind chiar un fiu al familiei vecine, cel îndrăgostit de sălbăticia locurilor. El o descoperă pe Faina şi asistă la un episod de vânătoare, când fata pândeşte şi ucide o lebădă fără pic de milă.

Dragostea aduce după ea o sarcină, familiile îi unesc pe cei doi tineri prin ceremonia unei căsătorii.

După naşterea copilului, Faina dispare fără urmă, lăsând nedesluşit misterul ei. Dar tocmai misterul dă o frumuseţe tulburătoare cărţii, căci mereu cititorul va oscila între cele două explicaţii, una raţională susţinută de Jack, alta miraculoasă, ivită din imaginaţia lui Mabel şi din basmul rusesc, care punctează de altfel prin mottouri părţile cărţii. „Copila de zăpadă" impresionează şi mai mult cititorul când ştie că este debutul autoarei Eowyn Ivey, cu o siguranţă a construcţiei şi o fineţe a scrisului rară, şi mai ales când află că s-a născut şi a crescut în Alaska, trăieşte şi acum acolo, căsătorită fiind şi mamă a doi copii, în mijlocul naturii, deprinsă cu vânatul şi cu arborii pădurilor. Apărut la începutul anului 2012, romanul a ajuns rapid sub ochii cititorilor la noi, chiar din vară, simultan cu traduceri în alte şase limbi.

Este meritul Editurii Polirom că izbuteşte sincronizarea cu piaţa de carte a lumii.

10.01.2013, nr. 17

Ursula Poznanski Erebos /Jocul răzbunării Editura RAO Traducere din limba germană de Cornel Stoenescu.

Prima cartea a scriitoarei, cu care a câştigat Premiul German pentru Literatură pentru Tine-ret şi care a fost tradusă în 25 de limbi. Un joc pe com-puter, numit Erebos, are reguli deosebit de restrictive: îl poţi juca doar o dată, n-ai voie să vorbeşti cu nimeni despre el, trebuie să joci singur, iar sarcinile primite în timpul lui trebuie realizate în lumea reală. Ce se întâm-plă când jucătorului i se cere să omoare un om? Şi, mai ales, când i se cere asta unui copil? Stranie carte... !!!

Nora Iuga Sexagenara şi tânărul Editura Polirom Ediţie revăzută şi adăugită.

Romanul a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, a fost tradus în Bulgaria, Slovenia, Germania, Spania, Italia şi urmează să fie tradus în Franţa. „Aşezată în faţa unui bărbat mult mai tânăr decât ea, Anna îşi istoriseşte viaţa, amestecând amintirile despre ţinutul natal, despre soţul ei Nino sau despre Terry, prietena care îi este mereu alături în diferite împrejurări, cu detalii amuzante privitoare la lumea literară a anilor '70, dar şi cu personaje şi întâmplări de mai târziu. Rezultatul este o poveste densă, în mare măsură autobiografică."

Dan Sociu Poezii naive şi sentimentale Editura Cartea românească Dan Sociu, născut în 1978, a publicat trei cărţi de poezie şi două romane, a câştigat mai multe premii. „Dan Sociu (scrie Bogdan Alexandru Stănescu) reuşeşte să împace în poemele lui ambele categorii schilleriene: este, în acelaşi timp, un poet naiv pentru că rezonează la

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fenomenele lumii exterioare şi le mută în text fără a modifica nimic, aparent, dar şi un poet sentimental-reflexiv a cărui privire percepe cu acuitate pelicula în care se înveleşte lumea." Iată: „Ce trist şi frumos e când o-

mul se-nşală/asupra lumii (şi poate nici nu află/ vreodată), ca pisica înnebunită/ de lucirea unui cuţit pe perete./Uită pe loc de toate şi ţâşneşte/ca friptă direct spre pata jucăuşă/de lumină - şi de fiecare dată/ se duce-n bot şi de fiecare dată,/fără nicio ezitare, se aruncă/pe sclipirea aia care de fapt nu e/ nimic, nu înseamnă nimic, n-o ajută/la nimic. Ba, mai mult, dacă dispare, stă/ nemişcată la perete şi aşteaptă/ să revină, cu mustăţile fremătând."

