Octavian Goga sau Ecoul cântecului pătimirii noastre în mileniul III

Octavian Goga sau Ecoul cântecului pătimirii noastre în mileniul III

ARGUMENT Simpozionul Naţional „Octavian Goga sau Ecoul cântecului pătimirii noastre în mileniul III”, ediţia a VI-a, 2015, organizat de Colegiul Naţional „Octavian Goga” din Sibiu, în parteneriat cu Universitatea Lucian Blaga, ISJ Sibiu, Casa Corpului Didactic și Biblioteca ASTRA din Sibiu sub egida MECȘ are ca scop aniversarea celor 134 de ani (1 aprilie 1881) de la venirea pe lume a poetului răşinărean, poet al lacrimei și al sufletului măcinat de profunde nedreptăți sociale și politice.

Cu acest prilej, elevi de gimnaziu şi de liceu din toată ţara au fost invitaţi să participe cu lucrări la una din cele patru secţiuni: critică literarăeseu, creaţie lirică/proză, sau traduceri, pentru a-şi demonstra spiritul critic / analitic asupra operei lui Octavian Goga, și de a o smulge dintelui nemilos al vremii.

Ediția aceasta se bucură de un număr impresionant de participanți (peste 200), elevi de gimnaziu și de liceu din peste 30 de județe din România, care au încercat să aducă în actualitate opera poetului, într-un context cultural contemporan total diferit, specific secolului XXI, dar și săși exerseze talentul creativ sau pe cel de traducător în limbi variate: engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă, maghiară și chineză.

Regăsirea timbrului ecoului cântecului pătimirii noastre se vrea astăzi o formă de reconfigurare a spațiului transilvănean din secolele trecute, dar mai ales de orchestrare armonioasă a versului mesianic la expresia sensibilității colective a românilor de acum și de odinioară.

Coordonator, prof. dr. Lidia Carmen PIRCĂ

5

Octavian Goga sau Ecoul cﾃ｢ntecului pﾄフimirii noastre ﾃｮn mileniul III

6

Octavian Goga sau Ecoul cântecului pătimirii noastre în mileniul III

SONET - OCTAVIAN GOGA Simion Anastasia Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu”, Breaza, Prahova Literatura este o viaţă secundară. Ea arată culorile şi complexitatea vieţii noastre şi se axează pe o multitudine de personaje, peisaje, întâmplări şi trăiri în care parcă ne regăsim. Precum într-un vis, atunci când lecturăm, lucrurile pe care le întâlnim acolo ne impresionează uneori atât de profund, încât uităm unde ne aflăm şi ne imaginăm în miezul acţiunii, alături de personajele prezentate ori empatizăm cu instanţa şi percepem viaţa dintr-o nouă perspectivă. În literatură fiecare autor are propriul său stil de expunere a gândirii atât în mod direct cât şi indirect. În 1906 Titu Maiorescu arată că “De nota tristeţii şi de nota patriotismului s-a cam abuzat în literatura romană“. De aceea, fostul conducător al Junimii laudă veselia ce transpare din unele versuri ale lui Octavian Goga, inspirate din lirica populară. În creaţia sa este izbitoare frecvenţa metaforelor şi a termenilor de origine religioasă şi structuri biblice, invocaţii (“rugăciune”, “Doamne”, “Părinte”, “Stăpâne”, “Altar”, “strană”, ”icoană”, “ispită”, “tămâie”).Deşi apar termeni eclectici, poezia sa nu are un caracter religios, ci social deoarece nu întâlnim în operele sale o sete de durere sau de autoflagelare precum circula în textele sfinte ci o durere determinată de realităţile socialnaţionale. Astfel, prezenţa cuvintelor de origine eclectica este explicată doar ca elemente ale esteticii poemelor, şi nicidecum având caracter gnoseologic. Totuşi această abundenţa de termeni se poate baza şi pe faptul că in familia lui Goga au existat preoţi timp de generaţii, astfel încât filonul de literatură religioasă va fi substanțial în plămădirea stilului poetic si va determina specificul creaţiei sale.

Poezia “Sonet” de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar, prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserica cu porți neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor, precum mersul la biserică, spoveditul, alinarea si purificarea sufletească.

Poezia este de esenţa spirituală, ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor si a credinţelor străvechi. Prin arta poetică autorul exprimă o concepţie privind menirea artei sale şi cea a creatorului de artă.

Astfel, poezia “Sonet” este un exemplu perfect pentru această categorie a poemelor, ce dezvăluie gândurile “poetului pătimirii noastre” privitoare la 7

Octavian Goga sau Ecoul cântecului pătimirii noastre în mileniul III mesajul pe care poeziile sale îl conţin şi felul în care acest mesaj trebuie interpretat.

Adevărată artă poetică, opera este un monolog liric adresat, iar în prima strofă, ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtășește cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”, marcă a tipului de adresare directă cu valoare de invocaţie, punându-se în lumină meritul exagerat al literaturii asupra naturii umane. Poetul invocă poezia, scrisă cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie, transformat într-un adevărat ritual religios. Personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului, caz afectiv, oferă substantivului o poziţie-cheie, un rol central în structura poeziei. Îi atribuie calităţi deosebite pentru a-i spori misterul cu putere de intrigare şi influenţare a mentalităţii şi trăirilor, gândurilor noastre. Eul liric este conştient că acest tip de manifestare a sentimentelor va dăinui peste veacuri şi nu va înceta să-şi exercite obiectivul.

De asemenea, limbajul poetic, esenţa operei lirice, se caracterizează prin reflexivitate, predispoziţie spre meditaţie, dar şi prin expresivitate, realizată cu ajutorul figurilor de stil. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainica, curată Poezie”; putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi, având porţile deschise pentru toţi fără a face diferenţe. Metafora centrală „Biserică cu porţi neîncuiate”, dezvăluie legătura între poezie şi religie, reliefând procesul de transformare a creaţiei în hrana spirituală. Rădăcina oricărei opere este chiar experienţa scriitorului, Goga confesându-se, precum restul omenirii , literaturii “Tu neamurile gândurilor toate /Cu drag le laşi la pragul tău să vie “.În viziunea eului liric literatura este “izvorul “ celor slăbiţi care se întremează prin pacea, liniştea dată de aceasta, refugiul creat din lumea cotidiană ”Drumeţ slăbit puterile-şi învie “ Cititorul se delectează, mărturisindu-şi amarul, mâhnirea, poezia având efect purificator asupra oamenilor, eliberând-o de motivul tristeţii şi durerii. Ea mângâie sufletul,făcându-l să iasă din lumea reală,să păşească în spaţiul speranţei,inocenţei şi a idealurilor împlinite.

Este accesibilă tuturor ,iar universal ficţional este infinit “tot sufletul la poarta ta când bate“ Pe de altă parte, fiind sonet, specie a genului liric, ultimul vers are caracter conclusiv, accentuând idea generală a întregii creaţii. Instanţa lirică idolatrizează poezia şi o ridică la rang de lăcaş sacru, omul fiind mai 8

primejdios datorită lipsei purităţii eterne regăsită în arta ce sensibilizează si are o mare putere persuasivă transmițând emoţii cititorului “C-o lacrimă să nu-ţi spele altarul” În concluzie, creaţia “Sonet” de Octavian Goga are în atenţie descrierea metaforică a literaturii in profunzime, cu misterele,enigmele ce iau fascinate pe mulți de-a lungul timpului, impresionând printr-un limbaj poetic elevat.

APOSTOLUL Toader Diana-Teodora Colegiul Național “Ion Creangă”, București Originalitatea de expresie și capacitatea de a proiecta autentic limbajul unei lumi, unitatea temperamentală și valoarea națională îi conferă operei lui Octavian Goga un loc propriu în evoluția poeziei românești.

Emoțiile tumultoase transmise în poeziile sale sunt izvorâte din viața națională în care s-a născut și a trăit, din viața românilor transilvăneni, caracterizată prin lupta împotriva tendințelor de asuprire etnică predominante în statul lor. În acel pământ sunt prinse toate rădăcinile sufletului său. El este în stare să-i înțeleagă toate durerile și să-i dezvăluie toate frumusețile. Patriotismul, ca sentiment adevărat și profund, este născător de poezie, în cazul operei lui Octavian Goga.

Una dintre capodoperele lui Octavian Goga, care dezvăluie spiritul național al poetului, este fără îndoială poezia „Apostolul”. Ardelenii sunt văzuți în cadrul vieții lor obișnuite, la sat, prin proiecția simbolică a poetului. Printr-o astfel de proiecție, preotul „albit de zile negre” devine „un mag din basme”, „un apostol” la cuvintele căruia „femeile își opresc fusul”, bătrânii „fărâmă lacrimi” în timp ce „Aprins feciorii strâng prăseaua / Cuțitului din cingătoare”. „Apostolul” sugerează portretul-simbol al preotului ca model spiritual al satului. El este cel mai apropiat de sufletele oamenilor și el este cel menit să ducă la îndeplinire, cu abnegație, misiunea de a insufla speranța în sufletele oamenilor. Preotul are rol de propovăduitor. În fiecare seară „tot norodul” se adună pentru a primi binecuvântarea. El trezește conștiința fiecăruia și sădește în suflete speranța, liniștea și pacea interioară. „Bătrânul mag” luminează norocul neamului său „sfârșit de jale”. Preotul 9

poartă în suflet întreaga durere și suferință a românilor din Ardeal. La răsunetul pe care îl provoacă strigătul mobilizator al preotului în rândul sătenilor „același dor tresare-n piepturi / Când glasul strigător răsună”, participă înfiorată întreaga fire „Prelung și greu ca o furtună”. Vântul duce cuvântul preotului până la împărăția cerească a divinității. Vântul este sinonim cu sufletul și implicit cu Duhul sfânt, simbolizând o manifestare a divinului.

Natura este o cutie de rezonanță a sentimentelor oamenilor care trăiesc în comuniune cu ea. Ea este cadrul de acțiune al țăranului și este considerată în solidaritatea ei cu durerea omenească. Încă din prima strofă apar elementele de pastel ce zugrăvesc un tablou edenic, dar într-o atmosferă tristă „Ca o vecernie domoală, / Se stinge zvonul din dumbravă”.

Ultima strofă revine la elementele de pastel, acum tabloul naturii fiind nocturn, ca o „cetățuie” peste care „Coboară razele de lună, / Pe-argintul frunții lui bolite”.

Apostolul poartă pe frunte „cununa” victoriei spirituale, ca un simbol al trimisului divin. Ca un mesager al Cuvântului ceresc, preotul vestește lumii izbânda viitoare: „Drept-vestitorule apostol / Al unei vremi ce va să vie!”.

Trăirea acută a sentimentelor transpare din structura semantică a verbelor la indicativ prezent care devin un semn al eternizării rolului pe care îl are în viața satului apostolul: „răsare”, „se așează”, „începe-a povesti”, „plâng”, „înalță”, „tresare”, „înfioară”, „îndoaie”, „purcede”, „cuvine-se”. Viitorul verbelor „va lumina”, „ce va să vie” proiectează nădejdea într-un destin mai fericit pentru neamul românesc. Așa se naște patetismul expresiei lui Goga, așa răsună inconfundabila structură mesianică. Parfumul arhaic al câmpurilor semantice se asociază cu notele ecleziastice, cu termenii biblici prin care se împlinește nota profund originală a viziunii poetice.

10

NOI Badea Carmen Daniela Colegiul Național “Ion Creanga”, București Opera poetului ardelean Octavian Goga cuprinde volumele: ,,Poezii (1905)", ,,Ne cheamă pământul (1909)", ,,Din umbra zidurilor (1913)" și ,,Cântece fără țară (1916)", poezia ,,Noi" făcând parte din primul volum.

Creația lui Goga aduce un nou suflu în lirica românească a secolelor XIXXX, surprinzând realitățile universului rural, însă încheie tragică. Lirica lui Goga are trăsături precum: romantismul mesianic și profetic, jalea metafizică, plânsul și lacrima ca simboluri ale suferinței colectivității asuprite.

Poezia lui nu aparține unui nou curent literar, ci reflectă o serie de prelungiri ale romantismului și ale clasicismului; el este un continuator al lui Eminescu prin tendința sa lirică, însă complet diferită de cea a înaintașului său.

Poezia "Noi"este o doină cultă, un strigăt de ajutor, un vaiet al românilor asupriți din Ardeal prin care poetul exprimă suferința unui popor subjugat, interzis să se bucure de frumusețea propriului pământ(,,codrii verzi de brad", ,,câmpuri de mătase", ,,fluturi, cântece și flori").

Tema poeziei este națională și socială: imaginea satului stăpânit de jale, nefericirea tragică a unei comunități exprimată printr-un cântec de ,,jale" (,,atâta jale-n casă", ,,lacrimi multe, multe", ,,de jale povestesc", ,,nevestele plângând", ,,cântecele noastre plâng"). Tema corespunde intenției poetului de a construi o monografie lirică a satului ardelean, de a vorbi în numele colectivității - lirism colectiv.

Titlul poeziei este un simbol a cărui sugestie este aceea de identitate a eului cu poporul, cu însăși țara în spațiu ei geografic și etnic: ,,codri verzi de brad", ,,plaiurile noastre", ,,Murășul", ,,Crișuri", ,,Oltul", ,,cerul nostru".

Incipitul are rolul de a evidenția antiteza dintre frumusețea pământului ardelenesc și tristețea de care este cuprins poporul care nu-și găsește locul în propria țară.

Poezia induce o atmosferă de profundă tristețe realizată prin personificări precum: ,,(codri) povestesc de jale", ,,(jale) duc Mureșul și Crișurile", ,,(cântecele) plâng", ,,(hora) e mai domolită", ,,(codri) își înfioară sânul", ,,(Oltul bătrân este)împletit cu lacrimi". Sentimentul general de jale, suferința poporului din Ardeal, sunt intensificate prin 11

repetiția cuvintelor ,,jale" și ,,plâng" în asociere cu ,,noi" pe tot parcursul poeziei.

Poezia are cinci strofe alcătuite din câte opt versuri, iambice, care, în realitate, sunt câte patru versuri lungi, cu cezură, rimate independent.

Fiecare strofă este formată, simetric, din câte două fraze construite prin coordonare, pentru a spori impresia de doină de jale, impresie a cărei permanență este subliniată apoi de predicate la timpul prezent sau prezent continuu, întărit prin unele gerunzii modale: ,,gemând", ,,plângând", ,,îmbrățișând".

Vocabularul este unul tipic popular: ,,codri", ,,câmpuri", ,,doină", ,,plaiuri", ,,feciorul", ,,fuiorul", ,,horă", care creează un cadru familial, sugerând ideea de apropiere, unitate a ardelenilor.

Poezia are două secvențe, prima secvență cuprinzând primele patru strofe, iar cea de-a doua fiind reprezentată de ultima strofă a poeziei. În cea dintâi secvență este conturată imaginea tărâmului ardelenesc, copleșit de suferința rătăcirii pe pământurile natale (,,nevestele plâng", ,,e mai domoală hora", ,,îmbrățișându-și jalea plâng/Și tatăl, și feciorul"), tristețe, pe care și natura le-o împărtășește (,,bătrânul soare/Nu pentru noi răsare", ,,fluturii sunt mai sfioși". ,,rouă de pe trandafiri/ E lacrimi de-ale noastre", ,,codri cenfrățiți cu noi/ Își înfioară sânul", ,,din lacrimi e-mpletit/ Și Oltul"). De aici reiese relația om-natură, specifică și lirismului eminescian și, astfel, pe lângă caracterul național, poezia este construită și în jurul unei teme a naturii, cu motive precum codrul, floarea, soarele.

Cea de-a doua secvență reprezintă îndemnul la revoltă, conștientizarea unui țel comun (,,vis neîmplinit") pentru atingerea căruia mulți oameni și-au dat viața (,,de jalea lui ne-au răposat/Și moșii, și părinții"), ,,din vremi uitate, de demult".

Este sugerată resemnarea unui popor condamnat la suferință (,,copil al suferinții", ,,Gemând de grele patimi", ,,stropim cu lacrimi"), din pricina nedobândirii (,, deșertăciunea unui vis") țelului de libertate națională.

Consider că poezia ,,Noi" de Octavian Goga este de o mare valoare artistică, prin mesajul sub forma unui îndemn la libertate către națiune, realizat într-o manieră stilistică inedită, prin îmbinarea artei cu sentimentul național, de care poetul este profund marcat.

12

OCTAVIAN GOGA: DE PROFUNDIS Costel Onofraş Liceul Teoretic ,,Constantin Noica", Sibiu Goga îşi aşază începuturile vieţii sub semnul unei tăceri fabuloase, De profundis începe, într-o primă etapă, printr-o parafrazare în negativ a cărţii Facerii: ,,Cu scorburi multe, văduve de soare,/ Tăcerile mai strigă câteodată,/ Ca nişte robi rebeli în închisoare". Muţenia este echivalată de poet cu starea de increat, în timp ce vorbitul coincide cu naşterea, cu ieşirea din ,,peştera uitată" şi intrarea în ,,ţintirimurile vieţii". Prin refuzul de a vorbi, omul îşi prelungeşte starea de gestaţie, câştigând mai mult timp spre a se pregăti pentru încercările ce îl aşteaptă. O naştere dificilă, ,,nemilostivă" îndelung de către făt, indică în basme un destin de excepţie, în cadrul căruia venirea în lume este o primă probă iniţiatică.

Nu fără vanitate, Goga proiectează şi el ,,o poveste mândră şi păgână" a primilor săi ani de viaţă pe un fundal mitic, întrebându-se dacă nu cumva ,,sunt visuri, patimi, cântece pierdute/ Şi întrebări nedezlegate încă". Comparându-se subtextual cu fiul de împărat din Tinereţe fără bătrâneţe, pe care părinţii trebuie să-l ispitească la viaţă înfăţişându-i bucuriile lumeşti, poetul spune că are nevoie de cuvânt pentru a se naşte în limbă: ,,Dintr-o poveste mândră şi păgână/ S-abat frânturi de straie zdrenţuite,/ M-ating răzleţ cu taina lor bătrână,/ O clipă-abia, şi negura lenghite" (De profundis).

Dacă poemele lui Mircea Ivănescu se consumă de preferinţă în doze mici, Octavian Goga trebuie citit fără măsură. Parte a efectului se datorează naturii morbide a acestor versuri. Lui Octavian Goga îi face plăcere să ne poarte cu gândul la cântecele pierdute şi scrie cu nesaţ despre jalea nejustificată a ţăranilor. Jumătate din poemele lui se ocupă de momentul ,,Sînt visuri, patimi, cîntece pierdute/ Şi întrebări nedezlegate încă". În poemele lui se amestecă imagini familiare cu dragostea bizară. Iată un fragment tipic: ,,Dintr-o poveste mândră şi păgână/ S-abat frînturi de straie zdrenţuite,/ M-ating răzleţ cu taina lor bătrână,/ O clipă-abia, şi negura lenghite" (De profundis).

Goga este unul dintre poeţii cu care şi cititorul mediu poate ţine pasul, deoarece a exprimat sentimentele normale ale unei persoane perfect normale într-o formă poetică atrăgătoare chiar şi pentru o ureche mai puţin obişnuită să perceapă subtilităţi. Accesibilitatea lui Goga s-a bucurat de o 13

primire atât de bună, încât a obţinut Premiul Naţional de Poezie şi Premiul ,,Mihail Sadoveanu" pentru proză.

Am putea specula la nesfârşit sensurile cuvintelor obsedante ale unui poet, cât mai ales, prin simpla lor numire, acestea tind spre conturarea unui univers poetic inedit și acaparator prin strania sa schizoidie. Goga fie încearcă să recombine o tradiție deja impusă de poeții personalității (Blaga ori Dimov), fie se bazează pe o invazie nestăvilită de material fantasmatic al unei avalanșe de reverii și halucinații, fie conturează trecerea dinspre o poezie aflată sub zodia carnalului, a introvertitului, spre o lirică a sublimării imaginii și a expresiei în formule lapidare, geometrice, întoarse asupra lor înseși și autosuficiente precum niște microcosmosuri impenetrabile. Oricare ar fi însă motivația care angrenează mecanismele poetice, poezia lui Goga oferă un spectacol imagistic impresionant care, prin dispunerea tripartită a acestor intrigi de basme neogotice, introduc o figurație medievală, rămân înfășurate asupra lor înseși, ca niște gheme epice care evită să se desfășoare. În acest mit autobiografic, Ilie Guţan identifică una dintre obsesiile modelatoare ale creaţiei lui Octavian Goga, ce defineşte relaţia specifică a poetului cu lumea. Dând curs invitaţiei autorului De profundis de a citi poezia într-un registru arhetipal, criticii au delimitat în opera lui Goga două spaţii prototipale, unul în care domneşte ,,marea pace a necreatului" şi altul unde se desfăşoară ,,regatul omului ameninţat" (Nicolae Balotă); primul se constituie într-o ,,zonă a preexistenţei nedeterminate, (un) spaţiu paradisiac […] în care fiinţa trăieşte o stare de graţie indicibilă; cel de-al doilea înseamnă intrarea omului în temporalitate şi determinare, <<căderea>> lui <<în păcat>>, adică supunerea faţă de propria sa condiţie a pământului” (Ştefan Aug. Doinaş); ,,unul [este] primordial, matern, <<embrionar>> cum îl caracterizează poetul însuşi – şi altul exterior, al lumii în care făptura este expulzată, condamnată (cum sugerează aluzia biblică) să trăiască” (Ilie Guţan).

Cele cinci strofe pe care se clădeşte întregul poem marchează trei registre temporale autonome, dar care converg spre o dimensiune socială unitară. Canalele de comunicare între cele trei planuri par să fie obturate sau, în orice caz, foarte întortocheate şi deviate, astfel încât aproape nimic din biografia personală nu se revarsă în versuri. Doar în prima parte a poemului, dedicată unei corporalităţi translucide, din care nu vor lipsi inserturile (pseudo) biografiste, este plasată mai mereu într-un registru al transferului de viaţă, de biografie. Luxurianta carnaţie imagistică şi 14

lingvistică a operei nu este infuzată decât într-un mod indirect, prin complicate şi aproape de nepătruns capilare sinestezice, de seva angoaselor şi trăirilor personale. Versurile, mai ales cele de la început, sunt poezia altcuiva, despre altcineva, în care cu mare dificultate ar fi recunoscut poetul însuşi. Totuşi, în poezia lui Goga, lectorul nu se confruntă cu o rememorare, deci cu o dublare specifică într-un registru al trecutului, ci mai degrabă cu o înţelegere a dimensiunilor unui timp latent, definit prin ştergerea graniţelor, care, la rândul lor, conturează frământări veridice: ,,Din sufletul meu, peşteră uitată/ Cu scorburi multe, văduve de soare,/ Tăcerile mai strigă câteodată,/ Ca nişte robi rebeli în închisoare. // Sînt visuri, patimi, cîntece pierdute/ Şi întrebări nedezlegate încă./ Tot ţintirimul vieţii mele mute/ Mă cheam-atunci cu matca lui adâncă” (De profundis).

Acest timp al lui ar fi putut fi, sub care este aşezat prima strofă a poeziei, nu subminează prin percepţia agitaţiei sterile a zilei substanţa pufoasă a viselor confesării. Depărtarea de sensurile trecutului dominat de veridicitate în detrimentul unei virtualităţi identitare se realizează aici sub forma unui exerciţiu de extimitate care înglobează imagini desprinse dintrun cântec pentru o păpuşă cu pleoapele căzute: ,,Dintr-o poveste mândră şi păgână/ S-abat frânturi de straie zdrenţuite,/ M-ating răzleţ cu taina lor bătrână,/ O clipă-abia, şi negura le-nghite”.

A doua strofă a poeziei vorbeşte despre un prezent neobişnuit, asemănător unui timp al poveştii, spuse de un războinic care se întoarce de la război şi prinde calea explicării fiecărei lovituri de sabie, gravizează între înstrăinarea unei identităţi biologice şi înstrăinarea unei existenţe sociale.

Fără să se ferească pe alocuri de acordurile patetice, textul zugrăveşte o dimensiune extraorganică, atingându-şi apogeul prin stihurile care pot fi lesne apreciate ca o cheie de boltă a întregii construcţii lirice: ,,Sînt visuri, patimi, cîntece pierdute/ Şi întrebări nedezlegate încă./ Tot ţintirimul vieţii mele mute/ Mă cheam-atunci cu matca lui adâncă”.

Cu toate acestea, din cauza unei percepţii eronate pe care autorul şi-a însuşit-o cu privire la autonomia imaginii, experimentele picturale iniţiale în poezie ajung de cele mai multe ori să se autosubmineze. Din păcate, poetul, în încercarea de a concretiza o mai bună înţelegere a discursului, atentează la claritatea imaginii poetice; astfel, faptul că Octavian Goga nu lasă imaginile să vorbească prin ele însele devine marele dezavantaj al poeziei de faţă. Acest lucru este cu atât mai iritant, cu cât se poate lesne observa că sensibilitatea şi intuiţia poetică sunt canalizate spre 15

un câmp imagistic cu un potenţial mare. Altfel spus, Goga are flerul care îl îndeamnă să caute imaginea în locul potrivit, dar neîncrederea în propriul discurs (sau poate chiar în empatia cititorului) îl îndeamnă mai mereu să suplimenteze textul cu o nota bene care vine să elucideze paleta de sentimente angrenate în conturarea textului. Tehnica neinspirată pe care poetul o foloseşte este similară cu atitudinea unui colecţionar de artă diletant care, aflat în faţa unei pânze de o frumuseţe aparte, simte nevoia de a-i ataşa o ramă aurită şi încrustată cu pietre scumpe, la care, eventual, se adaugă şi nişte ornamente în stil baroc, cu scopul de a potenţa impactul vizual. Nu mai este nevoie s-o spun, efectul tinde să fie unul advers. Şi, că tot am ajuns la această paralelă între poet şi colecţionarul de artă, să vedem şi exemplul concret: ,,De fiecare plînge-o agonie/ Şi flutură o umbră de mustrare,/ Nemilostivă volbură târzie, Cît gheara ei mă sapă şi mă doare. // Aşa, pe rând, sălbatice şi crude,/ Mă urmăresc tăcerile deşarte,/ Dar anii trec şi glasul lor s-aude/ Tot mai încet şi tot mai departe" (De profundis).

Iată cum imaginii puternice şi de o sensibilitate aparte definite în primele trei versuri, poetul simte nevoia de a-i adăuga o explicaţie suplimentară, o contextualizare printr-o comparaţie care invocă un câmp semantic al intimismului, pentru a spori efectul pe care aceasta trebuie să-l aibă asupra cititorului. Octavian Goga nu pare să înţeleagă că o imagine îşi este suficientă şi, astfel, în mai multe rânduri, compromite simplitatea şi percutanţa unor structuri poetice demne de un haiku, prin încercarea de a îngroşa tuşele tabloului.

Asumarea logosului alienat este o decizie tragică, deoarece implică desprinderea poetului din contactul osmotic cu lumea asigurat de muţenia embrionară. În virtutea fascinaţiei sale nedisimulate faţă de nefiinţă, autorul Cântecelor fără ţară concepe o lirică a tăcerii şi a sugestiei, o poetică a noncuvântului revelator: ,,Din sufletul meu, peşteră uitată/ Cu scorburi multe, văduve de soare,/ Tăcerile mai strigă câteodată,/ Ca nişte robi rebeli în închisoare" (De profundis).

Rupturile ontologice de eu faţă de acel noi prozaic se produc brusc, materializându-se în cel mai puternic poem al stării Cântecelor pierdute, clădite pe pasajele din poezia lui Mihai Eminescu. Actul creaţiei, privit de facto gnoseologic, îşi pierde potenţialitatea confesivă şi vaticinară.

Purificarea la care este condamnat eul liric îl obligă să constate aşteptarea unei soluţii care ar fi trebuit să apară. Poezia se impune astfel ca un soi de artefact ineficient, un handicap necesar, folosit din reflex pentru a sonda catacombele deficitare ale societăţii: ,,,,Dintr-o poveste mândră şi păgână/ 16

S-abat frânturi de straie zdrenţuite,/ M-ating răzleţ cu taina lor bătrână,/ O clipă-abia, şi negura le-nghite".

Dialecta tăcere-cuvânt este analoagă dialecticii nefiinţă-existenţă, amândouă derivând din opoziţia fundamentală între spaţiul protector al matricei şi spaţiul consumator al lumii exterioare. Întreaga operă a lui Goga este străbătută de angoasa timpului care distruge şi de nostalgia întoarcerii la starea paradisiacă a increatului.

Când vine vorba de dramatism, lucrurile nu stau diferit. Deşi reuşeşte să consolideze o imagine puternică în prima strofă (,,Din sufletul meu, peşteră uitată/ Cu scorburi multe, văduve de soare,/ Tăcerile mai strigă câteodată,/ Ca nişte robi rebeli în închisoare"), partea corozivă nu ezită să apară. Iată a doua strofă a poemului: ,,Sînt visuri, patimi, cîntece pierdute/ Şi întrebări nedezlegate încă./ Tot ţintirimul vieţii mele mute/ Mă cheam-atunci cu matca lui adâncă". Nici aici, imaginea din prima strofă nu pare să-i fie suficientă poetului; iar nota bene nu întârzie să apară.

Dramatismul conturat în prima strofă este, astfel, subminat de victimizarea ostentativă expusă în final. Autorul nu are încredere în puterea imaginii şi, deci, în viziunea lui, tabloul trebuie aşezonat cu o ramă pe măsură.

După ce îşi divulgă sursa de inspiraţie – Mihai Eminescu -, poetul se avântă în conturarea unui univers straniu, la limita coşmarului. Începutul este, aşa cum ne-am obişnuit, promiţător: ,,Dintr-o poveste mândră şi păgână/ S-abat frânturi de straie zdrenţuite,/ M-ating răzleţ cu taina lor bătrână,/ O clipă-abia, şi negura le-nghite" (De profundis). Cu toate acestea, ultima strofă vine iarăşi să ne tragă de mânecă şi, cu minima doză de didacticism care o defineşte, ţine morţiş să ne (re)amintească: ,,Aşa, pe rând, sălbatice şi crude,/ Mă urmăresc tăcerile deşarte,/ Dar anii trec şi glasul lor s-aude/ Tot mai încet şi tot mai departe". Vocea generică, fără măşti, care pune în scenă marele final provine dintr-o lume a postumanului, al antibiologicului şi a cosmodernismului, iar ideile sale eschatologice nu mai vin să compenseze printr-un contrabalans imagistic, ci doar pentru a pastişa nuanţările predeterminate ale textelor biblice. Notele explicative din final sunt, încă o dată, de prisos, iar neîncrederea în propriile imagini iese din nou la iveală, prin încercarea făţişă a poetului de a accentua decorul cu noi tuşe care să confere textului o atmosferă prielnică. La fel de simplu precum o picătură caldă de sânge prelingându-se de-a lungul tăişului.

Cameleonic şi, deci, fascinant prin reorganizarea unei noi poetici a tăcerilor, poezia lui Octavian Goga impresionează şi şochează cu această 17

lirică închinată unei înghețări sălbatice şi crude, poetul oferindu-ne prin a sa poezie De profundis una dintre cele mai percutante experiențe lirice ale poeziei recente.

Persistă întrebarea de ce nu am avut nicio clipă senzaţia de vetusteţe citindu-l pe Octavian Goga. E aici forţă suficientă pentru escalade retorice; viziuni funambuleşti pentru un întreg teatru de operaţiuni poetice; limpezime cum sunt limpezi numele înscrise pe crucile noi. Şi dacă există o forţă poetică masculină (nu-mi plac artele chirurgicale care antinomizează), în literatura de azi, îi aparţine cu pondere mare & cu riscurile asumate ale ierarhizării, lui Octavian Goga.

NOI Badiu Laura Colegiul Național „Ion Creangă”, București Octavian Goga a fost și va rămâne cel mai mare poet al Ardealului, care a impresionat prin profunzimea creațiilor sale. Marele Nicolae Iorga spunea că “Nu există un om de bun gust care să recunoască faptul că domnul Octavian Goga este cel mai însemnat reprezentant al poeziei românești de la începutul secolului în care trăim.”

O expresie a stilului creator al lui Octavian Goga este și poezia “Noi”, în care este dominantă tema naturii, împletită cu durerea unui neam care nu și-a împlinit încă visul unității naționale.

“Dacă există pe lume un poet care a influențat evoluția unui popor în strânsă legătură cu destinul său și a cărui operă se aseamănă cu explozia unei idei forță - acest poet este Goga”, a spus Basil Munteanu despre poetul Ardealului. Cuvintele lui Basil Munteanu au o strânsă legătură cu opera poezia “Noi”, al cărei titlu este unul simbolic, care semnifică ființa omenească și țara, cu spațiul ei etnic și geografic.

Natura este umanizată în această poezie și personifică suferința neamului românesc. Durerea din sufletele oamenilor este, deopotrivă, durerea întregii naturi: “La noi de jale povestesc/ A codrilor desișuri,/ Și jale duce Murășul,/ Și duc tustrele Crișuri.” Durerea visului neîmplinit este exprimată prin cântecele care “plâng” și este o durere care cuprinde tot ce are viață. Cu toate acestea, prin modul în care expune suferința neamului său, poetul îi redă acesteia o frumusețe tainică, negândită. Lacrimile 18

oamenilor sunt “roua de pe trandafiri”, iar Oltul este “din lacrimi empletit”.

Visul neîmplinit al neamului se identifică cu cel al poetului, dorința de libertate și unitate națională este puternică și răscolitoare. Sentimentele de jale exprimă frumusețea edenică a spațiului în care trăiește. Țara pentru care suferă este una fără seamăn:“La noi sunt codri verzi de brad / Și câmpuri de mătasă;/ La noi atâția fluturi sunt”. Folosirea de către poet, în mod repetat, a cuvintelor “la noi” întărește, parcă, unicitatea spațiului carpatin. Până și astrul cerului strălucește într-un mod cu totul diferit deasupra plaiurilor românești “Pe boltă, sus, e mai aprins,/ La noi, bătrânul soare”, împărtășind parcă durerea poporului asuprit.

Din repetiția cuvintelor “jale”, “plâng”, “suferință”, “grele patimi” reiese un cadru trist, care conturează neîncrederea în faptul că reîntregirea neamului ar putea fi înfăptuită la un moment apropiat. Atmosfera de profundă tristețe din poezie este accentuată prin numeroasele personificări.

Acestea devin impresionante, deoarece sunt făcute în maniera doinei de jale: “Și jale duce Murășul,/ Și duc tustrele Crișuri.”, “Și-mbrățișându-și jalea plâng”, “cântecele noastre plâng”. Unitatea omului cu natura este exprimată prin versuri ca “Sub cerul nostru-nduioșat/ E mai domoală hora”, “Și fluturii sunt mai sfioși”.

Pe tot parcursul acestei creații lirice, poetul nu folosește pronumele personal “eu”, ci “noi”, pentru a pune în valoare faptul că poetul se identifică cu neamul său, că trăirile nu sunt numai ale sale, ci ale tuturor semenilor săi, iar visul neîmplinit este același cu al poporului căruia îi aparține. Înșiruirea persoanelor cuprinse de jale “nevestele plângând”, “îmbrățișându-și jalea plâng/ Și tata, și feciorul”, “De jalea lui ne-au răposat/ Și moșii și părinții...”, sporește valoarea artistică a poeziei.

Poezia “Noi” reprezintă o adevărată capodoperă de artă a literaturii române, prin trăirile de maximă intensitate ale poetului care se identifică cu neamul său. Suferința și revolta poetului împotriva asupririi străine sunt, de fapt, ale moșilor și părinților săi, visul neîmplinit este unul de demult, “din vremi uitate”, stropit cu multe lacrimi, dar care s-a păstrat viu, în timp.

Comuniunea omului cu natura s-a menținut peste veacuri, sentimentele de tristețe nu sunt numai ale neamului românesc, ci ale întregii naturi cu care acesta s-a înfrățit “codrii ce-nfrățiți cu noi/ Își înfioară sânul”. Elementele terestre ale naturii - Oltul, Mureșul, codrii, câmpurile, privighetorile, fluturii, dar și cele cosmice – bolta cerească, soarele, sunt martorii 19

suferinței poporului său, care nu-și va găsi liniștea până când nu-și recapătă libertatea. Visul de libertate și de unitate națională este unul încă neîmplinit, de jalea căruia moșii și strămoșii au pierit: “De jalea lui ne-au răposat/ Și moșii, și părinții”. Poezia are caracterul unei doine de jale, iar timpul prezent folosit de poet pentru a exprima durerea, sporește frumusețea ei.

Poezia “Noi” este o adevărată confesiune a suferinței supreme a neamului său, suferință expusă de poet prin cuvinte simple, dar cu o încărcătură emoțională deosebită. Durerea sa devine tot mai intensă cu fiecare vers, asemenea dorinței de împlinire a visului de libertate.

OCTAVIAN GOGA - POETA VATES Marc Roxana Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu Octavian Goga, poet transilvănean plasat în imediata prelungire a creaţiei eminesciene, a dat prin creaţia sa glas speranţelor şi idealurilor poporului român, convins de faptul că în satul românesc zac energii fundamentale. Datorită circumstanţelor istorice particulare, până la Marea Unire din 1918, Goga se întoarce prin poezia sa patriotică şi civică la temele şi modalităţile lirice ale romantismului. Deşi Octavian Goga a scris primele versuri, „ stângace şi naive”, la vârsta de 12 ani, acestea reprezintă sămânţa din care a răsărit o adevărată „minune” în literatură, prevestind totodată şi orientarea de mai târziu a creaţiilor sale, după cum afirmă istoricul Ion Lupaş, colegul său de şcoală.

Lui Goga, a cărui poezie e construită pe filonul mesianic, îi revine meritul de a fi adus în sfera temei patriotice surse folclorice, interpretând motive fundamentale din orizontul popular precum înfrăţirea omului cu natura sau ipostaza „ bardului rural”.

Ion Dodu Bălan afirma că „ poetul se socotea o verigă, cu un rol bine definit, într-un lanţ de evoluţie istorică”, acela de a contura destinul istoric al poporului său: „ protestarea este cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a rezultat formula mea literară”. Această revoltă îşi are izvorul în mândria naţională, zdruncinată în nenumărate rânduri de-a lungul istoriei zbuciumate.

20

În fragmentele autobiografice se găsesc mărturiile poetului cu privire la fundamentele operei sale:„ folclorul, limba românească vorbită în regiunea în care m-am născut,...cărţile bisericeşti…literatura cultă”. Pentru a-şi îndeplini datoria faţă de popor, acesta îşi asumă o creaţie accentuat socială, revendicativă sau revoluţionară, implicându-se activ în viitorul ţării sale, în construcţia acestui destin. Viziunea poetului asupra aspectului religios nu este o filozofie absolută, ci o tradiţie a unui om cu origini în spaţiul rural. Cuvintele religioase reprezintă expresia stilului său, un stil arhaizat, „ viguros”, după cum afirma Ion Dodu Bălan. Goga nu este acea fiinţă dornică să ajungă la desăvârşire, la viziunea mistică, ci acela care doreşte să oglindească durerile reale pe care neamul său le-a trăit.

Elementul religios are o funcţie laică, socială, concret istorică aspect reflectat în poezia „ Rugăciune”, din volumul „ Poezii”, care devine ecoul celor mulţi şi asupriţi. În acest text se conturează imaginea unui poet militant, care duce pe umerii săi întreaga povară a ţării, dând astfel uitării propriile nevoi. Titlul poeziei este corelat cu mesajul poeziei, redând ruga fierbinte care se îndreaptă spre Creatorul tuturor, invocând alinarea divină.

Astfel, „ Rugăciune” devine o formă de manifestare artistică şi socială, o armă de luptă. Construită, ca procedeu artistic, pe baza unor opoziţii, centrală fiind aceea dintre eul poetic şi colectivitatea românilor transilvăneni, poezia conţine o patetică invocare a divinităţii pentru a-i înstruna poetului lira spre a da glas ”cântării pătimirii ”: „ Alungă patimile mele, / Pe veci strigarea lor o frânge/ Şi de durerea altor inimi/ Învaţă-mă pe mine-a plânge”. Numai în acest fel îşi justifică Goga existenţa, prin situarea sa în fruntea luptei pentru idealurile nobile ale ţării sale, căreia-i serveşte prin arta scrisului.

Goga este un militant fervent pentru cauza sfântă a luptei românilor transilvăneni; el înţelege că misiunea poetului este aceea de a dinamita conştiinţele celor mulţi, mobilizându-i la luptă, singura cale de a înlătura răul secular. Mesianismul creaţiei lui Goga izvorăşte astfel din încrederea neţărmurită în izbânda luptei românilor transilvăneni pentru libertate socială şi naţională.

Limbajul operei lui Goga conţine numeroşi termeni biblici pe care îi investeşte însă cu înalte semnificaţii estetice, pentru a sluji unor idealuri artistice în acord cu cele profund sociale şi naţionale. Elementele religioase îşi schimbă aşadar radical sensul în contextul versurilor sale, deoarece el nu ţine să mărturisească convingeri mistice, ci să fie cântăreţul durerilor şi 21

nădejdilor poporului său(„ …jalea unei lumi, părinte,/ Să plângă-n lacrimile mele”/ ).

Goga rămâne o personalitate de prestigiu a literaturii române din primele decenii ale secolului nostru, în descendenţa strălucitelor chipuri de luptători pentru cauza Transilvaniei cum sunt Horia, Cloşca şi Crişan, corifeii Şcolii Ardelene sau Şt. O. Iosif şi G. Coşbuc. G. Călinescu afirma în „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” că: „ După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul mare poet din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii…”

PLUGARII Danciu Andreea - Georgiana Colegiul Naţional „Elena Cuza”, Craiova Arhitextual, opera „Plugarii” este un poem semnificativ în opera lui Octavian Goga care converteşte o dramă naţională într-una universală, în care natura şi omul devin o realitate istorică, un tezaur întreg al culturii româneşti.

Hrănit de sevele pământului său şi însufleţit de spiritul satului originar, Octavian Goga pare un Ateneu rural, ale cărui puteri există numai prin sat. De aceea formele lui poetice sunt numai o „vitalitate pretenţioasă”, iar creatorul e coborât în condiţia efemeră a pământeanului: „neuitatul profet al unei minuni care s-a săvârşit de mult”. Goga este un poet tragic. O sensibilitate melancolică, elegiacă în linie eminesciană, vitalizată de o supremă voinţă de putere în numele unei colectivităţi, de un instinct adânc aservit unei cauze. Vocaţia unui mare poet a ivit din acest altoi o poezie de un tragism tulburător, singurul în stare să susţină unitatea universului său poetic.

Autor al unei lirici speciale, înfiorată de prevestiri apocaliptice şi de scene de mântuire înălţătoare, lirica lui Octavian Goga, mai ales cea din volumul Poezii (1905) este în bună măsură monografia unei lumi ţărăneşti pe care Goga o proiectează însă într-o realitate universală, milenară, prin intermediul unui lexic particular ce se hrăneşte vădit din textele biblice.

Figurile umane din lirica lui Goga au astfel ceva din măreţia chipurilor

22

din Vechiul şi Noul Testament, însă, în acelaşi timp, ele sunt expresia unei realităţi sociale şi istorice uşor de identificat.

Din perspectiva intertextualităţii intrasistemice, se delimitează nota de singularitate a poemului „Plugarii” în comparaţie cu alte poezii ale lui Goga.

S-a spus că Goga e un poet al satului, autor al unei „monografii”, care reface lumea originară a Transilvaniei. Dar satul poetului e sublimat în întregime în satul poeziei, el se rupe de istoria adevărată şi de geografia reală. Satul lui Goga e un chip al ţării sale fictive, este ţara însăşi, dar nu printr-o amplificare a satului „la dimensiunile Transilvaniei întregi”, ci prin înţelegerea ţării închipuite ca un sat.

Plugarii, pentru poetul Goga, sunt categoria socială cea mai largă, categoria umană pe care poetul n-a putut-o vedea aşa cum au văzuto Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Plugarii (în altă poezie, clăcaşii), ţăranii lui Goga s-au născut, prima dată, din pământul ţării şi, a doua oară, din dragostea şi ataşamentul poetului pentru oropsiţii pământului. Poezia Plugarii s-a născut artistic din compasiunea poetului pentru omul chinuit al pământului şi din încrederea lui în virtuţile alese ale neamului său.

Hipotextual, „prin noutatea şi puterea expresiei - scrie Pompiliu Constantinescu - ne aflăm în faţa unui mare talent; prin natura conţinutului, opera sa iscă vechea problemă a legitimităţii poeziei patriotice”. Astfel, „Sămănătorul” Octavian Goga consideră că orice ruptură de tradiţie se face în detrimentul naţiunii şi că literatura tradiţionalistă poate fi definită şi ca obiect al trăirii estetice, al contemplaţiei şi al plăcerii.

Elegia, de altfel, nu merge până la pesimism şi se îmbină natural cu tonul profetic al revoluţiei naţionale. În orice caz , Octavian Goga nu e poet al trecutului, ci al viitorului; durerea lui este însuflețită de o reală credinţă într-o zi de răzbunare exprimată subtil, cum o cereau şi împrejurările, în mânia surdă a cuvintelor din care se desprinde zgomotul lanţurilor zdrobite.

Peste versurile lui plutește obsesia unei izbânzi apropiate.

Analogiile cu natura exprimă de regulă în poezia lui Goga acel specific al viziunii sale despre lume, natura purtând adesea atât semnele grandorii, cât şi ale umilinţei, pecetea istoriei făcând din ea o oglindă a sorţii întregului neam. Meritul poeziei lui Goga ne apare astăzi şi mai limpede: el şi-a salvat lirica de o relaţie directă cu o conjunctură istorică şi

23

s-a născut astfel o poezie de aluzii şi simboluri, propunând în schimb o lamentaţie universală a destinului uman în căderile şi urcuşurile sale.

Hipertextual, cu un temperament răscolitor şi protestatar, Goga se impune – în ipostaza unui poeta vates – cu o voinţă orgolioasă şi totalitară, în fruntea iredentismului ardelean. Implicat –în anii Transilvaniei subjugate şi dăruită durerii - în destinul unei ţări şi al unui popor, Goga aduce cu sine propriul lui destin. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în aceea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în Pastelurile sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc, căci nu pot avea altă credinţă decât aceea pe care am voit s-o Aînfăptuiesc cu propria mea viaţă. Scriitorul trebuie să fie un luptător, azi îndeosebi. Nu înţeleg să fac din acest principiu un zid chinezesc; orice convingere naţionalistă sau socialistă - dacă e sinceră, constituie armura cea mai de preţ a scriitorului.”

Poetul era aşteptat. Poezia lui nu era descoperită, ci aclamată .”Iată a sosit rapsodul pătimirii noastre!”- pare să exclame una din „Tribunele” ardelene, sub pana fostului său profesor, Vasile Goldiş.

Goga nu este doar un poet „din Ardeal”, ci un „poet al Ardealului”, sufletul unei iubiri lirice „pentru toţi oamenii satului, Ţinutului şi ţării sale ardelene”.

Titlul - element paratextual fundamental - are sarcina de a crea în receptor starea de spirit adecvată, de a pregăti lectorul, „de a-l transpune în lumea magică a poeziei”. (Wolfgang Kayser) Reprezentând cheia de interceptare a operei şi un substrat al poeziei ce acoperă cu fineţe toate câmpurile semantice prezentate, „Plugarii” reprezintă producţia tradiţionalismului care contracarează iniţiativa ce conduce la pierderea identităţii manifestate de-a lungul secolelor. Alcătuit dintr-un singur lexem, Octavian Goga, dă imnului sau elegiei, accente profetice, sugerând încrederea în posibilităţile extraordinare ale neamului său.

Rema, substanţa lirică a poeziei, rezultă din relaţia de corespondenţă, definitorie pentru estetica tradiţionalistă, dintre planul realităţii exterioare, obiective şi cel al realităţii lăuntrice, subiective care caracterizează iubirea de patrie.

Deconstrucţia hermeneutică prezintă toate aspectele poeziei. Astfel, construită sub forma unui monolog liric, poezia Plugarii, de Octavian Goga exprimă sintetic trăsăturile întregului univers liric al poetului: 24

cântarea idealurilor neamului, credinţa într-o izbăvire viitoare, ataşamentul faţă de cei mulţi, printr-un ton elegiac. Textul este în integralitatea lui un portret moral al plugarilor, al ţăranului român, aşadar, alcătuit din perspectiva celui care se identifică deplin cu idealurile acestora: „A mea e lacrima ce-n tremur / Prin sita genelor se frânge / Al meu e cântul ce-n pustie / Neputincioasa jale-şi plânge”.

Imaginea plugarilor se desăvârşeşte printr-o succesiune de ipostaze simbolice ale acestora, ipostaze sugerate de metaforele esenţiale ale textului: „Creştini ce n-aveţi sărbătoare / Voi cei mai buni copii ai firii, / Urziţi din lacrimi şi sudoare.”... „Fraţi buni ai frunzelor din codru, / Copii ai mândrei bolţi albastre”...

Dacă poezia debutează prin reprezentarea eului poetic, a atitudinii acestuia faţă de plugari şi se încheie prin sublinierea aceleiaşi simbioze de idealuri poet-popor, inclusiv sugestia mântuirii, restul discursului poetic îşi grupează figurile în jurul unuia dintre motivele dominante ale textului: motivul comuniunii plugarilor cu natura. De altfel natura dobândeşte în poezia lui Goga conotaţii speciale; ea este fie martor al istoriei sau izbăvitor al neamului, loc al suferinţei şi purificării, în egală măsură. În Plugarii ţăranul este văzut în două momente ale naturii: primăvara când „Devreme plugul vostru ară” şi toamna „Când doarme plugul pe rotile”. Strofa subliniază, pornind de la motivul toamnei, ideea de spiritualitate bogată a celui ce este robul pământului: „Când doarme plugul pe rotile / În pacea serilor de toamnă / La voi coboară Cosânzeana / A visurilor voastră doamnă. / Vin crai cu argintate coifuri / Şi-n aur zânele bălaie: / Atâta strălucire-ncape / În bietul bordeiaş de paie.”

Versurile sunt construite în ansamblu pe baza unei antiteze care opune imaginea umilă a bordeiaşului de paie cu bogăţia sufletească a ţăranului român, cu puterea lui de imaginaţie şi creaţie. Valorificând procedee sintactice precum enumeraţia ori inversiunea, iar semantic metafora-simbol, Goga recreează un univers fabulos, coborât miraculos în viaţa apăsătoare a plugarului. Personajele basmului fac parte din existenţa ţăranului, fiindcă el are „suflet să tresară / Şi inimă să se-nfioare”.

Un motiv cu sensuri multiple în poezia lui Goga îl constituie motivul craiului (prezent şi aici: Crai cu argintate coifuri) care dobândeşte uneori însuşiri mesianice (cazul lui Ştefan cel Mare de exemplu, rechemat din istorie, pentru a-şi mântui neamul), sau este un simbol al creaţiei populare, al unei lumi paradisiace, pierdute acum.

25

Epitetele nuanţează sensurile strofei, integrându-se într-o arie de semnificaţii care sugerează ideea de lumină, strălucire: argintate coifuri, zânele bălaie; „Atâta strălucire-ncape”, imagine (ultima) unde sugestia de superlativ nu este chiar absentă. Parte a unui adevărat imn închinat virtuţilor ţărănimii, strofa adânceşte ideea legăturii om-natură dintr-o perspectivă spirituală, sub semnul antitezei - prezente de fapt în întreaga poezie - dintre imaginea vieţii oropsite şi triste a plugarului şi virtuţile lui creştine...

Titu Maiorescu accentuează „împrejurările excepţionale” în care s-a aflat poetul, determinante pentru transcenderea patriotismului „ca element de acţiune politică” într-un „sentiment adevărat şi adânc”, în material al artei. Îndepărtându-se de politică, de acţiunea pragmatică, Goga rezumă în poezia lui „iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa”.

Universul artistic popular este descris sumar, prin numirea unora dintre personajele de basm: Cosânzeana cu argintate coifuri, zânele bălaie.

Nu întâmplător este aleasă lumea fabuloasă a basmului. El a reprezentat din totdeauna un spaţiu de evadare şi refugiu, un spaţiu în care se-mplinesc aspiraţiile. Selecţia pe care o face Goga în lumea personajelor de basm este semnificativă. Imaginea Cosânzenei - „doamna visurilor noastre” sugerează un ideal de frumuseţe care se asociază firesc cu idealul de dreptate. Binele şi frumosul sunt valorile definitorii ale artei populare. În concluzie, lexicul bogat în elemente de factură religioasă reflectă structura afectiv-intelectuală a poetului şi a lumii plugarilor. Talentat şi original, Goga nu numai s-a considerat, ci a fost cu adevărat cântăreţul „pătimirii noastre”, a românilor din Ardeal, dar şi a celor din alte locuri.

Poezia Plugarii rămâne în literatura română în primul rând pentru că reprezintă, nişte tipuri umane valabile din punct de vedere moral şi, în al doilea rând, pentru că este o realizare poetică de valoare.

PACE - OCTAVIAN GOGA Voicu Emanuel Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu”, Breaza Referindu-se la raportul dintre biografie și operă, dintre realitate și ficțiune, Octavian Goga afirma următoarele: „Arta e un duhovnic 26

implacabil. Oricât am încerca să-i ascundem realitatea, ea ne smulge adevărul întreg. Oricât ne-am da silința, nu izbutim să ducem minciunile în templu... Ele rămân la poartă și noi trecem pragul cu sufletul dezgolit... de aceea, operele noastre sunt singurele biografii adevărate.”

Opera literară a lui Octavian Goga impresionează prin autenticitatea trăirilor, prin simplitatea care ascunde complexitatea, prin bogăția tematică și stilistică. Poeziile marelui poet transilvănean descriu aspecte importante, de la credinţă şi natură până la patrie şi familie. Poezia Pace, publicată în volumul Poezii (1905) evocă o atmosferă familială caldă, de împăcare cu sine.

Titlul textului sugerează starea armonică în care se găseşte familia eului liric, elementele naturii sunt cele care dau tabloului liric această aură de pace (luna-şi picură argintul şi verde-atâta împăcare). Acestea sugerează ascendentul de lumină şi de sănătate care împing casa descrisă într-o stare pozitivă iremediabilă). Iar metafora care este şi incipit luna-şi picură argintul conturează ideea că valul liniştii naturii ce s-a aşternut pe timpul acestei nopţi magice s-a revărsat asupra casei prin strălucirea de argint a lunii.

Temele textului pot fi identificate uşor chiar din cadrul primelor două strofe: natura și familia. Lirismul este subiectiv, chiar dacă majoritatea verbelor şi pronumelor sunt la persoana a IIIa: ridică, îl, ascultă, însă există şi un singur verb care s-ar putea interpreta ca fiind subiectiv: auzi (şoapte-n ogradă ceea ce ilustrează ideea că eul liric ar privi casa de undeva din exteriorul ei). Dar pe de altă parte, eul liric îşi exprimă în mod direct sentimentele faţă de familia ce locuieşte în casă (căsuţa noastră ne ilustrează faptul că şi eul liric este membru al familiei). În cadrul poeziei se descrie o noapte de iarnă din viaţa familiei privite cu admiraţie şi cu o deplină mulţumire de eul liric. În prima strofă este surprinsă partea exterioară a casei. Aceasta este luminată de luna argintie şi din viziunea eului liric se desprinde faptul că locuinţa are un aspect (din punct de vedere metaforic) verde (culoarea sănătății şi a armoniei). În continuare ne este prezentat interiorul casei, mai exact membrii familiei ce locuiesc în ea. Cu zâmbetul ei cald, mama îi adoarme pe micuţii ei copii, ceea ce semnifică încă o dată senzaţia de voie bună, linişte şi pace. Ei purtau cămășile din mătase pe care naşa le-a cusut pentru ei, de asemenea, în linişte, sugerând fineţe şi ocrotire. Singurul care iese din tiparul liniştii este bunicul (numit sugestiv moşul). El povestea în faţa sobei 27

(care sugerează ideea de căldură atât sufletească, dar la modul propriu) şi era ascultat, conform unei vechi tradiţii de către doi cumetrii. Însă deodată povestea s-a oprit brusc, înghiţită de somnul ademenitor (tăcere mută este un epitet care accentuează ideea de linişte). Toate acestea s-au petrecut în timp ce câinele anunţa probabil venirea cuiva. În timp ce razele de lună mai luminau geamurile casei, a început să se audă uşor-uşor (se-nfiripă este un verb ce arată creşterea progresivă a sunetelor) un colind care este cântat de trei voci.

