Revista Punkt, Nr 30-31, 2009 by Punkt.md

www.punkt.md

proiect special

tema numărului:

o ţară la majorat

Ion Sturza:

ca să te iubească cineva în Moldova, trebuie să fii sărac, prost şi urît

Mircea Snegur Gheorghe Vrabie Oazu Nantoi Marina Sturdza Angelina Tănase Constantin Cheianu concurs foto: ia-ţi premiile!

clubul hedoniştilor: vinurile primului parlament

nr.30 31

6 Tema numărului o ţară la majorat Cronicul moldovenesc, ediţie glossy 38 1991-2009 Oameni de-o seamă cu ţara

44 Mircea Snegur primul în faţa Independenţei 58 Ion Sturza: Ca să te iubească cineva în Moldova, trebuie să fii sărac, prost şi urît 82 Punkt psy Ce ar spune Freud despre moldoveni 84 Punkt astrologic Sumcă, stelele şi rînza Coperta noastră:

Alexandrina Ţurcanu, Mandarina Models imagine de Alexandru Ustin make up, coafură de Lilia Sobuleac stil de Elena Zbîrnea

director Angela Braşoveanu redactor-şef Georgeta Moraru redactor-şef adjunct Viorica Mija Autori: Natalia Severin, Constantin Cheianu, Igor Caşu, Gheorghe Erizanu, Boris Cremene, Elena Braşoveanu Design Vitalie Ichim Nadejda Volembovschii Foto Igor Schimbător Alexandru Ustin Roman Rîbaliov Director marketing Ghenadie Neguleanu Manager publicitate Natalia Matcovschi Contabil Elena Grigor Suport juridic AVORNIC&partenerii, oefrim@avokat.md Adresa redacţiei: Chişinău, str. Bucureşti, nr. 68, bir. 535 tel.229825, 229816 Tipar: Bons Offices

86 Ce poate face o ţară la majorat? 87 Avem o „ţîră”. Ştim. Ar trebui să procedăm cumva 92 Oazu Nantoi

118 Punkt vin Clubul Hedoniştilor. Parlamentul 90 Vinurile 90. Vieţi paralele

124 Punkt bestseller Constantin Cheianu. Sex & Perestroika 128 Boris Cremene. Jurnal de chinez 138 Punkt interior Moldoveni, vă ordon, înrămarea!

Punkt proustian proust să fii...

150 Punkt concurs foto

Tema numărului o misiune secretă: acvila, leul şi... vrabie

Punkt psy angelina tănase: suntem ceea ce credem

144

Indice Poşta Moldovei - 31841 Indice Moldpres - 31841

Punkt linia vieţii marina sturdza prinţesa îngerilor

106

Punkt icon

132

Punkt psy lilia sobuleac: persoana " viaţa e... eu" care mi-a schimbat

Punkt pe glob noua zeelandă

Meritul Cinic text de angela braşoveanu

În loc de editorial.

Se dedică noii pasiuni a noului președinte interimar – decoratul cu decorații. Gurile rele zic că o fi rămas o străchinuță cu Merite ascunsă după vreun borcan cu murături neevacuat de fostul locatar al Condriței. Și dacă o fi rămas, de ce să nu (ne) facem un bine? Gurile bune tac și-și pregătesc pectoralii. Hai la Merite! Hai! Și, ca să nu se mai zică despre noi că am fi buni numai de rele, promitem că vom urma acest exemplu minunat: vom decora și noi în fiecare lună cîte cinci oameni cu Meritul Cinic politicieni, artişti, ziarişti şi alte persoane publice și mai puțin publice pe cei care ne vor impresiona prin fapta sau prin zisa domniilor lor. Top 5 (Top Cinici) își așteaptă eroii. Și, la urmă, precum îi șade bine unui președinte de pagină, nu rabd și mă autodecorez. Și mă-nclin pînă la următoarele ordine.

tema num=rului: o \ar= la majorat

CRONICUL MOLDOVENESC, EDI|IE GLOSSY

text de gheorghe erizanu, igor caşu

1989 – 1991. Prefață la o țară 1989, 13 martie – apare Glasul, primul ziar cu grafie latină în RSSM. 1989, 20 mai – crearea Frontului Popular din Moldova. 1989, 15 iunie – revista Literatura şi arta, sub redacția scriitorului Nicolae Dabija, este tipărită cu grafie latină. Este înregistrat cel mai mare tiraj al unei publicații din Basarabia: 250.000 de exemplare.

1989, iulie – la Editura Lumina (la inițiativa lui Chiril Vaculovschi) apare prima carte cu grafie latină Să citim, să scriem cu litere latine de Vlad Pohilă. Primul tiraj de 100 000 exemplare s-a vîndut la prețul de 10 kopeici. Tirajul total a fost de 1 105 000 exemplare.

1989, 27 august – Marea Adunare Naţională, peste 700 mii de persoane se exprimă pentru decretarea limbii române ca limbă de stat - apogeul mişcării de eliberare naţională.

1989, 31 august – Adoptarea Legislaţiei cu privire la limbă; Limba română devine limbă de stat şi se trece de la alfabetul chirilic impus după 1944 de sovietici la alfabetul latin. 1989, septembrie – la Editura Literatura artistică apare cu litere latine volumul de poezie Salonul 33 de Teo Chiriac. În decembrie vede lumina tiparului Anul 1989 de Leonida Lari. Sunt primele cărți de poezie apărute cu grafie latină. 1989, 9 noiembrie – Căderea Zidului berlinez. 1989, decembrie – Revoluția română și executarea soților Ceaușescu. 1990, februarie – Mircea Snegur devine preşedinte al Sovietului Suprem. 1990, 6 mai – Podul de Flori peste Prut. 1990, 25 mai – 1991, 22 mai – Guvernul Druc. 1990, 13 – 15 iunie – Limba română exportă cuvîntul Mineriadă. Forţele de ordine, susţinute de mineri, au intervenit în forţă împotriva protestatarilor din Piaţa Universităţii din București.

1990, 23 iunie – Declaraţia de suveranitate a R.S.S.

Moldoveneşti.

1990, august – Găgăuzia îşi declară „independenţa"

de Moldova.

1990, septembrie – Transnistria îşi declară „independenţa" de Moldova, crearea „Republicii Moldoveneşti Transnistrene". 1990, octombrie – Mihail Gorbaciov obține Premiul Nobel pentru Pace.

1991, mai – R.S.S. Moldova devine Republica Moldova. 1991, august – puci anti-Gorbaciov la Moscova, Partidul Comunist din Moldova e declarat în afara legii.

1991 – 1993. Anii romantici 1991, 27 august – proclamarea independenței Republicii Moldova prin votarea nominală a Declarației de Independență și adoptarea imnului național „Deșteaptă-te, române”.

1991, 11 septembrie – a fost fondat la Chişinău Teatrul "Eugène Ionesco". 1991, 26 noiembrie – Michael Jackson lansează albumul Dangerous, comercializat în peste şapte milioane de exemplare în Statele Unite şi în peste 12 milioane la nivel mondial; este cel mai bine vîndut album în stilul new jack swing al tuturor timpurilor.

1991, 8 decembrie – Mircea Snegur devine primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal. 1991, 8 decembrie – preşedinţii Rusiei, Belarusului şi Ucrainei au semnat acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei URSS-ului în pădurea Belovej de lângă Minsk.

1991, decembrie – Mihail Gorbaciov demisionează din funcția de Președinte al URSS. A fost primul și ultimul președinte al URSS.

1992, 1 ianuarie – URSS-ul încetează să existe în mod oficial. 1992, 26 februarie – Moldova devine membru al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (actualmente OSCE).

1992, 2 martie – Moldova devine membru ONU. 1992, 20 martie – apare filmul Basic Instinct de Paul Verhoeven cu Michael Douglas și Sharon Stone în

rolurile centrale.

1992, martie-iulie – Conflictul militar din Transnistria. 1992, mai – filantropul american George Soros lansează

Fundația Soros-Moldova.

1992, 22 iunie – la București apare primul număr al cotidianului Evenimentul Zilei. 1992, iulie – Acord între Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, şi Boris Elţîn, preşedintele Rusiei, despre încetarea războiului pe Nistru.

1992, 29 octombrie

– lîngă localitatea Coșereni din România mor într-un accident rutier Doina și Ion Aldea Teodorovici.

1993, ianuarie – refuzul Parlamentului Republicii Moldova de a adera la Comunitatea Statelor Independente.

1993, 28 ianuarie – Alexandru Moșanu, președintele Parlamentului, Ion Hadârcă, vicepreședintele Parlamentului, Vasile Nedelciuc, președintele Comisiei relații externe, și Valeriu Matei, președintele Comisiei mass-media își prezintă in corpore demisia pentru a atenționa opinia publică despre pericolul instaurării regimului totalitar.

1993, 5 septembrie – se constituie Partidul Reformei, devenit ulterior Partidul Liberal din Moldova. 1993, 22 septembrie – 4 octombrie – criză constituțională în Rusia. Alexandr Ruţkoi a funcţionat ca preşedinte interimar "în opoziţie". 1993, 22 octombrie – Conferința de fondare a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova. 1993, noiembrie – introducerea valutei naţionale, LEU.

tema num=rului: o \ar= la majorat 1994 – 1998. Anii agrarienilor. 1994, februarie – alegeri parlamentare, Partidul Democrat Agrar, de orientare pro-CSI, obține majoritatea mandatelor în parlament, 56 din 101 mandate; două partide de orientare proeuropeană obţin doar 20 de mandate. 1994, aprilie – Moldova aderă la CSI. 1994, 29 iulie – Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. 1994, octombrie – Moldova şi Rusia semnează un acord privind retragerea trupelor ruse din Transnistria şi Bender, dar numai Moldova ratifică acest acord.

1994, octombrie – scriitorii Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu lansează Contrafort, revista tinerilor scriitori din Republica Moldova. 1994, 14 octombrie – Quentin Jerome Tarantino, bastardul Hollywoodului, lansează Pulp Fiction. Sângele și cruzimea naturii umane devin artă și sunt recunoscute de Academia Oscar. 1994, noiembrie – primele în-

registrări într-un studio profesionist ale trupei Zdob și Zdub.

1994, decembrie – acordarea autonomiei teritorial administrative raioanelor cu populaţie găgăuză compactă, crearea Gagauz Yeri (pământul găgăuzilor). 1995, octombrie – la Editura

Arc apare antologia Portret de grup, o încercare de a pătrunde în spațiul poetic românesc a generației tinere de poeți basarabeni.

1995, martie – demonstraţii în

masă ale studenţilor în Chişinău pentru păstrarea cursului de istorie naţională Istoria românilor, introdus în 1990.

1995, 14 iulie – Moldova devine membru al Consiliului Europei. 1995 – Studentul Jerry Youg şi masterandul David Filo, de la Stanford University, în cadrul unui proiect de cercetare creează Yahoo!

1997, 12 noiembrie – Parlamentul a adopta legea despre organizarea teritorial-administrativă (revenirea la județe).

1996, mai – apare la editura Arc O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia de Mihai Cimpoi. 1996, 17 noiembrie – alegeri prezidenţiale: Petru Lucinschi devine al doilea preşedinte al Republicii Moldova. Este ultimul președinte ales prin sufragiu universal.

1996, decembrie – țăranii din sovhozul Maiak, raionul Nisporeni, primesc primele titluri de împroprietărire pentru cotele de pămînt. Ulterior proiectul a fost extins în toată Republica Moldova, numindu-se Programul Național Pământ. 1997, 8 februarie – Conferinţa de constituire a Mişcării social-politice “Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”, reorganizată în Partidul Democrat la 15 aprilie 2000.

1997, 30 iunie – la editura londoneză Bloomsbury apare volumul unei scriitoare necunoscute. Numele ei este J. K. Rowling. Iar cartea se numea Harry Potter și piatra filosofală. Într-un an de zile aveau să se vîndă 400 de milioane de cărți. 1997, 31 august – La Paris într-un accident rutier moare Lady Di. Este înmormîntată pe 6 septembrie, sute de mii de oameni au condus-o pe ultimul drum. 1998, 22 martie – alegeri par-

lamentare în R. Moldova; Partidul Comuniştilor din Republica Moldova obţine 40 de mandate din 101, dar coaliţia partidelor democratice crează guvernul (Alianţa pentru Reforme şi Democraţie).

1998 - criza economică din Rusia, care afectează dramatic şi Republica Moldova, legată de schimburile comerciale cu Rusia în proporţie de cca 80 %. 1998, 27 octombrie – în Republica Moldova este lansată prima rețea de telefonie mobilă Voxtel (brand schimbat în Orange la 24 aprilie 2007).

1998 – studentul Larry Page şi doctorandul Sergey Brin lansează Google, care inițial a fost doar un motor de căutare pentru site-ul Universităţii Stanford. 1998, 1 decembrie – Trustul MediaPRO lansează ProTV București.

1999. Lunile reformelor 1999, 15 ianuarie – Editura Cartier lansează DEI-ul, „primul Larousse românesc”. 1999, 12 martie - 21 decembrie – Guvernul Sturza, guvernul cu cea mai mare credibilitate în Occident; cele mai importante reforme liberale din istoria Republicii Moldova.

1999, 3 septembrie – Trustul MediaPro lansează ProTV Chișinău. 1999, 29 octombrie – apare primul număr al săptămînalului Jurnal de Chișinău. 1999, 31 decembrie – președintele Rusiei Boris Elțin demisionează din funcție,

după 2 mandate consecutive. Interimatul și președinția ulterioară este deținută de Vladimir Putin (31 decembrie 1999 – 7 mai 2008).

2000 – 2007. Anii neocomuniștilor. 2000, 7 februarie

– În urma unui concurs investiţional compania spaniolă UNION FENOSA a preluat controlul a trei dintre cele cinci întreprinderi de distribuţie a energiei electrice din Moldova.

2001, 11 septembrie – Atac terorist asupra SUA. 2001, 14 septembrie – în Chișinău apare primul Timpul.

număr al săptămânalului

2001 – Jimmy Wales, un tînăr profesor universitar specialist în finanţe şi Larry Sanger, profesor de filozofie, specialist în teoria cunoaşterii, lansează Wikipedia, cea mai amplă enciclopedie de pe internet. 2000, 5 iulie – reformă constituţională,

R. Moldova se transformă din repubică semiprezidenţială în republică parlamentară; preşedintele se alege de parlament, nu prin alegeri directe.

2001, 27 februarie – alegeri parlamentare, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova - 71 mandate (50.07%), Blocul Electoral "Alianţa Braghiş" – 19 mandate (13.36%), Partidul Popular Creştin Democrat - 11 mandate (8.24%). 2001, 4 aprilie – parlamentul îl alege pe Vladimir Voronin preşedinte al Republicii Moldova.

2001, 8 mai – Republica Moldova devine membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

2001, mai – la cinematograful Patria din Chișinău are loc premiera filmului Patul lui Procust în regia lui Sergiu Prodan și Viorica Meșină. În distribuție: Maia Morgenstern, Oleg Iancovski, Petru Vutcarău, Tania Popa. 2001, 28 iunie – Republica Moldova devine membru cu drepturi depline al Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est.

2002, 1 ianuarie – bancnotele şi monedele euro au fost introduse în 12 ţări, pentru

un total de 308 milioane de cetăţeni. Aceasta a reprezentat cea mai amplă operaţiune de substituire de monedă întreprinsă vreodată. Euro a devenit unica monedă oficială în zona euro la 1 martie 2002.

2002 – Pavel Stratan lansează la Chișinău albumul Amintiri din copilărie. 2002, 21-22 noiembrie – la summit-ului de la Praga, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia si Slovenia sînt invitate să adere la structurile politico-militare ale NATO. La 29 martie 2004, la Washington, se depun documentele oficiale de aderare.

2002, 27 decembrie – Adoptarea Legii privind structura administrativ-teritorială a Republicii Moldova, anularea judeţelor, reformă sprijinită financiar de Consiliul Europei, revenirea la raioane.

2003, martie – O-Zone lansează Dragostea din tei, care avea să devină cel mai cunoscut cîntec românesc al tuturor timpurilor. 2003, 18 aprilie – la Moscova moare regizorul Emil Loteanu. 2003, 19 iulie – se constituie Alianţa “Moldova Noastră” (AMN) prin fuziunea Alianţei Social-Democrate din Moldova, Partidu-

lui Liberal şi a Alianţei Independenţilor din Republica Moldova.

2003, noiembrie – Voronin refuză semnarea memorandumului Kozak, propus de Rusia, privind federalizarea Republicii Moldova (federaţie asimetrică cu Transnistria).

2003, noiembrie – Revoluția Rozelor,

coordonată de mișcarea Kmara, îl determină pe Șevardnadze să abandoneze postul de președinte al Georgiei. Cu majoritatea voturilor Saakașvili devine președintele țării.

2004, septembrie – luarea de ostatici la

școala din Beslan, Osetia de Nord, în care au murit 334 de persoane.

2004, 4 februarie – Mark Zuckerberg,

student la Harvard, în loc să înveţe pentru sesiune, a scris toată vacanţa de iarnă coduri pentru un site, care avea să devină Facebook.

2004, noiembrie – Revoluția Portocalie (alias Castanelor) din Kiev, declanșată de mișcarea Pora, îl aduce ca președinte al Ucrainei pe pro-occidentalul Viktor Iușcenko. 2004, decembrie –

în Moldova.

Cash & Carry deschide primul spațiu comercial

2005, februarie – Republica Moldova a semnat, prima dintre statele CSI, la Bruxelles, Planul de Acţiuni UE-Moldova, recomandat pentru implementare în cadrul celei de-a VII-a reuniuni a Consiliului de Cooperare Republica Moldova - Uniunea Europeană. 2005, februarie – este lansat YouTube. 2005, 6 martie – alegeri parlamentare: Partidul Comuniş-

tilor (45.98% voturi, 56 mandate), Blocul "Moldova Democrată" (28.53% voturi, 34 mandate), şi Partidul Popular Creştin Democrat (9.07% voturi, 11 mandate).

2005, 4 aprilie – Alegerea lui Vladimir Voronin pentru un nou mandat în funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova. 2005, mai – piesa Boonika bate doba a formației Zdob și Zdub se clasează pe locul 6 la Eurovisionul de la Kiev, unde Republica Moldova participă pentru prima dată. 2005, mai – regizorul român Cristi Puiu a obţinut prestigiosul trofeu Un Certain Regard

la Festivalul de Film de la Cannes cu filmul "Moartea domnului Lăzărescu", cel de-al doilea lungmetraj al său.

2006 – Jack Dorsey, absolvent onorific la MIT, Biz Stone, student la Berkeley şi Evan Williams, care a abandonat studiile la Universitatea din Nebraska pentru a lucra la Google, creează Twitter, rețeaua de socializare care peste doi ani, prin protestele de la Chișinău, avea să introducă noțiunea de Revoluția Twitter. 2006, mai – Vasile Ernu debutează la Editura Polirom cu volumul Născut în URSS. 2006, mai – regizorul Corneliu Porumboiu, în vîrstă 32 de ani, a cîştigat premiul Camera d'Or pentru cel mai bun debut la Cannes cu „A fost sau n-a fost?”.

2006, august – Cleopatra Stratan lansează la Teatrul Nottara din București albumul de debut “La vîrsta de trei ani”.

2007 – 2009. Anii neocomuniștilor autoritari 2007, 1 ianuarie – România și Bulgaria aderă la Uniunea Europeană. Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 şi confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. Cele două ţări au semnat Tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg. România a trimis solicitarea de a deveni membru UE pe 22 iunie 1995, împreună cu Declaraţia de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea îşi exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.

2007, mai – regizorul Cristian Mungiu

a cîştigat Palme d'Or, cel mai important premiu din cadrul Festivalului de la Cannes, pentru cel de-al doilea lungmetraj din cariera sa 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.

2007, 3 iunie – au loc alegerile locale din Republica Moldova. În turul doi de scrutin din 17 iunie primar al Chișinăului devine Dorin Chirtoacă, PL, simbol al schimbării clasei politice moldovenești. Reprezentanții partidelor anticomuniste obțin majoritatea locurilor în administrațiile locale. 2007, 12 septembrie - La terminalul petrolier al portului Giurgiuleşti a acostat primul tanker cu petrol pentru Republica Moldova. 2007, 8 decembrie – fondarea Partidului Liberal Democrat din Moldova. 2008, 16 martie – în urma unei boli incurabile la 66 de ani se stinge compozito-

rul Mihai Dolgan, autorul cântecului De ce plîng chitarele.

2008, august – conflictul ruso-georgian. 2008, 15 septembrie – ziua cînd s-a anunţat falimentul băncii americane Lehman Brothers de pe Wall Street, veche de 158 de ani,

a intrat în istorie ca moment oficial al declanşării crizei economice mondiale.

2008, noiembrie – Nicolae Manolescu lansează Istoria critică a literaturii române.

2009. Lunile speranțelor

2009, 19 ianuarie – într-un accident rutier din apropierea Chișinăului moare poetul Grigore Vieru, un simbol al deșteptării naționale.

2009, 5 aprilie – alegeri parlamentare, contestate de opoziţie: Partidul Comuniştilor (49.48%, 60 mandate), Partidul Liberal (13.13%, 15 mandate), Partidul Liberal Democrat (12.43%, 15 mandate) şi Alianţa "Moldova Noastră" (9.77%, 11 mandate). 2009, 7 aprilie – demonstraţie anticomunistă în masă la Chişinău; preşedintele Voronin, după propriile declaraţii, decide cedarea sediului parlamentului şi a preşedinţiei protestatarilor; poliţia arestează şi torturează în următoarele zile participanţi la demonstraţie; cele mai grave încălcări ale drepturilor omului din întreaga istorie a Republicii Moldova ca stat independent. 2009, 3 iunie – blocaj în alegerea preşedintelui, PCRM avînd doar 60 mandate, în loc de 61 cît e nevoie; opoziţia nu doreşte să voteze un preşedinte comunist (Zinaida Greceanâi) şi provoacă astfel alegeri anticipate. 2009, 25 iunie – moartea starului pop Michael Jackson. 2009, 29 iulie – alegeri parlamentare anticipate: PCRM - 48 mandate, PLDM - 18, PL - 15, PD - 13, AMN – 7. 2009, 2 august – liderii PLDM,

PL, PD, AMN au început negocierile pentru crearea unei coaliții de guvernare (Alianța pentru Integrare Europeană, AIE).

2009, 28 august

– Mihai Ghimpu, liderul PL, este ales președinte al Parlamentului Republicii Moldova.

2009, 11 septembrie – Vladimir Voronin, președintele Republicii Moldova își prezintă demisia. Interimatul este asigurat de Mihai Ghimpu, președintele Parlamentului. 2009, 25 septembrie – Investirea Guvernului

Filat prin votul deputaților din AIE.

2009, octombrie – Barack Obama, președintele SUA, obține Premiul Nobel pentru Pace.

2009, noiembrie – criză constituțională în Republica Moldova.

A fost greu. Sîntem o țară unde succesele sînt interpretabile și personalitățile - discutabile. Unde, deși nu se întîmplă mai nimic, lucrurile se pot întoarce cu susul în jos peste noapte, unde sublimul și ridicolul se împletesc atît de strîns, încît nu-și mai găsesc rădăcinile. Reperele sînt fără de reper, ideile mor înainte de a rosti prima silabă, tradițiile se mănîncă pe sine, modernitatea-i nevaccinată și cu haină de împrumut. Aceștia sîntem. Putem să ne plîngem în continuare de milă la marginea istoriei. Să ne văităm. Să oftăm că nu ni s-au dat roluri mari. Dar putem să începem a extrage, precum zice proverbul, firele de aur din Marea Mămăligă. Și să le punem la încolțit. Aici, în fața dvs, aveți 18 oameni care au avut ceva de spus și au spus în acești 18 ani. Au avut ceva de făcut și au făcut. Fiecare, din zona sa de influență, este Primul, este cel care a adus Moldova mai aproape de normalitate. Sau a dus Moldova mai departe în lume. Aceasta e forma noastră de respect pentru ei. Acesta va fi premiul pe care îl vom oferi anual celor care vor face să ne simțim mai demni. Și mai mîndri de noi. Și Moldova - o țară mai demnă. Și mai mîndră de sine. Acum sînt 18, apoi vor fi 19 (și țara crește, va avea 19 ani), apoi 20... Ajungem la 5 milioane?!.

Mircea Snegur Primul Preşedinte al Republicii Moldova

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu ţara dvs? - Pentru mine, 27 august e ca o zi de naştere a unui membru de familie. Am, fără îndoială, un sentiment de mîndrie, de satisfacţie că am fost primii. Deşi romantici în felul nostru, dar totuşi responsabili şi serioşi. Mulţi zic că independenţa ne-a căzut din pod, după puciul de la Moscova, dar nu e nici pe departe aşa. - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Îmi amintesc de iluziile noastre de la început şi nu-mi vine să cred că s-au reuşit atît de puţine lucruri în toţi aceşti ani. Dar sînt optimist că, odata cu venirea AIE la guvernare, vom reveni pe calea cea dreaptă, adevărată şi nu propagandistică... Viitorul aparţine generaţiei tinere de politicieni.

Grigore Vieru Cel care a reuşit, într-o lume prozaică, să ducă o viaţă de poet. Şi să-şi poarte, cu rară timiditate şi modestie, titlul împovărător de poet al naţiunii.

Eugen Doga Cel mai iubit compozitor moldovean. Celebrul său vals din filmul “Gingaşa şi tandra mea fiară” a fost declarat cel mai frumos vals al tuturor timpurilor. Au recunoscut-o pînă şi vienezii.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Ultima dată cînd pieptul mi se desfăcea de bucurie şi respiraţia mi se părea că ar cuprinde tot universul a fost atunci, în 1991, în Piaţa Marii Adunări Naţionale. La tribuna din fata monumentului, ori mumientului, mai corect, a lui Ilici, se aflau cele mai lucide minţi ale acestui rătăcit popor. Oamenii care au umplut piaţa ţineau în mîini lumînări, icoane, prosoape, lozinci, colaci. Dar cea mai mare bogăţie era pe feţele acestor oameni: zîmbete, lumină şi speranţă. - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim cu ţara noastră? - Chiar dacă însuşi Isus Cristos ar cobori la noi, cred ca i-ar fi greu sa descurce iţele în ţara aceasta. Şi apoi, hai să vedem, dacă e ţară în tot sensul cuvîntului. Hotarele sunt călcate, cetăţile vitejilor noştri domnitori - răpite şi înstrăinate, societatea e dezbinată, aproape toată industria e furată de străini. 

Gheorghe Vrabie Graficianul căruia Republica Moldova îi datorează stema de stat şi moneda naţională.

Val Butnaru Dramaturg, jurnalist. Primul director artistic al teatrului ”Eugene Ionesco”, iniţiatorul Bienalei Teatrului Eugene Ionesco, primul festival internaţional de teatru din Republica Moldova; fondator şi director al Grupului de Presă FLUX; fondator şi redactor-şef al ziarului ”Jurnal de Chişinău”, fondator al primei televiziuni on-line din Republica Moldova “Jurnal TV”... Omul care a modernizat viaţa teatrală din Republica Moldova, omul care se îndărătniceşte să modernizeze şi rentabilizeze mass-media din Republica Moldova.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Nu m-am gîndit la asta niciodată. Cred că m-am mîndrit de foarte puţine ori cu faptul că sînt român. La campionatul lumii la fotbal la New York, cînd România a trecut în faza grupelor… Cînd l-am citit pe Eliade, cînd l-am citit pe Eminescu, cînd am urmărit victoriile Nadiei Comăneci… Şi noi avem oameni extraordinari: chiar zilele astea m-a impresionat extrem minunatul trio Petre Neamţu, Simion Duja și Vasile Iovu. Sînt oameni care chiar merită să fie lăudaţi pentru ceea ce au făcut. Botgros este un tip extraordinar, care a ridicat standardul de a fi basarabean în viața asta… - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Pentru a face nişte paşi, trebuie să înţelegem dacă noi am mers vreo dată undeva. Moldoveanul pur şi simplu nu are memorie istorică, nemaivorbind de demnitate naţională… Unii au nevoie de 40 de ani ca să moară ultimul care s-a ţinut minte rob, se vede că noi avem nevoie de 400. Credeţi-mă, e un răspuns optimist… Dacă am avea, ca populaţie, că naţiune chiar nu sîntem, o direcţie foarte bine definită… Dacă am fi fost oameni care ar vrea şi ar şti cum să cîştige bani... Cînd zic bani, mă refer la capital, şi nu la o sută de euro pentru a te duce seara la o bere. Daca am controla nişte fluxuri de capital, atunci să vezi cum am fi schimbat şi subiectul discuţiei pe care-l avem acum. 

Constantin Tănase Publicist, scriitor, director al ziarului “Timpul”, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova. La iniţiativa sa, glotonimul “limba română” a fost introdus în sistemul de învăţămînt din ţară. Omul care i-a învăţat limba română pe preşedinţi şi parlamentari. A contribuit la rezistenţa în timp a cuvintelor “verticalitate “ şi “curaj”.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima oară cu ţara noastră? - Mîndria e o stare permanentă. Ea nu se poate produce jumătate de oră în zi sau o dată în lună. Este o stare de spirit. Nu este o undă care oscilează, e permanentă. Starea de spirit nu are accese. Mîndria nu poate avea accese – azi poate avea o intensitate mai mare, mîine – mai mică. Omul, personalitatea îşi trăieşte starea aceasta pură de mîndrie în mod permanent. Care nu se amestecă cu alte stări legate cu mărimea salariului, cu ceea ce scriu ziarele despre tine, de cine este la guvernare... Este o linie paralelă,

pură, a ta. În momentul în care condiţionăm sau încercăm să legăm de factorii externi, îşi pierde statutul de stare pură, metafizică. Eu sînt mîndru că sînt moldovean, că fiind moldovean, eu fac parte dintr-o naţiune mare europeană care se numeşte naţiunea română. Şi nu contează geografia. Şi prin moldovenia mea, eu mă înscriu într-o mare naţiune europeană cu toate problemele şi cu toate nenorocirile şi farmecul ei. Şi nu mă poate influenţa timpul de afară sau componenţa majorităţii parlamentare. 

