PushUp

teatrul

02/18

mihai eminescu manager Ada Hausvater

PUSH UP de

Roland Sc himmelpf ennig traducerea V ict or ScoradeČ› regia ar tistică Alexandr u Maf t ei

ÎN VIN GĂ TOR Motto

Nici o țară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior.

Sun Tzu, Arta războiului

PUSH

Singurul drum acceptabil este cel care merge în sus. Nimic nu te poate opri. Nici emoțiile, nici semnele timpului, nici nevoia de comunicare sau setea de căldură umană. Balast. Ca să ajungi în vârful piramidei trebuie să înveți să te eliberezi de toate. Doar așa poți fi Învingătorul. Doar aşa poţi ști că nu ai ratat. Filosofia de viață preferată a lumii de azi îl provoacă pe Roland Schimmelphennig, unul dintre cei mai apreciați autori germani contemporani, să exploreze în PUSH UP patru situații de viață, patru întâlniri. Pentru ce sau pentru cât ești dispus să renunți la tot ceea ce eşti? - e întrebarea la care fiecare personaj este provocat să răspundă. Şi fiecare răspunde aşa cum crede sau cum ştie mai bine. Fiecare îşi duce propriul război aşa cum crede sau cum ştie mai bine. Şi, pe măsură ce răspunsurile fie rănesc de moarte, fie creează punţi de comunicare, geamurile clădirii de birouri care serveşte

UP

de această dată drept decor reflectă în oglinda lor rece întreaga societate civilizată, cu jaloanele ei ierarhice bine trasate, cu groaza ei absolută de ratare, cu tot arsenalul ei de măşti, cu toate acele persona care ne ajută să supravieţuim „junglei urbane” – nouă înșine, în fond.

G. Jinaru-Doboș

U

PU

„Teatrul îți dă un gen de satisfacție pe care n-o întâlnești în altă parte”

Interviu cu Alexandru Maftei, regizor de film și teatru.

UP

Sunteți cunoscut mai degrabă ca regizor de film.

PUSH UP e deja al patrulea spectacol de teatru la care lucrați. Deci, regizor de film și de teatru? Când devine relevantă distincția?

film și nu mi-a părut rău. După facultate, a urmat o perioadă lungă în care m-am ocupat de cu totul alte lucruri. Am lucrat în publicitate o grămadă de vreme, apoi am revenit la film și într-o zi am revenit și la teatru. Într-o zi în care soția mea care este actriță (Dana Voicu n.r.) și actorul Liviu Cheloiu voiau să facă un spectacol la un teatru independent și nu aveau regizor. Dana m-a întrebat dacă nu vreau să vin să-i văd. Sigur că nu am reușit doar să vin să-i văd. A fost primul spectacol de teatru pe care l-am regizat după ce am terminat UNATC-ul: 6 din 49 la Teatrul de Artă din București. A fost un început fain, care mi-a dat un sentiment foarte bun. Să faci film e complicat și cel mai complicat e să ajungi să-l faci. Trebuie să aduni o grămadă de bani, să organizezi o grămadă de lucruri, pe când la teatru m-am întâlnit cu acești doi actori și asta a fost suficient.

Ce m-a încurajat a fost și faptul că spectacolul a avut mare succes la public, a fost selecționat în Festivalul Național de Teatru și apoi preluat de TVR. Cumva, mi-am dat seama că noi trei, doi actori și cu mine, am reușit să facem o mulțime de oameni fericiți.

USH Anecdotic vorbind, în liceu îmi făcusem o trupă de teatru. Ne-am strâns vreo patru-cinci oameni și am făcut câteva spectacole. Asta se întâmpla în ‘88, pe vremea aceea, la facultate erau foarte puține locuri la actorie.

Pe atunci vă interesa actoria?

Da, să fiu sincer. Dar, pentru că erau puține locuri, n-am dat la UNATC, am dat la Facultatea de Fizică, unde am intrat și am făcut vreo șase luni. Apoi a venit Revoluția și prin ‘90 mi-am dat seama că fizica nu era ce îmi imaginasem eu și atunci am zis că trebuie să dau la teatru. A fost primul an în care examenele pentru secția de teatru și cea de la film erau diferite. M-am uitat: la film erau de văzut zece filme, la teatru erau de citit zece piese. Mi s-a părut mai fun să văd zece filme. Așa că am ajuns la

Teatrul vă oferă un alt tip de feedback față de film?

Spectacolul se joacă și azi, după cinci ani. Filmele, de obicei, rulează o lună prin cinematografe și cam asta e. Se mai duc pe la festivaluri, dar… toată munca aia pare cumva disproporționată.