Sentimentele de ocrotire, de liniște sufletească, de armonie și de credință sunt intensificate prin metafora sugestivă blând zâmbeşte din icoană. În concluzie, o operă care a început printr-o prezentare amplă a unei case liniştite şi fericite, atât a ei, cât şi a membrilor acesteia, a luat sfârşit în atmosfera magică a sărbătorilor de iarnă.

Opera Pace îşi dezvăluie învăţăturile prin descrierile sale (a exteriorului casei, binecuvântat de lumina argintie a lunii, a interiorului casei în care pacea şi buna dispoziţie domneau şi a unui colind plin de veselie). Aceste descrieri au în comun armonia (dintr-o casă luminată spiritual) şi bucuria de a folosi iarna şi magia ei în două moduri diferite: de a colinda prin toate împrejurimile, aducând veselie în casele celorlalţi oameni şi de aştepta cu căldură sosirea colindătorilor.

IUBIRILE POETULUI Lupoaica Theodora Gabriela Colegiul Național ” Octavian Goga”, Sibiu Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, a avut propriile sale suferințe. Autorul Dăscăliței a fost căsătorit de două ori. Prima soție a fost Hortensia Cosma, fiica unuia dintre cei mai înstăriți români din Transilvania. S-a despărțit de ea însă pentru a-și urma marea iubire a vieții: pe Veturia Triteanu, o cântăreață de operă.

Dar puțini știu că poezia ”Dăscălița” a fost inspirată de prima iubire, neîmplinită a poetului, pe atunci un tânăr de doar nouăsprezece ani.

Satul Bontăieni, din Maramureş, poartă şi acum frământările iubirii dintre dăscăliţa Aurelia Rusu şi Octavian Goga. Sătenii îşi amintesc de „domnişoara“ care şi-a ascuns iubirea faţă de marele poet. O casă mică de 28

la intrarea în satul maramureşean Bontăieni ascunde o poveste demnă de un roman de dragoste. Locuinţa este acum în pragul ruinei, dar încă mai păstrează taina unei iubiri curate şi eterne.

Este locul unde învăţătoarea Aurelia Rusu (1882-1975), „Domnişoara“, aşa cum este ea cunoscută de săteni, şi-a trăit o mare parte din viaţă. Zeci de ani, dăscăliţa şi-a ascuns iubirea faţă de poetul Octavian Goga (1881-1938), cel care i-a împărtăşit sentimentele până în ultima clipă.

Destinul, însă, i-a separat şi a făcut ca iubirea lor să nu fie niciodată împlinită.

Aurelia Rusu era o femeie frumoasă, harnică şi blajină, aşa cum o descriu cei care au cunoscut-o. Ea a fost dăscăliţa care a educat generaţii la rând şi a câştigat respectul sătenilor, dar şi femeia care a reuşit dintr-o privire să-i fure inima lui Octavian Goga.

A trecut peste un secol de când Aurelia şi Octavian se întâlneau, însă dragostea lor a dăinuit peste timp. Erau doar doi tineri care se vedeau pentru prima dată la o nuntă. În câteva ore, şi-au planificat întreaga viaţă, însă visele lor nu s-au transformat în realitate. Până ca „Domnişoara“ să-şi mărturisească sentimentele faţă de poet, au trecut ani de zile. Prin anii ’70, la puţin peste 30 de ani de la moartea lui Goga, tânărul elev Nicolae Weisz era cel care îi lua un interviu Aureliei Rusu, în care ea a povestit momentele puţine, dar intense petrecute alături de Octavian Goga.

Idila dintre tânăra fată cu părul bălai şi cu vorba caldă şi poet a început pe când cei doi aveau doar 18, respectiv 19 ani. S-au cunoscut la nunta fratelui dăscăliţei, iar din acel moment viaţa frumoasei domnişoare avea să se schimbe pentru totdeauna. „În 1900, la 18 februarie, s-a căsătorit un frate de-al meu la Tohanul-Vechi, lângă Braşov. Acolo ne-am cunoscut. Noi eram paramirii. El era «fratele mire», iar eu «sora mireasă». De aceea-mi spunea «surioară». Am fost împreună, în total, două zile. În aceste două zile, ne-am înţeles să ne căsătorim. Hotărâsem să facem facultatea împreună, iar după căsătorie să călătorim, el ca poet, eu ca pictoriţă. Să renunţăm la tot, că e deşertăciune. Ne-am înţeles să ne întâlnim la Budapesta. Părinţii nu m-au lăsat să plec şi eu la Budapesta sămi fac studiile. De atunci, nu l-am mai văzut niciodată. Eram de 18 ani când l-am cunoscut. Aveam părul blond, ochii albaştri, faţa rumenă şi rotundă“, povestea „Domnişoara“ în interviul dat lui Nicolae Weisz. În cele două zile petrecute împreună, cei doi s-au îndrăgostit ca doi copii. Şi-au planificat viaţa, însă cariera lui Goga au devenit o prioritate.

29

Cât Goga a fost plecat la studii la Budapesta, au corespondat, dovadă stând cele peste 50 de cărţi poştale pe care i le-a trimis poetul învăţătoarei. Toate sunt semnate „Octavian“ şi conţin versuri pe care poetul i le-a dedicat tinerei fete. „Noi n-am avut aşa o dragoste ca azi. Eu pictam şi-i trimiteam tablourile mele şi îi plăceau. El îmi trimitea versuri. Dar nu ca versurile de azi. Poezia de azi e o îngrămădire de cuvinte... Sau poate nu le înţeleg eu“, mai spunea dăscăliţa în interviu. Răvăşită de durere pentru că nu a reuşit să-şi împlinească visele alături de Goga, Aurelia Rusu s-a retras într-o mănăstire la Sibiu, unde a profesat ca învăţătoare. Din 1900 până în 1903, Goga i-a trimis scrisori, ba chiar a încercat să o viziteze la mănăstire, dar ea a refuzat să-l vadă. „În 1903, a murit tatăl lui Goga. Mama lui Octavian avea cinci copii şi a rămas fără bani. Ca să nu-şi întrerupă studiile, Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma, fata lui Cosma care era directorul băncii «Albina» din Sibiu. Tot planul, toate visele mele s-au prăbuşit“, i-a mai povestit dăscăliţa lui Nicolae Weisz. Aurelia Rusu a ales să trăiască o viaţă pură şi nu s-a căsătorit niciodată. L-a iubit în linişte pe poet şi, din când în când, îi citea poeziile şi scrisorile cu ochii înlăcrimaţi.

Pe lângă versurile de pe cărţile poştale, o poezie i-a rămas în minte „Domnişoarei“. „Una mi-a plăcut mai mult. «Sună toaca».Mi-a dedicat-o când eram la mănăstire. Am citit-o într-o revistă, «Revista ilustrată de la Şoimuş». M-a întrebat care e revista pe care o citesc şi acolo a publicato“, îi mai spunea dăscăliţa lui Nicolae Weisz.

Fiecare om din Bontăieni îi cunoaşte povestea dăscăliţei. Cu toţii au auzit de ea, dar există şi persoane care au cunoscut-o personal.

Florica Făt este cea care a ţinut-o în braţe când Aurelia Rusu s-a stins, iar astăzi, după aproape patru decenii, îşi aminteşte ultimele sale cuvinte. „Am grijit de ea până a murit. Povestea cum a venit în Negreia ca învăţătoare şi cum a venit şi a căutat-o Octavian Goga. O venit până la uşă şi nu i-a dat drumul să vină înăuntru. A murit aici, în mâinile mele. Atunci când să moară, n-am văzut aşa ceva, m-am speriat. Stătea cu faţa către perete. Când să moară, curgea apa pe ea, am ridicat-o de jos, iar ea a strigat: «Goga, adă mâna, Goga, adă mâna!». Nu vă mint! Şi am întrebato: «Unde îl vedeţi, unde este?». Tare mult l-a iubit, dar n-a fost să fie împreună“, povesteşte Florica Făt.

Un alt om care şi-o aminteşte pe dăscăliţă este Gheorghe Făt. A fost directorul şcolii unde Aurelia Rusu a predat, iar el este şi cel care deţine un obiect la care învăţătoarea a ţinut ca la ochii din cap. „Când am 30

intrat în casa «Domnişoarei», am văzut într-un colţ pianul. Atunci, am zis că ăsta trebuie să fie al meu. Pianul şi acum există. Era o placă pe el pe care scria: «Pentru scumpa mea Aurelia, Octavian Goga».

Aurelia Rusu a murit la 93 de ani, fiind una dintre cele mai iubite figuri ale satului. Pe mormântul său din cimitirul din Bontăieni stau gravate versurile lui Goga: „Iar vântul spune crengilor plecate / Povestea ta, frumoasă domnişoară…“.

Octavian Goga și Hortensia Goga La 14 octombrie 1906, Octavian Goga şi-a unit destinul cu cel al Hortensiei Cosma, o fiinţă senină, de o nespusă frumuseţe fizică şi morală, de o mare delicateţe şi sensibilitate. Cei doi îndrăgostiţi se dezmierdau spunându-şi în intimitate Vişca şi Vişcu, sau Tani şi Tavi. Poetul i-a dăruit lui Tani o frumoasă poezie cu titlul ,,O rază”, apărută în primul număr al revistei Luceafărul. Celebrată la Sibiu, căsătoria a luat proporţiile unei sărbători naţionale.

Imensa bucurie a prefigurării unui urmaş la orizontul de aşteptare a cuplului Goga avea să se soldeze cu o durere pe măsură, ba chiar dublată, căci Tani a adus pe lume gemeni morţi şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, medicii s-au pronunţat şi că nu va mai putea zămisli. Vremuri grele aveau să se abată asupra soţilor Tani-Tavi.

Suava Tani… Un diamant de inocenţă… Nobleţea personificată, de o fascinantă frumuseţe naturală, care nu avea în ea nimic agresiv, nimic ostentativ, nimic premeditat, revârsând în juru-i doar distincţie, lumină, blândeţe, farmec, Tani cea delicată, sensibilă şi supusă, concentra în ea misterul eternului feminin, evident, în ipostaza-i benefică, ea însăşi întruchiparea izvorului fericirii conjugale, a iubirii pentru Octavian Goga.

Nimic nu-i putea lipsi bărbatului pe care îl învrednicise ca partener de viaţă…

Povestea de dragoste dintre Tani şi Tavi se poate rezuma în câteva cuvinte: “A fost odată un Eden… şi în el a intrat un şarpe…”. Altfel spus, Tavi se apropiase foarte mult de o prietenă din copilărie, care devenise şi prietena familiei Goga, Veturia Triteanu, fiică de preot, căsătorită cu o faţă bisericească, care nu a ezitat să-şi înşele soţul pentru a cuceri inima lui Octavian Goga. Hortensia şi Veturia. Diametral opuse, încât o persoană de bună-credinţă, care le cunoştea şi îl cunoştea şi pe Octavian Goga, îşi punea, în mod firesc, întrebările de bun-simţ: “Ce s-o fi petrecut oare în sufletul lui Octavian Goga când, după o căsătorie mai mult decât fericită 31

de 14 ani cu Tani, a ales să trăiască tot testul vieţii alături de Veturia?

Cum a putut face la cele două căsătorii alegeri atât de deosebite una de alta? Ce oare avea Veturia şi nu avea Tani, astfel încât în alegerea lui Octavian Goga balanţa să încline în favoarea celei dintâi?”

Poetul și privighetoarea…lui Hitler S-au îndrăgostit la prima vedere, încă de pe vremea când pășeau timid prin anotimpurile adolescenței. Însă iubirea lor avea să izbucnească, mistuitor, mult mai târziu, pe când fiecare dintre ei aveau deja destinele unite de câte o altă persoană. O iubire pe care aveau să o poarte cu ei până în mormânt, sfidând clevetirile familiei și societății și, deopotrivă, încercând să sfideze însuși timpul de sub lespezile groase ale singurului Mausoleu al Iubirii din România. Ea îi spunea simplu, Tavi, iar el o alinta spunându-i Duța. Dincolo de moarte, ea avea să fie acuzată de spionaj și chiar de grăbirea morții celui pentru care renunțase la o carieră de excepție.

El se numea Octavian Goga, ea Veturia Mureșan.S-au cunoscut în 1896, la Sibiu, în prezența părinților, pe când ea era doar o elevă de pension în vârstă de 13 ani, iar el un licean de 15 ani. O întâlnire pe care Veturia Mureșan avea să o rememoreze astfel în scrisoarea de dragoste pe care i-a scris-o lui Octavian Goga pe 17 februarie 1920: “Tu ești zilele astea la Sibiu – în sfârșit totuși mă gândesc cu bunătate la acest petec de pământ.

Acolo ne-am văzut, acolo m-ai cunoscut, acolo am început a Te iubi.

Acolo… acolo… Îți mulțumesc că te-ai gândit să-mi aduci puțin pământ sfânt.”

De atunci, Veturia avea, într-adevăr, să îl iubească pentru tot restul vieții. Chiar dacă în 1903, la vârsta de 19 ani, ea avea să cedeze insistențelor părinților și să se căsătorească cu Lazăr Triteanu, un important prelat ortodox. Și chiar după ce el avea să se căsătorească, în 1906 cu Hortensia Cosma, fiica celui mai bogat roman din Ardeal. Ea avea să spere în secret că vor fi cândva împreună. Și continua să-i trimită bilețele mai mult sau mai puțin fățișe, nepăsându-i de ironiile prietenilor sau de prejudecățile societății: “Doresc mult să ne întâlnim, ca să mai iau putere de la tine, revoluționariule! Atât de mult iubesc anarhiștii!” În 1906, la câteva luni de la întoarcerea din călătoria de nuntă, familia Goga și Triteanu se împrietenesc. Iar “Tavi” și “Duța” încep să se vadă tot mai des. Iar când instinctul Hortensiei a început să semnaleze pericolul, cei doi au continuat să se vadă în cadrul “Societății Statiștilor”.

Aceștia se întâlneau sub tutela Societății Astra din Sibiu, societate al cărei secretar era chiar Octavian Goga.

32

Cu adevărat, iubirea lor avea să-și arate vâlvătăile în primăvara anului 1909, când Octavian Goga și Veturia aveau să se întâlnească, din întâmplare, în Italia. Cu toate că trecuse mai bine de un deceniu de când se iubeau cu înflăcărare, încă erau captivi în vechile căsătorii. Însă amândoi erau pe cale să se “elibereze”.

Pe 22 iunie 1920 avea să se pronunțe, în sfârșit, divorțul dintre Octavian Goga și Hortensia Cosma. O zi în care poetul a notat în “Florile tăcerii”: “Libertatea mi-am recucerit-o. Ți-o dau Ție!”. Iar peste câteva zile avea să adauge: “Eu am fost în furtună pe mare, – deasupra valurilor plutea mirajul care mă chema. În vifor corabia s-a sfărâmat și aveam senzația că mă cufund şi eu cu ea. Am scăpat ca prin minune și mi-am atins țărmul. Astăzi sunt în port, unde te-am găsit pe tine. Un singur lucru nu mai pot: să merg fără tine”.

La sfârşitul lunii octombrie avea să se pronunțe și divorțul dintre Veturia și Lazăr Triteanu : “Tavi meu – azi mi-am recâștigat prin sancționarea legii numele meu de-acum 17 ani, acel nume care trebuia deatunci să stea alături de-al Tău. Întârzierea este zadarnică ți goală, voi s-o rectific prin curățenia, dragostea și bunătatea ta”. “Două libertăți se unesc pe veci, dăruindu-se una alteia”, avea să vină, rapid, replica lui Goga. Iar ea avea să-i răspundă: “Sunt cu viața și cu moartea legată de Tine!”

S-au căsătorit în 1921, într-o zi aleasă special: 15 ianuarie, ziua lui Mihai Eminescu. “În primăvara anului 1938 ne plimbam prin grădină când, după o hotărâre definitivă, am desemnat locul unde să ridicăm mormântul”, avea să noteze Veturia în jurnal. O hotărâre consfințită și în testamentul lui Goga. Un loc de veci pe care îl vor denumi Mausoleul Iubirii. Și astfel, în 1938, Veturia se întâlnește cu Constantin Brâncuși și îi solicită acestuia să realizeze mausoleul. Brâncuși acceptă, dar pune condiția să realizeze personal întregul mausoleu. Cum Veturia nu mai are răbdare să aștepte până când Brâncuși va putea începe, îl va contacta pe George Matei Cantacuzino, care îi va realiza planul mausoleului. Octavian Goga nu a apucat să vadă Mausoleul finalizat: pe 7 mai 1938, la vârsta de 57 de ani, avea să moară la Ciucea, în condiții în care ridică multe semne de întrebare. Înmormântat inițial în cimitirul Bellu,după finalizarea Mausoleului Iubirii trupul poetului a fost reînhumat la Ciucea, așa cum își dorise.

33

OCTAVIAN GOGA – POETUL PĂTIMIRII NOASTRE Marcu Nicoleta Liceul Tehnologic “Tiu Dumitrescu”, Mihăileşti - Giurgiu Motto: “Eu am vestit o lume nouă.

Eu v-am dat inima mea vouă” "După Eminescu, pe alte coordonate decât Coşbuc şi Macedonski, Octavian Goga a fost cel care a deschis porţi noi, nebănuite, în climatul liricii româneşti. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esenţă patriotică şi socială, ci şi o artă proprie, cu calităţi de netă superioritate faţă de cea a contemporanilor lui. Octavian Goga este deţinătorul unei deosebite puteri de exprimare poetică, având darul de a evoca pregnant şi plastic, prin imagini, stări afective, idei şi realităţi concrete. El are respiraţia largă, sufletul tumultos, scrutează viaţa şi lumea la dimensiuni macrocosmice.” (Teodor Vârgolici) Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, în satul Răşinari, judeţul Sibiu, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Iosif Goga era preot, iar mama, Aurelia, învăţătoare.

Debutează, ca elev, în revista "Tribuna" (1897), la vârsta de 16 ani.

Urmează cursurile Facultăţii de Filozofie la Budapesta şi Berlin, publicând poezii în mai multe reviste din Ardeal: „Familia", „Tribuna literară", Revista ilustrată". În 1902 scoate revista "Luceafărul", care urmează - în parte - programul revistei "Tribuna" lui Ioan Slavici, poeziile publicate aici constituind baza volumului de debut, din 1905, intitulat "Poezii". Bine primit de către literaţii vremii, volumul este premiat de către Academia Română cu distincţia „Herescu Năsturel", în 1906, apreciindu-se originalitatea cu care Goga reuşise să scoată poezia de sub influenţele eminesciene.

Octavian Goga reprezintă pentru poezia românească depăşirea momentului epigonic post–eminescian prin redimensionarea, reorganizarea spaţiului poetic autohton în mod inovator. Raportul dintre tradiţie şi inovaţie este prezentat într-o modalitate inedită, care topeşte într-un aliaj de preţ limbajul arhaic al cărţilor populare şi religioase cu tradiţia patriotica ardelenească, realist-populară prin excelenţă, astfel încât, prin poezia sa, lirica transilvăneana devine ceremonie şi rugăciune, dar şi strigăt şi revoltă în faţa întregii lumi.

34

Poezia lui Octavian Goga este o mărturie emoţionantă a suferinţelor poporului nostru în trecutele vremuri. În inima poetului şi-au aflat ecoul jalea celor oprimaţi, durerea truditorilor pământului apăsaţi de forţa puţinilor stăpâni. Octavian Goga a cântat pătimirea acestora, năzuind către o lume nouă, către o lume de senin şi de bucurie, cum se destăinuie poetul însuşi, spre sfârșitul vieţii. Suferinţa naţională şi socială este încadrată întro viziune cosmică, poetul stabilind corespondenţe şi raporturi de acţiuni reciproce între lumea terestră şi cea astrală. În prima perioadă a activităţii sale creatoare, Octavian Goga avea o aversiune mărturisită public faţă de neologisme, simţindu-se receptiv numai la modurile de exprimare ale limbii simple, populare, pe care o cultivă cu atenţie, ridicând-o la treapta artistică. Ca poet al satului, al suferinţei ţărănimii, Goga îşi alege cuvintele din vorbirea naturală a oamenilor din satul transilvănean. Versurile sunt alcătuite din cuvinte simple, pe înţelesul tuturor, cu care construieşte imagini de mare sugestivitate lirică. El reuşeşte să imprime versurilor sale un parfum de cronică, un aer arhaic. Astfel se poate afirma că în literatura română poezia lui Goga se apropie merituos de culmile liricii eminesciene. Nota populară este cu atât mai evidentă, cu cât autorul dovedeşte o cultură generală înaltă, prin care se distinge şi Eminescu de contemporanii săi.

Arta sa poetică este dominată de ideea că menirea poetului este aceea de a da glas suferinţelor şi năzuinţelor poporului său, deoarece "El totul vede, toate le ascultă/ Unde-i plânsoarea zărilor mai multă / El îşi roteşte aripele sale." Concepţia sa despre creator şi creaţie reiese şi din mărturisirile făcute de Goga în volumul "Discursuri”, în care se referă, de asemenea, la crezul său literar: "Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut totdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat.”

Definit ca "poet al pătimirii noastre", întreaga sa operă este închinată istoriei vitrege şi îndurerate a neamului său de plugari transilvăneni înrobiţi de asuprirea naţională şi socială.Conştiinţa naţională şi socială a lui Octavian Goga a născut o poezie mesianică şi vizionară, izvorâtă din compasiunea poetului pentru soarta ţăranilor truditori ai pământului, ca în poezia "Clăcaşii": "Eu le vedeam înşiruirea lungă/ Cum gârbovită-ncet 35

înaintează". Aceeaşi asumare a suferinţelor unui neam întreg este şi poezia "Noi", în care natura este umanizată prin trăirea durerilor tuturor românilor transilvăneni, ce se simt străini în propria ţară: "Aveam un vis neîmplinit/ Copil al suferinţii/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii şi părinţii/ Din vremi uitate de demult/ Gemând de grele patimi,/ Deşertăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi."

"Un om" din poezia lui Goga este pălmaşul fără nume, cel care moare neştiut, ca un simbol al existenţei anonime şi tragice a ţăranului român. Tot simbolizate sunt şi chipurile intelectualilor satului, enunţate generic, fără identificare, fără individualizare. Dascălul se desprinde din strana bisericii ca simbol al veşniciei, cu ochi în care străluceşte scânteia: "Din focul mare-al dragostei de lege/ Ce prin potopul veacurilor/ Ne-a luminat cărările pribege" ("Dascălul"). Preotul devine "un mag din basme", un "apostol", la cuvântul căruia femeile îşi opresc fusul, bătrânii "fărâmă lacrimi", iar feciorii "strâng prăsaua/ Cuţitului din cingătoare" ("Apostolul"). Figura dăscăliţei este conturată cu multă sensibilitate, atât de apropiată sufleteşte de cei tineri, dar şi de cei bătrâni, alinându-le durerile şi călăuzind-le visele: "La tine vin nevestele să-şi plângă/ Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul./ Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,/ în alte ţări când le trimiţi oftatul"("Dăscăliţa"). Ţăranii lui Goga nu au nume, fiecare însă are parte de acelaşi destin istoric, fiecare simbolizând fiinţa neamului său oropsit, de la cantorul şi preotul satului, la dascăl sau dăscăliţă, flăcăi sau fete. În Transilvania, lupta socială a maselor populare româneşti asuprite se împletea, firesc, cu lupta naţională. Aceste aspiraţii apar ca „un vis neîmplinit”, purtat din generaţie în generaţie. Ardealul lui Goga este un paradox, tărâm mitic şi ţară încătuşată, ţară a durerii, în acelaşi timp. Cu toate acestea, lirica lui Octavian Goga nu este o poezie revendicativă, ci una de o jale calmă, stăpânită, dar ameninţătoare, strigată în faţa universului. Poezia lui Goga se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său asuprit dintr-o imensă nelinişte a suferinţei, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale, mesianismul său manifestându-se în sensul încrederii poetului în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc, de a contribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de amar şi suferinţă: "Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină de veselie a lui Coşbuc."

36

Octavian Goga a intrat în publicistica literară, cu menţiuni onorabile din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, V. Goldiş, Eugen Lovinescu.

Volumul de debut, intitulat simplu, “Poezii”, a fost primit cu entuziasm de critici, dar şi de scriitori. Titu Maiorescu, de exemplu, şi-a revizuit într-o bună măsură teoria sa estetică din 1866 („Politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă“) În noţiunea de politică, mentorul Junimii includea şi patriotismul „ca element de acţiune politică“, recunoscând până la urmă că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obişnuite din viaţa poporului, care însă câştigă deodată - pe lângă valoarea şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi o strălucire extraordinară. Mai târziu, criticul literar, Ion Dodu Bălan, aprecia că volumul de debut al lui Goga, “Poezii”, „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc“, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbei, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii“.

Continuând tradiţiile literaturii populare şi culte, Octavian Goga s-a arătat receptiv la înnoirile artistice, folosind în creaţiile sale de factură tradiţionalistă, romantică sau sămănătoristă, semnificative influenţe simboliste, mai ales în ultimele sale volume. De exemplu, în ultima sa poezie, „Cântă moartea”, Octavian Goga, retrăindu-şi într-o sclipire de fulger întreaga viaţă, rosteşte simbolic: „Şi cum sub tâmpla mea fierbinte, / O lume veche-mi reînvie, / Nu câte-au fost îmi vin în minte, /Ci câte-ar fi putut să fie.”

37

MOTIVUL “ LACULUI ” ÎN LIRICA NAȚIONALĂ; STUDIU DE CAZ, CREAȚIA LUI MIHAI EMINESCU ȘI A LUI OCTAVIAN GOGA. CONTRIBUȚII LA O VIITOARE ISTORIOGRAFIE NAȚIONALĂ A TEMELOR/ MOTIVELOR LITERARE POPULARE ȘI CULTE DOMINANTE Măgărin Semela Amara Liceul de Artă Drobeta Turnu Severin Poezia “ Lacul ” de Mihai Eminescu (1850- 1889), publicată în anul 1876, când poetul avea doar 26 ani și aceea cu același titlu a lui Octavian Goga (1991- 1938), publicată în anul 1913, când poetul avea 32 ani sunt două creații monumentale și modelatoare ale liricii naționale moderne și totodată două valori poetice reprezentative ale culturii naționale. Asemenea creații depășesc emoțiile lecturii și devin repere latente pentru toți aceia care conștientizează paradoxul, că viața personală nu este decât cea mai dezvoltată și contradictorie formă de mișcare și conexiune universală !

Obiectul comun al acestor două poezii îl constituie reprezentarea lacului ca epicentru vital, al iubirii, precum și reprezentarea iubirii ca apogeu al integrării cosmice a omului, respectiv ca recreație sau unic sens reproducător și totodată creator al vieții umane.

Acest motiv al lacului, ca epicentru vital, sentimental, cosmic este varianta cultă modernă a arhetipului primitiv al apei din istoria poporului nostru : „La începutul începutului, înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu, n-a fost pe lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic altceva decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Oriunde de-ai fi uitat era numai apă. Apa aceasta stătea nemişcată ca o oglindă, căci nici vânturi care să o tulbure nu existau pe atunci”, scria regretatul cercetător, etnolog şi artist Marcel Olinescu, în lucrarea sa de referinţă despre mitologia românilor.

Alte credinţe despre facerea lumii din ape au fost culese de către toţi marii folclorişti precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gaster, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion Muşlea, Simeon Mangiuca, Romulus Vulcănescu. Toate aceste mituri cosmogonice ne vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din care a apărut universul, lumea şi implicit, viaţa (surprinzător sau întâmplător, toate teoriile ştiinţifice actuale susţin că viaţa pe Terra a 38

apărut în apă, acum sute de milioane de ani)... Să nu uităm că dacii înainte de a porni la luptă aveau ritualuri solemne în care se împărtăşeau şi beau din apa Istrului (a Dunării), fluviu considerat de ei un adevărat strămoş-zeu. Geţii venerau apa râului Ialomiţa, care în Antichitate se numea Naparis, Arumeti sau Helivakia. Romanii veniţi aici au venerat şi ei apa lui Danubis, căruia i-au adus numeroase ofrande pentru a câştiga bunăvoinţa zeului-fluviu...

Studiind mitologia strămoşilor noştri, descoperim şi Apa Vie. Prezentă în basme şi legende, apa vie a stră-românilor este nimic altceva decât unul dintre aspectele miraculoase ale apei cu care se vindecă sau este vindecat eroul principal, solar prin definiţie, care este răpus mişeleşte de un duşman. Ea nu se află în opoziţie cu Apa Morţii, cum s-ar crede la prima vedere, ci este într-o relaţie de complementaritate totală cu aceasta din urmă.” (vezi http://www.descopera.ro/cultura/10926113-apele-dinmiturile-si-povestile-romanilor ) Stilistic, formal ambele poezii sunt pasteluri, se încadrează în specia lirică pastel, reprezentând diferite trăsături ale lacului, ca motiv cosmogonic, izvorul vieții ( ! ) în raport cu viața/ activitatea poetului. Stilul poetic al lui Eminescu este predominant epitetic și metaforic ( lacul codrilor albastru, nuferi galbeni, blânda lună, tresărind în cercuri albe, unduioasa apă sune...) , în timp ce al lui Goga este predominant alegoric, polivalent, filozofic; sugerând deopotrivă efemeritatea/ precaritatea/ relativitatea vieții ( Se fac încet și se desfac/ În mine-atâtea gânduri... Pe rând vin undele de mor/ Și-n murmur se destramă, / Eu m-am gândit de-atâtea ori/ Într-un târziu și trist apus...), dar și panteismul/ antropomorfismul cosmic primitiv sau contopirea Eului cu Unicul Tot/ Universul ( Pe rând vin undele de mor/ Și parc-aleg din gura lor/ Pe nume cum mă cheamă... Ce tainici, nepătrunși fiori/ De-ntinsul lac mă leagă?... Și-n noapte plânge lacul,/ De-atunci îl zbuciumă mustrări/ Și simte-aceleași frământări/ Ca dorul meu, săracul...)

Continuând analiza/ cercetarea stilistică observăm că poezia lui Mihai Eminescu este compusă din cinci catrene cu rimă încrucișată între versurile 2/4, cu măsura de 8 silabe, în ritm/ picior metric trohaic; în timp ce poezia lui Goga cuprinde cinci cvinarii (strofe cu cinci versuri) cu rimă împerecheată (versurile 3/4) și rimă îmbrățișată (versurile 1/4 și 2/5), cu un refren în versurile 1 și 3, refren care intensifică o construcție prozodică excepțională, predominant meditativă, reflexivă !

39

Conținutul poetic este de o complexitate excepțională, perceptibilă abia după repetate lecturi sau audiții, sugerând antinomia dintre viața precară, efemeră, relativă a persoanelor și infinitatea cosmică, a vieții, a Creației și a iubirii reciproce/ recreatoare. Tocmai reflectarea concentrată a acestei antinomii conferă valoarea, universalitatea și unicitatea acestor poezii.

Psihologic, poezia lui Eminescu relevă antinomia dintre reveria și iubirea ideală imaginată din primele patru catrene și constatarea realității din ultimul catren: Dar nu vine. Singuratic/ În zadar suspin și sufăr... Poezia reprezintă energia intensă a unui adolescent îndrăgostit, variind de la extazul/ admirația percepției lacului încărcat cu flori de nufăr până la tristețea singurătății/ însingurării, ca urmare a absenței iubitei, imaginând doar scenariul echivoc, al unei imposibile promenade cu iubita ideală sau al unei imposibile iubiri reale reciproce: „Dar nu vine... Singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul cel albastru/Încărcat cu flori de nufăr.”

Poezia lui Goga este o introspecție lucidă, dominată de aceeași nevoie metafizică de absolut, de recreație și infinitate metafizică, care completează tragic psihicul și comportamentul oricărui Luceafăr, dotat cu capacități creatoare și comunicative excepționale. Într-o formă concentrată, sublimă, Goga intensifică percepția tragică a iubirii, veșnic limitată, pasageră, neîmplinită, sfârșită aici prin dispariția sau plecarea fortuită a iubitei, al cărei fizic și psihic sunt resimțite încă organic, indivizibil de către poetul copleșit implacabil de ’’dor’’: „ Pesemne, tu, care te-ai dus,/I-ai rătăcit pe maluri,/Pesemne, tu, care te-ai dus,/Într-un târziu și trist apus,/Teai oglindit în valuri... De-atunci îl zbuciumă mustrări/Și-n noapte plânge lacul,/De-atunci îl zbuciumă mustrări/Și simte-aceleași frământări/Ca dorul meu, săracul...” .

Filosofic, iubirea ca motor/ forță vitală/ mod de reproducere este proiectată apoteotic, metafizic, dar și cosmic, deopotrivă, de ambele genii naționale. Poezia lui Eminescu relevă antinomia dintre eternitatea naturii și relativitatea personală, umană și dintre iubirea imaginată, conștientă și poate iubirea reală, meschină, exprimată plastic prin două perspective emoționale distincte, obiectivate/ exprimate în primele patru tablouri ale imaginatei promenade ( 1.___percepția asupra lacului codrilor încărcat cu nuferi galbeni: 2.___așteptarea iubitei, care să răsară dintre trestiile de pe mal; 3.___plimbarea cu luntrea; 4.___plutirea fericită sub lumina blândei lune ) și în tabloul final din ultimul catren, al constatării reale, al căderii în 40

lumea reală a imposibilității momentane sau definitive a promenadei/ iubirii imaginate de poet.

Poezia lui Goga relevă antinomia psihică dintre introspecție conștientă ( La geamul meu de lângă lac/ Se fac încet și se desfac/ În mineatâtea gânduri... Pesemne, tu, care te-ai dus,/Într-un târziu și trist apus,/Teai oglindit în valuri... și dorul implacabil, cosmic, infinit determinat de iubire și de plecarea/ dispariția iubitei: „ De-atunci îl zbuciumă mustrări/ Și-n noapte plânge lacul,/De-atunci îl zbuciumă mustrări/Și simte-aceleași frământări/Ca dorul meu, săracul ”...

MESIANISMUL LUI OCTAVIAN GOGA Rotilă Gabriela Colegiul Tehnic A.T ”Dumitru Moțoc”, Galați Debutul poetic a lui Octavian Goga stă sub influența lui Eminescu, a poeziei lui Coșbuc privind satul transilvănean și a liricii lui Schiller și Heine, în revistele ”Tribuna”, ”Tribuna literară” din Sibiu și ”Familia” din Oradea, a lui Iosif Vulcan.

Arta poetică este dominată de ideea că locul poetului este aceea de a da glas suferințelor și năzuințelor poporului său ”el totul vede, toate le ascultă/Unde-i plânsoarea zărilor mai multă/El își rotește aripele sale”(”Poezie”). Concepția sa despre creator și creație reiese și din mărturisirile făcute de Goga în volumul ”Discursuri”: ”Eu, grație structurii mele sufletești, am crezut totdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul și se transformă într-o trâmbiță de alarmă. Am în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat... Am văzut în scriitor un semănător de credințe și de biruințe”.

Definit ca ”poet al pătimirii noastre”, întreaga sa operă este închinată istoriei vitrege și îndurerate a neamului său de plugari transilvăneni înrobiți de asuprirea națională și socială: ”Am fost logodnicul durerii/Cobzarul cu aceleași strune/Ce-și țese cântecu-învierii/ Din stihuri de îngropăciune”sau ”Zidit din lacrimi și dezastre/Eu am vestit o lume nouă,/Voi mi-ați dat vaierele voastre/Eu v-am dat inima mea nouă” (”Am fost”). O poezie sugestivă în sensul asumării de către poet a suferințelor și chinurilor 41

țăranilor ardeleni este ”Plugarii” : ”La voi aleargă totdeauna/ Truditu-mi suflet să se-nchine/Voi singuri străjuiți altarul/Nădejdii noastre de mai bine”.

Conștiința națională și socială a lui Octavian Goga a născut o poezie mesianică și vizionară, izvorâtă din compasiunea poetului pentru soarta țăranilor truditori ai pământului, ca în poezia ”Clăcașii”: ”Eu le vedeam înșiruirea lungă/ Cum gârbovită-ncet înaintează”. Aceeași asumare a suferințelor unui neam întreg este și poezia ”Noi”, în care natura este umanizată și personificată prin trăirea durerilor tuturor românilor transilvăneni, ce se simt străini în propria țară:”Avem un vis neîmplinit/Copil al suferinții /De jalea lui ne-au răposat/ Și moșii și părinții/Din vremi uitate de demult/Gemând de grele patimi,/Deșertăciunea unui vis /Noi o stropim cu lacrimi”. ”Un om” din poezia lui Goga este pălmașul fără nume, cel care moare neștiut, ca un simbol al existenței anonime și tragice a țăranului. Tot simbolizate sunt chipurile intelectualilor satului, enunțate generic, fără identificare, fără individualizare. Dascălul se desprinde din strana bisericii ca simbol al veșniciei, cu ochii în care strălucește scânteia:”Din focul mareal dragostei de lege/Ce prin potopul veacurilor/Ne-a luminat cărările pribege” (”Dascălul”). Preotul devine un mag din basme, un apostol, la cuvântul căruia femeile își opresc fusul, bătrânii ”Fărâmă lacrimi”, iar feciorii strâng prăsaua/ Cuțitul din cingătoare” (”Apostolul”). Figura dăscăliței este conturată cu multă sensibilitate, atât de apropiată sufletește de cei tineri și de cei bătrâni, alinându-le durerile și călăuzindu-le visele: ”La tine vin nevestele să-și plângă/Feciorii duși în slujba la-mpăratul/Și tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,/În alte țări când le trimiți oftatul...”(”Dăscălița”). Țăranii lui Goga nu au nume, fiecare are însă parte de același destin istoric, fiecare simbolizând ființa neamului său oropsit, de la cantorul și preotul satului la dascăl sau dăscăliță, flăcăi și fete, toți împreună împlinesc același destin.

Un loc aparte în poezia evocării satului ardelean îl ocupă o trăsătură cu pregnant caracter social-istoric, înstrăinarea. Poeziile ”Acasă”, ”Bătrânii”, ”Casa noastră” sau ”Străinul” ilustrează pierderea legăturilor cu atmosferă materială și spirituală a satului, pentru un amplu evantai de nostalgii transfigurate artistic:”De ce m-ați dus de lângă voi/ De ce m-ați dus de-acasă?/Să fi rămas fecior la plug/ Să fi rămas la coasă/Atunci eu nu mai rătăceam/Pe atâtea căi răzlețe./Ș-aveați și voi în curte-acum/ Un stâlp la bătrânețe.”Bătrânii” 42

Poezia lui Goga se naște în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său asuprit dintr-o imensă neliniște a suferinței, din lacrimi și răzvrătiri împotriva nedreptăților sociale și naționale, mesianismul său manifestându-se în sensul încrederii poetului în forța sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc, de a contribui la eliberarea socială și națională, la izbăvirea poporului de amar și suferință: ”E u am văzut în țăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale și nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină de veselie a lui Coșbuc”.

NOSTALGIA ÎNTREGIRII ÎN ”MUSTUL CARE FIERBE” Dimitriu Andreea Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, Galați „Eu sunt o lacrimă târzie Din plânsul unei mii de ani” Lirica românească de la începutul secolului al XX -lea a avut drept exponent un Octavian Goga ce a erupt vulcanic, transmițând un mesaj inedit, de o reverberație și o forță emoțională nemaipomenită, impunânduse în primul rând ca un militant al libertății și unității naționale a românilor din Transilvania, aflată sub dominație austro-ungară. Lupta poetului pentru a-și dezrobi frații și pentru a-i uni cu țara mamă a fost purtată cu incandescență printr-un mijloc eficient și de maximă intensitate: publicistica. Dorind ca glasul său să răsune în toată România, Goga preia inițiativa de a publica revista ”Țara noastră”, de la 1 ianuarie 1907 până pe 5 decembrie 1909, dorind să redacteze ”o gazetă cuminte” care să creeze o ”punte între sufletele cărturarilor și ale țăranilor care o slovesc duminica pe genunchi”. Douăzeci de ani mai târziu de la data primei apariții a revistei, în anul 1927, la București, este publicat volumul ”Mustul care fierbe”, în cadrul căruia poetul a reunit câteva articole publicate în aceasta. ”Sunt pagini smulse din zbuciumul cotidian,”, afirmă poetul, ”crâmpeie din risipirea de suflet pe care o cer problemele noastre de existență. Toate se reduc la un principiu fundamental de viață, la ideea națională, misterul de procreație al acestui neam și singura lui formulă pentru ziua de mâine.”. Însuși subtitlul volumului subliniază precizarea riguroasă a publicistului: 43

”Unire sau moarte!”. De asemenea, în această fuzionare discursivă predecesoare tuturor ideilor transmise, sunt evident concentrate întregul deziderat patriotic al lui Octavian Goga precum și pilonul principal de susținere al acestuia, sus-numita ”idee națională”. În viziunea lui Tudor Vianu, ”Goga este creatorul unei armonii noi, în care capătă expresie artistică graiul oamenilor din Ardeal, tonalitățile și inflexiunile lor.”, care armonie reprezintă întruparea tuturor aspirațiilor și visurilor celor exilați de patria-mamă într-un ”tinerel iute, plin de spontaneitate și voie bună, cucerind pe loc inima celor din preajmă”, un adevărat apostol înflăcărat al unității naționale cu glas de tulnic.

Părăsind o viață trăită cu o putere inimaginabilă, Octavian Goga îi găsește un alt țel, o altă idee al cărei triumf va zgudui o lume întreagă: Mare Unire a Principatelor Române, reîntoarcerea ”fiului risipitor”.

Aceasta va răsuna puternic, afirmând faptul ca poetul își va menține atât verticalitatea cât și poziția în lupta aprigă împotriva autorităților locale. Așa cum el însuși conchide, "În viața popoarelor luptătoare, scriitorii au fost și vor rămâne avangarda ce deschide bătălia. Scrisul lor e o trâmbiță fermecată care propagă aspirațiile unui neam.". Așadar, singura poziție în care el se putea vedea era aceea de mesager, aflându-se într-un rol menit să atragă atenția asupra dorinței poporului, și nu asupra propriei persoane. N. Iorga mărturisește simplu: ”Literatura o respingea acuma, poezia trecutului, a unui în adevăr mare poet, îi era o povară și-i părea o scădere: politica-l domina și prin politică voia să domine, inexorabil. S-a distrus urmărind năluca. Semnul ei îmbietor, apoi imperios, îl făcuse altul.”

Poetul însuși susține această afirmație în numele unei întregi mase: "Ideea unității a fost singurul nostru crez politic și se va desprinde ca un ecou depărtat... Se va vedea că am urmat o linie dreaptă, și că era tot același atunci când ne socoteam "ariergarda" oștirei românești, ca și astăzi, când putem fi avangarda ei.". Întreaga evlavie și credință a lui Goga în această uniune se va materializa în zbuciumul interior care îl va face să ia atitudine și să-și facă auzită vocea: ”Am spus ce am avut pe inimă, am mărturisit adevărul, l-am strigat la răspântii, am chemat lumea în jurul meu să i-l arăt, să-l vadă.”(O. Goga). În ciuda așteptării interminabile, poetul nu este un învins, fiind convins, ca şi ȋn poeziile sale , că din jarul mâniei aflat în sufletele țăranilor va străluci, într-un sfârșit, izbânda.

Este de la sine înțeles că această situație a provocat un profund conflict interior în sufletul bărbatului ”blond și cu flăcări albastre în ochi”, conflict în care și-au găsit expresia provocarea și porunca. În urma acestuia, 44

concluzia trasă de jurnalistul Goga a fost extrem de clară: se considera în întregime ”fără țară”, un exilat forțat. Și, în ciuda tuturor, poetul aștepta…

Aștepta redeșteptarea națională pentru care lupta în numele unui popor oprimat. ”Din sfere transcendente”, și-a acceptat misiunea și vocația de cântăreț al umilințelor poporului transilvănean. Ion Dodu Bălan afirma: ”Sufletul unui artist – spunea Goga în una din însemnările sale aforistice – e un receptacol al durerilor celor din jurul lui, numai până în momentul când se simte covârșit el însuși de o mare suferință…”

Volumul ”aducător de dreptate” nu conține doar apelul Unirea Principatelor ci și răsunetul tuturor problemelor și doleanțelor împreună cu texte și discursuri satirice la adresa oamenilor oamenilor politici care susțineau apariția personajelor milionare peste noapte: ”de unde vin banii, cine are interesul să-i întreție aici pe acești potențiali milionari, care alaltăieri se congestionau pentru o piesă de cinci lei?”. Așadar, Goga nu se preocupa doar de o idee fixă, ci avea în vedere întregul conglomerat de probleme al țărănimii.

De asemenea, acesta era profund interesat și mai ales indignat și de nerezolvarea problemelor studențimii românești. În articolul ”Vânt de primăvară”, Goga expune clar problema ”tinerimii de la Cluj”, împreună cu toată lupta dintre aceasta și guvern, fiind într-o totală opoziție față de deciziile pe care le iau autoritățile în această privință: ”În acest chip, răul se întinde mai departe. Avem o complectă stagnare a instrucțiunii cum nici în cele mai tulburi zile de război nu se obișnuiește și în același timp scoasă de după zidurile universitare, agitația se strămută în celelalte pături ale societății din orașele noastre și până în cătunele depărtate.”. Adânc dezamăgit de situația studenților, cuvintele sale sunt impregnate de dispreț: ”Este cortegiul întreg de mizerii, neagra sărăcie care strigă cu ultima exagerare de pe băncile învățământului nostru superior.”.

La fel de aprig și pătrunzător, Goga discută și despre influența presei asupra maselor, considerând-o ”cel mai de seamă instrument al consolidării de stat”. Având întotdeauna un cuvânt de spus, acesta este foarte îndurerat de faptul că, în loc sa omogenizeze oamenii, presa nu mai are nicio însemnătate datorită oamenilor de la mesele de scris, considerați inapți pentru a ține în mâinile lor întreaga informație a poporului, mai ales în momentele în care gazeta era ”un focar de educație cetățenească, un curs neîntrerupt de pedagogie națională”, așa cum afirmă în ”O lecție de familie...”.

45

Argumentele expuse mai sus confirmă concluzia poetului „Cântecelor fără țară” că ”Scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă.”. De asemenea, acesta admite în final ca întotdeauna a privit ziaristica precum un ”plămân prin care respiră conștiința publică și în același timp un mijloc de îndrumare a maselor.”.

Cunoaștem faptul că, datorită mesianismului său patriotic , Octavian Goga este respectat și recunoscut, G. Călinescu remarcând : ”Ca și Eminescu, Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată de un popor străvechi, îmbătrânit în experiența crudă a vieții.”.

NOI Pelmuș Diana Colegiul Naţional „Ion Creangă”, București Pe un ton de doină de jale, de jeluire sfâșietoare și calmă, stăpânită, Goga dă expresie, în poezia “Noi” , unei dureri nemăsurate de care este cuprins Ardealul în vechile condiții istorico-sociale. Căci pe cerul acestor ținuturi, "bătrânul soare", era atunci mai aprins, întrucât " Nu pentru noi răsare". În cadrul dezvoltării poeziei românești, O. Goga este cel mai autentic succesor al lui Eminescu. Prin excelența lirică, Goga este, ca și Eminescu, un exponent al poporului. El a intuit mai mult ca oricare altul valoarea poetică a doinei, a cântecului de jale, murmurat ca pentru sine însuși, dar cu atât mai emoționant, mai convingător, mai omenesc.

Poezia “Noi” este o doină cultă, ce are ca temă lupta pentru libertatea naţională şi dreptatea socială a românilor din Transilvania, ca urmare a ocupării ei, prin violenţă, de odiosul Imperiu Austro-ungar. Întrun mod surprinzător și original se transformă in artă superioară. Ideea fundamentală a poeziei este profunda identitate dintre poet, popor şi patrie, exprimată prin pronumele personal „noi”. Poezia este o meditaţie, în acelaşi timp, pe tema fortuna labilis, dar şi pe tema poetul şi poezia. Poetul este un exponent al conştiinţei naţionale, iar poezia este o emanaţie a acestei conştiinţe, aşa cum o afirmă Octavian Goga în “Rugăciune”. Versurile lui Goga vehiculează aproape niște concepte: ”jale”, ”lacrimi”, ”cântece”, ”suferință”, ”patimi”, împreună cu elemente ale naturii, luate de asemenea, 46

la nivelul generalităților, fără închegarea unei imagini pictorice, individualizatoare: ”codri verzi de brad”, ”câmpuri de mătasă”, ”fluturi”, ”privighetori”, ”Murul”, ”Oltul”, etc.

Motivul comuniunii dintre om şi natură stă la baza unui transfer metonimic, în sensul că jalea unei lumi nu înseamnă doar durerea unui neam, ci şi a întregii naturi: „La noi de jale povestesc / A codrilor desişuri, / Şi jale duce Murăşul, / Şi duc tustrele Crişuri”. Durerea naturii se suprapune cu jalea românilor de a-şi vedea ţara cotropită de hoardele barbare: „La noi nevestele plângând /Sporesc pe fus fuiorul, / Şimbrăţişându-şi jalea plâng / Şi tata,şi feciorul”.Poetul este un exponent al neamului său, de aceea poezia trebuie să fie o emanaţie a dragostei faţă de ţară, exprimată prin durere: „Căci cântecele noastre plâng / În ochii tuturora."

"Noi" de Octavian Goga, impresionează prin modul expunerii, prin melodia de doină care o străbate de la un capăt la altul, legând aceste concepte într-un cântec de jale, într-o zicere parcă impersonală, ieșită din condiția neamului asuprit. Transferul de la persoana I singular la persoana I plural, al lui “eu” in “noi”, pare cu totul firesc la ardeleanul Goga. De aici simplitatea de un mare rafinament artistic a acestei compuneri.Ca și-n poeziile lui Eminescu, scrise în perioada de maturitate a poetului, linia melodică a versului permite juxtapunerea unui element din natură la o stare sufletească. Frumusețea acestor versuri mai provine și din degajarea tonului enunțiativ, marcat prin anaforicul "La noi", care se repetă de trei ori în strofa a II-a sau prin epiforicul "plâng”, găsit de alte trei ori în strofa a III-a.

Ardealul lui Goga devine astfel o arie a dorului și a jalei colective sfâșietoare, datate pe fundalul etnografic obișnuit. Unele personificări, banale în sine, devin relevante în context pentru că sunt concepute în spiritul cântecului de obște: "desișurile codrilor", "povestesc cu jale" si jale duc "Murășul și tustrele Crișurile"; "hora e mai domoală", "cântecele plâng", aceiași codrii "î-și înfioară sânul", iar Oltul bătrân e "împletit din lacrimi". Altele capătă o formulare mai cultă, însă nu departe de factura romanței, a acelei poezii ce se cere cântată, având în ea însăși o melodie a cuvintelor.

Toate aceste elemente constitutive, pe care analiza le surprinde cu greu pentru că, luate separat, nu spun nimic sau aproape nimic, prind contur într-o piesă unică, un cântec spontan, de o mare autenticitate o vibrație lirică, o doină domoală de jale, dar animată, în final, de un tainic și 47

nedefinit ton conspirativ. Este un cântec, o dorință, o aspirație și a orășeanului și a intelectualului, în Ardeal, în împrejurările date lucrul fiind imposibil.

Titlul e simbolic: cuvântul semnifică nu numai ființa noastră națională, ci însăși țara, spațiul ei geografic și etnic. La noi este locul de baștină, cu ”codri verzi de brad”, ”câmpuri de mătase”, cu ”plaiuri scăldate in soare”, cu ”flori și cântece de horă”. La noi e pământul străbun. Sunt ”Crișurile” și ”Oltul”, în apele cărora e glas de durere. Om și țară suntem noi, iar poetul, conștiința și inima îndurerată a țării.

Versurile, aluzive prin tâlcul cuvintelor simbolice, condensează în ele și nostalgii, și daruri nespuse, suferință și neliniști. Farmecul straniu, răscolitor al poeziei rezultă din simplitatea lexicului evocator, de proveniență populară, cu valoarea unor concepte de jale, suferință, patimi, cărora li se alătură altele, ce domnesc țara. Natura e socială în poezia lui Goga. Umanizată în poezia ”Noi”, ea personifică suferința, ca în doina de jale; proiecția ei este simbolică. Relația dintre țară și om, realizată prin juxtapunerea stărilor sufletești cu elementele care definesc spațiul geografic și etnic al țării, capătă rezonanțele grave ale sentimentului de jale al unor tulburătoare neliniști. Durerea unui neam, străin în propria-i țară, vibrează în petalele florilor, în desișul codrilor, în apele Mureșului și ale Crișurilor.

Jalea unui întreg popor obidit este povestită de codri seculari, este purtată din hotar în hotar, de Mureș și de ”tustrele Crișuri”. Natura plânge împreună cu oamenii: nevestele, părinții, feciorii. Însuși bătrânul Olt e ”împletit” din lacrimile vărsate secole de-a rândul. Motivul acestei lamentații generale este ”visul neîmplinit”, ”copil al suferinței”, nutrit de milenii de poporul asuprit, este visul eliberării naționale și sociale de a cărui jale ”ne-au răposat∕ și moșii și părinții”.Poezia este scrisă intr-un limbaj aluziv, cu aspect conspirativ, misterios. Prevestirea unei ”zile mărețe” nu putea fi acută în acele împrejurări, în mod direct, ci prin intermediul unei abundențe metaforice pline de subînțelesuri: „La noi sunt codri verzi de brad (…) Noi o stropim cu lacrimi”.Expresia unei revolte împotriva asupririi naționale și sociale a românilor din Ardeal, devine în poezia ”Noi” o artă superioară, care poartă nota autenticității și originalității liricii lui Goga în general. Poetul utilizează frecvent conceptele: suferință, lacrimi, jale , patimi, pe care le asociază, în evocare imagini picturale, cu elemente ale naturii: ”câmpuri de mătasă”, ”privighetori”, ”tustrele Crișuri” etc. Ființa poetului se contopește cu cea a poporului său, înlocuind pe ”eu” cu ”noi”, ceea ce conferă poeziei o notă de simplitate, și totodată un mare 48

rafinament artistic. Sentimentul de jale este accentuat în poezie și prin anaforicul ”la noi”, de trei ori în strofa I, de alte două ori în următoarele două strofe, precum și de epiforicul ”plâng”, de trei ori în strofa a III-a.

Versul final: ”Deșertăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi”, încheie potențând tonul general al poeziei ”Noi”.Atmosfera de profundă tristețe din poezie este accentuată și prin numeroase personificări, acestea devenind impresionante, fiindcă sunt făcute în maniera doinei de jale: codrii ”povestesc de jale”, și jale ”duc Mureșul și Crișurile”, cântecele ”plâng”, hora ”e mai domolită”, codrii ” își înfioară sânul”, Oltul bătrân este ”împletit cu lacrimi”.

Privit mai îndeaproape, cele cinci strofe alcătuite din câte opt versuri sunt constituite în realitate, din câte patru versuri lungi, cu cezură, rimate independent (La noi…). În organizarea strofelor, poetul a evitat însă versul lung, cu cezură, nefolosit în poezia populară întrucât ”Noi” are caracterul unei doine și a unei litanii totodată. Fiecare strofă este formată, simetric din câte două fraze construite prin coordonare. Aceasta sporește impresia de doină de jale, jale a cărei permanență este subliniată apoi de predicate exprimate la timpul prezent, la prezentul continuu, întărit prin unele gerunzii modale: ”gemând”, ”plângând”, ”îmbrățișând”. Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat: ”codri”, ”jale”, ”bătrânul soare”, ”povestesc cu jale” etc.

Lexicul poetic, procedeele și mijloacele artistice, structura versurilor asocierilor de cuvinte creează, în ansamblu , atmosfera de doină și de litanie a poeziei, intitulată atât de sugestiv "Noi".

OCTAVIAN GOGA – STIL ŞI RAFINAMENT Vasile Marian Mirel Liceul Tehnologic „George Bibescu”, Craiova În peisajul liricii româneşti din pragul secolului al XX-lea, şi-a fixat definitiv, prin cea mai întinsă parte a operei sale, un loc de prim rang în ierarhia valorilor autentice ale creativităţii româneşti dobândind cea mai largă şi prestigioasă audienţă. „După Eminescu şi Macedonski releva George Călinescu – Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea

49

aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet național totodată şi pur ca şi Eminescu”.