Aprilynne Pike Farmece Editura Litera Traducere din limba engleză de Laura Frunză şi Mihaela Alexandrescu. Cartea este continuarea romanului pentru adolescenţi „Aripi" şi e plină, ca şi precedenta, de surprize. „Au trecut şase luni de când Laurel a salvat tărâmul fermecat al zânelor.

Acum, ea trebuie să-şi petreacă vara acolo, pentru a-şi dezvolta abilităţile de zână de toamnă. Dar familia ei umană şi prietenii îi sunt încă în primejdie de moarte iar intrarea în Avalon este mai vulnerabilă ca oricând. Va accepta oare Laurel ajutorul lui David, iubitul ei din lumea oamenilor, când va veni clipa să-şi salveze prietena, sau se va întoarce către Tamani, înflăcăratul spirit al naturii care o iubeşte dintotdeauna?" Urmează al treilea volum al seriei, „Iluzii".

Jared Cade Aghata Christie: Misterul celor 11 zile

10.01.2013, nr. 17

misterios de la reşedinţa sa din Berkshire, Anglia.

Descoperirea maşinii acesteia abandonate în Su-rrey a provocat îngrijorare cu privire la siguranţa ei. A fost găsită o săptămână şi jumătate mai târziu, la un hotel luxos din Harrogate, Yorkshire, citind relatările din ziare despre căutarea iniţiată la nivel naţional pen-tru descoperirea sa. Când a fost interogată în legătură cu comportarea sa ieşită din comun, soţul ei a inter-venit, pretinzând că femeia suferea de amnezie. Acea femeie era Agatha Christie, iar evenimentele din cele unsprezece zile de absenţă aveau să o bântuie pentru tot restul vieţii. (...)

Misterul din jurul dispariţiei îi fascinează pe oameni chiar şi în ziua de azi. Ceea ce rezultă de aici este povestea irezistibilă a unei femei aduse de o suferinţă personală la marginea disperării, dar care a reuşit să se salveze şi să devină una dintre cele mai iubite povestitoare ale secolului douăzeci."

Doubinsky Sebastien Traducator: Daria Laura Barsan Cartea mută Editura Humanitas

„Insula pe care ajunge topograful Alessandro Salomonsen e pli-nă de farmec: Tainice locuri de plajă, o stâncă a îndrăgos-tiţilor, un sit arheologic, cu un oraş antic bine păstrat şi un vulcan poreclit de localnici «Bătrânul». Ascunzându-şi disperările topograful se lasă învăluit de atmosfera de vacanţă şi de o dragoste pe care nu credea s-o mai trăiască. Dar insula şi vulcanul ei îi rezervă mari surprize…

Nu, nu e vorba de o erupţie. Observaţia criticului: «O carte solară plină de omenesc (adică de umbre) de citit vara, eventual pe o insulă».”

Editura RAO

„La 3 decembrie 1926 - scrie Jared Cade în prefaţă - o femeie îndurerată a dispărut în mod

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Edmund Hussrl Cercetari logice I. Prolegomene la logica pură

Editura: Humanitas

„Alături de «Fiinţă şi Timp» a lui Martin Heidegger «Cercetarile logice» reprezintă opera fundamentală a fenomenologiei. În această lucrare, ce va fi publicată în traducere românească în patru volume distincte Edmund Husserl pune bazele unei direcţii de gândire care a dominat filozofia secolului al XX-lea mai ales în spaţiul continental. Edmund Husserl şi-a elaborat complexa şi nuanţata poziţie pornind de la probleme logice şi de teoria cunoaşterii.

Acestea fac obiectul primului volum al Cercetarilor logice Prolegomene la logica pură apărut la Halle în 1900 pe baza a doua serii de conferinţe ţinute în acelaşi oraş în cursul verii şi al toamnei anului 1896.