Ion Sturza Şeful celui mai reformator şi mai progresist guvern pe care l-a avut pînă în prezent Moldova. Unicul oficial care şi-a dezvăluit rădăcinile aristocratice. Unicul personaj din Republica Moldova pe care jurnaliştii l-au învrednicit cu calificativul “oligarh”.

Dorin Chirtoacă Cel mai tînăr primar general din istoria Chişinăului, ajuns pe scena politică din show-business-ul bucureştean via Comitetul Helsinki pentru Drepurile Omului din Republica Moldova. Personajul care a marcat schimbarea generaţiilor în politica autohtonă, înregistrînd, în paralel, şi un caz unic: cînd nepotul işi propulsează unchiul în prim-planul politic, şi nu viceversa.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Atunci cînd au venit elevii de la liceele municipiului Chişinău de la Olimpiada Tricolorului cu 37 de medalii din cele 39 posibile. Trebuie să recunosc că şi după alegeri m-am mîndrit cu poporul meu, care a înţeles că nu se mai poate merge pe schemele din ultimii 8 ani. - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Evident, să muncim. Să nu vedem paiul din ochiul altuia, dar bîrna din ochiul nostru, să fim corecţi cu toţi partenerii noştri, atît pe plan extern, cît şi intern.

Alexei şi Cristina Terentiev Prim şi Primă ai Teatrului Naţional de Operă şi Balet. Pentru prima dată în istoria baletului moldovenesc, au obţinut Premiul I şi Medalia de Aur la Concursul Internaţional de Balet de la Varna (2008), considerat cea mai importantă competiţie din Europa, prin care au trecut toate vedetele mondiale în domeniu.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Am contribuit în mare măsură, prin munca noastră zilnică la bară, ca acest sentiment de mîndrie să aibă loc. Atunci cînd eforturile noastre se materializează în vreo medalie sau titlu, iar numele ţării noastre răsună în context pozitiv, sîntem mîndri la pătrat. - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Noi trebuie să dansăm în continuare cît mai bine, măturătorul să măture cît mai conştiincios, învăţătorul nu numai să-i înveţe, dar şi să-i iubească pe copiii noştri... Fiecare, la locul lui, să fie the best.

Emilian Galaicu-Păun Poet, prozator. Cel mai tradus scriitor din Republica Moldova – în total, a fost transpus în 14 limbi, inclusiv chineza, japoneza, araba şi idiş. Volumul “Cel bătut îl duce pe Cel nebătut” a fost desemnat drept una din cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România. Vîrful de lance al postmodernismului românesc şi, mai nou, purtător de "arme vorbitoare".

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Nu eu, bunicul meu - Dumnezeu să-l odihnească! - a avut un zvîcnet de mîndrie atunci cînd, arătîndu-i nişte poeme de ale mele apărute într-o antologie americană, i-am atras atenţia că este trecut acolo şi satul meu de baştină, Unchiteşti. "Nu degeaba i-am aşteptat o viaţă pe americani, dacă zici că ştiu de satul nostru!", a exclamat el. - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Fiecare urmează să facă ce se pricepe mai bine, dar parcă şi ţara ar trebui să pună umărul...

Petru Vutcărău Actor, regizor, director artistic al teatrului “Eugene Ionesco”. Persoana care i-a conectat pe moldoveni la circuitul teatral mondial. Omul care întreţine, cu eforturi de necrezut, primul şi cel mai prestigios festival internaţional de teatru din Moldova, BITEI.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Nici nu ţin minte dacă m-am mîndrit vreo dată. Dar, în general, există în univers? E posibil aşa ceva? Mi se pare că naţiunea noastră încă n-a inventat asemenea sentiment. Înţeleg, pe timpul lui Ştefan cel Mare toată Europa se uita la noi – brava, moldoveni! Dar acum, de ce te-ai simţi mîndru că eşti moldovean? Ca să te simţi mîndru trebuie ca ţara să existe, să fie importantă pe harta lumii. - Ce trebuie să facem ca să devenim o ţară demnă de respect? - Noi? Să încetăm să oftăm. Să ne punem scopuri. Şi să le realizăm. Să învăţăm să trăim şi nu să supravieţuim. Ba, şi mai şi, să întroducem în şcoli mai multe obiecte legate de arte, inclusiv de arta de a trăi. Copiii trebuie să înţeleagă frumosul, să trăiască în frumos, să producă frumosul, să ştie să-l împărtăşească cu alţii. Asta, de fapt, se cheamă inteligenţă emoţională. Ce învăţăm noi la şcoală? Eu personal nu mai ţin minte aproape nimic. Poate doar tabla înmulţirii. Zece ani din viaţă care, în loc să te formeze, te deformează. 

Roman Iagupov Cel mai renumit rus din Moldova a readus numele ţării pe harta rock-ului mondial. Liderul grupului “Zdob şi Zdub”, cea mai citată şi cea mai cîntată formaţie rock autohtonă, şi prima care a reprezentat Republica Moldova în cadrul “Eurovision”, obţinînd şi cel mai bun rezultat al moldovenilor în cadrul acestui concurs.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Să ştiţi că mă enervează deja toate discuţiile precum că noi sîntem cea mai săracă ţară, cea mai înapoiată etc. Eu sînt optimist şi încerc să văd numai lucrurile bune. Aici încă mai trăiesc oameni buni, interesanţi, deştepţi... Cu ei şi mă mîndresc! Mie, bunăoară, nu-mi este ruşine să spun că sînt moldovean. Dar vouă? - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Ar fi bine să trecem de la vorbe la fapte... Haideţi să muncim, oameni buni! Să nu aşteptăm ajutor din exterior, ci să lucrăm! Să ridicăm nivelul culturii, sportului, să învăţăm a ne respecta limba, tradiţiile... Cei de la cîrma ţării să nu mai fure, să se gîndească şi la ţărani, să-i sprijine... Avem pămînt, dar cumpărăm roşii turceşti...

Vasile Anestiadi Savant-gerontolog, academician, rector de onoare al Universităţii de Medicină şi Farmacie “N.Testemiţanu”. Unul din fondatorii patobiologiei ca ştinţă. Savant cu renume mondial, caruia omenirea îi datorează cunoşinţele despre ateroscleroză. Numele său marchează epoca de aur a ştiintei medicale naionale. La cei 81 de ani impliniti, se află în prima linie a vieţii ştiinţifice şi sociale din Republica Moldova, fiind o intruchipare de invidiat a sănătaţii morale, mentale şi fizice.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - În septembrie, la Florenţa, la Congresul European de Patologie, decanul de vîrstă al căruia sunt, am întîlnit mulţi discipoli de-ai mei pe care cîndva i-am recomandat în centre ştiinţifice din Europa, Canada, SUA. M-am bucurat enorm pentru succesele lor. - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Urmează acum să îi aducem acasă, pentru ca să asigurăm o continuitate a cercetării în Republica Moldova şi pentru a înscrie o filă importantă în istoria medicinii moleculare.

Viorel Bologan Cel mai bun şahist moldovean, Mare Maestru cu cel mai mare număr de victorii în turnee internaţionale printre moldoveni. Cel mai mare succes al său îl constituie cîştigarea Sparkassen 2003 Tournament din Dortmund, Germania, din 2003, cînd s-a plasat înaintea unor şahişti celebri precum Vladimir Kramnik, Viswanathan Anand şi Peter Leko. Îl aşteptăm cu rezultate bune şi de la Cupa Mondială de la Khanti Mansisk.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Chiar recent, cînd Viorel Iordăchescu a cîştigat un turneu de şah în Germania. E la fel de plăcut şi atunci cînd cîştig şi eu turnee internaţionale. Deşi, se întîmplă să mai cîştigăm un meci, să mai cîntăm un cîntec, dar mare răsunet moldovenesc în lume nu-i. Nu sîntem noi cei mai proşti şi cei mai leneşi. Dar cei mai dezorganizați – posibil. Nu putem să spunem că ţara noastră a pierdut aceşti 18 ani, dar e timpul să se maturizeze, să devină mai conştiincioasă şi mai responsabilă. E timpul să prindă la minte. Avem potenţial, mîini, picioare, cap ca să facem o ţară frumoasă cu un nume bun în lume. Eu cred în moldoveni, cred în această ţară şi de aceea m-am întors în Moldova după o lipsă de 20 de ani. Sînt optimist. Nu m-am dezis niciodată de cetăţenia ţării şi nici nu am cerut altă cetăţenie. - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Noi suferim din cauza că pierdem mult timp, avem o gîndire măruntă. E foarte important să trăim cu speranţă. Să avem un scop în viitor. Nu trebuie să trăim cu trecutul şi cu "jalea" noastră din acest trecut. Prea ne fierbem în sucul nostru. Moldovenii trebuie să se mai uite ce se mai face în lume, să aibă cu ce să se compare şi, de aici încolo, să încerce să lucreze, să fie competitivi.

Tudor Casapu Halterofil, campion mondial, preşedintele Federaţiei Moldovene la Haltere. A reprezentat Republica Moldova în echipa unificată a CSI la Barcelona 1992 şi a obţinut medalia de aur la haltere, cat. 75 kg, stabilind astfel o performanţă unică în sportul moldovenesc: singurul campion olimpic la o probă individuală.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - La Olimpiada din Australia... În timpul ceremoniei de premiere am trăit cel mai puternic sentiment din viaţa mea. Te trec furnici cînd vezi drapelul ţării tale arborat cel mai sus... - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Să putem măsura succesul, nu doar să declarăm vrute şi nevrute... Băieţii noştri au adus recent 4 medalii de la Campionatul European din Polonia, plasîndu-se pe locul 7 din 28 de ţări participante şi asta mă bucură enorm.

Valeriu Canţer Fizician, academician, profesor universitar. Cîştigător al Medaliei de aur la Salonul invenţiilor Bruxelles (2007), Medaliei de argint la Salonul invenţiilor de la Geneva (2003), Medaliei de argint la Salonul Internaţional Inventica, Bucureşti. Unul din responsabilii de integrarea nanotehnologică a Republicii Moldova.

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - După alegerile parlamentare, m-am mîndrit cu poporul meu că poate lua decizii judicioase şi poate gîndi altfel. Apoi, şi mai recent, cînd o discipolă de-a mea, Natalia Malcov, a fost angajată la NASA, în departamentul de cercetare a materialelor noi pentru tehnologiile cosmice... - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Să nu ne îndeplinim ca roboţii atribuţiile de serviciu. Să le facem pe toate cu spirit de iniţiativă şi cu tragere de inimă.

Dan Bălan Unicul cîntăreţ moldovean căruia i se poate atribui, fără compomis, statutul de star. Ex-liderul ex-formaţiei „O-Zone”, cuceritor al inimilor de toate vîrstele. Graţie şlagărului său super-mega-hiperpopular, întreaga omenire, inclusiv Japonia şi Australia, a învăţat cîteva cuvinte din dulcele grai moldovenesc: „maiahi”, „maiahu” şi „maiahaha”, şi chiar a încercat să le traducă... Proaspăt Maestru în Arte.

Petru Caduc Fondatorul şcolii naţionale de box, cel care a demonstrat că şi un sat din nordul Moldovei poate deveni capitală mondială a boxului. A dat lovitura cea mai tare la Olimpiada de la Beijing din anul trecut, în cadrul căreia unul din discipolii săi, Veaceslav Gojan, a cucerit medaila de bronz (2008).

- Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - La Olimpiada de la Beijing, erau 204 de ţări şi toate vroiau medalii, şi toate investesc mai mult în sport… Iată că, cineva dintr-o ţară mai puţin cunoscută, dintr-un sat anonim le-a luat-o înainte. E o satisfacţie enormă...

tema num=rului: o \ar= la majorat (continuare din 18 pentru Moldova)

Eugen Doga - Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Noi credeam că s-a schimbat Lumea, că eram cei pe care i-au aşteptat aceşti necăjiţi şi disperaţi toată viaţa… De fapt, mai tîrziu am înţeles că eram doar un cîmp de vînătoare pentru cei pe care noi nu-i observam, dar care stateau gata de atac în spatele fostei clădiri a CC- ului. Ei îşi făceau planuri odioase pe fundalul acestei slăbiri de vigilenţă a populaţiei, ca apoi să vină de la această vînătoare cu trofee. S-au regrupat, s-au reorientat şi timp de aproape 20 de ani ne-au adus la rîpă. Dar atunci, privirile noastre erau ridicate sus, spre soare, spre luminosul viitor. „Va-vai-vai! Uitaţi-vă, dragii mei, la picioare!”, ne spunea parca cineva, dintr-o parte. - Ce trebuie să facem ca să ne mîndrim şi mai mult cu ţara noastră? - Dar şi ai noştri sunt buni! Deseori, cînd mă aflu în avion, mă întreb încotro zbor, căci nu aud nici o vorbă care mi-ar sugera ca sînt printre conationali. Dar şi la vama Chişinău - aceeaşi absenţă de demnitate, respect, mîndrie. Ca în timpurile trecute. Sau numai ne pare că au trecut? Ţinînd paşaportul pentru călătorii în străinătate, unde scrie REPUBLIC OF MOLDOVA, aşa şi-mi vine să zic REPUBLIC OF-OF MOLDOVA. Chiar zilele acestea o actriţă născută la Tiraspol mă acuzase de

„necunoaşterea” istoriei, fiindcă aşa-numita „Pridnestrovie”, zicea ea, e pămînt rusesc. M-am simţit „cotropitor” pe propriul meu pămînt. Ce ar trebui să facem? Să spunem lucrurilor după cum le e numele. Dacă e Ţară - cu spirit, istorie, geografie, datini şi obiceiuri, limbă, demnitate, constituţie, la urma urmelor, e recunoscută de întreaga lume, atunci de ce nu ne respectă ca pe o Ţară?... Să curăţim pădurile noastre de rezervaţii cu sîrmă ghimpată pentru distracţiile atotputernicilor. Să terminăm cu schimbarea „ciorapilor” la Ungheni timp de trei ore pentru a trece cu trenul în Europa. Ruşine! Eram mîndru atunci cînd la Moscova în 1993 a fost ridicat tricolorul istoric al Rusiei pe acoperişul Casei Albe. Şi nimeni nu l-a batjocorit, cum am făcut-o noi cu al nostru. Vreau si eu sa ma mîndresc cu ale mele, cu ai mei, cu al meu! Eu pînă acum duc dorul de a scrie imnul acestei ţărişoare şi tot nu găsesc motive potrivite pentru a o slăvi. Să dea Domnul să vină ele cîndva. Aş dori ca nepoţelul meu Dominic să se mîndrească şi el cu neamul nostru, de la munţi şi pîn’la mare, peste rîuri şi hotare, oricui ar aparţine ele azi. Aş mai dori ca noua conducere democratică să pună accentul pe forţele noastre spirituale, pentru că spiritul este capitalul nostru principal.

Val Butnaru - Cînd te-ai mîndrit ultima dată cu faptul că eşti moldovean? - Nu m-am gîndit la asta niciodată. Cred că m-am mîndrit de foarte puţine ori cu faptul că sînt român. La campionatul lumii la fotbal

la New York, cînd România a trecut în faza grupelor şi băieţii şi-au vopsit părul în galben. Mi s-a părut atunci o nebunie. - Tu ai fi capabil să-ţi vopseşti părul în galben? - Cîndva eram. Şi nu numai în galben... Acum nu mai sînt capabil de aşa ceva. Parcă n-aş vrea să cred că mă iau în serios şi am obosit, dar toate trebuie să fie făcute la timpul lor. Altfel devii ridicol, ironizat şi n-are rost. - Te temi de ridicol? - Nu cred că cineva nu se teme de ridicol. Ridicolul este faza cea mai frustrantă a existenţei noastre. De fapt noi trebuie şi să facem ceva în afară de a lua în băşcălie. Mie de fapt îmi place să iau în băşcălie, dar acum iau tot mai puţine lucruri. Cred că încep să iau în serios viaţa. Dar de ce să n-o iei? Asta nu înseamnă că trebuie să fii grav, că atunci eşti şi mai ridicol. E o potecă destul de îngustă dar, dacă fiecare merge şi nu cade, înseamnă că e bine. Am avut avînt cînd l-am citit pe Eliade, cînd l-am citit pe Eminescu, cred că Nadia Comăneci. - Iar din cei locali? - Noi avem oameni extraordinari, am fost zilele astea la un concert de-al lui Iovu, organizat în cinstea Mariei Iovu, şi am văzut încă o dată acest trio extraordinar – Petre Neamţu, Simion Duja şi Vasile Iovu. Sînt oameni care chiar merită să fie lăudaţi pentru ceea ce au făcut. Botgros este un tip extraordinar, care a ridicat standardul de a fi basarabean în viaţa asta. Avem pictori, actori... Ne-am obişnuit cu ideea că sîntem provinciali, că sîntem sortiţi să ne complacem în această condiţie. Un lucru periculos, după mine, pentru că ne împiedică să gîndim altfel. Dacă am avea, ca populaţie, că naţiune chiar nu sîntem, o direcţie foarte bine definită… Dacă am fi fost oameni care ar vrea şi ar şti cum să cîştige bani... Cînd zic bani, mă refer la capital, şi nu la o sută de euro pentru a te duce seara la o bere. Daca am controla nişte fluxuri de capital, atunci să vezi cum am fi schimbat şi subiectul discuţiei pe care-l avem acum. Noi am fi discutat la alt nivel, am fi avut viziuni asupra globului şi omenirii, am fi hotărît destinele unor popoare. - Vezi că există clişeul că aici nu se învîrt banii mari. Nu avem resurse, nu avem, nu avem... - Nu ne putem compara cu evreii, care

tema num=rului: o \ar= la majorat deţin lucruri serioase în viaţa asta... Dar oricine poate face ca ei. - Dă-mi un exemplu cum pot moldovenii să facă bani. - În Macedonia, oamenii care deţin capitalul în această mică şi săracă ţară sînt aromânii. Şi aici ţara ar putea să devină alta dacă lumea şi-ar pune problema, dar ea nu-şi pune problema. Fiindcă noi am fost educaţi pe vremurile sovietice într-un mod criminal de pudic: despre bani nu se vorbeşte. De 20 de ani moldovenii nu vorbesc despre bani pentru că noi avem idealuri, nu? Noi avem de arborat tricolorul, noi avem de ieşit în piaţă. Dar cînd ne-am trezit cu tricolorul arborat, în jur erau create tot felul de cooperative, SRL-uri. Şi banii erau direcţionaţi în altă parte. Din păcate nu ne-am gîndit să delegăm detaşamente cu "de-ai noştri" în toate direcţiile. Şi să nu fim într-un singur loc. Evreii aşa ar fi făcut. - Şi Jurnal Trust Media?.. - Din păcate sau din fericire, construcţia televiziunii a început atunci cînd şi timpurile s-au schimbat. Eu nu cred că trebuie să fii mare geniu ca să faci în nişte condiţii acceptabile un organ de presă, mai greu a fost în aceşti 8 ani cînd chiar nu înţeleg de ce noi, cei care am făcut presă, am făcut-o. Odată ce s-au schimbat lucrurile, sigur aş vrea să fac o televiziune de calitate. Şi profitabilă. Presa din Republica Moldova este sub nivelul acceptabil al presei din Europa, este marcată de provincialism - de gîndire, de viziune, de gust, de abordări provinciale... De ce? Dintr-un simplu motiv: toţi aceşti patroni de presă au fost nişte ziarişti sărăntoci cum am fost şi eu toţi anii aceştia, care ne-am ambiţionat să facem ziare ca nivel de autoconservare şi autoapărare. Asta a fost meteahna presei noastre. Că s-a dezvoltat fără bani. Acum se prefigurează două concerne mari de presă, care stîrnesc mari nemulţumiri, căci celelalte structuri trebuie să se gîndească la modul serios cum să supravieţuiască. Trebuie să se găsească finanţatori serioşi pentru încă o structură sau două, căci piaţa totuşi e mică. Dar cu o singură condiţie – să urmărească profitul acestei ediţii periodice, dar să nu se bage în politica editorială. - Ce paşi trebuie făcuţi pentru a schimba situaţia? - Pentru a face nişte paşi trebuie să înţelegem dacă noi am mers vreo dată undeva.

Pe mine mă obsedează anul 2012, cînd se împlinesc 200 ani de ocupaţie rusească. Am mai avut perioade de ocupaţie şi mai lungă, şi de 300 ani. Or, aceşti 200 şi ultimii 20 mi se par devastatori pentru mentalitatea moldoveanului. Acest moldovean pur şi simplu nu are memorie istorică, nemaivorbind de demnitate naţională. Nici în casă nu i s-a spus, nici la şcoală, dar dacă i se spune – atunci într-o formă monstruos de caricaturală. Dacă încearcă cineva să vorbească despre demnitatea naţională cu un intelectual din Chişinău, prima reacţie a acestuia este: domnule, iar umbli cu chestii siropoase. În schimb estonienii, lituanienii au vorbit întotdeauna despre asta. Li s-a transmis copiilor şi nepoţilor în fiece zi, în orice condiţii, acasă, în stradă, şoptit, strigat, dar toată lumea ştie despre această tragedie. Şi nu vor uita niciodată ocupantul care le-a strămutat părinţii din ţara în care locuiau. Or, la noi nu numai că nici copiii şi nepoţii nu mai ţin minte asta, la noi chiar oamenii care au fost deportaţi aveau o atitudine mai mult decît îngăduitoare. Avem cazuri foarte grave - Greceanîi, de exemplu - cînd s-au dat pe partea celor care i-au deportat. - Este veşnica relaţie dintre călăi şi victime? - Eu înţeleg că te referi la sindromul Stockholm. Pe noi ne ispiteşte această modalitate facilă oarecum de a găsi etichetarea la orice. Nu cred că este atît de simplu. Nu cred că un caz particular poate căpăta valenţele unui fenomen şi poate fi aplicat la cazul nostru. În cazul nostru sînt foarte multe lucruri de lămurit. Să propunem paşi concreţi? Dar dacă aceşti paşi concreţi sînt greşiţi? Mai bine să nu facem nimic. Mai bine să vegetăm încă 200 de ani. Faptul că am vegetat 200 de ani cred că ne-a salvat. În mod normal nu trebuia să existe ziare de limbă română la regimul de rusificare şi deznaţionalizare acerbă care a fost aplicat. Am vegetat, am stat cuminţi ca nişte legume în lăzile noastre, am supravieţuit, vom supravieţui încă 200. Vezi că unii au nevoie de 40 de ani ca să moară ultimul care s-a ţinut minte rob, se vede că noi avem nevoie de 400. Crede-mă, e un răspuns optimist. Dacă o să zică: dom'le, noi o să intrăm rapid în Europa, o să trimitem copii la şcoală în străinătate, o să producem soft-urile noastre la uzina de calculatoare, totul poate fi – chiar

şi şosele, şi apă în sate, şi încălzire centrală, dar demnitate naţională şi memorie istorică nu se va adăuga. În şcoală totul se face din obligaţie. Dar, dacă i-am vorbi copilului de cum s-a născut... Un copil estonian este încă în burtă dar părinţii ştiu ce o să-i spună. Un moldovean nu se gîndeşte la asta, ci la ce fel de haine să-i cumpere. Şi, fiindcă sînt foarte puţini cei care vorbesc cu copiii lor, se întîmplă ceea ce se întîmplă. - Memoria istorică există în familia voastră? - Mi se pare că am vorbit cu fetele noastre suficient de mult pentru a verifica dacă mai există sau nu există. Dacă este - bine. Dacă nu – aşteptăm să vină o altă generaţie.

Petru Vutcărău - Cînd v-aţi mîndrit ultima dată cu Moldova? - Mi-am adus aminte un moment. La spectacolul pe care l-am făcut acum la Sahalin, s-au apropiat de mine două doamne care au zis: aşa sîntem mîndre! Să vadă şi ei că şi noi sîntem buni, lasă-i să ştie! În rest – ne place să oftăm. Să suspinăm. Să privim la cer. Avem pămîntul cel mai bun pe lume, dar statutul țăranului moldovean e cu totul altul decît cel al țăranului neamț, bulgar sau chiar cel al țăranului japonez. Ei trăiesc, noi supravieţuim. Ei lucrează inteligent – planifică, calculează, investesc, iar ţăranul nostru munceşte fără nici un scop. Dar de dimineață pînă seara. Din greu. Şi oftează: ei, deamu să vedem ce a mai aduce

ASCULTAŢI – NE ŞI ON LINE WWW.EUROPALIBERA.ORG

• MOLDOVA LA ORA 7 , dimineaţa şi seara, de luni pînă vineri * Vocea Basarabiei * Nova * Univers FM • O ediţie actualizată la ora 21.00 * Albena (Taraclia) • În fiecare SÎMBATĂ – LA SFÎRŞIT DE SĂPTĂMÎNĂ CU EUROPA LIBERA, o emisiune de VALENTINA URSU la 13.00, 15.00 şi 18.00 • În fiecare DUMINICĂ - PUNKT ŞI DE LA CAPĂT, o emisiune de VASILE BOTNARU la 13.00, 15.00 şi 18.00

tema num=rului: o \ar= la majorat şi ziua de mîine. Fantezia şi ambiția noastră nu merg mai departe decît o bucată de pîine pe masă şi încălţăminte la copii. Vorbeam cu colegii noştri din teatru: de ce experiențele şi modelele bune nu se lipesc de noi? De cele rele ne molipsim repede, ca de rîie. Am călătorit atîta, am văzut atîtea spectacole, atîtea maniere noi de interpretare, atîtea trucuri regizorale... Aplaudăm, ne minunăm şi atît. "Ei dacă am avea şi noi aşa salarii..." Păi, japonezii pentru salariile lor muncesc pe brînci. Majoritatea nici maşini nu au, pentru că acestea nu intră în prioritățile lor. Da la noi, dacă nu ai maşină și celular performant, nici nu exişti. Ei sînt în stare să se bucure de o floare de vişin, de un apus de soare, de o adiere de vînt.

Constantin Tănase - Poate fi cultivată mîndria sau e determinată genetic? - E o stare genetică. Ştiu că poate provoca foarte multe interpretări. Chipurile treaba asta se cultivă, treaba asta e determinată social... Bineînţeles, factorul social există, dar determinant este factorul genetic. De exemplu, cineva îşi trăieşte starea cetăţenească, iar altul - nu, deşi este educat în condiţii similare. Nici nu-l sensibilizează, nici nu i se aprinde becul roşu că el este "cineva". - Cînd aţi conştientizat starea asta? - O stare este întotdeauna conştientizată pe etape. Cu vîrsta începi să înţelegi mai multe. Probabil era determinată şi de geografie.

Căsuţa noastră se afla chiar pe malul Prutului. Cînd ieşeam din casă, la 20 de metri se deschidea panorama mare a României. Am avut noroc de nişte oameni în preajmă care nu m-au lăsat să cresc ca o buruiană. Am citit toată biblioteca profesorului de limbă română - de la Eminescu pînă la Camil Petrescu. Nu am devenit om sau ceea ce sînt după anumite evenimente istorice, după 90 sau după o lovitură de fulger. S-a produs pe neştiute. Nu pot să zic că la data cutare, la ora cutare s-a produs o schimbare în viaţa mea. Şi probabil alţii tot aşa simt. Nu pot spune cînd anume. Toată lumea zice: m-am schimbat peste noapte. Nimeni nu spune: m-am schimbat peste zi. Toţi spun că s-au schimbat peste noapte. Noi nu rezolvăm problemele... Noi venim cu o experienţă fatalistă, aşa sîntem făcuţi de mii de ani. Totdeauna ne bizuim mai mult pe cel de sus decît pe forţele proprii. Cred că aici ne-a influenţat şi varianta ortodoxă a creştinismului, dacă am fi fost catolici, am fi avut o altă soartă. - Da, dar ortodoxi sînt şi ruşii... - Ruşii sînt o naţiune tînără, sînt lupii tineri care înşfacă tot ce se poate... Dar să nu uităm că au avut şi ei perioade de oboseală istorică. Au obosit de asimilare. Şi au făcut o pauză de vreo zece ani pînă a venit Putin. Dar noi sîntem oile bătrîne ale continentului şi niciodată n-am fost puşi în situaţia ca să fim o naţiune care să decidă ceva. Şi ne-am acceptat statutul. Chiar şi folclorul nostru: capul plecat sabia nu-l taie, dintre două rele să alegem răul cel mai mic... Noi ne-am fortificat ideologic, moral, ca nişte şmecheruşi care zic: băi, las’ că o să treacă pe lîngă noi istoria... Las’ că azi îl votăm pe ăsta, mîine pe ăla... Noi nu ne punem probleme de conştiinţă. Căutăm răul mic şi răul mare. Răul este rău şi gata. Dar noi găsim explicaţii – de conjunctură, de înţelepciune, de maleabilitate politică. În felul acesta noi nu mai avem senzaţia că pactizăm cu răul. Că îl provocăm şi-l creştem, şi îl stimulăm. Avem un milion de justificări că nu s-a putut astfel. - E psihologia perdantului? - Nu. Avem sclipiri în istorie cînd sîntem atît de frumoşi, de deştepţi, de glorioşi, de solemni... Opt ani de zile a fost o linişte totală, încît credeai că nu mai este tineret

în Basarabia asta, pînă cînd am văzut într-o bună zi acea explozie de frumuseţe. Apoi iar ne-am potolit, la fel de repede. E o chestie pe care au explicat-o şi psihologii. Am fost la intersecţiile istoriei unde ne-au călărit cui nu i-a fost lene, au fost războaie, ne-am format aşa. Şi acum pur şi simplu trebuie un efort istoric, mintal, pe care să-l facă o nouă generaţie, o nouă elită. Eu cred în valoarea elitelor. Nu sînt legionar, nu sînt fascist. Eu cred în elite. - S-a format deja o nouă elită? - Da, o spun cu toată siguranţa. Ceea ce văd eu - văd sclipiri, văd cinci-şase oameni buni care s-au plasat în prima linie a politicii şi pot să tragă carul... - Din cîţi oameni poate fi formată o elită? - Ar fi greşit să operăm cu aritmetici. Avem cazuri în istorie cînd unul singur a dat tonul. Personalitatea, chiar una singură, are misiunea de a schimba raportul, masa critică. Masa trebuie să fie cea care este gata să facă schimbări. Dacă masa critică nu este gata, atunci fie o personalitate, fie 200, nu schimbă nimic, atunci se transformă în sectă... Cînd aspiraţiile unui membru marcant al elitei devin aspiraţiile mele sau ale tale, atunci are loc schimbarea. - Pupcurismul ce loc ocupă în topul calităţilor noastre? - E păcat să etichetezi o naţiune ca fiind laşă, trădătoare, pupcuristă... Lichelele nu fac parte din naţiune. E deşeul, rahatul pe care îl produce societatea. Trebuie să fim mai puternici, trebuie să avem antidot, să fim imuni la potlogăriile lor. - Cum? - Prin cultură, argument, poziţie, fără încovoieli. - V-a fost frică vreodată? - De ce să-mi fie frică? De dispariţia fizică? Cînd e pericolul dispariţiei unui om? Atunci cînd îşi pleacă capul ori atunci cînd îşi duce drapelul sau crucea pînă la capăt? Alegerea e de partea fiecăruia.