Suprema justificare a unui artist este realizarea în expresie. Croce spunea că forma de manifestare a intuiţiei, deci a existenţei artistice, este expresia, înţelegând prin formă “elaborare, adică activitatea spirituală a expresiei”. Cuvintele, imaginile, ritmul, tropii se integrează ansamblului, susţinând polifonia conţinutului ideatic-afectiv. Dar şi în acest caz se poate vorbi de varietate. Şi, cu toată diversitatea limbajului artistic, a imaginilor, a semnificaţiilor simbolice, poezia lui Goga s-a impus de la bun început şi a cucerit prin marea ei simplitate. Totuşi, frazarea limpede, cursivă îşi asociază diverse „tehnici”, cum ar fi, de pildă, aceea a repetiţiei şi a refrenelor, caracteristice „cântecelor”, căci Goga trăieşte condiţia rapsodului, de unde şi impresia de baladesc – inflexiunile melodice, caracterul expozitiv, unificarea motivelor.

Lirica lui Octavian Goga şi-a asigurat viabilitatea perenă prin desăvârşita expresivitate artistică, prin substanţialitatea poetică a mijloacelor cu care îşi transmite mesajul. Poetul scrutează viaţa şi lumea la dimensiuni macrocosmice.

Lumina ca simbol ascensional arhetipal cunoaşte în lirica scriitorului de la Răşinari nenumărate nuanţe, se constituie în eflorescenţe metaforice care se deschid spre o infrastructură mitică polisemică”1.

Strălucirea solară este un simbol al puterii cosmice, al încrederii şi al împlinirii umane. Pentru poetul transilvănean, „Lumea lui este una a unui cult solar din care soarele a dispărut luând viaţa cu sine, astfel că peisajul rămas e unul de contururi şi umbre rătăcind fără ţintă, în care soarele e invocat ca o divinitate absentă şi în care lumina există doar ca amintire sau ca speranţă de viitor”2. Simbol ascensional arhetipal, lumina cunoaşte diverse aspecte metaforice care se raportează la o structură mitică deosebit de profundă. Alcătuită pe baza antitezei romantice trecut / prezent / viitor, lumină / întuneric, durere / împlinire, speranţă / deznădejde, creaţia poetului din Răşinari stă sub semnul a doi termeni „cu puteri iniţiatice” 3 lumină – ca simbol ascensional şi lacrima – „matricea melancoliei”4 . „Spaţiul poetic gogian fiind unul al luminii difuze şi înlăcrimate, al unui soare existent doar prin reflexie în lacrimă, astrul emanator e refugiat în alte regimuri temporale sau spaţiale”5. Descriind o ţară mirifică, dar pradă unei suferinţe macrocosmice neînţelese, Goga creează imaginea poetică a unui „eden captiv”6.

50

Elena Indrieş considera că „imaginea ordonatoare a textului poetic, sursa verbală a sugestiei unui spaţiu al frustrării este motivul absenţei soarelui (implicit al umbrei şi al umbrelor, al întunericului, al negurei, beznei, ceţei, al negrului)”7: „Se sfarmă coardele strivite / De-atâta jale şintuneric. / (…) / Căci umbra voastră - ndurerată / Pe veci îmi străjuie la masă”. / („Graiul pâinii”); „Şi-un trandafir crescut în umbră moare / Şi soare nu-i să-i plângă risipirea, / Eu plâng atunci…” („Dăscăliţa”); „Îmi răsăriţi, din tremurări de umbre / Voi, firi cuminţi cu zâmbete-mpăcate”. („Locaş străbun”) Lumina este deseori sublimată sub forma unei metafore acvatice. „Lichefierea” luminii se realizează sub formă de „picuri” înfocaţi care par a resemantiza o încremenire resemnată şi a incita la acţiune şi revoltă: „Şi-n suflet îmi pătrunde-o picătură / Din flacăra ce-ardea odinioară”. („Locaş străbun”); „Şi lacrima nădejdii / Pe fruntea mea să cadă: / Un picur de văpaie / Pe-un bulgăr de zăpadă”. („Departe”) Simbolismul luminii cunoaşte diverse manifestări metaforice în lirica lui Octavian Goga, însoţit de exponentele sale semantice (ochi, rază, soare, foc, flacără etc), pentru a culmina ca poezie, cântec într-o descendenţă tradiţional-religioasă, generată fiind de ochiul poetic „osândit să vadă” şi „robit de-ntâia zare de lumină”.

Personificările sunt frecvente în poezia lui Octavian Goga. Înserarea, de pildă, e descrisă prin imagini de mare fineţe metaforică şi personificări cu largă capacitate de sugerare.

Bolta cerului „şi-a cernit năframa” întocmai „ca o mamă întristată”. În liniştea înserării „doarme apa la irugă”, dorm cerul şi pământul „într-o dulce-mbrăţişare”. Amurgul este „un crai bătrân” care împarte odăjdii cernite „brazilor cu bărbi cărunte”. Dorurile poetului se spulberă şi cad ca nişte frunze: „Dorurile mele-s / frunze pe cărare…/ Spulberate şi strivite frunze pe cărare.”

Prin personificări se creează imagini graţioase, de pitoresc naturistic: „După plopi cu frunza rară / Îşi desface luna sânul”.

Elementele din natură au o prezenţă continuă, se integrează desăvârşit în ansamblul imaginilor. Ele servesc creării atmosferei şi, mai ales, luate ca simboluri, sugerează,concretizează şi lărgesc semnificațiile versurilor. Ilustrativă, în acest sens, este poezia Pribeag. Versurile ei surprind, prin câteva trăsături precise, clare, drama omului înstrăinat, a unui pribeag.

51

Ultimele versuri: „Peste plopi cu frunza rară / cade-n lăcrimat amurgul…” sunt departe de a fi o simplă figură de stil. Ele se încadrează în atmosfera generală a poeziei, în semnificaţiile ei. Plopii cu frunza rară sugerează solitudinea, imaginea lor fiind corelată cu cea a călăreţului pribeag, însingurat.

Creionarea unui peisaj, a unui tablou de natură, pregăteşte intrarea în atmosfera şi substanţa poeziei: „Ca o vecernie domoală / Se stinge zvonul din dumbravă. / Pleoapa soarele-și închide / sus pe-o căpiţă de otavă”. E o atmosferă molcomă, liniştită, sugerând tihna, reculegerea.

Impresia de viaţă din poezia lui Octavian Goga e potenţată şi prin zugrăvirea realităţii cu minuţiozitate, prin consemnarea detaliului: în pacea serilor de toamnă, plugul „doarme pe rotile”; de pe pereţii ai bătrânei case părinteşti „se dezlipește-n pături varul”; când poetul se duce în lume „un firicel de izmă creaţă” se sărută atunci cu Oltul”; reîntors din pribegie, poetul reînvie vremile de odinioară, întrebând codrul dacă îşi mai aminteşte că matca Oltului bătea „la colţul casei într-un soc” şi că, din geam se oglindeau în apă „trei rădăcini de busuioc”. Consemnând detaliul, Goga îşi fereşte poezia de a pluti în generalităţi, aducând-o în sfera concreteţii.

Versurile dau astfel impresia autenticităţii vieţii.

Orice poet se exprimă prin metafore, dar la Octavian Goga metafora se distinge prin deosebita ei expresivitate, prin farmecul ineditului ei.

Copiii, simbolul curăţeniei şi speranţa viitorului luminos, sunt strălucitori ca roua dimineţii în care se răsfrâng razele soarelui: „Voi sunteţi roua dimineţii / Ce scânteie neştiutoare, / Ce poartă–n ea întreg argintul / Curat al razelor de soare”.

Omul, privit în raport cu universul, pare „un strop răzleţ de viaţă”; poezia e un „ostrov de flori”; pe buzele de fecioară ale dăscăliţei „n-a tremurat ispită”; clăcașii sunt „logodiţi de veacuri cu durerea”. Singurătatea şi tristeţea sufletească sunt sugerate prin definirea metaforică a inimii drept o „biserică veche-n ruină” în care nu mai vine nimeni „altarul uitat să-l sărute”. Goga transpune o singură noţiune printr-un şir de metafore, expuse împreună, dar convergând către aceeaşi idee. Un muzeu este: „Un locaş cernit al trecerii eterne, / trist sarcofag al vremii adormite, / Tu jalnică, posomorâtă urnă / Ce-aduni cenuşa gloriilor stinse”. Aici, muzeul este văzut ca depozitar al vestigiilor trecutului, ca o mărturie a valorilor de odinioară. În altă parte însă, imaginea muzeului este lărgită prin sublinierea rolului pe care acesta îl are în ordine spirituală şi morală de purificare şi 52

înălţare sufletească în faţa gloriilor stinse. În linia metaforei, muzeul: „…pare-un templu minunat / În care mii de robi ai vieţii / vin să se spele de păcat”.

Goga materializează imaginile, concretizând noţiunile abstracte prin înzestrarea lor cu funcţii umane. Astfel, poetul simte în pieptul său, „ispitele cum sapă”. Alteori, noţiunile sunt înzestrate cu atribute care nu le sunt proprii, dar care servesc zugrăvirii pregnante şi plastice; la geamuri „picură un ciripit de pui de rândunică”; lumina „se frânge” în tremur „prin sita genelor”; plugarul ară „în coapsa grăitoarei mirişti”.

Octavian Goga are un stil impregnat cu elemente biblice. Aroma biblică e componentă structurală a universului poetic, însă sensurile ei vizează realităţi coerente, de natură socială, se corelează cu esenţa ideilor şi sentimentelor exprimate, cu conţinutul emoţional al versurilor, imprimându-le o vibraţie mesianică.

Imaginile construite cu elemente biblice se referă aproape întotdeauna la realitatea rustică: zvonul din dumbravă se stinge „ca o vecernie domoală”; bobiţele de rouă care se aştern „pe-ntinsul luncii patrafir” sunt „preacuratul mir” cernit de mâna cerului; plugarii străjuiesc „altarul nădejdii” de mai bine; dascălul, luminatorul mulţimii, e „ca un sfânt dintr-o icoană veche”; freamătul codrului pare „un molcom zvon de patrafire”.

Evocarea freamătului codrului prin compararea cu zvonul de patrafire se adresează simţului auditiv. În poezia lui Goga sunt frecvente notaţiile senzoriale, modul de evocare şi sugerare făcând apel şi la celelalte simţuri umane. Imaginile capătă astfel un grad sporit de autenticitate, devin mai uşor perceptibile, provocându-ne emoţii mai adânci. Tot cu ajutorul elementelor ecleziastice, Goga redă atmosfera, peisajul înconjurător, prin incitarea simţului vizual. Astfel, în amurgul toamnei: „Ca din cădelniţi fumul de tămâie / prelung se zbate frunza din dumbravă”.

Destăinuirea zbuciumului credinţelor şi năzuinţelor sale este făcută adesea patetic, însă fără retorism. Aparent, unele versuri sunt retorice. Nu trebuie însă confundat pateticul cu retoricul. Goga e sacerdotal, tonul său e solemn, are vibraţia tulburătoare a unei participări sufleteşti totale.

Tonul procesional devine adesea rugă fierbinte, rostită cu glasul covârşit de emoţie: „Cu fruntea-n ţărână, plângând azi ne vezi / Din slavă cerescule soare; / Rugămu-ne ţie, azi sufletul nostru / Tu las-l departe să

53

zboare. / trimite şi vântul, pribeagul drumeţ, / El crainicul bolţii albastre, / Să ducă departe pe aripa lui / Cuvântul strigărilor noastre”.

Inversiunea verbelor reflexive, în stil biblic, e o notă caracteristică a atmosferei liturgice din poezia lui Goga. În mod constant se întâlnesc versuri cu asemenea construcţii: „În taina tăcerii porneşte-se cânt”; „cuvine-se hirotonirea”, „de vraja ei tresare unda / Şi-nfiorează-se nisipul”.

Datorită desăvârşitei sale puteri de sugerare, Goga reuşeşte ca, printr-un singur cuvânt, printr-o singură noţiune să dezvăluie o realitate, o întreagă stare de lucruri, cu sensuri majore.

DAC-AȘ RĂMÂNE… Aftenie Ana-Maria Liceul Teoretic „Gustav Gundisch” Cisnădie, Sibiu Erai ca o poezie Sub clar de lună argintie; Îţi mişcai uşor buzele suave, Cuvintele tale mă cuprindeau ca pe-o floare.

Din centrul pământului şi până la stele Iubirea ta mistuia prin noi mistere; Mistere ale căror indicii le găseam uşor În ochii tăi ce ilustrau un puternic amor.

Dac-aş rămâne alături de tine, M-ai plimba pe noi coline, Iar în faţa mării m-ai cuprinde de mână, Spunându-mi că luna ne este stăpână.

Stelele strălucesc cu o puternică lumină, În sufletele noastre sentimente puternice suspină, Sub aceeaşi stea visele noastre se adună, Vraja iubirii, formând o mare cunună.

54

TIMPUL Albişoru Sorin Mihăiţă Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”, Ploiești Timpul ne distruge rând pe rând, Ploaia spală tot pe acest pământ, Rămâne doar trecutul pe o cruce Destul de mare, dar nu destul de dulce.

Ca nişte stâlpi vechi, îmbătrâniţi, Cu silă sau cu lacrimi în pământ înfipţi Doar vântul le dă glas şi lor, Un glas sinistru, înfiorător.

DĂ-MI PACE Aluculesei Marius-Andrei Colegiul Naţional. „Al. I. Cuza”, Focşani Dă-mi tu pace, gând hain, Ce mă faci doar să suspin.

Pleacă-n lume, undeva Du-te la altcineva...

Lasă-mi dulcea-mi trăire, Să mă scald în răcire...

Dă-mi tu pace, grea iubire, Iarăşi plâng în necinstire.

Părăseşte a mea viaţă, Să mă prăpădesc în ceaţă...

Dă-mi tu pace, vis amar, Lasă-mă să dorm măcar.

Du-te în infinitate, Să am pace doar o noapte...

Dă-mi tu pace, cer secat, Sufletu-mi ea a uscat, Mintea mi-a întunecat, Inima-mi ea a... crăpat...

Dă-mi tu pace, dor nefast, Mă transformi într-un contrast.

55

NEDUMERIRI Andreea Pantazi Liceul Tehnologic ,,Anghel Saligny”, Ploieşti Ce e viaţa?

Un şir de idei a căror ordine n-o poate şti nimeni.

Ce e iubirea? O împletire de durere, suferinţă.

O mare de dezamăgire, profundă Care îşi degradează sufletul treptat…

Ce e omul? Fiinţa condamnată la această mare de dezamăgiri Şi totuşi, elementul care însufleţeşte universul.

Ce sunt eu?

O întruchipare a suferinţei, a dezamăgirii, Cea care nu mai poate privi în ochii celor din jur.

Pentru a nu se păta puritatea cu veninul Din ochii lor…

Ce sunt eu? Un înger între demoni Un cub de gheaţă într-un vulcan…

Sau într-un univers Ce nu-mi aparţine…

Trist … trist… foarte trist...

VIAŢA, DARUL SUPREM Avram Larisa Şcoala Gimnazială ,,Mihai Eminescu”, Piteşti Treceam pe ape line Şi-n inimă-mi ploua, Erau amare zile, Cerul senin era…

L-am dobândit uşor, Dar l-am păstrat cu greu; Lacrimi am mai vărsat Dar drumul mi l-am continuat.

Zburam uşor prin viață, Chiar dacă mai cădeam Mă ridicam din nou, Aşa ȋnfrântă cum eram ştiam Că viața-i un cadou.

Când o să se sfârşească Nu ştiu, nici bănuiesc…

Căci, asemenea păsării Phoenix Din cenuşă am să ȋnfloresc.

56

O UMBRĂ Boțoroga Cosmin Liceul Teoretic ,,Mihai Eminescu”, Bârlad de-ai putea să mă urmezi, precum o umbră pe pământ să nu mă laşi niciodată singur… mi-e teamă, mi-e frig, de ele şi de nimic fii umbra mea pe pământ acoperă-mi puterea cuvintelor.

Acoperă-mă cu aripile tale, mi-e frig, mi-e teamă, de nimic şi de ele.

Acoperă-mi goliciunea cuvintelor năpăstuite pe astă foaie ca o umbră pe pământ.

Prinde-mă şi nu-mi da drumul, eu sunt a ta şi tu al meu

ILUZIA ETERNITĂŢII Bucur Elena Cătălina Liceul Tehnologic de Transporturi, Ploieşti Dacă aş fi etern, Mi-aş dori efemeritatea...

Dar sunt muritor Şi visez la un răgaz Să-mi pot accepta condiţia.

Mi-am dorit să fiu pasăre, Să pot să zbor...

Mi-au crescut aripi Şi am vrut să redevin om.

Animal indirect, Sunt coşmarul unei fiinţe ce mă priveşte.

Sunt aici, cu tine, Până când voinţa ta mă va alunga.

Dar îţi va rămâne conştiinţa Şi ce te vei face atunci?

57

MAI LASĂ-MI O TOAMNĂ Burada Ștefania Cristina Colegiul ,,Ștefan Odobleja”, Craiova Mai lasă-mi o toamnă să port pe umeri dragostea, Inima să-mi bată sub fiecare frunză, pe care calcă subțirel veșnicia.

Dă-mi mereu iluzia că anotimpul dragostei nu se schimbă, doar poartă o mască cu fiecare vis.

De aceea trăim mereu clipa unei toamne, ce lasă-n amurg a verii rană.

Din nou, mă duc spre-adesea pașii și mirarea.

Cum să-mi strig în suflet zarea, căutarea?

Pagini lungi, nescrise îmi tot dau târcoale, semne fără număr vin dinspre izvoare.

Din priviri istețe, demn se naște visul.

Păstoresc păcatul și nu-s eu întâia...

Trec spre dimineață lăsând noaptea-n pace; Orice renunțare – e-un tratat de pace Prin ograda sorții simt cum din nefapte des se nasc confuzii prin chemări răscoapte.

Gândul și lumina contrazic prezentul.

Pe unde-o fi zborul pur, inconsecventul?...

De-aș avea cuvinte, cui aș putea spune, despre ce mă stinge sau mă ține-n lume?..

Muntele și creasta sunt aproape-mi, pare...

Dar până la ele-s pași și disperare...

Nu am altă cale. Voi pleca spre șesuri.

Chiar de depărtarea e mai deasă-n versuri.

58

CE AM FOST ȘI CE-AM AJUNS Buzatu Ana-Maria Colegiul Național „Elena Cuza”, Craiova Mintea-ţi e împovărată Cu amintiri de mult apuse.

Astăzi râzi şi mâine plângi.

Viaţa-ţi zboară ca şi gândul, Din copil îmboboceşti Şi-n părinte te-mplineşti.

Mâinile-ţi muncite, par Adânc scăldate prin poveşti.

Dumnezeu ţi-a dat în dar Viaţa să o preţuieşti!

Unde-i vremea când copil, La pieptul mamei adormeai Şi la sânu-i dulce, plin, De traiul greu habar n-aveai?

Numai trupu-ţi ostenit Ştie că ai tras din greu! Şi pământul cel muncit Cu sudoarea frunţii tale.

Râzi, bătrâne, cât mai poţi!

Mai ieri june, azi cu nepoţi…

Din băietanul de demult, „Ǎl bătrân” te numesc toţi.

Vezi tu? Soarele apune!

Oftând din greu apui şi tu Spune-ţi ruga dulce, blândă Şi porneşte la drum nou.

Anii trec încet, în zbor Şi cărunt devii pe dată!

OCHIUL Naieimi Mokhaior Diana Colegiul Național „Ion Creangă”, București Înăuntrul ochiului e o lună.

Luna şi stelele s-au înrudit, Dar nu se pot atinge de soare. Înăuntrul ochiului meu e un ochi. Însă nu poţi pătrunde cu ochiul Ochiul este deochi.

59

TIMPUL Ciobanu Adnana Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu”, Piteşti, Argeş Timpul trece Și pare că pe gând îl întrece.

Clipele frumoase Par și mai grăbite, Plecând furioase.

Dacă amintiri urâte Au întâlnit Ele par că stau până la infinit.

Chiar și viitorul

Nu mai e viitor, El va fi trecutul Trecând nepăsător…

De aceea Trebuie să prețuim Orice clipă pe care o trăim, Căci ea Trece fără să realizăm Că șansa aceea…o ratăm.

REALITATEA Cosovan Cosmin Nicolae Liceul Pedagogic “Regele Ferdinand”, Sighetu Marmației, Maramureş Privesc în jur și văd cerul plin de nori...

Viața n-o mai pot vedea în mii de culori.

Asta-i realitatea... Hai s-o acceptăm!

O lume nouă putem să realizăm!

Trebuie să trecem, să mergem mai departe Și să nu uităm că viața e precum o carte.

Trebuie să știi că singur tu ți-o scrii, Prin fapte, nu prin vorbe... și pentru tine o ții.

Privesc în jur, parcă nu-i adevărat...

Stau să mă gândesc de unde am plecat. În viață văd că mulți au tot ce vor, Primesc, dar pierd... și pleacă în zbor...

Lor totul li se pare a fi doar un joc Unde niciodată nu-s lipsiți de noroc.

Păcat că totul se va termina, oricum...

Sfârșit de joc..., vă spun acum..

60

DEZMORȚIRE Dănăilă Daniel Colegiul Tehnic A.T. „Dumitru Moțoc”, Galați Pleacă iarna cea geroasă, Pleacă crivățul și norii, Vin cocorii, călătorii, Iar noaptea mai greu se lasă.

Copiii sunt fericiți, Căci acum pot să se joace, Părinții nu-i mai pot face, Să șadă-n casă cuminți.

Oamenii mișună harnici, Valea e scăldată-n soare, Vin rândunele și pare, Că timpul stă-n loc aici.

Totul revine la viață, Zambilele, ghioceii, Pe câmpii aleargă mieii, Soarele iese din ceață.

AMURG TÂRZIU Cristea Floriana Liceul Tehnologic Mîrşa, Sibiu Amurg târziu în suflet. Durere și pustiu, Abis de lacrimi ghimpe, zbucium cumplit de viu, Crunt urlet mut, amarnic chin și zbor înfrânt, Tenebre, sumbru vis, dor tainic de mormânt.

Când am apus, m-am înălțat prin lacrimă și chin, Am fost pe cruce agonie, purpură în spin; Dar efemer, în tremur, am început să sper Că voi renaște firav iubire, cânt, mister.

M-am mistuit în lacrimi pe rug de suferință Și-am implorat iertare, putere de căință; Iar răstignitul suflet, răpus de chin și vină, Printre frânturi de gheață a-ntrezărit lumină.

61

Din neștiut de suflet a izvorât simțire, Toți spinii grei de sânge au înflorit iubire… Și-am închinat-o ție, cânt vesel, dor visat, Deplină fericire, liman mult căutat.

Târziu în gând, în suflet, vreau să aștern odihnă, Să-ți dăruiesc iubire, să port în ochi lumină, Pe veci să-nfrâng ce-a fost cumplit și dureros În viața mea, ce s-a rostogolit… pe dos…

Dar dacă-n al tău suflet e ger, și mai presus O noapte grea de patimi - trecut de mult apus Decât un suflet firav, purificat prin chin, O inimă-iubire în care-aduci senin, Atunci… speranța, jertfa, sunt iarăși de prisos, Ucisă e iubirea, apus un cer frumos; Atunci… mă-ntorc să-ntunec în spini ce rug mi-au fost, Căci viața-mi fără tine e rostul fără rost…

Nu mai găsesc putere de chin și plânset mut, Mă rog să-mi fie trupul cât mai devreme lut, Și sufletu-mi să treacă în milă și iertare, Să dăinuie în nouri, în lacrimă de floare.

Ființa mea plăpândă ți-o voi așterne-n cale, Voi plăsmui iubirea-mi în albe lăcrămioare, Și dacă fericirea ta o voi simți deplină, Prin flori, din ea-mi va curge sus în asfințit, lumină.

62

NESFÂRŞIT Dan Ioana Colegiul Naţional Dr. „Ioan Meşotă”, Brașov Nesfârșit, cad.

Cad înspre cer, înspre lume Cad înspre frunze și râd, Tu arătai mai bine ieri, când nu râdeam, Învăluit într-un nesfârșit firesc.

Firesc era și cerul, albastru, Ca o frunză din ochiul tău, Senin și adânc.

ODGONUL NĂDEJDII Mihai Luciana Colegiul Naţional „Alexandru Odobescu”, Pitești Sunt un fluture venit din amintire, Un murmur blând şi-o rază de iubire Glas alinător cu nesperată venire Tocmit asupra vremilor „turbate”de acum. În mine bat ploi; mă udă şuvoaie De zbucium, de foc; m-agață spini tari Totuși de mine s-atârnă cu fervoare Oameni care au în viața lor nădejdi mari.

63

NATURA Dobra Marius Cornel Şcoala Gimnazială Nr. 1 Oinacu, Giurgiu De-aş putea scrie vreodată Un volum de poezie Of, natură pentru tine Nici n-aş mai avea hârtie.

Pădurea câte ţi-ar spune Frunza martoră foşneşte Florile de pe câmpie Le-am cusut frumos pe ie.

Avem lacuri, râuri, fluviu Pajişti, holdele de grâne Porumbarele stau pline Viile frumos ciorchine.

Curge apa lin la vale Vitele-s la păşunat Dimineaţa pe răcoare Şi seara pe înserat.

Livezile înflorite Primăvara-s o minune Un parfum pluteşte-n aer Şi te-ntrebi de unde vine.

Toate au un rost pe lume Şi se leagă între ele Chiar de-i haos câteodată Doar natura e curată.

COPILĂRIE… Dobrescu Valentina Şcoala Mihai Viteazul Boldeşti-Scăeni, Prahova Ascult basmele bunicii, Despre zmei şi feţi frumoşi, Mă-ncântă torsul pisicii Când am ochii somnoroşi.

Zgomot mare, veselie Iată, o ceată de copii!

Cu rochiţe şi fundiţe, Fetele-s parcă păpuşi, Iar băieţii-n poieniţă, Parcă-s nişte spiriduşi!

Dulce eşti, copilărie, Cu poveşti şi jucării,

64

SUNT OM Leca Mălina Colegiul Tehnic „Costin D. Nenițescu”, Pitești Mă pierd în gânduri amare Mă scufund în neliniști fugare Mă caut în oameni și idealuri Mă trăiesc cu disperare între răsărit și apus.

Mă limpezesc în gânduri senine Mă înalț în liniști adânci Mă regăsesc în oameni și iubire Mă trăiesc cu bucurie plecat și ridicat în rugă.

Pendulez ființa-mi între pământ și cer Hrănesc înfometatul suflet cu pâinea iubirii Muncesc o minte însetată cu picăturile vieții Iubesc existența cu tonuri fragile…

Sunt un om ce se vrea a fi om.

NEBĂNUITELE CHEMĂRI Voicu Ana-Maria Colegiul Tehnic „Costin D. Nenițescu”, Pitești Ca piatra să devină rouă și roua să devină cer iar cerul, să devină suflet întinat și iarăși înviat de neopritele doruri, de neîngăduitele vise de nebănuitele chemări… ca piatra să devină rouă

și roua să devină speranță, iar aceasta să fie iubire și iarăși speranță și iarăși iubire, făr’de sfârșit…

Ca piatra să devină rouă…

65

EU Dumitrache Laurențiu Alin Colegiul Tehnic „Costin D. Nenițescu”, Argeș Am un taifun în mâna dreaptă ce naşte soarele, iar el modelează idei.

Am praf pe spate şi îl scutur cu paleta de culori a gândurilor de frig.

Cu toate astea eu inspir sulf din umbra câinilor cu sânge la bot, beau petrol greu şi cânt mierlei mute de deasupra mea explozia aştrilor, geneza planetelor

CERC Ghincea Cristina Colegiul Național “Octavian Goga”, Sibiu Viața este-un cerc metalic Ce se-nvârte pe-o orbită.

Alții pătrat ori dreptunghi; Sunt care cred în cilindru!

Și-ntr-un cerc atât de nud, Totu’- i una și-i nimic.

Ah...unii cred că au triunghi,

Viața este-un cerc metalic Ce se-nvârte pe-o orbită

66

MELANCOLIE Ichim Miruna Liceul de Artă „M. Sterian”, Buzău În negura dimineţii mă trezesc Gânditoare, fără să zâmbesc.

Mă trezesc din nebunia somnului, cu ale sale vise Cu ale sale fire de nostalgie scrise.

Trăiesc un somn adânc, etern, profund În care, fără să ştiu, mă cufund.

Acest somn profund omorându-mi spiritul Încet, încet...îmi va aduce sfârşitul plimbându-mă pe vechea cărare, simţindu-mi îngheţata suflare pe lângă vechea criptă, pasu-mi mergând liniştit, simţind sub mine pământ otrăvit.

Mă uit în zare, văd de îndată Un văl de fum, ca o adâncă ceaţă.

Parcă aş vedea un început al sfârşitului stând în bătaia vântului. Şi, aşezându-mă pe un buştean cu frunze uscate, Privesc spre morminte... parcă simt a lor păcate! Şi caut sensuri şi mă gândesc la tot ce a fost şi e nefiresc să mai fim chemaţi...de ale noastre timpuri grele.

Să fim şi noi odat’uitaţi De gura lumii rele!

SENSUL CREAȚIILOR POETICE Măgărin Semela Amara Liceul de Artă, Drobeta Turnu Severin Poezia e un mod de a supravieţui demn!

Genii triste au cutreierat înaintea mea Şi au văzut aceeaşi tristete şi neputinţă în oameni...

67

Cadranele temporale i-or fi împiedicat pe toţi în a rămâne singuri...singuri împreună!

Fiecare va plăti preţul a ceea ce a fost şi este; de ce nu putem să fim împăcaţi cu asta?

Presupun că stările şi toate aspiraţiile unora dintre noi sunt bariere inexistente, rostite în timpul dezagregării noastre prezente, spre un viitor conştient, în care putem străluci inegalabil!

Oh, străine ce ştii tu despre acest infinit viitor?

ÎNTÂMPLARE Naita Caramida Robert Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” Roşiorii de Vede, Teleorman Plecat spre tâmpla ta îţi admir conturul de aripa tremurândă în căutarea zorilor. Şi totul e o lumină eternă de care nu ştiu ce să cred: mi-e dată, într-adevăr, mie?

mi te-ascund. Şi mă-ntreb înger de eşti, sau umbra dracului sfânt.

Trupul tău nu mă-ntreabă nimic. Îşi lasă doar ochiul, tăcut, să mă prindă: oare ce vrei tu, pasăre nemurindă?

Pleoapele lăsate peste gând

GRECII Ionete Corina Colegiul Naţional „Al. D. Ghica”, Alexandria Eşti un scump prin fluturările tale de aripi sculptate-n marmură - o ceată de iubitori întrupaţi-n gloria Unuia.

68

Prin convalescenţa trăirilor, senzualitatea izbucnirilor şi despicărilor maşinilor cobori vecinătatea celei de-a cincea dimensiuni înspre Noi. Arzi, mocneşti ca un zeu; iar când te înăspreşti, uzurpeşti ca un diavol.

Te-aş agăţa de-un hotar al inimii mele, ţi-aş inunda gura cu sărutări, iar în pletele tale mai negre ca zgura mi-aş afunda perspicacitatea unghiilor.

Simplu prin atingerea pieptului cald şi patern aş adormi într-un nou vis cu tine buclă temporală ideală, fractal magic de cusut.

Deşi în speranţa şi sămânţa visului romantic, în orizonul lumesc, optativul este condiţionat de vremea de afară.

TOAMNA Irimciuc Elena Mădălina Liceul „ Regina Maria” Dorohoi, Botoșani Numele ei este "toamna", Nuanţa ei este cea a sângelui, O arteră străbătând dealul, O venă de-a lungul drumului.

Globule enorme pe alei, Şi, vai! rafală murdară...

Când vânturile tulbură pânzele apei Şi revarsă ploaia purpurie.

Ea stropeşte bonetele, le îmbibă, Se-adună în băltoace roşcate, Apoi, în vârtejuri precum ale rozei petale Se-nvolbură departe, pe roţi purpurii.

69

RITUAL Latca Ana-Maria Liceul de Artă „Regina Maria”, Alba Iulia Urme de sânge urmau să se aşterne În drumul păcatelor, unde diavolul geme Noaptea devine fiinţă în urlet divin Se anunţă-n întuneric marele festin!

Clipeau repetat ceva păsări răpitoare Uimite de plăcerile lumeşti, îmi povesteau De sfinţenia furtului, divinitatea celor de jos Şi mă mângâiau, să le mai ascult…

OCTOMBRIE Măgărin Temis Emilia Școala Gimnazială Măureni, Caraș Severin Să te desfaci în vânt?

Plăpândă frunză ruginie, Te-ai răsucit în bruma toamnei, Te-ai rătăcit De atâtea biciuieli și tremur În hornul vântului înghețat...

Tu știi, Că foșnetul tău și vuietul vântului Sunt cântecul cu care Adorm uriașii stejari, În umbra cărora Mă jucam cu Feţi-Frumoşi Și Ilene Cosânzene?

Te rog să-mi spui, să-mi povesteşti Cum e să zbori, Să plutești, Să te izbești,

70

VIAȚA Marcu Mirela Diana Școala Gimnazială Birda, Timiș Se spune, că viața-i o comoară !?

Pentru unii dulce, Pentru cei mai mulți amară, Împovărată de sărăcie și ocară...

... și oricât m-ar iubi, cu îndurare, Va veni o zi, Când voi pleca În depărtare, Alergând mult și bine, Zi de zi, ceas de ceas, Ca să-mi găsesc și eu drumul De om mare !

De mică am înțeles, Că trebuie să fiu o luptătoare, Fiindcă mama și tata Nu îmi pot da fericirea de-a gata

CURAJ DE JOC Daiana Mehedinţu Colegiul Naţional „Al. D. Ghica”, Alexandria De m-aş juca o clipă în culori, Curajul m-ar închide-ntr-un ospiciu. Îngerii mei ar avea chip din flori, Iar aripile, în pene - ornice fără supliciu.

Apele mele cu aştri... ar curge cerul aici, Brazi uriaşi, albaştri... visând în munţi pitici; Iar păsările - roşii - în nori lila s-ar bălăci, Portocalia iarbă, în vânturi roz... iubirea ar şopti.

Lumina brumei albe-ar modela diamante azurii...

De abur galben, dansator, toate florile-ar fi, Iar noaptea... Ziua... Un curcubeu constant, Ce-n vis, doar, plouă gri, stingând foc radiant.

Culoarea lui?! Portocalie - ca iarba - o mare-mbrăţişând Dorul albastru, nămeţii negri scârţâind, Topindu-se-n smaraldul iernii-pădure, Cu frunze fulguind cu gust de mure.

Poienile-ar adăposti în umbre-mpestriţate 71

Vietăţi vorbitoare, bipede, învăţate, Doftoricind pădurea, omenirea cu minţile-nceţate.

Dac-aş avea curaj... Doar zic, Cu vorbele pot să mă joc încă un pic, Amestecând arome, culori... Sunt duse-n vânt.

Ospiciul lui - fără zăbrele - primeşte al meu cânt Şi... nu mă-nchide! În joc de prunc Respir parfumul. Gust. Pelinul... îl mănânc.

Din pauză de joc m-opresc... şi cânt.

APROAPE DE TINE Mitre Valentin Colegiul Național Agricol „Carol I”, Slatina Olt Și să am mereu surpriza Bucuriei că ești.

Îmi place să joc un șah Pe eșicherul inimii tale Câștig sau pierd bucuros, Căci te am lângă mine.

Mă-ncântă să pescuiesc, În oceanul privirii tale.

Amprenta surâsului vinovat Că ești atât de frumoasă.

Ador să fac excursii, Prin cotloanele gândirii tale

PEDEAPSĂ Miruna Cazacu Liceul Teoretic „Constantin Noica”, Sibiu simţi mii de volţi răscolindu-se în tine deţin controlul deşi epuizat corpul e din ce în ce mai aprins respiră precum soarele noaptea până la capăt doar atunci ştiu să mă opresc când sânge nu mai e.

iubesc. buzele tale sângerează eu absorb creez atmosfera de satisfacţie internă malefică ochii mă imploră ‫ ״‬ăzaetecnî‫״‬ vreau mai mult sunt de neoprit 72

UN ZÂMBET ÎNTR-O OGLINDĂ MURDARĂ Alina Hozat Liceul Teoretic ,, Constantin Noica”, Sibiu Câteodată eşti atât de fericit, încât îţi simţi inima tremurând O prinzi în palmă şi îi spui tăcând, ,,Linişteşte-te...”

Ea nu ascultă, vrea să sară din palma ta, din pieptul tău.

Atunci o prinzi cu ambele mâini şi îi promiţi că nu o să-i dai drumul niciodată ea o să-ţi zâmbească şi o să-ţi arate oglinda.

Nu vezi nimic, doar o bucată de sticlă şi pe ea, în spatele unor gratii de corp transparent.

Te roagă insistent să o laşi să plece; îţi cere cheia.

Tu, parcă mort, îi dai ce îţi cere şi o priveşti intrând în oglinda murdară.

Nu mai respiri demult...

Eşti sigur că nu o s-o mai revezi, dar ieşind din spatele oglinzii, o noua inimă, se încuie în spatele gratiilor tale Şi e mult mai fericită decât cea care a plecat.

Zâmbeşte în lacrimi.

EMOŢIE RARĂ Daniela Dordea Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”, Sibiu Sunt mii de versuri prin care nu spun nimic.

Emoţie rară, într-un paradis de stări pictat numai azi în nonculori.

73

Mă tem de timp şi de tăişul lui, mă tem de miezul unei primăveri pierdute.

Un suflet de culoare sfâşiat de lanţuri se-mpleticeşte în iluzii perfide sub un cer de culoarea mării, devine mister ce trăieşte în agonie.

Viaţa se-ntunecă la fiecare clipă.

Timpul își pune amprenta, cerul respiră vise reci încă mai simt veninul durerilor imaginate în noaptea albastră mă cert cu propria-mi tăcere, sunt predestinat pentru singurătate.

MIND IS A RAZORBLADE Costel Onofraş Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”, Sibiu închide toate ușile teama că altcineva ar putea citi mesajele crește. mâinile unui străin obsedat de iertare se apropie de tine (spre dimineață, dumnezeu ca o lamă de ras ne va vorbi despre oamenii care stau la coadă să cumpere covrigi. trebuie să facem o hartă cu locurile unde ne place să simțim atingerile. este un exercițiu de încredere să mâncăm singuri. repetăm motto-ul zilei de azi: ai atâția prieteni printre tăietorii de lemne. un alb plimbă un câine negru. fiecare obiect ocupă locul celuilalt) fratele tău poartă șosete cu spiderman își dorește să primească scrisori și cd-uri cu bob dylan

74

frica de a scrie despre ecrane mentale și devotamentul nostru în fața tabletelor de serotonină urmărești paznicul care se apropie – pe strada unde locuia colegul tău din generală doi copii cântă “shine bright like a diamond”– luminile orașului sunt semnul că nu ai ajuns destul de sus

AL TĂU TRECUT Puha Andrei Colegiul Naţional ,,Octavian Goga’’, Sibiu Sfânt erou, eşti asemenea unei flori Ce se scaldă în razele de soare.

Când soarele apune, o să mori Polenul tău se duce la o altă floare Ce va aduce luna dintre nori, Să-ţi lumineze petala-n continuare…

Să crească brazii până-n soare Să pună umbră stinselor regrete.

Tu, copile, tu eşti bradul falnic Născut pe urma florii de erou Poetul ţi-este dascăl, e al tău părinte, Tu, poet, eşti cea de-a doua floare, Tu eşti, copile, tu eşti fiul său!

Această poezie nu este un ecou Odată cu luna, tu aduci luceferi E viaţa şi trecutul tău Să lumineze al ţării pământ moale, Să ţină muze aproape de tâmpla-mi, În simple rime.

RUGĂ Morozii Georgiana Liceul Teoretic ,,Mihai Eminescu”, Bârlad Doamne, iartă-mi păcatele ce le-am făcut azi, eu ştiu că manta cu care Tu mă-nveleşti e neagră Iar giulgiul Tău de-atâta negru se preface-n alb.

Omoară, Doamne, corbul negru ce mă bântuie de zile 75

ucide, Doamne, cu bunătatea ta, vrajba păcatului din mine şi vrajba celor care mă-nvrăjbesc Alungă, Doamne, întunecimea marii nopţi din suflet Şi dezleagă Doamne, minţile fragede ale lăstarilor Tăi.

Apleacă, Doamne, creanga ta cu spini asupra frunţii mele Şi fă-mă, Doamne, să plâng cu ochiul frunţii tale şi-al umărului tău.

RECE Mondoc Raluca Ioana Şcoala Ginnazială Mihai Eminescu, Piteşti, Argeş

76

LUPII Muler Paula Renata Liceul „Regina Maria”, Dorohoi Nu aştepta o lună plină Sau o pădure îndepărtată De vrei ca lupii tu să-i vezi: Ai lângă tine întreaga haită.

Te simţi ucis De a lor privire îngheţată.

Dar nu uita că ei sunt lupi Şi când văd focul, lupii fug.

Ei vor pleca..

Speriaţi de flacăra-ţi măreaţă.

Se vor întoarce totuşi să-ţi aducă vânatul lor...

Tu nu mânca. În clipa-n care vei gusta Tu lup vei fi. Şi-un om se poate face lup, Dar invers, lup în om, Nu vei găsi.

Te-au urmărit mereu, Din clipa-n care ai pătruns În grupul lor, Dar s-au ascuns Sub feţe blânde, vorbe dulci, În întuneric te-au purtat Şi, când credeai ca eşti de-al lor, Ei te-au muşcat.

Acum, când colţii lor au rupt Fâşii din dragostea-arătată,

APARIȚIA CURCUBEULUI Munteanu Narcisa Școala Gimnazială Alecu Ivan Ghilia,Botoșani De trei zile încoace, Cerul murmură şi ţipă Fără oprire, Vântul suflă cu înfricoşare, Iar picăturile uriaşe de apă Cad necontenit!

E clar, războiul s-a pornit Şi nu e loc de pace!

Dar atunci când credeam Că nimic nu are o soluţie Ce să vezi?

A apărut curcubeul Şi cât am clipit Războiul s-a încheiat, Pacea s-a restaurat, Iar totul a revenit la normalitate!

77

AMORUL Oana Cristian Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Sibiu Sunt pierdută în amor, Înmărmurită, îndrăgostită, Complexă şi introvertită, Mă scald în apa tulbure a tăcerii Şi mă înfrupt din demonul durerii.

Mă înec adânc în amintiri, În umbra fostelor iubiri, Suspin şi-mi vindec inima însângerată, Împietrită, sfărmată Şi de vremuri dărâmată.

DOAR EU Mi-e dor!

Sunt prinsă în flăcări şi mă doare Şi mă cufund în tine din ce în ce mai tare.

Iar cerul şi pământul îmi fug de sub picioare, Şi viaţa…

Viaţa-i tristă, uscată, fără sare.

Mi-e dor!

Mi-e dor de mine şi mă doare, De mine fără tine, zburând în lumea mare Cu aripile-ntinse, zâmbind, cu ochii-n zare, Cu inima flămândă…

De stele şi de soare.

78

GÂNDURI Pălmaciu Andra Liceul Teoretic “Mihai Eminescu”, Bârlad Am zis că vreau să scriu ceva, Da'-n mintea mea nu tace liniştea, Şi-mi urlă bezmetică-n timpane, Şi-s plictisită să tot golesc pahare.

Că viaţa-i un joc sec de sudocu, Şi n-am întâlnit ziua să-mi zâmbească norocu' Prădători de fel ne-ascundem faţa, Nu mai jucăm şotron, ne jucăm de-a viaţa. Şi soarele-mi străpunge corpul, Cu arme de foc declanşează potopul Vântul smulge tot, uragan de vise Că-mi văd versurile în ceruri scrise.

Negăm a recunoaşte că suntem plini de boli O lume murdară şi-s una dintre voi.

Că Iisus ne-a oferit întreg pământul, Şi fără milă-a distrus tot, incultul.

Ne întâlnim privirile şi ne salutăm amabili, De fapt doar de rău suntem capabili.

Că-ngenunchem tot mai des în faţa banului Am pierdut ce-i bun, uităm numele Domnului. Şi tata are mâinile bătute de-atâta muncă Mă-ntreb uneori oare cât o s-o mai ducă?

El munceşte să-mi ofere mie-un ajutor, Că-mi vede ambiţia de-a-mi clădi un viitor.

Dar oameni-s murdari de sânge pe buze, Şi-s plini de incertitudini şi scuze, Încrezătoare, ţi-am ascultat sfatu,l tată, Că lumea-i crudă, într-o greşeală deşartă.

Că doar banul mai are azi culoare Într-o epocă-n care nu privim spre soare, Şi promit tată să te fac mândru, Indiferent că trebuie să mânjesc pământul.

79

MIC DEJUN(IME)/ NOI ŞI INIMILE NOASTRE Panduru Cosmin Colegiul Naţional „Al. D. Ghica”, Alexandria Mă macină-ntrebarea ca pe zahăr: oare cum îţi ard buzele sub tutela zaţului 'ncins dintre atingerile mele de porţelan?

Ne prea paşte pe amânpatru (noi şi inimile noastre) curiozitatea rezolvării cubului Rubik din intervalul armurii din piele, din noapte şi din zi care-l păzeşte să nu se supună după fermecătoare chipuri.

Stăteam şi ne protejam de libelule, greieri şi muşte - aşa ştrengar şi grav că nu detectam cu antenele bruiate rândunica gingaşă în formă literei „d” - patroana afecţiunii ce nu parcurge patru colţuri de lume sub formă de roi volatil, amfibian, vulgar.

Dacă-n vreo zi cu lună cristalină şi Helios marcat, încununate de aur, îţi vei bea curajul ca pe-o poţiune de te-mbată, dă-mi vorbă cu timpul să ştiu, cu grijă, a demonta argintiul armurii.

80

LUI GOGA Pele Monalisa-Natalia Colegiul Tehnic „Henri Coandă”, Tg Jiu Când soarele a șters pașii copilăriei mele și-au rămas magii răzvrătiți prin basme ți-am sărutat focul privirii și-am gândit că umbra îți va iubi atingerea dintâi.

Când amurgul încărunțit ți-asuportat mai greu împâtimirea ai coborât să mori cu brațele plângânde pe ceaslovul timid în albia hâtră a dimineții poate a dimineții de Florii – te-ai rostogolit până la poarta mea și eu... eu ți-am așteptat răsăritul.

AŞ VREA SĂ-ŢI SPUN CEVA FRUMOS Bărbuliceanu Ioana Liceul Teoretic „Carmen Sylva” –Eforie Sud, Constanța Pentru că azi e ziua ta Aş vrea să-ţi spun şi eu ceva.

Aş vrea să-ţi spun ceva frumos Ca un vânt lin, un cânt duios Ca o ninsoare de mălin Pe strune de viori, un crin.

Aş vrea să spun ceva frumos…

Un borangic ce a fost tors Demult, din fire lungi de dor…

Un pescăruş plutind în zbor Ca o idee strălucind În visul unui ochi dormind…

Dar n-am găsit să-ţi spun ceva Măreţ cum e fiinţa ta!

Am să-ţi arăt ceva frumos Ca o icoană-a lui Hristos: Priveşte-ţi copilul… privind.

Privind o carte cu poveşti,

81

AVERTIZARE Morar Alexandru Colegiul Național “Octavian Goga”, Sibiu Privesc, uimit, din cer divin, La lumea ruptă din otravă, Minciuna a ucis un crin, Inocenţa visului de vară.

Ochii lumii înecaţi, Negură, întunecare, Orbi suntem şi încercaţi De o trecere mai mare.

Curatul curgen-n păcat, Mesaje de avertizare, Natură, bocet neîncetat, Moartea apare-n zare.

Şi plâng pentru ai mei confraţi, Uitaţi de propria lor raţiune, O lume-n care suntem toţi forţaţi, Să mergem, plângem, scris în rune.

TE PIERZI PRINTRE LITERE Puşcaş Sara – Alessandra Colegiul Național “Ion Creangă”, București Te pierzi printre litere, gânduri, amintiri Şi-ajungi adânc în sufletul de gheaţă.

Cu lavă-l vei topi încet, Iar el va naşte cartea vieţii.

Sărut-o cu buze de foc rece Şi-atunci cuvinte vor zbura din ea.

Strânge-le pe toate la pieptul tău Şi poezie se va naşte.

82

ÎNTOARCE-TE! Dragu Ioana Școala Gimnazială „Mihai Viteazul”, Boldești-Scăeni Prahova Învaţă-mă să lupt că pot şi eu greşi, Învaţă-mă să sper ca să mai pot zâmbi…

Din lumea preacurată şi pură ca un fulg, O! Vino, vino iar să pot ca să mai smulg O lacrimă de pe obrazul tău…

E ultima speranţă a sufletului meu…

De-ai mai putea veni, Să fii or` să nu fii, O clipă dintr-o zi E tot ce mi-aş dori.

Precum râuri din ochii mei se scurg Aşa şi timpu-şi face tainic gând Să poată să te-aducă Din nou pe-acest pământ.

Doar timpul ne desparte…

Nu vrea să readucă Sufletul din tine Şi sincera mea rugă.

Poveştile pe care cu glas duios mi le spuneai S-au stins pierdute în văzduh…

Deci s-au întors la tine, La cea care nopţi întregi pierdeai Doar să mă ai pe mine…

Copila ta ce niciodat` Nu-ţi va uita zâmbetul nevinovat…

83

VRAJA NATURII Ungureanu Valentina Școala Gimnazială „Mihai Viteazul”, Boldești-Scăeni Prahova Pe cărare, lângă lac, Aripile îşi desfac Două păsări colorate Lângă flori înmiresmate.

Şi trudeşte, şi trudeşte Greieraşul o-nsoţeşte, Cântând la o viorea, Negândind la soarta sa.

Râul curge-ncetişor, Soarele, ca-un puişor Aripile îşi întinde, Universul îl cuprinde.

Căprioara şi-al său ied Loc îşi fac lângă copac, Noaptea vine peste sat Luna se-oglindeşte-n lac.

Iară ursul mormăind Urme lasă pe pământ, Vrând să prindă, doar sărind, Peştişorul argintiu, Gri ca norii ce acuma Învelesc toată pădurea.

Chiar de-aici tu poţi vedea Furnicuţa cum munceşte, Copilaşii îşi hrăneşte, Şezând lâng-o albăstrea.

VALHALLA Popa Iuliana Gabriela Liceul Teoretic ,,Mihai Eminescu”, Bârlad Vaslui Cândva am fost ca o insulă cu ţărmuri împădurite, de pe care rareori se vedea zarea.

De Dumnezeu s-ar fi mâniat m-ar fi înghiţit marea cu tot cu rodul ce crescusem, liane, tigri, orhidee, toată suflarea.

Dar m-am uscat ca un dâmb de nisip în mijloc de ocean, 84

de pe care rareori se vedea zarea.

De Dumnezeu s-ar fi mâniat, m-ar fi înghiţit marea cu tot cu ale mele scoici şi crustacee, algele istovite la mal, soarele din piele. Şi-am sfârşit acum o stâncă neclintită la margine de fiord, de pe care rareori se vede zarea.

De Dumnezeu se mâniază o să mă înghită marea cu tot cu pietriş şi brazi bătrâni, stropi reci de apă, gheaţă şi lăstuni.

AUTOPORTRET Enache Andra-Elena Liceul Teoretic „Carmen Sylva”, Eforie-Sud Constanța Sunt eu!

Colind pădurile toamna Şi frunzele se miră de părul meu.

Sunt parcă surori Pletele mele ce plutesc Cu frunzele minunate de aur!

Sunt eu!

Iubesc munţii, pădurea şi marea, Iubesc şcoala şi zorile Şi toate astea Vorbesc răspicat viitorului Despre iubirea mea.

Sunt eu! Îmi port neliniştea Pe străzi, spre şcoală, în fiecare zi.

Iar străzile îmi încearcă ecoul Spunându-i cerului Că vreau să zbor!

Sunt eu!

Cu mine sunt pădurea, munţii şi marea Mersul spre şcoală, Amintirile despre viitor, Cu mine sunt toate, Dar mai ales Dorinţa de zbor!

85

DIVINITĂŢII Lupu Arun Narcis Liceul Tehnologic de Mecatronică şi Automatizări, Iaşi O, dorul mi-este adâncit În lumina cea preasfântă, Credinţa parc-a adormit, Când inima îmi este-nfrântă.

Bice şi cuie-n palme Profund lui i-au săpat Şi în aceleaşi palme De El am fost luat.

Dar nu-ncetez a înălţa Ruga spre tronul harului, Spre fiul ce a suferit Durerea grea a calvarului.

Ca pe-aripile vulturului De el am fost purtat, Căci sufletul în mâna lui Pe veci mi-am închinat.

DRAGOSTEA E CÂND...

Matei Georgiana Școala Gimnazială ,,Nichifor Ludovig”, Niculițel Tulcea Inima o scoţi afară Căci bătaia te-nfioară, Pulsul parcă s-a liniştit...

Dar dragostea ţi-a pierit.

Ale inimii bătăi Se-nfiripa în văpăi.

Totul arde-n jurul tău Şi e bine sau e rău?

Inima-n galop o ia Şi tu fugi cu tot cu ea, Pulsul tâmplele-ţi îneacă Simţurile de-ţi fereacă.

86

CU OCHII ÎNCHIȘI Găinaru George-Sebastian Colegiul Național ,,Vasile Alecsandri”, Galați Închid ochii Aşteptând simfonia difuză a tăcerii.

Respir cu greu, Din depărtare, parfumul etern al serii.

Mi-e dor nebun De cei ce nu mai sunt şi îi iubesc! Închid ochii Şi văd clepsidra cum scurge fin nisipul.

Mă întristez Gândind ce efemer e timpul...

Închid ochii Iar pe obraz luceşte o lacrimă uşoară.

Mă-nvăluie domol Perdeaua de gânduri de-odinioară.

Cu ochii închişi În minte-mi sclipesc stele Prind aripi, Zbor în taină, ca să ajung la ele.

Închid ochii Şi dulcile-amintiri mă copleşesc.

NEVĂZUTĂ Vlad Raluca Colegiul Național “Octavian Goga”, Sibiu O singură lacrimă rece Acumpe obraz îmi trece Nevazută ,neștiută Doar de mine cunoscută, Iar acum eu stau și sper Ea să treacă ,dar disper Fiindcă –am învățat deja Nu-ți poți șterge lacrima Doar o altă mână caldă Poate s-o dea la o parte , Dar e foarte greu ,știu bine, Când lacrima-I văzută doar de mine.

87

REVEDERE Dumitraşcu Roxana Colegiul Naţional “Ion Creangă”, Bucureşti Ne-am revăzut din întâmplare În plinul trafic cotidian Al cărui lanţ nemărginit Ne-nvăluia în amintire.

M-ai luat din nou de mână Spunându-mi "Mi-a fost dor!" Ştergând cu-n singur gând Finalul de-nceput.

COPILARIA Popa Maria Școala “Mihai Viteazul” Boldești-Scăeni Prahova Copilărie, n-ai să treci, Aşa cum vrei, în grabă mare !

Mă joc când vreau cu tine, dară, Dar numai doar până spre seară !

Şi-apoi, de nu, te-aşază iară, Dar asta, doar până spre seară, Căci va veni un timp, când gata !

Va trebui să mergem la culcare !

Să meargă jocu-n vise, dară Să nu ştiu cât plecat-ai fost

Un joc de-a viaţa să jucăm !

Să văd, mă vei găsi tu oare ?

VENIREA PRIMAVERII Preda Bianca Școala “Mihai Viteazul” Boldești-Scăeni Prahova Dăruind parfum frumos, Fericire si iubire.

Iarba verde ca safirul, Vântul sufl-a bucurie, A-nflorit şi trandafirul, Răspândind numai mândrie.

Toporaşi cuceritori Prin poieniţe şi crânguri Îi simţim imbietori Alături de atâţia muguri.

Ghioceii cei vestiţi Se dezmiardă în padure,

88

MAMEI MELE Rad George Şcoala Gimnazială “Avram Iancu”, structura Gh Maier, Unirea-jud Alba.

Primeşte-n dar acest simbol În semn de preţuire E-un mărţişor, un apostol, O dulce plăsmuire.

Eşti veşnic în alergătură Mereu un suflet privegher.

Primeşte-n dar acest simbol În semn de preţuire E-un mărţişor, un apostol, O dulce plăsmuire.

O, dulce-a mea făptură, În veci în sufletu-mi stingher...

CÂNTEC VESEL Sandu Anastasia Școala “Mihai Viteazul” Boldești-Scăieni, Prahova E un cântec vesel, Un loc plin cu soare, O lume plină de culoare Şi de copii.

Care zboară uşor Şi mângâietor.

E copilăria.

O lume a tuturor, O împărăţie a râsului Plină de dor.

E un zbor spre lumină, Ca o pasăre lină

89

EU...

Stan Florina Școala “Mihai Viteazul” Boldesti-Scăeni, Prahova E greu să fii adolescent, Un tip cuminte şi atent Sau puştiul vesel şi rebel Ce face glume-n cartier.