Logica este legată esenţial de ştiinţa autentică întrucât îşi asumă sarcina de a cerceta principiile ultime ale cunoaşterii. Ea investighează posibilitatea pură a ştiinţei în genere şi oferă ştiinţei reale norme şi directive. Logica are deci un sens teleologic – de a fi artizanul elementelor fundamentale ale problematicii epistemologice – pe care nu şi l-a valorificat potrivit în succesiunea diferitelor etape istorice, dar pe care îl va cultiva magistral prin contribuţia lui Edmund Husserl.”

10.01.2013, nr. 17

n-a fost să fie aşa! Atacând energic literatura autorul cărţii n-a mers decât până la jumatatea drumului său epic de unde întorcând privirea s-a simţit cuprins de nostalgie: titlul îl chema înapoi.

Viguros hotărât să nu fie slab ca o muiere şi nici sever ca un tratat ştiinţific şi-a continuat drumul aci avântându-se înaripat cu cântecul pe buze spre cursele savante doctorale, spre formulările reci şi lapidare, aci zăbovind metodic cu şublerul în mână ca să studieze plăsmuirile evanescente, părelnicele umbre ale fanteziei, parfumurile suave şi inefabilul cel în veci însetat de determinanţi. (…)

Fapt e că în cele din urmă «călătorul» a ajuns să scrie o carte care dacă nu e nici tratat şi nici roman ceva tot trebuie să fie din moment ce e alcătuită din cuvinte şi pusă sub ochii unui alfabet îi produce individului pe buze şi în interior un bâzâit uşor şi voluptuos.

Breviarul Historia calamitatum Editura Humanitas Autor: Mircea Horia Simionescu Suntem departe de-a avea în faţă un roman! Abelard amatorul de aventuri romanţioase ar fi fost mulţumit să-şi ştie livrat titlul unei cărţi cu amoruri fericite/demente cu aventuri galante/ principiale cu morţi/supravieţuitori. Dar vorba poetului…

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 61

10.01.2013, nr. 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE SUMAR Biografii selective - Camil Ressu /p.3 Robert Hodorogea – printre picturi celebre şi trăiri poetice /p- 4 Ştefan J. Fay - Monseniorul Vladimir Ghika /p. 5 Lili Albu - Iubire din suflet nu-mi pleci /p. 8 Alexandru Lapedatu, omul care a însoţit Tezaurul României la Moscova./p.9 Adrian Păunescu - Dor de Eminescu - /p- 12 Doina şi Ion Aldea Teodorovici - Eminescu /p-12 Ion Popescu Bucovu – Eminescu la cea de-a 163-a aniversare /p. 13 Terezia Filip -Alchimie lirică romantică şi conotaţii de ars poetica /p. 15 Christian W. Schenk – poezii / p. 19 Gina Zaharia - Închisori albastre /p. 20 Adalbert Gyuris în dialog cu Mhai Cătrună /p. 21 Adrian Paparuz – scrisoare /p. 28 Eunescu - Răsărim cu Eminescu /p. 28 Vasile Pin – scriu cuiva /p. 28 Constanrin C. Sinescu – Omul care vede prin marmură, piatră şi lemn /p.29 Constanţa Abălaşei-Donosă – Profil de autor: poet, grafician, pictor /p. 31 Mihai Ştirbu - Iubirile sciitorilor, /p. 35 Adrian G. Romila - Despre Eminescu şi Caietul vienez /p. 37 Prof. dr. Adrian Botez – Conceptele de spirit şi logos în poezia eminesciană... /p. 39 Autor necunoscut: Povestea mărului/p. 45 Cosmin Preda – proză scrtă /p. 46 Corina Militaru – proză scrtă /p. 48 Elena Buică-Buni – Proză scurtă / p. 50 Tudor Călin Zarojanu – De ce-aş citi??? /p. 52 Ştefan Goanţă – Despre viaţă... /p. 53 Mihai Păstrăguş – Cronică: Radiografia unor destine/p. 55 Apariţii editoriale /p. 59 Sumar /p. 62

www.nomenartis.ro

Numarul 18 va apare 10 februarie, 2013

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate

Page 62

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact !

(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!)