Amelia, 0 ani - M-aţi trezit? Daţi-mi lapte!

1891-2009

oamEni de-o seam= cu \aRa Razvan, 3 ani Domnita, 2 ani - Cum se numeşte ţara în care te-ai născut? - Mogova.

text de uliana dilipovici imagini de igor rotari, igor schimbător vestimentaţie benneton, mango locaţie galeria artium, malldova

damian, 1 an

- Cum este ea? - Inteehantă şi fumoasă. - Iţi place că trăieşti aici? - Daaaaaaaa. - De ce? - Nu tiu, imi pace un pic si gata.

- Ce ai face dacă ai fi preşedinte?

- Dida-dida!

Deosebite mulţumiri pentru neasemuita răbdare vînzătoarelor de la magazinele Benneton şi Mango de la Malldova

- Ce poți spune despre țara în care te-ai născut? - E mai mare decît mama! - Dacă ai fi președinte, ce-ai schimba în țară? - Aș da multe bomboane sănătoase la copii și m-aș lupta cu gripa cea rea.

Jasmin, 6 ani - Ești mîndră de ţara ta? De ce? - Da, deoarece fructele noastre sînt mai gustoase decît la alții și de diferite culori.

Paul, 4 ani - Cum se numeşte ţara în care te-ai născut? - Chişinău...(se mai gîndeşte)... Moldova

Seby, 5 ani

- Ce crezi c-ar trebui Moldova să-ţi ofere ţie personal? - Aș vrea să se strîngă gunoiul, să se curățe apa, pentru ca oamenii străini să spună cînd se întorc la ei acasă că Moldova e o țară curată și să vină mai mulți să o viziteze.

- Dacă ai fi preşedinte, ce-ai schimba în ţară? - Ce poţi spune despre ţara în care te-ai - Aș îndruma oamenii să fie buni cu natura, să construnăscut? iască mai multe case, pentru ca să trăim mai bine, să - E minunată şi bogată, dar e uneori murdară şi n-are planteze mai mulți copaci, flori, pentru ca aerul - Dacă ai fi preşedinte, ce-ai schimba în ţară? elefanţi şi Disneyland. să fie mai curat, să fie buni și să facă pace - Aş cumpăra nişte pietre lucitoare, ca să fie mai la noi în țară și să nu arunce nimeni - Dacă ai fi preşedinte, ce-ai schimba în ţară? frumoasă şi mai sclipitoare. chestii care bufnesc. - Aş schimba multe. Uneori e prea cald şi sînt prea mulţi - Ai un mesaj de felicitare pentru Moldova, ţînţari, oamenii se ceartă şi aruncă sticle de bere, fac care a implinit majoratul anul acesta?! gunoişte din stradă... Dar oamenii trebuie să se iubeas- O felicit şi i-aş da în dar nişte ţări! că şi să se ajute. I-aş pune pe cei care fac drumurile să se înveţe să le faca mai bine, să pună mai multă piatră şi soluţie de aceea neagră mai multă, ca să ţină mulţi ani. - Ce crezi c-ar trebui Moldova să-ţi ofere ţie personal? - Să-mi ofere mai multe maşini.

Eli, 7 ani - Eşti mîndră de ţara ta? De ce? - Nu. Dar nu vreau sa plec de aici, vreau s-o corectez ca pe un copil rău pe care îl iubeşti foarte mult.

Raluca, 9 ani Smaranda, 8 ani

- Dacă ai fi preşedinte, ce ai schimba în ţară? - Pe ce continent se află Moldova? - Pentru cîinii vagabonzi aşi găsi stăpîni sau le-aş face - Pe continentul ROMANIA. o grădiniţă specială, oamenilor vagabonzi care umblă cu mîna întinsă le-aş da de lucru şi casă, iar - Ești mîndră de ţara ta? De ce? pe cei care se prefac neputincioşi i-aş pune - Da, fiindcă aici sînt locuri frumoase, am mulţi prieteni... la lucru cu de-a sila. Îmi plac magazinele de-aici, oraşele. Buneii mei locuiesc aici. - Dacă ai fi președinte, ce-ai schimba în țară? - Aș repara unele drumuri, aș face puțină curățenie, aș planta mai multă verdeață, iar buneilor în sat le-aș pune asfalt și le-aș planta flori.

- Ce crezi că ar trebui Moldova să-ţi ofere ție personal? - Libertate, pace, dreptul la familie, prieteni, invățătură. - Dacă ai fi preşedinte, ce-ai schimba în țară? - Aș face pace în politică. Atunci n-ar mai exista certuri și toata lumea ar fi mulțumită de această țară, tuturor le-ar plăcea să vină să trăiască aici.

Alexandru, 12 ani

Simona, 10 ani - Eşti mîndră de Moldovioara ta? - E o ţară frumoasă cu o mare valoare sentimentală pentru mine. Păcat că a fost condusă de comunişti şi i-a fost stricat tot farmecul. - Dacă ai fi preşedinte, ce-ai schimba în țară? - Eu aş face ca toate fiinţele (inclusiv animalele) să trăiască bine. De asemenea, aş repara tot ceea ce au distrus comuniştii. Şi la toţi săracii le-aş oferi locuinţe şi nişte bani. Aş mai face ca toţi cei care nu au preţuit frumuseţea tării să fie pedepsiţi cu 64 de ore de muncă în folosul comunităţii.

- Ce poți spune despre țara în care te-ai născut? - Este o țară foarte verde, iar Chişinaul, dacă nu mă înșel, este unul dintre cele mai verzi orașe din Europa. - Ești mîndru de Moldovioara ta? De ce? Sînt mîndru, deoarece atunci cînd mă aflu în altă țară, nu mi-i frică să pronunț numele tării mele. - Dacă ai fi președinte, ce-ai schimba în țară? - Aș face curățenie. Aș angaja mai multe mașini de gunoi și aș introduce așa o lege: dacă aruncă cineva gunoi pe jos, să fie înregistrat la poliție.

Matei, 11 ani - Dacă ai fi preşedinte, ce-ai schimba în țară? - Oamenilor necăjiţi le-aş împărţi absolut toată averea furată de comunişti. Aş mări pensiile şi salariile. În plus, aş îmbunătăţi sistemul de securitate al ţării pentru a nu intra spioni cu intenţii rele.   - Ai un mesaj de felicitare pentru Moldova, care a implinit majoratul anul acesta?! - Bineînţeles că am. Vreau să mă adresez cetăţenilor R. Moldova: dragi concetăţeni, doresc să va felicit cu împlinirea majoratului statului în care trăim – R. Moldova. Vă îndemn să facem doar lucruri bune pentru ţara noastră, să avem grijă de curăţenie, să o înfrumuseţăm, să o iubim. Împreună vom face lucruri măreţe pentru ţara noastră şi pentru noi. La mulţi ani, Moldova!

Vlaicu, 15 ani - Ce crezi că ar trebui să-ţi ofere Moldova? - In primul rînd să-mi respecte drepturile, într-al doilea, să-mi ofere un viitor cît mai bun, într-al treilea - să devină, în sfîrşit, o republică liberă, europeană. - Dacă ai fi președinte, ce-ai schimba în țară? - In primul rînd, aș schimba directorul consiliului coordonator al audiovizualului și m-aș strădui să fac limba română limbă de stat, anumite valori incontestabile ar trebui restabilite, după părerea mea. - Ai un mesaj de felicitare pentru țara care și-a sărbătorit majoratul anul acesta? - Este o vîrstă frumoasă. Îi doresc să treacă la o nouă etapă... În care deciziile luate vor putea ajuta cu adevărat poporul.

Nicoleta, 13 ani - Ce poţi spune despre ţara în care te-ai născut? - Este patria mea și cred că aș fi în stare să-mi dau viața pentru fericirea acestui popor. - Dacă ai fi președinte, ce-ai schimba în țară? - Aș construi, în primul rînd, metrou, aș construi mai multe orfelinate, inclusiv și pentru animale.

Cristi, 14 ani - Ce crezi că ar trebui Moldova să-ţi ofere ție personal? - Cred că ar trebui să-mi ofere drepturile pe care, la rîndul meu, trebuie să le cunosc, un viitor promițător în țară și, posibil, un ajutor material. - Dacă ai fi președinte, ce-ai schimba în țară? - Dacă aș fi președinte RM aș face limba română unica limbă de stat. Nu aș interzice minorităților etnice vorbirea limbilor lor, însă aș opta pentru ca ei, fiind o minoritate, să cunoască o a doua limbă - cea română, aș face tot posibilul pentru integrarea în UNIUNEA EUROPEANĂ.

CRISTINA, 17 ani - Eşti mîndră de Moldovioara ta? - Mîndră?... Îmi place, dar nu pot spune mîndră, nu a realizat nimic cu ce s-ar mîndri, tot ceea ce are, are în mod natural, ca fetele care se nasc frumoase. - Dacă ai fi președinte, ce ai schimba în țară? - Aș crea mai multe oportunități pentru tineri și în momentul în care aș realiza faptul că nu le pot oferi nimic bun în țară, aș crea legături mai strînse cu celelalte țări pentru a le oferi posibilitatea tinerilor să plece în altă parte pentru a-și urmări idealurile.

Mihai, 18 ani

Andrea, 16 ani - Ce crezi ca ar trebui Moldova să-ţi ofere ţie personal? - Un viitor prosper. Familia mea trebuie să aibă posibilități economice și spirituale de dezvoltare.

- Dacă ai fi preşedinte, ce-ai schimba în țară? - Este greu sa schimbi ceva, fiecare generație e cu prejudecățile sale. Dar consider că este nevoie de mai multă comunicare și înțelegere.

- Ai un mesaj de felicitare pentru țara care și-a sărbătorit majoratul anul acesta? - Să-și păstreze cu adevărat independența!

- Eşti mîndru de ţara ta? - În rarele cazuri în care îmi este atinsă mîndria de cetățean al Moldovei, care, de altfel, e ascunsă undeva în adîncul sufletului, aș putea sări în apărarea țării mele. Mă rog, nu este generația mea de tineri chiar atît de lipsită de sentimente cum o presupun alții. - Dacă ai fi preşedinte, ce-ai schimba în țară? - Cred că as schimba steagul: stema nu mai este actuală. Nici nu mai țin minte cînd am văzut un uliu în cer. Iar zimbrii i-am văzut doar în cărți. Trebuie ceva nou, modern. Aș înlocui stema cu un smile. Poate nu e atît de original, în schimb e popular, e des utilizat și, mai știi..... poate ar mai zîmbi și moldovenii cînd l-ar vedea, că tare mai sînt posomorîți. - Ai un mesaj de felicitare pentru țara care și-a sărbătorit majoratul anul acesta? - Ce coincidență! Am împlinit și eu majoratul anul acesta. Ma bucur că avem măcar ceva în comun. Păi, dragă Moldovă, succese nouă în viitor. Și te-aș ruga să nu mă faci de rușine. Ne vedem în Europa.

tema num=rului: o \ar= la majorat

MIRCEA SNEGUR PRIMUL }N FA|A

INDEPENDEN|EI text de viorica mija imagini de igor schimbător

Cînd a fost proclamată, eu aveam 18 ani. Exact vîrsta pe care a împlinit-o independenţa Moldovei anul acesta. Împinsă de mulţime chiar în interiorul Arcului de Triumf, trăiam, ca sub o cupolă de biserică, marea mea independenţă… una naivă şi ritualică, profund euforică şi hiperbolizată. Alături - bărbaţi şi femei care, cînd ascultau răscolitoarele versuri din şlagărele patriotice, plîngeau şi se zbăteau ca la dezlegările de sfîntul Vasile, tineri care urcau pe copaci ca să-i vadă măcar cu coada ochiului pe aleşii de la tribună. Ei, trebuie să recunosc, şi mie-mi păreau nişte supraoameni, nişte zei. Acum, avînd de două ori vîrsta independenţei, stau pe o bancă din parc cu primul preşedinte de ţară şi pot să-i strîng mîna. În sfîrşit, zeii au coborît pe pămînt, au ieşit la pensie şi… din mintea mea.

- 27 august e un eveniment sărbătorit în casa dvs.?

- Sigur, e ca o zi de naştere a unui membru de familie. Am, fără îndoială, un sentiment de mîndrie, de satisfactie că am fost primii. Deşi romantici în felul nostru, dar totuşi responsabili şi serioşi. Şi, pas cu pas, am apropiat proclamarea independenţei. În această zi trăiesc cu amintirile mele. Mulţi zic că independenţa ne-a căzut din pod, după puciul de la Moscova, dar nu e nici pe departe aşa. - Ziceaţi într-un interviu că proclamarea independenţei a însemnat mai degrabă dorinţa de a ne desprinde de influenţa Rusiei. Ne-a reuşit?

- De sub presiunea Imperiului Sovietic, ar fi mai corect. Odată cu proclamarea independenţei am încetat să fim roboţi, care îndeplineam întocmai directivele venite de la Centru. Independenţa a avut premise care mocneau şi care au explodat odată cu iniţierea restructurării de către Gorbaciov. Al doilea moment – setea de libertate, nerăbdarea de a gîndi şi de a acţiona de sine stătător. De Ziua Independenţei, restabilesc în memorie aceste evenimente, apoi gîndul mă duce la sfîrşitul mandatului de preşedinte. Şi aici vin regretele... legate de pierderea alegerilor prezidenţiale din 1996 şi de faptul că n-am avut posibilitatea să duc la bun sfîrşit cele începute. Moldova crease de-abia baza pentru viaţa independentă, pentru trecerea la economia de piaţă şi atunci toate pîrghiile au trecut în alte mîini, iar lucrul acesta mă doare foarte mult. Nu comentez ce au făcut acei care m-au urmat la putere, dar îmi părea rău cînd vedeam cum unele lucruri deviau de la normal... - De exemplu?

- V-am spus că nu comentez. - V-aţi făcut, totuşi, curaj şi l-aţi felicitat pe succesorul dvs., Petru Lucinschi. De ce, după aceea, aţi disparut? De ce nu s-a găsit un loc şi pentru dvs.?

- Am fost întotdeauna sincer şi trebuie să mărturisesc că domnul Lucinschi mi-a propus ceva, chiar în ziua cînd l-am felicitat. Mă grăbeam la aeroport pentru că urma să zbor la Lisabona, la summitul OSCE, şi nu am discutat detalii... - Ce anume?

- Mi-a propus să fiu... ambasador cu misiuni speciale, ceva de felul acesta. Desigur că nu era acceptabil pentru mine. Mai tîrziu, a mai fost o propunere, cînd deja a prins contur real ideea integrării europene,

care, să fim sinceri, a pornit nu odată cu venirea comuniştilor la putere, ci cu mult înainte, cînd a fost semnat Acordul de cooperare cu UE. Chiar eu l-am semnat. În perioada mandatului domnului Lucinschi acest Acord a fost ratificat de către Parlamentul ţărilor-membre UE. Comuniştii au venit la de-a gata. Apăruse ideea creării unei comisii naţionale de integrare europeană şi mi s-a propus să devin preşedintele acesteia. Aşa ceva aş fi acceptat, dar nu a fost să fie... - Odată cu înscăunarea lui Lucinschi s-a resimţit şi un pressing mai mare din partea Federaţiei Ruse…

- O întrebare dificilă, nu doresc s-o comentez. Eu regret foarte mult că acele începuturi bune în relaţiile cu ţara-soră România astăzi s-au diminuat. Pe parcursul mandatului d-lui Lucinschi nu au avut loc schimbări radicale în relaţiile cu România, dimpotrivă. Preşedintele Lucinschi şi omologul său, Constantinescu, în ceea ce priveşte promovarea unei politici reciproc avantajoase, au făcut tot ce s-a putut: au iniţiat crearea euroregiunilor, alături de Ucraina, nu au avut loc scandaluri. Presiunea la care vă referiţi s-a făcut mai simţită în ultimii opt ani. - Totuşi, o ispravă a lui Lucinschi nu poate fi trecută cu vederea, şi anume repunerea comunismului în cîmpul legal...

- Înaintea puciului, am emis un decret prin care am interzis organizaţiile primare de partid. Pe urmă, Parlamentul a declarat Partidul Comunist în afara legii. Lucinschi are o explicaţie curioasă, dar să nu dăm toată vina pe el. A votat Prezidiul Parlamentului de atunci, nu Lucinschi personal. S-ar cere o studiere a componenţei acelui prezidiu, şi atunci i-am găsi şi pe alţii, mulţi dintre care, mai apoi, au criticat ideea respectivă. - Un analist politic spunea că problema Moldovei au fost guvernările extremiste – agrariană, comunistă… Epoca Snegur a fost numită romantică. Cît de pregătiţi eraţi pentru marea misiune cu care v-a investit poporul? Ce s-ar fi întîmplat dacă eraţi un pic mai pragmatici?

- Eu aveam deja o experienţă considerabilă de conducător, de administrator... De la 23 de ani, cînd am devenit preşedintele unui colhoz destul de măricel, şi pînă la 41 de ani, cînd am devenit prim secretar al Comitetului Raional de Partid, am avut funcţii de răspundere. Din 1985 am fost conducător de rang înalt...

Chiar de la bun început nu am ezitat să trec de partea mişcării de eliberare naţională, mă gîndeam că sînt în stare să îmbin experienţa acumulată cu noile idei. Dar e adevărat, a fost o responsabilitate imensă... - Trebuia să clădiţi un nou stat...

- Aşa a fost, nu numai prin răbdare, dar şi prin consecvenţa acţiunilor am reuşit. Chiar dacă cineva nu avea pregătirea necesară, nu-i putem reproşa nimănui că nu a avut suficientă dorinţă de a face cît mai mult pentru ţară. Timpurile erau extraordinare, dar se făcea simţită şi o tensiune mare, căreia trebuia să-i ţin piept. Mă aflam între două focuri: atacat de retrograzi şi criticat de forţele noi, democratice, care mă învinuiau că nu iau măsuri radicale cu cei care nu-s într-un pas cu noi. Dorinţa lor era să-i înlăturăm, să-i pedepsim, să-i eliminăm...

...m= aflam ]ntre dou= focuri: atacat de retrograzi [i criticat de for\ele noi, democratice...

- Aţi preferat o manieră de conducere moderată. Mai credeţi că a fost soluţia cea mai bună în acea conjunctură?

- Da, şi din cauza aceasta am avut de suferit. Vedeţi, nu eram noi singuri în spaţiu, din cele patru milioane trei sute de mii de cetăţeni, un milion şi jumătate erau alolingvi. Fără soluţionarea acestei probleme sensibile, fără crearea unei atmosfere armonioase în societate, nici o ţară din lume nu ne-ar fi recunoscut ca stat democrat, dimpotrivă, puteam căpăta aspectul bielorus de astăzi. Nu toţi erau de aceeaşi părere, de aceea am avut parte de orice. Trebuia să lupt pentru fiecare decizie importantă.

- Ţineaţi familia departe de aceste probleme, de aceste stresuri?

- Familia m-a înţeles întotdeauna şi mi-a fost sprijin în toate, mai ales doamnei îi sînt recunoscător. Educaţia copiilor a fost întotdeauna pe seama ei. De la 23 de ani, atunci cînd primul fecior avea 2 ani, şi pînă în 1996 am fost tot timpul foarte solicitat. - Ultimaturi nu aţi primit...

- Nu, dimpotrivă. Ei au suferit, mai ales soţia. Ţineţi minte episodul cu demiterea ex-ministrului Apărării, Pavel Creangă, cînd pe parcursul unei zile am fost practic obstrucţionat în Parlament, iar la şedinţă nu a fost admis nici un consilier de-al meu? De unul singur mă luptam cu Par-

lamentul agrarian şi comunist. În acea zi, doamna a avut un stres extraordinar. Altul a fost în timpul puciului, cînd noi am venit aşa, cum se zice, pe de-a dreptul cu maşinile de la Sergheevka. Am stat apoi 3 zile şi 3 nopţi în clădirea Guvernului. Atunci, iarăşi, soţia a avut un stres puternic şi toate aceste lucruri s-au răsfrînt asupra stării ei de sănătate. Familia a avut de suferit, de aceea eu cred că e timpul să recuperez…Mă doare cînd mi-amintesc că a ars Declaraţia de Independenţă. Mie nu-mi vine a crede. Ea se păstrează ca o relicvă sfîntă, într-un safeu special... - Era unicul nostru buton atomic...

- Un document cu semnificaţie istorică

extraordinară... Zicalele şi poveştile care s-au spus sunt pentru naivi. - Pe timpul mandatului dvs. se porfila o apropiere de România. La cîţi paşi am fost de adevărata unire?

- Apar multe presupuneri care se servesc în calitate de adevăr în ultimă instanţă. M-am amuzat pe seama unui oarecare Aurel Preda, care a scris o carte şi a înşirat acolo vrute şi nevrute, lucruri departe de realitate. Ideea principală care a fost promovată de noi, conducerea de atunci, şi susţinută de conducerea României, a fost nu numai apropierea, dar a fost şi integrarea spirituală, economică, crearea euroregiunilor, crearea întreprinderilor mixte.

- S-a comentat intens că Iliescu a fost omul care a barat calea spre unire...

- Nu a fost asa, nici pe departe. Eu am contactat cu Ion Iliescu foarte frecvent şi cu toate prilejurile. Atît eu, cît şi domnul Iliescu eram conştienţi de faptul că nu se putea, din considerentele pe care le-am enunţat ceva mai devreme. Păcat că se merge pe falsuri şi supoziţii la acest capitol. De exemplu, în România, Cornel Vadim Tudor spune că unirea nu s-a înfăptuit deoarece n-au vrut-o Iliescu şi Snegur. La noi, Ion Hadîrcă şi mulţi alţii aruncă aceleaşi învinuiri...Dar, vă mai zic, nu era momentul oportun. - Cel de-al doilea Mircea, Druc, era mai radical. Dvs. mai echilibrat... Aţi discutat de multe ori în contradictoriu, v-aţi certat chiar la subiectul reunificării...

- Nu, problema aceasta nici nu se discuta şi vreau să vă amintesc că într-o cuvîntare în Parlament Mircea Druc singur a spus: „Fiţi liniştiţi! Nu vreau să vă unesc cu România, că două sărăcii nu se unesc”. Era şi el conştient de lucrul acesta. Da, Mircea Druc era mai radical, mai emoţional. Avea nişte idei irealizabile la moment, utopiste.

s-a ales opţiunea corectă. Cu toate acestea, întotdeauna vorbesc despre Druc cu drag. Nu-i poţi imputa acestui om lipsa dragostei faţă de popor sau faţă de spaţiul acesta. Nu-l condamn, doar mă amuză unele declaraţii ale sale. - Dar aţi fost şi pe aceeaşi lungime de undă…Cîteodată...

- Da, în timpul marşului spre Găgăuzia. Aici am intervenit rapid, am intuit măcelul care putea fi… - Găgăuzia nu era înarmată!!!

- Ba da. În cîteva ore, ei au fost dotati de către divizia sovietică de la Bolgrad, încît ei îi aşteptau înarmaţi pînă-n dinţi pe voluntarii noştri …Eu am părăsit şedinţa Parlamentului şi am mers noaptea la Cimişlia. Am luat şi cîţiva deputaţi cu mine. Am reuşit să-i conving că aplicarea forţei nu e soluţia potrivită. Atunci Mircea Druc m-a înţeles. Eram împreună cu Ion Costaş, ministrul Afacerilor Interne, şi Mircea a zis: „Asta nu-i corect, dar dacă d-nul preşedinte zice...”. Cu găgăuzii problema s-a soluţionat bine, din păcate nu pot afirma acelaşi lucru despre Transnistria.

Mircea Druc singur a spus ]n Parlament: fi\i lini[ti\i! Nu vreau s= v= unesc cu Rom`nia, c= dou= s=r=cii nu se unesc. În acea perioadă, gospodăriile agricole de pe malul stîng al Prutului începuseră să prelucreze producţia la întreprinderi de pe partea dreaptă, au fost deschise toate punctele posibile de trecere, astfel ca noi să ne simţim într-un spaţiu unic... - ...dar fără integrare teritorială?

- Noi, politicienii, conştientizam faptul că ne aflam şi într-un alt spaţiu, cel european, care din punct de vedere teritorial era reglementat de hotărîrile de la Helsinki şi Carta de la Paris, sub care neam pus semnăturile. Eu zic că nu se putea. Noi cunoaşteam foarte bine situaţia din societate. Această idee ar fi putut fi compromisă chiar din start.

- Demiterea lui a fost punctul de fierbere în relaţiile dvs.?

- Nu. Demiterea lui Mircea Druc nu a venit de la mine, dar din Parlament. Cînd lucrurile merg greu, cad guvernele, şi guvernul următor tot peste un an a căzut. Vă spuneam, iniţiativa a venit din Parlament, chiar din partea celor care l-au promovat, l-au propus. Mircea Druc şi pînă astăzi e supărat, cu orice ocazie spune despre asta, ma agaţă într-un fel. El declară că Moldova a avut două opţiuni: opţiunea Druc, adică europeană, şi opţiunea Snegur, adică pro CSI-stă, iar cauza faptului că azi ţara noastră se află acolo unde se află este că atunci nu

- Am ajuns şi la problema Transnistriei, problemă care anulează ideea de independenţă, atîta timp cît un stat străin deţine controlul în acestă regiune. Dvs. aţi oprit războiul şi mulţi v-au învinuit de lipsă de curaj şi de capitulare în faţa Rusiei...

- Da, se comentează diferit, dar folosirea armatei era o utopie. Armata noastră era la început de cale, în curs de formare. Tiraspolul însă era susţinut de armata a 14-a, repartizată uniform în regiune. La 19 mai 1992, Pavel Graciov, fostul ministru al Apărării din Rusia, a ordonat ieşirea din unităţi şi ocuparea poziţiilor. Timp de 2 ore Transnistria a fost baricadată toată. Noi nu aveam cu ce merge

tema num=rului: o \ar= la majorat împotriva lor. Am eliminat varianta armată şi am ales-o pe cea paşnică. S-a făcut un lucru corect şi din 21 iulie 1992 la Nistru nu se mai împuşcă, nu mor oameni. Analiştii care doresc să înţeleagă esenţa războiului, însemnătatea acestei convenţii şi să găsească răspunsurile adecvate, nu au decît să fie atenţi la detalii. Dacă această convenţie a fost semnată de Snegur şi Elţin, nu înseamnă oare că Moldova a luptat cu Rusia? Clar pentru toţi. Istorici precum Anatol Ţăranu şi azi caută răspunsuri care sînt la suprafaţă. Prin convenţie, s-a adus argumentul că Rusia a fost implicată direct şi acum mai deţine controlul în această zonă… - Ce tribut a plătit Moldova?

-A avut doar avantaje: a salvat vieţi omeneşti, a instaurat pacea, iar acest gest al nostru a fost apreciat la justa valoare de către comunitatea mondială.

...speran\ele pentru o independen\= real= se ]nvioreaz= la g]ndul c= au revenit democra\ii la putere... - A fost iniţiativa dvs. personală?

- Da, eu tot timpul mă gîndeam la pace. În cadrul conducerii nu era întotdeauna unitate în această problemă, mi-a fost greu, dar în sfîrşit au acceptat decizia mea... - Dvs. l-aţi sunat pe Elţin?

- Cu Elţin era greu de vorbit la telefon pe temele acelea. El avusese şi cîteva ieşiri necontrolate la adresa mea şi la adresa Moldovei, mai ales după evenimentele de la Bender, de aceea am găsit o altă cale de abordare a lui Elţin. Intermediarul nostru a fost omul de afaceri Boris Birştein care, iarăşi, este denigrat pe nedrept în republică. Omul acesta nu a avut nimic

de cîştigat, dar este în litigiu şi astăzi pentru investiţiile sale. S-a dovedit a fi şi el un pasificst, la rugămintea mea a mers la Moscova pentru a porni procesul de negocieri. Din partea Rusiei intermediar a fost Alexandr Ruţkoi. Au venit în Moldova cu un grup de experţi care, împreună cu echipa noastră, au elaborat documentul, pe parcursul unei săptămîni. - Cum comentaţi conjunctura politică din acest moment?

- Situaţia politică este benefică şi mă bucur de unitatea care se face resimţită în AIE. Dar ei trebuie să fie vigilenţi, nu este exclus ca cineva să strecoare vreun virus de dezbinare, de neînţelegere… - Cine ar avea interes?