Trebuie să ştiu s-ascult, Să fiu ager şi tăcut, Să-nvăţ cum se trăieşte-n viaţă Cu idealuri şi speranţă.

Nu stiu unde mă-ncadrez Ştiu să râd, să mă distrez, Dar ca să răzbesc în viaţă, Îmi trebuie muncă şi povaţă.

Adolescenţa-i ca o floare: Cine n-o ingrijeşte moare.

Trăieşte viaţa cu credinţă, Fii mândru de a ta fiinţă.

MĂCAR Ştefănescu Cristian Emanuel Liceul Teoretic „Dan Barbilian", Câmpulung Muscel Argeş în albul ochilor mei e atâta dor de tine iar atunci când clipesc îţi pierd câte-o frântură în abisul gândurilor neîmpărtăşite cu care mă jertfeşti nopţilor expulzate odihnei când de dor

un suflet moare se naşte-un sărut măcar de- adio măcar pentru tine păstrează-l în lumina obscură a inimii tale goale păstrează-l măcar de- adio.

90

SOARELE Tatu Ioana Școala “Mihai Viteazul” Boldești-Scăeni, Prahova Luna cea fugară De-abia s-a liniștit. Și acum ea suspină Asemenea unui copil trudit.

Și cu noua lumină Sclipește ca un strop Ce parcă are mină Pe vârful unui plop.

Luminosul crainic, Soarele stingher Și atât de tainic Se-aprinde iar pe cer.

Până la amiază Pământul ocrotit Încet, încet vibrează Adânc și liniștit.

PROLOGUL MEU Soare Raluca Irina Colegiul Naţional ,,Elena Cuza’’, Craiova, Dolj Mi-e dor de fiecare clipă tocmai trecută şi de fiecare om ce a crescut odată cu mine. De lucrurile pe care le făceam la nesfârşit şi parcă nu mă mai plictiseam. De gândurile inocente ce-mi zburau prin minte şi nu aveau un loc al lor. Chipul meu are acum contur, înălţimea mea rămâne aceeaşi de la an la an, degetele mele lungi au acum putere şi te vor putea ridica atunci când ai să cazi. Trăiesc, parcă, în fiecare poză şi parcă mereu mă văd tot mai fericită. Mă nasc odată cu fiecare răsărit şi zbor cu fiecare pasăre. Sunt o adolescentă şi mă ascund printre rândurile romanului care abia începe; aparent plictisitor.

Nu-mi văd limitele şi totuşi mă izbesc mereu de ele. Acum nu mai citesc fabule, ci le trăiesc. Îmi iau desaga mea cu vise şi călătoresc prin lume. Nu am un loc al meu. Sunt chiriaşa unei dorinţe mofturoase, dar azi mă evacuează, că iar n-am plătit chiria. Nu-i nimic, mă mut la alta. Sunt precum un schelet de peşte, vezi uşor în interiorul meu, dar mă mănâncă o 91

pisică. Aş sta să-ţi mai povestesc, dar n-am timp, că trebuie să dau iar pagina. Capitolul 3. Mai am n'şpe. Cresc precum o plantă, dacă nu primesc speranţă mă ofilesc. Învăţ precum un copil; odată ce-am reuşit să merg nu mai pot uita şi nu mă mai opresc. Ce-i al tău e şi al meu, iar ce-i al meu e doar al meu, şi nu-ţi pot explica de ce, că iar dau pagina. M-am angajat acum; controlez bilete în trenul ce-i al meu şi unii călătoresc pentru totdeauna, dar alţii nu-şi cumpără bilet şi sunt obligată să-i alung din viaţa mea, pardon, din tren. Viaţa mea abia a început, dar eu am făcut o listă cu ce-i de făcut. Să fac aia, să merg acolo, de nici nu cred că-mi va ajunge timpul. Mi-am cumpărat ac şi aţă să-mi mai cos nişte timp de cel pe care-l am şi mi-am luat şi ceas deşteptător, să sune când visez prea mult. Tic-tac!

Tic-tac! sună mereu. Se-aude precum inima mea şi e enervant precum mintea. Face întrecere cu pulsul şi nu se dă bătut. Alerg mereu să câştig mai mult timp şi în loc să se oprească, aleargă odată cu mine.

N-am să dorm deloc, pentru că în fiecare minut în care voi închide ochii, voi pierde şaizeci de secunde de viaţă. Am să cânt când ceilalţi tac, am să râd când ceilalţi plâng şi am să pictez fiecare strop de ploaie. Că tot veni vorba de ploaie, când suflarea îmi va fi din ce în ce mai înceată aş vrea să fie vreme rea, ca să pot spune că lacrimile de pe obrazul meu sunt picături de ploaie. Printre ultimele momente, aş găsi timp pentru a-i face mamei mele o scrisoare în care i-aş scrie „Te iubesc!” de o sută de ori, iar tatei i-aş lăsa o fotografie cu ochii mei. Asta pentru că în ei va vedea dragostea pe care i-o port. Să nu fie supărat fratele meu că nu a primit nimic, pe el îl iubesc prea mult ca să i-o arăt cumva. Cât despre regrete, am atât de multe, încât mi-aş risipi ultimele clipe pentru a le enumera şi totuşi am prea puţine pentru a mă opri aici. Din fiecare trăire am putut învăţa ceva. Am învăţat că nu contează ce ai în viaţă, ci pe cine ai. Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu vorbe calde, căci s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi. Am învăţat că indiferent cât de mult aş suferi eu, lumea nu se va opri pentru durerea mea.

A trebuit să trăiesc ca să pot învăţa toate acestea... Şi de aceea realizez că vreau să trăiesc, să mai pot învăţa şi altele! Deschid ochii şi văd că viaţa mea nu se termină aici. Mai am încă timp să-mi fac prieteni şi apoi să-i pierd, să pun întrebări, fără să aştept un răspuns, să spun întotdeauna ce simt şi să fac ceea ce gândesc. Nimeni nu-şi va aduce aminte de mine pentru gândurile mele secrete. Am timp pentru toate!

Pagina asta-i mai uşor de citit că are şi poză. Sunt eu cu ochelarii mei de vedere şi părul îmi stă ca de obicei, ciufulit si străin de pieptăn.

92

Semnul de pe obrazul stâng arată cât de agitată sunt şi descrie copilăria mea zbuciumată când mai furam câte-o cireaşă de la vecini. Sunt nedumerită, nechibzuită, nesăbuită, dar sunt fericită. E povestea mea şi pot înşira rânduri câte vreau. Şi de ce e povestea mea? Îţi spun eu altă dată, că acum dau pagina.

PORTALUL SPRE AGMUND (Era totul un vis sau visul dintr-un vis?)

Smaranda Cristina-Aurora Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Sibiu - Maya, ai grijă! E în spatele tău. Fugi Maya, fugi! Mai avem puţin şi intrăm în Pădurea Fermecată! Nu ne poate urmări acolo, strigă Elden cu putere.

- Nu pot... am obosit, răspund speriată.

Era deja în spatele meu. Îi simţea respiraţia caldă răsuflându-mi în ceafă. Ştiam că nu aveam nicio şansă să ajung în pădure. Ştiam că mă va prinde şi mă va duce la regina Rusalka.

- Maya, fugi! Te va prinde, urlă Elden cu toată puterea pe care o mai avea.

Deja era prea târziu. Gheara lui mi-a înşfăcat mâna şi m-a târât pe pământul uscat…

Oh, am uitat să mă prezint. Numele meu e Maya, după cum aţi aflat deja. Sunt fiica unui fierar, dar cu ajutorul unui portal, am ajuns într-o lume fermecată. Pentru a înţelege tot, am să vă spun cum am găsit portalul, dar şi cine sunt Elden, Rusalka, creatura care ne urmăreşte şi motivul pentru care i-am trezit interesul.

Ei bine, portalul l-am găsit din întâmplare când mă plimbam pe lângă ruinele unui vechi castel din satul natal, care a fost asediat şi distrus de către un grifon, sau cel puţin aşa zicea o legendă veche de mii de ani.

Portalul era ascuns în camera tronului, după o perdea zdrenţuită acoperită de nenumărate pânze de păianjen. Curioasă din fire, am vrut să văd ce este dincolo de perdea şi, până să îmi dau seama, m-am trezit într-o lume necunoscută.

Acum, că aţi aflat cum am descoperit portalul spre Agmund, am să vă povestesc câte ceva despre personaje.

93

Elden este un elf care a fost transformat în lup de către Rusalka, deoarece nu a vrut să o slujească. Rusalka a devenit stăpâna aceste lumi, prin uzurparea tronului pe care îl ocupa sora sa, Arethusa, pe care o ţine prizonieră în Pădurea Umbrelor. Deşi Arethusa era adevărata regină, Rusalka fiind prima născută, nu a acceptat faptul că sora ei mai mică conducea regatul. Pentru a prelua puterea, Rusalka a făcut o vrajă cu care şi-a închis sora în Pădurea Umbrelor, o pădure din care puteai ieşi doar dacă ultimele cuvinte ale vrăjii erau schimbate în „iar acum vraja se risipeşte”.

Unde am rămas? A, da!

Creatura care ne urmărea era Durin, grifonul Rusalkăi, iar motivul era acela că am furat din pivniţele castelului manuscrisul pe care era scrisă vraja cu care o puteam elibera pe Arethusa.

Durin m-a prins, iar Elden se uita cu lacrimi în ochi la mine. Nu mă putea salva.

- Ce bucuroasă va fi regina când te va vedea, îmi zice Durin râzând.

Ar fi trebuit să vă gândiţi de două ori înainte să citiţi manuscrisul.

- Ha! Regina Rusalka nu va mai fi mult timp regină. Poate veţi lua înapoi manuscrisul, dar v-a scăpat ceva! Eu şi Elden am memorat vraja, îi răspund eu zâmbind.

- Zâmbeşte, Maya, cât doreşti! Va veni însă momentul când noi vom râde!

N-am mai spus nimic. Am tăcut. Deodată, mi s-a făcut frică. Durin a vrut să-şi i-a zborul... dar ceva l-a tras în jos. Era Kalen, dragonul Arethusei.

- Sunt sigură că Elden l-a chemat. Îţi mulţumesc mult, îmi zic în sinea mea.

Durin mi-a dat drumul, iar eu am fugit spre Pădurea Fermecată. Nu m-am uitat în urmă decât la intrarea în pădure. Durin era pe pământ, iar lângă el o baltă de sânge. Kalen a învins. Eu am continuat să fug, mai aveam atât de puţin! Elden mă aştepta lângă un stejar.

- L-am chemat pe Kalen în ajutor. Ce s-a întâmplat cu Durin?, mă întrebă Elden.

- Grifonul... Grifonul a murit, îi răspund eu fără a mai avea suflare.

- Maya, urcă-te în spinarea mea. Mai avem puţin până la Pădurea Umbrelor. Te duc eu până acolo.

Elden avea dreptate, am ajuns foarte repede acolo.

- Şi acum...Cine zice vraja? întreabă el curios.

94

Eu propun să o spunem amândoi, poate este mai puternică.

De acord.

Am rostit vraja şi, dintr-o dată, o lumină puternică a apărut în faţa noastră. Din acel glob de lumină, a ieşit Arethusa.

- Voi! Voi m-aţi salvat. Maya, Elden...Vă mulţumesc foarte mult, răsună vocea caldă a Arethusei.

- Regină, plăcerea a fost de partea noastră. Acum trebuie să ne grăbim. Sora voastră ar putea să dispară până ajungem noi acolo, răspundem noi în cor.

- Aveţi dreptate, să mergem!

Elden a luat-o şi pe regină în spinare şi ne-am întors pe unde am venit. Problema era că împărăția se afla în partea de nord a tărâmului, iar noi eram în partea de sud. Aveam foarte mult de parcurs până să ajungem.

Până la castel am făcut două zile şi două nopţi. Am intrat prin uşa din spate pentru a nu ne zări gărzile Rusalkăi, dar deja era prea târziu, aceasta dispăruse. Toţi au dispărut. În acea linişte se auzeau doar nişte răsuflări sacadate.

- Oare cine ar mai putea fi aici?, mă întrebam în sinea mea.

Zgomotele se auzeau din camera tronului. Ne-am grăbit să vedem ce se întâmplă. Era Kalen. Rusalka îl lovise cu lancea.

- Kalen... Kalen al meu... eşti bine? Te rog nu muri!, strigă Arethusa cu lacrimi în ochi.

- Regina mea, Rusalka a scăpat, dar am rănit-o, aşa că vă puteţi lua după urma pe care a lăsat-o, răspunde Kalen fără suflare.

Arethusa scoase o sticluţă în formă de lacrimă şi i-o dădu la Kalen s-o bea. El şi-a revenit imediat.

- Rusalka va plăti pentru tot ce a făcut. Elden, du-te şi cheamă-ţi haita. Rusalka nu va scăpa nepedepsită! În tot acest timp mă gândeam de unde îmi este atât de cunoscută întreaga încăpere. Ştiu. E acelaşi castel în care am găsit portalul. Curioasă, m-am îndreptat spre perdeaua din spatele tronului şi, deodată, n-am mai auzit nimic. Unde sunt? Unde sunt Elden, Arethusa şi Kalen? Unde a dispărut toată lumea?

Portalul m-a tras înapoi în lumea mea. Eu eram întinsă în pat. Era totul un vis sau visul dintr-un vis?

-

95

DRAGĂ JUCĂTORULE, Răduț Cristina Colegiul Național ”Alexandru Odobescu”, Pitești Prinde-mă de mână și ține-te bine căci vom pleca împreună într-o călătorie uimitoare, navigând în oceanul agitat al vieții sau mergând pe nisipul fierbinte al morții. Te cunosc încă de când nu existai, de dinainte ca umbra ta firavă să umbrească pământul ori ca sufletul tău să aburească fereastra lumii. Erai doar praf azvârlit în zare, doar pământ udat de ploi scurte de vară ori înghețat de viscolul rece al iernii. Erai zdrobit de soartă și aruncat în cer, în apă, în foc și pe pământ. Plânsul tău amar, ce se auzea din cele patru zări îndepărtate, m-au făcut să te ridic într-o zi deasupra pământului și să te creez din nimic.

Am căutat în apele reci ale oceanelor, în inimile munților și în adâncul pământului până când am reușit să adun în buzunarul hainei toate firicelele de praf din care te-ai născut. Am muncit zi și noapte, luni și ani ca în final să pot lăsa pe pământ omul sălbatic în care te-ai transformat. Munca mea se terminase, căci reușisem să dau formă prafului adunat din orizont, dar când am vrut să te las pe Pământ, ca să te pot vedea în toată splendoarea ta, te-am văzut zăcând. Erai mort. Stăteai acolo, întins pe covorul rece de gheață și dormeai profund, cu oasele amorțite de trecerea timpului. M-am aplecat deasupra ta și am suflat de trei ori peste chipul tău de lut sperând că te vei trezi la viață. Sudoarea muncii mele te-a trezit din somnul adânc în care zăceai de atâtea secole. De atunci a început jocul nostru.

Te-am învățat prima oară cum să deschizi ochii și să trăiești, hrănindu-ți sufletul cu aerul lipsit de impurități în care pluteai. Am strâns în mâini inima ta și am învățat-o cum să pulseze în tine viața, pentru ca tu să poți privi prin fereastra ochilor lumea care te înconjură. Amorțit de timpul care te încătușase, te-am învățat cum să te miști și să plângi. Nu mă urî pentru că te-am învățat să verși lacrimi. Alege să plângi când grijile te doboară și încearcă să râzi când cineva te rănește.

Ne-am jucat apoi un joc amuzant în care tu cădeai mereu. Era jocul pașilor care te-a învățat să mergi, să sari și să dansezi. Zâmbetul de pe chipul tău era mult mai luminos acum când te puteai mișca în voie, fără să fi prins în lanțurile invizibile ale nepuținței. Te priveam și vedeam cum 96

crești. Jocurile nu ți se mai potriveau căci firea ta curioasă și nerăbdătoare aștepta mai mult de la viață. Îți doreai din ce în ce mai multe așa că, orbit de dorința de a te satisface, te-am învățat jocul vorbelor, al scrisului și al cititului. Erai atât de fascinat de cărțile care își întindeau venele de lemn în brațele tale încât uitai să te mai ridici. Uitai să te mai joci... În ultimii ani ai crescut incredibil de mult și poate nu nevoia ta de a cunoaște alte jocuri, ci pur și simplu nevoia mea de a mă juca cu tine m-a făcut să te învăț cum să iubești. Am scris astfel împreună jocul dragostei, al sufletelor pereche, o carte în care tu erai personajul principal. Ghidat de dorința arzătoare de ați găsi jumătatea, ai străbătut lumea în lung și în lat sperând că poate la capătul pământului îți vei întâlni sufletul pereche. Am fost împreună în această călătorie, pășind pe pământ străin, respirând aer nou și văzând locuri uimitoare.

După multe căutări, într-o zi ai găsit-o. Era exact cum ți-o imaginai, era persoana pe care inima ta și-o dorea. De atunci, călătoriile noastre au fost în trei. Oriunde mergeam, ea era acolo și orice joc te învățam, tu te jucai cu ea. Iar eu...stăteam și te priveam, hrănindu-mă cu bucuria sufletului tău.

A venit apoi timpul să te învăț un joc în care trebuia să dai dovadă de multă responsabilitate: jocul părintesc. La început te-ai speriat, crezând că lanțurile invizibile se vor întoarce și îți vor răpi libertatea, dar după ce primul zâmbet al copilului tău a adus pe lumea încă o rază de soare, ai înțeles că acest joc va fi o adevărată aventură. Îți auzeam rugăciunile în noapte și îți ștergeam lacrimile prelinse pe obraz în momentele în care sufereai ca părinte și totodată îți auzeam inima bătând cu putere la orice reușită a copiilor tăi. Ai început să îi înveți jocurile noastre, arătându-le în același timp frumusețile lumii în care trăiau.

Apropiindu-mă de final, dragul meu elev silitor, aș vrea să te mai învăț un singur joc. Probabil este cel mai dureros și mai nefericit joc pe care ți-l voi arăta, dar nimeni nu a reușit vreodată să trăiască fără să îl cunoască. Acest joc se numește jocul morții și mai devreme sau mai târziu va veni și vremea acestuia. Îți pot spune doar că acest joc nu începe niciodată ci întotdeauna se termină. Regulile lui sunt aspre căci te vei întoarce în pământul din care ești făcut și vei renunța la tot ce ai clădit în viață. Spune-le copiilor tăi, când va veni momentul, că vei cădea într-un 97

somn adânc și îi vei aștepta în liniște. Învață-i înainte să pleci să respecte jocul vieții și astfel, acest joc al sfârșitului, va întârzia să apară.

Până atunci ar trebui să te bucuri de tot ceea ce te înconjoară și să savurezi fiecare secundă fără să te gândești la răutățile celorlalți. Trăiește în lumea ta, înconjurat de oamenii pe care îi iubești și acceptă orice ți se va da. Doar tu poți decide dacă vei fi fericit sau trist. Creează-ți propriul joc în care poți impune propriile reguli!

Cu drag, Viața.

PRIMA NOAPTE DE PRIMĂVĂRĂ Paripeanu Alexandra Şcoala Gimnazială ,,Mihai Viteazul”, Boldeşti-Scaeni, jud.Prahova Astăzi este prima zi a primăverii. Eu stau în curte, lângă casă, şi aş vrea să scriu despre acest anotimp.

Privesc spre cerul fumuriu și zăresc câteva stele. Le văd cum plâng singure pe cer si cum se vaită. Dar nu sunt ele… doar bufnițele strică liniștea nopții și câinii care urlă. Scriind, îmi dau seama că ploaia a încetat, iar câinii au tăcut. Prin curte zăpada tot strălucește in lumina stinsă a lunii.

Se pare ca iarna vrea să mai zăbovească pe la noi, dar nu va reuși. Fac câțiva pași prin zăpada moale și privesc în întuneric. Observ doi ochi luminoşi ce mă privesc. În acel moment m-a cuprins frica și am început să țip. Bunica mea a venit într-un suflet la mine și cei doi ochi înfricoșați de țipătul meu au dispărut și mi-am dat seama că era doar un liliac speriat.

Bunica mea a spus să intru în casă, dar nu am vrut și mi-a adus un ceai afară, să mă încălzesc. L-am băut și am observat că respirația mea caldă se vede în aerul rece.

Visasem de atâtea ori la acest moment, la începutul de primăvară şi încercam să mă bucur de fiecare clipă. Respiram cu nesaţ aerul umed si răcoros, ascultam atent sunetele naturii. Auzul meu se străduia să pătrundă dincolo de barierele realului si să surprindă mișcarea înceată a ghiocelului care încearcă să îşi iţească plăpândul căpșor dincolo de pământul încă 98

amorțit. Parcă simțeam si mirosul proaspăt al florilor care urmau să apară si vedeam venind în zbor vesel, aducător de speranță, cârduri de cocori ce aduceau pe aripile lor primăvara.

Eram cuprinsă de un amestec ciudat de gânduri, de sentimente puternice pe care încercam să le aștern pe foaie cu o mână nesigură.

Crezusem că îmi va fi ușor să descriu în cuvinte ceea ce aveam pe dinăuntru. Pentru mine, primăvara este anotimpul speranței. Este anotimpul pe care mi-am dorit întotdeauna să îl descriu, poate astfel vor putea să îl vadă şi alții prin ochii mei. Așteptasem atâta venirea ei gândindu-mă că totul va veni de la sine. Stăteam în faţa caietului cu pagini albe și nu puteam înțelege de ce miracolul nu se produce.

Am încetat să mă străduiesc sperând că oamenii vor descoperi primăvara și fără ajutorul meu. Pentru mine această perioadă a anului înseamnă bucurie. Bucurie în sufletele oamenilor, în ochii lor, pe chipul lor care pare mai blând…Înseamnă și miresme moi si sofisticate de zambile vesele, de frezii delicate sau de narcise palide…Mai înseamnă si adieri ale unui vânt uneori certăreţ, alteori la fel de cald ca mângâierea unei mame iubitoare. Dar culorile…Culorile ei, ale primăverii, m-au fascinat mereu!

Verdele crud al întregii naturi, verdele vieții, verdele optimismului, al zâmbetului…Da, verdele este culoarea preferată a mea, a pământului, a copacilor…Florile albe si roz ale pomilor, mici ghemotoace pufoase care atârnă cuminți pe rămurelele lor începând cu luna lui marte, au atârnat şi în speranțele mele de astă -iarnă.

Cum aş putea descrie eu trilul păsărelelor care parcă ne dau tuturor de veste că frigul a plecat?! Cum „să desenez” în cuvinte albastrul nedefinit al cerului sau razele timide care aruncă săgeți jucăuşe spre copii?!

Cum aş putea vreodată să fiu atât de talentată încât să pot scrie despre tot ceea ce văd sau ceea ce simt?!

Pe măsură ce realizez ca nu voi fi niciodată un scriitor atât de bun pe cât îmi doresc eu îmi încolțește în minte o altă idee: să mă fac pictor!!!

Poate voi avea mai multe șanse să prezint frumusețea naturii așa cum o văd eu. Sau… Aşa sunt eu primăvara. Plină de dorințe si de gânduri noi, fericită și nehotărâtă. De fapt, nehotărâtă sunt mereu…Dar până mă voi decide ce anume voi deveni nu îmi rămâne decât să mă bucur de minunatele zile care vor veni. Şi cred că este vremea să merg la culcare….Noapte bună!

99

SENTIMENT Matei Georgiana Școala Gimnazială ,,Nichifor Ludovig”, Niculițel, jud. Tulcea Iubirea este un șarpe veninos ce mușcă adânc din pura si plăpânda inimă a necunoscătorilor. Un șarpe ca acesta face multe victime, nu poate fi oprit. Veninul său năpăstuios nu are leac, îți acaparează inima treptat și ți-o transformă în vasalul propriei firi.

Odată infectat,viziunea ți se schimbă, lucrurile nu mai sunt la fel și parcă simți cum sângele tău, acum înveninat, se târăște prin vene făcându-te să simți pulsul de zece ori mai puternic.

Ce otravă fatală este iubirea... și oamenii sunt obligați s-o guste.

Dar oricât de fatală ar fi, viața nu ar avea farmec fără ea. Fără ea lumea ar rămâne închisă într-o monotonie cenușie și ursuză. Timpul trece și tu începi să te obișnuiești cu gustul ei. Devii mai sensibil și agitat încât îți vine să alergi pe câmpuri, amăgit de fericire, încercând să atingi în goana ta toate floricelele plantelor și să stai de vorbă cu fiecare dintre ele.

Sentimentul ăsta durează, însă într-un final ajungi să fii înspăimântat de el și să îl alungi. Cei care ajung să simtă astfel au fost, de cele mai multe ori, puternic dezamăgiți de cei în care și-au pus toate speranțele și toate credințele, de cei pe care îi iubeau și îndrăgeau cel mai mult.

Iubirea poate lua multe forme și poate avea multe sfârșituri fericite sau mai puțin fericite. Nu mulți sunt cei care pot interpreta semnele ei și semnificațiile lor ascunse.

Deci este dificil să iubești... dar nu știi cât de dificil poate fi până nu încerci.

BINE AI VENIT, PRIMĂVARĂ!!!!

Bădică Ioana Şcoala Gimnazială”Mihai Viteazul” Boldeşti-Scaeni, Jud.Prahova Primăvara cu căldura ei amăgitoare începe să-şi facă apariţia. Baba Iarnă nu se încumetă să plece, dar soarele îşi face loc ca un viteaz printre

100

norii care par a fi de cenuşă şi trimite câteva raze timpurii să ne încalzeasca întregul suflet şi întreaga natură.

Zilele încep să se mărească, iar nopţile se micşorează de pe o zi pe alta. Zăpada începe să se topească şi picăturile subţiri de apa îşi cauta loc prin pământul umed şi negru precum cerul într-o zi furioasă de toamnă.

Arborii par înca adormiţi după o iarna lungă, geroasa şi friguroasă.Vietaţile încep şi ele, odată cu întreaga natură să se dezmorţească. Pădurile înfrunzesc după o perioadă lungă în care copacii au fost dezbrăcati în mijlocul naturii. Ghioceii, vestitorii primăverii par rupţi din albul imaculat al zăpezii. Rândunelele şi berzele se întrec în stoluri, ca nişte sageţi, la locurile lăsate singuratice timp de o iarnă. De undeva din pădure cucul ne vesteşte şi el sosirea primăverii. Broscuţele verzi încep să sară pe nuferii roz, iar cerul parcă se coboară spre miazăzi până ce orizontul devine trandafiriu. Cocorii, ca un cârlig negru tras pe albastrul vazduhului, ne conving că primăvara a sosit de-a binelea şi nu trebuie să ne mai fie frică de vremea rece care toată iarna s-a răzbunat parcă pe oameni.

Pe ogoare se zăresc tractoarele care încep lucrările de primavara.

Mieii zburdă pe dealuri, iar întreaga natură s-a trezit la viată. Copiii veseli ies la joacă. Bucuria lor umple întreg vazduhul. Natura a luat viaţă. Totul este de culoarea unui ghiocel proaspăt ieşit dintre grămezile ameţitoare de nea grea. Iarba a prins colţ fraged şi nou. Numai vântul se mişca vrând parcă să spună ceva cu glas subţire.

Felinarele nopţii încep să se vadă mai bine, iar luna cea somnoroasă îşi pune căciuliţa sa de mătase pregătindu-se de culcare. Cu bucurie în suflet toţi copiii se întreabă de ce vara nu este veşnică...

COPILĂRIA, UN UNIVERS MAGIC Alecu Andreea Şcoala Gimnazială”Mihai Viteazul”, Boldeşti-Scaeni, Jud.Prahova Nu te maturiza, copile, este o capcană!!

Copilăria înseamnă momente frumoase, inocență... Această lume de vis, unde crezi că totul devine realitate, unde poți să te plimbi nestingherit prin vise... Să fii copil este același lucru cu a fi 101

un fluture ce zboară din floare-n floare pentru a descoperi lucruri noi.

Să te gândești la tot ca la o joacă, să zbori lin prin glasul mamei care te mai dojenește câteodată.

Universul magic pe care noi îl numim copilărie este, de fapt, universul inocenței, a tot ce este pur în această viață. Este lumea tuturor posibilităților, a visurilor care încolțesc în inima prichindeilor. Copilăria înseamnă bunicii care retrăiesc momentele tinereții lor cu tine; îți fac toate poftele și îți iau apărarea orice ai face și oricât de gravă ar fi greseala.

Copilăria sunt jocurile jucate pe afară sau filmele și muzica pe care o ascultăm. Copilăria este precum o floare care, când este mică este gingașă, firavă în bătaia vântului, dar foarte frumoasă. Așa suntem noi, copiii, când suntem mici, energici și firavi.

Cine nu își aduce aminte de sacul plin de cadouri al lui Moș Crăciun?! Toate darurile minunate pe care le deschideai în acea zi, apoi te jucai cu ele doar două zile. După care zăceau, așteptându-te.

Când creşti şi te maturizezi te-ai reîntoarce la ele...

Copilărie dragă, ne faci să zâmbim când ne aducem aminte de momentele frumoase petrecute împreună! Ești un vis care aș vrea să nu se mai termine niciodată! Și închei parafrazându-l pe Eminescu: „O rămâi, rămâi la mine Te iubesc atât de mult...”

CĂLĂTORIE PE TĂRÂMUL PITICILOR Ciulea Ştefan Valentin Şcoala Gimnazială”Mihai Viteazul”, Boldeşti-Scãeni, Jud.Prahova Este noapte. Stelele nu au apărut încă pe bolta cerească. M-am aşezat în pat şi într-o secundă am adormit. Aşa am ajuns pe Tărâmul Viselor. Mă însoţeau două zeiţe foarte frumoase. Am trecut peste munţi, ape întinse şi peste un pod de gheaţă până am ajuns într-o pădure verde si frumoasă în care se auzeau fel de fel de triluri cântate de păsări... Totul părea fermecat. Mi-am dat seama că am ajuns într-o altă lume. Zeiţele mi102

au spus că am ajuns pe Tărâmul Piticilor. Într-adevar, când m-am uitat în jurul meu totul era mic. Am ajuns în faţa palatului în care locuia regele piticilor pe nume Steve. Acesta m-a întrebat ce caut în împãrãţia sa. Părea supărat că am îndrăznit să-i calc meleagurile. I-am răspuns ca aş dori să cunosc această lume a lor, a piticilor. Regele Steve mi-a spus că este de acord, dar ca să mă pot întoarce înapoi pe Pământ, trebuie să îndeplinesc o sarcină. Aceasta era să ajut piticii la construirea unui pod de cristal.

Deodatã a apărut o lumină foarte puternică şi un pitic bătrân care era înţeleptul regatului, m-a luat de mână si m-a condus acolo unde se construia podul de cristal. Piticul înţelept mi-a spus că regele vrea să construiască acest palat care face legătura între palatul regelui Steve şi Tărâmul Viselor pentru că regele vrea să ajungă la Regina Viselor să o ceară în căsătorie. Am gasit pitici mulţi care munceau cu drag şi spor pentru regele lor, aşa că am început să-i ajut, lucrând împreună cu ei. După ce am terminat podul, piticul m-a luat si m-a condus înapoi la rege. Acesta mi-a mulţumit şi m-a felicitat pentru ceea ce am fãcut, iar drept recompensă, mi-a oferit o cheiţă de aur care deschide uşa de la Camera Viselor.

M-am trezit auzind-o pe mama cum mă striga spunând că este ora sa plec la şcoală. Atunci mi-am dat seama că totul a fost un vis foarte frumos. Dar oare ce este cu cheiţa pe care o ţin în mână?...

PRIMA NOAPTE DE PRIMĂVĂRĂ Paripeanu Alexandra Şcoala Gimnazială”Mihai Viteazul”, Boldeşti-Scaeni, Jud.Prahova Astăzi este prima zi a primăverii. Eu stau în curte, lângă casă și aș vrea să scriu despre acest anotimp.

Privesc spre cerul fumuriu și zăresc câteva stele. Le văd cum plâng singure pe cer si cum se vaită. Dar nu sunt ele… doar bufnițele strică liniștea nopții și câinii care urlă. Scriind îmi dau seama că ploaia a încetat, iar câinii au tăcut. Prin curte zăpada tot strălucește în lumina stinsă a lunii.

Se pare ca iarna vrea să mai zăbovească pe la noi, dar nu va reuși. Fac câțiva pași prin zăpada moale și privesc în întuneric. Observ doi ochi luminoși ce mă privesc. În acel moment m-a cuprins frica și am început sa 103

țip. Bunica mea a venit într-un suflet la mine și cei doi ochi înfricoșați de țipătul meu au dispărut. Atunci mi-am dat seama că era doar un liliac speriat. Bunica mea a spus să intru în casă, dar nu am vrut și mi-a adus un ceai afară, să mă încălzesc. L-am băut și am observat că respirația mea caldă se vede în aerul rece.

Visasem de atâtea ori la acest moment, la începutul de primăvară si încercam să mă bucur de fiecare clipă. Respiram cu nesaț aerul umed si răcoros, ascultam atent sunetele naturii. Auzul meu se străduia să pătrundă dincolo de barierele realului si să surprindă mișcarea înceată a ghiocelului care încearcă să își ițească plăpândul căpșor dincolo de pământul încă amorțit. Parcă simțeam si mirosul proaspăt al florilor care urmau să apară si vedeam venind in zbor vesel, ducător de speranță cârduri de cocori ce aduceau pe aripile lor primăvara.

Eram cuprinsă de un amestec ciudat de gânduri, de sentimente puternice pe care încercam să le aștern pe foaie cu o mână nesigură.

Crezusem că îmi va fi ușor să descriu în cuvinte ceea ce aveam pe dinăuntru. Pentru mine, primăvara este anotimpul speranței. Este anotimpul pe care mi-am dorit întotdeauna să îl descriu , poate astfel vor putea să îl vadă si alții prin ochii mei. Așteptasem atâta venirea ei gândindu-mă că totul va veni de la sine. Stăteam în fața caietului cu pagini albe și nu puteam înțelege de ce miracolul nu se produce.

Am încetat să mă străduiesc sperând că oamenii vor descoperi primăvara și fără ajutorul meu. Pentru mine această perioadă a anului înseamnă bucurie. Bucurie în sufletele oamenilor, în ochii lor, pe chipul lor care pare mai blând… Înseamnă și miresme moi si sofisticate de zambile vesele, de frezii delicate sau de narcise palide… Mai înseamnă si adieri ale unui vânt uneori certăreț, alteori la fel de cald ca mângâierea unei mame iubitoare. Dar culorile… Culorile ei,ale primăverii, m-au fascinat mereu!

Verdele crud al întregii naturi, verdele vieții, verdele optimismului, al zâmbetului… Da, verdele este culoarea preferată a mea, a pământului, a copacilor… Florile albe si roz ale pomilor, mici ghemotoace pufoase care atârnă cuminți pe rămurelele lor începând cu luna lui marte, au atârnat si în speranțele mele de astă iarnă.

Cum aș putea descrie eu trilul păsărelelor care parcă ne dau tuturor de veste că frigul a plecat?! Cum „să desenez” în cuvinte albastrul nedefinit al cerului sau razele timide care aruncă săgeți jucăușe spre copii?!

Cum aș putea vreodată să fiu atât de talentată încât să pot scrie despre tot ceea ce văd sau simt?!

104

Pe măsură ce realizez ca nu voi fi niciodată un scriitor atât de bun pe cât îmi doresc eu îmi încolțește în minte o altă idee: să mă fac pictor!!!!

Poate voi avea mai multe șanse să prezint frumusețea naturii așa cum o văd eu. Sau… Așa sunt eu primăvara. Plină de dorințe si gânduri noi, fericită și nehotărâtă. De fapt, nehotărâtă sunt mereu… Dar până mă voi decide ce anume voi deveni nu îmi rămâne decât să mă bucur de minunatele zile care vor veni. Şi cred că este vremea să merg la culcare... Noapte bună!

NOAPTEA Frățiloiu Ionela Camelia Școala Gimnazială Cilibia, Buzău Într-un sat liniștit, uitat parcă de lume, noaptea întunecată se lasă ușor, lăsând totul într-o beznă parcă nesfarșită.

Niciun suflet nu se încumetă să iasă pe străzile înghețate. Gerul năprasnic înghite totul în jur și lasă în urma sa o ceață groasă.

Privesc pe un ochi de fereastră și țintesc cateva stele, ce-mi zâmbesc parcă și încearcă să-mi spună că sunt mândre de povestea lor. În depărtare, se aud glasuri stranii, ca un ecou. Pomii zgribuliți cântă și ei cântecul lor firav, scârțâit de crengi pe străzi pustii. Luna, crăiasă a nopții, ascultă povestea fiecărui fulg de nea ce coboară pe pamânt legănându-se ușor, ascultă povestea stelelor, povestea florilor ce iși încălzesc petalele sub aripile gingașe ale fluturilor de gheață. Înconjurată de tăcere, mă gândesc că numai poeții ar putea să descifreze in versurile lor minunate, cântecul viețuitoarelor nocturne.

Adâncul pădurii este cuprins deodată de urletul unei haite de lupi înfometați, ce se pierde apoi in neant, în căutarea cuiva, pe umărul căruia să-și plangă durerea. Fluturii de gheață, mai norocoși sau nu, se topesc și se sparg de ferestrele unor case mai căldute, rămânând în urma lor un joc amăgitor ce-și promite regăsirea speranței în zorii zilei ce vor aduce victoria.

Frigul își ascunde neliniștea în ghearele nopții, iar suspinele satului întreg devin surori și frați peste noapte.

105

ESEU Dragul meu prieten.... D.T. locuitor al Planetei Kera Iancso Alina Colegiul Tehnic Cibinium Sibiu ,, Iubiți-vă; iar dacă nu vă puteți iubi, atunci tolerați-vă unii pe alții’’.

Am 17 ani și sunt Pământean. Știi tu, locuitor al planetei Terra, cea cu oceane și munți, cascade și păduri nenumărate. Îți dau aceste repere pentru a localiza geografic planeta mea, unde toleranța există între elementele naturii. Ziua lasă locul nopții, anotimpurile se succed – fulgul de nea al Iernii lasă loc ghiocelului Primăverii, care vestește apoi roșul aprins al macului Verii, transformat apoi în ruginiul Toamnei. Sunt tolerante anotimpurile? Da ! Ca-ntr-un basm cu ,,a fost odată ca niciodată’’… Cele patru zâne – anotimpurile ne fac viața dulce, veselă și frumoasă.Tolerantă este și intensitatea apei care lasă loc uscatului și seninul cerului care lasă loc norilor de ploaie... și înaltul cerului este tolerant cu păsările care îl săgeată... și apele cristaline care găzduiesc soldații în scuturi de solzi...

Numai noi, dragul meu prieten, nu suntem prea toleranți. Nu știm sau nu vrem? – să învățăm din înțelepciunea naturii ce înseamnă toleranța, din legile ei nescrise, dar bine stabilite de Creator. Știu că tu ești extraterestru. Toate teoriile despre extratereștrii apărute pe planeta nostră spun că sunt rodul imaginației oamenilor și că voi nu existați. Eu pot să afirm că există forme de viață extraterestre și mai cu seamă inteligente.

Anumiți oameni de știință consideră că în Univers există viață și nu sunt de acord cu încercările oamenilor de a lua legătura cu aceste ființe. Ei cred că dacă voi veniți pe Terra va fi un dezastru pentru oameni. Tocmai ce-ți vorbeam de toleranța naturii și a oamenilor. Vezi tu, noi pământenii suntem uneori firi mai dificile, nu ne înțelegem prea bine noi între noi, dar să vă înțelegem pe voi! Eu mă consider prietena ta și îți scriu toate acestea, ca atunci când vei sosi pe planeta mea să fi tolerant cu oamenii de aici. Sper că și ei vor fi cu tine.

Aș vrea să-ți explic și ție ce cred eu că înseamnă să fii tolerant. Înainte de toate aș vrea să te întreb dacă tu înțelegi sensul acestei noțiuni, dacă pe planeta ta legile care vă guvernează viața sunt cele ale prieteniei, respectului, îngăduinței? După părerea mea a fi tolerant 106

înseamnă să accepți că prietenul sau prietena ta au un alt sistem de valori – alte lecturi preferate, alte preocupări, alt gen de muzică sau jocuri pe calculator. De exemplu, prietenul meu este pasionat de jocurile pe calculator. Mie îmi place mai mult să citesc. Nimic nu se compară cu lumea minunată în care pătrunzi prin lectura unei cărți, zic eu. Știm amândoi însă că, pentru a rămâne prieteni, trebuie să fim toleranți. Numai așa se pot evita conflictele, se pot menține legături durabile între oameni. Prin toleranță ne formăm o atitudine pozitivă față de colegi, față de prieteni, față de toți din jur. Dacă mai – marii acestei lumi ar fi ca noi – niște tineri doar – avantajele atitudinii tolerante față de ceilalți, lumea ar fi mai bună, conflictele ar înceta, goana după putere s-ar diminua.

Eu mă consider o persoană tolerantă. Am unele momente când simt că devin mai puțin tolerantă: de exemplu când sunt acuzată fără a mi se da dreptul la replică. Am găsit și explicația atitudinii mele: o persoană cu limita de toleranță foarte mare își poate pierde respectul celor din jur, din cauza atitudinii care poate părea lipsită de personalitate, pentru că –zic eu – toleranța prea mare face din noi victime ale celorlalți. Am mai aflat că adevărata toleranță înseamnă mai mult decât o simplă ,,suportare’’, pentru că ea presupune și opinii contrare și este strâns legată de libertatea persoanei.

Tolerantă sunt când trebuie să-mi ajut deseori fratele mai mic la teme, sau când sora mea mai mică îmi poartă tricourile. Tolerantă sunt și atunci când trebuie să particip la o activitate care mă plictisește sau când părinții iau decizii care mă privesc, fără să mă consulte. Sunt tolerantă iarăși când nu pot să particip la o petrecere organizată de prietenii mei pentru că trebuie să-l supraveghez pe fratele meu mai mic. În fiecare zi apar situații când trebuie să fim toleranți și eu și colegii mei și familia mea și profesorii mei...

Scriindu-ți, mă gândesc la ceilalți oameni care n-au înțeles sensul acestui cuvânt. Aș vrea să le trimit eu un mesaj prin care să le spun că TOLERANȚA aduce înțelegere, armonie, prietenie, iubire. Poate mă vei ajuta tu, dragul meu prieten, să-mi îndeplinesc dorința. Și atunci planeta unde locuiesc eu va fi mai bună.

Aștept un semn de la tine și te rog, fii tolerant cu oamenii de pe planeta mea, când ne vei vizita.

Prietena ta din clasa a – XI-a A, Alina

107

ANAMNEZĂ Ivanciu Ștefania Antonia Daniela, Colegiul Național “Al. I. Cuza”, Focșani Când îmi beau ceaiul verde, în zilele ploioase, mă gândesc la tine și mă retrag în intimitatea sufletului meu. Obișnuiesc să privesc pe fereastră și să-ți văd chipul gravat în picăturile de ploaie. Ceaiul verde are, fără dar și poate, gustul tău, adică al cuvintelor tale, al privirilor, al râsului tău, al oftaturilor tale. Are gustul tău și, ca tot ce este al tău, se împrăștie cu repeziciune în nicăieri, mă lasă suspendată în neant, imponderabilă, încețoșată și… tânjind. Tot ce-i al tău este de o intransigență crasă, cu niciun chip nu s-ar sustrage de la amăgirea mea, așa că, de fiecare dată, mai beau o gură de ceai și încerc din nou să-ți apuc fantoma de mână ori de cămașă, de orice. Abia simt atingerea, ca prin vis, apoi senzația dispare odată cu gustul ceaiului.

Stând așa, ghemuită-n fotoliu, după mai multe încercări zadarnice, îmi imaginez cum ploaia ar putea avea căldura vocii tale, cum ar putea să ia, de ce nu?, chiar forma ingenuității surâsului tău, poate chiar a plânsului; dar să-mi imaginez nu-mi ajunge, să-mi imaginez este dureros, așa că încerc să-mi amintesc. Încerc să-mi amintesc… de când a devenit ploaia păstrătoarea sufletului tău? Îmi amintesc… asta s-a întâmplat în altă viață de-a noastră. Eram și atunci împreună, doar că atunci eram frați. Tu erai mai mare cu vreo cinci ani decât mine și aveai un viitor strălucit de pianist, pe când eu eram sora mai mică, nepricepută în alte pianului și fără alte talente; pe lângă asta, eram și tare bolnăvicioasă. În acea viață, îmi țin minte că murisem tânără.

Era o seară întunecată din cauza norilor, care amenințau să se prevale peste noi, tunând și fulgerând. Eu zăceam în pat, eram cu fiecare clipă mai aproape de ceasul morții, iar tu erai lângă patul meu și-mi țineai mâna stângă, privind în gol, în timp ce mama era plecată după preot. Știam, oricum, că nu avea să ajungă înainte să plec eu, așa că atunci mă bucuram că măcar mama nu avea să mă vadă așa.

Eu te rugasem, făcându-ți un semn spre pianul din cameră, să-mi cânți. Mi-ai ascultat rugămintea și te-ai așezat la pian. Nu-mi puteam da seama ce cântai, dacă ieșea măcar, din atingerea clapelor, un cântec anume, căci credeam că, de fapt, începuse furtuna, cu ploaia nervoasă, nu credeam că erau chiar sunetele pianului. Mi-au dat lacrimile, câteva secunde mai 108

târziu, căci îmi dădeam seama atunci că nu ploaia răsuna în mine. Ce-mi cântai tu era furtuna dinăuntrul tău, îmi cântai ploaia ce răsuna în golul ce se forma în tine, în timp ce eu abia mai reușeam să mai prind o gură de viață. M-am stins, în acea viață, plină de muzica din tine, care acum nu mai este decât ploaia în care-ți sunt gravate privirile.

Mai iau o gură de ceai… De data asta, promit c-o să te prind de mână.

Se întinde din nou pe pat, cu ochii închiși, în stare de veghe, atentă la orice mică schimbare care s-ar putea petrece în ceea ce gândește, ori în afara ei, atentă la orice schimbare a luminii, a vreunui sunet, atentă la propria-i respirație și atentă la respirația celei de lângă ea. Întâmplarea ei poate veni de oriunde. Trebuie doar să aștepte.

Cealaltă, în aceeași poziție, semănând cu un mort așteptând viața de apoi în sicriu, așteaptă Neîntâmplarea. Ea așteaptă ca totul să se oprească. Cealaltă este atentă la respirația vecinei, așteptând să se oprească de tot. Dorește stingerea luminii, dispariția senzațiilor de roz, de rece, de lat, oricărei senzații. Își urmărește gândurile cu atenție și, când aproape crede că îi dispar cu totul, își dă seama că ele încă există în toate colțurile minții ei, pândind-o cu rânjete largi, iar ea se ridică, la rândul ei, parcă dintr-o transă, făcând, apoi, un rechizitoriu la tot ceea ce este în jurul ei.

Totul este la fel. Privește în gol. Nimic. “Să aștepți oricât.” își repetă, apoi se întinde la loc. În aceeași camera murdară, roză, rece, abandonată, ea așteaptă.

Două din aceeași ea așteaptă. Întâmplarea. Neîntâmplarea. Ceva. Nimic.

Viața. Moartea.

JURNALUL SUFLETULUI Saulea Andra – Irina Liceul Teoretic „ Mihai Eminescu” Bârlad Sufletul reprezintă esenţa imaterială şi nemuritoare a unei persoane.

Se crede adesea că sufletul iese din corp şi continuă să trăiască după moarte, iar cel ce creează este unicul, Dumnezeu. Crezul vieţii este sufletul, cu cât el este mai luminat, cu cât oamenii vor purta mai multă dragostea de Dumnezeu, cu atât vor putea determina producerea de fapte bune, trăi mai bine şi mai împăcaţi.

109

Sufletul este un portativ de însuşiri care călăuzeşte oamenii pe anevoiosul drum al vieţii, el reprezintă dragoste, iubire, pace. În ziua de azi, mulţi adolescenţi trăiesc iluzii, cad în capcana depresiilor, nu pot pleca pe drumul vieţii decât cu un suflet binecuvântat de Dumnezeu, împăcat şi plin de lumină. Cantitatea estimabilă a valorilor omului este perfecţiunea şi sublimul care îşi au rădăcinile în sufletul acestuia. Frumuseţea sufletului uman persistă în fiecare, iar adolescenţii prin cultivarea şi valorificarea condiţiilor de înflorire ale valorilor prin care se menţine inteligenţa şi raţiunea umană la un nivel înalt. Lipsa afectivităţii materne şi paterne, determină pe unii să aibă un sufletul întunecat, fără pic de speranţă. Aceste amintiri rămân în trecut, dar ele tot nu trec. Au nevoie doar de un prieten şi acela nu e o fiinţă umană ci este timpul, timpul vindeca acele răni dar nu şterge acele clipe grele ce i-au marcat pe unii. De cele mai multe ori ne simţim atacaţi din toate părţile, de parcă fiecare durere este un cuţit înfipt în suflet. Dar există şi momentul de vină din viaţă, momentul epic când o persoană îţi dă peste nas că nu faci ca alţii sau că nu eşti ca alţii. În cele din urmă îţi spune că nu eşti bun de nimic.

Toate acestea îi fac pe oameni să se îndepărteze unii de alţii, dar e greu să dormi noaptea când ţi-e dor de familie. Familia e singura care poate să ne atingă sufletul, să ne alunge gândurile, sentimentele şi amintirile cele mai ascunse. Toţii avem visuri, avem idealuri, avem ţeluri în viaţă pe care vrem să le atingem chiar dacă ele rămân de cele mai multe ori neîmplinite.

Dar când apare momentul să renunţăm trebuie doar să avem credinţă, să ne gândim la motivele care ne-a făcut să rezistăm atât. Puterea este în noi doar trebuie să o descoperim, chiar dacă este dureros, viaţa nu este în roz, uneori trebuie să facem compromisuri când inima altora e plină de dispreţ şi îi răneşte pe cei din jur, accentul unui cuvânt destramă o întreagă viaţă iar indiferenţa unei priviri ucide cea mai fericită iubire. Dar niciodată nu e prea târziu să redevenim oameni, pentru că Dumnezeu este în fiecare din noi. Ea ne demonstrează cât de trişti suntem, iar vântul ne duce gândurile cât se poate de departe, dar învăţăm să fim mai curajoşi şi mai înţelepţi. Suntem trişti pentru că ne este dor, orice lucru, orice vorbă ne aduce aminte de vreun eveniment din întreaga noastră viaţă. Tristeţea omului vesel nu ţine mai mult decât cea a omului trist. Se spune că dorinţele, visele sincere se îndeplinesc. Dumnezeu îi vede pe cei care vor să facă bine şi le dă o nouă şansă să realizeze ceva. Când ne revenim din această tristeţe ne dăm seama că orice om ne lasă câte o amprentă, de fiecare dată o să ne amintim de un chip sau de un zâmbet sau de o vorbă.

110

Trebuie să învăţăm ca niciodată nu trebuie să renunţăm la ceva ce nu trece minut fără să nu ne gândim. Dar cum se spune după fiecare furtună apare răsăritul, o nouă speranţă, un nou început.

Adolescenţii ce trec peste acest prag al vieţii se numesc campioni.

Un campion nu este cel care câştigă fiecare bătălie, este cel care se ridică când simte că nu mai poate şi merge mai departe. Dar de cele mai multe ori nu poate să se ridice singur ci ajutat de cineva ce iubeşte sincer şi îi transmite putere. Îndrăgoşteşte-te de sunetul vocii ei, pentru că acela este primu lucru pe care îl vei pierde atunci când va pleca.

Ochii sunt oglinda sufletului, ei ne dau de gol când ne este greu.

Gândul uneşte ceea ce distanţa separă. Fericirea e în noi, numai noi suntem singura noastră sursa de fericire, singura noastră oaza de speranţă .

Creatorul a lăsat pe pământ iubirea, cel mai frumos sentiment, acel sentiment care te face să zbori, acel sentiment care te face să ai nevoie de aceea persoana în permanenţă, zi şi nopate, acel sentiment care te distruge într-un final din cauză că şi iubirea doare. Existăm datorită aerului, dar trăim cu ajutorul iubirii. Cred că este minunat cum două suflete diferite să se întâlnească la un moment dat în timp şi se tamponează precum meteoriţii în spaţiu reuşind să creeze o explozie magnifică imposibil de comparat şi de descris.

Dar nu suntem meteoriţi, suntem oameni pe care îi despart de cele mai multe ori personalităţile opuse cu care am fost înzestraţi şi tinem asta ascuns, respingem în totalitate acest sentiment şi nu vrem să îl recunoştem sau să îl acceptăm, îl ţinem ascuns, un sentiment pe care l-am păstra departe de noi. Frumuseţea o descoperi atunci când te accepţi pe tine însuţi.

Dragostea este o alegere. O alegem în fiecare zi, în fiecare minut, ea este un sacrificiu, un compromis, toleranţă şi o grămadă de cuvinte care provoacă fiori. Uneori doreşte să plece, dar întotdeauna rămâne. Uneori vrea să ne omoare ca apoi să ne imaginăm singurătatea îngrozitoare. Ne întoarce spatele numai pentru a ne putea privii din nou. Se îngroapă în însăşi fiinţa noastră. Paradoxal, oamenii pe care îi iubeşti cel mai mult te iubesc cel mai puţin sau deloc. La un moment dat, oamenii pe care îi iubim uită să ne mai iubească. Şi apare iar singurătatea şi ne dăm seama că ea nu ne-a uitat, ci nea părăsit doar pentru un timp ca să ne facă să înţelegeam ca în viaţă nu trebuie să contăm pe nimeni, ci doar pe noi înşine. Noi suntem fericirea noastră, noi suntem speranţa, noi suntem pata aceea de culoare. Sinceritatea 111

este o inima deschisă, puţini oameni o arată. Timpul le vindecă pe toate. Încet şi dureros, dar sigur.

Sufletul joacă rolul unei păpuşi care este manevrată de atotputernic, dar şi de noi înşine. El trăieşte toate stările noastre, de la cele mai ascunse şi întunecate până la cele mai frumoase. Nu trebuie să ne jucăm cu el. În cele din urmă, rănile, durerile, neliniştea, dispreţul, dorul, neliniştea, pierzania, singurătatea, fericirea, sunt doar câteva stări ale sufletului şi nu trebuie să le uităm pentru că ele fac parte din noi, din fiinţa noastră umană.

PRINDE-MĂ!

Bercuciu Mălina Şcoala Gimnazială Nr. 7 Focşani, Vrancea Stânca gigantică arunca mici pietre în hăul adânc care se sfârşea într-o mare de bolovani.

Părul negru al fetei se mişca uşor, purtat de vânt, părând mici şiroaie de-ntuneric. Ochii ei mari ca muşchiul pădurii aruncau priviri de gheaţă peste oraşul secat de viaţă. Buzele subţiri şi roşii îi tremurau de teama morţii. Nu se gândea la nimic. Ştia că pentru asta ai nevoie de curaj.

Corpul i se mişca haotic, iar dacă ar fi putut să acţioneze singur, acum ar fi fost departe. Dar nu... Durerea din sufletul ei era prea mare. O zdrobea pe dinăuntru. Ştia că nu mai poate lupta singură cu asta.

- Dacă sar, totul se va sfârşi, spuse fata, încercând să se automotiveze.

O pereche de ochi albaştri o priveau din spate, ascunzându-se în întunericul pădurii. Teama de a nu o pierde îl paraliza. Mâna lui puternică prinse în grabă trunchiul copacului, părând că vrea să-l smulgă. Piciorul stâng al fetei înainta uşor, atingând acum, cu jumatate, nimicul şi totodată totul din faţa ei. Băiatul ştia că, de-ar fi strigat-o, fata ar fi grăbit lucrurile. Îşi ridica braţele ca o pasăre gata de zbor. In momentul acela ieşi cu paşi grăbiţi din întuneric. Se aplecă uşor în faţă, simţind vântul care parcă o striga. Al doilea picior înainta grăbit. La simţirea unor braţe pe şoldurile ei, tresări, dusă cu picioarele pe pământ, parcă de o forţă supranaturală.

Când îi văzu chipul încremenit de teamă şi ochii lui ca diamantul, care acum erau izvoare de lacrimi, atât de familiari, îşi dădu seama că lui Eric chiar îi pasă de ea.

112

Băiatul o trase brusc la pieptul lui, iar fata îşi afundă faţa în puloverul său arămiu, ascultând bătăile neregulate ale inimii lui.

- Dacă mai ai de gând să sari, anunţă-mă, să te aştept jos, ca să te pot prinde.