Așa, am regăsit plăcerea de a lucra cu actorii și de a face lucruri pentru public. Teatrul îți dă un gen de satisfacție pe care nu o întâlnești în altă parte.

deci autorul a fost oarecum vizionar. PUSH UP sondează o altă dimensiune. Sub pretextul unor conflicte pentru ascensiune profesională suntem lăsați să aruncăm o privire în intimitatea personajelor, de multe ori auto-cenzurată. În toate cele trei mari părți ale piesei, lupta pentru o poziție mai bună în ierarhia profesională relevă până la urmă o lume interioară destul de contorsionată, marcată de frustrări, de nefericire, de o inversare a valorilor. Mă feresc să-mi numesc personajele „corporatiști”, e un cuvânt folosit mult în mass-media de azi.

PUSH După ploaie, a lui Sergi Belbel, pe care l-ați montat la Teatrul Apollo 111, și PUSH UP au un decor comun – birourile unei corporații. Dar și diferențe majore – acolo vorbim de un viitor distopic, aici de realitatea imediată.

Din perspectiva abordării regizorale, unde se regăsesc diferențele?

Da, într-adevăr, După ploaie era o combinație de elemente reale cu situații imaginate, de anticipație, dacă ne gândim că era scris cu ceva timp înainte de evenimentele din 11 septembrie din America și înainte de momentul în care încălzirea globală a devenit subiect de știri și controverse,

Despre cine este PUSH UP?

Despre oameni care muncesc mult și caută să fie din ce în ce mai eficienți, din ce în ce mai competitivi. Acest accent excesiv pe muncă provoacă traume, îi schimbă, îi face mai reci, mai insensibili, mai puțin orientați spre comunicare firească. Este aproape un soi de mutație. Dar, practic, competiția e mai degrabă un pretext, un catalizator care pune în evidență conflictul interior.

UP

H

PU TE RE

Personal, mi se pare un text destul de trist. Ai tot timpul senzaţia de şansă ratată la fericire.

Există niște nuanțe. Nu m-aș grăbi să judec în nici un fel personajele. Sigur, putem arăta cu degetul niște oameni care pun cariera mai presus de orice altceva. Spectacolul încearcă să arate ambele fețe ale acestor personaje, partea dură și intransigentă, dar și partea lor caldă și umană. În film sunteți obișnuit cu un anumit tip de convenție, un anumit tip de complicitate cu spectatorul. Cum funcționează convenția teatrală în abordarea unui text cum e PUSH UP? Spectacolul e construit pe două niveluri de convenție. Pe de o parte, avem convenția scenelor conflictuale, iar pe cealaltă sunt aceste monoloage în care publicul devine interlocutor, în care personajele își dezvăluie deschis gândurile. Cei doi paznici se află din nou la graniță, de data aceasta între cele două convenții cu care operăm, cea a spectacolului pe care îl urmărim oarecum obiectiv și cea a mo-

noloagelor în care personajele se dezvăluie direct publicului. Paznicii sunt cei care jonglează cu magia trecerii între cele două convenții.

Cum vă împăcați, în teatru, cu lipsa de control asupra produsului finit? Fiecare reprezentație e altfel, spre deosebire de un film, care, odată imprimat pe peliculă, nu se schimbă.

PU

Da, teoretic așa e, regizorul de film are un control total asupra a ceea ce urmează să vadă publicul.

Alegi dublele care ți se par mai bune, se montează, lucrurile sunt într-adevăr finite într-un fel sau altul.

La teatru, spectacolul se naște acolo în fața ta, e viu, și asta e minunat. Un spectacol bine lucrat e cel în care un regizor a fixat deja cu actorii principalele direcții, a trasat motivațiile personajelor, iar acestea rămân stabilite. Sunt lucruri care nu se schimbă, e un fel de schelet al spectacolului care se construiește în momentul repetițiilor. Dacă repeți bine și temeinic, iar actorii au înțeles ce se întâmplă cu personajul lor, ce-și dorește acesta, ce obstacole întâmpină, cum le depășește, dacă lucrurile astea

sunt decodificate și clarificate, ele așa rămân, indiferent dacă reprezentațiile sunt diferite de la o seară la alta. E normal să fie diferite, actorii au energia lor, întâlnesc mereu un altfel de public. Dar chiar și un film poate fi altfel de la o vizionare la alta. Miam văzut filmele în diverse țări, în diverse orașe și, deși era aceeași peliculă, au fost spectacole total diferite, pentru că oamenii din sală erau diferiți. O adunare de oameni care privesc ceva împreună nu va fi niciodată la fel.