- Oare puţini sînt? Nu vreau să-i numesc, dar doresc ca AIE să prevadă şi să pareze toate loviturile. Îmi place foarte mult Vlad Filat. Nu vreau să zic de rău despre ceilalţi, dar el seamănă într-o oarecare măsură cu mine. El mai bine cedează, numai ca să fie bine. E o calitate bună şi dacă va fi altoită tuturor membrilor Alianţei, eu cred că va fi totul bine. - Aţi accepta dacă v-ar invita în echipă?

- Am cu totul un alt caracter. O funcţie nu aş accepta. Ma tem de gura lumii, care neapărat va zice: „Uite, a apărut, cum au venit democraţii…”. Noi am făcut tot ce am putut la început, nu era nimeni pregătit nici pentru preşedinte de ţară, dar era buna intenţie, dorinţa de libertrate. În acele condiţii, eu cred că am procedat corect. Viitorul aparţine generaţiei tinere de politicieni. - Situaţia din Moldova e ca o fugă în cerc. Acum ne surprindem la ideea că luptăm pentru aceleaşi valori, ca şi acum 18 ani: pentru limba română, pentru istoria adevărată… Forţele proruseşti toacă iarăşi despre o ipotetică unire cu România, iar în Transnistria se pregătesc armele...

- Trebuie să-i cunoşti foarte bine pe bandiţii din Transnistria care au cumpărat puterea şi au subjugat populaţia din partea locului, aşa că nu mă mai miră astfel de declaratii. Ei numai aşteaptă ca situaţia să iasă de sub control şi să-şi ocupe poziţiile lor. A fost organizat şi un 7 aprilie, ca iarăşi aceştia să poată reveni la lozincile lor, ca un patefon stricat, care repetă de o mie de ori aceleaşi lucruri. În privinţa limbii… nu-mi pot reproşa nimic, fiindcă începînd cu sesiunea a XIII şi terminînd cu februarie 1996, cînd iniţiativa mea de revenire la denumirea limbii

române a fost respinsă de agrarieni şi comunişti, am făcut tot ce se putea. - Cu ce se ocupă la pensie primul preşedinte?

- Încerc să-mi achit datoriile faţă de soţie, copii, nepot, care e consultantul meu IT. Acum a plecat la studii în străinătate şi am rămas iar singur… Mă simt cel mai fericit om cînd apropiaţii sînt alaturi. Cît despre alte ocupaţii... În primul rînd, îmi scriu memoriile. Sînt în putere, chiar dacă în ianuarie voi implini o frumoasă şi rotundă vîrstă. Sper să reuşesc, e de datoria mea să restabilesc şirul evenimentelor, aşa cum au fost. În al doilea rînd, muncesc fizic. Merg foarte des la vilă. Îmi place să experimentez. Am sădit pomi, arbuşti. Am o grădină mare unde cresc castraveţi, roşii, bostani, usturoi, ceapă... - Aprovizionaţi familia cu legume şi fructe?

- Nu mai este nevoie să mergem la piaţă, avem absolut totul la vilă... A treia pasiune... Îmi place că pot face tot ce nu mi-am permis în tinereţe. Am fost întotdeauna un microbist înfocat, dar nu am avut posibilitate nici să joc, nici să vizionez la televizor meciuri. - Acum recuperaţi? Aveţi două televizoare, ca să nu va certaţi cu ai casei?

- Nu numai 2 televizoare, dar şi două antene satelit - una românească şi alta rusească…

- ...şi butonaţi în căutarea emisiunilor sportive….

- Nu le mai caut, eu ştiu care-s, le-am fixat, aşa că doar apăs butonul... - O echipă preferată?

- Normal că e Zimbru, imediat după ce termin discuţia cu dvs. plec la club. Au început băieţii să joace rău, dar eu sînt preşedintele Consiliului de tutelă. - Mergeţi să le faceţi din deget, tot moderat?

- Am vorbit cu conducerea şi merg întracolo să vedem ce se poate de făcut…

- Dle preşedinte, cum credeţi, de cîţi ani mai are nevoie Moldova ca să ajungă la majoratul adevărat?

- Foarte dificilă întrebare. Îmi amintesc de iluziile noastre de la început şi nu-mi vine să cred că s-au reuşit atît de puţine lucruri în toţi aceşti ani. Dar sînt optimist că, odata cu venirea AIE la guvernare, vom reveni pe calea cea dreaptă, adevărată şi nu propagandistică. Speranţele pentru o independenţă reală se înviorează la gîndul că au revenit democraţii la putere.

Spre sfîrşit de an, conştiinţa noastră naţională e încărcată. De… sărbători. Asemeni unui gard ţărănesc doldora de oale sparte la gură, dar scumpe, pentru că… vezi tu… bunicii au mîncat ciorbă din ele. Codul nostru genetic e scris chiar pe “buza umflată” a gavanosului, iar noi sîntem robii de bună voie ai acestor burduhoase cu sarcină milenară. Ieşim din găoacea de lut verde la cea mai mică chemare din afară. “O, duh al conştiinţei naţionale, arată-te!” Şi noi împînzim pieţele, şi noi îi urmăm pe stăpînii gavanoaselor cu steagurile în mînă... De mii de ani facem acelaşi lucru: ieşim din lut, intrăm în lut... Nimeni nu poate opri acest du-te-vino. Pictorul Gheorghe Vrabie nici nu vrea să-l oprească. Pentru el lucrurile de care poţi “să te spirjini” sînt cele mai importante.

text de viorica mija imagini de igor schimbﾄフor

O misiune secret=: Acvila, LEUL {I...

VRABIE

“A venit vremea să înjunghiem boii...” - D-le Vrabie, lumea v-a încoronat, nu ştiu, cu acceptul dvs. sau nu, drept omul simbolurilor... Dar cît de fidel aţi urmat semnele pe care le-a “desenat” viaţa şi le-a scos în faţa dvs.?

- Cu ochii închişi. Întotdeauna am simţit că este o mînă care mă dirijează şi nu m-am opus. Am făcut doar ceea ce am simţit că e al meu... - Adică, toţi banii din buzunarele moldovenilor şi toate drapelele ţării...

- Era o perioadă stranie, confuză. Valul de românofobie, ură pentru tot ce era autentic lua proporţii. Dimineaţa vedeai deseori scris de-o şchioapă cu peria, cu care dau cu var ţărancele: “A venit vremea să înjunghiem boii!”. Pe de altă parte, la manifestările stradale apăreau simboluri noi, steme făcute de amatori, fără autorizaţie. Atunci, Eugen Sobor a convocat o conferinţă ştiinţifică la Secţia de cultură. Au fost invitaţi 7 artişti plastici, ca să-şi spună părerea despre cum ar trebui să fie la chip drapelul şi stema ţării. Unii pictori vehiculau ideea de revenire la simbolul bourului de pe vremea lui Ştefan cel Mare, un punct de vedere susţinut, de altfel, şi de armata mare de istorici, cooptaţi pentru acest proiect... - Şi tocmai atunci, Dvs. aţi primit semn că trebuie să mergeţi împotriva curentului...

lucram cu santinela l]ng= mine. Seara duceam mapa cu schi\e la Banca Na\ional=, diminea\a mi-o aduceau ca s= pot lucra mai departe.

- La şedinta consiliului de partid, care a fost prezidată de Sobor, am propus să folosim simbolul acvilei. Încercam să le explic şi istoricilor că simbolistica a evoluat în timp, că nu trebuie să ne blocăm la un interval de timp anume... Degeaba. L-am sunat chiar pe Dragnev acasă şi-i spun: “Demir, insistă, te rog, pe lîngă colegii tăi să accepte simbolul acvilei!” Am primit un răspuns negativ categoric, dar nu m-am lăsat. Nu puteam. Am început a lucra, alături de alţi 5 pictori, dar fiecare în colivia lui. După conferinţă s-a anunţat concursul, la care s-au înscris peste 130 de participanti. Pînă la urmă însă, au fost prezentate în jur de 30 de lucrări, printre care şi 3 proiecte de-ale mele. I-am rugat pe colegi: “Băieţi, haideţi o stemă să o facem aşa cum spun savanţii, dar cealaltă - cum spun eu”. Din păcate, nici de data aceasta nu a fost acceptată propunerea mea, aşa că am mers mai departe singur, pe calea pe care o consider şi astăzi corectă. Am făcut sute de schiţe. La etapa finală, 6 proiecte au fost duse la Bucureşti... - Era un proiect epocal... Fiecare se credea în drept să-şi facă un loc în istorie, dacă nu cu creionul, atunci cu coatele...

- Nu a existat o competiţie mai acerbă în viaţa mea.. Ca să se pună capăt acestor disensiuni, guvernul a cooptat-o pe Maria Dogaru, un savant cunoscut în domeniul heraldicii de la Bucureşti, coautor al lucrării pe aspecte de teorie. Dînsa a făcut nişte modificări: în schiţa mea, crucea era

desenată în partea de sus, ea a insitat să fie în cioc. M-a sfătuit să dau culoarea maronie acvilei, nu ştiam atunci că această nuanţă are simbolică negativă, e culoarea fructelor care putrezesc, e culoarea tizicului... Am făcut cum a zis ea... În unele steme acvila apare doar cu contur, dar ea îşi pierde astfel greutatea vizuală, e ca o notă falsă într-o partitură muzicală... - Şedinţa experţilor de la Bucureşti a fost înregistrată pe bandă audio?

- Da. Înregistrarea a fost adusă la Chişinău ca s-o poată asculta integral membrii juriului. Pe data de 2 noiembrie, 1990, în Casa Guvernului, m-am întîlnit cu Maria Dogaru, iar a doua zi lucrarea mea a fost acceptată la sesiunea a V- a a Soivetului Suprem. După ce am ieşit de la şedinţa prezidată de Alexandru Moşanu, dar la care au participat Vatamanu, Tănase, Arseni, Mazilu, am facut modificările solicitate, iar varianta finală a plecat la Bucureşti caldă-călduţă, pentru că am lucrat toată noaptea... - Cine a dus-o la Bucureşti?

- A sosit cu noaptea în cap un curier, cu un automobil Volga. Am transmis schiţa şi pînă seara era deja la Bucureşti. După asta, a venit dna Dogaru cu varianta confirmată de Bucureşti. A avut şi ea stresuri destule. O echipa de colegi de breaslă a aflat în ce cameră stă la hotel, s-au dus la ea, au înjurat-o, i-au spus: „Ce cauţi mata aici? Dacă te mai vedem, poţi să-ţi iei rămas bun de la viaţă!”. Maria Dogaru şi-a făcut repede bagajele şi a plecat la Bucuresti, chiar dacă trebuia să fie la plenară, să prezinte lucrarea. A trebuit să ies eu la tribună. Interfrontiştii Şornicov şi Ojoga au tăbărît asupra lucrării. Era o stiuaţie pe muchie de cuţit… Atunci, în toată larma ceea, s-a auzit Grigore Vieru, care a putut ogoi tărăboiul cu vocea lui revoltată: „Vor să ne fure istoria!”. A intervenit şi Nadejda Brînzanu, care a avut un discurs emoţionant despre valoarea stemei. Lucinschi însă a fost omul care a decis totul: „Noi trebuie să susţinem această lucrare, e voinţa poporului”- a zis el şi cuvîntul lui a cîntărit cel mai greu. Din cei 247 de deputaţi, 243 au votat pentru. - Şi, cît ai bate din palme, aţi devenit cel mai „tirajat” pictor... Şi cel mai bogat?

- După ce a fost fost realizată varianta finală, urma să se încheie un contract, dar nu s-a făcut nimic. Nici eu nu am insistat. Mi-au plătit doar 3000 de ruble, sumă pe care am împărţit-o cu dna Dogaru. - Nu v-aţi gîndit vreodată să vă revendicaţi paternitatea stemei?

- Toţi spun la unison că stema aparţine poporului, nu e a mea. Era şi o lege înainte care stipula că pentru elaborarea simbolisticii de stat nu se dau drepturi de autor. O hoţie adevărată. Acum s-a schimbat cîte ceva, dar trebuie să umbli mult pe drumuri ca să dovedeşti că ai dreptate.

Cînd mi s-a plătit onorariul pentru elaborarea valutei naţionale, aceeaşi poveste. Deşi s-au reţinut impozite foarte mari, banii nu au fost înregistraţi nicăieri, ei au fost daţi din Fondul de Rezervă al Guvernului. M-am adresat guvernatorului Talmaci si el mi-a confirmat că nu există nici un document care ar dovedi că mi s-au plătit aceşti bani. Eu aveam nevoie de acele acte ca să pot primi un spor la pensie, dar continui să primesc de la stat cam cît o dereticătoare 1000 de lei... Un jurist mi-a propus să mergem la CEDO, dar nu ştiu dacă mai am forţe pentru bătălii aşa de extenuante.

Istoria unui galben - Misiunea moneda a fost una şi mai secretă...

- Doar cîţiva oameni ştiau despre faptul că în Moldvoa se lucrează la moneda nouă – preşedintele Snegur, prim-ministrul Druc şi ministrul Finanţelor, Muravschi. M-au sunat de la Guvern, dar m-au prevenit din start ca nici soţiei să nu-i spun nimic.. Am început să lucrez la Chişinău, apoi am plecat la Bucureşti, aşa că primele mostre au fost tipărite în România şi aveau de la început 10 semne de siguranţă.

ştirea mea l-a introdus pe o bancnotă. A fost o surpriză pentru mine. E vorba de bancnota cu cetatea Tighina. - Cum aţi fost remunerat de data aceasta, tot cu onoruri de-o zi?

- În situaţia aceasta am fost un pic mai descurcăreţ decît la stemă. L-am consultat pe Ion Corlănescu de la Banca Naţională a României şi el mi-a zis ce si cît costă. Cînd Talmaci s-a uitat peste contract, a întrebat: „Ce, Corlănescu v-a consultat?” I-am răspuns: „Da, Corlănescu” - Şi moneda s-a bătut în România?

- Ei credeau despre noi că suntem nişte oameni aşa, fără pregătire... Cînd le-am explicat ceea ce vreau să văd în final... despre ritmică, despre intervale... -...şi-au dat seama că nu sîntem papuaşi?

- Da, şi-au dat seama că avem şi noi o şcoală, prezentăm o valoare... Pentru că şi ei sînt specialişti redutabili... Leul românesc se produce acasă la el, după o metodă unicat.

Răzbunarea simbolurilor

- S-a decis în cadrul acestei troici de la putere.

- Să ştiţi că simbolurile se răzbună. Cînd a fost confecţionat drapelul pe pînză pentru Parlament, sigur că m-am dus să-l văd. Surpriză: drapelul mergea în altă direcţie. Îl sun pe Scutelnic, responsabil la cea vreme de aprovizionare:” D-nul Scutelnic, ce-i cu treaba asta?” „O, d-nul Vrabie, bine că ai observat. Femeile de serviciu au făcut curat şi cred că l-au pus invers…”

- Aşadar, i-aţi spus soţiei că mergeţi într-o tabără de creaţie la Bucureşti...

- În primele fotografii Lucinschi era lîngă drapelul pus invers?

- Cine a decis că valuta Moldovei se va numi leu?

- Mai circulau variantele de ducat şi taler. Cînd au auzit cei de la Bucureşti de aceste 2 variante şi-au pus mîinile în cap: „Ce ducat? Ce taler?” - Cine a zis primul „leu moldovenesc”?

- Era secret, lucram cu santinela lîngă mine. La Chişinău, seara duceam mapa cu schiţe la Banca Naţională, dimineaţa mi-o aduceau ca să pot lucra mai departe. Era periculos, ruşii puteau să te lichideze. Ei jefuiau ţara noastră prin intermediul rublei şi ieşirea din circuit a rublei însemna mai puţine cîştiguri pentru ei. Ce vreţi, în perioada ceea, puciştii aveau o listă de o sută de persoane care urmau a fi lichidate. Vieru era al treilea, după preşedinte şi prim-ministru. Îmi spuneau că şi eu figuram pe acolo, dar nu mai ştiu pe ce loc... - În aceste împrejurări, pentru o mai bună securitate s-a ales Bucureştiul...

- M-a dus maşina Băncii Naţionale. Am lucrat în imprimeria Băncii Naţionale Române, acolo unde se tipăreşte leul românesc. Strada ceea nare număr, doar nume - strada Smârdan. Într-o cameră minusculă, eram doar eu şi operatorul la calculator, care multiplica modulele pictate de mine. După asta, veneau specialişti din Franţa care se uitau dacă e bine. Acolo tipărim şi acum banii. Eu ştiam un pic de franceză şi vorbeam cu unul dintre ei: i-am spus de stemă, am discutat şi alte lucruri şi el a răbufnit: „Da mata faci tot?”. Atunci mi-a zis să-i dau un autograf şi fără

- Lucinschi candida a doua oară la funcţia de preşedinte, era într-un fotoliu, iar alături - drapelul ţării pus invers… A pierdut alegerile. Alt exemplu: elita politică din România votează în incinta Liceului „Jean Monet”; la primul tur, am observat că drapelul era pus invers acolo. În timpul votării, în holul liceului a explodat o grenadă. La cel de-al doilea tur, cînd deja drapelul era pus cum trebuie, procedura de votare a decurs fără probleme. Încă un exemplu: în „Literatura şi arta” a fost publicată o caricatură conţinînd stema naţională, modificată în glumă de un cretin: i-a pus în ghiare o greblă, în loc de lună – o sticlă de bere, în loc de cruce – secera şi ciocanul... Eu sun imediat la redacţie: „Ce vă permiteţi voi, ce publicaţi toate porcăriile?”. A doua zi, Nicolae Dabija, la Ţîpova, a căzut într-o grotă de 9 metri şi şi-a fracturat ambele picioare… Simbolurile au o putere colosală. Nu rîdeţi, totul e real. Am avut o neînţelegere şi cu Grigore Vieru, care mi-a dedicat un poem: „Pictează-mi o mirişte…”. Poemul avea un laitmotiv: „M-am săturat de simboluri”. Un om nu are dreptul să facă o asemenea declaraţie nici în glumă, nici în serios. L-am rugat să scoată dedicaţia... pentru că eu nu m-am săturat de simboluri.

s= [ti\i c= simbolurile se r=zbun=. Lucinschi candida la func\ia de pre[edinte, era ]ntr-un fotoliu, iar al=turi - drapelul \=rii pus invers. A pierdut alegerile.

tema num=rului: o \ar= la majorat

ION STURZA

Ca s+ te iubeasc+ cineva }n moldova, trebuie s+ fii s+rac, prost {i ur}t

– Ați fost foarte ironic cînd am vorbit dimineață la 9.00. „Ce, asta-i dimineață?”

– Dimineața mea începe la 6.30. Acesta e ritmul vieții mele: să mă scol dimineață și să mă culc devreme. Nu ca artiștii. – Aveți o părere romantică despre artiști...

– Dimpotrivă, m-am convins că artiștii sînt la fel de cinici ca politicienii. Uneori chiar mai mult. E și explicabil. Nu poți să ajungi în top dacă nu ești cinic. Apropo, am fost uimit că la Uniunea Scriitorilor au cheltuit o întreagă ședință pentru a discuta întrebarea: „Cum să facem să nu vină înapoi în țară Sturza?”. Unul a spus că iese din partid, altul - că se aruncă de la etaj... – De ce nu vă iubesc? Pe de o parte este un lucru unanim recunoscut că guvernul dvs a fost cel mai reformator și progresist, pe de altă parte, nimeni nu vă iubește...

– Da de ce eu trebuie să-mi pun întrebarea – mă iubește pe mine cineva sau nu? – Chiar așa!? Nu vă interesează?

– N-aș fi sincer să zic că nu mă interesează opinia publică. Dar, pentru ca să te iubească, trebuie să fii sărac, prost și urît. Dar dacă ești bogat, frumos și deștept, apoi n-o să te iubească nimeni niciodată. Aceasta e natura umană. – Cu iubirea ne-am lămurit, să vorbim despre reforme... Ați pornit și ați făcut reforme cardinale aproape în toate domeniile: energetică, sănătate, administrația publică locală, agricultură...

– Păcat că nu toate au fost duse pînă la capăt. De fapt, nici nu au fost rezultatul unei voințe politice, ci a aroganței noastre, a amibiţiei de a face lucrurile să meargă așa cum vrem. Eram absolut inconștienți. Căci, dacă luam în considerație factorul politic și dragostea poporului, azi nu vorbeam ca un fost, ci ca un veșnic. Dar am luat în considerație doar posibilitatea obținerii unor rezultate economice imediate. Aici a fost ok, o recunosc toți. M-am mirat că sînt prezent chiar și în unele manuale despre economia tranziției. – Așa sînteți întotdeauna, nu țineți cont de opinia cuiva, faceți ce aveți de făcut?

– Nu-nu, m-am mai maturizat. Dar în perioada de criză ești ca un chirurg la operație, trebuie să tai, altfel moare pacientul. Apropo, nu vreau să mă dau drept profet rău, dar situația de azi are mari similitudini cu cea de atunci. Dacă nu e chiar mai rău. Oamenii așteaptă schimbarea, așteaptă să afle sau să li se spună cine e vinovat și cine le va soluționa problemele. Dar noi acum vom avea un guvern mult mai politic, care va accepta cu greu niște lucruri necesare pentru țară dar care pot să ducă la deteriorarea imaginii lui. – Da, dar dacă rămîn ca și dvs doar un an...

– Eu nu aveam un termen definitivat pentru mine, eu aveam un scop. Credeam sincer că vom aduce Moldova pe orbita europeană. Eram la un pas. Dar nu s-a întîmplat.

tema num=rului: o \ar= la majorat Lucinschi zicea „vă rog”, noi ziceam „nu!”

Tu ce, Ioane, vrei să fii președinte? N-o să fii!

– Cînd a început declinul relației dvs cu Lucinschi?

- Cea mai deșteaptă strategie a avut-o Voronin. La cîteva luni după ce am fost demis, m-am întîlnit întîmplător cu el. Era într-o stare de spirit foarte veselă. Și-mi spune: tu ce, vrei să fii președinte? Da ce ce mă întrebați? Păi, ce nu știu că dacă ieșim noi în al doilea tur se mobilizează toți împotriva noastră și tu cîștigi? Dar tu nu vei fi președinte, ai timp, pentru că ești încă tînăr. Iaca eu deja am o vîrstă, vreu și eu să ducă cineva valiza după mine, să-mi deschidă ușa... Așa că eu voi fi președinte. Eu voi fi! Atunci eu nu am dat o prea mare importanță acestei declarații. Dar așa și s-a întîmplat. S-a schimbat modalitatea de alegere și președinte a devenit Voronin.

– Din prima zi. Cînd i s-a comunicat candidatura mea, a spart ceașca de masă. În fond, ei m-au „trimis” la guvernare din două motive: trebuia să salveze cineva economia și căutau un mod onorabil de a scăpa de mine. Și astăzi foarte mulți foști și actuali politicieni suferă de sindromul fricii de Sturza. Ani la rînd se întîlneau cu mine doar ca să audă din gura mea că nu mă mai întorc în politică. Exact aceleași lucruri se întîmplă și zilele astea. – Dar în fond le convenea și celorlalți să se redreseze situația, puteau apuca o bucată de imagine bună...

...Voronin mi-a zis: tu nu vei fi pre[edinte, ai timp, e[ti ]nc= t]n=r. Eu deja am o v]rst=, vreu [i eu s= duc= cineva valiza dup= mine...

– Tocmai! Erau încă în septembrie-octombrie semnale clare că ieșim din criză: creșteau acumulările, se redresa situația cu pensiile și salariile, întorceam datoriile... Aveam o imagine excelentă pe plan extern. Al Gore mă aștepta la întîlnire... Se lucra la documentul final pentru Helsinki, în urma căruia Moldova avea să fie aprobată ca țară eligibilă pentru procesul de integrare europeană... Dar aceste realizări stîrneau gelozii în clasa noastră politică. Pentru că totul se asocia cu numele meu. Eu încercam să le explic: băi, stați în bancă și luați-vă toate regaliile! Dar se vedeau deja la orizont alegerile prezidențiale și, fiindcă ratingurile arătau că sînt cel mai apreciat politician - o notorietate ce se datora, probabil, prezenței mele în vîltoarea tuturor evenimentelor, s-a început planul ăsta diabolic de deturnare. Lucinschi vroia să-și aducă un guvern docil, pentru că avea un disconfort total în relația cu noi. Parte pentru că unele propuneri de-ale lui nu erau prea deștepte, parte pentru că așa vroiam noi, ziceam „nu”. Poate că era o prostie. Dar așa ne plăcea nouă. Ceea ce, normal, nu-i plăcea și lui. Într-adevăr, președintele în Republica Moldova are împuterniciri destul de limitate, dar are un mare drept: de a reprezenta țara. Nu să se ocupe de executiv. Bineînțeles că mulți se adresau președintelui cu diferite rugăminți pe care el se simțea obligat moral să le execute. Precum nici bani nu prea erau, nici dorință de a-i îndeplini indicațiile, ne foloseam de statutul de independență totală a guvernului față de președinție și îl refuzam. Dar trebuie să fim totuși corecți: Lucinschi n-a impus niciodată nicio decizie dacă nu era legală. Putea să scrie un mic bilețel: vă rog, vedeți, poate găsiți o soluție. Era un birocrat cu experiență și știa care pot fi consecințele unui asemenea autograf. Acum au cam pierdut vigilența. Sînt sute de asemenea autografe prin ministere, de legalitatea și constituționalitatea cărora mă îndoiesc. Lucinschi, în schimb, a început o întreagă intrigă de demolare a imaginii mele, inclusiv prin deconectarea de la gaze. Dar asta e o altă poveste, care în ultimă instanță a adus cu totul alte rezultate decît a așteptat. A fost trimis la pensie și acum se victimizează alături de alții. Dar, de fapt, el i-a adus pe comuniști la putere.

În anii 90, Oleg vindea apă sfîntă la piață – Vorbeați într-un interviu că l-ați cunoscut pe Oleg Voronin atunci cînd tatăl acestuia era șomer și Oleg vindea soluții pentru îngrijirea plantelor la piață...

– A, vindea apă sfîntă... – Adică?

– La Institutul Viței de Vie era o instalație nucleară vietnameză (în care în timpul războiului se sterilizau tifoanele pentru răniți) ajunsă nu știu prin ce minune la Chișinău. Această instalație avea un emițător de izotopi și unii oameni de știință considerau că dacă treci ceva prin izotopii ăștia, își schimbă proprietățile... Inclusiv apa. Și dacă udai plantele, sporea roada. Era o ficțiune totală, dar în anii aceia, cînd creșteau cooperativele ca ciupercile, mergea totul. Puteai să torni apa respectivă în recipiente mici, să-i pui o etichetă și s-o vinzi la piață. Aceasta e povestea în linii mari. Oleg era mladșii naucinîi sotrudnik la laboratorul respectiv. Și a prins perioada cînd cei din știință încercau și ei să comercializeze măcar ceva. Dar cred că am trecut cu toții prin asta - să vindem apă sfîntă la colț de stradă. – Deși atunci, afirmați dvs în același interviu, făceați deja afaceri de milioane. Cum de v-ați întîlnit? Ați cumpărat de la el o tonă de apă sfîntă?

– Ne-am reîntîlnit la crearea FinCombank-ului. Era prin 93. El încerca deja să facă ceva în afaceri. Și era în relații bune cu Hvorostovski (care este și azi la FinComBank) și acesta a insistat în repetate rînduri ca să ne întîlnim „cu un băiat care eventual poate să fie partener în bancă”. Deși, mai mult se dădea drept finanțator, nu prea avea pe atunci așa de mulți bani. – Cît trecuse de la apa sfîntă?

– Vreo trei ani. Nici nu era vorba de o investiție mare, mai mult mizau pe banii mei și pe ideile lor... Mi-a părut un băiat cult, bine educat care, pînă nu demult, s-a comportat cu mult respect... – Afirmați cîțiva ani în urmă în presă că sînteți în relații foarte bune...

– Eu consideram că el era sincer în relația dintre noi. Care erau departe de a fi doar de parteneriat la FinComBank. Eu l-am ajutat. În primul rînd, atunci cînd toți s-au întors cu fundul la el, prin 90-96, pentru că numele lui era asociat cu Voronin-comuniștii-opoziția etc.. Și atunci eu am considerat că nu e etic să sufere el din cauza lui tatsu. Îi susțineam inițiativele de business, dar trebuie să vă spun sincer că majoritatea dintre ele s-au terminat cu dezastru. La începutul carierei politice a lui taică-su el datora sume enorme FinComBankului. Abia după 2001 au început marile lui afaceri și marile acumulări de capital... – FinComBank-ul era considerat un timp cea mai stabilă bancă din Moldova...

– Nu mai știu, nu mai sînt în consiliu de vreo patru ani. Eu am ținut la proiectul ăsta și am fost președinte de la mijlocul anilor 90 pînă în 2006. Aveam niște principii și niște valori care erau respectate și de ceilalți acționari – stabilitate, transparență, atitudine onestă față de clienți... Am făcut o restructurare a băncii, consideram că în condițiile de afiliere cu familia prezidențială managementul trebuie să fie independent. Și cînd am văzut că lucrurile nu se mai respectă, pur și simplu m-am retras și din acționariat, și din conducerea băncii. – Care e natura relației acum?