- Dacă vei fi lângă mine, nu va trebui să mă aştepţi.

Cei doi se afundară într-o mare de săruturi şi îmbrăţişări, pornind uşor pe cărarea din pădure, spre oraş.

EQUINOX Mănescu Andrei-Cătălin Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu Când Dumnezeu a creat lumea, a făcut ca animalele şi oamenii să trăiască în pace şi să convieţuiască pe teritoriile Terrei, dar ştia că nu va fi pace şi l-a creat şi pe el, pe Equinox. Acesta era un spirit cu înfăţişare de om, care avea ca scop păstrarea armoniei între oameni şi animale, şi care a primit o zecime din puterea lui Dumnezeu asupra lumii pentru a-şi îndeplini misiunea.

Secole la rând, balanţa a stat în echilibru, dar cu trecerea timpului, animalele s-au săturat să fie egalii oamenilor şi au răbufnit. Babuinii, fiind cele mai inteligente şi cele mai viclene dintre animale, au preluat conducerea lumii. Ei l-au ales ca lider pe cel mai deştept dintre ei, pe babuinul cu cap de câine, zis şi pavianul. Acesta i-a transformat pe oameni în sclavii lui. Primata ştia că lui Equinox nu îi va plăcea acest lucru, aşa că a făcut un plan pentru a scăpa de el.

Nu cu mult după ce animalele au pus gheara pe „actul de proprietate al lumii”, Equinox a coborât din cer mâniat: - Babuinule, ce înseamnă toate aceste lucruri mizerab…?!

- Măi, tu, ăsta cu costumul în două culori, nu ştii să baţi la uşă când intri?

- Ingratule!Tu ştii cine sunt eu?Ar trebui să îţi fierb oasele în ulei încins şi să ţi le arunc în apele învolburate ale Nilului.

- Da, ştiu cine eşti…eşti acel Equinaut sau Equinoix sau cum naiba te-o fi chemând. Şi da, ştiu că ai putea şi numai să pocneşti din degete, iar eu aş arde în focurile din cele mai întunecate colţuri ale „Tărâmului de

113

dincolo”, iar lumea ar fi aşa cum a fost înainte. Dar eşti prost, mult prea prost…

- Insolentule!cum poţi să vorbeşti aşa cu Mine?!

- Uite aşa… vrei să îţi mai vorbesc? Prostule!... nu vezi că tu vorbeşti despre tine cu „M mare”, dar tu nu eşti nimic, nimic în comparaţie cu El, cu Dumnezeu… eşti doar o marionetă, un robot. El le ştie, le face şi le are pe toate pe când tu, tu ştii doar atât: că trebuie să ţii o balanţă în echilibru, nimic mai mult. Equinox e pus pe gânduri. Schiţează un gest, ar vrea să spună ceva, dar nu ştie ce.

- …

- Du-te la El, învinge-l şi o să conducem totul împreună… Dar n-a apucat să termine de zis că Dumnezeu a apărut: - M-ai slujit destul!După aceste cuvinte, Equinox s-a evaporat.

Babuinule, ai câştigat lumea prin inteligenţa ta superioară şi prin viclenia ta. Dar tu eşti rău şi asta nu e bine. Ai noroc că supuşilor tăi, animalelor, le este bine şi aşa rău… dar vei pierde tronul. După aceste cuvinte, El a dispărut.

Babuinului nu i-a păsat de ce a zis El şi şi-a continuat viaţa de domn fără nicio grijă, fără nicio grijă a supuşilor. Între timp însă, se năştea un copil în BlackTown, de pe continental african. Precizez că nu era WhiteTown sau PurpleTown sau prea-coloratul RainbowTown. Era pur şi simplu săracul oraş BlackTown, stăpânit de armata leoparzilor. Dar să revenim la ale noastre. Acest copil era special, aşa simţea toată lumea, dar nu pentru că era un copil de culoare neagră, cu ochii albaştri ca două smaralde, ci pentru că, fără îndoială, era dat de Dumnezeu. Ţin să vă spun că numele oraşului, BlackTown, pe care l-am mai amintit de vreo două ori mai sus, nu avea legătură cu pigmentul negru al copilului, el era o excepţie, era pur şi simplu singurul om negru din acel oraş, deci chiar era un copil special. Ca să nu fie prins de extremişti, mama lui, care paradoxal era albă, l-a abandonat într-un coş pe un râu. Un leopard, care nu era ca ceilalţi leoparzi, ci singurul fără pete, l-a găsit pe copilul cu ochii de smarald şi l-a crescut în taină. În acest timp, la palatal babuinului era „furtună”. Scribul, sau cel înţelept, l-a anunţat că s-a născut un om, un om care va ieşi din acest „tipar” şi care va readuce într-un fel egalitatea între fiinţe. Dar cam atât. La auzul acestor cuvinte, babuinul a ridicat un deget, iar capul scribului loial a zburat de pe umeri. Babuinul şi-a continuat viaţa de domn.

114

Când copilul a ajuns adolescent şi a început să gândească logic, firesc, s-a revoltat: - Leopardule! Ce e cu lumea asta?!De ce rasa mea e tratată aşa?!De ce mama are cătuşele la mâini şi picioare?!Ce se întâmplă?!Leopardul i-a spus tot ce s-a întâmplat de la preluarea frâielor lumii de către babuin, la căderea lui Equinox şi până în zilele acelea.

- Câtă prostie!…ce dezastru e în lumea aceasta!…Leopardule, haide să schimbăm asta!

- Dar cum, cum putem noi face asta? zise leopardul bulversat.

- Ia-te după mine! Şi-au mers, şi-au mers până ce au ajuns la palatal leoparzilor din centrul oraşului unde au intrat: - Cum poţi să dai buzna aici, copile?!De ce nu ai cătuşele la mâini şi picioare?!Şi mai ales ce cauţi înhăitat cu această rasă impură de leopard, cu acest monstru!

- Leopardule, sunt trimisul lui Dumnezeu pe Pământ…

- Dumnezeu nu mai există pentru noi!

- Ba Dumnezeu există!

- Atunci dacă există, înseamnă că e rău. Răul din el a făcut ca noi să fim trataţi aşa!

- Răul nu există, leopardule. Şi am să îţi demonstrez!Frigul există, leopardule?

- Da' ce întrebare e asta?Sigur că există frig, ce ţie nu ţi-a fost niciodată frig?

- De fapt frigul nu există!Ceea ce considerăm noi frig este în realitate absenţa căldurii. Există întuneric, leopardule?

- Sigur că există!

- Te înşeli, de asemenea, întunericul nu există. În realitate, întunericul este absenţa luminii. Putem studia lumina, dar nu şi întunericul.

Deci, răul nu există! Este exact ca întunericul şi frigul. Dumnezeu nu a creat răul. Răul este rezultatul a ceea ce se întâmplă atunci când fiinţele nu au dragostea lui Dumnezeu în inimile lor. Deci, haideţi să ne unim şi să dăm jos această tiranie.

Leopardul a rămas mut pentru câteva momente, apoi l-a aprobat pe copil şi, încă şocat de cele auzite, a pornit la război pentru a restabili pacea în lume. Dar nu a fost nevoie de război. Cu acest adevăr pe care îl grăia copilul, i-au trezit la realitate pe toţi şi astfel totalitarismul babuinului a fost 115

dat jos de la putere. S-a restabilit pacea între oameni şi animale. Băiatul a urcat pe tron în locul babuinului. Dar el nu era nemuritor, aşa că după moartea lui egalitatea între oameni şi animale s-a distrus din nou. De dată această, animalele au fost cele care au suferit. Oamenii au venit la putere, iar animalele au devenit necuvântătoarele din ziua de astăzi.

Cei mai vicleni dintre oameni au ajuns acum să ne conducă pe toţi.

Ei stau în „tronul” ţărilor lor şi ne dau ordine. Acum aşteptăm un alt copil ca cel cu ochii de smarald să se ridice şi măcar să facă dreptate între noi oamenii. Poate acela voi fi chiar EU. Până mă voi ridica, voi îi veţi asculta pe ei şi le veţi urma ordinele ca nişte roboţi, pentru că nu aveţi ce face.

Această operă este un pamflet al timpurilor noastre şi al tiraniei oamenilor şi vreau să fie tratată ca atare.

O ALTFEL DE CĂLĂTORIE Mitroiu Tania Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” Sibiu O nouă zi, o nouă viaţă, noi lucruri de făcut şi de cunoscut, încă o pagină în noua noastră carte.

Azi începe un nou capitol din viaţa mea. Şi nu, nu poate nimeni sămi sugereze să schimb asta, fiecare autor îşi scrie povestea aşa cum vrea, aşa cum simte, aşa cum crede.

Tu alegi când vine momentul să scrii încă un capitol, jocul tău, regulile tale. Tu îţi poţi crea propriul univers şi poţi alege cine merită şi cine nu să pătrundă în el. Tu alegi dacă laşi deschise porţile castelului tău, pui un paznic şi laşi să intre doar pe cine vrei tu sau îi închizi porţile pe vecie, nelăsând pe nimeni să pătrundă în universul tău. Viaţa e un continuu joc în care tu faci regulile. Nu lăsa pe nimeni să le schimbe!

Pe zi ce trece descoperim lucruri şi ne punem întrebări la care doar noi ne vom putea răspunde vreodată.

De-a lungul vieţii o să întâlnim tot felul de oameni, pe unii îi vom plăcea, pe alţii îi vom displăcea, alţii nu o să ne placă oricât de mult îi vom plăcea noi. Vom întâlni oameni pentru care îi vom mulţumi vieţii că ni i-a scos în cale, dar şi oameni pentru care vom blama soarta, considerând că dacă nu interveneau ei, viaţa noastră acum ar fi fost total schimbată. Unii vor pleca de lângă noi, de lângă alţii vom pleca noi, iar pe alţii îi va 116

îndepărta destinul. Dar de la fiecare vom avea de învăţat o lecţie, mai dură sau mai puţin dură.

De la marile iubiri vom învăţa cum să ne păzim sufletul, de la falşii prieteni vom învăţa cum şi când trebuie dobândită încrederea, ce criterii trebuie să îndeplinească un om pentru aţi fi cu adevărat prieten, iar de la familie vom învăţa cum să iubim cu adevărat şi dezinteresat, vom învăţa puterea sacrificiului, ce înseamnă să dai totul pentru un om, fără a-i cere ceva în schimb.

Atunci merită să laşi uşa castelului tău deschisă?

Eu zic că da, oricine este liber să intre şi să iasă, atât timp cât nimeni nu stă în uşă. La final tu decizi pe cine păstrezi, pe cine alungi şi pe cine laşi să plece. Tu alegi dacă după persoanele respective trânteşti uşa sau le laşi să revină iar şi iar, otrăvindu-ţi sufletul. Suflet care nu o să mai regăsească niciodată fetiţa de altădată, naivă şi inocentă care credea în vise şi în iubire, dar o să construiască o femeie puternică pe care e mai bine să o ai ca prieten decât ca duşman. În viaţă, oricât de mult ai pierde, oricât de mult ai îndura, nu te lăsa pierdut pe tine, tu eşti cel mai important, cel care merită! Singura persoană pentru care merită să te schimbi, să te sacrifici, eşti chiar tu!

Trebuie să acceptăm că după ce terminăm de scris un capitol şi începem un altul, nu mai întoarcem pagină pentru a-l rescrie. Putem doar să îl continuăm pe cel actual până când îl terminăm şi, inevitabil, trecem la următorul. Putem doar să îl mai recitim din când în când pentru a îmbunătăţi capitolele ce urmează, pentru a învăţa din greşeli şi pentru a înţelege de ce unii oameni au trebuit să ne părăsească, de ce alţii s-au îndepărtat, de ce am suferit cândva.

Mulţi dau vina pe oameni pentru ce sunt şi ce au devenit ei acum, găsesc vinovaţi pentru ce au săvârşit, încearcă să pară victime în speranţa că vor fi compătimiţi. Dar câţi au cu adevărat curajul să-şi asume? Câţi dintre noi ies în faţă cu capul plecat şi spun: „Eu am greşit, îmi asum?”.

Câţi au voinţa să spună că e vina lor şi nu a părinţilor, prietenilor, bisericii sau a societăţi? De ce suntem obişnuiţi să aruncăm vina pe alţii? E mai simplu aşa? Suntem atât de slabi, oare? Vrem o schimbare? Schimbă-te tu primul, apoi schimbă lumea. Mereu ne plângem, „nimic nu mai e la fel”, dar am făcut vreodată ceva pentru a schimba asta? Nu oamenii te schimbă, tu te schimbi, e alegerea ta!

117

De ce aş schimba lumea, când pot pur şi simplu să îmi trăiesc viaţa liniştită, nepăsându-mi de societate, de cum sunt catalogată. Doar Dumnezeu mă poate judeca şi pedepsi pentru greşelile mele, nimeni altcineva, niciodată! Iar dacă ţie nu îţi place să fii judecat, nu judeca, totul pleacă de la tine. Cum pot să judec un om pentru faptele lui, când nu îi ştiu cu adevărat motivele? Cum aş putea să judec o fată ce la şaisprezece ani are deja un copil, doar văzând-o pe stradă, fără a-i şti drama, poate ea fiind victima unui viol cândva. Cum pot să râd de un om paralizat, neştiind că el a încercat să îţi salveze copilul, în timp ce o maşină l-a lovit în plin, distrugându-i coloana!?

Văd din ce în ce mai puţină bunătate şi din ce în ce mai multă răutate, ură sau pur şi simplu, nepăsare. Analizând mai îndeaproape răutatea, realizez că tot mai mulţi oameni se nasc cu asta în sânge, în interiorul lor sau pur şi simplu şi-o creează ei.

Pe mine, aceasta nu mă atinge în niciun fel pentru că ea se naşte din inferioritate, frustrare şi chiar prostie. De amuzat, nici pe departe, pentru că eu asociez răutatea cu o boală, iar de oamenii bolnavi, ar fi păcat să râzi. La ce bun să fii rău? E o stare negativă, care îţi afectează până şi sănătatea. La ce bun să mă plâng? Nu fac decât să-mi accentuez durerea.

Câţi dintre noi au încercat să fie optimişti? Să nu se plângă că mâine e luni, să fie bucuroşi că e o nouă zi în care au şansa la un nou început, la o nouă schimbare. Câţi se bucură că plouă? Câţi încearcă să facă o schimbare? Şcoala e grea, apoi locul de muncă cere multe sacrificii, iar mai apoi, apoi pensia e mică.

Câţi încearcă să găsească binele, oricât de departe ar fi? Ai curajul oare să te ridici în picioare când toţi îşi strigă nemulţumirea, tu să afirmi „Sunt mândră de viaţa mea?”. Câţi preferă să lupte pentru bine şi să lase deoparte supărările şi grijile, să accepte că viaţa merge mai departe? Să ierte, să se ierte! Să sară în ajutorul oricui, să renunţe la lucrurile care îi fac trişti. Nimeni nu spune că viaţa e uşoară, dar simplific-o tu!

Fii vesel, molipseşte-i şi pe ceilalţi, zâmbeşte din inimă!

O îmbrăţişare şi o vorbă bună spusă la timpul potrivit te costă… nimic. Nu mai alerga după lucruri imposibile, trăieşte prezentul până nu ajungi să îl apreciezi când e abia trecut.

Nu uita, trecutul e istorie, viitorul fantezie, iar prezentul trece cu fiecare zi!

118

PĂDUREA LUI Nistoroiu Mihnea-Andrei Colegiul Naţional „Al. I. Cuza”, Focşani - Ai trecut prin nenumărate răsărituri şi apusuri. Spiritele Pământului ţi-au dăruit carne şi suflet şi te-au lăsat să porneşti în lume şi să faci umbră sacrului lor teritoriu. Ai încercat să cuprinzi ploile cu norul minţii tale şi luna cu lumina soarelui din sufletul tău bun. De fiecare dată când vântul şi boala s-au zbătut să te doboare, tu te-ai ţinut din răsputeri de darul tău sfânt şi de drumul tău fericit. Ai iubit şi ai fost iubită de toţi, iar margaretele ţi-au înseninat câmpiile în fiecare clipă. Acum, când prăpastia veşnică ţi se deschide în faţă şi pomii deplâng dispariţia luminii tale pline de vigoare, Mama Natură te cuprinde cu iubire şi împlinire în braţele ei nemărginite şi veşnice. Odată cu libetatea eternă, îţi dăruiesc şi eu ultima fărâmă din iubirea pe care ţi-am purtat-o de sute de vieţi. Fie ca norii din sufletul tău să fie risipiţi şi să cunoşti o iubire mai presus de tot ce ai avut pământesc.

Rostind aceste cuvinte, castorul Erlend împinse corpul dezvelit de viaţă al soţiei sale în calea curenţilor puternici. Râul o primi în tulburarea sa şi o cără cu blândeţe până departe, castoriţa devenind un punct fragil în zare. Erlend se aşeză pe iarba uscată şi fixă cu privirea cerul cenuşiu.

Privighetoarea Kin privise întreaga scenă. Coborî câteva crengi mai jos şi îi spuse castorului bătrân: - Nu fi supărat, Erlend. Unde e ea acum nu mai există supărare. S-a scuturat de toate greutăţile şi a păstrat fericirile din timpul vieţii. Acum e cu gândul la tine şi va avea grijă ca nici ţie să nu-ţi lipsească nimic.

Castorul oftă.

- Viaţa e o pacoste de cele mai multe ori. Într-un moment, poţi să ai tot ce îţi doreşti şi să ştii exact ce e fericirea, iar în următorul, să ţi se ia totul. Mi-e dor de ea, draga mea pasăre. Oriunde mă voi duce, umbra ei va apăsa pe sufletul meu. Deja o văd cum umblă de colo până colo ca să strângă mai ştiu eu ce mărunţişuri importante. Acum, totul e un deşert gol.

Vezi tu, eu sunt cel căruia i s-a luat totul. Dar dacă e ceva ce nu îmi va lua nimeni cât mai trăiesc, acela e dorul.

Kin îşi dădu seama că Erlend nu putea fi scos din tristeţea lui copleşitoare. Aşa că începu să cânte un tril senin pentru a dezmorţi atmosfera. Castorul închise ochii şi ascultă cum vocea privighetorii urca şi cobora cu graţie. Îi simţea fiecare inflexiune şi fiecare vibraţie. După câteva 119

momente, deschise din nou ochii. Privirea lui fu aţintită asupra munţilor albaştri din depărtare şi a vârfurilor de brazi care înţepau cerul. Norii se împleteau înaintea lui, iar vântul îi mângâia blana deasă cu săgeţi de gheaţă.

Urma să plouă.

Noaptea trecu, iar Erlend deschise ochii pentru a întâmpina o nouă zi mizerabilă. Limpezindu-şi privirea, el văzu cum prin crăpăturile din casa lui din beţe se scurgea apă rece de ploaie. Cântări un pic asupra momentului, apoi se decise să-şi ocupe ziua cu renovări.

O mişcare a soarelui pe bolta cerească mai târziu, castorul nu reuşi să culeagă destule beţe şi pietre pentru construit. Era ca şi cum lumea insista să-i îngreuneze zilele până ce povara îi frângea oasele. Privind la grămada de ramuri adunate, Erlend se gândi că ar putea face rost de lemn şi în alt mod.

Lângă iazul său, se afla un mesteacăn tânăr care îi stătea în cale mai mereu. Se gândi că lui, cel puţin, i-ar fi mai bine fără un alt obstacol. Îşi dezveli cei doi dinţi lungi şi ascuţiţi şi începu să sape prin scoarţa moale şi dulce. O pornire înfometată îl făcu să ronţăie până în măduva copacului. În acea clipă, mesteacănul se prăbuşi ca un ţăruş de piatră pe solul umed.

Castorul îl măsură din priviri şi socoti ce a obţinut. Mâncare, material pentru casă şi o nouă activitate cu care să-şi umple timpul. Erlend tăie cu măiestrie în carnea mesteacănului şi secţionă un ram numai bun să-şi astupe găurile din locuinţă. În decurs de o zi, castorul doborî toţi mestecenii din preajma ochiului său de apă, dobândind astfel un mic luminiş numai al său.

Adăpostul din lemn nu mai era defel o grămadă modestă de beţişoare, ci un conac întins şi impunător. Pentru o fărâmă de timp, el uitase de umbrele ce îl urmăreau.

O altă zi cu un soare timid. Erlend găsi de cuviinţă să îşi extindă locşorul până ce unea cele două maluri. Pentru asta, avea nevoie de un brad vânjos şi voluminos. Castorul se avântă în inima pădurii, mişcându-se greoi pe solul de culoarea cărbunelui şi studiind fiecare copac de la rădăcină până unde putea cuprinde cu privirea. În scurt timp, găsi exact ceea ce căuta.

Erlend se scutură şi începu să taie cu uşurinţă prin brad, ajutat de experienţa ultimelor zile.

Simţind un tremur bizar din partea copacului, veveriţoiul Manou ieşi imediat la marginea scorburii sale şi îl văzu pe Erlend mâncând cu foc din casa în care a locuit o viaţă.

120

- Domnule Castor, opreşte-te imediat! Va cădea copacul, nu îţi dai seama? Ce îţi închipui că faci aici?!

- Erlend se opri deranjat şi îşi înălţă privirea. Manou se ţinea de marginea scorburii întins ca o ramură, aruncând furtuni din privire.

- Am nevoie de lemn pentru construit. Sper să nu te superi, rosti el laconic şi se întoarse la ros.

- Să nu mă supăr?! ţipă Manou. E casa mea, familia mea e înăuntru, iar tu eşti pe cale să distrugi totul! Pe toţi sfinţii, nu mai roade şi ascultămă!

- Castorul sesiză ocazia şi încetă. Bradul avea deja o scobitură generoasă şi se putea prăbuşi imediat dacă mai săpa mult în lemn.

- Să înţeleg că nu îţi surâde ideea de a te muta în alt copac, unul de care să nu am nevoie. Cum doreşti, atunci. Îţi las casa în pace. Condiţia mea este să îmi aduci în fiecare zi, la răsărit, rădăcini şi ghinde. Ţine minte că pot să îmi fac oricând casă din casa ta.

Manou încercă să protesteze, dar Erlend plecase deja în căutarea altui copac.

Orizontul ruginiu îmbăia adăpostul castorului în culori aprinse.

Grămada de lemn nu ajunsese încă la celălalt mal, dar Erlend se putea mândri cu un munte de hrană şi mici decoraţiuni strânse de la alte făpturi care îşi petrec viaţa în copaci. Pădurea era plină de trunchiuri pe jumătate roase şi animale care goneau spre iaz cu ce puteau contribui la bunăstarea castorului: scoarţă, nuci, alune, tulpini, chiar şi zmeură. La acel apus, când Erlend se odihnea în carapacea sa din lemn, animalele s-au decis să-i ceară sfatul regelui pădurii în legătură cu problema care le bântuia zilele. Acesta era un cerb înalt şi bătrân de o sută de ani numit Iin, care rătăcea singur şi nu se arăta decât celor care aveau nevoie de el.

Strânse în cel mai firav luminiş din pădure, animalele aşteptau cu inima ca un pumnal fierbinte salvarea cerbului. Într-un târziu, Iin se arătă locuitorilor pădurii şi îi ascultă răbdător, apoi le spuse cu o voce gravă, ce aduna în ea toate zvâcnirile lumii de-a lungul unui secol: - Sufletul lui e plumb şi mintea lui e o prăpastie fără fund. Dacă veţi dori să îi curmaţi zilele, nu veţi putea ajunge la el încât voi nu sunteţi fiinţe ale apei precum castorul. Dar Mama Natură îl ştie, iar judecata ei e mai presus de a mea. Aşteptaţi împlinirea sau sculptaţi-vă singuri soarta. Cerul vede şi desface totul într-un final.

121

Nedumerite şi lăsate cu ochii în soare de vorbele criptice ale cerbului, animalele ascultară până la urmă de chemarea nopţii şi adormiră.

Luna muşca din cer cu lumina a mii de suflete eterne. În ziua următoare, elementele se răzvrătiră şi o furtună se abătu asupra ţinutului. Un fulger puternic transformă copacii în foc şi goni toate animalele din pădure. Erlend se refugiase în conacul său şi aştepta ca vuietul să înceteze. În casa lui domnea un întuneric rece. Când furtuna luă sfârşit, castorul ieşi de sub adăpostul lemnelor şi dădu de o lume spălată de o apocalipsă crudă. Copacii erau cu toţii înnegriţi sau transformaţi în cenuşă, iar păsările ce îşi găsiseră sălaş în acest colţ de lume plecau, pierzându-se ca nişte puncte fragile în zare.

Erlend rămăsese singurul locuitor al propriei păduri.

ESEU Dragul meu prieten.... D.T. locuitor al Planetei Kera Niță Andreea Colegiul Tehnic Cibinium Sibiu ,, Iubiți-vă; iar dacă nu vă puteți iubi, atunci tolerați-vă unii pe alții’’.

Am 17 ani și sunt Pământean. Știi tu, locuitor al planetei Terra, cea cu oceane și munți, cascade și păduri nenumărate. Îți dau aceste repere pentru a localiza geografic planeta mea, unde toleranța există între elementele naturii. Ziua lasă locul nopții, anotimpurile se succed – fulgul de nea al Iernii lasă loc ghiocelului Primăverii, care vestește apoi roșul aprins al macului Verii, transformat apoi în ruginiul Toamnei. Sunt tolerante anotimpurile? Da ! Ca-ntr-un basm cu ,,a fost odată ca niciodată’’… Cele patru zâne – anotimpurile ne fac viața dulce, veselă și frumoasă.Tolerantă este și intensitatea apei care lasă loc uscatului și seninul cerului care lasă loc norilor de ploaie... și înaltul cerului este tolerant cu păsările care îl săgeată... și apele cristaline care găzduiesc soldații în scuturi de solzi...

Numai noi, dragul meu prieten, nu suntem prea toleranți. Nu știm sau nu vrem? – să învățăm din înțelepciunea naturii ce înseamnă toleranța, din legile ei nescrise dar bine stabilite de Creator. Știu că tu ești extraterestru. Toate teoriile despre extratereștrii apărute pe planeta nostră 122

spun că sunt rodul imaginației oamenilor și că voi nu existați. Eu pot să afirm că există forme de viață extraterestre și mai cu seamă inteligente.

Anumiți oameni de știință consideră că în Univers există viață și nu sunt de acord cu încercările oamenilor de a lua legătura cu aceste ființe. Ei cred că dacă voi veniți pe Terra va fi un dezastru pentru oameni. Tocmai ce-ți vorbeam de toleranța naturii și a oamenilor. Vezi tu, noi pământenii suntem uneori firi mai dificile, nu ne înțelegem prea bine noi între noi, dar să vă înțelegem pe voi! Eu mă consider prietena ta și îți scriu toate acestea, ca atunci când vei sosi pe planeta mea să fi tolerant cu oamenii de aici. Sper că și ei vor fi cu tine.

Aș vrea să-ți explic și ție ce cred eu că înseamnă să fii tolerant. Înainte de toate aș vrea să te întreb dacă tu înțelegi sensul acestei noțiuni, dacă pe planeta ta legile care vă guvernează viața sunt cele ale prieteniei, respectului, îngăduinței? După părerea mea a fi tolerant înseamnă să accepți că prietenul sau prietena ta au un alt sistem de valori – alte lecturi preferate, alte preocupări, alt gen de muzică sau jocuri pe calculator. De exemplu, prietenul meu este pasionat de jocurile pe calculator. Mie îmi place mai mult să citesc. Nimic nu se compară cu lumea minunată în care pătrunzi prin lectura unei cărți, zic eu. Știm amândoi însă că, pentru a rămâne prieteni, trebuie să fim toleranți. Numai așa se pot evita conflictele, se pot menține legături durabile între oameni. Prin toleranță ne formăm o atitudine pozitivă față de colegi, față de prieteni, față de toți din jur. Dacă mai – marii acestei lumi ar fi ca noi – niște tineri doar – avantajele atitudinii tolerante față de ceilalți, lumea ar fi mai bună, conflictele ar înceta, goana după putere s-ar diminua.

Eu mă consider o persoană tolerantă. Am unele momente când simt că devin mai puțin tolerantă: de exemplu când sunt acuzată fără a mi se da dreptul la replică. Am găsit și explicația atitudinii mele: o persoană cu limita de toleranță foarte mare își poate pierde respectul celor din jur, din cauza atitudinii care poate părea lipsită de personalitate, pentru că – zic eu – toleranța prea mare face din noi victime ale celorlalți. Am mai aflat că adevărata toleranță înseamnă mai mult decât o simplă ,,suportare’’, pentru că ea presupune și opinii contrare și este strâns legată de libertatea persoanei.

Tolerantă sunt când trebuie să-mi ajut deseori fratele mai mic la teme, sau când sora mea mai mică îmi poartă tricourile. Tolerantă sunt și atunci când trebuie să particip la o activitate care mă plictisește sau când 123

părinții iau decizii care mă privesc, fără să mă consulte. Sunt tolerantă iarăși când nu pot să particip la o petrecere organizată de prietenii mei pentru că trebuie să-l supraveghez pe fratele meu mai mic. În fiecare zi apar situații când trebuie să fim toleranți și eu și colegii mei și familia mea și profesorii mei...

Scriindu-ți, mă gândesc la ceilalți oameni care n-au înțeles sensul acestui cuvânt. Aș vrea să le trimit eu un mesaj prin care să le spun că TOLERANȚA aduce înțelegere, armonie, prietenie, iubire. Poate mă vei ajuta tu, dragul meu prieten, să-mi îndeplinesc dorința. Și atunci planeta unde locuiesc eu va fi mai bună.

Aștept un semn de la tine și, te rog, fii tolerant cu oamenii de pe planeta mea, când ne vei vizita.

Prietena ta din clasa a XII-a D, Andreea.

ULTIMUL PĂMÂNTEAN Oacheş Sebastian Colegiul Naţional „ELENA CUZA”, Craiova, Dolj

-

Am închis încet ochii. Îmi simţeam moartea aproape şi oricât mi-aş fi dorit să trăiesc eram prea slăbit ca să mă mai opun. Oricum, ce rost mai avea?

Mi s-a părut că aud un ceva, un zgomot de paşi. Din fum şi flăcări, a apărut o siluetă. Nu puteam să o văd dar o simţeam cumva apropiindu-se.

Am întins o mână şi am şoptit un sigur cuvânt înainte ca totul să devină negru.

Ajutor...

Eram înconjurat de Căutători şi nu ştiam pe unde să fug. Ştiam că numai am scăpare, astfel încât m-am prăbuşit în genunchi. Eram transpirat, pentru că era foarte cald în jurul meu.

Deşi vedeam numai deşert în jur, mă simţeam ca şi cum aş fi stat cu picioarele într-o apă foarte fierbinte.

Fierbeam la propriu şi nu mai puteam să mă mişc.

Căutătorii au pornit focul iar razele lor îmi treceau prin corp provocându-mi dureri puternice. Totuşi acestea nu mă omorau. Şi astfel chinul meu continua. Încercam disperat să mă ridic şi să fug însă nisipul în 124

care stăteam se transformase într-o substanţă lipicioasă care nu mă lăsa să mă mişc. În spatele Căutătorilor puteam zări mulţimi de oameni care ardeau transformându-se în grămezi de cenuşă şi care reapăreau pentru a fi din nou arşi de către Căutători. Disperarea lor şi strigătele de ajutor făceau să mă doară şi mai tare.

Mi-am dat seama că oricât încercam să mă mint, chiar aş fi vrut să îi ajut.

Dar nu puteam!

Mă simţeam atât de neputincios şi disperat că nu îi pot ajuta. Dar oricum, ce aş fi putut eu să fac?! Chiar dacă aş fi fost liber, nu eram cu nimic mai special decât ceilalţi...

Am căzut în genunchi şi am început să mă scufund încet în lichidul fierbinte. Durerea pe care acesta mi-o producea, deşi era imensă, mă ajuta să uit de urletele de durere ale celorlalţi oameni. Îmi doream să mor cât mai repede, să mă alătur celorlalţi.

Totuşi altceva s-a întâmplat.

Deasupra mea s-au strâns nori negri. Nu îi vedeam, dar le simţeam prezenţa.

A început o ploaie rece care îmi aducea alinare. Substanţa fierbinte în care zăceam a dispărut şi, odată cu ea, încet, şi durerea.

Căutătorii au oprit focul şi au dispărut rând pe rând stingându-se unul câte unul. Şi, odată cu ei, şi strigătele de durere, de ajutor au dispărut. Şi am rămas în întuneric.

Am deschis ochii încet. Totul se învârtea cu mine aşa că a trebuit să rămân câteva minute cu ochii închişi ca să îmi revin. După ce starea de ameţeală s-a mai diminuat i-am deschis din nou şi am privit în jur.

Mă aflam într-un fel de peşteră, lucru pe care îl ştiam de la pereţii de stâncă din jurul meu. Peştera se continua într-un tunel la capătul căruia licărea o uşoară lumină, semn că undeva, departe, era o ieşire sau cel puţin că tunelul era luminat.

Am încercat să mă mişc, însă ceva nu mă lăsa. Eram legat la mâini şi la picioare de un lemn, astfel încât să stau în poziţie verticală şi să nu mă pot mişca. Într-un colţ, stând pe un morman de cărţi foarte prăfuite, ca şi cum nimeni nu se mai atinsese de ele de foarte mult timp, era un fel de

125

dispozitiv care pâlpâia încet scoţând un sunet uşor. Părea făcut din piesele altor maşinării, ca şi cum cineva îl realizase manual.

Am început să strig după ajutor, însă nu mi-a răspuns nimeni.

Doar ecoul vocii mele.

Puteam auzi foşnetul frunzelor şi zgomotul apei unui rău aşa că bănuiam că peştera nu era foarte lungă şi că era undeva în pădure. Mi-am amintit accidentul cu dubiţa, însă nu mai reuşeam să îmi amintesc de ce sau unde mergeam cu ea. Ştiam totul, îmi aminteam fiecare detaliu al unui Căutător sau de Jack, însă nu reuşeam să îmi amintesc ce vorbisem cu el şi unde mergeam. Probabil memoria avea să îmi revină aşa că nu m-am mai gândit la asta. Mi-am privit rănile. Fuseseră bandajate de cineva şi aproape se vindecaseră.

Oare cine mă salvase şi de ce mă ţinea legat? Speram că nu încă un extraterestru ca şi Jack. Nu mai vroiam să mă întâlnesc cu încă unul. Şi atunci am văzut-o pentru prima dată.

A venit în fugă pe culoarul peşterii fiindu-mi astfel foarte greu să o văd. Doar o siluetă întunecată venind spre mine. Abia când a ajuns foarte aproape de mine am reuşit să o văd. În faţa mea, stand uşor aplecată, într-o poziţie ce îmi părea complet neobişnuită, privindu-mă curioasă, stătea o fată. Am rămas cu gura căscată când am văzut-o. Era tânără, nu mai tânără ca mine, era brunetă, însa părul îi era atât de murdar şi deranjat încât cu greu îţi puteai da seama de nuanţa lui. Purta haine zdrenţuite şi murdare, un amalgam de pânze cusute între ele, iar pielea ei, ce odată probabil fusese fină şi palidă era acum foarte bronzata şi murdară. Fata avea într-adevăr o frumuseţe aparte totuşi, ceva ce mă captiva atunci când o priveam. Ochii ei, de culoare verde îi subliniau bine frumuseţea.

Dar mai arătau ceva. Ceva ce nu îmi puteam explica. O sclipire de nebunie şi o sălbatice inumană.

Fata se apropie încet, câte un pas, câte un pas, de mine ca şi cum iar fi fost teamă. Nu eram prea sigur ce să zic însă am reuşit să o întreb ceva: - Bună, tu m-ai legat? Mă poţi dezlega, te rog?

Dar nu am primit nici un răspuns. Nici măcar o reacţie.

Fata ajunse lângă mine şi îşi ridică o mână în aer. Acum ca o priveam drept în ochi puteam zări claritatea nebuniei şi a sălbăticiei ei. În minte mi-a venit un gând oribil, şi anume că, biata fată, înnebunise din cauza singurătăţii.

126

- Îmi poţi da drumul? Te rog? am spus eu decis să mai fac o încercare, poate avea să îmi răspundă.

Fata începu să îşi plimbe mâna de-a lungul obrazului, abia atingându-mă şi apoi, brusc, îşi dezveli dinţii scoţând un fel de mârâit ameninţător.

Sări în spate şi dispăru aşa cum apăruse, în fugă.

Acum îmi era clar ca fata nu mai era ea şi că era doar o biată nebună. Mă bucuram în sinea mea că întâlnisem un alt om, o altă fiinţă omenească în viaţă, însa acum că reuşeam să o văd mai bine îmi era teamă că însăşi umanitatea din ea dispăruse odată cu exilul ei de lângă ceilalţi.

Totuşi, dacă ea era în viaţă, cine ştie câţi alţi oameni erau în viaţă şi trebuiau ajutaţi, găsiţi. Doar dacă aş fi reuşit să îmi amintesc unde mergeam...

BÂNTUIND PRINTRE AMINTIRI Oprea Bianca Colegiul Naţional „Al. D. Ghica”, Alexandria Un cântec mut, glasuri amare de chitări sufocate în durere, un suflet captiv în amintiri şi vise... Asfinţitul e trist şi tainic, ştergând lacrimile soarelui care pentru mine, de mult timp, încetase să răsară şi să lumineze. O adiere fierbinte, cutremurătoare, mi-a călăuzit paşii înapoi, în disperarea şi urletele trecutului.

Ochii întunecaţi, rătăciţi în neant îşi pierduseră de mult timp misterul şi veselia, privind în golul care devorase orice urmă de iubire şi siguranţă. Mergeam parcă strivită de privirile reci şi nepăsătoare ale celor ce mă judecă fără să ştie cine sunt EU... prin ce am trecut şi ceea ce simt.

Uneori uităm cine suntem cu adevărat şi ne pierdem în dorinţa de a ne integra într-o societate mincinoasă şi deziluzionantă, iar când revenim la realitate şi gândul se întoarce sfâşiat, realizăm că întreaga noastră existenţă a fost doar o poveste, un basm cu un final nefericit.

Sunt o stafie a societăţii, a propriei mele minţi, a propriului meu suflet. În inima mea levita numai gândul unei nopţi mult prea lungi, unui întuneric etern. Eram singură într-o lume nouă, bântuiam printre străini şi toţi cei pe care credeam că îi cunosc erau departe în fanteziile bucuriei vieţii pe care o trăiam. Lumea, care odată era plină de culoare şi veselie, se 127

transformase în praf. Am învăţat că în spatele fiecărui zâmbet se ascunde o urmă de nesiguranţă şi durere, că dincolo de râsete, vise şi speranţe se găseşte coşmarul unei dezamăgiri, secretele amăgitoare ale trecutului.

Simţeam cum, cu fiecare clipă, o parte din mine se stinge şi focul îmi arde treptat toate fanteziile şi planurile de viitor. Simţeam cum ţip, dar nu e nimeni să mă audă. Durerea urla în interior... sunetul chitării se pierduse printre durerea covârşitoare, deziluziile şi speranţele răvăşite. Eram un înger ciuruit de gloanţele unei lumi moarte. Îmi doream să-mi recuperez aripile şi să zbor deasupra cerului negru, întunecat de spaimă... acolo unde lumina îţi întinde calea către fericire şi îţi readuce suflul vieţii. Acolo, undeva, în micul meu colţ de speranţă, mă asteptau clipele frumoase şi persoanele dragi pe care viaţa mi le-a răpit mult prea devreme.

M-am aşezat pe o bancă şi cu un surâs plin de amărăciune gândurile au revenit înapoi în trecutul de mult stins. Cerul căpătase culoarea sângelui, un sânge roşu ca focul. Apusul aduce noaptea tainică şi odată cu ea vine şi dorinţa de a ne întoarce în timp pentru a gândi din nou cu inima, pentru a simţi iarăşi doar cu gândul, pentru retrăi mereu şi mereu visele ce acum mi se par nebuneşti. Asfinţitul soarelui omoară lumina şi căldura sufletului şi ne face să realizăm cât de limitat este timpul, cât de scurtă şi nepreţuită este fiecare clipă. Acel soare care se prabuşea în şoaptele pline de mister ale valurilor îmi amintea de fiecare dată cât de nedreaptă a fost soarta mea. Calmul picta acum întreaga eternitate a cosmosului, iar valurile înspumate s-au potolit şi ele încetul cu încetul. Înainte ca lumea mea să îşi piardă culoarea şi să gust amarul vieţii, eram o persoană fericită, independentă şi credeam că nimic rău nu se poate întâmpla... nu mie. Trăiam fiecare secundă ca şi când ar fi fost ultima şi nu mi-a păsat niciodată de părerile nimănui. Eram o tânără normală de şaptesprezece ani, plină de viaţă, încounjurată şi susţinută constant şi necondiţionat de familie şi prieteni, dar Cineva avea alte planuri pentru mine şi viaţa mea avea să ia o întorsătură tragică.

Povestea mea a început în vara anului în care mă pregăteam pentru ultimul an de liceu şi emoţiile nu încetau să apară. Zilele treceau mai repede ca niciodată şi nu puteam realiza că, în curând, aveam să mă despart de cei de care mă uneau clipele frumoase şi greşelile, tot ce am învăţat despre viaţă şi ştiinţele exacte, amintirile şi zilele distractive în care am învăţat să credem în noi, să zâmbim unul alături de celalalt. Ca o ultimă relaxare înainte de febra examenelor, am plănuit o vacanţă în mijlocul plajei aurii, decorată dimineaţa de picăturile dulci de rouă, la malul apelor tăcute.

128

Adoram să stau pe malul invadat de secrete, în taină, şi să privesc spre cerul adormit care îşi ridica uşor, cu mişcări greoaie, ploapele somnoroase descoperind perdeaua fumegândă ce acoperea ochii strălucitori ai firavului soare. Marea, de un albastru cristalizat, îşi desfaşura podiumul către orizontul viselor şi al libertaţii. Mii de fluturi dalbi pluteau pe muzica înceată a imaginaţiei şi străpungeau călduroşi văzduhul împietrit… Umbre albe, fantome ale dimineţii se pregătesc întotdeauna de călătorie şi urcă pe cerul acum senin, aşteptând îngerii ce veghează marea… şi cerul… şi pământul… Brize de căldură îmi atingeau uşor obrajii şi fiorii unui nou început îmi umpleau sufletul de lumină. Cârduri de păsări cu aripi argintii valsau spre abisul colorat şi, încet, lacrimi de poveste au început să cadă în ritmuri alerte, asemuind apele cu un divin ring de dans poleit cu mărgele de mătase şi pietre fine. Liniştea dimineţii se pierdu uşor în larma ploii.

Picăturile se opriră brusc, dinadins… o punte de fantezii sclipitoare se întinse peste ape şi culori vii, vesele se reflectară în nemărginita oglindă a mării. Palatul apelor, străjuit de valurile uriaşe, dar atât de inocente şi plăcute, găzduia misterul şi secretele tainice ale omenirii, ale creaţiei….

Camerele-i diafane, stilate, decorate de milioanele de ani care le-au trecut pragul, sunt mereu în aşteptarea schimbării… şi, se părea că acea dimineaţă era cu totul neobişnuită, specială, reprezenta renaşterea sufletului apelor, captiv atât timp între pereţii preţioşi ai palatului său. Am ridicat privirea.

Totul părea desprins dintr-un basm dulce în care, zburând pe aripi blânde, printre rodurile fascinante ale imaginaţiei, priveşti lumea cu alţi ochi… toate porţile ţi se deschid şi orice lucru mărunt pare posibil. Norii îşi şterg urmele de lacrimi şi zâmbesc euforici către noul răsărit.

M-am ridicat uşor şi am păşit pe faleza încadrată de pomii încărcaţi în lumină şi culoare, continuată de bulevardul superb plin de palmieri.

Cerul senin încărca apa caldă şi curată ca lacrima cu un val de cristale argintii răsfăţând farmecul şi frumuseţile locului. Erau ultimele clipe petrecute, bătând la uşa raiului, încercând să abolesc realitatea, să prind fericirea în palme şi să nu îi mai dau drumul niciodată. Când am ridicat ochii iar, am vazut marea altfel decât o lăsasem. Apele începuseră să se agite, în rotocoale tot mai mari, vârtejuri apăreau de peste tot, clocotul năştea valuri care veneau şi se spărgeau tot mai furios. O lumină puternică străbătu întreg universul, cerul se umplu de nori sălbatici, fumegânzi, iar soarele începu să se zguduie cuprins de un fior interior, parcă gata să înghită limitele cosmosului.

129

Tremurând şi îngheţată de spaimă am fugit la casa de vacanţa a părinţilor şi am izbucnit în lacrimi. Mi-am îmbrăţişat mama, care speriată, m-a întrebat cu blandeţe : „Ce s-a întamplat, draga mea?”... „Am obosit, mamă, i-am spus. Am obosit şi mi-e frică!”, iar lacrimile îmi curgeau întruna. Am reuşit să-mi fac curaj şi i-am povestit calvarul de afară, iar ea, cu o voce caldă mi-a spus că iubirea lor este cel mai puternic scut, iar corola ce mă înconjoară este indestructibilă în faţa oricărui pericol: „Şi iubita mea, chiar dacă va veni o zi când se va sfarşi şi noi nu vom mai fi langă tine, vreau să ştii că, în orice colţ al universului ne-am afla, îţi vom fi alături şi te vom ocroti cu orice preţ”. Mama spusese aceste cuvine presimţind parcă cele ce aveau să se întâmple. I-am şoptit încet: „Te iubesc! Te iubesc, mamă ...” Tata, auzind cele discutate, ne-a îmbrăţişat şi mi-a spus că, dacă îmi doresc, putem pleca chiar astăzi. Ne-am împachetat hainele şi spre seară ne-am pregătit de plecare. Am privit cerul roşu ca sângele, ce lumina picăturile teribile ale ploii, care loveau uscatul precum săgeţile. Şi cerul începuse să tremure, rupându-se parcă pe mijloc.

O linişte apăsătoare se lăsă în maşină. Un fior de teamă inexplicabilă şi necontenită m-a cuprins. Ceva era în neregulă şi cu toţii aveam acest sentiment sfâşietor. Ne apropiam de o pantă, unde, întotdeauna, un sentiment ciudat de panică şi frică îţi traversează tot corpul şi îţi readuce în suflet cele mai urâte şi ascunse secrete şi gânduri. O senzaţie de nelinişte şi zbucim interior te pătrunde până în adâncul minţii omeneşti, relevând cele mai înfiorătoare şi negre labirinturi şi pasaje ale caracterului uman şi ale abilităţilor acestuia. Acolo, în valea aceea au avut loc cele mai sinistre accidente şi zeci de oameni şi-au găsit sfârşitul în cel mai funest şi sumbru mod, în locul denumit, de puţinii locuitori ai satului care au fost nevoiţi să ramână în acompaniamentul fatal al terorii ce domnea, Valea Morţii.

Afară, întunericul căpătase culoarea morţii şi o imagine sumbră mi s-a înfăţişat în spatele masinii. Sub o perdea fumegândă se zăreau ochii unui om bolnav, o privire de gheaţă, plină de ură şi nebunie pură. Tata l-a observat şi privirea i s-a înfundat în negrul abisal al ochilor. Orice urmă de surâs şi veselie i s-a şters de pe faţă. Îmi era din ce în ce mai clar că ceva rău, foarte rău avea să se întâmple. Faţa tatei era încordată şi înspăimântată, iar mama m-a privit cu ochii inundaţi în lacrimi şi mi-a şoptit încet, cu o voce răguşită şi înabuşită de suferinţă: „Să nu uiţi niciodată ce ţi-am spus astăzi! Niciodată!!! Eşti lumina ochilor noştri acum şi în orice altă viaţă”.

Maşina a început să gonească şi un automobil întunecat ne-a tăiat calea.

130

Undeva, într-un colţ de nepătruns al inimii mele, ştiam că va veni o zi când se va sfârşi, când tot ce am ştiut nu va mai fi la fel şi nimeni nu va şti cât de tare mă va apăsa regretul. Mă împotrivesc de ani şi ani şi mă lupt mereu cu necunoscutul, cu neputinţa. Acela era momentul când totul avea să cadă şi în adâncul sufletului ştiam că EU sunt cea vinovată. Erau momente în care simţeam că nu aparţin acestei lumi, că nu îmi găsesc locul aici, că nimic din ceea ce aparţinea vieţii mele nu avea sens şi încercam zadarnic să caut o cale de scăpare, să decid când se va termina totul.

Accidentul catastrofal s-a produs, maşina s-a prăbuşit şi o scenă halucinantă aproape că mi-a smuls inima din piept. O bubuitură sângeroasă a cutremurat pământul... Am urlat într-un sunet ce a sfâşiat apele şi cerul...

Nu înţelegeam dacă mi s-a încheiat viaţa cât timp eu încă trăiam, dar ştiam că suflul ei dispăruse în drumul fără întoarcere către infern. Cu ultimele puteri, tata mă sărutase şi mă împinsese afară din maşina în flăcări. Morţile lor au fost violente şi încete. Am apucat să văd suferinţa din ochii lor. Un fior rece, lipsit de viaţă, ca cel simţit în acea dimineaţă, mi-a făcut corpul să tremure în traumă. Ochii rămăseseră inundaţi de groază şi o durere sufocantă, greu de descris, îmi paralizase tot corpul şi făcea aerul atât de greu de respirat. Tot ce puteam auzi era surâsul diabolic, asurzitor, ce făcea văzduhul să-şi rupă catapeteasma, al psihopatului care se bucura în demenţă de cele petrecute.

Stelele păliră, rupte în mii şi mii de bucăţi, la fel ca şi trupul meu, lăsând în urmă doar durere. Picăturile ploii infernale, care încearcă să adune gândurile măcelarite şi împrăştiate în aerul înăbuşit, ascund şi ele dureri şi vise neimaginate şi, în vacarmul furtunii, îşi strigă suferinţa. Sunt singură, faţă în faţă cu nopţile, lacrimile şi cuvintele nespuse şi uitate. Sunt pustie, goală pe dinăuntru, sunt singură şi tristă şi plâng în larma ploii fără ca nimeni să observe ce simt, dacă mai trăiesc sau am plecat, dacă ultima stea a pălit şi speranţa mea odată cu ea, dacă timpul s-a oprit în loc şi cerul îmi plânge durerea... Rătăcită în tristeţe, moartea doare din ce în ce mai tare şi speranţa îşi unelteşte pânza de lacrimi născute din cuvinte prea dure, vorbe prea crude care nu pot fi spuse...

Noaptea şi focul s-au învăluit în ceaţă şi, cuprinsă de ameţeală, am căzut în inconştienţă. Ce s-a întâmplat după e foarte greu de explicat şi de înţeles. M-am trezit în spital într-o depresie profundă... Mi-am îngropat părinţii... Şi, din ziua aceea, nu am mai avut niciun motiv să trăiesc. Viaţa mea a devenit o ruină, o rană condamnată să rămână deschisă şi să ucidă o 131

particică din mine clipă de clipă. Răul nu încetase, nu îi venise vremea...

Bunica a murit la puţin timp, lăsându-mă singură pe lume şi spunând că nu există durere mai mare decât cea pe care o simţi când îţi îngropi propriul copil. Într-o singură zi, existenţa mea luase sfârşit... În loc să pregătesc examenul de Bacalaureat, am fost forţată să înfrunt examenul vieţii... sau, într-un fel, mai bine spus, examenul morţii. Am petrecut următoarele luni într-un orfelinat. Avea o atmosferă teribilă, apăsătoare... capabilă să te rescolească şi să îţi manipuleze felul de a simţi.... Atâta singurătate...

Nimeni nu merită să trăiască aşa, o viaţă atât de mizerabilă, dar acei copii, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau erau fericiţi, erau fericiţi că au şansa de trăi şi de a schimba ceva. Casa de copii şi comunitatea de acolo reprezentau pentru mulţi, ceea ce noi obişnuim sau obişnuiam să numim acasă, o familie.

Anii au trecut... timpul s-a schimbat, eu m-am schimbat. Îmi e greu şi mi-e dor... Îmi e dor de ei... Dorul este cel mai dureros sentiment din lume... Sentimentele te rod încet şi te macină pe dinăuntru. E o moarte lentă şi dureroasă... te arde încet şi te bântuie zi de zi. Încerci să uiţi, dar nu poţi, e un sentiment groaznic pe care am învăţat să îl îndur. Anii au venit şi au plecat fără niciun sens şi demonul, care mi-a asuprit cu furie familia, mi-a răpit cu violenţă copilăria şi a adus pustiul pe strada mea... m-a transformat într-o stafie cu sufletul stins.

Un bun prieten spunea că nu trebuie să ne pierdem nimic din trecut deoarece, cu trecutul se clădeşte viitorul. Trecutul nu se uită şi dispune de acea abilitate de se întoarce în orice moment şi de a te urma tot resul vieţii, clipă de clipă. El nu rămâne niciodată acolo unde crezi că l-ai lăsat. Timpul nu îţi acordă o a doua şansă şi din acest motiv trebuie să profităm de fiecare secundă. El te bântuie în cele mai neaşteptate piese de teatru pe care viaţa ţi le pune în scenă şi îţi influenţează acţiunile conştient sau inconştient.

Simţeam o nevoie necontrolată de a ma detaşa de trecut, aveam nevoia să fiu iar liberă, să simt din nou ploaia şi soarele şi vântul când îmi ating obrazul împietrit şi... iubirea. Era o necesitate de infuzie de sinceritate brută, de o doză de adevăr. Nu ştiam ce mă aşteapta, dacă atunci când am să găsesc adevărul, acesta va fi întunecat sau luminos şi nici măcar dacă există cu adevărat, dar eram pregătită să risc totul, de fapt, tot ceea ce îmi rămăsese... nimicul acela de speranţă, de vis.

Soarta mi-a schimbat radical planurile şi m-a făcut să înfrunt viaţa mult prea devreme, la o vârstă la care mulţi abia încep să îi guste plăcerile.

A trebuit să renunţ la viaţa plănuită de mine pentru o viaţă care îmi fusese 132

deja plănuită. Am terminat liceul şi cu bursa primită la Uiversitatea Portsmouth, Marea Britanie, secţiunea Investigaţii şi Criminalistică, mi-am promis mie şi îngerilor cu aripile frânte care şi-au sacrificat viaţa pentru mine, că o să fac tot posibilul ca ei să poată zbura iarăşi, iar cel care mi i-a răpit să plătească. Eram convinsă că accidentul acela nu a fost chiar un accident. Soarta a făcut, ca acolo, să îl întâlnesc pe Marco, un tânăr care ma făcut să cred, să sper... I-am spus povestea mea şi atunci am fost ştiut că el este cel care poate vedea ce văd şi eu, care mă poate învăţa să uit şi să iert, să renasc din cenuşă şi să mă înalţ la ceruri. A fost greu la început, dar, pentru prima dată după mulţi ani, inima mea a început să bată din nou, fragilă şi nevindecată... Însă nu mai conta... am simţit că trăiesc, am simţit cum viaţa îmi curgea iar prin vene.

La doi ani după absolvire, ne-am mutat în România, însă fericirea mea avea să se stingă curând, Cineva îmi pregătea o altă lovitură. Mi-am amintit că o bucată din viaţa mea era absentă în albumul familiei, dar golul acela a fost întotdeauna atât de plin de iubire şi siguranţă, încât restul nu a mai contat. Parinţii mei au evitat întotdeauna să povestească despre aventurile şi năzbâtiile copilăriei de care toţi ‚prietenii’ mei se mândreau şi pe seama cărora ne amuzam profund. Nu îmi văzusem niciodată certificatul de naştere şi sentimentul sumbru că locul meu nu este aici, că eu nu aparţin acestei lumi mi-a readus lacrimile în ochi şi privirea a început să se înece iarăşi în neantul singurătăţii. Apoi mi-am amintit de cutia pe care părinţii mi-au interzis să o ating până când voi şti eu că este vremea. N-am înţeles niciodată despre ce era voba, dar de ce îmi amintisem de ea acum? Era oare acela momentul...