PUSH UP

PU SH

UP

STRA TE GIE

PUSH Despre Roland Schimmelpfennig, Wikipedia afirmă că e cel mai jucat dramaturg german contemporan.

Eu aș mai adăuga un superlativ: e cel mai proteic autor de teatru pe care l-am tradus până acum.

Dacă ați citi, de pildă, Noaptea arabă, PUSH UP, Femeia dinainte și Pe Greifswalder Straße fără să vi se fi comunicat cui aparțin aceste piese, ați fi gata să pariați că ele au fost scrise de autori diferiți.

Niciuna nu seamănă cu celelalte. Cu alte cuvinte, folosind o deja banalizată expresie publicitară, se poate afirma că Schimmelpfennig este... mai mulți autori într-unul singur. S-ar zice că pariul pe care l-a făcut cu sine atunci când s-a apucat să scrie teatru, a fost acesta: să nu se repete niciodată. Să

EF CI EN

FI NT

UP fie, cu fiecare piesă, altul. Să renască încontinuu, dacă vreți. Ca scriitor, firește.

PUSH UP a fost unul dintre primele texte care au adus pe scenă universul muncii din lumea de azi și omul surprins în lupta lui pentru o poziție cât mai înaltă în ierarhia sistemului. Sau ce mai rămâne din om, după ce el se angajează în această luptă. Cuprins de febra ascensiunii, e dispus să calce peste cadavre. Ale altora, dar și ale propriilor sentimente.

Așa se face că singurele personaje care rămân umane sunt cele aflate cel mai jos, la propriu (ele chiar lucrează la parter), cât și la figurat, în ierarhia firmei: paznicii. Oare din cauză că, datorită poziției lor, sunt imuni la virusul PUSH UP?

Victor Scoradeț, traducător

AS CEN SI UNE

Iluzia că noi creștem, că progresăm, că mergem mereu înainte nu este neobișnuită. A fost consolidată de ideea de progres a civilizației occidentale, idee ce funcționează de la iluminism încoace, și de imperativul american al înaintării în sens ascendent. Bineînțeles, progresul e doar un construct. Sunt și alte moduri de a conceptualiza istoria.

Yrvin D. Yalom, Privind soarele în față

UP PUSH Heinrich Angelika Sabine Patrizia Robert Hans Frank Maria

Romeo Ioan Ana Maria Cojocaru Flavia Giurgiu Cristina König Adrian Jivan Doru Iosif Victor Manovici Victoria Rusu

Scenografia Vali Ighigheanu Light design Florian Putere

Regia artistică Alexandru Maftei

Durata spectacolului 2h Locația Sala 2 Prima reprezentație 07.03.2018

Regia tehnică Cristian Stana Operare lumini Alexandru Stănescu Operare sunet Sebastian Hamburger Operare video Adrian Dimofte, Sebastian Biște Sufleor Judith Reinhardt Fotografii live Romeo Ioan

CA RI ERĂ

Organizator de spectacole Maria Manolache Coordonator tehnic ing. Horațiu Nica Șef producție ing. Radu Berzescu Decorurile și costumele sunt realizate la Atelierele „Fabrica de decoruri” ale Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara.

Costume Monica Grand, Maria Aluaș, Lenuța Răducanu Recuzită Albert Karoly, Mariana Doboșan Coafură Ramona Bologa, Lucian Mătieș Machiaj Andra Diac Tehnic Ioan Bârzovan, Daniel Luca, Nicolae Lăcătaș, Daniel Parțan, Marcel Iovin, Flavius Bioșa Ateliere Ana Țiplea, Rafila Giuchici, Vladimir Jivici, Silvia Ilie, Emil Bejenaru, Nicolae Jivcu, Daniel Răduți, Constantin Răduți, Ovidiu Moldovan, Zoltan Cesca, Sorin Stanciu, Petru Farkas, Gheorghe Cosma Personal de sală Niculina Moraru, Maria Manolache, Carmen Trifan, Ciprian Cojocaru, Bogdan Socaciu, Gabriel Cozma, Monica Purcaru, Anka Boboiciov, Daniel Pascu, Ciprian Ursu, Sebastian Boboiciov, Cătălin Moraru redactor Geanina Jinaru-Doboș foto Adrian Pîclișan dtp popljubo tipograf Carla Stiassny

teatrul naţional este o instituţie publică subvenţionată de ministerul culturii şi identităţii naţionale