– Nicicare. El mi-a recunoscut într-o discuție privată că a fost inițiatorul controlului la sînge a tuturor companiilor legate de numele meu. De fapt, nu era o noutate pentru mine. Voronin a fost de fapt victima colaterală a unui scenariu foarte bine pus la punct de cei care aveau acces la el. De obicei cineva își zicea: ia stai că acesta are prea mult, e prea îngîmfat, hai să-i luăm bucățica din gură... Și pornea toate mecanismele pentru a-l implica pe Voronin, știindu-i slăbiciunile... Toate frustrările i le-au ambalat frumos într-un pachet de donosuri de genul: este proromân, finanțează partidele de opoziție, stă în spatele la x,y,z... Și atunci, Voronin, în stilul lui democratic, a trîntit o rezoluție: "În termen scurt și rapid să fie pus la punct!" O rezoluție pe care o așteptau toți cei care au inițiat acțiunea. Și a început măcelul. Fas! Tot ce se numește organ de control în Republica Moldova a fost concentrat pe întreprinderile ce țin de numele meu, al rudelor mele, inclusiv al surorii mele de la țară. Chiar dacă nu s-a găsit nimic, s-au inventat foarte mule lucruri care vroiau să ducă la arestarea mea. – Ați mai plătit cele 20 de milioane amendă?

– Nu. Operația s-a dezumflat odată cu discuția mea cu Oleg. I-am spus: Vreți război? Nici o problemă, război o să aveți! El mi-a zis că nu vor război și totul s-a stopat.

– Chiar așa i-ați speriat? Ați zis că veniți împreună cu dl Patriciu cu săbiuțele?

– Păi, tot ce am în Republica Moldova este doar un element de pasiune, activele din Moldova nu sînt decît cîteva procente din ceea ce am. Este mai mult o problemă de principiu.

– Păi, care era hazul să pornească toată mașinăria și pe urmă să o stopeze fără nici o finalitate?

– Cred că n-au descoperit ceea ce au căutat.

– Inițial în Incon erau circa 20 de întreprinderi, ulterior au rămas doar patru. De ce?

– La început era doar o asociere benevolă a fabricilor de conserve. După aceea s-a schimbat structura de proprietar, și doar 4 au considerat să stea împreună. Și sînt și astăzi. Cît am fost eu la guvernare, trebuie să recunosc, compania a mers destul de prost. Consecințele restructurării agriculturii...

– Făceați reforme care veneau în detrimentul propriei afaceri?

– Bineînțeles. Și atunci relația cu investitorii a fost destul de complicată. A fost inițiat un proces de restructurare foarte lung dar care, în ultimă instanță, a satisfăcut și acționarii, și investitorii, și a dus la recapitalizarea masivă a companiei care a fost vîndută Fondului American cu un preț foarte bun. N-am procedat egoist ca să particip la dezmembrarea companiei, ca să-mi iau și eu o bucată. Și apropo, anul trecut am primit și eu banii pe acționariat. După 9 ani! 50 de mii de lei! Deși eu uitasem deja de această investiție. Dar e un semn de legalitate!

Nu m-am căsătorit cu o rafinărie! – Vă rog să mă lămuriți într-un lucru. Dl Patriciu declară că faceți operații la nivel prea mare ca să fiți interesat de un proiect politic atît de mărunt ca cel de președinte al Moldovei. Dar de la 1 septembrie nu vă mai regăsiți pe listele Rompetrol-ului…

– Nimeni n-a sesizat că noi între timp am vîndut Rompetrol-ul şi acum avem alte proiecte pe care să le dezvoltăm?.. – Declarația a fost făcută atunci cînd deja vînduserăți afacerea.

– Păi, lumea nu s-a terminat aici. Noi doar am transferat un activ din beton și metale într-un cash în bancă. Nu ne-am căsătorit cu o rafinărie.

...c]nd i s-a comunicat candidatura mea, Lucinschi a spart cea[ca de mas=...

– Da, aţi mai spus-o. De ce totuşi aţi vîndut-o?

– Pentru că așa e business-ul. Ceva cumperi, ceva vinzi... A venit un moment cînd cel puțin pentru mine era absolut evident că trebuie să facem ceva cu acest activ – vine criza, e nevoie de lichidități adiționale, de subvenții și nu mai poți să le ai în regimul pe care l-ai avut pînă atunci pentru că băncile nu mai pot să ofere aceleași condiții...

– În cazul lui Patriciu era și de înțeles că omul vrea să se odihnească pur și simplu...

– Nuu. Categoric nu. Nu s-a odihnit nici o secundă după ce am vîndut. Viața noastră a devenit mult mai tumultoasă și mai dinamică după. Pentru că una e să ai bani și alta e să-i păstrezi, să-i investești, să ai grijă de ei. Atunci era cu mult mai simplu. Era o mașinărie gigantică, dar bine pusă la punct. Da, erau mii de oameni, dar care știau ce să facă. Vă spun sincer, acesta e un lucru pe care eu l-am făcut de cîteva ori în viață: cînd am pus pur și simplu un scaun și o masă într-un birou și am început-o de la început. Exact acest lucru s-a întîm-

tema num=rului: o \ar= la majorat plat acum, la 1 septembrie. E normal, a fost un act deliberat. Dacă vroiam să rămîn și președinte, și membru al bordului la Rompetrol, credeți-mă că găseam eu o combinație cu cazahii să rămîn acolo. Dar s-a terminat, noi le-am predat prăvălia...

– Și kazahii au aceeași percepție acum?

– Au mai rămas în Rompetrol Moldova. Și încă în cîteva mici subsidiare. Dar nu mai sînt operațional. Nu mai merg dimineața la opt, nu mai semnez hîrtii, nu mai dau indicații.

– Datoriile sînt o parte componentă a fiecărui business. Acesta nu se dezvoltă din aer. Ci pe împrumuturi și investiții. Cazahii au făcut o analiză profundă înainte de asta, timp de doi ani. Și eu am stat cu ei și am gestionat perioada asta de tranziție.

- Ziceați că mai aveți acțiuni...

– Nu mai stați la Amsterdam...

– Acum la Amsterdam avem alte afaceri.

– Fondul de investiții de care vorbiți că vă ocupați acum, ce e cu el?

– Acesta e un vehicol prin care eu mă ocup de investițiile mele. Instrumente financiare conservatoare cu un venit stabil, cum ar fi bondurile, hîrtii cu valoare de stat, depozite bancare care au o lichiditate înaltă. Private equity - cînd cumperi companii care au o valoare adăugată și după aceea le revinzi, cofinanțări în sindicate împreună cu băncile și alți investitori pentru proiecte interesante cu o valoare adăugată mare, lucruri de gen mai speculativ, cum ar fi forrex-uri, equity market - cînd cumperi acțiuni ale companiilor la piața liberă în ideea că vor crește în valoare. E foarte diversificat, e cu totul altă poveste decît a te ține cuprins cu un coș de fum de la o rafinărie... – Da, dar ținîndu-vă de coșul ăsta dvs de fapt ați făcut bani frumoși…

...te prind c= ai alt accent [i declan[eaz= dintr-o dat= tot mecanismul preconcep\iilor despre moldoveni: c=-s pro[ti, c=-s s=raci...

– Păi, m-am ținut de coșul fabricilor de conserve, apoi de rafinării, acum poate va apărea la orizont vreun coș mai bun...

– Ziceați că, fiind traducător în cazul tranzacțiilor cu KazMunhGaz-ul ați spus fiecărei părți ce vroia să audă. I-ați păcălit și pe unii, și pe alții?

– Nuuu. I-am satisfăcut! Unul vroia să vîndă cît mai scump, altul – să vîndă cît mai ieftin, și le-am creat iluzia că așa și s-a întîmplat. – Aha!

– Ziceam că poate merită de scris o carte vreo dată. Așa oportunități de tranzacționare care au fost înainte de criză nu vor mai fi niciodată. Pentru că era o situație frenetică, cînd toți erau interesați de extindere, de expansiune, de contopire, consolidare (mai puțin se ocupau de activul propriu zis) și asta a fost într-o mare măsură favorizat de un excedent de lichidități din partea băncilor, care căutau disperate unde să mai bage banii. Și atunci eu am conștientizat că asta nu poate dura la nesfîrșit. Și trebuie acum, cît e cald, frumos împachetată povestea care este Rompetrol și de o vîndut cuiva care vrea să o cumpere. – Ce elemente de poveste ați utilizat? Zmei, feți frumoși, mere de aur?

– Unii cred că tranzacțiile au loc în mod primitiv – betoane, metal și așa mai departe. Nu. Există doar o percepere, un mit, o legendă. Benzină vînd toți. Dar de ce de la unul cumpără și de la altul - nu? Pentru că consumatorul are nevoie de ceva mai mult decît de benzină, are nevoie de percepţia că posedă ceva unic, ceva valoros.

– Valoarea activului nu s-a schimbat, ei nu au găsit cai morți. Acum este un pic mai complicată situația pentru că s-a schimbat dramatic piața. Nu mai sînt marjele de profit care erau... – Și datoriile Petromidiei?

– Să înțeleg că afacerile și la nivelul acesta sînt la fel ca acele de drumul mare. Dacă și-au permis Tender și Hrebenciuc să meargă înaintea dvs în Kazahstan și să spună că ați fi niște golani fără bani și că afacerile trebuie făcute cu ei...

– A, bineînțeles că în business se întîmplă lucruri mai puțin ortodoxe. Sîntem și balcanici, plus la toate. Sînt lecții pe care le-am învățat și eu din mers. La început eram și eu un pic naiv, naivitate în mare măsură amortizată de experiența lui Dinu Patriciu. Da, eu consideram că totul trebuie să fie cinstit, corect, de aceea am dat niște șuturi în fund unor oameni extrem de influenți din România... A fost o anumită etapă de încercare de acaparare ostilă a activelor lui Patriciu în care s-au folosit la maximum slăbiciunile politice. Vezi ceea ce ți-am spus la început cu Voronin.

Noi, basarabenii, sîntem tratați ca niște extratereștri – Afirmați într-un interviu că v-ați simțit marginalizat în România…

– Nu tot timpul, doar la început. Oricum noi, basarabenii, sîntem tratați ca niște extratereștri. Te prind că ai alt accent (niciodată n-am vrut să mă maimuțăresc, să adopt tonalitatea dîmbovițeană cum o fac unii de la Chișinău, aș fi foarte ridicol) și declanșează dintr-o dată tot mecanismul preconcepțiilor despre moldoveni: că-s proști, că-s săraci etc... Inițial, unicul lucru care mă scăpa era titulatura mea de ex-, care îi oprea să mă înghită. Plus relația mea specială cu Dinu Patriciu. Deși am trecut și eu prin multe încercări de umilință. Dar eu am tactica mea – le dau voie să se antreneze un pic, ca mai apoi să am justificarea de ce îi umilesc eu. Fiecare are punctele lui slabe și trebuie găsite. Acum n-am nici o problemă în comunicare. Am mulți prieteni, amici, subalterni.

– Atunci cînd ați făcut celebra tranzacție, s-a vehiculat prin presă cum că veți investi un miliard în Moldova...

– Noi avem un fond de investiții de peste un miliard de dolari din care vreo sută de milioane am fi vrut să le investim în Republica Moldova. – Dar de la declarație pînă acum cît ați investit?

– Vă spun. Anul trecut grupul nostru de investitori avea peste 40 mln investite. Între timp, sub presiunea autorităților și a circumstanțelor, am scos

tot. Pentru că partenerii mei și-au dat seama la un moment dat că riscurile sînt prea mari. Și nu numai riscurile politice, dar și economice. Dacă vom reveni şi în ce volum, aceasta e o mare întrebare. – De ce?

– Vă dau un exemplu. Am început să cumpăr terenuri agricole, pentru ca împreună cu scandinavii să implementăm agricultura modernă. Şi m-am trezit cu o plîngere, cu un donos al unui amic către domnul Voronin, în care se spunea că eu, de fapt, nu cumpăr terenuri agricole, ci finanțez partidele de opoziție, mituiesc țărani și activiști locali. Adică eu nu am cumpărat 500 ha de pămînt, ci am cumpărat 500 de activiști. Și i-am plasat prin toate satele Moldovei ca să distrugă regimul. S-a început o întreagă investigație. – Păi, asta doar vă era intenția, să transformați țara într-o republică bananieră, bine că au fost vigilenți cei de la Flux...

– Nu cred că se gîndea Voronin de dimineață pînă seara la mine, dar cineva şi-o fi zis: a, ăsta cumpără terenuri, hai să-l halim. Și printre altele, donosul a fost atît de frumos scris de către unul pe care l-am susținut și l-am înălțat toată viața... – Ce e cu Platforma Oracol cu care vă mîndriţi că aţi instalat-o la Petromidia?

– Atunci cînd s-a cumpărat Rompetrolul, fiecare instalație se dirija în mod manual, era o rafinărie de pe vremea lui Ceaușescu. Acum e totul automat și centralizat, cu un sistem IT foarte bine pus la punct. Patriciu și-a pus și el un punct de comandă la casa lui de la Snagov: cu ecrane, cu monitoare, cu sateliți. Şi eu nu cred că a intrat de două ori în viața lui acolo. El se ducea să miroase petrolul. – Îi plăcea munca de teren?

- Îi plăcea ca oricărui român să simtă că ceea ce e în jur e a lui. Și toată lumea să-i zică „șefu”, „bosu”. – E important acest lucru pentru el?

– Pentru un om de o asemenea valoare, da, e important.

Nu pot să revin la grămăjoara de nisip de pe malul Bîcului – Afirmați că nu vă interesează listele Forbes. E o resemnare?

– Deja nu mai trebuie să demonstrez nimăni nimic. Eu sînt. – Cînd ați descoperit asta?

– Cred că după ce am plecat din politică. Am atins ce a fost de atins în politică, am jucat și joc în continuare în liga superioară a businessului mondial… S-au schimbat multe atunci cînd am început să am de a face cu cifre cu multe zerouri. Una e cînd vorbești despre cîteva sute de mii și alta e cînd ai în balanța întreprinderii cifre de afaceri de zece miliarde de dolari... – Vă furnică?

– Cînd am văzut pentru prima dată cifra de la balanța Rompetrol-ului nu înţelegeam unde e virgula, mă gîndeam că poate a încurcat dactilografa.

Și era o cifră modestă – de 600 milioane. Ultima cifră pe care am avut-o înainte de vînzare a fost sub 10 miliarde. Şi atunci nu poți să-ți faci traseul invers și să revii la grămăjoara noastră de nisip de pe malul Bîcului. Și aici oamenii nu înțeleg acest lucru. Că e alt orizont. Asta nu înseamnă că trebuie să fii arogant pînă într-atît, încît să spui „nu mă interesează” sau să nu fii în continuare precaut cu cifrele mici, pentru că atunci pierzi cifrele mari într-o noapte. – Sînteți un zgîrcit?

– Daa. Altfel cum?

– Am găsit o afirmație haioasă de-a dvs că dl Patriciu v-a cheltuit de cîteva ori toți banii și că pe el e imposibil să-l înțelegi, e mai ușor să-l urmezi…

– „Mi-a cheltuit banii” înseamnă că are deja cu mult mai multe proiecte decît avem noi bani să le realizăm. El e un om foarte inventiv, creativ, e imposibil să-i pui într-un model matematic ideile. Că atunci nu mai faci nimic cu dînsul. Cîte odată e mai ușor să zici: măi, nu înțeleg, nu știu, dar, dacă zici tu, hai... Şi cred că asta a fost cea mai reușită decizie a mea. Toată lumea e proiectul lui. – Exista mai devreme zvonul că vine Adevărul în Moldova. Sînteți partener și acolo?

– Pentru mine Adevărul nu este un adevăr. – Cîteva luni în urmă erați de altă părere…

– Știu că există tendința mass-mediei românești să-și extindă operațiunile în Moldova. Dar există niște lucruri obiective – piața mică și prost structurată, criza...

Vom mări numărul de burse – Fundația Familiei Sturdza oferă burse pentru copiii care vor să facă studii de business… Cîţi bursieri aţi avut pînă acum?

– Am avut anul trecut 60 de copii. Am fi vrut să avem mai mulți, dar n-au aplicat. – Vreau să vă zic că site-ul Fundaţiei e făcut foarte complicat și alambicat, e greu de înţeles mecanismul din prima.

– Nu s-a făcut nimic, că eu n-am atras atenția cuvenită, dar acum chiar sînt concentrat pe el. Vom extinde programul de burse – și ca sumă, și ca număr. Pentru studii în România și în Europa. Din fondurile familiei mele și fondurile lui Patriciu. Sperăm ca anul acesta să avem o altă calitate de solicitanți. – Pentru că nu știa nimeni…

– Aveţi dreptate, anul acesta o să încercăm să facem și promovare, deși eu credeam că lucrurile bune se promovează singure.

...i-am spus lui Oleg Voronin: vre\i r=zboi? Nici o problem=, r=zboi o s= ave\i! El mi-a zis c= nu vrea r=zboi [i totul s-a stopat...

– Ziceați undeva că politicienii noștri pot fi cumpărați cu o sticlă de whisky...

– Am spus eu așa ceva?.. Poate a fost la începutul anilor 90, cînd politicienii noștri semănau cu aborigenii din Africa care te declarau cel mai mare prieten dacă le arătai ceva colorat și strălucitor. O sticlă de whisky, o casetă video și două perechi de ștrampi pentru soție erau de ajuns ca să faci mari

tema num=rului: o \ar= la majorat intrări. Acum ei știu costul a tot și a toate și invers, exagerează. Eu m-am ciocnit în unele cazuri cînd ei vroiau pînă la 90% din profit! Puterea se vinde la un preț mare. De aceea mulți luptă pentru putere pentru că știu că e o marfă care se vinde bine și cu foarte puțină responsabilitate. – Ce ar trebui să știe noua putere?

– Nimic deosebit. Le-am recomandat ca primul lucru pe care trebuie să-l facă e să-și coase buzunarele. Unii chiar nici nu înțelegeau metafora. Ce au buzunarele cu ideile mărețe? Dar dacă vor continua să facă sub alte „umbrele” ceea ce s-a făcut și acum, atunci vai și amar de capul lor. – Ce altceva le-ați mai recomanda?

o sticl= de whisky, o caset= video [i dou= perechi de [trampi pentru so\ie erau de ajuns ca s= faci mari intr=ri... acum puterea se vinde la un pre\ mare

– Un om mare și frumos din politica noastră m-a terorizat o seară întreagă: de ce nu vreau să revin în politică? De fapt, el vroia să-i confirm o dată în plus că nu vreau. La atîtea tensiuni, un element de distorsionare în plus n-ar fi benefic. Avem o alianță și nu văd de ce ar trebui să vină cineva dintr-o parte cu sfaturi care ar duce la încordări inutile. Puțini și-ar dori revenirea mea, fie pe o parte a baricadei fie pe alta... – Pai, Filat anunța solemn...

– Filat în primul rînd e politician și pe urmă toate celelalte: dacă conjunctura este pro folosirii numelui cuiva – îl va folosi, dacă e contra – e contra. Testul cel mai ușor este dacă răspunde sau nu răspunde la un telefon. De aceea nu-mi fac iluzii vizavi de Filat, Lupu etc. Relația noastră e absolut ok, dar ei au în primul rînd interesele lor politice. Și în al doilea rînd, nu e în interesul meu și al familiei mele de a mai demara un proiect politic. – De ce feciorul dvs e Sturdza, iar fiica Sturza?

– Și el e Sturza...

– Cel puțin pe Facebook avea un "d"...

– Strămoșii noștri aveau "d" pentru că s-a încercat o mai bună variantă a pronunțării pentru limbile germanice, în care dacă nu ai "d" se pronunță Sturța. Dar istoric e Sturza. Eu glumesc tot timpul cînd mă întîlnesc cu cei din Familie: măi, voi ați moștenit titlul, eu l-am cîștigat. – L-ați cumpărat?

– Nu l-am cumpărat, l-am cîștigat. În tradiția francofonă orice șef de guvern sau de stat rămîne excelență pentru totdeauna. Care e diferența dintre un domnitor ales și un prim-ministru ales? Formal e același lucru, numai că eu l-am cîștigat prin munca mea și ei l-au moștenit. Ei sînt beizadele și copiii mei vor fi beizadele, dar eu am fost primul...

– Nu se deteriorează relațiile după ce apar atît de mulți bani?

– Dacă ești matur, prețuiești mai mult relațiile adevărate, decît cele de bani. Ești poate mai prudent.

– Bănuiesc că apar tot felul de oameni care-şi demonstrează foarte „dezinteresat” simpatia…

– Apar, dar nu în zona noastră, la noi fiecare vrea să-ți dea un șut la gleznă. În schimb, în Occident bancherii, oamenii de afaceri au prins o mare patimă pentru mine. Mă rog, e regula jocului. Mă conformez și eu, o fac pe marele și tarele.. – Exact, eu vă percepeam ca pe un tip foarte arogant și plin de sine…

– Așa și este.

– Păi, dar unii mi-au zis că sînteți foarte simplu și drăguț.

– Nu mai sînt eu chiar atît de simplu. Ființa umană e totuși mai complicată decît un calculator. Și asta e bine. Sîntem complicați, sîntem diferiți, dar, mă rog, trebuie să ne iertăm. Asta vine cu vîrsta, nu mai ești așa de maximalist, nu te mai revolți atîta. Da, mă enervează și pe mine tot felul de lucruri, dar eu încerc tot timpul să le găsesc o explicație din experiența mea, nu din literatură. Întotdeauna mi-a fost interesant să înțeleg de ce procedează x sau y așa sau altfel. Că îmi place sau nu-mi place, e altceva. Eram într-adevăr mult mai maximalist la 30 de ani sau chiar cînd eram la guvernare, dar acum sînt relaxat… – Să fie întîmplătoare aflarea în Chișinău a doi petroliști odată?

– Păi, Stati pur și simplu nu mai avea nici un argument de ce nu s-ar întoarce în Moldova. – Se intenționează niște afaceri împreună?

– Nu. Never forever. – De ce?

– Pentru că sîntem din aluat diferit. Dacă ați observat, n-am făcut nimic împreună, rămînînd de fapt în relații foarte bune. Anatolie are principiile lui și atitudinea lui față de business, eu am altele. Asta nu înseamnă că ale lui sînt rele sau ale mele sînt bune și invers. El are de trecut acum o perioadă extrem de complicată, eu aș spune dramatică, dar nu e prima dată. Dar a știut întotdeauna să se ridice. Și o s-o facă și de data asta. – Vă mutați la Viena?

– Ei.

– Prima mea casă rămîne Moldova și e unicul loc de pe glob unde eu pot să mă reîncarc. Mă mai întristez cîte odată, mă mai crucesc, dar totuși mă întorc aici și e ok. Acuma am multe proiecte imobiliare, dar cel mai important este restaurarea casei de la Pîrjolteni. Pe care o fac cu multă atenție, drag, nu departe de original ca să nu bag faianţă și marmoră...

– Atunci cînd numele meu a început să apară foarte des în presă. Nu vă mai spun cîți au apărut din Italia, Grecia (care aveau doar o literă-două ce corespundea) după ce am făcut tranzacția cu KazMunhGaz...

– Cred că e vîrsta... Am să vin și am să dorm în spatele casei pe iarbă. În șezlong pe malul mării Mediterane nu e mai confortabil. Am fost prea poetic?

– Care e relația, cum ziceți dvs., cu Familia?

– Foarte prietenoasă, ne întîlnim foarte des, dar ea a fost naturală, nu impusă de cineva. – Dvs i-ați găsit, ei v-au găsit? – Cum s-a întîmplat?

– Cum a băgat Voronin „steclopachete” în mănăstiri...

Marina S TUR D Z A text de angela braşoveanu imagini de florin tăbîrţă

PRIN|ESA }NGERILOR

I-a fost dat să se nască prințesă, iar la trei ani și ceva să simtă pe pielea proprie ce înseamnă mașinăria comunistă de tocat „dușmani ai poporului”, să înțeleagă, puțin mai tîrziu, cum e singurătatea absolută în mijlocul unor copii dolofani și cruzi de fermieri canadieni, să plonjeze apoi în lumea strălucitoare și perfidă a haute-couture-ului, să deschidă luxoase magazine de modă în Rio de Janeiro, să țină de mînă copii murind de foame în Laos, să trăiască o bună bucată de viață în avion, să-și cunoască, după o lipsă de 50 de ani, propria țară... Să...Să... Cîți dintre noi se pot lăuda cu asemenea traiectorii, plonjări și knock-out-uri ale sorții? Cîți dintre noi ar fi rămas integri și optimiști, cîți dintre noi s-ar fi frînt sau s-ar fi învelit într-o eternă și călduță jale de sine? Nu știu. Rămîne de ghicit. Pînă a o cunoaște, eleganța mi se părea o noțiune oarecum fadă, lipsită de culoare și energie. După, mi-am dat seama că pur și simplu n-am cunoscut eleganța adevărată. – La trei ani și jumătate, fără să mă întrebe nimeni, am fost exilată. Atunci familiile mele (Sturdza, Şuţu, Bragadirun.red.) erau mult prea vizibile și, cînd au venit comuniștii, toată lumea a mers direct în închisoare sau în domiciliu forțat. Apoi, după ce tatăl meu vitreg a ieșit din închisoare, pe căi informale am reușit să plecăm. – Am înțeles că tatăl dvs vitreg a salvat

mulți evrei și ei au făcut un gest de răspuns...

– Da, underground-ul evreiesc s-a mobilizat și a sprijinit ieșirea din țară, sub o identitate falsă, a mamei și a tatălui meu vitreg. Trebuia să ne regăsim la Zurich. Eu am ieșit cu secretarul delegației elvețiene, Armando Gropeti, care avea și el copii. Eram cam incomodă pentru lucruri clandestine și am fost drogată ca să nu vorbesc românește. M-au

dus în Elveția, dar din păcate, părinții mei dispăruseră, nu ajunseseră acolo. Au fost nevoiți să se ascundă mai mult timp în Polonia. – În ce an se întîmplau aceste lucruri?

– În 48-49. Deja după război. Eu am fost găzduită de o familie generoasă din Zurich, dar după cîteva luni, cînd au văzut că părinții mei nu se găsesc, m-au drogat iarăși și m-au dus înapoi în România.

linia vie\ii Unde m-au pus în brațele bunicii mele. Pe urmă s-a aflat, prin intermediari, că tatăl meu vitreg și mama mea ajunseseră, în sfîrșit, în Elveția. – Nu puteau să transmită pînă atunci nici o veste?

– Cei care rămăseseră aveau iluzia că lucrurile erau foarte diferite dincolo de graniță, dar nouă, care fugiserăm clandestin, ne era frică de repercusiuni directe asupra familiilor noastre care rămaseră în urmă. Așa că spaima ce controla țara, controla foarte bine și diaspora externă. – Morbul fricii nu dispăruse?...

– Deloc. Intermedierile erau destul de complicate, ajungeai să primești peste cinci luni un mesaj gen „ciocolata a ajuns la destinație”, fiind vorba de fapt de niște bani trimiși familiei. Da, și ziceam că părinții mei ajunseseră, în sfîrșit, în Elveția, unde învățase cîndva tatăl meu, aveau prieteni și sperau să înceapă o viață nouă. Aveam deja patru ani și jumătate. M-au scos pentru a doua oară din țară. N-au îndrăznit să mă urce în tren de la București, a trebuit bunicămea să mă ducă la graniță și să mă urce acolo, neștiind dacă domnul ce trebuia să mă însoțească luase trenul sau nu. Apoi părinții au primit un telefon: "pachetul e la gară". Pachetul eram de fapt eu, așezată pe valijoară. Ne-am regăsit. – Cum trăiați momentele alea? Ca pe o aventură? Ca pe un chin?

– Mă uit la pozele de atunci și mă văd că am un aer foarte speriat, anxios, îngrijorat. – Copiii la această vîrstă au frica abandonului...

– Da, frica abandonului mi-a rămas pe foarte mult timp. Numai plecau părinții mei undeva și eram deja la geam, așteptînd. Cum poți să-i explici unui copil că-l lași în urmă, dar c-o să vină cineva să-l recupereze? Am mai stat în Elveția vreo doi ani, dar Elveția era o țară neutră și noi aveam probleme politice, respectiv nu puteam obține permis de muncă, așa că am plecat pe o scurtă perioadă în Franța, pe urmă în Italia și, printr-un program al Crucii Roșii, am putut să alegem între Noua Zeelandă, Groenlanda, Africa de Sud și Canada. Condițiile erau să faci un an de muncă grea. Evident că am ales Canada, pentru că aveam și rude acolo, dar mai aveam și toate iluziile pe care le poți avea despre vest: că banii cresc din cer, cad din pom... Am plecat pe un vapor grecesc de la Genova, care se chema „Nea Helas” țin minte. Cred că era în februarie '51.

aveam vreo șase ani. Este greu de închipuit poziția cuiva care n-are documente, n-are identitate, n-are haine, n-are bani, n-are trecut... Capitalul părinților mei era doar faptul că vorbeau numeroase limbi și au fost mult timp interpreți pentru ceilalți refugiați. După aia, în Halifax, am fost puși într-un tren și am fost trimiși la o ferma de porci în Alberta. Eram foarte preocupați să supraviețuim. După șase luni s-a plîns mai multă lume de la această fermă de condițiile insuportabile, a venit guvernul în inspecție și recunoscut că, într-adevăr, condițiile erau prea proaste. Și am fost scutiți de celelalte luni de muncă grea. Am cumpărat un bilet de tren pînă la Toronto și am început viața de refugiat. Am locuit pînă și într-o pivniță, cu wc-ul la etajul 3 și baia la 7. Dar pentru părinții mei erau cruciale anumite lucruri, de exemplu educația. N-aveam ce mînca, dar am mers la o școală privată. Pe urmă, aveam privilegiul că eram înconjurați de mulți refugiați și de multă lume bună, am crescut într-un mediu poliglot... – Deci, a avut farmecul ei și perioada asta...

– Poate. Copiii sînt, în primul rînd, foarte conformiști. Nu vor să se deosebească unii de alții, iar eu eram foarte diferită. Respectiv, foarte însingurată. – Ce înseamnă foarte diferită?