Corpul a început să îmi tremure de înspăimântare şi curiozitate... A fost momentul în care am simţit că îmi este frică de adevărul pe care îl căutasem cu disperare toată viaţa. Cufărul, dintr-un lemn masiv de cireş, nu îşi pierduse strălucirea, iar frumuseţea şi farmecul te cuprindeau parcă întro vrajă şi lumea întreagă părea că ţi se aşează în palmă. Am şters uşor, cu grijă, capacul de praful şi anii care îi trecuseră pragul... Avea inscripţionat cu litere chirilice, aurii câteva cuvinte şi un desen straniu care m-a înspăimântat. L-am atins şi am tresărit. O lumină vie îmi curgea prin vene şi o pace dulce, o linşte profundă mi-a străbătut sufletul. Am recunoscut atunci acel şarpe care îşi muşcă propria coadă, Uroboros, simbol al procesului eternei reînnoiri, fiecare sfârşit este un nou început, şi mi-am amintit cuvintele tatei, care spunea că : „Uneori, e nevoie să redevii copil, 133

să îţi aduci aminte de vremurile când trebuia doar să crezi.”. Am închis ochii şi amintirile frumoase mi s-au întins într-o lungă cale, înapoi către începuturi. Am văzut-o pe mama, care ţinea în braţe un prunc abia născut şi lacrimile i se prelingeau uşor pe obrajii frumoşi şi calzi: „Frumoasa mea, Sara ... O să găsim o cale să scăpăm de aici, îţi promit, chiar dacă va trebui să-mi dau şi ultima suflare”. O sărută pe frunte şi o strânse puternic la piept, aşa cum, de fiecare dată, când durerea şi greul m-au încercat, mă liniştea şi pe mine. Nu putea fi adevărat, nu puteam fi eu... De ce îmi spunea Sara şi nu Maria?... Îmi reveni fiorul de gheaţă care mă cuprinsese în noaptea accidentului şi îmi făcu inima să urle de durere din nou. Ochii aceia bolnavi, nebuni se zăriră în uşa camerei sărace şi fixară cu privirea copilul care începuse să ţipe... Zâmbetul acela diabolic îi apăru pe faţă când îi atinse fruntea plăpândă şi cu o voce cumplită, sângeroasă strigă scârbit şi cu o privire sinistră: „ Acest copil, ultimul descendent al cultului vostru, îşi va găsi sfârşitul mâine, odată cu întregul neam Uroboros. Cerul şi pământul şi apele vor fi ale mele şi voi nu veţi putea împiedica asta!”.

Monstrul ieşi din cameră şi, din spatele zidurilor, aproape căzute, se zări silueta unui bărbat înalt... Era tata şi apucând-o de mână pe mama îi şopti în tihnă: „Draga mea, am găsit o cale de ieşire...Va trebui să fugim şi să ne ascundem tot timpul... Trebuie să lăsăm în urmă tot ce am construit aici şi să ne ascundem în lumea de deasupra. Să mergem! Acum!”. Copilul încetase din plâns. Bărbatul o sărută şi se făcură nevăzuţi. Am simţit cum, trezindu-mă, gândul meu se întoarce însufleţit, fără să realizez că sunt departe de prezent, ca şi când aş fi greşit cu ceva întorcându-mă în trecut, încercam să mă scutur de toate amintirile călătoriei. Am început să respir din ce în ce mai greu, simţeam cum trecutul şi teama mă sufocă şi încercam să uit, să mă ancorez profund în prezentul amăgitor. Inima a început să-mi bată din ce în ce mai tare când am ţinut în mână o scrisoare cu sigiliul cavalerilor Uroboros. Panglica se desprinse uşor şi pe hârtia veche, prăfuită se desprinseră două figuri calde şi cunoscute care, cu ochii mari şi iubitori, cu glasul atât de lin şi ademenitor, au şoptit: „Iubita noastră fiică, din acest moment adevărata ta viaţă şi-a început cursul către eternitate şi fericire.

Acum, că ai aflat cine eşti, poţi să îţi explici toate lucrurile pe care până acum nu le înţelegeai, toate sentimentele de nesiguranţă şi rătăcire. Acum poţi fi TU... Noi vom fi acolo, sus, urcând stelele şi cucerind cerul. Cândva vom fi din nou împreună, dar e o cale lungă până la sosirea acelei zile. Până atunci, bucură-te de viaţă, viaţa ta.” Într-un nor de fum luminos, frumoasele lor chipuri s-au prefăcut în fantasme.

134

Lacrimile mi-au înecat iarăşi ochii, dar de data asta nu de tristeţe, ci de bucurie... Fericirea este o alegere, care cere mult efort uneori, însă merită atunci când trăieşti visul acesta şi prin ochii iubirii, atunci când îi oferi şansa celui de lângă tine să creadă că el este secretul acelui miracol.

Pe banca de la malul mării, soarele se oglindea in liniştea văzduhului. Am învăţat că după ploaie, cerul e mai senin, că după orice furtună soarele răsare din nou, că după durere, viaţa e mai frumoasă. Marco se aşeză lângă mine şi mă cuprinse cu braţele. Era linişte.

PANDEMONIU Cristina Maria Moroti Liceul Teoretic „Traian Vuia”, Reșița Aceeași întrebare apăsătoare, implacabilă, rătăcind necontenit și absurd în adâncurile propriei conștiințe: Cine sunt eu? Sunt doar un anonim în marea masă de anonimi, două cuvinte înlănțuite și totuși atât de disolute.

Un nume ce se lasă trecut în noaptea uitării, o identitate anostă prefigurată în două lexeme banale, fără contur, disipate într-un univers artificial și tenebru: Jonathan Warren. Un profund dezgust, o falsă trăire, un vid existențial, toate concentrate într-un suflet amorțit ce caută scăpare pe străzile false și încărcate de o agitație voită și tulburătoare ale unui oraș la fel de perfid animat: New York. De ce mă aflu aici? Probabil nici eu nu știu, o existență apăsătoare, o rațiune analitică scindată pe deplin de tumultuoasele sentimente; cunoașterea, realul, veridicitatea existențială, anihilarea în întregime a trăirilor silnice, inutile, elemente esențiale, toate cu tendința de a converge înspre definirea viagerului meu caracter, o esență stranie, dar fascinantă din a cărei lanțuri nu există cale de scăpare.

Rătăceam singur, atât de aproape de indivizii ce se revărsau în jurul meu, sufocându-mă, și totuși la mile depărtare. Falsitatea, verosul, disoluția, sentimentele de repulsie ce se scurg în fiecare clipă infinitezimală din fiecare por al unei societăți tendențioase, precare, corupte, ce refulează autenticitatea și esența dihotomizată a universului.

La cei 28 de ani pe care îi împlinisem numai luna precedentă, mă simțeam bătrân. Lumea a căpătat o greutate sufocantă, parcă pielea îmi era mai cutată cu fiecare privire fugitivă în oglindă, fire albe de exasperare și înstrăinare se iveau din loc în loc în părul meu castaniu, răvășit până la 135

refuz, ochii ce mă priveau, de un albastru intens, erau străini, fără nicio amintire obsedantă a vechiului „eu”, o personalitate monomană, pandantă, fără de care mă simțeam impasibil, amorțit, fără speranța salvării din infernul liminar, în același timp extatic, la care am fost damnat încă din ziua cea dintâi a acestei existențe efemere și oțioase. Hainele mă dezgustau, un aspect exterior aparent perfect, cu tendința spre absolut, în antiteză cu bărbatul împietrit, privat de orice sentiment, incapabil de afecțiune, distrus, ce se afla în substrat, sub carapacea sfărâmicioasă a sufletului meu. Un corp lipsit de imperfecțiuni, și totuși adăpostind o conștiință morbidă a omului ideal. Un monstru ce se ascunde subit, cu o abilitate lugubră, în spatele imaginii perfecte a unui om de afaceri.

Averea, banii, elemente existențiale pentru lumea mundană, blesteme capabile de distrugere, de anihilare totală a conștiinței, elemente incapabile însă de a diminua negura densă a trăirii mele implacabile și de prisos. Puterea adiacentă este iluzorie, o plăsmuire perfectă a ceea ce ar fi ideal, impresia de stabilitate, de dominare totală asupra întregului univers, totuși, fără importanță pentru spiritul împietrit, anost, fără culoare, ce rătăcește abundând în angoasă, cu voința de eliberare subită, ce își trăiește veacul, înstrăinat în interiorul meu. Zgomotul asurzitor ce mă înconjura, inundându-mi simțurile, disipând împietrirea în nebunie, indivizi nepăsători, rătăcitori, cuprinși de grabă, disperați să se distrugă în încercarea de a se autorealiza. În drumul meu infinit spre Black Smoke Enterprises, eram copleșit, sufocat de propria-mi rațiune dezolantă, o concordanță sublimă cu demonul ce fierbea în substrat, o voce demonică ce răsuna înfiorător, lăuntric.

Tenebritate, solitudine, împietrire, trăiri sumbre și agonizante ce se lasă drept însoțitori antagonici ai muribundului meu zbucium, o stare obscură, refulată în cele mai profunde substraturi, o malefică forță lăuntrică, ticluind sublim drumul spre anihilare. În urmă cu trei ani, o perioadă scurtă în coordonate temporale și totuși o eternitate încarcată cu agonie, dispreț, incertitudine, dorința de distrugere, totuși, lașitatea de a mă autoanaliza, o perioadă capabilă de a eclipsa întreaga mea existență inutilă.

Am iubit-o, și totuși voiam să dispară, singura ființă care a reușit vreodată să trezescă un sentiment, să aducă speranță, să lumineze tenebrozitatea lăuntrică, fără cale de evadare, unicul spirit cu capacitatea de înțelegere fracționară a tot ceea ce aveam să dezvălui. A trecut atâta timp, un deceniu, un secol, un mileniu, o eternitate, clipe cu însemnătate profundă, mai presus de contingențele mundane, totuși, doar un cuvânt pare că mai răsună fără 136

încetare, fără sens, cu recurența unei amintiri vagi, fără contur: Nila. O prezență vie, colorată, încărcată cu speranța unui viitor, a unei lumi divine, toate fiind spulberate de un trecut apăsător, dominant, cu tendința de distrugere. O singură clipă, doar o persoană inocentă într-un loc nepotrivit, elemente banale răspândite cu tenacitate într-o societate prefăcută și rece, toate au fost suficiente pentru a elibera acest univers deja saturat de încă un suflet inutil. Dar în lumea lor nu există reguli, doar dorința de putere, singura armă fiind răzbunarea.

Gândul unei clipe de extaz, o stare umbrită, restricționată, incapabilă de a pătrunde într-un mediu închis și dezolant, provoacă regretul, starea de ebrietate a unui dependent nerăbdător de a se autodistruge. Aceste clipe extatice, mirifice, au fost smulse de lângă mine prin simpla mișcare a unui deget; am rămas împietrit, incapabil de orice reacție, privind cum viața soției mele se prelingea domol pe podeaua dezintegrată, murdară, nedemnă de a purta o asemenea comoară. Realul ma izbit cu ferocitatea macabră a unui sunet asurzitor, imprimat adânc în memorie, o buclă temporală trăită cu recurență pentru această eternitate perfidă, balansată într-un singur fir de speranță, al meu regăsindu-se diafan, o singură mișcare și esența se va fi risipit, precum cea a Nilei, singura diferență fiind monstrozitatea palpabilă ce se regăsește în interiorul meu. Încercări infinite de a materializa calitatea excepțională a iertării, o virtute esențială, dar care lipsea cu desăvârșire, goana incandescentă a gândului, rătăcind prin stări condiționale: Ce ar fi fost? M-aș fi pierdut pe mine însumi în strădania de a mă regăsi?; întrebări retorice ale unei minți bolnave, cu permanentă tendință spre absolut. Trăiam, și totuși, cu fiecare clipă sentențioasă, mă regăseam tot mai aproape de Infern. Dorința de autorealizare se găsea de mult pierdută, eram doar un înveliș sumbru și împietrit ce păstra, într-o perioadă anacronistică și atipică, o urmă a unui individ neschimbat, încărcat de perfecțiune, mecanismul ideal al unei societăți notorii, fără capacitatea de extindere, de amplificare a unor virtuți banale, considerate elemente fundamentale în autoanaliza propriei personalități. Pandemoniul existențial al corupției era creat cu fiecare clipă tot mai pregnant, purtam atâtea poveri și totuși, eram singur, lumina, oaza de speranță s-au stins în întregime în acești trei ani, probabil nu existaseră niciodată, probabil mintea mea bolnavă încerca progresiv doar să mă conducă cu un pas mai aproape de negarea de sine. Un mort frumos cu

137

ochii vii, o conștiință antediluviană, cu singurul scop al eliberării de sine, gânduri macabre, toate capitalizând spre un singur obiectiv: răzbunarea.

O ființă nepăsătoare, incapabilă în perceperea unui sentiment atât de banal și, totuși, atât de sublim, simțind destinul tumultuos încolăcindu-se subit în jurul unei voințe debile, fără capacitatea de inviolabilitate.

Primeam, cu fiecare moment risipit, o viziune tot mai clară asupra unui drum deja stabilit, demoni diformi, pociți, rânjeau în toată suțenia unei anomalii greșit interpretate, anticiparea unei eternități abundând în tortură, focul mistuitor al împărăției lui Hades, zgomotul dezintegrării unor suflete rătăcitoare, sinfonii schingiuitoare ale subzistenței morbide, perfect justificate. Așteptam, și totuși îmi era teamă, un sentiment supărător, menit într-un alt loc, ferit de umbra morții, o entitate sublimă, eliberatoare, prezentă în fiecare colțișor părăsit, în fiecare clipă efemeră, o dezrobire a conștiinței, parafrazată de angoasa profundă, dispreț, incertitudine. Mă aflam pierdut, confuz, fără știința unei imagini comprehensibile asupra propriilor sentimente neexistente, încercam, inutil, a mă autoanaliza.

Iubisem vreodata? Cunoșteam eu oare acest sentiment? Era doar o plăsmuire, o sugestie adiacentă morții, un motiv împins la extrem cu scopul unei eternități dezolante.

Mă regăseam un antipod, în eternă căutare a celeilalte jumătăți, fără putința însă de a fi complet. Stam singur într-o încăpere anostă, fără contur, cu simpla dorință a unui om nebun, aspirația spre eliberare, spre risipirea într-un univers inefabil, încărcat de ambiguitate, un singur pas și negura dominantă va fi revărsată, o singură clipă risipită inutil și viața va rămâne un scop, un ideal oțios al cărui obiectiv este împlinirea. Încă un pas și firul diafan al propriei speranțe se va fi regăsit spulberat, ucis cu cruzime, fără cale de transcendere spre infinit. O stare conturată de câteva pete de culoare, un mediu dezolant și inutil, simțeam încet cum viața mi se prelingea prin vene, tot mai repede, tot mai tumultuos; așteptam calm momentul eliberării, clipa infinită de care depinde orice speranță, starea de euforie adiacentă morții. O entitate temută, rece, împietrită, privită cu oroare, scindată în dorință și angoasă, un moment unic pe care îl așteptam încă de acum trei ani. Un pas și am început să cad, să mă sfund cu repeziciune într-o lume tenebră, a cărei obscuritate mă alina pe deplin, pentru o veșnicie de chin și tortură în propriul meu pandemonium

138

INIMĂ, TE ROG, ÎNDURĂ-LE PE TOATE...

Pop Ioana Diana Liceul Teoretic „TATA OANCEA”, Bocşa Caraș-Severin „A fi sau a nu fi”... Și unde ești, de fapt, când simți... că nu mai simți nimic?

De când simți că absența lui a devenit palpabilă?

Gânduri rupte de emoție, inimă sfâșiată de durere între două lumi: trădare și iubire. Emoții vândute cu toptanul.

Poate că aș fi pierdut nopți pentru a te regăsi, dar nu am pierdut nopți pentru a te da uitării. M-am regăsit pe mine, într-un final... Atunci am realizat că ai fost atât de special, de simplu. Ai simțit vreodată cum dansează inima mea pe bătăile inimii tale? Nu?!... Nici nu ar trebui să te gândești. Oricum nu am pierdut nimic! Nici eu, dar nici tu. Ne-am pierdut unul pe altul?... Atât de confuz, nonșalant... Fără de ființă.

Oricât aș ridica decibelii în muzică, tăcerea ta îmi urlă în timpane.

Te-am strigat de mii de ori, dar ai surzit la urletele mele încăpățânate de iubire.

Ce e drept, te-am căutat în fiecare zâmbet, în priviri cenușii, în ochi triști și goi. Te-am căutat în orgolii disperate de solitudine, însă, nicăieri, urmă de tine...

Fără cafele în amurg, fără culori și sunete, iubirea mea pentru tine nu ar fi prins culoare... Iubire platonică, letală?

Timpul a fost atât de dur... mi te-a luat. Mi-a luat tot ceea ce eu iubeam.

Nu aș putea descrie asta în cuvinte, în pofida tuturor celor înțelese.

Singurul care simte... e sufletul. De aici, cuvintele tac, inima rabdă.

Am observat că în absența iubirii, sufletul e atât de gol, de pustiu.

Ce blestem s-a răzbunat pe sufletul meu?

Ai fost tot ceea ce ai fi putut fi, dar... nu ai fost decât în ochii mei.

Ai fost jurământ, urlet, argument. Ai fost timp pierdut în noapte, zâmbet, istorie a ființei primordiale.

Ai fost minut, secundă, oră.

Ai fost muza mea. (Și încă ești!) Ești infernul din amalgamul de gânduri ce nu-mi dau pace. Dacă erai paradis, nu aș fi scris niciodată despre tine.

Liniștea tace... Tace sublim.

Inimă, te rog, îndură-le pe toate!

139

POVESTEA UNEI PICĂTURI Peter Iulia Liceul Teoretic ”Gustav Gundisch” Cisnădie, Sibiu Trosc, pleosc, trosc, pleosc… Zgomot surd pierdut în ocean…

Oare asta să fie diviziunea celulară despre care vorbea tata? Încet, o moleculă se contopea în alta și începeam să simt căldură, apoi bucurie.

Din vaporii oceanului o parte din mine s-a ridicat la cer, într-un nor micuţ. În drumul până la acel norişor, care urma să fie casa mea, am început să percep forme, culori, apoi când am ajuns în norişor şi mi-am văzut familia au năpustit sentimentele. M-am format în mult timp, iar nerăbdarea să-mi văd familia m-a copleşit. Mulți îmi semănau, alții păreau din lumi paralele; toți eram albi, transparenți, străvezii, chiar.

Viaţa în norişor este frumoasă, am aflat multe despre mine și miam făcut mulţi prieteni. Amica mea cea mai bună, era de fapt sora mea, cu care am făcut multe năzbâtii. Îmi amintesc că am mers la capătul norişorului cu fratele nostru și ne jucam de-a v-ați-ascunselea şi, ne ascundeam după dealurile din nori, iar la un moment dat l-am împins pe fratele meu, zicând că e ascunzătoarea mea și era să cadă de pe norişor.

Mama a aflat şi am fost pedepsită.

Atunci un sentiment de tristeţe şi dezamăgire s-a instalat în apa rece care mă forma. Îmi place foarte mult să mă plimb şi vroiam să văd cum e pe alţi nori, pentru că, acestui norișor îi ştiam fiecare colţişor. Vorbind cu mama şi spunându-i ideea mea şi că vreau să sar pe alt nor, ea mi-a răspuns că fiecare nor e unic şi că nu voi putea trăi în alt nor, a spus că fiecare nor are formă şi compoziţie diferită şi că ar fi imposibil să sar. Atunci eu m-am întristat şi am fugit pe un munte, unde am stat cu gândurile mele mult timp.

De ce oare nu puteam pleca? De ce am ales … sau… am fost trimis aici?

Ce se întâmplă dincolo de spațiul meu de confort? Să fiu oare adolescent de mă revolt? Așa îl auzeam pe tata, spunând, atunci, demult!

Sentimente de tristeţe au stat mult timp înăuntrul meu, dar un simțământ puternic de bucurie se instalase când, am găsit soluţia de a ajunge pe alt norişor. Deja se instalase, puternic, dorința de a pleca! Într-o zi, destul de înnorată, m-am urcat pe vârful cel mai înalt al casei mele, aşteptând ca un nor să se ciocnească de noi, dar nu am aşteptat mult și cel mai negru uriaș se apropia cu viteză. Mi-am făcut curaj şi am 140

-

sărit. Acest nor era negru și aici se simţea un miros puternic de fum. De ce erau atât de urât mirositori, frații picuri? Nu se puteau curăța? Să fie oare poluare? Tot de la tata am auzit de asta! Atunci nu înțelegeam! Probabil despre asta vorbea, atunci, în ocean, cu Marele Albastru… Suntem sortiți morții și asta vine din poluare, asta îmi amintesc exact, așa zicea!

Am început să tuşesc şi mă simţeam ca un punct alb, curat, imaculat într-o pată neagră şi murdară. Atunci mi-am amintit cuvintele mamei, dar era prea târziu, norii dispăruseră de pe cerul albastru, era prea târziu să mă întorc acasă.

Era o zi de iarnă, şi alte picături se pregăteau să-și ia zborul. De ce oare? Priveam speriat, încercam să-mi fac curaj…

Hei pot veni şi eu cu voi? am spus timid.

Ei m-au privit miraţi, nimeni nu vroia să sară, mai ales picăturile albe, curate. Ei au zis că pot veni cu ei, doar dacă sar eu prima, am acceptat şi am mers la punctul de plecare. M-am pus în faţă, iar când m-am uitat în jos un sentiment de frică a pus stăpânire pe toate moleculele ce mă formau.

Nu vroiam să sar, vroiam acasă, dar era singura mea şansă, acest nor era murdar, iar eu eram încă pur, trebuia să sar!

Când am sărit frica dispăruse, sentimente de libertate, siguranţă şi fericire îi luaseră locul. Privind în jos am văzut un oraş cu multe clădiri colorate în alb care păreau nişte căsuţe de jucărie, oamenii grăbiţi păreau graşi din cauza hainelor groase, iar maşinile păreau adormite sub stratul gros de zăpada.

Oare aș putea alege, măcar de astă dată, unde să cad? Ce să aleg?

Să mă întorc la tata? Îmi este dor de el! Mi-am îndeplinit misiunea? Sau… trebuie să mai pătimesc!

Dar nu am avut mult timp să aleg, să privesc peisajul, că un vânt rece aproape m-a îngheţat. Trebuia să devin un fulg de nea, dar trebuia să fiu unul special aşa că am lăsat vântul rece să mă modeleze, am luat o formă apoi nu am mai căzut cu acea viteză impresionantă, ci am început să plutesc uşor, simțeam că dansez, deși n-am fost invitat la balul fulgilor. Nu vroiam să se termine această senzaţie, era perfect! Mă priveam! Ce eram?

Steluță? Floare?...Ce? Dar când am privit în jos eram între casele vechi ale oraşului și am ales să cad pe o masă neagră, ca să poată oricine să vadă forma mea spectaculoasă! Nu puteau să nu mă vadă! Sunt genial, ca fulg!

141

Când eram aproape de acea masă, un vânt m-a luat şi am ajuns întro cană de ciocolată caldă. Senzaţia când am atins ciocolata e de nedescris, mă topeam și prindeam culoarea maro a ciocolatei, compoziţia mea se schimbase, acum eram maro şi dulce, simţeam că am un gust special, care îmi plăcea, iar căldura îmi amintea de zilele călduroase de vară când am început să mă formez, acolo… la mine… în ocean…

PRINTRE DESCHISELE FERESTRE...ALE GÂNDULUI MEU! „Cea mai neschimbătoare barieră în natură este aceea între gândurile unui om și ale altuia” (William James)

Agheorghise Denisa Colegiul Tehnic Cibinium Sibiu Privesc o casă expusă aici la marginea timpului. Gânduri şi trăiri mi se-nfiripă printre cuvinte, atunci când surprind aceşti ochi tăcuţi.Clipite ninse înfrigurate, nevăzute dar totuşi simţite atunci când păşesc respirând aerul acesta, pândind apusul, să văd, pe aceste maluri de ape, cum mai trece încă o zi. Un alt spaţiu nevăzut mă-nfioară, mă atrage, determinându-mă să înţeleg, sau cel puţin să încerc aceasta, unde sunt acum, unde …

Timpul acesta este în mine spaţiul acestui cuvânt pe care îl scriu zgribulit sub această plapumă a hârtiei. Scriere pe care o rătăcesc prin periplurile propriilor gânduri, de câteva zile fără să ştiu de ce! Expusele marginalii, conferă astăzi un sens la căldura sorbitelor cafele. Oamenii aparte, care nu cunosc din bucuriile timpului, decât povara nebunelor secunde înnecate zilnic în aceste cuvinte. Întregul unui timp, prin care existenţa lor se varsă oarecum înafară, l-am surprins cândva static, existând un timp printre ei, sorbind existenţa printr-o cană cu cafea, totul picurândumi în sânge litania asumată din care am înţeles într-un târziu că timpul meu şi al lumii toate este în schimbare, esenţă larvară a acestui nevăzut discurs fiind alchimia unui răspuns, din care umbrele lumii desprind din noi, zi după zi, file de amintire … expuse cu atenţie prin marginalii şi cuvinte trăite astăzi la căldura sorbitelor cafele ! … … aş începe chiar cu întrebarea de ce suntem singuri astăzi? tocmai acum, când autostrăzile digitale ale internetului interconexionează oameni situaţi în faţa propriilor P.C. la mii şi zeci de mii de kilometri; 142

astăzi când comunicarea cunoaşte un apogeu prin canalele media, deloc puţine, prin care se exprimă, formatând şi deformând sensuri şi opinii; rostul însuşi al existenţei fiind scos actualmente la mezat; fiind traficat fără jenă şi grobian, diferind sumele, locurile şi oamenii, degenerându-se însăşi temeiurile existenţei, în numele generic de globalizare, malaxor concitadin care ne macină fiinţa, depunând în hăurile virtuale însăşi viaţa proprie a celor care se străduiesc să mai respire timp şi existenţă …

Privesc, printre deschisele ferestre ale gândului meu. Mă regăsesc din nou rătăcind printre aceste străzi pline de oameni, care trec pe lângă mine în grabă şi parcă atât de indolenţi. Ştiu însă bine că nu e aşa. Asta este doar o impresie a mea filtrată printre ferestrele deschise ale gândului meu, prin poarta atât de îndoielnică a ochilor şi a părerilor. Şi totuşi aceasta este realitatea care se poate constata păşind dis-de-dimineaţă peste aceste străzi din cetatea luminii. Atunci îmi dau seamna, cât de real este timpul şi deopotrivă cât de mult el poate să doară fiinţa prin aortele sale atât de zgibulite, de îngheţate de riduri şi apăsarea unor secunde ce n-au de gând să piară. Dunele trăirii se întipăresc, adâncindu-se pe o frunte, pe o frunte a tuturor. Şi totuşi ceva rămâne dincolo de imperiul atât de perisabil al biologiei noastre psiho-sociale.

Gândul, ideile, trăirea, exprimate toate prin vorbe şi cuvinte ce pot alcătui arhitecturi atemporale care reuşesc să subziste în timp. Toate puse în excelenţa rostirii pe muchia alegerii duale, putând ascunde, tăinui, ori din contră, releva şi demonstra magnaniana realitate şi excelenţă a unui gând.

Electricitate statică, deloc confuză, deloc iluzorie, gândul irupe din realitatea receptării lăuntrice a mediului metacognitiv prin care existăm şi prin care vrem-nu-vrem procedăm convenţional la parametrii reductivi necesari actului comunicării. Şi atunci eu exist, întrucât, fiinţez prin atitudinile mele, în dimensiunea unui gând, prin prisma existenţei acestuia, privind înainte, prin fereastra deschisă de gândul meu, spre mintea mea, spre lume şi spre realul pe care îl parcurg şi îl trăiesc în cotidian, printre ferestrele deschise …

Alergând printre semeni şi iluzii păşim cu atâta ardoare spre nicăieri. Iluzii ni se aştern zilnic în faţa efemerelor noastre clipe. Un joc atât de straniu care ne poartă şi ne petrece printre culorile rătăcirilor noastre cuminţi. Dimineţi noi, prin care păşesc pe o stradă desprinsă parcă din alchimia împovărătoare şi atât de chinuită a acestor lumini solitare. Privind pritre toţi cei care păşesc acum spre o destinaţie atât de neclară. Iluzii spre 143

care alergăm aderând fiinţial şi părăsind adăpostul atât de siguri al cuvintelor ştiute. Numai banalul ne înconjoară printre nopţile acestea nestinse peste care arcuim într-un efort nou, doar căutarea unui sens aparte din care izvoreşte fiinţa acestor trăiri inedite.

Lumini filtrate tranzitoriu se perind şi se pierd printre degetele-mi deschise. Furate cuante neştiute din timp şi respiraţie, doar pentru a mă regăsi păşind iarăşi peste aceste alei din culoarea acestui ireal moment.

Alergăm demult ducând fiinţa prin acest joc litanic al iluziilor spre ghilotina evurilor, spre timpul din care se desprinde în univers momentele irosiriilor proprii. Totuşi ce mare de iluzii aleargă împreună cu mine, germinându-se din însăşi suma existenţei ce păşeşte fiinţial printre semeni şi durate …

ȘI, DEODATĂ, AM CRESCUT… Anda Ionescu Colegiul Național „Elena Cuza, Craiova, Dolj Mă simt de parcă mi-aș pierde echilibrul, de parcă mă deștept în fiecare dimineață într-o planetă nouă, în care pasul meu se transformă întrun salt uriaș, iar brațul meu în aripă. Vreau să mă pipăi, însă de fiecare dată mă lovesc îngrozitor cu propria mea mișcare detractată ce-mi provoacă răni pe întreg trupul. Lacrima mi-a devenit glonț, iar șoapta îmi seamănă mai degrabă cu un bubuit. Tot ceea ce fac este forțat, nenatural și până și actele mele cele mai simple au spontaneitatea tunetului. Mă aflu într-o căutare disperată după zâmbetul candid de copil deșteptat din somn ce privea cândva prin fagurii revărsați ai părului, într-o căutare disperată după simplicitatea sufletului de altădată. Nu mai pot accepta ceea ce până acum nici nu cutezasem să judec. O perlă neagră mai prețioasă decât lumina, fumul și sclipirea celor albe, copilăria, cea căreia i-a venit vremea să se mistuie în alburi de scrum, de fum și cenușă, este profundul ferment al transformării mele lăuntrice. Fiecare foaie nouă a calendarului aduce regretul cu al său sunet viu și dens, ascuțit ca săgeata din arc pornită, ce-mi despică carapacea sufletului în două. Deschid ochii asupra stelelor în abur de lună și îmi țin respirația, ca să nu o alunge, să nu destrame ceea ce urechile ascultaseră, în vis parcă, și totuși ascultau.. Ascultau? Parcă sufletul meu se refăcea din amintire în amintire, din amănunt în amănunt, 144

din zâmbet în zâmbet. Miliarde de amintiri zideau din nou golul prin care trecuse parcă un uragan sau alt suflet, metamorfozându-l pe al meu, ca o moarte de acorduri reci și ca dispariția unei suflări de primăvară. Îmi recăpătasem oare sufletul de copil sau poate doar vibrația amintirilor de mult trăite?

Gândul acesta izbucni atât de violent, încât mă zgudui. Întâlnesc un fluture alb. După ce fac câțiva pași fluturele devine o amintire îndepărtată, ca palpitând în amintirea altor ani și totuși îl urmăresc hotărâtă, îndepărtându-mă iremediabil în trecut. Nu întorc capul căci mă tem că ar putea exista ceva care să mă împiedice să fiu din nou copil. Mă întorc la ea, la copilăria mea, care plânge din depărtarea de lumină a trecutului în care a rămas blocată, cu sufletul neclinit în gândul morții. Trec printr-o lumină înaltă și egal aurie, pe care o au doar diminețile de septembrie. Până și cerul, soarele și frunzele își amintesc de mine ca de un copil rămas în amintirea vremii, cu haine de floare albă. În acest periplu al meu către copilărie am vorbit prea puțin cu mine însămi, căci nu mă puteam dezbăra atât de repede de închipuirile lumii din care mă smulsesem. Nici nu mă puteam închipui altfel decât alături de ea, iar unirea noastră nu mai avea rădăcini pământești. Ea era perfectă, autonomă și impermeabilă față de oricare altă forță, iar eu nu crezusem vreodată că dorul acesta mă poate covârși până la risipire, că poate pătrunde toate zonele conștiinței mele, marcând-o lent, subteran. Dorința de a o mângăia cu toată căldura de care sunt în stare, de a-i cere iertare, de a-i umple din nou cu naivitățile mele amiezile ce se arată atât de înspăimântătoare și serile lungi și triste, arde cu foc mistuitor căci acum cred cu desăvârșire că trecutul nu e pierdut, nu e pierdut pentru a fi copil din nou. Am reîntâlnit-o. Privirile mele lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor săi de un albastru senin, încât o tulbură, aburind-o. Târziu însă mi-am dat seama că ochii ei nelămuriți și mari sunt umezi, adânci, clătinați ușor de o lucire caldă. Niciodată nu izbutisem să-i văd astfel, căci până atunci nu știusem cum să-i privesc. Nu știusem ce dragoste poartă cu sine. Și totuși, acești ochi mi se par a fi încă lucrul cel mai puțin înțeles și prea vag cunoscut, căci sunt ai ei, ai acestei ființe incerte. Curând însă am început amândoi să cântăm pentru îngerii din noi, descătușându-i din prinsoarea sufletului și eliberându-i. Parcă era din nou primăvară asupra mea, parcă simțeam cum îmi cade din nou în brațe cu mii de aripi, cu mii de șoapte picurate căci mă aflam în miracol, tăceam, îi simțeam și priveam candidul surâs.

145

Dar când reușisem să cuprind absolutul fericirii în mâini, veni din cer aripă lângă aripă, în zbor ascuțit și glas subțire, ca mii de aplauze, prezentul, readucându-mă în lumea muritorilor uriași. Un nebunesc veșmânt de umbre mă cuprinse ca prin farmec și dispăru cerul zugrăvit albastru deasupra-mi și literele copilăriei risipite în vers, și parcă un fir nou mă deșteptă în altă parte, rămânându-mi doar palma ei strânsă-n a mea pentru veșnicie.

Am rămas mult timp cu ochii pe cer, fără a privi însă, aproape fără să respir, parcă aș fi ascultat ceva sau aș fi așteptat ca ceva să se întâmple, când de fapt nu făceam altceva decât să mângâi amintiri vechi. Simțeam în toată ființa mea o lipsă, o absență care mă măcina, deși trăiam revelația adolescenței, a unei noi înțelegeri a lumii.

EU ȘI POETUL MEU Anda Ionescu Colegiul Național „Elena Cuza”, Craiova, Dolj Pe plaja vânătă a cerului începe să apară în fiecare seară un arhangel străpus de loviturile inimii în trupul rănit. Gânduri nebune îi aleargă prin goana sângelui și cuvintele au sonoritatea gravă a bronzului care îi acoperă buzele în chip înspăimântător. El își strânge ușor degetele de teamă să nu îi alunece cuvintele, pe care le păstrase, sfios, în căușul mâinii.

Nici măcar nu le strânge, ci le păstrează, pur și simplu, înghițite în palma sa. Crezuse că iubise până acum și bănuise că nu o să se oprească la prima dragoste, încă de la începuturi găsindu-se în centrul de foc al patimei, în punctul de intersecție al celor mai tainice trăiri. Însă el e prea turbure pentru a descrie stările aceste liminare, ce se constituie doar într-o încântare și întro emoție și prin care i se relevă lui doar un trup și un suflet universal. Acum își dădea seama cât de puțin puteau exprima cuvintele lui îmbătrânite și tocite în comparație cu atingerea nevăzută a iubirii.

Gerul din stradă îl lovea în obraji, trezindu-l. Dar era absent, pesemne că se gândea la ceva grav, de covârșitoare însemnătate și simțeam aproape fizic cât de departe se afla de mine. Într-o parte îl duceau gândurile lui și într-alta cuvintele, amândoua purtându-l într-o călătorie intimă, adunând mereu cuvinte și trăiri din atmosferă. Își contruise un oraș de silabe pe terasa trandafirie a cerului, refuzând întrepătrunderea sufletului 146

său cu lumea profană. Și lăsând să cadă ușor cuvintele adunate în palmă, ele se împrăștiară pe întâiul strat al norilor, dezvăluind un om contopit întro mare pasiune, izolat cu desăvârșire de lume.

Anonim, neștiut și nedefinit de nimeni, fără etichetă și fără reputație. Pierdut printre coardele vieții, silit să iubească, să trăiască. Un copil cu bucle, ce știe să plângă cu o mie de lacrimi și să râdă cu zeci de mii de zurgălăi. Bătăile inimii lui însuflețesc plopii, iarba, pământul, apele.

Sufletul lui, un curcubeu cu arc deplin deasupra mării. Trupul său are ondulări de apă sprintenă, iar chipul său este asemeni unui chip de mucenic sub care arde o candelă. Ochii îi sunt albaștri ca ai pruncilor serafici, iar pletele îi alunecă pe frunte, o frunte mică, dar dominând cu arcul ei rădăcina nasului hazliu, o frunte care nu te îndeamnă la mângâieri gingașe, ci dă senzația vigoarei și a trufiei. Părul său e asemeni unui stol de vrăbii.

Nu are astâmpăr niciodată, cum îți spuneam, prezența sa răspândește voioșii. Vorbele sale sunt pline de glume și de soare. Nu îl cunoști, dar știi că glasul lui e strident, pur și neted.

Ar putea fi un lucru fragil și sensibil, care la prima atingere se sparge, deoarece are obrajii de porțelan, dar în același timp ei sunt sănătoși. Mâinile îi sunt rumene și dese, ca cireșele. Aceeași însuflețire copilărească crește în sine deopotrivă, ca sub streșinile tuturor caselor când se întorc păsările, primăvara. Este un copil mic, cu ochii întredeschiși, ce se bucură într-un surâs alb. Nimic nu poate deștepta duioșie în ochii lui cu influențe teatrale. Ei sunt nocturni desfășurați, având privirea ultimului act de tragedie. Chipul lui e irudectibil copilăros: trăsăturile sale, curbe, umerii obrajilor proeminenți și jucăuși, orbitele adânci, fruntea lată și dreaptă. Din adâncul orbitelor, ochii privesc clar. Acolo le e locul, în adânc. Sunt de un albastru deschis, dar umbra orbitei îi face albaștri închiși și parcă mai mari. Fiecare năvală de gânduri, indignare sau entuziasm îl ridică în picioare vivace. Își aduce aminte cu strângere de inimă de clipe frumoase și în umbra odăii adesea ochii îi lăcrimează după alte vremuri. Este și fericit și trist. Veștile rele intră în mintea sa în ritm imperios, devenind tumult, apoi sfărâmându-l. Glumește, râde mult și poreclește oamenii. Iubește marea. Lângă mare, este el în întregime. Numai în fața ei se poate deschide complet, fără a simți nevoia de a se dovedi și explica. Lângă alte persoane este doar o cutie ermetic închisă. Se odihnește cu sufletul limitat de mare, ca de un cer. Uneori este chiar vanitos. Dorește să placă, să strălucească. Niciodată nu știe ce să facă,

147

cum să umple tăcerea, cum să înceapă sau cum să continue când întâlnește oameni.

Ridicat la rangul de arhangel, alungat de poezie şi angajat într-o experienţă atât de directă cu lumea, poetul matur şi îndrăgostit, mişcător prin seriozitatea sa, s-a retras desupra oraşului veghindu-l ca un senin veşmânt şi inscripţionându-mi pe mâna dreapta: „Aspiraţia ideală a lumii nu poate fi decât poezie”. Îmi dădeam seama cât de turbure spuneam toate aceste lucruri, deși încercam să le limpezesc și să le adâncesc. Simțeam că sunt foarte aproape de ea, de făptura aceasta cosmică și liberă, născută din îmbrățișarea cuvintelor. De ce nu aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legați într-un singur trup cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supraviețuirea sufletului, socotindu-mă aptă numai pentru realități concrete.

Dar începând de acum, de când l-am întâlnit, am știut că orice om poate supraviețui așa cum este, chiar și rupt în două. Mi-a spus că aici, pe pământ, viața are un sfârșit pentru că e fracturată, despicată în mii de fragmente. Însă cei precum el, care au cunoscut adevărata integrare în universul cuvintelor, unirea aceea de neînțeles pentru cuvinte și stări lăuntrice, știe că de la un anumit nivel, cel al cerurilor, viața nu mai are sfârșit. Într-o noapte m-am trezit, ca și cum m-aș fi întors dintr-un somn lung, pe alt tărâm. El era lângă mine, ne-am strâns speriați în brațe și ne căutam privirile, parcă am fi fost legați amândoi prin silabe ale sufletului, cu neputință de rostit de alte ființe. Secretul care ne unea acum era singurul înspăimântător, taina care se desăvârșise prin unirea noastra era cu adevărat de nepătruns pentru ceilalți oameni: el îmi destăinui-se poezia inimii sale.

Parcă simțurile mele era acum altele, nu mai cuprindeau volume și linii, nu mai recepționau senzații și emoții, ci doar vibrația poeziei din el. În puținele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese și o anumit spirit artistic, pe care numai patima mea îl putea frânge.

Eu nu eram pentru el doar o prezență, din care se putea smulge, deși la început el încercase să nu se lase influențat de zâmbetul meu, de inteligența mea caldă și discretă, care îmi lumina ochii. De când mă cunoscuse nu mai avea niciun plan și nu mai hotăra nimic. Nu mai simțise nevoia să se izoleze și să scrie, deși peisajele albe, sobre ale orașului îl ispiteau necontenit să creeze.

148

Dragostea mă făcuse parcă și mai frumoasă: înflorisem cu o magnifică, nouă splendoare alături de poetul meu, ce-mi săruta delicat mâna. Fără să-mi dau seama, așa cum se întâmplă întotdeauna într-o mare pasiune, m-am izolat cu desăvârșire de lume și trăiam acum laolaltă cu lumina soarelui, la ferestrele bolții cerești prin care intra răcoarea toamnei.

LUMEA CA OGLINDĂ Andrada Gunie Școala Gimnazială ”Octavian Goga” Rășinari, Sibiu Mirosul înduioşător şi îmbătător al minunatelor floricele par ca îmbrăcate în rochii de bal …mă ademenesc până în grădina din spatele casei. Oglinda din mână îmi scapă pe jos şi aud un zgomot infernal… uuuuuruuuuuială……..parcă sunt purtată printr-un tunel, apoi cineva îmi întinde o mână…. aripile catifelate şi plăpânde ale adierii de vară. În timp ce admir priveliştea uimitoare în care, parcă firele de iarbă crudă se împleteu armonios pentru a-mi cre acărare, din senin aud un zgomot. Îmi aplec capul, mi-l întorc în stânga, în dreapta, dar nu văd nimic. Încep a-mi continua drumul, dar din nou, aud acelaşi sunet melodios. Rămân uimită şi privesc cum de pe petalele unui trandafir sălbatic, parcă sărutate de bulgaraşul de aur, se iveşte un mic greieraş. Acesta mă priveşte insistent, spunându-mi că nu a vrut să mă sperie şi vrea să merg cu el, în ţinuturile lui natale. Având un sentiment de teamă şi în acelaşi timp puţin uimită, hotărăsc să îl urmez. După ce am mers o vreme, deodată văd două porţi immense pe care scria : "Bine aţi venit în lumea greierească ! " Ele s-au deschis de către doi gardieni chipeşi, care parcă îmi făceau cu ochiul. Eu încep a nu mai scoate niciun sunet fiind atât de nedumerită. Păşesc în continuare si văd o mulţime de greieri care cântă la ţambal , acompaniaţi de orchestra " Greierii are the best ", ce m-a făcut să zâmbesc, să mă simt minunat ascultând-o. Puţin mai departe din locul unde se repetau baladele iubirii, văd o mulţime de gospodine ce pregătesc faimoasele şi gustoasele lor prăjiturele şi anume "brioşele cu pământ " . Chiar am fost plăcut impresionată când am văzut că mă invită să le ajut, ba chiar să le şi gust.

Ciudat! Brioşele acelea chiar erau gustoase. Lângă locul în care erau frumoasele bucătărese am văzut o mulţime de greieraşi şi greieriţe ce se dădeau pe tobogan , pe leagăn şi chiar se jucau şi de-a v-aţi ascunselea . Nu 149

am putut rezista tentaţiei aşa că m-am jucat şi eu cu ei . Măsimţeam uimitor.

Credeam că e o lume de vis. Fără rău, doar bine, doar frumuseţea supremă ce dăinuie în acest ţinut al greierilor unde păsările împrăştie în aer dansul ritmic, ademenind toate vieţuitoarele să înceapă un pas uşor de menuet, acolo unde tinerii şi bătrânii copaci parcă schiţaţi de-o pensulă sfioasă încep a-şi destăinui poveştile, Acolo ... unde în ciuda aparenţelor uluitoare prietenul meu, greierele, îmi spune că există o fiinţă ce detest fericirea, iubirea, lucrurile amuzante, încât ar face tot ce îi stă în putinţă pentru a spulbera toată armonia şi tot ceea ce ţine de cuvântul "fericire" din această lume specială.

Fiinţă descrisă de prietenul meu, nu e una oarecare, ci e un doctor malefic numit "Doctor Doofenshmirtz" ce, de fiecare dată când aude balade de iubire, în general muzică şi râsete, invadează ţinutul distrugând tot ce îi iese în cale.

Auzind spusele greierului am rămas uimită. Nu îmi puteam închipui că, într-o lume de basm, diferită complet de lumea reală există o persoană ce poate face atâta rău. În momentele acelea nu ştiam ce să fac.

Dar brusc mi-a venit o idee. Mi-am adus aminte că, în visele mele mereu apare o prinţesă cu puteri magice, ce, cândva mi-a dăruit o baghetă spunâdu-mi că, dacă vreodată am nevoie de ajutor să lovesc bagheta de o ramură de copac . Din fericire, o aveam la mine. Nu am ezitat nici măcar o secundă de a chema prinţesa în ajutor. Exact ca în visele mele prinţesa apăru. Strălucirea ce o crea, părul ei parcă ne orbi, zâmbetul ei imaculat de vrajă, ademenindu-ne să facem numai lucruri bune. Mirosul ei de trandafir cu foi de ceară , conturat cu un strop de vanilie pură ne îndemna să o urmăm.

Revenindu-ne din magia ce deja se crease, i-am spus prinţesei de ce am chemat-o şi, fară să mai stea pe gânduri planul pe care era pregătită să îl pună în aplicare.

Brusc baladele orchestrei "Greierii are the best" răsunau în tot ţinutul.

Exact cum ne aşteptam, din tufişuri apăru maleficul doctor Doofenshmirtz şi cu noua lui invenţie îngheaţainator începu a pune la pământ toţi locuitorii. Din spatele gheretei cu hotdogi prinţesa începu a-şi manevra bagheta magică, făcându-l stană de piatră, nemaiputând niciodată să revină la forma iniţială. Statuia fu pusă în mijlocul ţinutului în care, de 150

atunci balade, râsete şi glume răsună neîncetat. În ansamblu, adeverindu-se zicala "Binele învinge răul" !

Găsesc oglinda…..mi-aduc aminte…. Trebuie să o închid!

AMINTIRILE COPILĂRIEI MELE Anton Cosmina Școala Mihai Viteazul , Boldești-Scăeni Copilăria este una dintre cele mai preţioase comori, pe care nimeni nu ţi-o mai poate lua din suflet. Este cel mai frumos dar ce îl primeşti de la viaţă, este un tărâm magnific. Nu ştii când şi de unde începe şi nu ştii nici când se termină. Ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit din plin.

Copilăria este o lume fermecată, duioasă, în care orice se poate întâmpla. Ne putem întâlni cu balauri, cu zâne, cu vrăjitoare haine, putem fi eroi şi putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii. Este singurul moment din viaţă pe care îl trăim cu maximă intensitate, în care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente.

Tărâmul magic începe odată cu colindele, cu mirosul de brad şi de cozonaci pe care bunica îi scotea din cuptor. Acest tărâm de basm se află la ţară, într-un sat mic, dar valoros, cu oameni buni şi frumoşi, un sat cu un peisaj minunat aflat la marginea unei păduri. Bunica mea, o bunică din poveşti, cea mai blândă, mai frumoasă şi mai credincioasă fiinţă, se bucura nespus să ne aibă în preajma ei. Ne făcea mâncare delicioasă şi cele mai aromate cornuleţe cu nucă. Copilăria mea se regăseşte în poala bunicii. Mă mângâia şi îmi spunea vorbe dulci şi poveşti minunate, iar mâinile ei aveau ceva magic şi glasul ei duios mă fermeca şi adormeam întotdeauna. Acum bunica nu mai este, dar amintirile acestea îmi vor râmâne veşnic în suflet.

Când privesc albumul cu poze, toate amintirile mă năpădesc, mi se ivesc toate jocurile ce mă făceau fericită şi toate întâmplările ce îmi aduceau zâmbetul pe buze. Îmi amintesc cu nostalgie de prima zi de şcoală, când eram o fetiţă blondă cu codiţe care păşea timid pe coridoarele școlii ce păreau un labirint.

Totul era nou: clasa, profesorii, colegii. Oare ce mă aştepta? Inima îmi bătea cu putere şi mii de întrebări îmi invadau mintea.

151

Copilăria e începutul tuturor începuturilor, e începutul primelor zile de viaţă, a primei prietenii, a primei iubiri. Unicul lucru pe care îl înţelegeam atunci pe deplin era faptul că aveam o mulţime de prieteni, şi că prietenia noastră va dăinui veşnic.

Aşa a fost copilăria mea: frumoasă, sinceră şi luminoasă. Am crescut sub învăţămintele bunicilor şi părinţilor. Pe măsură ce anii trec, ne maturizăm, nebunia şi veselia copilăriei dispare, devenim mai serioşi, nu ne mai bucurăm de orice lucru, nu mai credem în magie şi în Moş Crăciun.

Mergem la scoală, cu respect faţă de dascălii care ne-au pus pentru prima dată creionul în mână, alergăm în curtea şcolii, ne bucurăm de şcoală, de prieteni, de tot ce este nou.

Reţeta pentru o copilărie frumoasă: se pune o rază de soare, o petală de trandafir, o stea strălucitoare, o picătură de ploaie, câţiva fulgi de nea, un curcubeu, un câmp înverzit, o mare nesfârşită, cântecul duios al mamei, vorba înţeleaptă a bunicii, apoi se amestecă totul cu un zîmbet cristalin!

Vor trece anii şi voi ajunge la o vârstă în care voi depăna din amintirile şi experienţa mea şi voi dori să fiu din nou copil.

ȘI TOTUȘI...NE ÎNTÂLNEAM ÎN ECLIPSĂ....

Barbu Beatrice Miruna Liceul Teoretic „Tata Oance”, Bocșa Ai făcut atât de mult zgomot prin mintea mea, încât te-aș recunoaște și în întunericul absolut, după felul în care respiri, după modul în care taci, după cum spui totul în doar două cuvinte.

Noi, oamenii suntem tare ciudați: nu realizăm prezența iubirii, decât în absența ei, pentru că de-abia atunci conștientizăm ceea ce am pierdut. Și-atunci...observăm, tocmai la final, că, pentru a cunoște și pentru a înțelege iubirea, trebuie ca mai întâi să trecem prin ură, prin haos.

Am știut de atunci că eram pensulele uitate pe rafturile unui pictor și doar împreună puteam picta cea mai frumoasă operă; eram semințele unor flori, în plicul unui grădinar și doar împreună puteam umple pământul cu flori; eram cuvintele unui poet uitat de lume și doar împreună puteam forma cel mai frumos poem de dragoste; eram Soarele și Luna, atât de departe... unul de altul... și totuși... ne întâlneam în eclipsă. Eram suflete 152

visătoare, dar puteam stăpâni lumi, puteam prinde aripi, pentru a cuceri Universul.

Lângă tine am descoperit că iubirea nu e doar o iluzie...are urechi, gură și ochi, dar... am descoperit și că iubirea e surdă, mută și oarbă. Nu te întreabă nimic, iar tu nu ai de ales, decât să o trăiești până în ultima clipă. În mine se mai vorbește și astăzi despre tine. Pentru că paradisul nu se uită, chiar dacă se destramă până rămâne vid, am învățat să te iubesc!

CUVÂNTUL – PODOABĂ A FIINŢEI NOASTRE Vrînceanu Bianca Şcoala Gimnazială Nr. 7 Focşani, Vrancea Oare unde pot găsi sălașul speranței mele?

Să fie într-unul din miile de cuvinte pe care le rostesc involuntar, atunci când mintea îmi dictează, sau să fie prins în ritualul literelor ce se împletesc abiguu într-o frază cu tâlc care curge lin și-și face drum prin propria-mi inimă?... Îmi împreunez stângaci mâinile și ating, timid, timpul etern, cel care străbate fulgerător cerul vieții. Devin eu însămi, o slovă de aur pe foaia velină, stropită cu cerneală albastră ce zugrăvește alte și alte chipuri sacre. Făuresc, din lutul dumnezeiesc, povestea mea, unde tu, ființă a divinității, ești protagonista. Liniștea începe să-și înghită murmurul și inspiră adânc atunci când ritmul de jazz, pe care se unduiesc cuvintele, învăluie fiecare firimitură din trupul adolescentin al făpturii mele.

Deodată, pana scriitoricească începe să alerge pe hârtie și pictează necontenit rânduri și rânduri de sentimente legate între ele precum un șirag de perle sidefii. Mintea mi s-a înstrăinat de orice particulă din corp, iar acum, sufletul neprihănit a preluat conducerea mașinăriei construite din idei, vise și speranțe.

Ca-n basme-i a cuvântului putere! Privesc atentă jocul misterios al versurilor care s-au metamorfozat într-o ofrandă a mâinilor nelegiuite ale contemplatorului şi mă gândesc la nașterea omului din nimicul transformat în tot.

Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Sa, dar ne-a oferit perspective diferite asupra vieții concepute ca o scenă pe care noi ne desfășurăm pelicula monotonă. El ne trasferă, în fiecare secundă ce se 153

scurge din cronometrul sculpturii efemere, puterea Lui sfântă, destinată recreării Lumii și construiește, din orice vis al ființei, o șansă.

Pentru a mă teleporta din lumea realului, ating, cu mișcări ușoare și nearticulate, literele negre ca abanosul, iar apoi rostesc cuvinte, propoziții, fraze, pagini ce se tranformă treptat în bucăți din mica mea lume de diamant... Mă mistui încet, încet în particule din univers, prin portalul minții, reușesc să evadez de pe aceste meleaguri, unde clepsidra timpului stagnează la aceeași oră magică.

Aici nu mai sunt eu, am devenit un vis, un gând, o şoaptă sau un cuvânt candid. Nu știu care este adevărata mea identitate, dar aș dori să fac o alegere ce mă va defini și-mi va contura drumul care duce spre labirintul profan al cunoașterii perpetue. Refuz gândirea și îmbrățișez înstinctul primar.

Mă las purtată de valul tulbure pe care plutește rațiunea mea și învăț să înot printre slovele mari ce-și încep dansul mistic. În largul acestui ocean, în adâncul inimii albastre, zăresc o ușă impozantă, încropită din fâșii de solzi violacei și colorată în nuanțe de rogvaiv.

Mă îndrept, fără să ezit, către bariera dintre lumea cotidiană și lumea ficțională. Pe metalul auriu al porții, stă atârnată o plăcuță albroșiatică, pe care este gravat, cu litere chirilice, un mesaj sacru: "Cuvântulpodoabă a ființei noastre".

SĂRUT Bîrză Vlad Colegiul Naţional „ Octavian Goga”, Sibiu Ultimele raze pierdute ale apusului se strecoară prin ramurile despuiate de frunze ale bătrânilor castani. Lumina învăluie caldă faţa ei, iar vântul îi flutură şuviţele brune ce plutesc apoi domol înapoi pe obrajii ei înroşiţi de suflul aspru şi rece al toamnei. Norii fug în zare goliţi de rafale de aer îngheţat; ei au să vadă multe şi felurite lucruri, poate au să vadă fericire sau poate tristeţe, poate ură sau poate dragoste sau poate nu au să vadă nimic şi vor fi risipiţi în cele patru colţuri ale cerului. Mâna ei micuţă se balansează pe lângă corpul firav şi la fiecare balans degetele ei se joacă cu degetele lui, până când mâinile se lipesc într-un final una de alta.

Degetele se intersectează formând un pumn de sentimente, ceva ce nici ei 154

nu pot explica, ceva departe de înţelegerea oricărui filozof sau om de ştiinţă, ceva atât de fragil încât orice vibraţie sentimentală ar putea deplasa echilibrul acela al perfecţiunii.

Sunt doar ei în tot parcul. E atâta linişte încât îşi pot auzi inimile speriate, pompând emoţie după emoţie. Într-un gest tandru, el îi ridică mâna în dreptul gurii, iar buzele lui o sărută. Un fior îi străbate trupul fetei, pupilele i se dilată, iar respiraţia i se taie pentru un moment. Sângele se pune în circulaţie, iar obrajii sunt mai roşii ca oricând şi nu din cauza frigului.