– Părinții mei aveau niște reguli extrem de stricte în ceea ce privește educația. Eram copil deștept, probabil, dar avusem și o educație - și în Elveția, și acasă. Și din cauza asta am sărit mai multe clase. Așa se făcea că eram cu 3 ani mai mică decît ceilalți colegi. Și nu mi se permitea nimic din ceea ce se permitea celorlalți. Am fost foarte solitară. Cred că în capul lor eu eram destinată tronului. Nu înțelegeau că atunci era imposibil de revenit. – Cum reacționați?

– Mi-am pus nasul în cărți. – Ziceați dvs că nu v-ați dorit să fiți prințesă. Toate fetele din lume își doresc asta...

– Asta pentru că aveau o viziune despre viața de prințesă care nu prea corespundea cu realitatea. Eram în Canada anilor '50, unde nimeni nici nu auzise de România, istoria se învăța numai printrun filtru canadian și, fiind o țară foarte egalitară, pentru ei noțiunea de prințesă nu însemna nimic. Deci, aveam motive să mă simt și mai diferită. – Doreați să fiți ca toți copiii de fermieri?

– Doream să nu fiu altfel. Copiii sînt cruzi uneori. Mergeam la școală, unde

erau 13 clase într-o odaie (era o școală de țară) și toată lumea venea cu sandwich-uri cu unt de arahide și cu banane, iar eu veneam cu un sac de pînză legat de gîtul meu cu salam și cu ouă. Și nimeni nu vroia să șadă cu mine... – Părinții nu înțelegeau acest lucru?

– Nu, nu înțelegeau, erau așa de preocupați cu supraviețuirea... – Cum v-ați adaptat?

– Partea bună e că am terminat școala de foarte tînără, la 15 ani. Partea mai puțin bună a fost că, din același motiv, nu am putut să dau la diplomație, așa cum miam dorit. Trebuia să mai aștept cîțiva ani. Și, precum aveam niște mici talente în arte, am dat la Belle Arte. M-am specializat în ilustrații. Apoi am început să scriu despre pictură, design, arhitectură și am devenit jurnalist în tot ce se numește lifestyle. Am scris mult pentru reviste din Australia, SUA, Spania, Franța, Italia. Aveam avantajul că vorbeam cinci-șase limbi, puteam să fac interviul în orice limbă și pe urmă să-l traduc pentru reviste din alte țări. Asta a durat vreo 15 ani. Am făcut simultan și televiziune, și radio. Mergeam la defileuri de modă la Milano, Paris, Londra. Eram invitată și pe bază personală, nu numai pentru că, întîmplător, lucram și pentru Vogue. (Deși vedeam că, atît cît lucrai pentru Vogue, existai, din moment că plecai, nu mai existai...) – Chiar Diavolul poartă Prada?

– Am avut întotdeauna relații șarmante cu Ana Vintour, dar puțin distante, pentru că ea era întotdeauna cu echipa ei, iar eu eram foarte des cu o echipă de televiziune, așa că eram de multe ori în backstage. Are mereu aceeași coafură, aceeași privire, aceiași ochelari mari care nu știu dacă nu sînt puțin o protecție... – E timidă?

– Mă rog, după o vîrstă oarecare, timiditatea o mai pui de-o parte. Dar ea este așa de asaltată de toată lumea care-i așteaptă cuvîntul, încît într-adevăr trebuie să facă uz de puțină protecție. Trebuie să vedeți filmul nou, „The september issue”. Care, spre deosebire de „Diavolul poartă Prada”, e aproape un documentar. Eu cred că și situația la Vogue s-a schimbat mult, pentru că s-a schimbat economia, nu se mai pot permite excesele care se făceau înainte, cînd erau bani grei. De exemplu, acuma nu mai poți să angajezi trei fotografi care să fotografieze același lucru și pe urmă să alegi. Se lucra la un nivel de foarte mare lux. Acum s-au cam tăiat bugetele.

linia vie\ii – Lumea modei e mai isterică, mai fățarnică, mai dură. Dvs dimpotrivă, puneți mare preț pe delicatețe, tact, eleganță. Nu v-a fost greu să vă adaptați?

– Fiind o jurnalistă cu o pregătire foarte bună, am avut intrare la foarte mulți creatori mari, aveam un bun capital de credibilitate și puteam să am niște discuții off the record... – În moment ce, de fapt, jurnaliștii smulg informații din eroii lor, dvs le protejați spațiul intim, returnîndu-le casetele cu sinceritățile lor...

– Mie îmi pare rău, pentru că jurnalismul este o meserie cu principii absolute care trebuie respectate. Un lucru era rubrica mea unde puteam să-mi expun părerile, să critic - era meseria mea să am un ochi șlefuit. Alt lucru era reportajul care, deși era colorat de felul în care mă exprim, rămînea pe fapte. Dar poate pentru că am cunoscut mulți dintre creatori la începuturile lor, pe timpurile cînd nu erau celebrități și nici eu jurnalistă, ci lucram pentru mari prăvălii de retail, mi-a fost mai ușor... De exemplu, pe Karl Lagerfield l-am cunoscut în anii 70, cînd era mai rotund și mult mai puțin stilizat. E un cameleon, o dată la 10 ani își schimbă puțin din identitate. Dar e întotdeauna foarte amuzant și întotdeauna foarte educat, cultivat, nu există subiect despre care nu poți să discuți cu el. Apare cîte odată cam răutăcios, dar numai pentru că are o dexteritate de vorbă și de expresie excepționale. Are o minte remarcabil de fertilă, este interesat de absolut totul, cumpără cduri cu kilometrul, e foarte interesat de design, de fotografie... Am fost în toate casele lui, de la Monte-Carlo, de la Paris, din Normandia. Cea de la Monte-Carlo e mobilată extrem de modern, cea de la Paris e ca un mic chateau foarte romantic, sînt numai lumînări cînd te duci în ospeție. – Ziceați că el cumpără toate cărțile în 3 exemplare. Dintre care un exemplar îl rupe...

– Da, pentru că el are o metodă de arhivare foarte personală, depozitează orișice – personalități, destinații, stiluri, un fel de sistem de informație personală. Documentează tot. A doua o pune în biblioteca personală în casa din Normandia, și al treilea exemplar îl dăruiește vreunui prieten. Eu îi zic un fel de renessance man. L-am cunoscut și pe Giorgio Armani, am fost extrem de apropiată de el. Îmi plăcea și partenerul lui, care s-a stins din viață.

Cu Ralf Lorain am avut mulți ani de colaborare, am făcut multe interviuri cu el. – Cum s-a întîmplat că ați abandonat jurnalismul pentru a vă angaja la Oscar de la Renta?

– Atunci „baza” mea încă mai era în Canada, dar divorțasem, mi se oferise să merg la New York, aveam o dorință de schimbare și îl iubeam foarte mult pe Oscar. Dar cred că era deja sfîrșitul pasiunii mele pentru modă. Mi-am schimbat viața, meseria, orașul... – Obișnuiți să ardeți podurile?

– Niciodată, fac un tranzit. Am rămas foarte apropiată de toată lumea cu care am lucrat. – Cum ați ajuns de la modă la ONU?

– Ca jurnalistă eram foarte mult pe drumuri, cei trei ani pe care i-am lucrat cu Oscar iarăși i-am petrecut pe drumuri, pentru că mă ocupam și de toate licențele – din Panama pînă în Taiwan... Și m-a apucat o dorință să fac ceva mai mult. Nici nu eram prea fericită în ceea ce făceam, pentru că fuseseră prea multe schimbări dintr-o dată... Mi se propunea de mai mulți ani să lucrez pentru Națiunile Unite. Și am acceptat. Am devenit unul din directorii UNICEF ce se ocupau cu colectarea de fonduri din comercializarea cărților poștale. Era o operație foarte mare. Era un business de 350 mln dolari care aducea un profit de 200 mln dolari - 20% din bugetul UNICEF-ului. Era foarte greu de gestionat pentru că, într-un domeniu unde trebuie să anticipezi dorințele publicului, să fii gata să le deservești pe moment, noi aveam un ciclu de producție care dura doi-trei ani. Structura Națiunilor Unite nu permite decizii suficient de rapide. – În general e o structură foarte ierarhizată...

– ...da, pentru o mică semnătură îți trebuie 63 de aprobări... Erau tendere care durau, aveai nevoie de aprobarea multor țări, era un sistem foarte ponderos și nu puteai să-l schimbi. Era foarte obositor. Nu atît munca, cît procesul. Percepția mea era că o treime din oamenii de acolo erau remarcabili, extraordinar de dotați, o treime - poate cam obosiți și care puteau fi animați dacă aveau o gestiune foarte bună și cam o treime ar fi trebuit să plece. Dacă erai în head office, la Geneva, lucrurile merg mai încet, dar în the field, pe programe, erau niște lucruri fantastice. Și era foarte motivant atunci cînd mergeai în Guatemala sau în Nepal. – Ce s-a întîmplat după?

– După șase ani a apărut altă oportunitate, în România au avut loc alegeri democratice și Herald Tribune a anunțat că va face un summit de investiții străine în România, și au apărut anunțuri peste tot, pe care mi le-au trimis mai mulți prieteni. Încearcă, mi-au zis. Așa, într-un accident de soartă, am scris al Herald Tribune.. – Da, dar înainte de asta, pentru prima dată v-ați întors în România în 92...

– M-am întors oarecum fără să știe nimeni. Aveam o mătușă care ținea foarte mult să fie prima care mă aducea înapoi în țară. Și m-a dus la o mănăstire pentru cîteva nopți... – De ce pe cîteva nopți, de ce la mănăstire?

Aveam prea puțin timp, abia mă mutasem de la New York la Geneva, începeam un post complet nou și nu puteam să stau mai mult. – Și ce-ați reușit să vedeți?

– Lucrurile esențiale. Am cunoscut cîțiva dintre veri, sînt singura femeie din generația mea, restul toți sînt bărbați. Pe ceilalți i-am cunoscut deja cînd am venit cu Herald Tribune. Îmi închipuisem că va fi mult mai greu, dar totul s-a întîmplat mult mai firesc. Aveam impresia că o să trebuiască să ne explicăm reciproc ceea s-a întîmplat în 45 de ani, n-a fost nevoie, a fost de parcă plecasem ieri. – Cînd ați înceut să faceți caritate?

– Am impresia că totdeauna. A fost o obligație personală și, pe urmă, am crescut în țări unde responsabilitatea civică este foarte dezvoltată. – Noi, din păcate, nu mai avem sau încă nu avem tradiția asta... Toate gesturile bune și frumoase se fac exact cît stă camera pe binefăcător. Și doar la sărbători, și doar dacă nu necesită mare efort de deplasare...

– E o tristețe foarte mare, pentru că noi am avut un capital de generozitate extraordinar. Eu văd că familiile mele au construit spitale, universități, au făcut hospice-uri... Inclusiv la Odessa, acu cîteva secole... Văd că spiritul acesta revine și văd că și în România și în Moldova sîntem mult mai pregătiți să luptăm pentru bunăstarea tuturor cetățenilor. Ce a contribuit la distrugerea acestui capital de generozitate a fost spaima... Frica a spart multe lucruri bune, a turtit inițiativa, a fost tăiat spiritul de încredere în puterea individului. Ei, o să ne trezim. – Care e relația dvs cu dl Sturza?

– Vărul meu Ion este unul dintre cei mai simpatici.

linia vie\ii – Sînteți chiar veri?

– Da, dar nu știu de ce grad. – Cum v-ați găsit?

– Ar fi trebuit să ne găsim mult mai devreme, dar fiecare mergea oarecum în direcții opuse, am auzit unul de celălalt, dar eu eram veșnic în avion, el – în proiecte politice. Și ne-am întîlnit aici, în 2005, cînd am început să vin în Moldova. Și de atunci ne vedem foarte des. Am colaborat cu el pe diverse proiecte și mi-e foarte drag, e un om „spirt” de deștept. – Cît de unită este familia?

– O, nici eu nu-i cunosc chiar pe toți, pentru că am fost lipsă foarte mult timp. Cei pe care-i cunosc cel mai bine sînt verii mei Dimitrie, Gheorghe și Erick Sturdza, fiii lui Greta și Gheorghe, plecați cam în același timp cu noi. Dimitrie se ocupă de politică și ne-am întîlnit cu summit-urile economice pe care le-am făcut, Erick – de finanțe și ne-am văzut în Elveția. Dar sînt mulți pe care încep să-i cunosc acum. – Pe unii exilul îi frînge, pe alții - îi formează. Părinții dvs vorbeau numai de trecut, dvs vă gîndeați la viitor...

– Păi, eu trecutul nici nu-l prea trăisem. Probabil, lucrul care a animat parcursul meu a fost optimismul. Dacă e ceva de învățat de experiența de a fi refugiat, este că se poate. Fiecare experiență, și chiar eșecurile te obligă move on. Sînt o persoană veselă și îmi găsesc satisfacție în lucruri mici. – De exemplu?

– În cărți, muzică. Una din bucuriile Moldovei și a României este viața socială și culturală excepțională - serate, loungeuri, unde stăm să dezbatem probleme din lumea noastră. – Mă gîndeam că ar fi vrut probabil să se implice în caritate mai multă lume, dar se oprește din frica de a se conecta la o durere, de a nu rămîne afectat pe mult timp...

– Stingerea unui om e mult mai simplă decît sîntem tentați să credem. Nu există tristețe fiindcă știi că nu mai au durere, știi că sînt înconjurați de înțelepciune și de dragoste, e ceva foarte liniștitor. Ai sentimentul că ai putut să faci ceva care să-i schimbe viața în bine. Așa că e o percepție de tristețe care de fapt nu este. În plus, vedeți, majoritatea voluntarilor noștri sînt tineri și nu par întristați. – Din păcate, la noi nu există tradiția voluntariatului, unii, mai cerebrali, nu

înțeleg de ce ar face un efort fără ca să fie remunerați, alții, mai miloși, percep caritatea doar ca pe o pomană... Acceptarea morții ca pe ceva natural am văzut-o doar la țărani...

– Atitudinea mea vine probabil din faptul că am lucrat în multe țări sărace, unde poporul nu-și face iluzii despre viață. Lucrînd cu UNICEF-ul în țări ca Nepal, Gwatemala, toată America Latină, Asia observi că atitudinea despre stingerea din viață este total diferită. Noi am făcut în ultimul secol din moarte ceva rău și groaznic. Dar moartea, de fapt, face parte din viață. Durerea este cea care ne înspăimîntă și ne distruge familiile. În momentul în care ai luat durerea, ești complet altfel. Copiii ăștia foarte bolnavi au această înțelepciune și își trăiesc clipele foarte intens, sînt foarte filosofi. Mi-a plăcut un concept evreiesc: este important ce faci pe cînd ești în viață, așa că trebuie să trăim intens, la maximum. Un fel de Carpe diem, dacă vreți. – Credeți în viața de după moarte?

– Cu ce fel de cărți vă înconjurați?

– Am niște gusturi foarte variate, citesc în mai multe limbi. Mai puțin în română, pentru că citesc mai lent și sînt obișnuită să pot să citesc foarte repede. Sunt jurnalistă, așa că mănînc ziarele, deși în România nu mai citesc nici unul. Nu prea are rost, totul e prea politizat. La televiziune mă uit doar la știri. Îmi place să gătesc, să am prieteni, avantajul unui oraș ca New York-ul este că poți să te hotărăști în ultimele 5 minute și găsești orice la orice oră. – Vă place să fiți în competiție cu propria persoană?

– Nu sînt foarte competitivă, îmi place poate doar să învăț lucruri noi. Dacă aș avea timp, m-aș duce la universitate pentru cursuri de seară. Să învăț psihologie, relații internaționale - le cunosc din experiență, dar le-aș face mai bine dacă aș fi mai bine informată... – Ce ar trebui să facă moldovenii ca să se mîndrească cu țara lor?

– Eu nu exclud potențialul ăsta, dar nu-l cunosc. Fiind copil refugiat, eu nu am avut o educație religioasă decît oarecum accidentală, m-am conectat la credințele și religiile prietenilor mei, fie că sînt catolici, fie evrei și am cules de la fiecare niște noțiuni. Cred totuși că credința și religia o duci în tine. Nu e așa de important cum o exteriorizezi, ci cum o interiorizezi.

– Dacă avem o problemă de imagine exterioară, este din cauza că avem o problemă interioară. Totuși văd un val de tineri splendizi, cu un soi de educație extrem de bun, plin de încredere și dinamism care trebuie să fie pregătiți să ia țara în mîini. Căci și în Moldova, ca în toate țările în tranziție sînt vechile căpușe care au rămas pe loc.

– Aveți de declarat vreun regret?

– Cu ce vă mîndriți?

- Lucrurile simpatice care se întîmplă atunci cînd îmbătrînești puțin sînt că totuși te-ai mai confruntat cu unele situații, știi mai bine cum să le apuci, ai niște precedente... Nu este ușor să te împarți între mai multe țări și nu sînt întotdeauna așa de bine organizată cum aș fi vrut. – Nu știu dacă unii chiar foarte tineri ar putea să țină pasul cu dvs, văzînd ritmul pe care l-ați avut la Chișinău...

– Există și o adrenalină individuală în momente de mare solicitare, iar zile cum au fost cea de ieri sînt pline de lucruri optimiste și foarte tonice... – Ce înseamnă o zi liniștită pentru dvs?

– Cea mai mare bucurie este atunci cînd am o zi fără o listă de obligații. Cadoul cel mai mare pe care pot să mi-l ofer este o seară liniștită acasă. Sună foarte banal, dar e un vis să mă pun într-un pat cu cearceafuri curate, cu reviste și cărți și să nu fiu nevoită să răspund la apeluri...

O, asta e ușor. Cu echipele pe care leam format și cu tinerii cu care am lucrat. Am avut întotdeauna talentul de a găsi talentul și am găsit proiecte care să-i pună în valoare. E foarte amuzant să iei un grup de oameni și să faci din ei o echipă. E un lucru pe care moldovenii trebuie să-l învețe puțin – munca în echipă. În ultimele decenii sentimentul de responsabilitate personală nu prea a avut șanse de dezvoltare, totul se baza pe o mirifică responsabilitate colectivă, dar nu poate să existe responsabilitate colectivă fără individuală. E un lucru foarte legat de mîndrie – atunci cînd nimeni nu te lasă să-ți ridici capul sus, nu ai cum să te dezvolți. Mie mi-a mi-a plăcut întotdeauna să le dezvolt competențele individuale și să-i văd cum înfloresc. Mesajul meu pentru moldoveni este: dacă viața mea, atît de complicată, cu atîtea schimbări de țară și de meserii, dovedește c e totul posibil, atunci lucrul acesta este valabil și pentru ei.

imagini de alexandru ustin make-up, coafură de lilia sobuleac, trainer l'oreal stil de elena zbîrnea bijuterii de irina cobzac-viscun

TREI CULORI {I-O SINGUR+ IUBIRE...

Alexandrina Ţurcanu este una din piesele de rezistenţă ale agenţiei Mandarina Models de la Bucureşti. La cei 16 ani, viaţa ei se împarte în defilări clasa "A" la Milano, photoshooting-uri cu fotografi celebri la New York, castinguri pentru mari case de modă la Londra, lecţii la liceul "Prometeu" şi scrisori "pe perete" pentru Ghena-Ghena, iubitul ei de la Chişinău. După cele spuse, mai sus, adăugăm cu modestie că acesta este primul pictorial al Alexandrinei pentru o revistă din Moldova. Fiţi cu ochii pe ea, într-un sezon s-ar putea să o vedeţi pe coperţile tuturor revistelor care contează din lume.

psy „Cînd m-am uitat în telefon, aveam 20 de apeluri nepreluate. Unul era de la tine. Te ascult”. Ion Moldovanu s-a întors, recent, de la o Conferinţă anuală a psihanaliştilor şi spune că de fiecare dată, revenirea e aşa. „O psihoză adevărată. Am foarte multe de recuperat”. Niciun moment mai potrivit decît acesta, deci, pentru a-i cere un interviu. Dar urgenţele medicale nu pot fi amînate. Că cine ştie cum evoluează. De asta am insistat să-l vedem imediat pe domnul pshianalist, pentru a discuta despre bolile moldovenilor. Nu de alta, dar chelnerii sînt, parcă, tot mai apatici. Vînzătorii, tot mai încrunaţi. Pensionarii, tot mai agresivi. Dacă mai pui şi că s-a făcut o jumătate de an din 7 aprilie şi vreo 3 luni de la ultima campanie electorală (din cele două mostre de eleganţă politică) chiar că ne trebuie un psihanalist. Şi cît mai repede. text de corina ajder

CE AR SPUNE

FREUD DESPRE

MOLDOVENI interviu cu ion moldovanu profesor, psihanalist - Spuneţi-ne, domnule psihanalist, care sînt tulburările clasice de care suferă naţia moldovenească?

- Mizeria psihologică este universală şi nu ţine de vreun specific local. Este un act de narcisism a crede că sîntem cei mai răi, mai complexaţi, mai fără voinţă, docili sau proşti. Un narcisism negativ, desigur, dar fals: o parte din populaţia oricărui popor crede asta despre poporul său. Specifică pentru o ţară este, mai degrabă, geografia comună, cea care hotărăşte soarta unui popor, aşa cum e şi fizicul pentru o femeie. Sînt unul dintre cei mai mari oponenţi ai recunoaşterii vreunor particularităţi psihologice naţionale. (Aşa, deci: tema propriu-zisă a interviului începe să se clatine serios. Atacul s-a produs direct la esenţă. Ce facem mai departe?) - Trecem, atunci, la întrebări mai concrete, ca să ne puteţi hrăni oleacă narcisismul. De ce moldovenii zîmbesc atît de rar? Inclusiv cei care sînt plătiţi să o facă des.

- Mutrele posace sînt, de fapt, caracteristice întregului spaţiu post sovietic. Cu

excepţia ţărilor baltice, unde am văzut pentru prima dată că restaurantul e, de fapt, ceva pozitiv. Un loc pentru oameni normali. Noi avem altă expresie, influenţată de anxietate, de filosofia de victimă. Odată amprentată imaginea de victimă, ea nu se mai schimbă. Despre ce vorbeşte faţa est europeană? Despre inhibiţii, lipsă de curaj şi de demnitate, de necesitatea de a avea onoare. Îmi amintesc cum una dintre colegele mele mai tinere povestea cu lacrimi în ochi cum i se spunea „rusoaică”, în timpul unui seminar în Salzburg. Fata se îmbrăca foarte „european” şi avea o engleză excelentă. Expresia de pe faţă, însă, nu o putea schimba.

nu care cumva să trecem la un alt tip de comunicare, unul care se poate transforma în agresivitate. Toate aceste lucruri se datorează problemei principale a moldovenilor: lipsa gîndirii istorice, a stratului de psihologie socială. El a fost permanent zdrobit.

- Dar ce ar zice Freud despre „firea ospitalieră” a moldoveanului?

- Cum adică, lipsa reflexului de revoltă? În ultima vreme, pînă şi pensionarii blochează drumuri…

- Într-o situaţie de comunicare cu un străin – despre orice străin ar fi vorba, moldoveanul e supusul. Nu se simte liber. Este cel care acceptă orice, şi este foarte amabil, sau „ospitalier”. Amabilitatea sa este strîns legată de anxietate:

- Sîntem un popor fricos?

- Într-adevăr. Voi remarca, în primul rînd, că în rîndul moldovenilor e foarte înrădăcinată anxietatea. Frica. Apoi, lipseşte un reflex de revoltă – îl avem doar pe cel al revoltei absurde, nu una care să stimuleze evoluţia socială. Care să ajute la înţelegerea mai profundă a problemei. Care să schimbe ceva.

- Aici se acţionează, mai degrabă, în baza unui sentiment de recunoştinţă obsesivă. Fosta guvernare le-a dat pensie, iar acum ei se tem să nu moară de foame. Mai e şi problema şocului suportat de cei care au

psy trăit foamea. Mama mea poate vorbi ore întregi despre cum mînca buruiene de pelin. Această frică, de a nu avea ce mînca, le-a intrat în sînge. Iar cînd un om are o boală, suferă de două boli; a doua e teama că n-o să se poată trata. La mijloc e sărăcia, nu reflexul de revoltă. - Dar protestele din 7 aprilie? Ce spun despre noi? Şi cum ne-au afectat?

- 7 aprilie a venit în urma şocului produs de rezultatele alegerilor. Care s-a terminat cu revoltă, lucru firesc. Toată lumea era în aşteptare, iar nivelul de frustrare a alegătorului crescuse considerabil. În asemenea cazuri, există o masă de oameni sensibili la asemenea situaţii, care reacţionează primii. Şi această stare este contagioasă cînd senzaţia de disperare este comună. Unor oameni nu le ajung încă 10% ca să se revolte. Şi îl capătă mult mai simplu în cadrul unui val social de protest. Din 100 de oameni, sînt 20 care nu ar fi ieşit niciodată singuri în stradă. Dar au făcut-o împreună cu alţii, pentru că la mijloc erau şi aşteptările lor nerealizate. Mulţi au experimentat şi o stare de euforie în cadrul acestor proteste. Freud vorbea despre sine şi supraeu, supraeul fiind pressing-ul social, vocea „responsabilă” din capul nostru.Cînd acest pressing social se sparge, senzaţia este de eliberare extraordinară. - Mie-mi spuneţi? Vroiam să plec şi în Iran, imediat după asta…

- Într-adevăr, în asemenea circumstanţe, omul se simte liber. Şi ceea ce e foarte important, îşi poate depăşi anumite frontiere. Ce s-a întîmplat pe 7 aprilie a fost o trăire unică a unei emoţii sociale foarte intense, de bucurie socială. De împlinire. Pressing-ul social privează omul de aceste emoţii. Mişcările brutale ale guvernării erau menite anume să trezească supraeul: graniţele închise, telefoanele şi internetul blocate, etc. Iar în contrast – senzaţia de libertate. - Apoi a urmat încă o campanie electorală. Se zice, cea mai agresivă de pînă acum. A lăsat vreo urmă pe creierul nostru?

- Box fără reguli – cam aşa a fost ceea ce a urmat. În general, nu mă implic în politică. La ultimele alegeri, totuşi, am făcut-o. Şi am făcut-o deschis. I-am şi spus medicului-şef al spitalului din Sîngerei, comunist convins, că sînt de acord să îi consult pe cei mai complicaţi pacienţi, doar cu condiţia să pot atinge şi subiecte politice. E în regulă? „Fă ce vrei. Săptămîna asta ori-

cum voi umbla cu partidul prin raioane”. Şi am plecat la destinaţie. Am rămas surprins de cazul unei paciente – o femeie ipohondră, plină de fobii, infantilă, speriată, despre care aproape se putea spune că suferă de insuficienţă mentală din cauza acestor simptome luate împreună. Dar să vedeţi de ce luciditate extraordinară dădea dovadă cînd treceam la subiecte politice! Demonstra nişte capacităţi de analiză şi înţelegere fenomenale. - Campania electorală poate funcţiona şi ca tratament…

- Această ultimă campanie a fost o psihoză socială extrem de purificatoare şi de evocatoare a unor adevăruri. Societatea s-a polarizat, însă anume din acest motiv s-a şi luminat foarte mult. S-a avansat considerabil din punct de vedere social-politic. A fost exact doza necesară de politic pentru a înţelege pînă la capăt anumite lucruri. Chiar şi de către cei mai chinuiţi oameni. - Dar veşnica problemă a limbii şi a conflictelor interetnice din troleibuz, cum se explică?

- Oricît de sofisticat pare omul, el este de fapt forte uşor de manipulat. Nu sînt conspiraţionist, dar cred că în aceste probleme există şi unele elemente spontane ale unor programe de dirijare. Sociologii spun că aptitudinea de a analiza unele lucruri duce la uşoara lor manipulare. Agresivitatea umană interetnică poate fi actualizată după bunul plac al altora, în funcţie de anumite fluctuaţii sociale. Anume aceasta este situaţia limbii şi a dezvoltării românofobiei la noi. - O fi existînd o explicaţie unică pentru toate aceste simptome?

- Zona balcanică e, în general, loc de intersecţie violentă a multor drumuri. E un miracol că poporul nostru a supravieţuit. Dar a rămas cu anumite insuficienţe şi modificări inconştiente care sînt o simplă consecinţă a luptei pentru supravieţuire. - Şi explozia de glamour, de unde s-a luat? Localurile noastre sînt aşa: sau au pereţii WC-ului tapetaţi cu platină, sau miros (preferabil) a alcool şi a produse expirate. Unde e „the golden middle”?

- Calitatea lucrurilor materiale, dar şi a kitsch-ului se constituie cu secolele. Acum, dintr-o societate rurală, cu nivel foarte jos, nu se poate naşte decît un lux agresiv. Iubitorii de glamour vor să se simtă aristocraţi, or atmosfera de lux şi eleganţă generează nişte emoţii specifice.

Majoritatea celor care au devenit, la un moment dat, bogaţi – îşi demonstrează, astfel, succesul. Bine, mai e şi latura practică a acestor manifestări, într-un capitalism sălbatic. Un prieten îmi spunea că dacă îmbracă cel mai scump costum, încheie şi contracte foarte bune. Dar asta nu înseamnă că standardul mediu trebuie să lipsească; asta, deja, e o problemă. - Care sînt dramele unui afacerist moldav cu burtă şi chelie?

- E dominat şi el de legile inconştientului, dar este supus respectării unor standarde imaginare despre cum trebuie să fie un om bogat. Deseori, acesta are o psihologie specială: sensul vieţii sale constă în a cîştiga bani, pentru a-i introduce într-o afacere, pentru a cîştiga bani, pentru a-i introduce într-o afacere... şi tot aşa. O cursă a şobolanului care îl împiedică să aibă acces la plăcerile sociale sau culturale. - Iată de ce răsună manele din multe maşini scumpe...

- Dar chiar şi de anumite plăceri intime sînt privaţi aceşti oameni, or dragostea constă într-o amantă tînără şi frumoasă şi atît. Un atribut de imagine. Aşa sînt regulile. Unica plăcere reală este cea de a face bani. Erich Fromm scria că oamenii obsedaţi de bani şi-ar vinde propria mamă dacă ar putea, dar nu o fac pentru că le-ar avea de suferit imaginea şi ar pierde, deci, o parte din bani. Deşi banul are o forţă enormă şi reprezintă concentraţia multor momente psihologice, el devine o absurditate totală cînd toată inteligenţa şi energia omului se concentrează în această direcţie. În primul rînd, pentru că îşi blochează accesul la alte valori. - Străinii rămîn cu gura căscată la cum se îmbracă fetele noastre. Ele nu par deranjate. De ce?

- Psihanaliza cunoaşte conceptul de „fantasmă de prostituare”. Femeile trec printr-o perioadă cînd au asemenea fantasme de prostituare. Sigur, acestea nu trebuie să fie implementate practic şi nu au nimic cu onoarea persoanei. De fapt, a fost bine ilustrat acest concept în „Belle de Jour”, un film despre soţia unui om dintr-o familie onorabilă. Această femeie presta servicii într-o casă de toleranţă. Şi o făcea numai în timpul zilei, pentru ca seara să se întoarcă acasă, la familie. O parte din bărbaţi au şi ei acest gen de fantasme – de a viola o femeie care le place. Spui că străinii rămîn cu gura căscată – eu cred că începe să le placă, după un timp.

astrologic Moldova este, de la formarea ei ca țară, Balanță. Din acest motiv avem de a face cu un popor foarte blajin și executiv. Care poate să rabde mult-mult-mult pînă se înclină Balanța într-o parte sau alta. Dar cînd s-a format Republica Independentă, Soarele era în Fecioară. Și respectiv am mai împrumutat și pasiunea pentru detaliu a Fecioarei, din cauza căreia nu vedem întregul. Adică nu vedem pădurea din cauza copacilor. În ultima perioadă am fost

și acum ne putem aștepta la niște sedimentări deja. Cocktail-ul Molotov s-a făcut și acum trebuie să se stratifice. Trebuie să mai avem puțintică răbdare, prin decembrie va fi mai calm. Nu cred că vor fi tulburări noi. Dar năluca ce bîntuie prin Europa, Criza, (cea pe care încă n-am simțit-o, doar am vorbit-o), și pe care lumea s-a grăbit să o declare defunctă, risc să vă dezamăgesc,

SUMC+ STELELE [i R}NZA text de cornelia amărîtu imagini de elena zbyrnea

cotropiți de Saturn, care are obiceiul de a veni și cu un car de probleme, pe care le pune în cîrcă și republicii. Saturnul, fiind conservativ, responsabil de tradiții, de legi, este în opoziție cu Uranusul, care scuipă pe toate acestea, căci el semnifică tot ce este nou, progresist. Respectiv, confruntarea energiei conservative cu cea progresistă a dat asemenea explozii cum au fost în ultima perioadă. Saturnul a ie;it la 30 octombrie din zodia Fecioarei

dar încă nu pleacă. Pentru că Plutonul, care de fapt a și declanșat-o, vine înapoi în Capricorn și o să ne facă semne. Iarăși sistemul bancar va trece prin perturbări. Și nu numai la noi. Va dura mai mult de zece ani. De fapt, mie mi-a plăcut o tălmăcire: criză în limba greacă înseamnă prag și noi trebuie să conștientizăm anume acest lucru. Căci dacă privim cu pesimism la trecerea noastră peste prag și nu știm unde ne ducem, asta și o să

avem. În fiecare dimineață trecem pragul, acceptăm anumite lucruri sau nu le acceptăm. Vreau să vă atenționez că cei care vor accepta să se adapteze la noile condiții va proepera, iar cei care vor plînge după salam de un leu șaizeci, nu vor cîştiga. Vor fi dați mereu la o parte de alt tren. Nu trebuie să calificăm Criza ca pe ceva inevitabil, macabru, trebuie să știm că avem în față praguri. Pe care trebuie să le trecem. Mereu. Sînt de făcut lucruri simple. Atît de simple încît s-ar putea să strîmbați din nas. Dacă eu vreau să fiu mai bun, tu vrei să fii mai bun, el vrea să fie mai bun, împreună vom crea o energie colectivă bună. Nu trebuie să arătăm cu degetul la alții, că ei nu sînt suficient de buni. Problema mea este ca eu să fiu bun. Îi privește pe ceilalți cum sînt - ursuzi, răi, etc. Eu ard ca o lumînare. Dar dacă lumînarea lor este stinsă, pot doar să regret. Aș fi vrut să ardă, dar dacă acolo a rămas numai un muc... Eu trimit, în fiecare dimineață, lumii întregi, nu numai țării mele, cuvinte de recunoștință, pentru că sîntem integrați într-o comunitate pe nume Pămînt și vrem noi sau nu vrem, dar ultima frază din Biblie este „va fi o singură turmă și un singur păstor”. În 2012 nu se programează nici un sfîrșit al lumii. Osia oricum o să-și schimbe unghiul, indiferent dacă ne place asta sau nu ne place, dar Pămîntul nu va dispare din cauza asta. Schimbarea osiei duce la schimbarea temperaturii, climei, anumite mări se vor transforma in pustiuri şi viceversa. Dar oricum vor exista, fiindcă au fost și pînă la noi. Omenirea este pătura energetică foarte fină și puternică a Pămîntului. Planetele care nu au oameni se distrug foarte repede. Și de noi depinde dacă vor fi catastrofe sau nu. Pentru că așa cum se acumulează energia pozitivă, așa se acumulează și ranchiuna, și prostia. Și ele au un impact extraordinar asupra stihiilor. Iată de aici vin inundațiile, incendiile, înghețurile. Să fim buni. Omul este o baterie energetică, atrage aceleași energii din cosmos pe care le emană. Legea cosmică a identității. Un alcoolic vine într-un oraș necunoscut și găsește imediat încă doi alcoolici pentru o sticlă. Un însetat de arte va găsi și muzeul, și persoana care să-l conducă într-acolo... Sîntem în perioada bolilor copilăriei. Trebuie să trecem rujeola, rubeola, tusea măgărească... Și atunci cînd o să le trecem, o să avem imunitate. Pentru eternitate 18 ani sînt un fleac.

Ce poate face o \ar= la majorat Republica Moldova a împlinit 18 ani, deci a devenit în sfârșit cetățean cu drepturi depline și cu obligații și mai pline. La această vârstă RM poate: • să voteze, deci să își exprime singură opțiunea politică • să semneze contracte fără acordul părinților • să pornească o afacere • să se înroleze în armată • să cumpere țigări, băuturi alcoolice și casete/dvd-uri cu filme porno • să cumpere și să dețină arme • să conducă un automobil (după ce ar obține carnetul de șofer) • să se căsătorească fără acordul părinților • să călătorească în afara hotarelor ei neînsoțită de un adult și fără procură din partea părinților • să se mute din casa părinților și să locuiască singură • să își schimbe numele și sexul (deși legislația noastră nu prevede, dar nici nu interzice acest lucru; prin urmare, cetățenii moldoveni pleacă de obicei în Italia să își schimbe sexul, iar în RM își schimbă numele) • să doneze sînge • să frecventeze cluburile de noapte Dar asta nu înseamnă ca mama va înceta să o telefoneze la ora 6 și să o întrebe unde e, cu cine și când se întoarce acasă. De asemenea, dacă Republica Moldova ar fi cetățean al SUA, atunci ea ar mai avea dreptul să își facă piercing-uri și tatuaje fără acordul părinților și să cumpere bilete la loterie. Dacă Republica Moldova ar fi cetățean al Isle of Man, UK, odată cu împlinirea a 18 ani, ea ar avea dreptul să fie homosexuală. Legislația RM nu prevede aceste cazuri.

AVEM O „ŢÎRĂ”. ŞTIM.

AR TREBUI SĂ PROCEDĂM CUMVA. Şi, dacă toată lumea zice că Moldova are nevoie de un lifting de imagine, ne-am zis că, în loc să scriem o scrisoare de jale la "Frumuseţe pe muchie de cuţit", e mai sănătos să facem uz de bistriul verbal al unor creatori de imagine. Care să găsească punktele forte împăienjenite şi rezervele de şarm coclit ale acestui Client cu probleme mari şi buget mic. Să-l facă să strălucească din nou. Ca nou. Să vedem ce a ieşit.

tema num=rului: o \ar= la majorat

IMAGINEA de \ar= se-nva\=

Ludmila Andronic, r e d a c t o r ş e f a l r e v i s t e i „ B u s i n e s s c l a s s” Am obosit deja de of-uri şi declaraţii apocaliptice referitoare la prezentul şi viitorul ţării în care locuiesc şi de unde nu am nicio intenţie să plec. Şi aş începe crearea imaginii ţării din şcoală. Pentru a reuşi, aş face o listă de noţiuni, utilizarea cărora aş recomanda să fie interzisă la nivel de comunicare oficială, nemaivorbind de compuneri şi eseuri şcolare. Lista respectivă ar începe cu: Moldovioara noastră, ţărişoara noastră, şi adjectivul „moldav” referitor la orice tip de produs industrial sau politic. Primo, pentru că vorbind despre patrie în permanenţă la diminutiv, deja la nivel subconştient îi diminuăm din importanţă. Aţi mai auzit pe cineva spunînd Americănioara sau Frănţioara noastră?! Secundo: mioritismele sînt

caracteristice popoarelor blînde şi oprimate, or noi ne dorim să fim o ţară de oameni mîndri şi demni. Apoi, după eradicarea acestor noţiuni, aş face o cercetare amplă a tuturor domeniilor nevinicole şi neagricole, pentru a găsi şi a promova realizările noastre din medicină, nanotehnologii, literatură, arte plastice, inginerie, IT, etc., iar în baza rezultatelor obţinute aş revizui manualele şcolare. Copiii trebuie obişnuiţi de mici să cunoască şi să respecte realizările ţării în care trăiesc. În loc de conţinutul actual al manualul de „Ştiinţe” din clasele primare aş pune un altul, care ar populariza realizările respective, iar copiii ajunşi la o anumită vîrstă nu ar mai căuta scobindu-se în nas raspuns la întrebarea „Prin ce este vestită

Moldova?”. Iar în loc de manualul de „Artă plastică”, aş edita albume luxoase cu lucrările pictorilor moldoveni, pe care le-aş distribui prin şcoli, după care micii mei compatrioţi ar descoperi că nu numai la Paris locuiesc artişti plastici. La „Educaţia civică” aş introduce modulul „Istoria localităţii natale”, la care copiii ar descoperi trecutul local, oamenii de alături şi asta i-ar învăţa să preţuiască micile, dar marile lucruri importante, i-ar educă în spirit de ataşament faţă de ţara lor: pentru a preţui ceva, trebuie în primul rînd să cunoşti acel ceva. Iar pentru ca aceştia, atunci cînd vor deveni mari şi vor avea putere de decizie, să devină consumatori ai produselor locale, aş organiza în şcoli „Săptămîna cireşelor”, „Săptămîna strugurilor” sau „Săptămîna merelor”, mai ales în oraşe, pentru ca elevii să cunoască valoarea unui produs natural, să se bucure de un car cu mere aşezat în faţa şcolii, din care un bunic cuminte să le împartă din bunătăţuri. Astfel de lucruri nu se uită. La lecţiile de „Educaţie tehnologică” i-aş învăţa nu numai elemente de ţesut, croşetat şi brodat, ci şi elemente de cultură culinară moldovenescă, astfel încît peste vreun deceniu-două să spunem şi noi aidoma francezilor: „Moldoveneşte este anume aşa. Voi nu pricepeţi cum se face produsul sau mîncarea respectivă şi numai noi îi ştim secretele”. Şi pentru că un om creşte mare doar atunci cînd consumă hrană spirituală, eu aş obliga toate primăriile şi direcţiile de învăţămînt să organizeze în fiecare an măcar două vizite la teatru sau concerte pentru elevi. Şi să le explice ce este un act cultural. Cultura şi dragostea de ţară se învaţă pas cu pas. Şi mai e ceva. Fiecare ţară face referinţă, de obicei, la un eveniment istoric la care îşi raportează imaginea. Noi deocamdată nu am găsit unul prea convingător. În opinia mea, argumentul nostru pe plan intern şi extern ar trebui să fie următorul: Europa este astăzi aşa cum este pentru că Moldova a oprit armatele otomane la hotarele ei. Cine ştie cum era astăzi bătrînul continent dacă nu erau bravii ostaşi moldoveni! Cu vreo 15 ani în urmă eram într-o ţară europeană, iar un primar încerca să localizeze statul din care veneam pe undeva „în centrul Africii pe lîngă Polul Nord”. Şi atunci un coleg din delegaţie, portughez de origine şi mare pasionat de istorie, auzind discuţia, a intervenit: „Normal că nu v-aţi dat silinţa să aflaţi unde este Moldova. Pentru că în timp ce ei luptau vitejeşte cu turcii, voi dansaţi menuete prin palate”. Ce credeţi, e un bun prilej de mîndrie?

MOLDOVA este un client greu, care ar trebui s= se aduc= ]n ordine

Alexandru Bejenari, director general al agenției PR “PARC Communications” Dacă e să facem un brief pentru o campanie PR cu scopul de a crea o imagine pozitivă a Moldovei, trebuie în primul rînd să descriem cum vor să vadă Opera Finală Clientul și Publicul-Țintă. Clientul este Guvernul și vrea s-o vadă așa: Moldova este o țară europeană cu cel mai bun climat de investiții, cu un vin excepțional, natură fascinantă și tot felul de minunății. Publicul-Țintă - investitorii străini și turiștii ar vedea-o cam așa: Moldova e o țară cu fete frumoase, cu hoteluri și cazinouri confortabile, cu drumuri și servicii impecabile. E o țară stabilă din toate punctele de vedere. S-ar putea ca cineva să-mi riposteze că, de fapt, publicul nostru țintă nu sînt turiștii, ci patronii și top-managerii, care sînt interesați de oportunități pentru investiții. Dar credeți-mă, oamenii care decid, nu țin cont de aparențe, ci de analize detaliate, de statistici și legi, de gradul de independență al sistemului juridic și de competență al guvernului. Ei văd toate riscurile și le includ în prețul mărfurilor și serviciilor. Ce știu despre Moldova cei care au auzit despre ea? Transnistria, armata rusească,

armele de contrabandă, gastarbaiterii și fetele frumoase. A, și încă ceva - vînzarea de copii și parlamentul pîrlit. Asociațiile negative sînt preluate de presă și se sedimentează adînc în creierul europenilor. Cineva mi-a zis că un manager străin, aflînd că de la Chișinău pînă în Transnistria sînt doar 25 km, a început să se uite speriat prin părți căutînd tancuri rusești și automate Kalaşnikov. Ce poate să opună guvernul acestui caleidoscop optimist? În fond, ar putea gîdili dorințele și portofelele occidentalilor și să transforme Moldova într-un Las-Vegas din Centrul Europei. În acest caz toate pățaniile și peripețiile iminente vor fi tratate de către aceștia ca un risc suplimentar în jocul de-a „ruleta moldovenească”, iar banala noțiune de turism se va pricopsi cu promițătorul apendice „extremal”. ...În general, noi recomandăm clienților să-și „inoculeze” mai întîi un PR intern, și apoi să treacă la cel extern. Adică, întîi să creadă ei înșiși în noua imagine. Același lucru se referă și la Moldova - cetățenii acesteia nu cred într-o imagine pozitivă a țării, nu văd schimbări în bine în jurul lor în viața de zi cu zi. Nu cred nici cei care au plecat de-acasă, dar rămîn foarte

atașați de ea, își fac griji pentru rude, trimit bani și hrănesc această țară... Este un banc vechi, adaptat la deveniții deja celebri gastarbaiterii moldoveni. Stau doi tipi într-o cafenea din Bruxelles și unul îi spune celuilalt: zici că ești moldovean, da? Unde naiba se află țara voastră? La Moscova beau vodkă cu moldovenii, la Roma beau vin cu moldovenii, la Oslo beau whisky cu moldovenii... Moldoveanul se uită în jur, vede o hartă mică a Europei și zice: vezi acolo între Moldova și Ukraina cifra 8? Acolo e office-ul nostru. Iată așa. Se zice că moldovenii noștri se asimilează ușor în alte părți. E adevărat, încetul cu încetul ei devin "de-acolo", devin oameni de încredere. Dar ei, în fiecare zi, se uită ce se petrece acasă, telefonează neamurilor și cumătrilor. Și anume aceștia sînt principalii speakeri pe care poate să se sprijine, ca pe niște cariatide musculoase de piatră de Cosăuți, imaginea acestei tinere țări europene. A rămas un fleac - să o facem să devină ca atare.

neamul moldovenesc?) și tendința generală de a face lucruri regretate mai tîrziu. Moldova este un client sărac. PIB anual e de $2500 pe cap de locuitor în 2008... Și asta nu din datele “oficiale”, dar conform CIA The World Factbook... Cine știe cum e să fii bogat cu un venit de un pic mai mult de $200 lunar? Moldova este un client sărac? Cu prețuri în restaurantele “medii” din Chișinău comparabile cu localurile selecte din New York și cu mașinile de peste €100 000 pe străzile capitalei, Moldova are la sigur bani de cheltuit. Și, apropo, același PIB a fost $2200 în 2006. Deci, acum avem un plus de $25 lunar - destul pentru a-ți permite ceva extra.

UN CLIENT MAI PU|IN OBI{NUIT Diana Boico,

d i r e c t o r I n d i g o O g i l v y M o l d o va

Moldova este un client matur. La 18 ani de independență, clientul deja posedă un bagaj impresionant de experiență - nu orice întreprindere de pe piață se poate lăuda cu o asemenea “vechime”.

Moldova este un client matur? 18 ani e o vîrstă de majorat, iar Moldova demonstrează pe deplin toate trăsăturile vîrstei - indecizie (alegeri peste alegeri), lipsa unui scop clar în viață (cunoaște cineva o idee națională unanim acceptată de

Moldova este un client cu caracter. Vița de vie, cocostîrcul, mămăliguța, “Lăutarii”, ansamblul ”Joc” și, bineințeles, vinișorul - și cel de casă, și cel din colecția Recordurilor Guiness de la Mileștii Mici. E un bagaj impresionant acumulat decenii la rînd, dacă nu secole… Moldova este un client cu caracter? ...bagaj consistent, care pare să nu mai impresioneze pe nimeni în afară de John sau Jean, care au contracte temporare de muncă prin dealurile noastre. Sincer, cînd ai simțit o stare de mîndrie pentru valorile acestui plai - mîndrie, pe care ai manifesta-o public fără ezitare? Moldova este un client dorit. Cîte oportunități, cîți oameni deștepți, cîte perspective și inceputuri noi - clientul Moldova nici nu se compară cu alți clienți “prosperi” din bătrîna Europă cu toate fundamentele, procedurile, procesele și rigorile lor. Moldova este un client dorit? Pînă la urmă, doar cei mai curajoși se hotărăsc să lucreze cu clientul Moldova, majoritatea căutînd proiecte și venituri mai previzibile. Moldova este un client complex. Probabil, ar fi necesar să lansezi un proiect aparte ce ar defini cum și de unde începi să lucrezi la un client precum e Moldova - este atît de făcut că nu-ți ajunge aer să respiri dacă te gîndești la toate oportunitățile neexplorate. Moldova este un client simplu. Complexitățile sînt iluzorii - totul e mult mai simplu pentru că cel mai bun mod în care poți ajuta acest client e doar să-ți faci datoria de zi de zi și să tinzi să o faci mai bine decît alții, să nu rămîi indiferent și să continui să inveți cum să fii fericit acolo unde trăiești.

A R+MAS UN FLEAC... ...S+ G+SIM UN

DESIGNER!

Yolka Flyman, a r t - d i r e c t o r a l c o m p a n i e i T B WA Moldova e cea mai bună țară din lume. Uite așa, subiectiv, fără sînge, lacrimi și patos, aș fi vrut să încep textul ce urmează. Fără patos, pentru că aceste cuvinte chiar au ceva cu inima. Pentru că oriunde te-ar purta tălpile, tocurile și roțile, vrei să te întorci. Acasă. Asta e, încep să fiu sentimentală. Dar mi s-a sugerat (destul de insistent) să adopt „privirea dintr-o parte”! Adică din punct de vedere al image-ului... Să începem cu lucrurile bune, de exemplu, că sîntem oameni educați. Sînt multe chestii pe care poporului moldovean nu i le poate „amputa” nimeni. Ospitalitatea asta, cu care-i înnebunim pe toți, sufletismul ancestral aproape de demență... Caracterul moale, prietenos, și o formă de decență care ne joacă festa de atîtea ori... Muzica și dansul care trăiesc furtunos în fiecare dintre noi. Care dau năvală și se revarsă ușor și în natură. Din care motive țara noastră este atît de colorată... Îmi place și eclectica. Dacă am ajuns cu vorba la arhitectură… A Chișinăului, de exemplu. Căsuțele vechi românești și rusești,

aruncate pe colo-colo, dintre care răsar noile construcții moldovenești față de care încă nu știi ce atitudine să adopți. Asta e viziunea noastră, felul nostru de a fi unici, de a ne deosebi de alții. Un fel de PCU (propunere comercială unicat). Dar fructele? Dar legumele? S-au pornit pe muncă glandele salivare? Atunci le lăsăm pentru alt articol. Să ne concentrăm la cele nu prea bune... La toate posibilitățile pe care le avem, cultura șchioapătă ca un cățel scăpat de hingheri. Cultura comunicării, cultura comportamentului, cultura vieții, dacă doriți. Concluzia care se cere la suprafață este că nu ne prea iubim pe noi înșine. Și nici măcar nu ne respectăm. Te indispune faptul că nu poți face nimic fără relații și cumătri influenți. Nici să găsești un serviciu ca lumea, nici să ajungi la un medic lucid. Încă se mai întîmplă multe şi de toate, dar nu voi scrie despre ele pentru că nu am meritat încă dreptul de a vorbi despre politică și economie.

Și ce concluzii îmi permiteți să emit? Cîntărite și măsurate în categorii publicitare... În ceea ce ține de creativ, de Marea Idee, în cazul nostru, de cea a Moldovei, totul e OK. Dar la capitolul realizare, implementare a acestei Mari Idei, sîntem ologi de ambele picioare. Și din acest motiv ajungem să admirăm unicitatea noastră doar noi. Alții nu pot, pentru că designul irepetabil i-a lățit la pămînt. Înseamnă că a rămas un fleac: să găsim designerul potrivit. Care să contureze într-o formă corectă această împlutură fermecată. Conținut avem. Și fiindcă e omenește să crezi în bine, sînt sigură că ce e al nostru, e pus de-o parte. Deși e bine și așa, pentru că mi-i dragă Moldova cu inima și nu cu capul!

tema num=rului: o \ar= la majorat text de angela braşoveanu imagine fundal de veronix1

Am făcut acest acest interviu în ziua cînd Voronin avea să-și anunțe demisia. Telefonul dlui Nantoi sărea în sus la fiecare minut, unica întrebare era: e adevărat? Sper, era răspunsul. Aveau să urmeze schimbări atît de rapide încît ziarele nu mai erau actuale chiar în dimineața zilei în care ieșeau. Multe din cele discutate atunci nu mai sînt valabile la ziua publicării interviului. Multe, însă, rămîn.

OAZU NANTOI

Pentru unii moldoveni nu conteaz= cum arat= puterea la fa\= ]n situa\ia ]n care ea permite s= fie pupat= ]n fund. 94

- De ce deveniți tot mai discret pe scena politică?

- Dacă aveți în vedere activitatea politică ca luptă primitivă pentru putere conform principiului „scopul scuză mijloacele” atunci eu nu sînt politician. - N-aveți un scop, n-aveți mijloace sau aveți altă scuză?

- Eu mă simt confortabil în postura pe care o am și nu țin ca cineva să se conformeze felului meu de a fi. Îmi place expresia „să arunce pietre cel care nu are păcate”. Am păcate și eu. Destule. Nu sînt nici eu virgin. Dar, dacă analizăm ciclurile electorale de la noi, au cîștigat mereu cei mai cinici. Eu nu sînt cinic. Puteți trata asta ca incompetență. - Sau ca psihologie de pierdant?

- Noi am avut pînă acum oameni care au știut cum să-și rezolve problemele personale, dar n-am avut niciodată o guvernare care să se gîndească la țară. Consider că am avut o perioadă aproape de normalitate doar pe vremurile guvernului Sturza. O sclipire de normalitate. Erau și în acel guvern persoane care nu știau cu ce să se ocupe, dar era o altă atitudine. Apoi am căzut în acel marasm care a durat pînă mai ieri...

- Cum de ne-am pomenit tocmai atîta timp afundați în marasmul despre care vorbiți?

- Păi, dacă ați observat, avem o deficiență acută la capitolul demnitate umană. E ceva ce nu cumperi de la piață. Ori o ai, ori n-o ai.

- Cum se întîmplă că fiecare în parte sîntem niște drăguți, dar cînd intrăm în mulțime, ne pierdem tot farmecul și IQ-ul?

- Există o asemenea noțiune – temperatura medie pe spital. Eu lucrez la Institutul de Politici Publice. Şi Barometrul de Opinie pe care-l realizăm demonstrează că avem probleme grave la acest capitol. Uitați-vă ce se întîmplă. Pe de o parte, 70% din respondenți tind spre Europa, pe de altă parte, atunci cînd răspund la alte întrebări, cum ar fi, de exemplu: care sînt politicienii în care aveți cea mai mare încredere, pe prim plan apar Putin și Medvedev. Conduc detașat. - Faptul că 70% din respondenți consideră că politicienii altei țări sînt demni de încredere nu denotă că sînt victimele unei campanii conștiente de influențare politică prin oferirea unor frecvențe naționale unor companii străine?

- Trebuie să educăm cetățenii...

- Sună abstract. Poate că ar trebui să

existe o lege care să protejeze spațiul informațional.

- E la alegerea fiecăruia ce privește. De exemplu în Israel au vreo 200 de canale, dintre care vreun sfert sînt arabe. Și pe ei nu-i deranjează, pentru că statul Israel este construit în baza unei idei naționale foarte puternice. Și ei nu se tem de faptul că cineva poate să privească Al Jazeera. Pe cînd noi sîntem un teritoriu și o populație care încă n-a devenit societate. De aceea sîntem manipulabili și vulnerabili. Noi sîntem mai informați despre ce se întîmplă la Vladivostok sau Murmansk decît la Fundul Galbenei. Cui îi este interesant să privească televiziunea publică (pe care o finanțează din buzunarul propriu)? Într-adevăr, sondajele noastre demonstrează că doar circa 25-30% din respondenți gîndesc critic și au discernămînt. Pentru ca să avem motive de optimism ar trebui să fie măcar 50 plus 1. Noi nu sîntem așa cum au fost balticii, care au avut memorie istorică, demnitate națională, se considerau ocupați fiind în componența URSS-ului, aveau imunitate față de ideologia comunistă și în mod conștient rîvneau spre libertate. - Ce ne lipseşte nouă din aceste caracteristici (de fapt e o întrebare retorică, pentru că e clar că nu avem nici una)?

- Moise a mers 40 de ani prin deșert, pînă nu a murit ultimul care s-a ținut minte sclav.

- Trist exemplu, dar mai trist e că în epoca comunistă era foarte multă lume care avea această rezistență interioară, de ce acum, în secolul 21, s-a manifestat acest servilism infect?

- De unde ați dedus că foarte multă lume n-a acceptat? Celebra rezistență de bucătărie, manifestată la un ceai sau un pahar de vin? Era și acela un conformism. Noi doar la 7 noiembrie nu aruncam cu cocktailuri Molotov peste monumentul lui Lenin, ci umflam baloane sau ieșeam cu plosca de coniac și cu pateuri la demonstrație. Drept că și ideologia era lăsată oarecum la o parte și adunarea se transforma într-un fel de hram la sat. Pe urmă responsabilii căutau prin tufari portretele iubiților lideri stropite de vin. - Dublele standarde există și acuma?

- Cum glumeam eu pe timpuri, dublul standard de pe vremurile sovietice s-a transformat în contabilitate dublă de pe timpurile economiei de bazar. Marele păcat al lui Voronin este că a creat în societatea asta o atmosferă că și tinerii devin niște șacali ai regimului, deși ei n-au ni-

mic în comun cu comunismul. Dar sînt niște cinici, ei vor putere, profit și sînt gata să-și vîndă și mama. - O să-i vedem, odată cu schimbarea puterii, să-i vedem mult mai democrați și mai reformatori. Dar, în general, nu este vorba de același procent de oportuniști care face carieră politică în orice regim? Aceeași mentalitate, aceeași coafură, aceleași mape subsuoară... Ei vor fi întotdeauna cu partidul de la putere.

- „Eu niciodată n-o să-mi trădez partidul.

dac= e[ti puturos, lene[, slab, fricos [i conformist, atunci g=se[ti mii de scuze – c= p=m]ntul nu e perfect rotund, c= v]ntul nu bate din direc\ia care trebuie. Eu o să fiu mereu cu partidul puterii”. Îmi pun mereu întrebarea: de două milenii sîntem creștini. S-au redeschis după perestroikă vreo 650 de lăcașuri sfinte. Cum naiba s-a combinat asta cu votul prin stomac cu secera și ciocanul? - Nimeni nu înțelege acest minunat paradox care este moldoveanul.

- Acesta nu este paradox, ci deficiență genetică.

- N-avem iod și din cauza asta se dezvoltă cretinismul?