Băiatul se uită în ochii ei blajini de un verde intens. Câte secrete ascund acei ochi? Dacă cumva cauţi răspunsul la întrebarea: care este scopul vieţii? cu siguranţă îl vei găsi în acei ochi verzi, puri şi umezi.

Un zâmbet larg apăru pe faţa băiatului.

- Te iubesc, mica mea floare de castan. Deşi copacii şi-au pierdut de mult inflorescenţele, cu tine, aici, în sufletul meu e primăvară.

Fata îşi plecă capul de ruşine apoi schiţând un zâmbet sincer îşi puse o suviţă de păr după ureche.

Timpul trecu repede. Noaptea sosise şi ea, iar întunericul era pretutindeni. Felinarele parcului încă nu se aprinseseră.

- E târziu, cred că ar trebui să mergem acasă, nu aş vrea să te pedepsească părinţii din vina mea, spuse băiatul.

- Da…, e târziu, ar trebui să plec.

Fata îl îmbrăţişă strâns, lăsându-şi capul pe pieptul lui. Cât de sigură şi liniştită se simţea în braţele lui. În unicul loc numai al ei, în inima lui.

Frunţile lor se lipiră…se sorbeau din priviri. Clipă după clipă trupurile lor palpitau de emoţie.

Rupseră îmbrăţişarea, dar încă se ţineau de mână. Fata închise ochii şi îşi ridică uşor capul, apoi se ridică pe vârfuri. Simţi buzele iubitului umede pe fruntea ei frumoasă.

- Noapte bună, spuse băiatul. Fata îi zâmbi debusolată.

- Noapte bună, îngăimă ea.

- Apoi porniră în direcţii diferite. Paşii fetei răsunau în parcul gol.

Ochii ei începeau să se umezească tot mai tare până ce o lacrimă micuţă, sărată şi nevinovată i se prelinse pe obraz.

- Ruxi, aşteaptă. Băiatul fugea în urma ei.

155

Când o ajunse din urmă, încercă o îmbrăţişare apoi, privind-o adânc, îi dădu părul după ureche.

Timp de câteva clipe se priviră intens, iar timpul încremeni în loc.N-ar fi contat dacă lumea s-ar fi sfârşit în acel moment. Ei erau în atemporalitate, într-o armonie perfectă. Legătura lor nu mai era una fragilă, ci una indestructibilă, emoţiile erau la superlativ, iar lumea începea să fie din ce în ce mai difuză, ei din ce în ce mai strălucitori în negura timpului.

Ruxandra închise ochii şi se ridică pentru a doua oară pe vârfuri.

Buzele lor moi se contopiră într-un sărut copilăresc, dulce, nevinovat, plin de speranţă, de emoţie. Îşi simţeau respiraţia fierbinte, iar inimile, palpitând de fericire.

Băiatul zâmbi scurt căci gura lui fu acoperită de un nou sărut al iubitei, mai dulce, mai emoţionant, dar nu la fel de nevinovat. Buzele lor făceau un dans senzual îngânându-se, lipindu-se unele de altele. Nu exista monotonie în acest joc misterios, fiecare clipă era unică şi specială în felul ei. Unele sărutări erau dulci, lungi, apăsate, drăgăstoase pe când unele erau scurte, incitante şi jucăuşe.

Micul lor glob de sticlă în care se aflaseră până acum era pe cale să se spargă căci valul de emoţie se apropia de ţărmul realităţii. Fata muşcă uşor buza băiatului, mângâind-o apoi cu buzele ei micuţe şi delicate.

Cei doi deschiseră ochii ce până atunci îi ţinură închişi şi îşi zâmbiră larg. Împrejurul lor luminile parcului străluceau puternic. S-ar fi putut să fi fost o întâmplare ca luminile să se aprindă în acel momet sau poate scânteia lor fusese cea care aprinsese luminile.

Fata îl îmbrăţişă şi îi şopti la ureche: ” Mica ta floare de castan trebuie să îşi ia zborul pe aripile vântului căci altfel s-ar putea să dea de bucluc”. Îl sărută pe obraz şi dispăru în noapte pe aleea şerpuită a parcului…

SPERANŢELE ANEMONEI Căzănescu Bogdana C.N.”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Ştiam că urma să-mi sărbătoresc ziua de naştere din nou singură...

Stăteam în pat şi-mi lăsam gândurile să se scurgă şiroaie pe podea. Nu ştiam cu ce să-mi mai delectez singurătatea.

156

Era o dimineaţă de februarie, ce te îmbrăţişa cu o căldură de gheaţă dacă te avântai în ea, dar nu aveam ce face, nu puteam sta în casă toată ziua. M-am mobilizat puţin punându-mi starea într-un cufăr destinat regretelor şi am ieşit la o plimbare cu stomacul gol şi sperând la o masă delicioasă. Am zărit o cafenea. Desigur, eu doream să stau afară pe terasă, dar se pare că nu exista una pe timpul acela „nemaipomenit”, aşa că m-am mulţumit să mă aşez la o măsuţă dintr-un colţ al localului aşteptându-mi micul dejun. Mi-am scos din geantă câteva reviste şi cărţi ilustrate, le-am răsfoit puţin, iar apoi mi-am scos celelalte ustensilele necesare. Aveam un proiect de terminat până săptămâna ce urma, deci mă apucasem să tai hârtiuţe peste hârtiuţe, apoi să le înec în sclipici şi să le ataşez de nişte coli. Între timp îmi sosise şi comanda. Este drept că am stat aproape toată dimineaţa sorbind dintr-o ceaşcă de cafea şi lucrând la ceva fără speranţe, întrebându-mă cum ar putea deveni ziua aceea mai bună. Parcă Universul a vrut să-mi întindă o capcană...

Nu ştiu cum şi de ce, dar la un moment dat mi-am sfâşiat atenţia şi mi-am îndreptat-o către uşa de la intrare, când am zărit un coleg de liceu intrând în local. L-am văzut venind spre mine zâmbind şarmant şi făcândumi cu ochiul, după care s-a aşezat pe scaunul din faţa mea şi m-a întrebat dacă vreau să-i fiu soţie, iar eu m-am trezit în acel moment din visul meu conceput cu ochii deschişi. Era adevărat că el intrase în cafenea, dar faţa lui schiţa o oarecare indiferenţă, şi s-a aşezat pe scaunul din faţa mea, dar m-a lăsat cu privirea aţintită către spatele său pe care l-am analizat amănunţit, în timp ce el se afla la o întâlnire cu iubita. Auzeam mai toată conversaţia.

Nu-mi place să fiu băgăcioasă, aşa că mi-am văzut de treburile mele, când, după câteva minute, l-am văzut îmbrăcându-şi haina şi ieşind din local.

Prietena sa rămăsese la masă cu mâinile pe pântec şi plângând elegant astfel încât nimeni să nu-i observe suferinţa. În acel moment mi-am spus „Nemernicul!”. Mi-am strâns în grabă catrafusele aşezându-le dezordonat în geantă, am cerut nota de plată şi am dat să plec, dar, trecând pe lângă ea, m-am oprit. Chiar dacă îmi repetasem în gând de nenumărate ori „Nu-i problema mea! Trebuie să-mi văd de drum!”, nu m-a putut lăsa inima, aşa că am întrebat-o: - Scuză-mă! Locul acesta este ocupat? Şi-a ridicat privirea uimită şi înlăcrimată, iar văzând că nu putea vorbi, i-am spus:

157

- Atunci am să mă aşez lângă tine. Voi fi directă! Am auzit fără să vreau conversaţia voastră de mai devreme, apoi l-am văzut pe el plecând şi pe tine plângând şi ştiu că nu este treaba mea, dar... nu-mi place să văd tristeţea pe chipurile oamenilor. Nu trebuie să spui nimic, dacă nu doreşti.

Mă gândeam că, dacă tot e ziua mea şi nu am cu cine să mi-o petrec, poate ne putem împrieteni şi cu această ocazie te invit să mă însoţeşti în tot felul de aventuri astăzi. Dacă îţi displace ideea şi crezi că sunt o ciudată cu limbaj ţărănesc pe care trebuie să o eviţi cu orice preţ deoarece expresia mea psihopată nu îţi inspiră încredere, atunci îmi poţi spune! Eu nu mă supăr! Serios! În timp ce eu îmi ţineam monologul, ea se oprise din plâns şi mă privea mirată, iar după terminarea lungului discurs, a pufnit şi a schiţat un zâmbet nevinovat, după care a înghiţit în sec şi mi-a spus: - Eşti interesantă! Îmi displace ideea că a trebuit să-mi asculţi problemele tocmai de ziua ta şi că ne cunoaştem în astfel de împrejurări. Îmi pare rău! Dar îţi accept totuşi invitaţia!

A cerut nota de plată, după care am ieşit din local.

- Deci... cum doreşti să ne pierdem timpul? am întrebat-o eu.

- Fiind ziua ta, tu ar trebui să alegi ce facem astăzi.

- Hmm... Corect! De ziua mea îmi doresc... să-mi împart dorinţele cu tine! Apropo, eu sunt Anemona!

- Dalia! Încântată!

După ce ne-am făcut introducerea, am pornit spre Centrul Vechi, deoarece eu voiam să colind nişte boutique-uri pentru a-mi cumpăra un cadou de ziua mea. Ne-am plimbat prin magazine, ne-am luat vată pe băţ şi alte prostii, am mers la Zoo, în parcul de distracţii, iar, mai pe seară, i-am propus să mergem pe plajă. Apusul era magnific! Am scos din geantă aparatul de fotografiat proaspăt achiziţionat şi am început să fotografiez petecul otrăvit al cerului ce săruta oceanul infectându-l cu admiraţia privitorilor. Deoarece eram cuprinse de atmosfera pătrunzătoare, eu mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o: - El te-a părăsit după ce i-ai spus că porţi sămânţa vieţii în pântecele tale? Dar de ce ar face un asemenea lucru? Ştiu că îndrăznesc să te întreb astfel de lucruri, dar părinţii tăi ştiu despre acest lucru?

Ea a plecat privirea la auzul valurilor de întrebări, fiind într-o stare deplorabilă, dar mi-a răspuns: - Le-am spus părinţilor mei despre acest incident, iar ei mi-au spus că trebuie să-l conving să ne căsătorim după ce vom deveni amândoi majori 158

şi să ia titulatura de tată al copilului nostru, în caz contrar nu mai am ce căuta acasă. I-am spus acestea lui şi a devenit pur şi simplu indiferent, spunând că e problema mea şi că trebuie să o rezolv singură. Dar, dacă nu am un loc unde să merg, nu am bani şi nici apropiaţi care m-ar accepta în starea în care sunt, atunci trebuie să renunţ la şcoală şi să-mi caut un loc de muncă.

- Eşti un fenomen! Eu locuiesc singură într-un apartament imens, iar tu doreşti să dormi pe scaunele din metrou? Nu trebuie să renunţi la şcoală!

Te rog să vii şi să locuieşti cu mine!

- Te-am deranjat destul astăzi! Nu vreau să fiu ghimpele din coasta nimănui!

- Nici nu încape loc de discuţii! Ştiu că ne cunoaştem doar de o singură zi, dar eu nu accept refuzuri şi acesta este un lucru pe care trebuie să îl ţii minte despre mine. Acum hai să mergem să mâncăm ceva şi să vedem cum putem să mai diminuăm din problema ta.

Am tras-o de mână şi am mers să mâncăm. Eram de acceaşi vârstă.

Nu am lăsat-o să-şi întrerupă studiile şi am avut grijă să nu-i lipsească nimic. Ne-am jucat puţin de-a părintele şi de-a odrasla, eu fiind mama şi ea odrasla. Am dus-o la fiecare control medical, i-am cumpărat medicamentaţia prescrisă şi am ajutat-o cu şcoala. De unde aveam eu bani?

Lucram la un bar noaptea şi îmi mai expuneam tablourile pentru a fi vândute într-un magazin de arte plastice. Nu aveam familie, rude sau prieteni, cu excepţia ei. De ce o ajutam? La început a intervenit sentimentul de milă, dar apoi am început să mă ataşez de ea. Există, de altfel, şi un motiv egoist, acela că nu mă pot descotorosi aşa uşor de cineva în care „am băgat bani”.

De băiatul acela mai auzisem că îşi petrecea viaţa sa depravată în vicii şi destrăbălare, în timp ce fiinţa pură cu care locuiam, încerca să-şi aţâţe voinţa şi curajul. A încercat să-şi găsească iubirea sau, cel puţin, să fie integrată în mod normal în societate, dar în zadar. Trebuia să nască!

Norocul ei a fost că afară ploua cu razele arzătoare ale soarelui de august. Începea să-şi concentreze timpul mai mult pe studii, deoarece se apropiau examenele finale şi înscrierile la facultate, iar ea îşi dorea mult să-şi continuie viaţa într-un mod normal. Îi puteam citi stânjeneala pe faţă de fiecare dată, deşi am asigurat-o că îmi face plăcere să ajut oamenii şi că nu trebuie să simtă nicio datorie faţă de mine, dar avea o fire puternică şi ambiţioasă şi nu accepta totul aşa uşor. S-a angajat într-un final şi mi-a spus 159

că într-un an îmi va plăti toată chiria. Am rămas şocată de voinţa de care dădea dovadă, dar am refuzat să înţeleg astfel de obiceiuri aşa că i-am spus: - Nu te înţeleg! Nu există niciun deranj! Presupun că nu te simţi comfortabil de la un timp în preajma mea, dar eu ţi-am spus că totul este în regulă şi că nu trebuie să-mi plăteşti nicio datorie. Am învăţat multe de la tine şi îţi sunt recunoscătoare! Dar acum trebuie să plec, deoarece sunt un suflet libertin şi îmi place să călătoresc, vreau să scriu o carte şi să împărtăşesc din arta mea lumii. Îţi las ţie apartamentul şi o parte din economii. Nu promit nicio revedere! Sper ca tu să-ţi găseşti drumul în viaţă! Rămâi cu bine! Pe curând!

O podidiseră lacrimile... ţinându-şi odrasla în braţe, a murmurat un mulţumesc printre râurile de apă sărată ce i se prelingeau pe obraji. Mi-am pus pălăria pe cap şi am plecat.

Trebuie să mărturisesc însă că, deşi nu am gustat niciodată din iubire, am auzit că are un gust dulce-acrişor, dar, din cauza întâmplării Daliei, miam putut construi o concepţie despre aşa-zisa „iubire”. Este caracterizată ca având o formă efemeră, deşartă, precum cea a unui balon de săpun care este suflat în vânt şi care se înalţă falnic, dar măreţia sa durând doar pentru câteva clipe, după care explodând în mii de steluţe sclipitoare. Iubirea este doar o iluzie a idealului fiecărui om, cu timpul pierzându-şi din farmec şi luând o nuanţă de gri dominantă. Omul este născut să descopere, tinzând spre absolut, formându-şi idei despre iubire, dar sfârşind înecat în amărăciune şi deziluzii.

Prefer să fiu doar o floare din decorul unei piese de teatru, care înfrumuseţează prin expresivitatea statică decât să fiu în rolul principal şi să mă maimuţăresc în faţa păpuşilor din porţelan. Nu vreau să cunosc iubirea!

Nu vreau să împart socoteli cu realitatea! Nu vreau să cunosc persoana ce stă cu chirie gratis în interiorul corpului meu! Tot ceea ce vreau este să dorm în fantezie, hrănindu-mă cu arta mea şi potolindu-mi setea cu idealurile mele. Sunt sigură că voi reuşi să ocolesc problemele urâte ale umanităţii şi să păşesc spre universul clădit din speranţe...

Acum mă aflu în faţa unei pânze albe, ţinând în mâini paleta şi pensula pe care urmează să le folosesc. Iar sunt singură într-o zi de februarie, ziua mea, diferenţa este că astăzi voi aşterne singurătatea pe chenarul alb, şi voi continua cu speranţele…

160

DIN AMINTIREA ACEEA A UNOR NORI ASCUNȘI ...

EU AM DESPRINS DOAR O PRIVIRE !

Bratu Alina Liceul Tehnologic ,,Avram Iancu” Sibiu I.

Din amintirea aceea a unor nori ascunși ...

1. … din amintirea aceea îndepărtată a unor nori ascunşi în palme de gânduri nebune, eu am surpins doar un fior păşind pustiu şi nevăzut printre întrezăritele oglinzi …

2. … printre cadrane închise şi obtuze într-un cuvânt absurd – mai suportăm doar devenirea care plânge-n noi indezirabile sclipiri de mit şi exegeză …

3. … doar riscul devenirilor atemporale fundamentează veşnicia prin chezăşii de paradigmă – cu timpurile nefiinţei care se sting în sinea ultimelor sale rosturi prin clipiri de scârbă neştiută …

4. … întregul este însăşi condiţia fundamentală a fiinţei, către care aceasta păşeşte indefint prin paşi de mit şi răscolire …

5. … o atavică frică devine în noi fluidul universal al unui timp absurd ce ne înconjoară, denumit impropriu şi deopotrivă atât de vag printrun cuvânt: veşnicie ! …

6. … postmodernismul e în noi numai absurdul căruia îi dăm sens fundamentându-i prezenţa în noi prin feluritele-i măşti aplicate cu atâta fineţe într-o magnaniană artă prin care mai supureză în univers sfârşeala acestui individ ce rătăceşte viaţa-i prin crepuscule indefinite în braţe de haos …

7. … exilul şi trăirea sunt fermentul şi atitudinea unor chipuri pale – ce prizează devenirea unui timp, înveşnicind cuvântul peste cuante absurde de hârtie – desprinse actualmente din noaptea amară a unei lumini fără de sens, ce ne orbeşte şi supune ! …

8. … cândva nu mai ştiu când, inept fiind, am călcat cu piciorul, o lacrimă de sidef, depusă-n noi prin nisipul nevăzutei clepsidre, ce am suportat cu atitudine şi fermitate prin lacrimile trăite în pagini răsturnate de o oglindă …

9. …alerg în palmele nebunelor înserări, preumblându-mi fiinţa, printre copacii încărunţitei amintiri...

161

10. … cât de stranie devine în noi orice înclaustrare ideologică manifestată cu stupiditate în urma unor presiuni gregare, din care se mai desprinde doar o imensă şi ilogică absuditate..

11. … democraţia este doar mitul ce ne legă de veşnicia capitalului supunându-ne fiinţa unor percepţii pure de ingineria calităţii şi de o strictă contabilitate, eficienţa şi rentabilitatea fiind conceptele care secătuiesc puterile fiinţei din noi, împovărându-ne viaţa zi după zi; în fond, cred că democraţia reală (cea în care ar conta concret omul şi nu realizările sale) nu are nimic în comun cu economia contabilă …

12. … asistăm fără clare reacţii şi mereu neputincioşi la estompările ideii de naţiune; ultimele ore ale acesteia ni se perindă prin faţa ochilor şi a propriilor gânduri în numele absurd al libertăţii şi al porţiei de progress; libertatea încălcând aici pas cu pas, drepturile fiinţei naţionale, prin implementarea suveranităţilor limitate (parcă am mai auzit undeva odinioară de acest concept) şi translatarea pervesă a valorilor dinspre sfera naţională spre cea mai largă a interculturalităţii văzute ca fundament socialcultural al tăvălugului globalizării …

13. … numai deşertul este umbra care ne mai înconjuară …

14. …aortele înnebunite ale acestui timp sunt în noi lejerităţile care viciază în fond, fenomenul atât de ambiguu al propriilor disfuncţii şi chemări …

15. … din tina nepătrunsă a unor gânduri ce-au apus, am prizat cu indiscreţie, nerostirea unui singur cuvânt …

16. … îmi rătăcesc astăzi cu intenţie propriile-mi priviri printre grădinile acestea desprinse parcă din culoare şi vrajă …

17. … mai suntem (în noi), doar cuante de graţie, desprinse printre respiraţii, din timpul absurdului moment ! …

18. … ne recompunem astăzi fiinţa pășind prin spaţiul muribundului minut …

19. … prin revărsatul indor al zorilor ingrate – a înnebunit peste o uitată ramură – gândul meu ascuns prin decăderi de palidă trăirie ! …

20. … prin dimensiunea unui singur nume – astăzi, oglinda străluceşte optic – în universul firelor cărunte …

Ochii obosiţi – file ale gândurilor 1.

Ochii mei obosiţi sunt dintotdeauna doar file expuse de timp din șoapta unor nevăzute gândurilor. Splendoare a unei veşnicii necreate, dar 162

existente şi încrustrată în noi, sunt astăzi la o sumară privire parcă atât de obosiţi. Oare de ce sunt încercănaţi în căutările lor? Vor doar să se agaţe de o pată stranie şi proaspătă de lumină. Dar oare aşa să fie ? Nu ştiu, asta este ceea ce vreau eu, însă când e vorba de ochi obosiţi mai se face şi cum vor ei. Dar nu ştiu deloc dacă aşa este, mă refer bineânţeles la o lumină pe care o întrezăresc departe. Lumina devine astăzi în faţa privirii mele un clarobscur nedefinit, parcă sunt penumbre, deşi ştiu că nu este aşa. Mă rog, nici gândul parcă nu-l mai pot urmări, ochii devin printre noi, zi de zi, povestea gândurilor proprii, oglinzi spre veşniciile ascunse ale inimii. Mai am acum o zbatere în ochi, o răscolire lăuntrică, care în dimineaţa aceasta mă atenţionează stringent că există şi ea. Nu există nici o îndoială, totul se desfăşoară cu un anumit rost, chiar dacă pe moment, acesta îmi scapă, nu pot să-l înţeleg.

2.

Această răscolire a propriului eu nu este de dată recentă, însă abia acum conştientizez întradevăr că ea se zbate în mine de ceva vreme. Imaginile mi se perindă prin faţă, iar eu rătăcesc atât de confuză printre aceste buze ale rostuirii care gândeşte, filtrând veşnicia prin cuvinte. Vrem-nu-vrem, constatăm că liberalizarea conceptelor a atras după sine o liberalizare a sentimentelor, a trăirilor, o traficare grobiană făcută la piaţa acestei lumi neputincioase.

Neputicioşi care încearcă să gestioneze gregare şi exponenţiale neputinţe ce ne înconjoară şi apasă… În afara lor, mai precis dincolo de limitele epidermice ale acestora, întrezăresc o aparentă certitudine printre filele nespuse ale propriilor gânduri derulate caleidoscopic peste o filă din mările luminoase ale polului nord. Aceste răscoliri provocând în mine însăşi natuara unei întrebări. Uneori cred că doar oglizile prin care surprind ochii mei ar mai fi răspunsul la aceste răscoliri, parcă atât de indefinite.

Acceptarea propriului sine este doar o reflectare a oglinzii gândurilor, devenind în timp resemnarea de a nu mai putea să mă surprind la fel cum mă receptează şi privesc ceilalţi prin oglinda ochiilor lor … poate mai puţin obosiţi … printre pagini desprinse din gânduri (ne)bune !

163

ODINIOARĂ AM CREZUT CĂ SUNTEM LIBERI !

Bucșă Anca Liceul Tehnologic ,,Avram Iancu” Sibiu 1. Am crezut odinioară că suntem liberi într-un regim democratic. Însă, citindu-l deunăzi pe eruditul Isaiah Berlin în lucrarea: Patru eseuri despre libertate, tradusă de Cristian Preda în: Mic dicţionar de gândire politică liberală, inevitabil concluzionez în forul meu faptul că putem discuta numai despre limitări şi derivate ale libertăţii; nu despre libertatea trăită. În fond, eşafodajul întreg al libertăţii fiind o amplă şi trans-istorică iluzie. Şi atunci ce facem? m-am întrebat, deloc retoric. Existăm, supravieţuim, suportăm, suma acestor derivate paleative ale cunoaşterii şi senzaţiei cărora ne-am obişnuit a le spune libertăţi personale, sociale, colective, politice, mentale. Practic o maree de cuvinte peste noţiuni tot mai străine, mai abstracte, mai bizare de viaţa noastră. Parcă astăzi libertatea a devenit o povară! Iar aserţiunea devine tot mai evidentă într-o lume în care, nu democraţia şi cortegiul atât de pal al libertăţilor sale vehement clamate de post-romantici, ci mai degrabă capitalul dinamic şi polimorf, este cel care are ultimul cuvânt. Ba chiar dictează şi forţează devenirea istorică!

Deoarece tirania capitalului fiind mult mai împovărătoare în actualitate în comparaţie cu mult hulita cenzură dictată a partidului unic de odinioară. Şi astfel, pornind de la aceste constatări, vrei-nu-vrei, priveşti, trăieşti, suporţi, atât limitările libertăţii, cât şi prioritatea asupra ideilor libertăţii, pe care o deţine, capitalului de oricefel de natură ar fi acesta (cel puţin în ultimele două veacuri). Cred că ar trebui inovat discursul libertăţii cu noi idei, printre care ar trebui reliefată în mod pregnant aşa numita garantare a libertăţii şi a drepturilor economice ale fiinţei umane în baza unui novator contract social între individ şi stat, care să garanteze existenţa umană ... şi libertăţile sale reale.

Polemizând mereu cu ecuaţia ireversibilă a respiraţiilor proprii şi a firelor albe de păr, m-am temut efectiv să păşesc pe tărâmul libertăţii. De ce ? Deoarece viaţa ne demonstrează zilnic gradele libertăţii noastre, pentru că oboseala este limita superioară a propriilor respiraţii, şi întrucât controlul exercitat asupra noastră, deşi mult mai subtil, este mult mai apăsător, iar cenzura economică, care înseamnă sărăcire şi lichidare profesional-socială, este mult mai despotică în sfera consecinţelor sale imediate, decât dominanta politică a unui partid-stat. Aceasta în accepţiunea celor două 164

întrebări ale lui Isaiah Berlin, la care se reduce întreaga filosofie discursivă a libertăţii: Ce porţi îmi sunt deschise ? ( a se înţelege aici perspectivele şi realitatea şanselor) şi Cine este stăpânul sau cine controlează ? ( a se citi aici gradele libertăţii între care ne mişcăm existenţa). Astăzi pretutindeni în lume libertatea este încălcată, intimidată, violentată şi arestată, culmea! tocmai în numele libertăţii. Am crezut odinioară că suntem liberi ! ... însă am constatat mai apoi cât de limitate sunt gradele libertăţii noastre.

2. Noţiunea de libertate este absolută, emergând de sub tronul picioarelor lui Dumnezeu, însă realitatea polimorfă în care existenţa ne obligă şi împinge să păşim, evidenţiază la o atentă analiză, utopia / utopiile libertăţii, deoarece timpul acesta pe care îl avem, coroborat cu respiraţiile noastre, este în noi, însăşi esenţa, care ne permite, ba chiar ne obligă să filtrăm şi să înţelegem derivatele libertăţii, dealtfel singurele reale libertăţi la care mai putem avea, individual acces, în lumea noastră liber-neliberă, tot mai atent şi minuţios supravegheată, tot mai pregnant controlată şi comanditată în sferele-i economic-contabiliceşti. Da ! Respiraţia, propria cafea sorbită atent pe o terasă, privirea printre ferestrele îndiguitoare ale iluziei şi filtrarea realităţii realizată tot mai atent pe-o fereastră din alchimiile luminii, sunt numai câteva dintre ecuaţiile care derivă din limitările controlate ale libertăţilor noastre. Discursul libertăţii este tot mai vehement într-o lume care ne oferă în schimb tot mai pregnant, temniţă, cătuşe, sărăcie, dictat economic – toate acestea pentru a ne menţine supuşi şi în control. Suntem astăzi mai puţin liberi ca oricând altădată în istoria ideii de libertate. Şi ceea ce este îngrijorător, reducerea gradelor libertăţii nopastre, este făcută tocmai în numele libertăţii.

Deoarece, libertatea neîngrădită în dimensiunea imediatului apropiat, ne este tot mai atent supravegheată în secundarul manifestărilor noastre, pornind de la cardul pe care-l folosim la bancomat şi mergând până la controlul amprentei noastre digitale şi vizuale în noile paşapoarte, elaborate conform criteriilor şi exigenţelor de securitate europene. În viitor va trebui probabil să existăm şi să ne manifestăm conform procedurilor şi a criteriilor ... şi atunci unde mai este libertatea?!

3. Odionioară am crezut că suntem liberi ! Dar nu e deloc aşa … libertatea este o iluzie, realitatea reliefând netemeinicia ideilor despre libertate, prin care se abate atenţia de la agenda cotidiană, nefastă din perspectiva bunăstării sociale, spre o sferă confuziv-discursivă, mereu utopică şi fără de finalitate clară. Am crezut odinioară că suntem liberi ...

165

însă nu e deloc aşa în capitalismul tiranic de afară! Acestea ar fi sumar şi economicos sintetizate ideile exprimate în opera sa de către Isaiah Berlin, despre libertatea contemporană, controlată şi îndiguită în formele sale de exprimare şi controlare ... Şi oare întreaga istorie a libertăţii să nu fie altceva decât o întreagă istorie a iluziei şi utopiei, fiind şi fiinţând astăzi, mai puţin liberi ca oricând altădată, în numele paradoxal al libertăţilor noastre rezumate la o respiraţie filtrată cotidian?! Sper sincer să mă înşel. Dar nu este deloc cu putinţă asta!

MINUTE DESPRINSE DINTR-O OGLINDĂ 1.

Dinspre gândurile mele înspre tine vine acum chipul acesta de chiparos. Năpădire de lumină şi de joacă într-o nouă dimineaţă de luni.

Mirarea intrândă, plină de chemări, de invocări neatinse sub cerul în care prisma ne joacă un alt renghi tandru de clipiri sărutate.

2.

Secundele unui drum respirat se ridică dintr-un timp nevăzut, pentru a da sens acestei mâini frânte în palma curcubeului nebun de veşnicii policrome care ne dansează fiinţa azvârlind-o pe margini imuabile de străzi, depuse cu grosolană stângăcie într-un vis arcuit peste acest hău al fiinţărilor diurne, denumit pretenţios: existenţă.

Iar acum strâng timpul meu de mână peste înserarea acestui cuvânt în care citesc … păşirea minutelor mele, dinspre mine, înspre tine, chip de chiparos desprins dintr-o oglindă prin care trăiesc petrecut peste hăul atitudinal al unui gând ce nu-mi dă pace.

VREAU SĂ PLECAȚI Cismaru Mădălina Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Bârlad Ce doresc eu de la această viață? M-am tot întrebat când mi-a fost mai greu, când cădeam și nu aveam pe nimeni să mă sprijine. Să tot strigi la lumea asta surdă, că ei oricum nu vor să te audă. Și atunci am realizat că nu vreau nimic de la alții, că totul vine de la mine și prin mine. Mă regăseam într-un vis ce părea realitate. Eram acolo, înconjurată de ei,toți strigând numele meu dar totuși îmi erau străini. Pentru că nu le vedeam chipul ci

166

sufletul și nu puteam recunoaște pe nimeni. Cu suflete la fel de tulburi toți și numai nuanțe monotone.

Nimic nu emană căldură,iar eu nu simțeam nimic. Acest vis poate m-a ajutat...pentru că deși am închis ochii spre a visa, i-am deschis de fapt spre o realitate lăuntrică. Se spunea că îi cunosc foarte bine deși niciodată nu s-au apropiat îndeajuns. Îi strângem în brațe și plângeam de înstrăinarea lor fără să știu că ei zâmbeau larg la suferința mea. E același sentiment ca atunci când pierzi pe cineva drag și simți că atunci când a plecat a luat cu sine și o parte din tine. Însă ,deși l-ai pierdut, știi bine unde este și oricâte întrebări ai mai avea să-i pui știi, bine că vor rămâne fără răspuns. De aceea alegi de cele mai multe ori să îți faci scenarii și ipoteze,dorințe și regrete. Deoarece știi că nu se vor întoarce să le infirme și te lasă să îți faci loc în propria nesiguranța.

Dar am realizat că niciodată,cât trăiești, nu este târziu să o iei de la capăt. Să răzbați prin temerile tale și să înveți să te descurci singur nu este o încercare prea mare dacă ai prea mare curaj.Să realizezi atunci scopul dorințelor tale. Dorești binele tău,nu al altora,plângi pentru ține nu pentru alții ,lupți pentru tine împotriva celorlalți. Pentru că alții nu sunt ai tăi și tu nu ești a altora. Atunci m-am decis cu adevărat ce vreau. Îi vreau pe ceilalți departe de mine, de ceea ce clădesc, de zidurile succesului meu. Îi las pe ei să lupte paralel cu viața pentru că eu nu lupt violent ci răzbat în pace. Lupt doar cu mine și mă conving în fiecare zi, fac pace cu mine însămi pentru că altfel nu pot trăi în pace. Trăiam cu falsa speranță că ei îmi vor colecționa lacrimile ca pe niște suveniruri dragi, redându-mi în schimb doar oglindirea tristeții și mediocritatea tinereții. Nu concepeam bucuria ca pe ceva material și nu înțelegeam că atunci când vrei să fii fericit ,ești condiționat de fapte, de oameni. Până când ...m-am obișnuit permanent cu absența lor.

Atât de mult încât nu mi-am mai dorit prezența. Eram mulțumită în singurătatea mea și nu mai eram dezamăgită de cei ce trebuiau să fie alături, pentru că nu îi aveam oricum și acum nici nu mai aveam nevoie.

Sunt destul de puternică să îmi fiu propria prietenă, soră și chiar mamă. Iar dacă viață îmi va fi inamic, sper să fie unul bun.

167

AVENTURI ÎN GALAXIA LECTURII… Ghiţescu Clara C. N.”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Pe o planetă necunoscută, într-o altă galaxie, făcută toată din ciocolată neagră şi amăruie, trăiau doi extratereştri mici, verzi, pe numele lor Broski şi Biki, ce adorau lectura şi ciocolata, bineînţeles. Aceştia citeau mii şi mii de cărţi, dar nu orice fel de cărţi: paginile erau făcute din cauciuc moale şi flexibil, iar literele multicolore! Lumea aceea era tare ciudată şi total pe dos faţă de lumea noastră! Ziua pe cer apărea luna ce trimitea raze de lumină şi căldură, iar seara, când apărea soarele, odată cu el şi întunericul. Noaptea pe cer nu apăreau stele argintii, ci litere multicolore şi fascinante! Un peisaj de vis, o plăcere să trăieşti acolo!

Aceşti doi mici extratereștri, BroskişBiki, aveau şi ei căsuţa lor, una mică făcută din ciocolată albă cu migdale, cu ferestre de ciocolată neagră. În căsuţa aceea existau două paturi mici, pe măsura lor, făcute din cauciuc moale şi confortabil. Ei deţineau toate cărţile posibile pe care le citeau, bineînţeles! Acolo, în lumea aceea bizară, dar fermecătoare, nu existau calculatoare, cu Google sau Facebook, reţeaua noastră preferată de socializare! Micuţii nu îşi petreceau timpul pe Facebook sau pe Skype, ei se jucau sau citeau. Aceste două activităţi erau ocupaţiile lor de zi cu zi.

Broski era un extraterestru tare hazliu şi jucăuş ce făcea tot felul de boroboaţe, iar Biki era mai sobru, dar avea şi el o latură bună şi veselă, pe care şi-o arăta doar atunci când dorea. Într-o zi veselă şi cât se pare de anormală, Broski avea chef de joacă: - Biki, Biki, hai să ne jucăm Tobe, fete şi plăcinta periculoasă!

- Broski, nu am timp să mă joc cu tine acum, nu vezi că citesc cartea Prăjitura de la ora 11?

- Hai, te rooooog, să ne jucăm şi noi puţin! spuse Broski, cu un glas înduioşător.

- Dacă mă joc puţin cu tine, după aceea mă laşi să citesc?

- Da, da! spuse Broski, fericit!

Aceştia s-au jucat o zi întreagă jocul Tobe, fete şi prăjitura periculoasă, fără ca Broski să se plictisească.

Seara, când soarele apăru, se lăsă o linişte apăsătoare. Amândoi extratereştrii, stând în patul lor moale, cu o saltea plină cu ciocolată, 168

îmbrăcaţi în pijamalele lor albastre cu buline verzi, citeau diverse cărţi. Aşa arată o viaţă liniştită, fără griji, o lume în care ai vrea să trăieşti, plină cu ciocolată, preferata noastră, dar şi cărţi. Mi-ammmmm….!!!

COPILĂRIA Petrescu Ruxandra Colegiul Național „I.C. Brătianu”Şcoala Gimnazială „O. Densusianu”, Haţeg, jud. Hunedoara Copilăria -cea mai frumoasă filă din cartea vieţii. Atunci când mă uit înapoi spre copilărie, mă gândesc la cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, pentru că atunci nu-mi făceam griji pentru nimic, nu aveam responsabilităţi, iar cei din jurul meu îmi erau aproape şi mă ajutau de câte ori aveam nevoie.

Mi-aduc aminte că într-o vară a plouat foarte mult şi râurile au ieşit din albie. Eu, împreună cu câţiva prieteni am mers să ne scăldăm şi nu am luat în seamă avertizările părinţilor. Ba mai mult, am mers fără ştirea lor la râu. Un băiat a sărit în apă şi imediat a fost luat de curent. Am fost nevoiţi să cerem ajutor şi cu greu au reuşit nişte oameni să-l aducă la mal. Ne-am speriat foarte tare şi am plecat acasă. Abia mai târziu, când am mai crescut, am înţeles că părinţii noştri ne-au interzis să ne scăldăm, pentru că îşi făceau griji pentru siguranţa noastră.

Atunci nu vedeam lucrurile aşa. Abia aşteptam să cresc pentru a putea să iau decizii singură şi mai ales pentru a scăpa de interdicţiile părinţilor. Îmi amintesc de discuţiile pe care le aveam cu bunicul meu. Îmi spunea mereu să mă bucur de copilărie pentru că apoi o voi regreta. Nu îl credeam şi îi spuneam că abia aştept să devin adultă.

El îmi povestea despre copilăria lui şi despre toate bucuriile pe care le-a avut la acea vârstă. Îmi spunea cum se jucau pe afară şi cum îşi confecţionau singuri jucării din diferite obiecte pentru că, pe vremea lui, nu se găseau atâtea de cumpărat.

Nu puteam să înţeleg cum te poţi juca fără să ai un calculator, o tabletă sau măcar o păpuşă. Cum puteai fi fericit?

169

Când am mai crescut, am înţeles că un copil poate fi fericit chiar dacă nu are atâtea jucării. Cel mai important este să fie înconjurat de prieteni, căci cei din jurul nostru ne aduc fericirea.

Acum nu mă mai grăbesc să cresc. Am învăţat să preţuiesc fiecare clipă!

FOCUL DE GHEAŢĂ Cotoată Cristina Școala Gimnazială “Octavian Goga”, Rășinari, Sibiu Îmi amintesc acea frumusețe... Creierul mi-a întipărit-o în minte aidoma unui reflex vital.

Ceaţa plumburie se ridica uşor de pe împrejurimi. Nori mărunţi se ivesc acum printre albastrul palid al cerului. Soarele iubit a încetat să se mai ascundă. Mi-a fost dor să simt pulsul naturii bătându-mi viu în ceafă.

Sufletul mi se mlădie printre crengile grele ale pomilor. În oglinda sufletului meu răsună cântecul suav al privighetorilor. O dulce armonie se înfruptă din frumuseţea desăvârşită a naturii. Pământul proaspăt bucură un ghiocel care îşi apleacă căpuşorul micuţ ca să-l miroase. Razele soarelui lovesc cu putere gerul. Natura este tot ceea ce-i trebuie omului ca să fie fericit. Natura este raiul pe care omul trebuie să-l redescopere.

Mă trezesc atunci când ochii îmi sunt atinşi de primul picur de ploaie. Cerul începe să plângă cu lacrimi reci. Visam cu ochii deschişi.

Peisajul hipnotic m-a făcut să nu percep trecerea timpului. Ceasul de la gâtul meu a început să ticăie parcă mai puternic ca înainte. Parcă era o inimă mare. Nu înţelegeam….. Îmi arunc ochii asupra lui… a fost al bunicii mele. Mi l-a dat înainte să moară spunânădu-mi că, atunci când o să fiu pregatită, ceva magic o să se întâmple.

Acum înţeleg totul .... Natura m-a pregătit, luându-mi sentimentele care mă apăsau. Ticăitul nu se oprea. Parcă era o numărătoare inversă. Cu mâinile tremurânde îl dau jos de la gât apoi aştept ... miracolul vieţii mele avea să se deruleze rapid ... ceasul, vechi, s-a înconjurat cu un fum protector, apoi a început să se mişte brusc. Acea putere era mai mare decât puterea mâinii mele. Mi-a căzut. Apoi acea ceaţă roşie mă învăluie, mă ridică în aer, în cele din urmă mă trage puternic în ceas .... mă regăsesc întro lume cu totul fascinantă, o lume de vis, oamenii vorbeau cu animalele şi 170

cerul comunica cu pământul prin gânduri.... eram vrăjită de farmecul hipnotic al acestui tărâm. Apoi, apare o făptură diafană, cu nişte ochi pătrunzători... e frumos... păşeşte învăluit de acest rai căutând liniştea care să îi dea sentimentul prefericirii. Se aşază pe o rază strălucitoare care se întinde pe iarba de-un albastru crud. Se lasă uşor pe spate, lumina îi retează aripile văzului, închide uşor pleoapele. Mă cunoaşte şi îmi spune pe nume. Îl recunosc. Este bunicul meu, vrea ceasul pentru bunica mea. Nu vreau să i-l dau...nu pot...e un dar.....

- Nuuuuu ...vreau înapoi ... n-o să ţi-l dau... Mă ascund după o piatră.

- Ei, tu, fetiţo, de ce stai încălţată pe iarba mea curată cu miros de mentă şi muguri de brad ? strigă piatra, cu un glas dezintegrator.

Ruşinată, mă descalţ repede. În faţa mea se ridică măreţe ziduri de labirinduri îmbrăcate în smarald. Fug şi fug, un hibrid mă urmăreşte. Exact atunci cănd obosesc în faţă mea, măiestoasă se ridică ca dintr-o mare de sticlă o uşă de diamant vechi copertată cu foi de cărţi si cu o semnătură ciudată jos, în partea stângă. Deschid uşa enigmatică. Ce să vezi? În spatele uşii era un foc de gheaţă care răcorea aerul înfierbântat, în spatele focului se afla o întreagă oştire de norişori vii care lucrau şi treceau fiecare picătură de apă prin filtrul de gheaţă pentru binele omenirii.

Bunicul care m-a urmărit se apropie şi îmi şopteşte în ureche ….. ceasul a îngheţat şi trebuie dezgheţat, altfel … natura nu va mai fi la fel. Natura depinde de ceas. Trebuie să arunci ceasul în focul de gheaţă. Îţi explic acum...Cu mulţi ani în urmă, natura era sub stăpânirea unui vrăjitor malefic care le fura visele oamenilor şi îi lăsa fără idealuri. Sătulă de această stricteţe a minţii bunica ta i-a dat să bea o poţiune magică şi afurat cheia răului…ceasul care nu trebuia să îngheţe niciodată. Biiine..îl arunc….

Acum negura abisului stăpâneşte tot sufletul, un mozaic de umbre şi lumini are puterea să îţi lumineze propia lume. Acest rai a pus stăpânire pe natura toată făcându-o să creadă că uitarea este o formă de libertate.

Soarele dădea spre asfinţit m-am întors în acelaşi loc mirific, ştiind că de acum înainte voi fi matură. Voi şti să preţuiesc natura... Nu mai aveam ceasul, doar natura, o libertate fără margini....

Tot ce leagă omul de ceva sau de cineva e suferinţă. Suferinţa când cel drag e departe de tine. Dar legătura cu Dunmezeu e suferinţă? Există pe Pamânt un loc în care orice legătura să fie dragoste, nu suferinţă ? Există rai şi iad ? Da, raiul există. Dumnezeu ni l-a lăsat pe Pământ. Când păşesc pe Coasta Boacii mă cuprinde o stare inimaginabilă de beatitudine. Nu există 171

nimic în jur. Doar sufletul meu amorţit care se mlădie printre firele de iarba şi păşeşte pe albastrul cerului. Vântul e aşa obosit încât se aşază pe mine şi îmi inundă corpul cu fiori reci. Descopăr această voluptate cu fiecare clipit.

Acolo mintea poate face legătura între cele două lumi paralele. Nori mărunţi se târau pe cer contemplând slendoarea de pe Pământ. Soarele cu săgeţile lui puternice ajutau coasta să stăpănească furtunile firii omenesti.

Coasta emană un parfum de fericire cu miros de tristeţe. Sentimente opuse mă stăpânesc. E ca şi cum un emoticon s-ar întâlni cu un om de rând în fundul mării, pe vărful Casiopei. Ce să vezi dintr-o dată ceva mă absoarve dar totodată simt cum absorb. Sufletul mă trage in adâncurile lui. Acest rai m-a ajutat să mă descopăr. M-a ajutat să descopăr propriul rai păşind pe raiul tuturor. În toţi se află raiul, dar mai presus de toate în mine.

NOROCOSUL Erhan Alexandru Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” Sibiu Era o zi frumoasă de primăvară. Cerul era senin, pomii înfloreau, numai un lucru nu era în regulă, Mitică era trist.

Săracul, mi se pare și normal, următoarea zi avea teza la latină, şi mai presus de toate, nu ştia nimic. Acesta nu a învăţat nimic tot semestrul gândindu-se că va exista și o a doua zi.

Această atitudine din păcate îi va încredința eșecul.

Mitică și-a dat seama mult prea târziu de acest fapt, drept urmare eșecul îi era sortit, cel puțin așa gândea el. În acel moment era disperat, nu știa ce să facă, ar fi decurs și la cele mai drastice metode pentru a putea reține ceva în limba „mamă”.

Toate încercările erau de prisos, nu înţelegea nimic, ba chiar din contră, a început să uite chiar şi din ce trebuia să scrie teza. Acest lucru era foarte grav, așa că Mitică s-a gândit cum să-l rezolve.

Răspunsul său a fost unul foarte bine ales, demn încât să-i reprezinte IQ-ul, și anume, s-a gândit să tragă un pui de somn. În orice situaţie se afla, Mitică considera somnul ca fiind cea mai bună unealtă, iar de cele mai multe ori, culmea, dădea roade.

172

Spre norocul său, somnul a rezolvat și această problemă. În timpul somnului, Mitică și-a adus aminte tot ce i-a povestit în ore profesoara despre latină, fiecare legendă, fiecare declinare, fiecare conjugare.

De îndată ce s-a trezit, acesta a realizat cât de bine i-a făcut somnul după care s-a dus să se pregătească pentru cea mai importantă zi din viața sa, ziua în care trebuia să susțină teza la latină, teză pe care dacă o pica, avea să repete clasa a noua. Mitică, încrezător în propriile forțe s-a dus la profesoară spunându-i că este pregătit de acest test.

Profesoara știind că acest elev este o pacoste, i-a pregătit un subiect mai special, cu alte cuvinte, mai ușor. Iar spre norocul lui Mitică, acesta chiar a știut rezolva toate exercițiile cerinţele. Odată terminat de scris, băiatul i-a îndreptat teza doamnei profesoare și a ieșit din clasă.

La celelalte materii acesta s-a descurcat şi a reușit să treacă cu brio.

Tot ce mai era de făcut era sa vadă nota la latină, rezultat care îi va schimba viața radical dacă nu este in favoarea sa.

Săptămâna a trecut relativ repede cu ajutorul câtorva năzbâtii făcute de acesta. Doar că acum trebuia să lase toate aceste prostii la o parte și să fie serios.

Ora de latină sosise, Mitică avea emoții. În următoarele cinci minute avea să își cunoască soarta. Suspansul se putea simți în aer, ba chiar îl puteai tăia cu un cuțit, atât era de dens. Fața profesoarei exprima o ușoară nedumerire, aceasta nu își putea da seama cum de acest elev problemă a reușit să-i treacă testul. Lăsând toate aceste amănunte, profesoara s-a ridicat și i-a înmânat mândră teza pe care scria șase.

Fața i s-a luminat brusc, Mitică tocmai a aflat că nu este nevoie să repete anul. De fericire, acesta a sărit din bancă și a început să râdă în hohote, nimeni nu-l putea opri în acel moment. Profesoara înțelegând, l-a lăsat să se manifeste, dar nu mai mult de două minute.

Din toată această întâmplare trebuie să rețineți un singur lucru, copii, niciodată, dar niciodată, nu lăsați pe mâine ce puteți face azi şi nu vă lăsați pe tânjeală.

173

SENTIMENT Matei Georgiana Școala Gimnazială ,,Nichifor Ludovig” Niculițel, jud. Tulcea Iubirea este un șarpe veninos ce mușcă adânc din pura si plăpânda inimă a necunoscătorilor. Un șarpe ca acesta face multe victime, nu poate fi oprit. Veninul său năpăstuios nu are leac, îți acaparează inima treptat și ți-o transformă în vasalul propriei firi.

Odată infectat,viziunea ți se schimbă, lucrurile nu mai sunt la fel și parcă simți cum sângele tău, acum înveninat, se târăște prin vene făcându-te să simți pulsul de zece ori mai puternic.

Ce otravă fatală este iubirea... și oamenii sunt obligați s-o guste.

Dar oricât de fatală ar fi, viața nu ar avea farmec fără ea. Fără ea lumea ar rămâne închisă într-o monotonie cenușie și ursuză. Timpul trece și tu începi să te obișnuiești cu gustul ei. Devii mai sensibil și agitat încât îți vine să alergi pe câmpuri, amăgit de fericire, încercând să atingi în goana ta toate floricelele plantelor și să stai de vorbă cu fiecare dintre ele.

Sentimentul ăsta durează, însă într-un final ajungi să fii înspăimântat de el și să îl alungi. Cei care ajung să simtă astfel au fost, de cele mai multe ori, puternic dezamăgiți de cei în care și-au pus toate speranțele și toate credințele, de cei pe care îi iubeau și îndrăgeau cel mai mult.

Iubirea poate lua multe forme și poate avea multe sfârșituri fericite sau mai puțin fericite. Nu mulți sunt cei care pot interpreta semnele ei și semnificațiile lor ascunse.

Deci este dificil să iubești... dar nu știi cât de dificil poate fi până nu încerci.

MATRIOŞCA VISELOR Georgiana Amalia Bolova C. N. „Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea …Întotdeauna am visat să ajung pe Lună şi aş fi vrut ca visul meu să devină realitate, dar… oare cum? Hmmm, ce vis prostesc! Ce ar mai râde mama dacă i-aş spune! Mi-o şi imaginez: 174

„ - Georgeascooo, trezeşte-te! Iar ai plecat printre nori? A… da, mi-am amintit! Trebuie să-ţi pregăteşti racheta… pardon, naveta spaţială!...”

Asta este! Pasiunea înainte de toate!... Cad din nou pe gânduri şi încep să visez cu ochii deschişi… … - Gata? Sunteţi pregătiţi? În curând pornim!... se aude o voce groasă.

Privesc pe geamul navetei foarte curioasă şi mă gândesc la lungul drum pe care îl vom parcurge printre atâtea galaxii, căutând cu privirea Terra… Iat-o îndepărtându-se, absorbindu-se în sine. Nava noastră feliază întunericul dens, se strecoară printre lianele cometelor şi stârneşte în urmă pulberi astrale. Simt că respir colb argintiu, pleoapele mi se deschid mai încet, împovărate de fardul albastru al stelelor, corpul meu devine imponderabil, gata să se desprindă de câmpul gravitaţional în care încerca să mă ţină captivă realitatea. Torente demenţiale de lumină alternează cu aurore dulci şi cu oceane de umbră, apoi drumul ne este călăuzit de ninsori siderale. Imaginile se succed rapid… Mă simt o fărâmătură de sticlă prinsă în fluidele privelişti ale caleidoscopului celest.

E incredibil! Iată-ne pe Lună… Încerc să respir, dar uimirea şi necunoscutul îmi taie respiraţia. Îmi concentrez voinţa şi sunt conştientă că trebuie să-mi revin, să nu mă simt copleşită de emoţie. Doar sunt o fiinţă raţională ce a atins tărâmul visului ei… Sau… am rămas un copil căruia visul odată împlinit îi apare străin, un fel de banală realitate, pe punctul de a genera alte structuri onirice, care mai de care mai inaccesibile? Într-adevăr, mă simt păpuşa de dimensiuni infime închisă într-o matrioşcă de vise şi visuri. Am deschis un vis şi am pătruns în miezul visului următor, care are alte dimensiuni, e mai bogat, e mai amplu. Trebuie să îndrăznesc. Un pas… încă unul… Mai mulţi paşi înseamnă o plimbare. Acum pot spune că, după o scurtă plimbare pentru a mă acomoda cu locul, îmi plimb privirea, căutând feţe… liniştite, cu care să pot conversa, cu care să schimb impresii despre vise şi visuri. Deoparte stau nişte omuleţi simpatici, cam de vârsta mea, probabil nişte copii extratereştri, vernil, cu urechi lungi şi, curios, având trei degete la mână. Hmmm…îmi spun în gând, cam ciudaţi! Să văd dacă vor dori să şi vorbească! Stăteau lângă o poartă înaltă – părea că o păzesc – de o culoare caldă, de un cărămiziu-auriu foarte strălucitor.

- Bună! Ce faci? Cum ai călătorit? mă întreabă unul dintre ei până să apuc eu să spun ceva.

175

- Te aşteptam! îl completează celălalt. Bine ai venit pe tărâmul viselor, mai ales că ştim cât de mult ţi-ai dorit să vii!

- Mulţumesc! spun eu şoptit, mirată de unde ştiu aceşti micuţi atâtea lucruri despre mine. Mă uit spre ei şi surprind privirea lor veselă care pare să răspundă la nelămurirea mea: de unde cunosc ei toate aceste lucruri?...

Cei doi mă conduc spre acea poartă care se deschide şi eu păşesc timid într-un adevărat colţ de rai: căsuţe din zahăr caramelizat, cu uşi din turtă dulce, geamuri din vată de zahăr şi acoperiş din marţipan. O minunăţie!

Cum de este posibil un astfel de loc?... Ceva mai departe se vede un râu din caramel topit, peste care se întinde un pod din pandişpan presărat cu acadele. După ce am traversat podul, m-au întâmpinat nişte zâne îmbrăcate cu rochiţe strălucitoare. Da! Trăiesc senzaţia că mă aflu în lumea descrisă de cărţile frumoase ale copilăriei mele.

- Bună să-ţi fie inima, frumoasă pământeană!

- Bine te-am găsit! Dar de unde mă cunoşti? o întreb eu mirată pe zâna care mă priveşte cu zâmbet prietenos.

- Noi te-am aşteptat, fiindcă am aflat de pe Terra despre sosirea ta. Ştiam că acesta este visul tău şi am încercat din suflet să îţi îndeplinim acest vis.

- Da, aşa este! Aveţi dreptate! Mereu mi-am dorit să vizitez acest loc tainic!

- Iată că visul tău a devenit realitate! Eu sunt Rozalie, apropo! Iar ele sunt Alice, Izabelle, Antonia, Enia şi Michaela!

- Mă bucur să vă cunosc! spun eu fericită. Dar ei cine sunt?

- Ei sunt Felix şi Aro, micuţii noştri îngeri.

- Sunt foarte de treabă! spun eu repede. Şi totuşi nu-mi explic… De unde ştiaţi că visul meu este să ajung în sferele voastre? De unde îmi cunoaşteţi limba? Aş vrea să aflu mai multe despre vise… Spre exemplu, din ce nebuloase izvorăsc? Ne sunt transmise prin firele nevăzute ale aerului, ale iubirii, prin ninsorile îngereşti?...

- Ce avalanşă de întrebări! Necunoscutul acesta fertil germinează de întrebările tale! Întâi haide să îţi arătăm casa noastră!

Am plecat împreună spre locul indicat de gazdele mele, dar nu am reuşit să îmi ascund uimirea la vederea copacilor din vată de zahăr, a florilor din acadele multicolore. O adevărată minunăţie! Cum de este posibil aşa ceva?... mă tot întrebam privind curioasă în jurul meu. Da, întradevăr, e totul ca în basmele ascultate şi citite de mine.

176

Cei doi micuţi mă priveau curioşi, la rândul lor, zâmbind mucalit, observând nedumerirea mea.

- Îţi place, aşa este? mă întreabă Rozalie. Vezi, frumoasă fată pământeană, noi te cunoaştem din cărţi, din cărţile pe care le-ai citit şi pe care le-ai trăit cu suflet curat. Când un copil citeşte o carte, el urcă o treaptă pe scena unui vis. Visele aici îşi au începutul. Apoi emoţia copilului se transmite întregului univers, universul îi preia visul şi vibraţia lui îl duce mai departe şi mai departe… Astfel aflăm ce visează fiecare copil. Iar când visul lui e plin de bunătate şi lumină, noi, zânele selenare, îl îndeplinim…

- Dacă aş putea, m-aş muta aici, împreună cu voi!

- Şi ce anume te împiedică să faci acest lucru? mă întreabă Alice.

- La noi totul este posibil! spune Michaela.

- Da. Ştiu că ar fi minunat, dar totuşi mă gândesc la părinţii mei, la prietenii pe care îi am, la căţeluşii mei dragi, Kyra, Papy şi Tobi, la amintirile mele!... am răspuns eu cu voce stinsă. Nu pot să îi părăsesc! Şi apoi… nu trebuie să uitaţi că eu locuiesc într-o matrioşcă de vise. Un vis se deschide spre altul, care, la rândul său, e o poartă spre altceva. Dar ce ar fi dacă aţi veni şi voi în vizită la mine?

Ideea mea a fost bine primită şi astfel am început să turuim veseli despre toate aceste frumuseţi, dar şi despre prietenia care tocmai se legase între noi, fără să luăm în calcul timpul care se scurgea fără să-i dăm atenţie.

După o vreme am simţit oboseala care se instalase şi noii mei prieteni miau urat „somn uşor”, urmând ca a doua zi să vedem alte locuri… … - Dar trezeşte-te odată! Vei întârzia la şcoală! se aude o voce stridentă.

Mă uit atentă în jurul meu… unde sunt? Unde sunt prietenii mei?

Ce şcoală, ce trezire, ce lecţii?... Mama mă strigă din nou… De -abia acum înţeleg: totul a fost doar un vis, dar un vis frumos, de neuitat! Însă astăzi şi realitatea e foarte frumoasă. Sunt cu mama, voi merge la şcoală, mă voi întâlni cu prietenii mei, în egală măsură tereştri şi extratereştri, extratereştri mai ales în momentele când ne verifică temele la română… …Au trecut de atunci câteva zile, iar gândul meu tot la acel tărâm a rămas… Privesc cerul înstelat şi mă gândesc la copilărie… orice vis este posibil când ai lângă tine o familie, un prieten, o carte! Într-adevăr, COPILĂRIA este sfântă! Este cel mai frumos astru din constelaţia interioară a unei persoane, fiindcă îţi permite să călătoreşti oriunde vrei,

177

oricând vrei, ea îţi oferă totul: familie, prieteni, mentori şi, mai ales, o matrioşcă de vise şi de visuri, inepuizabilă, in-finită… ca universul!...

POEMUL PE CARE MI-L SPUN NUMAI MIE Popescu Adrian Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” Boldeşti-Scăeni, judeţ Prahova Ah, cuvintele mele îndelung lătrătoare ! las timpul să-şi depene fusul… Şi uite! Uite cum cade de sus, puful prea rece, prea greu, al zilei de decembre.

Am tăcut şi tăcerea mi-a fost moartă.

Pluteam ca o epavă, o ruină pe marea-nvolburată, ca să ajung la tine, pururea să te admir, să te ridic în slăvi, ca pe-o zeiţă. Şi mă mir! mă mir de ce simt acum! Ca un nor raţiunea mea ascunsă rătăceşte prin ceaţă. Şi am fugit! am fugit de tine...

Veşnic m-am ascuns de vremea ta cea scurtă, adusă de apus. Şi, oo! … eşti diafană!

Mereu ai fost aşa! Dar o umbră moartă, rea parcă ţi-a stricat imaginea în ai mei ochi de critic.

Din angoasa minţii mele, ai reuşit să deşiri un fir şi am început să-mi amintesc cat de dragă îmi erai cândva…

Mă scurgeam ca o clepsidră după a ta magie pururea albă, aşteptându-te mereu ca o petală în van.

Eram dezamăgit de întârzierea ta… Dar acum, uşor, uşor am să mă duc în jos şi nimeni nu observă… . iar tu, Iarnă, de mult nu mai eşti a mea muză !

178

VALSUL FRUNZEI RUGINITE Durand Sarah C.N.”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Bună! Eu sunt... Nici măcar nu știu cine sunt, mai exact… Sunt o frunză. Astăzi, a fost valsul nostru, al frunzelor. Toate prietenele au valsat în aer, dar nu și eu. Eu le-am privit de unde am fost și până acum, pe creangă. Nu a fost timpul meu. Toate frunzele spun că, dacă o frunză nu o să cadă cu celelalte, o să aibă o poveste de neuitat. Și așa a fost!

După câteva zile, un vânt fioros de frig înconjoară pădurea. Încep să mă desprind și să plutesc deasupra tuturor. Vedeam orașul, la care doar puteam visa să ajung, lumea agitată, dar nu înțelegeam de ce. Era frig, deși eu nu simțeam nimic. Era noapte, dar nu îți dădeai seama, la câte luminițe multicolore te înconjurau. Toți oamenii erau entuziasmați, însă doar o singură fată cu hainele rupte stătea într-un colț, speriată. Vântul parcă îmi poruncise să mă apropii de ea. Avea fața îngheţată, cu o expresie tristă.

Desigur, eu nu puteam să o ajut cu ceva. Sunt doar o frunză și m-am obișnuit cu ideea asta. Deodată se ridică cu greu şi plecă. Se grăbea, încerca să fugă, dar era prea înghețată că să alerge.

După o oră de ''spionat'' ajunge într-o minusculă casă, pe care nu poți să o numești locuință. În interior era o femeie care stătea pe pat și plângea.

La cum era orașul luminat, presupun că era Crăciunul. Dar nu și în casa lor, care nu era nici măcar decorată.

- Bună, mamă!

- Fata mea... Crăciun fericit!

- Și ție, mamă... ! Te rog, nu mai plânge! Nu îmi pasă că e Crăciunul și că toți copiii primesc cadouri! Pentru mine contează să fim împreună… mamă şi fiică!

- Trebuie să îți spun ceva! Au sunat părinții tăi naturali!

Dar nu!! Asta nu era povestea de Crăciun în care am vrut să mă aflu! Nu una tristă! Mă ridic ușor la cer și îmi continui drumul meu lung.

Era noapte și târziu, dar lume nu mai era pe stradă. Fulgii cădeau ușor pe mine și îmi îngreuna călătoria. Nu știam unde mă îndrept.

După ce m-am aventurat în aer timp de o săptămână, văd aceeași fată. Din păcate, tot tristă. Dar nu singură de data asta. Presupun că era cu 179

mama sa, pe care o ținea de mână.

- Scumpa mea, nu mai fii supărată! Acum suntem împreună!

- Dar inima mea acum nu mai este completă ! spuse fata cu lacrimi în ochi de durere și tristețe. Și se pare că nu noi ne alegem povestea vieții noastre, așa că trebuie să profităm de prezent, pentru că viitorul ne poate pândi și pregăti surprize plăcute sau mai puțin plăcute!

DOINA Mina Cercel Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Es schluchzt am Hūgel eine Doina, Mit klarem Ton die Flöte hallt, Versinkt gellend in sanften Wellen Im friedevollen Tannenwald.

Gesang, du meisterhafte Weise, Erlischst allmählich, leise dann, Schläfst ein,verloren im Erzittern Des Stöhnens aus dem dunklen Tann.

Du träufeltest mir in die Seele Den Zauber der Vergangenheit, Des Klagen längst verfloßner Jahre, Der mich erschauern läßt noch heut.

Ich frag mein Herz ,wodurch dein Weinen So plötzlich in der Nacht verschwand ?

In welcher Tanne, welchen Zweigen , Dein Weinen eine Tröstung fand?

Wie lange wirst du dort noch leben ?

Bleibst, Schwester, du für immer hier?

Wenn längst verstorben ist der Hirte, Und seiner Herde letztes Tier?

180

Vielleicht wird`s spät - wer kann es wissen ?

Ein Wanderer, dessen Weg ihn führt her, Dich pflücket sanft aus einer Blume , Dem Lichtstrahl hinterm Wolkenemmeer.

Er brächte dich ins Tal hinunter, Und eine Welt hört dich dann weit.

Und eine ganze Welt begänne Mit dir zu weinen, wegen dein Leid ...

UNA LAGRIMA Kalenda Iuliana Colegiului Național Pedagogic "Andrei Saguna" Sibiu Si fueras a compartir una vez Las riquezas que tu tienes, De todos tus dones, Te pido que me des una lagrima.

Lo que me surge de las profundidades, Porque solo desde el profundo del mar Se pescan las perlas...

Me daras un poco de alma,

ELHAGYOTTAN Ana Tiger Colegiului Național Pedagogic "Andrei Saguna" Sibiu Perceim meghalnak sorra, és ajtómon nem kopog senki mikor durva, halott hamuját az idő lelkemre hinti.

Köd közeleg éjszaka vállán, és elnyel a sötétség bambán, vihar közeleg, pogányul, letörni álmaim szárnyát.

181

Nincs fény mely simítsa arcom, csillagokból nem jön felém... sugárzik-e még valamikor az oltár, hol leborulok én?

A tölgyfa, reményeim atyja, megrázza holt levelét...

Jaj, te annyira szép vagy, és tőlem elválaszt oly messzeség..

L’ATTENTE Cînda Crina Colegiul Naţional Decebal, Deva Se sont effeuillées chaque fois Qu’on entendait un pas au portillon.

Trois roses dans un verre Trois roses en fleur Pures comme l’or Elles t’ont attendu vainement De les mettre à la ceinture.

Le crépuscule violâtre d’avril Il s’égarait dans la maison Quand les feuilles, peu à peu Comme les larmes d’un enfant Tombaient lentement sur la table.

Elles t’ont attendu, les pauvres fleurs, Dans mon silence mort, Et jaunies par les émotions

UNE LARME Bivolan Georgiana Liceul teoretic ,,Mihai Viteazul” Băilești, Dolj Si tu souhaites partager une fois Les richesses que tu possède De tous tes cadeaux, Je te demanderais une larme.

Alors tu me donnerais une goutte de l’âme 182

Qui m ͗ apparaîtrait des profondeurs Parce que seulement dans la mer profonde On peut pêcher des perles.

VIEILLARDS Mihai Iuliana Liceul Teoretic “Paul Georgescu” Țăndarei, Ialomița Pourquoi vous m’avez porté de chez vous, Pourquoi vous m’avez porté de la maison?

Que je sois resté un fils à la charrue, Que je sois resté la faux Alors je ne m’étais plus égaré À bien des chemins dispersés, Et vous auriez eu dans la cour aujourd'hui Un pilier à la vieillesse.

Je serais marié lorsque j’avais fini Le service du roi, Ma maison serait au rang de tous.

Comment me respecterait le village aujourd'hui ...

Combien auriez – vous aujourd'hui De petits-enfants, pour vous dire: « Le Père » Tu leur raconterais des histoires...

Avec le Roi Rouge... ..............

Alors ...vous allez, pauvres vieux, Avec des prières à la Vierge, Et pleure la mère sur le bréviaire, Et pleure mon père à la barbe.

183

TON SILENCE Cristina Negulescu Liceul de Arte “M. Sterian”, Buzău Et jusqu’au dernier moment, de notr’ nuit, la première, c’est ton silence qui restera Charmante, bavarde, singulière.

Te rappelles-tu, ma bien-aimée, notre nuit, la première, tiède et bleue où le silence faisait la loi de nos baisers?

A ROSE IS DYING Biea Bianca Elena Şcoala Gimnazială Pârjol, Bacău With its body conquered by grief, A rose is dying in the vase, Watering its crying of petals On the small cushion by the window…

The poor flower struggles And dies in its silent passion, Like an enigmatic love In a maiden’s heart.

It struggled and until tomorrow, Its entire adornment is being shaken off, And the hand of the frail mistress Will pick another rose.

And row upon row will come again Other flowers in the old vase, Like the reviving dreams Which die smiling in our path.

184

DESIRE Bodgan Andreea Școala Gimnazială "Ștefan Bârsănescu", Iași Far away from here I wish you would come In other worlds, serene On the morning of Palm Sunday Shall I marry you.

We have a royal descent From a distant country And all the Earth Was our once.

And that the wisdom people Are waiting to be born A young king descending From the Romanian law.

I wish we could live in our village, I wish we could have a house up on the hills I wish I could be the most dutiful And you the most beautiful.

You should teach our children You: the Creed... the Mother I wish I could see them singing all The Feast, sitting in pew.

We could share our home with my mother Because she is very miserable And she should have one year or two of silence Or as long as she lives.

Then reconciled with the purpose Of this vain world To die, to tell me the whole village A: "God forgive him!"

We would live there in the mountains As much as it is meant to be Meanwhile I would gather the villagers To spread the wisdom from the Book.

And our priest happened To see a guest who asks him: Who do you bury, father?

A Christian man.

185

MY SONGS Tudor Cocoveică Lic Tehnologic Dumeşti, Iași Descending from my world of stars, I spend you page by page, My poor old songs, I feel the bars Of crying out with rage.

I'm mourning now, like spring Mourns for the birds in cage, For lions of Sahara dreaming In their zoo cage.

With grieving mind, farewell.

And with my eyes half-closed, I go now to the fairy land Of the songs untold.

So many shouts, tamed By rhythm law, sonorous Cutting your voices, down settled To fit into the chorus.

AUTUMN DESCENDS Lupaşcu Alexandra Şcoala Gimnazială Pârjol, Bacău Like some butterflies, death heralds, To chase away the dried sheets.

The sun shatters its light, Its eyelids are heavy with sleep, Around the white bed it gathers More often the dark curtains.

From its eyelash a beam barely Slips down on my forehead, And, quivering, it illuminates The silver of my grizzled hairs

Autumn descends slowly out of glory, Its yellow kerchief rising, And above the peaks of grove It is waving far away.

So pathetically the wind is groaning, As it starts now to fly, It seems to have caught in its way The word of a dying wife.

Upon its steps, a crying is being divided, Wandering in the mystery of the forest

186

THERE WAS ONCE...

Mihalache Anastasia Școala Gimnazială "Ștefan Bârsănescu", Iași The old visions swerve in dream Remember, there were acacias in blossom And all the villagers were dressed in suits of celebration When you have gone, the most beautiful one.

How you were caught in by a terrible whirpool How many things you have lost in that guilty wave!

Today, when I see you adorned by an entire world I grieve and it hurts so much.

I dream to see your life out Of the dark abyss of forgetting, It was once a healthy girl With serene thought, pure as a choral, That rested her elbows on the table After reading the first novel...

A TEAR Nistor Luiza Școala Gimnazială Pârjol, Bacău If you were to share for once, The wealth you have, Out of all your gifts, I would ask you to give me one tear.

You would give me then a drop of your soul, Which rises from bottoms, As only from the depth of the sea, Pearls are being fished.

187

REMEET Rusu Delia Școala Gimnazială "Ștefan Bârsănescu", Iași In the solitary garden I would like to hear A voice to revive myself From the old feats.

You, wonderful poem, My forgotten island of flowers Will you open the gate for me When I will return from exile, Stranger with wandering steps?

But the wave of mists surround me, Storms rage around here, The old stars are not anymore On their traces barely fly A tender swarm of glow worms.

The pain is fretting in my genes When I step on the well-worn road Poor groves and glades, You were covered by weeds Since we have not seen each other.

On ruined paths Grown thorns and the flowers barely sprout They bend dewy With tears gathered On his way by a simple gardener.

Like a traveller from other country In my way I stop and I listen

SONGS IV Matei Georgiana Școala Gimnazială ,,Nichifor Ludovig”, Niculițel, jud. Tulcea The white frost’s poisoned kiss Kills the roses in autumn...

If the wind comes to you, Carrying my bitter story, Its mourning not to defeat you, Its reprimand not to hurt you.

And who would stop to mourn A sere leaf in the road, When the forests are thrilling near And they are laughing in sunrise?...

It is not your fault...

The nature’ s cruel law is written like that;

188

SUNSET Mareş Denis Colegiul de Ştiinţe Grigore Antipa Braşov My love is like a gentle ray Forged into a sad, late sunset Who painfully sets light to play Into the days shadow has left.

My beautiful, alone some wanderer With eyes eternally aimed at the sunshine Look at the ray that starts to sunder And slowly melts into the sunset Watch, and look ahead outside The way that night sets by the windows Along the ray that’s poor and desolate Sets down into a thousand stories

YOUR SILENCE Siegel Arthur Colegiul de Ştiinţe Grigore Antipa Braşov Can you remember the first night The night which was blue, wet and tense All her peace, yet no delight The only voice was our silence Since then so many nights have passed Same nights with words and whispers Yet all those stories never last Of what we talked no one remembers Until the end of all those moments Still charming it will be The same first night, and all those, silent Forever it will talk to me 189

A TEAR Muresan Theea Liceul cu Program Sportiv Bistrița If you could share once The riches you have, From all the gifts, I beg you to give me a tear.

You give one than a drop of soul Which arises from depths Only from the depths of sea You fish for pearls.

COALS Hompoth Bianca Liceul cu Program Sportiv Bistrița When the coals will burn in your fireplace In the evening of later and naked years Standing on the stone stab Thinking we’ve burn there too…

And when from the embers eyes Thousands of sparks will jump away You’ll have to know that my wild dream Will burn once more in their light…

ROSES Stoia Larissa Nicoleta Liceul Teoretic „Dr. Victor Gomoiu” Vînju Mare Inconsolables fleurs malades, Vous, roses blanches et jaunes, Il vous a écrit un triste récit Le sort de l’implacable esprit.

Comme vous tressaillez quand elle vous obsède, Les yeux affamés, la pensée païenne, Et combien de passions vous font frémir L’innocent corps frêle.

190

IN THE TWILIGHT Afrăsinei Corina Colegiul Tehnic Rădăuți, Suceava The sky’s blue bride Is swarming her face in the wather.

Of her spell the wave is twitching And the sand is shuddering.

In the poisioned shelter.

The rushed chep is heared How a woodpeacker is beating her in beech.

The lambs and the animals bells Are resting themselves on the grass.

Pearls of dew are stretching On the large stole’s meadow.

From the hand’s father sky The pure chrism is sprinkling.

The calm voice of splinter is setting out Of the bell from hill, To tell the world the mouring Of the alienated Ardeal

The sick reed is hugging with wather In the slow rumor.

Two fire-flyes are lighting their skyness,

.

YOUR LETTER Buzdugan Teodor Liceul Tehnologic de Mecatronică și Automatizări, Iași Your letter tore apart My dream tinsel, What viper borrowed you Its venom as ink? ...

Reading it as I used to, Inside, a thought started: What if I tear it into pieces And in the sea I throw it?

All years are gathered in your letter, And steal me in their spell...

Why do so much spleen your words convene? …

While of your writing The poison would come off, Tomorrow, the fishermen won’t catch The fish that are ripped off.

191

LORELEY Micu Alexandra Liceul cu Program Sportiv BistriČ&#x203A;a Heine I do not know What Heine might mean For it kept on resounding in my ear, with its eternal melancholy A long- forgotten fairy tale.

Unawares it was getting darker and darker And smoothly were the Rhine waters flowing All along down there, The mountain peaks were towering on And sea glittering at almost day gone.

On the cliff a woman`s face turns up All in a calm Out of the pitch dark, Her golden bracelet sparkles out Combing her hair while singing Combing her hair and singing at a time A spell song of hers far behind; For you have no escape from her charm and fright The song of this charming lady hereby!

The fisherman, as furious as he seems, dashes out In his tiny raft deep down, Neither waves nor cliff he sees Seeking only up there high.

The turmoil turns him up against the rocky shore And he fades away , All in a sore Drowned deep down.

It`s Loreley`s again With her charmed voice far beyond.

192

OCTAVIAN GOGA- WISH Tiron Denisa Liceul Tehnologic “Anghel Saligny”, Galaţi Wish you joined me to other serenity, Far away from here, To marry you On Palm Sunday.

To live in the mountaines As long as God wishes, At night to gather the villagers And read tot them from in the Book Holy

To settle down in our village, In a house on top of the hill, To bet the nicest may around, And you the most beautiful woman.

That I am of royal blood, Far away from there, That the entire Earth, Once belonged to them

To have my mother live with us, As they are so unhappy, To live playfully for a year or two Or as long as she may live

And that the educated are waiting, For a young king, Of Romanian origin, To be born.

ONE TEAR Alexandru Stefan National Agricultural College ”Carol I”, Slatina, Olt You’d give me then a bit of soul, What arises from the depths, For only in the deep The fishing pearls.

If you could share once All the riches that you have, Out of all your gifts, I would ask to give a tear.

193

IS CELEBRATION Ifrim Răzvan-Ştefan Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Bârlad Is celebration on the plains, and in our hearts is celebration, Bring the wires of the grass under the rain of sun rays.

It's nice Easter, and their crosses rumor threads, The belfry is tiring wrists dry bend.

The brass shouted when struggling gorgeous bell language, I feel her burning shout, and in words the soul change it : You all who suffer and cry in wide blue expanse Come, come, because your kingdom will come soon!

Come you, tormented world, with cold lips; You tormented by burning of a long silence;

You weary without hope, you servants without pay, You whose time have given you eternal curse only command; You, who have worked for others, toiling with both hands, Come, my rumor proclaim now the resurrection, yours!

You, those with the forehead of sweat, with wet with tears genes, I shout to the sky your pain, and God from heaven hears!

I bring the light breaks and shatters the altars of sins, The latches mildew of the dark dungeons!

I untie the blind today terrible mystery of seeing, And celebrate, that in their soul resurrect my raising!

Listen my mind subjected,my knees are slowly leaving And pay homage to pray of the people of Nazareth.

194

SCHOOLMARM Florea Andreea Colegiul Național “Ion Creangă” București When trembling its weeping and shyness, A wandering song embraces being And a rose raised in the shadow dies, And there is no sun to cry for this, I cry then, for you come in the distance, A right martyr of our time, Gentle child, quiet too early, Shy, blonde schoolmarm.

As the brightness of your clear eyes, There is no story more heartbreaking, You're born a sister with the shyness, On your lip trembled no temptation.

Your wreath of days and dreams Was woven with a bad fate, There is no white forehead such as yours And there are no crafty hands as yours.

Grandfathers, statues of old books From your wisdom I seek knowledge.

It's as if written in your smiles The serenity of the old books.

In their gray beard, as twilight, They gather holy tears For that I truly see the breviary In your gentle and quiet word.

Mothers come to you to cry When their boys are gone to serve the king, You hide a tear between the letters, In other countries when you send the sigh...

Girls come to you to bloom their embroidery, Your door steps are full of people, 195

And the girls quietly whisper "What beautiful hands she has! “ ... So, taking care of other children, You smile and wilt, innocent girl, And your restless sleep For a vain dream trembles.

You seem to hear the dripping on the windows A little swallow chirp A solitary thought boils in your head, Sweet, holy fear falls asleep with you.

Shy, dreary autumn twilight He slowly moves his sickened treasure Like incensed smoke from censer, The grove leaf struggles long.

You stand in doorway, a Fragaria leaf On thy bosom went down dying, And the wind tells to the moving branches Your story, beautiful young lady...

REUNION Ion Maria Carla Colegiul Național “Ion Creangă” București You wonderful poem My forgotten island You open the gate today for me When I get back from exile Foreign with wandering steps The pain trembles in my eyelashes How I step on the old, beaten path Poor groves and glades The weeds invaded you Since we haven't seen each other 196

Like a traveler from other country On my way I stop and listen I would like in the solitary garden A voice to revive again From old feasts But waves of mists surround me Storms hounted along here The stars erstwhile are no anymore On their path hardly flies A feebly swarm of fireflies...

Among shattered path Grow thorns and flowers if still rise Bow all full of dew With teardrops collected On the way of the poor gardener.

YOUR SILENCE Burulia Maria Colegiul de Științe „Grigore Antipa” Brașov Do you remember the very first night, A moist, blue night; In its creepy peace Was talking just our silence.

Since then so many nights have passed, Nights with whispers and words.

Of all the things we have said I don’t remember anything.

But until the very last moment, Charming will remain to me And it will talk to me forever, Your silence from the very first night.

197

FORLON Mironescu Alexandra Colegiul de Știinte Grigore Antipa, Brașov Lots of string moments are dying And nobody’s knocking at the door When time scratches my soul Her ashes is asperity and dead Fogs are coming in the night’s eve And gloom shallows me, she naive And the storm is coming, ungodly To wring my dream wings There’s no ray to solace my brow To alight from the stars It will ever glow My fane-bow?

Many hopes of oak tree Beating the dead leaves Oh and you’re so beautiful And yet so far.

A TEAR Vișan Alexandru Marian Liceul Tehnologic, “Nicolae Titulescu” Însurăţei, Brăila If you shared once The wealths you have , From all of your gifts, I would ask you to give me a tear You would give me a touch of soul From the depts wich rises to me, Because from the depths of the sea They are fishing for pearls.

198

THE LAKE Popescu Lorena Alexandra Colegiul Tehnic “Costin Nenițescu”, Argeș By my window, near the lake the water hits the planking, by my window near the lake slowly appear and dissapear so many thoughts inside me.

In turn the waves come and die they murmur while crumbling in turn the waves come and die I almost hear as they are calling me by name.

I thought so many times and my mind asks itself.

I thought so many times what mysterious, unclear vibes to the broad lake chains me? like, you, who are no longer here, you wandered on its banks, like you, who are no longer here, at late and dusky sunset you mirrored in the waves. since then, reproofs are weltering and in the night the lake is crying, since then, reproofs are weltering and feels the same unrests as my poor yearning.

199

ONE TEAR Baisan Roxana C.T.A.T. ”Dumitru Moțoc”, Galați You”ll give me the A piece of your soul Just like fishing beautiful pearls From the bottom of the sea.

If you ever share All that you have I”d like above all One of your tears.

POST BELLUM / ПОСТ БЕЛЛУМ Eni Cristian Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu, Земля, земля, лишь ты хозяин мой Я был слугой, учеником и братом ... Тебя хвалил, и горем на пролом Молился за тебя словно изгой. Земля, была ты мне отцом, Всегда ты говорила мне "не ной". Твоим глином мы возводили стены, (твоей глиной) И встал я на колени пред тобой. Из твоей почвы мы наслаждались верой, Из слёз твоих я наполнял стаканы. Земля, земля, лицо твоё изменилось Словно старик с седою бородой. Вставать с колен хотел, но не умел я, Устал и ныл от жыткого похмелья. (жуткого) Но ты грешна, и грешен я тобой. Моя земля, ведь ты полна нешчастий, (несчастий,) Обречена ты не на краткие мгновения, Земля... земля... на множество ненастий Зжигая изнутри огонь проклятья. (Сжигая) Земля, земля, плоды твои из яда. По голу сыт уже я от напастий. (горлу напастей.) Земля... земля... освободи ты раба, Ведь очи его тают тайну, страх, Бросая вас, взашли на небесах… (взошли) 200

A TEAR Puşcaş Flavia Colegiul Naţional “Titu Maiorescu” Aiud, jud. Alba If it were to share once, The richness you own, From all of your gifts, I would ask you to give me a tear.

You would give me a drop of soul Which from the depths arises, ‘Cause only from the depths of sea You can fish for pearls.

THE WOLF Popa Alexandru Marian Liceul Tehnologic “Horia Vintilă”, Segarcea, Dolj I’ve heard you howling far away, Thrilling the snowy woods, Thy, old and fordone wolf Forever wanderer on dead fields.

I’ve heard you howling far away.

I heard you and, in darkest hours, When I am chased by awful storms I understood you called, my brother, And knew that in the starless night You are the comrade of my dreams.

You and only you, wild beast, That howls its passion to the wasteland And being chased by guarding dogs You walk the woods in solitary hatred You understand a soul without a country...

201

OCTAVIAN GOGA, A TEAR Bălan Andreea Colegiul Naţional „Titu Maiorescu” Aiud, jud. Alba If you were to share once The riches that you have, From all your presents I would ask a tear to give.

Then you'd give me a drop of soul, What from the depth comes up, Because only from the deep sea There are fishing pearls.

OCTAVIAN GOGA, ROSES Popa Lorena Colegiul Național ”Titu Maiorescu” Aiud, jud. Alba Uncared sick flowers, You, white and yellow roses, The fate has written a story To the unsustainable nature.

And how many passions thrill you The innocent and weak body.

Black sins are sleeping in the chest Which a bad hand put, And to blush of shyness God didn't give you the right.

How you flinch when it expects, With hungry eyes, the heathen thought,

OCTAVIAN GOGA, COALS Cojocaru Sara Colegiul Naţional „Titu Maiorescu” Aiud, jud. Alba When coals burn within your fireplace Into the empty, late evening years, You who stay beside the flagstone Think that we have burnt as well...

And when from the ember eyes The sparks thrill, Remember that my wild dream Will have ignited one more time in them.

202

SUNSET Filip Alina Maria Colegiul Tehnic Henri Coandă, Tg Jiu On Sunday there is no one in the driveway, And in peace petrified vesperal, I`m an ancient cathedral in a parc, Its shine, a layer of orchids.

Flowers dipped in mild shyness, Down, the sun has stopped to stay The latter red rainbows Break on a sepulchral white cross.

Sets, then... slow, one by one, Shadows come over the trees to fall, Which, later the moon rises from the lake.

Cold light bathed her palms, When we are drinking the huge song of silence as two heroes from the ballad...

THE WOLF Mihai Miruna Colegiul de Ştiințe Grigore Antipa, Brașov I heard you howling far away, Startling the frosty forest, Old wolf, with your jaded mouth, Eternal wonderer of the dead fields, I heard you howling far away.

I heard you, even in the hardest times You hunt me like rabid storms, I understood your calling as a brother, And I understood that in a starless night You are my dream's comrade...

203

You, only you, untamed beast, That you shout your hungry passion to the wilderness, And for the dog's persecution you lurk , You walk your solitary hatred through the forestYou understand a nationless soul....

NUEVO OTOÑO – Gârboveanu Oana Ştefania Şcoala Gimnazialã Nr.1 Ghirdoveni I.L.Caragiale, Dâmbovița Tan triste es la mañana, Ahora cuándo llora un nuevo otoño, Cuándo cae de los árboles la vida Y hojas amarillas me llueven.

Un mundo entero sientes como muere En un tallo que se dobla , En cualquier rumor hay una espera Y un sueño en cada hoja.

Apenas una escarcha sin piedad Y el verano me ha corrido lejos, Se levantan, montículo a montículo, Hojas muertas a mi alrededor.

Qué misterio les ha desprendido aparte Hoy más que nunca, Qué sueños han muerto anoche Con tanta hoja dispersada?

Imágenes negras se me enseñan Y no sé como,pero me parece Que en esta noche oscura Se ha ido una doncella.

204

SEUL Grãdinariu Simona Şcoala Gimnazialã Nr.1 Ghirdoveni-I.L.Caragiale, Dâmbovița Malade de nostalgie le basilic, Il meurt aujourd'hui à la fenêtre.

La chance de nous est partie Dans un autre pays.

Mon jardin est quitté, En larmes le coquelicot périt, Par les jeunes papillons abandonné Et de ta main, aussi le pauvre.

Où êtes-vous, les yeux bruns Sereins et inquiets?

La mauvaise herbe de quatre sentiers Aujourd'hui n’est pas serclée.

CHANSON DE NOËL Groza Diana, Colegiul National “Decebal’’ Deva Père Noël, Père Noël! À la maison d’un pauvre homme La farine du sac est terminée Et nous n’avons pas de gimblette à te donner…

Père Noël!

On a peiné nos mains On a rassemblé les céréales...

Père Noël!

Père Noël, Père Noël!

On sert l’emploi du village, La terre du riche, L’habit de l’empereur…

Père Noël!

Père Noël, Père Noël!

Sur tous les guérets, Sur tous les champs, On a peiné nos pieds…

Père Noël!

Père Noël, Père Noël!

Sur tous les chemins On chante tes chansons, On brûle les bougies…

Père Noël!

Père Noël, Père Noël!

Toutes les semaines 205

HÉRITAGE Ghinea Andreea Liceul Teoretic « Paul Georgescu » Tăndarei, Ialomița Dans un crépuscule printanier, Dans un crépuscule avec des fleurs de tilleul, Tu m’as envoyé le premier rayon Des grands yeux hypocrites Je ne connaissais pas ton chemin Et je ne savais pas d’où tu venais Fière mission égarée Au seuil d’une cour abandonnée Je t’ai senti près de moi pour un instant Comme l’éclat d’un flocon.

Tu t’enfuis et moi - vainement Je voudrais t’arracher de ma raison.

Mais avec le frisson du muet instant Depuis je caresse mon âme Elle tisse réellement mon tourment Et tisse mes rêves qui mentent Je me demande : quel mauvais destin me fait Un esclave pour toujours je reste À brûler en moi une éternité Le cierge de la nostalgie païenne.

Probablement autrefois nous Dans d’autres mondes nous nous sommes connus Et dans la nouvelle incarnation on apporte Une goutte de l’ancienne argile Tu viens avec la vieille domination Dans l’éclair d’un regard, C’est à moi qui soumet La malédiction du triste héritage.

206

PARIS Prială Johanna-Esther, Col.Naţ,,I.C.Brătianu’’ Haţeg, Jud. Hunedoara Paris, magique flambeau, N’ayant jamais autant éclairé le ciel, Paris, dans mon esprit revit, Et ses frissons m’implorent.

Paris crie de joie et brûle, Saisi d’une nuée de passions, Les boulevards en effervescence, Immense harpe d’Éole.

Paris de notre histoire, Prenant part à la vague mystérieuse, Chantera à notre fenêtre, Son chant nuptial grandiose...

CHANSONS IV Iorgoni Estera-Melania, Col.Naţ,,I.C.Brătianu’’ Haţeg, Jud. Hunedoara Si va venir chez toi le vent En portant mon amère histoire Son pleurée que ne te vainque pas Sa réprimande que ne t’ait pas mal.

Ce n’est pas ta faute…Ainsi est écrite La loi impitoyable de la nature Le baiser envenimé de la gelée blanche Tue dans l’automne les roses.

Et qui s’arrêterait pleurer Une feuille fanée dans le sentier Quand les forêts bruitent auprès Et rient dans le lever de soleil?

207

BĂTRÂNI 年迈 Popa Iarina Colegiul Național „Andrei Șaguna”, Sibiu , Wei4he 2 rang2 wo2 li2kai1 ni3 为何让我离开你， Wei4he 2 rang2 wo2 li2kai1 jia1 为何让我离开家？ Shi4 gai1 ting2liu2 zai4 na4 li2di4 是该停留在那犁地， shou ge 是该停留在那收割。 Shi4 gai1 ting2liu2 zai4 na4 shou1ge1 Wo3wu2fa3 qian2xing2, 我无法前行， Ru2ci3 duo1 luo4ji4de dao4lu4 如此多落寂的道路， Shi4fou3 ni3 ye3you3 ting2yuan4 shen1shen1 是否你也有庭院深深， Zai4 nian2mai4 yi3hou4 在年迈以后。 Er2hou4 wo3 jiang1 bu4ru4 hun1yin1 de dian4tang2 而后我将会步入婚姻的殿堂 Ru2tong2 wei4 huang2di4 gong1zuo4 ban1 如同为皇帝工作般 Jin1tian1,wo3 de fang2zi jiang1 bei4 duo2zou3 今天，我的房子将被掠 走， Zen3 neng2 ru2ci3 怎能如此....

208

Jin1ri4 de ni3 hai2 yong1you3 duo1shao3? 今日的你还拥有多少 Hai2zi wei2 zhe ni han3”sheng4dan4 lao3 ren2”孩子围着你喊“圣诞老 人...”

Ni3 ke3yi3 gao4su4 ta1men xu3duo gu4shi4 你可以告诉他们许多故事...

Guan1yu2 hong2 huang2di4 de gu4shi4 关于红皇帝的故事...

Ni3 li2kai1 le,ke3lian2 de lao3ren2 你离开了，可怜的老人， Kai1shi3 yu2 shang4di4 yi4qi3, 开始与上帝一起， Mu3qin1 zai4 qi3dao3 zhong1 ku1qi4 母亲在祈祷中哭泣 Hai2 you3 ku1qi4 zhe de fu4qin1 还有哭泣着的父亲...

DES GENS Oncioiu Daniela Şcoala Gimnazială Merei, Buzău Il ya des gens partout dans le monde et il est plein De publicains et de pharisiens, Je les vois et je ne comprends pas exactement Ce que je porte un d’entre eux.

Des malédictions brûlent leur palais Quand ils peuvent sembler tendres et tristes, Ils mettent sur le début de la haine De la douceur d’évangélistes…

209

Par la vague qui n’a pas fin Il apparaît quand je me faufile, Je sens ce dernier mensonge Qui a humidifié leurs lèvres…

Et dans mon esprit puis desserrer Le mystère de Providence qui a fait, Comme dans le pli, entre les animaux, Que Jésus vient sur la terre…

REVOIR Enache Mădălina Colegiul Național Decebal Deva Toi, mon merveilleux poème, Mon oubli plein de fleurs, Ouvre-moi encore la porte aujourd'hui, Quand je rentre de mon errance Etranger avec des pas désolés?

La douleur tremble parmi mes cils Comment je vais sur l'ancien chemin ; Forêts de jeunes arbres et de pauvres clairières, Les mauvais Herbes, ils vous accablent Depuis que nous n'avons plus vu.

Comme un voyageur d'un autre pays Je m'arrête et j'entends dans mon chemin; Je voudrais dans mon jardin solitaire Une vois qui renaisse de nouveau Des festins d'autrefois.

Mais un flot de brume m'accueille, On a eu des orages par ici, Les étoiles d''autrefois, elles ne sont plus Sur leurs traces, à peine on vole Un grupe sensible de lucioles...

210

Parmi les sentiers délabrés Les épines poussent et les flleurs apparaissant à peine, Elles s'inclinent toutes pleines de rosée, Les larmes accumulées Au cours du chemin,le pauvre jardinier.

LES SOUVENIRS Farkas Norbert Colegiul Naţional Decebal Deva Les souvenirs, des vases tristes Qui ferment les cendres de l’instant mort pour éternité Ou e liés dans des cimetières à l’ombrage taciturne Toute la journée sont muets et la nuit ils les font revivre Les souvenirs sont des harpes suspendues De la première branche qui touche notre maison Le crépuscule qui flotte les fait à sursauter Et jusqu’à l’aube du jour nous chantent à la fenêtre.

Les souvenirs, des enfants orphelins de la vie Qui errent sur les champs et dorment parmi les ruines Chères lucioles d’un instant sur le chemin de la jeunesse.

Les souvenirs, pourquoi ils viennent encore chez moi?

DE LA LETTRE Feder Alina-Raluca Col.Nat,,I.C.Bratianu’’ Hațeg, jud. Hunedoara Tu voyais comme passait le temps, Et toi, toujours loin, Je pensais maintenant À t’expédier une lettre.

S’épanouissait le géranium Dans notre jardin Et il était tant rouge Le pivot dans la fenêtre…

Les planches en boqueteau 211

Tous étaient ensemencés – Et la marraine vous souhaite Beaucoup de santé.

Et il y a encore une nouvelle, -Sais-tu, mon aîné, vraiment?

Dans une semaine Nous épouserons Floare.

Mon père est parti aux foires, Ma mère y est restée et coud Et elle souvent pleure, la pauvre, Pourquoi tu n’es pas à la maison.

Moi, je suis plongée dans mes pensées, Je passe le soir dans la cour, Je pleure là en secret, J’y pleure sans être vue…

Soient maudits Les pays étrangers…

Nous nous préparons pour la noce Et nous pensons à toi…

CUORE, Ottaviano Goga Coraciuc Beatrice Colegiul Tehnic Rădăuți, Suceava Povero cuore malato, Promessa strada di campagna, Chi ancora si ricorda Quanti passanti ti cercarono?

Mal paganti, i migliori per gli scherzi...

Tu a tutti hai dato riposo, E loro hai offerto sosta, Finchè è stato disperso per strada Il pieno delle tue cantine.

Tu non avevi il chiavistello sotto il portico, Nemmeno la dolcezza a misura, E hai onorato ciascuno Con un bicchiere di bevanda.

Oggi sei spoglia e povera, E il tuo locandiere sta a morire, Chi passerà aconcora la tua soglia.

Promessa strada di compagna?...

Come venivano a mezza notte Viaggiatori vaganti per il mondo, Tutti padroni a casa tua, 212

IN TARDA SERA Hârțan Nicolae-Mihai Liceul Tehnologic „Ioan Ossian”, Sălaj Sposa di cerio blu Il suo volto riempito l'acqua-n, Si spaventò sua onda incantesimo E nfiorează la sabbia.

Cereali S-lettiera Dew On-ntinsul stola prato: Dalla mano del cielo, Padre, Setacciare Pure mir ...

In mulcom rumor-mbrăţişează Reed Water malato Due lucciole e timidezza luce

Al riparo di nebbia.

Sembra chop, frettoloso, In faggio batte un gheunoaie Agnelli appoggiata sull'erba, E le campane di cioaie, Proventi lentamente scheggia voce Dal campanile della collina, Diciamo il lutto mondo Transilvania all'estero.

LE SOIR Sârbu Maria – Elena Liceul Teoretic „Paul Georgescu” Ţăndărei, Ialomiţa Le ciel a assombri son mouchoir Comme une mère affligée, Le tournesol sur les champs Tombe son front pensif

Deux jeunes beiettes dorment Sous un sillon de regain.

Il s’est arrêté, le moulin peiné L’eau dort à l’égout Sur les coudes, il s’endort Un berger couché sur le capuchon.

L’horizon goutte son argent Sue le foin d’or Fatigué, il bat ses ailes Comme un rêve solitaire, un étourneau

Dorment le ciel et la terre Sous un doux embrassement...

Seulement la source tressaillit encore Comme le sein d’une vierge

La forêt couche ses chanteurs La canne malade dort

213

LES CHARBONS Lînaru Petra-Rozalia Col.Naţ. „I.C.Brătianu” Haţeg, jud. Hunedoara Quand les charbons prendraient feu dans ton âtre Pendant les soirées des années anciennes et solitaires, Toi, en te reposant sur la dalle en pierre Tu penses que c’est nous qu’on a brûlé aussi.

Et quand, dans mes yeux ardents Tressailliront de petites lumières, Tu dois savoir que mon rêve sauvage Étincelait encore une fois.

VECCHI Lonte Florina-Adriana Liceul Tehnologic ,, Ioan Ossian’’, Sălaj Perché si va vicino a te Perché si torna a casa ?

Sono rimasti figlio arare , Let rimase a cucire.

Quanti di voi hanno oggi Nipoti , mi diranno , "Amico ... " Heap dire loro storie ...

Il Re Rosso ...

Allora non ho smarrito In molti modi , sparsi , E voi e vi erano in tribunale ora Un post in età avanzata .

..............

Quindi ... si va , gli anziani poveri , Con preghiere al beato , E piange madre breviario, E mio padre piangere la barba ...

Avrei - nsurat volta terminato Con in servizio mpăratul , Sarei casa oggi insieme a tutti -n ...

Come mi avrebbe onorare oggi villaggio ...

214

SI JE MEURS Matiş Ana Colegiul Naţional „Decebal“ Deva Si je meurs ce printemps Toi et maman, il faut me pleurer Les deux, vous allez me pleurer Et noircissez votre ville.

Mais, je ne suis né, peut être, Sous un signe étrange Et la malchance m’a couvert Tout au temps de ce monde.

Personne ne doit se lamenter Pour votre orgueil Et je vous dis maintenant Ne dépensez beaucoup avec les obsèques

Je sais que tout le village va s’attrister Je sais qu’il est affligé Et peut – être, prêtre Naie Il va verser des larmes

Appelez le prêtre Naie Pour lire de la Bible Qu’il dise comme commentaire Que je fus éduqué.

Donnez au prêtre Naie Des évangiles, tout un mois entier Il est pauvre, prêtre Naie Il n’a pas quoi à manger

E CÉLÉBRATION Albert Alexandru Liceul Tehnologic “Anghel Saligny”, Galaţi E fête sur la plaine, et n célébration âme, Quicken herbe sous la pluie la lumière du soleil.

Les pilules sont belles et leurs croisements dans les discussions de la rumeur, Beffroi et joints secs plier fastidieux.

Brass Bell a pleuré quand luttant langue Maiastra Je me sens pleurer sur, et un changement dans les mots du cœur: Vous tous ceux qui souffrent et pleurent dans les grandes étendues bleues Allons, allons, pour vous de venir dès votre royaume!

215

Venez, le monde puni ceux, lèvres fiévreuses, Vous chinuiţii brûler un long silence; Vous fatiguez sans espoir, serviteurs du non payé, Vous, dont le temps ne aurez commandement donné malédiction éternelle; Vous, en tant muncirăţi pour d'autres peinent deux mains, Viens, mon rumeur pour le moment de proclamer la résurrection, vous!

Vous, le front de la sueur, des larmes gènes humides, Je appelle votre chagrin ciel, et Dieu dans le ciel entendre!

Ils apportent des pauses de lumière et de pauses les péchés, Mucigăite barres de sombres donjons!

Je défais l'aveugle aujourd'hui mystère terrible de voir, Et de célébrer, comme dans leur résurrection ressusciter mon âme!

Entendre mon esprit soumis arc mes genoux sont lentement Et apporter des offrandes de culte pour les gens de Nazareth.

PARIS Pelea Ana Maria Liceul Teoretic ,,Mihai Viteazul ” Băilești À ma fenêtre on chante des rythmes de cadence Chaotique invasion de Paris Quand j’écoute sa course triomphante, Je sens comme le cœur de la terre bat.

Comme un soldat fatigué J’ai surmonté la cité cruelle, Voyageur aveugle par les flammes Nevis J’y me promène dans mon humble timidité.

A présent je suis le serviteur de la métropole fière Dans mon âme je sens grandir toujours la rumeur Autour des coupoles d’or.

Mais les nuits ou des ombres douces se laissent 216

Et autour de moi on crie le Babylone, Je me rêve dans notre village, dans ma maison.

AT NIGHTFALL Pelmuș Diana Colegiul Naţional „Ion Creangă”, București The blue sky’s bride Reflects her face into the water, By her spell does the wave shudder And so does the sand.

Two fireflies light Their shyness in the fog shelter.

Rashly, is the vesper bell heard, Which, in a beech, a woodpecker rings, The lambs rest on the grass And so do their jingling bells.

Little dew drops fall Up across the meadow stole.

Father, from the heavens’s hand The purest chrism is sieved.

Gently, a splinter voice begins, From the bell tower on the hill, To tell the sorrow to the people Of the alienated Ardeal.

In gently rumour The sick reed embrace the water.

DEIN SCHWEIGEN...

Petric Elena Valentina Școala Gimnazială Voiteg, Timiș Erinnerst du dich unsere erste Nacht, So eine blaue und nasse Nacht...

In ihrer zitternden Stille Hört man nur unseres Schweigen.

Seitdem sind viele Nächte, Mit Flüstern und Wörtern vorübergegangen...

Von All, das wir erzählt haben, Ich erinnere mich fast Nichts !

Aber bis am letzten Lebensaugenblick, Du, Wunderschöne, lass mir bleiben Und höre nur für immer Dein Schweigen, von der ersten Nacht !

217

AUTUMN Florea Andreea Colegiul Național „Ion Creangă”, București Wave of silver frost He adorned the garden Lemon threads Their roots are drying

Takes in flight one shingle at a time The pagan storm Walnuts bend, the elders, Cries a young lark Up on the fountain edge.

Over the crown of the grove The grey clouds are wearing their lead Whit his ragged ornament, The corn is shaking on the field.

I listen and I feel under my eyelashes How I raise a tear: We have similar stories Callow baby lark.

And how from the north Merciless wind is coming, From the top of our barn

UNA LAGRIMA Puţanu Alexandra Colegiul Naţional „Vasile Alecsanri” Galaţi Si alguna vez tendrias que compartir Algo de tus riquezas, De todos tus regaloste, Pediria una lagrima que me dieras.

Entonces me darias una gota de tu alma, Que de profundidades sale , Ya que solo de las profundidades del mar Se pueden pescar perlas…

218

YOUR SILENCE… Roxana Gheorghe Şcoala Gimnazială Nr. 7 Focşani, Vrancea Do you still remember the first night?

A wet and blue night…

In its tingly peace It only spoke our silence…

Since then a lot of nights have passed, Still nights with whispers and words…

From how many we were saying I remember nothing.

But until the last time Charming it will stay.

And it will talk to me forever Your silence from the first night…

YOUR SILENCE Matei Georgiana Școala Gimnazială ,,Nichifor Ludovig” Niculițel, jud. Tulcea Do you remember the first night , A wet, blue night; In its frightened peace Only our silence was talking.

Since then so many nights have passed, Still nights with whispers and words.

From the many we had told side by side, I don’t remember anything.

But till the very last moment Your silence from the first night Will remain charming And will always talk to me.

219

PARIS Vlas Miruna-Ghiulfer Colegiul Național “Ion Creangă”, București Quand la cavalcade chaotique parisienne Me chante à la fenêtre en rythmes de cadence Quand je l’écoute faisant sa fuite triomphale Je sens le coeur battant de la terre.

Comme un soldat vaincu par la fatigue La cité cruelle m’a surmonté Passant aveuglé par de flammes pas rêvées Je promène ici mon humble gène.

Je commence à être l’esclave de la fière cité, Je sens dans l’âme grandir la rumeur sans cesse Aux alentours de voûtes dorées .

Mais pendant les nuits lorsque d’ombres douces se laissent Et autour de moi hurle le Babylone Je me rêve dans le village, chez moi…

ABANDONED Saviuc Mădălina-Georgiana Palatul Copiilor Deva Die many springs of moments, And nobody knocks my gate When the weather settles on my soul Its ashes rough and dead.

Not radius to caress my forehead, Slowy descending from the stars ...

Will you ever shine My worship altar?

Wine mists of night on shoulders come, And darkness swallows me, silly, And the wind comes, pagan, The wings of dream to break me.

The oak of much hope It shakes its dead leaves Oh, you’re so beautiful, And you’re so far away for me ...

220

YOUR SILENCE Danciu Adela Georgiana Palatul Copiilor Deva Do you remember the first night?

A wet and blue night In its tingly peace Just our silence talked.

Since then so many nights passed, Whole nights with whispers and words From how much we talked, Nothing I remember.

But until the last moment Charming it will remain And it will always talk to me Your silence, from the first night.

YOUR SILENCE Popescu Lorena Alexandra Colegiul Tehnic „Costin D. Nenițescu” Pitești Do you still remember the first night, A dap and blue night; in its startled peace only saying our silence.

So many night have passed since then, nights with wispers and words so many things we said nothing can I remeber. but until the last moment oh, my charming you remain and it shall always talk about your silence of the very first night.

221

YOUR SILENCE Brici Andrada Liceul cu Program Sportiv, Bistrița Do you remember the first night?

A blue wet night In her creepy peace It speaks just our silence.

From then a lot of nights have past Only nights with whispers and words From all we talk, nothing I can remember Till at the last minute, Charming you will remain for me And will talk all the time Your silence from the first night.

UNE ROSE S’ÈTEINT Zaharioiu Axenia Colegiul Naţional „Decebal“ Deva

Le corps vaincu par la douleur Une rose s’éteint dans un vase Soupoudroyant ses larmes sur les pétales Sur le petit coussin de la fenêtre, La pauvre fleur s’agite longtemps Et meurt dans sa passion muette Comme dans le cœur d"une fille vierge Comme un grand amour absurd.

Elle s’agite encore et jusqu’à demain Elle effeuille sa parure entière Et la main de sa fine patronne Une autre rose va cueillir Et une par une, elles viendront Toutes les autres fleurs dans l’ancien vase Comme les rêves qui prennent naissance Et meurent souriant dans notre chemin.

222

UNA LACRIMA Borghetti Stefan Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Bucureşti Se condividessi almeno una volta Tutte le ricchezze che hai, Tra tutti i tuoi regali, Una lacrima da darmi io ti chiederei Mi daresti allora un goccio del tuo animo Che dal profondo sorge Perché solo dall’abisso del mare Si raccolgono i gigli

SUNSET Zavache Ionuț Liceul Tehnologic de Mecatronică și Automatizări, Iași It’s Sunday. And no one’s on the alley, In the frozen peace it seems, A cathedral is the ancient park, A layer of orchids is her sanctuary.

The melted sun in mild scented shyness, Down stops and stays, While the last red rainbow On a sepulchral white cross prays.

It sets... One by one, soon, Shadows lay over the trees, Out of the lake, rises the moon.

Cold light bathes the palms, As we, two ballad heroes, Sip the silence’s great songs…

223

A MOMENT

Mirea Bogdan Liceul Tehnologic Căpitan „Nicolae Pleșoianu“ Râmnicu Valcea, jud. Vâlcea I’ve barely seen you for a moment And quickly parted by the sky.

Badluck was lurching hiding by The moment you hugged me.

But our silent meeting Was long enough to stir

A meaning of a lifetime In a moment’s passing.

It seemed that in the middle of the sea In black and deepedst night, I saw by a lightening’s strike A boat that sank.

PARIS Felix Julius Klammer Col. Naț. Ped. „A. Șaguna“, Sibiu Am Fenster äußert in strengen Rhythmen sich Das in Paris chaotische Gedränge, Hör´ ich ihm zu in seinem triumphierenden Gerenne, Fühl´ der Erde Herzen schlagen ich.

Wie ein Soldat besiegt von seiner Müdigkeit, Hat die gewaltige Burg bezwungen mich, Ungeträumte Lichter blenden Wanderer dich, Spazieren führend meine Schüchternheit.

Der stolzen Metropole Sklave bin ich, In meiner Seele fühlend, wie Lärm umzäunt Nahe vergoldeter Kuppeln mich.

Doch die Nächte, wenn sich weiche Schatten legen Und um mich herum Babylon weint, Träum´ ich von zu Haus auf Dorfeswegen …

224

LIEDER Ghenie Diana Colegiul Pedagogic „Andrei Șaguna“ Sibiu II Nikolas,du guter Schankwirt, Was sagst du zu dieser Zeit?

Mӧge Gott den Wein erhalten Und dein Glück und auch dein Weib!

Zittert auf dem Tisch was liegt, Wenn er doch vom Trauer spielet Der Becher zum Fenster fliegt.

Dann wurd’ich das Dorf anzünden Das ich sehe, wie sie Brennen Blaue Augen eines Weibes, Die des Herzen Leid nicht kennen!

Und wie geht’s noch auf den Märkten?

Das Getränk ist sauer, Bruder!

VI Doch dein Weib ist flink und fleiβig, Holder Frühling, holder Frühling…

Teufel hol’ es doch, das Luder!

Lacheln der Natur so lieb, Gelber Schmetterlinge Liebe Und der gelben Rosen Trieb!

Mit mir heute trink zusammen, Vielleicht wird mein Leid gestillet, Schau, wie sich die Welt verändert, Holder Frühling, holder Frühling…

Glanzt der Mond am Bergesrücken, Wenn der blinde Geiger spielet!

Unter einer Stohdachrinne Gott erhalte uns’ren Geiger, Schlafen schon zwei Denn er sieht nicht alle Dinge; Schwalbenkücken.

Eins von Sehnsucht, eins von Die Gitarre in der Ecke Trauer, Die zwei Lieder dass er singe!

Schlaft nach ihrem letzten Lachen.

Wird fur dich auch wieder kommen Wenn von Sehnsucht singt der Holder Frühling zum Erwachen?

Geiger,

225

HERZ Vîlcică Cristian, Schuster Thorsten Col. Naț. Ped. „A. Șaguna“, Sibiu Das arme kranke Herz Gasthaus auf dem Landeswege Wer kann sich dennoch erinnern Wie viele Wanderer dich besuchten Du hattest keinen Riegel bei der Veranda Auch keinen hohen Preis an Maße Und du gabst dann jedem Ein Glas auszutrinken Wie um Mitternacht kamen Wanderer aus der ganzen Welt Alle Herren in deinem Haus Schlecht beim zahlen, gut bei Witzen Du hast alle ruhen lassen Du gabst ihnen einen Rastplatz Bis sich auf dem Weg zerstreute Die Fülle deiner Keller Heute bist du leer und arm Und der Gastwirt liegt im Sterben Wer soll noch vorbeikommen Gasthaus auf dem Landeswege?

226

COMISIA DE ORGANIZARE ȘI JURIZARE Prof. Laura Dumitru Prof. Elena Gabos Prof. Sergiu Godină Prof. dr. Lidia Pircă Prof. Laura Radu Prof. Mirela Sima Prof. Achim Stoian Prof. Ramona Vișan Bibliotecar: Ramona Schiau Secțiunea traduceri: Prof. Cosmina Almășan Prof. Codruța Colpoș Prof. Mirela Istrate Prof. Nicoleta Maier Prof. Monica Man Tehnoredactare: Prof. Felicia Pătcaș

Colaboratori: Dr. hab. Aliona Grati, AŞM, Chişinău, Republica Moldova Institutul Confucius Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

227