- Sînt multe explicații: și vița de vie hibrid care dă naștere la copii debili, și apele subterane poluate cu nitriți care provoacă subdezvoltarea creierului la făt... Sînt multe explicații... Dar nu vița de vie este vinovată că există o lege a audiovizualului și un consiliu coordonator care, cu sufletul schilodit de frică, votează cum votează... Eu m-am născut în 40, în așa numita „bespasportnaia zona”. Adică oamenii nu primeau pașapoarte și nu aveau posibilitatea să se deplaseze. Erau un fel de

tema num=rului: o \ar= la majorat sclavi. Eu am primit pașaportul abia cînd am adus certificat de la Politehnică că am fost admis ca student. Acum, dacă ești puternic, lumea e deschisă pentru tine. Dar dacă ești puturos, leneș, slab, fricos și conformist, atunci găsești mii de scuze – că pămîntul nu e perfect rotund, că vîntul nu bate din direcția care trebuie. Nu mă dau drept judecător suprem sau etalon al moralității, dar lucrurile sînt prea dezgustătoare în Republica Moldova. Societatea nu are valori morale pe care să le impună. Morala dublă era ceva obișnuit

..privesc ironic la alterca\iile pretin\ilor comuni[ti cu pretin\ii anticomuni[ti. {i unii [i al\ii au aceea[i mam= societatea moldoveneasc=... pentru homo sovieticus. Conformismul, lipsa de verticalitate, toate acestea au peregrinat și în acest regim... Dar noi avem nevoie de oameni cu sufletul neschilodit de frică. Care nu așteaptă de la nimeni nimic, care își croiesc singuri drumul în viață.... - Adam Michnik, dizident celebru, zicea că nu poți să ceri cuiva să facă sacrificii, să riște cu viața copiilor, fiecare hotărăște pentru sine...

- Risc să fac abuz de Barometrul Opiniei Publice, dar îl mai citez o dată. Eu am fost acela care în 2002 am propus o întrebare – de cîte partide politice are nevoie Moldova. Mai multă lume a fost șocată cînd a văzut răspunsul: doar 17% au declarat că „mai multe decît unu”. 50% erau ferm convinși că e nevoie doar de un partid, iar 30% nu aveau nicio părere. Apoi cum naiba să construiești democrația dacă doar 17% își dau seama că e nevoie de mai mult de un partid? Obsesia mea este că presa, mai ales cea publică,

plătită din banii noștri, trebuie să educe cetățeanul. - Ce se poate face ca să abandonăm rușinea de a fi moldoveni?

- Spuneți-mi, vă rog, cînd spuneți „țară” aveți în vedere „teritoriul” sau „regulile de joc”? - Teritoriu.

- Apoi, gîndim cam în consonanță. Ca să te mîndrești cu o țară, aceasta trebuie să-ți ofere ceva. - Dar trebuie să fie niște primi pași...

- Atunci cînd întrebi auditoriul – de la ultimul țăran pînă la primul de la academia de năuci: dacă te duci într-o instanță, ești sigur că se va acționa conform legii? Care este răspunsul? Un rîs sarcastic. Apoi, fraților, acesta e un teritoriu sau o țară? Eu nu pot să mă mîndresc cu un teritoriu. Eu trebuie să am o țară cu verticalitate unde să fiu respectat ca cetățean. Dar paradoxul este că de noi depinde dacă sîntem respectați sau nu. - Hai să ieșim din acest cerc vicios și să începem cu ceva...

- Trebuie să investim în tineret, să avem o presă liberă... - Dați-mi voie să vă pun o întrebare delicată: în momentul în care opoziția preia puterea, n-o să aibă același pretenții de dominare a „sticlei”? Nu stă în fiecare dintre ei micul dictator care încă nu s-a realizat?

- A fost nevoie de venirea comuniștilor la putere în 2001 ca noi să începem a zbiera – cenzură!!! Stați fraților, ca să nu zic boilor! De ce după 27 august '91 n-ați avut grijă să fie asigurat statutul jurnalistului liber? De ce voi, venind la putere, gîndeați: aha, dacă ziaristul mă servește, de ce-mi trebuie să-l fac liber? Și iarăși îmi permit să mă autocitez: am scris că eu privesc ironic la altercațiile pretinșilor comuniști cu pretinșii anticomuniști. Și unii și alții au aceeași mamă - societatea moldovenească. Am pierdut 19 ani... - Faptul că reflectați atît de mult nu vă împiedică să acționați?

- De ce? Dacă dați în Google numele meu vedeți că eu am scris mult și lucruri destul de tăioase. - Ce impact au declarațiile dvs?

- Îmi creez mai mulți dușmani. Lucru verificat. - Da, dar multă lume care v-a votat vă vedea în continuare în fruntea unui partid...

- Vreți să vă spun un lucru cinic? În Moldova în fruntea unui partid este cel

care poate să-l întrețină. Partidul este o jucărică costisitoare. De regulă campaniile electorale sînt finanțate cu bani cash, prin economia tenebră. Dar, dacă te uiți la dările de seamă ale partidelor – te umflă rîsul. Probleme cu finanțările partidelor există oriunde - scandaluri, procese, arestări. La noi scandaluri nu există. Există consens. Cei care pricep, pot să depisteze cu ușurință sacii cu bani care își cumpără loc pe liste. Or, pe urmă, devenind parlamentari, aceștia trebuie să-și scoată banii... Și corupția continuă. - Păi, dvs atunci cînd v-ați băgat în chestia asta, știați în ce albie intrați...

- Nu, nu știam. În 90, la 13 martie, un grup de oameni a hotărît că Republica Moldova are nevoie de valorile social-democratice. Eram naivi, am luat-o în cap, dar nu mă plîng.

- Vorbeați mai sus despre faptul că liderii ruși sînt în topul celor demni de încredere. În parte se datorează faptului că populația este rusificată. Dar nu sînt sigură ce rușii de aici se simt cetățeni ai Rusiei. Cum nu se simt nici ai Moldovei. Trăiesc într-un fel de enclavă?

- Ei nu sînt ruși de acolo, e cert. E și cazul soției mele care îmi spune: eu nu aparțin Rusiei, eu sînt rusoaică născută la Chișinău. Ce a fost sistemul sovietic? Sistemul sovietic, în condițiile egalitarismului proclamat, conținea în sine o ierarhie bine stabilită – peste tot se vorbea în limba rusă. Limba moldovenească era un fel de limbă etnofolclorică. Toți liderii erau trimiși din centru. De ce? Fiindcă nu aveau încredere în cei de aici, pentru că teritoriul era proaspăt ocupat. De aceea nomenclatura comunistă era din exterior. Iar moldovenii aveau un complex de inferioritate în raport cu vorbitorii de limbă rusă. În '88-89 a fost un val cînd nevorbitorii de limbă română au început să o studieze. Mai departe s-au relaxat și s-a răsuflat toată afacerea. Cunosc familii de neromâni care au dat copiii la școli românești și aceștia, cunoscînd limbi, sînt oamenii lumii. Integrați în societate. Pe lîngă ei există acest segment social care merge pe stradă și înjură în limba rusă. El n-are nevoie să cunoască limba română. - Alt segment este sfera serviciilor și sfera afacerilor.

- Dacă vorbitorii de limba română sînt în continuare de genul lui Vitea Stepaniuc care debitează împreună cu Stati că limba este moldovenească, sînt un soi de debili. Și pe baza debilismului nu poți

să edifici o societate sănătoasă în care să existe demnitate și respect. La Barometru 80 % se declară moldoveni-români. E majoritatea absolută, da? Dar această majoritate are complexul de inferioritate al minorității, iar cei 5% care se declară ruși sînt purtătorii complexului de superioritate al majorității din imperiu. Sînt niște lucruri care țin de psihologia oamenilor și ele nu se schimbă atît de repede. - Se zice că zeii, eroii și dogmele se impun, nu se discută într-o societate...

- Problema nu e de fapt în comuniști, ci în oameni care cred în minciună și îi aleg. - E o lege care a funcționat tot timpul în electorale – minte-mă frumos...

- Și peste tot în politică există manipulare. Halterofilul convinge prin kilogramele ridicate, politicianul – prin cuvinte. Ca politicianul să nu mintă, trebuie create un șir de condiții: libertatea mass-mediei, ca politicianul să fie penit din toate părțile dacă a mințit cumva. Trebuie să existe o opoziție puternică, cu drepturi garantate, care să aibă posibilitatea să critice. Justiție, în fața căreia toți politicienii sînt egali. Atunci ei sînt nevoiți să se comporte mai frumușel. - Se zice că legea e o barieră pe care cei puternici o sar, iar cei slabi se strecoară pe sub ea... Dar cu ceva trebuie de început. Cu ce?

- Mă bucură că de facto în politica moldovenească a avut loc schimbarea de generații. Oamenii s-au mobilizat, au investit speranțe în votul lor de la 29 iulie. Acum este timpul politicienilor să nu compromită votul acesta. - Care ar fi ideea care i-ar uni pe toți?

-Păi, nu există o asemenea idee. Rog frumos să mă scutiți de idei naționale, din simplul motiv că eu sînt adeptul teoriei că ideile naționale nu se inventează. Sau societatea singură le înaintează, consolidîndu-se în baza acestei idei, sau poți să arunci în fața societății tot felul de idei, dar dacă societatea nu există, atunci ea nu este capabilă să le absoarbă. De regulă noi ne consolidăm împotriva cuiva. La consolidarea pentru cineva avem restanțe. - Au apărut mai multe declarații că au fost presiuni externe asupra celor care și-au dat celebrul vot la 4 aprilie...

- Știți, în primul rînd eu nu accept noțiunea de presiune asupra politicianului. Dacă vorbești despre presiune înseamnă că ești laș, fricos și slab.

- Pupcurismul este un sport național?

- Pentru unii moldoveni nu contează cum arată puterea la față în situația în care ea permite să fie pupată în fund. Marele păcat al lui Voronin este că el a creat un sistem care favorizează acest pupcurism. Amoralitate transformată în normă. De ce? De aceea că așa sîntem. De ce canibalii mănîncă oameni? Pentru că așa sînt. L-ați citat pe Michnik? Și eu am fost în 2000 împreună cu Sandu Canțâr la aniversarea a 20-ea a Solidarnost. Și Adam Michnik a ieșit în fața publicului select (și nu mă am în vedere pe mine, era acolo și Madeleine Albright), în blugi și geacă de piele și a spus: din totalitarism nimeni nu iese curățel. Chiar dacă la bucătărie stai și discuți lucruri tăioase, ieși de la bucătărie și îmbraci masca, te conformezi. Chiar dacă nu te rupi să intri în partid, să faci parte din nomenclatură, să urci pe cadavre, pe prieteni, ceea ce este normal pe scara aceasta, tu te conformezi... - Era sau este conformismul acesta vital și unica poziție salvatoare?

- Fiecare dintre noi are și ceva mai bunicel și ceva mai rău. Și în diferite circumstanțe se manifestă sau una, sau alta. Nu știu cum a arătat în realitate procesul de scufundare al „Titanicului”, dar acolo cred că s-au manifestat diferite trăsături de caracter. Și noblețea și ticăloșia. Ca și în viața cotidiană. Noi am avut noroc de un sistem în care ticăloșenia era în capul mesei. Și cînd te uiți la acești tineri comuniști cu ce agresivitate apără acest sistem absolut amoral... Și într-un bordel mai degrabă găsești moralitate decît în acest partid... - Dimpotrivă, în bordel nu mi se pare că există mai multă amoralitate. Au reguli clare și cei care se duc știu la ce se duc.

- Aici da, aveți dreptate. N-am fost nici la bordel, n-am fost nici membru al partidului comuniștilor. Eu promovez teoria unui fir de nisip. Eram atît de mic și neînsemnat, încît am trecut prin rîșnița totalitaristă nefiind atins. N-am fost luptător cu regimul, dar îmi aduc aminte de anii '70, cînd eu, din proprie inițiativă, am început să citesc operele clasicilor marxism-leninismului. Pentru mine era clară falsitatea regimului, fariseismul a ceea ce spuneau Bodiu și Grosu, era o scamatorie de cinci bănuți. Devenisem curios: băi, da ce au scris totuși bărboșii ăștia dacă sînt pe toate gardurile? Țin minte cum cumpăram de la magazinul „Aurora” volumele lui Lenin cu 15-20 de copeici, le citeam

și făceam însemnări pe cîmp... Le reciteam nu demult împreună cu colegii Idiot!!!Măgar!!! - Drăguț!

- Cînd a venit perestroika s-a permis să vorbești, dar s-a demonstrat că nu toți sînt gata să vorbească. Noi testam pas cu pas limitele permisului. - De unde a apărut dar mai tîrziu mitul că (scuzați oportunitatea dulcei cacofonii) comuniștii ar fi invincibili? Înțeleg, ei vin cu

...nu accept no\iunea de presiune asupra politicianului. Dac= vorbe[ti despre presiune, ]nseamn= c= e[ti la[, fricos [i slab... NLP, cu astrologi, bioenergeticieni, farfurii zburătoare etc...

- În 2001, cînd au venit comuniștii la putere, eu am fost acela care am spus: problema nu este atît în comuniști, ci că această societate nu este în stare să genereze o alternativă credibilă. E trist, dar ce să-i faci? Regele comunist a fost gol din start, dar problema este că noi l-am îmbrăcat în straie de aur. Și dacă faci o colecție de cele spuse de Vladimir Nicolaevici pe parcursul aflării lui în politică, cu certitudine vom avea un manual de psihiatrie practică. Un medic mi-a pus între altele – ee, encefalopatie alcoolică... Nu știu, eu nu sînt medic, eu sînt inginer. De exemplu, la fostele alegeri toată societatea americană a avut la dispoziție fișa medicală a cetățeanului John McCain, candidat la președinție. Căci, dacă are 70 de ani și vrea să fie ales pe 4 ani, eu ca alegător am dreptul să știu cum stă el cu vasele, cu inima etc. - Cînd bagi bani într-o mașină second hand, vrei să știi ce cumperi... O duci la service, să-i faci diagnosticul...

tema num=rului: o \ar= la majorat - Exact. De aceea cred că merităm și noi să știm starea ficatului guvernanților noștri. - Putea fi rezolvat conflictul transnistrean?

- Da, dacă era voință politică. Eu sînt acela care atunci cînd mă duc în Transnistria declar – eu sînt cetățean al Republicii Moldova și Smirnov este un criminal. La una din primele conferințe de presă i-am preîntîmpinat: să studiați codul penal dacă nu vreți să plecați și nu vreți să deveniți cetățeni ai Republicii Moldova. - Și?

- Țin minte pînă azi. După ce conferința s-a terminat și noi am pornit cu corăbioara de-a lungul Nistrului, se apropiau și ciocneau paharul. Și eu mă gîndeam în sinea mea: măi, ce nenorociți sîntem noi, dacă o mînă de idioți se distrează aici de 20 de ani, iar noi nu sîntem capabili să preluăm controlul asupra acestei regiuni. Problema e în noi. - Țara noastră a împlinit 18 ani... E o vîrstă cînd se prinde la minte?

- RSS Moldovenească (spre deosebire de Țările Baltice, care au avut precedent de statalitate înainte de către anexarea

URSS) s-a format în cadrul URSS la 2 august 40. În 91, eu coboram din munții Pamirului cu fecioru-meu în ajunul zilei de 27 august. Nici n-am dormit, m-am dus pe Piață și am văzut acea mare de oameni și acel entuziasm care nu se cumpără, nu se vinde și nu se provoacă prin manipulări. Dar Eminescu a mai spus: ce e val ca valul trece... N-am fost pregătiți și nici acum nu sîntem pregătiți pentru autoguvernare. Dar, încetul cu încetul, sper că vom învăța. - Sîntem în prag de a primi atestatul de maturitate...

- Of, nu știu ce instituție ne-ar da nouă documentul ăsta. Noi sîntem o societate a șanselor ratate. Sîntem ca un copil care nu vrea să facă carte și care ratează ocaziile care apar în viața lui. Nici n-am încercat să prindem vreun tren. Da, ne doare. Vedem că acest copil trebuie spălat, îmbrăcat și pus la carte. Și bătut peste mînă dacă o bagă acolo unde nu trebuie. Cine o să facă asta? Avem o poliție care se culcă și se scoală cu Declarația despre drepturile omului, o justiție care provoacă hohote,

roșii din Polonia, usturoi din China... Un prieten brazilian m-a întrebat: da ce produce Moldova? Am stat și m-am întrebat: într-adevăr, ce? În zi de lucru străzile sînt încărcate, în week-end sînt degajate. Înseamnă că foiala asta are ceva legătură cu lucrul... Cîte blonde la volanul unor Lexus-uri – înseamnă că ele produc ceva? Nu sînt pesimist. Viața oricum continuă. - Cine e vinovat?

- Iarăși noi. Alții nu-s. Unul dintre complexele de inferioritate ale moldovenilor se manifestă prin faptul că așteaptă ca cineva să vină și să ne rezolve problemele noastre. O, a venit misiunea OSCE să ne rezolve problemele! O, UE o să ne rezolve problemele! Cine o să vină să ne scuture țoalele și să ne curețe negreața de sub unghii? Trebuie să abandonăm provincialismul nostru (cu viziunea politică la nivelul gardului vecinului), lipsa de demnitate și responsabilitate și să ne spunem cu tărie în fiecare zi: eu sînt stăpîn în țara mea! Eu trebuie să fac curățenie în viața mea! - La treabă!

Psihologul Angelina Tănase e unul din puținii oameni de pe glob care a luat la modul serios apelul lui Blaga de a nu strivi corola de minuni a lumii. Și nu numai că n-o găurește cu privirea, vorba sau tocurile cui, ci mai are grijă să-i îndrepte petalele boțite de alții. Dacă e să-mi închipui o lume populată de Angeline multiplicate, aceasta ar fi un mic paradis cu ființe delicate care se întreabă mereu: nu v-am deranjat cumva? Ar fi cea mai frumoasă dintre lumi. Dar, ca să obținem pe-acolo viză de intrare, ar trebui să ne curățăm minuțios bocancii și conștiința. Nu deranjăm?

ANGELINA

T+NASE: s}ntem ceea ce credem convingeri care ne salvează. convingeri care ne distrug. răzbunarea emisferelor.

text de angela braşoveanu imagini de igor schimbător make-up de liuba puzic stil de elena zbîrnea

100

subconştientul zglobiu vitalie drucec conştientul sever veaceslav sambriş

101

- Bucătarii, dietologii și mîncăcioșii zic că ești ceea ce mănînci, oenologii, bețivii și PR-iștii de la Dorna zic că ești ceea ce bei. Psihologii și narcisiacii ar zice că ești ceea ce crezi?

- Am putea, cu o oarecare indulgență, zice și așa. Crezurile au impact asupra sănătăţii noastre, asupra inteligenţei şi creativităţii noastre. Acestea sînt o forţă foarte puternică ce ne influenţează comportamentul, eficienţa, succesul, fericirea, altfel spus viaţa. Dar convingerile sînt de mai multe feluri. Sînt credinţe care pot să-ți aducă un beneficiu, în cazul în care noi credem că sîntem tari, mari, frumoși, sănătoși, avem succes, sîntem demni de a fi președinți etc... Și sînt convingeri limitative: eu niciodată nu voi putea conduce o maşină, sau nu voi slăbi orice aș face, sau nu vă mă voi însănătoşi niciodată, sau nu voi putea să fiu ministru... - Și cred că scopul nostru este trecerea ușoară a celor din categoria a doua în prima. Pentru început, am o curiozitate: de fapt, oamenii se înconjoară cu convingeri limitative pentru că doresc să se schimbe fără ca să se schimbe?

– Lucrurile au loc cam în felul următor: în principiu, partea conștientă vrea să se schimbe. Doar că este o parte, și aceasta este inconștientă, care se opune schimbării. Parcă ar exista doi de „eu”. De ce? Motivele sînt diferite. De obicei, oamenii nu conștientizează acest lucru, dar orice rău, orice problemă, orice boală are un beneficiu secundar. Pare stupid, ce beneficiu poate avea o boală? Și din ce motiv un om integru, cu un psihic sănătos, să se opună schimbării? Bunăoară, din cauza că oamenii din jur îi sînt alături, îl îngrijesc, îi acordă atenţie, îi arată afecțiune... - Și atunci ei iau o boală după alta, numai ca să se mențină în centrul atenției? Să-i facă pe ceilalți să se simtă vinovați?

- Motivele ascunse sînt foarte variate. Ca și intenţiile... De exemplu, cineva pierde o sarcină după alta. Partea conștientă vrea copii și pentru asta face eforturi financiare, tratamente etc. Dar, dacă partea inconștientă nu dorește sau crede că nu poate, sau crede că nu merită să aibă copil, va pierde iarăși sarcina... - Și ce se întîmplă? Forțele universului se reunesc intru ascultarea inconștientului? Îi bagă în cale un medic criminal sau o infecție sau...

- Atunci cînd sondezi în adîncime o convingere, dai mereu de prima experiență. De obicei este un caz din copilărie, atunci se imprimă cel mai bine o afirmație făcută care, respectiv, are șansele să se transforme în convingere. Poate fi ceva absolut banal. O fetiță poate, de exemplu, să audă un fragment de discuție dintre mama și bunica ei. Care s-o înspăimînte pentru că n-a înțeles ceva pînă la capăt. Bunăoară că cineva a născut foarte greu, cu dureri, hemoragii sau alte complicații... Și asta i s-a imprimat în subconștient. Pe urmă poate nici să nu-și aducă aminte că a fost martorul unei asemenea discuții. Dar repercusiunile le va simți.

102

- Noi sîntem așa de vulnerabili? Orice film, orice carte, orice întîmplare poate să ne influențeze viața într-un asemena hal?

- Poate asta e partea proastă dar, spre fericirea noastră, nu orice auzim și vedem are asemenea consecinţe serioase. Depinde de starea în care ne aflăm, de anturaj, dar mai cu seamă contează ce și de la cine sîntem gata să auzim... De exemplu, un bărbat în toată firea se temea să zboare cu avionul și asta-i afecta cariera, pentru că trebuia mereu să găsească mijloace de deplasare alternative. Și, în terapie, și-a amintit că de fapt văzuse la televizor, în copilărie, o catastrofă aeriană. L-a impresionat foarte tare scena cu incendiul, mașinile salvării, sacii cu cadavre... - Bine, știrea o văzuseră milioane de oameni, dar i-a creat fobie numai lui.

- Poate din cauza că starea lui emoțională era altfel decît a celorlalţi... Sau poate în clipa aceea nu era nimeni dintre apropiați alături de el să-i explice, să discute cu el despre trăirile pe care le are în legătură cu cele văzute, să-l consoleze... - Există cazuri de tratare de cancer, SIDA sau leucemie prin convingeri... Și în timp extrem de scurt. Cum are loc această miraculoasă schimbare, în timp ce miliarde de euro investite în cercetări și farmacologie se duc pe apa sîmbetei?

- Miracolul se află chiar în psihicul uman. Ca să se producă o schimbare, este nevoie ca întreaga ființă să vrea lucrul acesta. Aceasta se numește congruență. – Cum ar spune politicenii, consensus.

- Tradusă în cuvinte, această congruență ar suna cam așa: eu pot și eu vreau să mă fac bine. Un răspuns incongruent însă, ar fi: da, eu vreau, dar nu știu dacă pot. Simți diferența? Și atunci întrebi sau te întrebi: ce te oprește să fii sănătos? Păi, eu am citit că lumea s-a tratat, dar nu știu dacă o să-mi reușească și mie... Ce te împiedică să fii sigur? Și pot să apară răspunsuri de genul: nu știu dacă îmi vor ajunge forțe, pentru că nu am incercat niciodată, poate că nu sînt vrednic... Pot să-ți povestesc un caz despre un bolnav de cancer care nu vroia să se însănătoșească pentru că (informație aflată în urma discuției cu psihologul) făcuse deja petrecere de adio cu prietenii și rudele, toți îl deplînseseră, el auzise cuvinte atît de frumoase de la ei cum nu auzise întreaga lui viață... Și acum se simțea obligat să moară, credea că i-ar dezamăgi dacă ar rămîne în viață... De obicei convingerile limitative au trei cauze de bază: imposibilitatea – cînd nimeni nu poate: SIDA nu se tratează. Doi – neajutorarea: eu nu pot. Și trei – eu nu merit. În momentul în care omul ajunge să înțeleagă de unde pornește convingerea lui, atunci se produce schimbarea. Psihologii mai numesc convingerile limitative „teroriști interni”. Pe care din păcate nu poți să-i arestezi, dînd buzna în interiorul tău, deoarece reprezintă o parte din tine care trebuie să evolueze și să fie incorporată şi acceptată, nu distrusă.

- Lenea poate fi o cauză limitativă?

- De ce nu? O parte din tine vrea să slăbească, iar altă parte se opune să meargă la sala de sport. Orice parte din om, și cea care vrea să meargă la sală, și cea care nu vrea, îi vrea binele omului. Numai că ele îl vor într-un fel diferit. Trebuie să investigăm partea din om care NU vrea să meargă la sală și să vedem ce vrea ea, de fapt. Cu siguranță că ea îi vrea bine omului – ca acesta să se odihnească, să se simtă liber, să facă ceea ce îi place, să fie fericit. - Să slăbească prin metode miraculoase... Omul poate singur să facă schimbarea sau are nevoie de cineva din afară?

- În primul rînd, în cazul unei boli, trebuie să meargă la medic. Tratamentul medicamentos sau chirurgical nu se exclude. În cazul în care simte că nu se poate descurca cu propriile forțe, e bine să apeleze un psiholog, psihoterapeut ca să găsească împreună resursele... Schema e simplă. Trebuie să identifici starea ta dorită. Trebuie să ai o imagine clară a rezultatului. De exemplu, în cazul unui fumător, a unui tip care vrea să slăbească sau să biruie o boală, trebuie să se gîndească cine va fi el ulterior și ce va face în privința relațiilor sale, a activității cotidiene, a recreerii. După ce a identificat ce își dorește, trebuie să adune informații despre starea sa actuală. Comparînd starea actuală cu cea dorită, poate stabili care sînt abilitățile și resursele necesare pentru a ajunge la starea dorită. Rezultatul pozitiv este egal cu legătura dintre cei trei SĂ: trebuie SĂ vrei, SĂ

știi cum și SĂ poți face. Cred că știți deja că scopul trebuie formulat în termeni pozitivi. „Nu vreau să fiu bolnav” trebuie înlocuit cu „vreau să fiu sănătos”. Cu „sînt sănătos”. O veste bună: în momentul în care ți-ai formulat scopul, creierul tău începe să producă schimbarea. Și, foarte important: atunci cînd îți formulezi un scop, acesta trebuie să depindă de tine, de forțele şi abilităţile proprii... Pentru că devii vulnerabil dacă aștepți ca alții să facă ceva pentru tine. Dacă depinde numai de persoana ta, atunci ai mai multe șanse de izbîndă. - Ce rol joacă optimismul în cazul dat?

- E un element magic, care face ca lucrurile să meargă excelent. Sînt autori care consideră că nu există oameni optimiști și pesimiști, ci există reacții pesimiste sau optimiste. Așa că nimeni nu are dreptul să se numească pesimist incurabil. - Poate fi cultivat pe răzor acest element magic? Cum?

- Acordînd atenție gîndurilor. Ce gînim, cum gîndim...

- Noi gîndim fără să ne gîndim, de fapt. E un proces automat. Cum să urmărim ce gîndim?

- Ca să poți să te autoreglezi, trebuie să te cunoști. Autocunoaşterea este rodul automonitorizării. Și pur și simplu să începi să-ți urmărești gîndurile. La ce te gîndești, la ce duc aceste gînduri, unde te aduc... Paradoxal, noi nu sîntem obișnuiți să facem curățenie în interior așa cum sîntem obișnuiți

103

să facem în exterior. Așa cum avem grijă să ne spălăm pe dinți, pe corp, să spălăm hainele de pe noi, așa trebuie să le facem baie și gîndurilor. Partea bună e că o putem face oricînd, chiar dacă nimeni nu ne-a învățat. Igiena interioară se face prin exerciții de relaxare, meditație, transe, contemplație - toate astea ne ajută să ne monitorizăm gîndurile şi să le dirijăm. - Teroriștii lăuntrici apar doar din vina noastră că avem un sistem de gîndire neigienizat, sau și din cauza educației, a mediului? Cîte din convingerile părinților noștri care s-au dovedit a fi false sau limitative pentru noi – "după rîs vine plîns", "rîde bine cel care rîde la urmă" etc., ne-au încurcat de fapt să fim fericiți și optimiști...

- Sau, de exemplu, frica unor conaționali de a răspunde simplu „bine” la întrebarea „ce faci”? Nu mai spun de „foarte bine”. Consideră că dacă vor zice că-i bine, neapărat o să se întîmple ceva rău. În general, convingerile se bazează mai puțin pe logică, ba dimpotrivă. Și în sensul ăsta o să-ți povestesc o istorioară despre un pacient care se credea cadavru. Psihiatrul era într-un moment de inspirație și l-a întrebat: cadavrele sîngerează? Și el a zis: vă bateți joc de mine? Sigur că nu. Și după ce și-a cerut voie, l-a împuns puțin în deget și i-a arătat picătura de sînge. Acela fu extrem de uimit: al naibii să fiu, uite că și cadavrele sîngerează. - Dacă logica n-a trecut pe alături, pe ce se bazează, de fapt?

- Pe propria experiență, pe convingerile părinților și pe întipăriri. Asemeni unei perle. A fost un firicel de nisip, ceva neînsemnat și minuscul, dar peste el a crescut strat peste strat pînă bobul s-a transformat în glob. Cum vorbeam ceva mai devreme – „nu spun că o duc bine pentru că m-am convins de o sută de ori”... Și poate nu s-a întîmplat de o sută de ori, dar de trei ori. Și au fost treizeci și trei de ori cînd putea să se convingă că nu e așa. Dar a fost tentat să le creadă anume pe cele trei. - Și dacă unul îi consideră pe cei din jur proști, se plînge mereu că n-are cu cine lucra, asta atrage şi rezultatul. Sau femeile care consideră că toți bărbații sînt măgari. Sau bărbații care consideră că toate femeile sînt proaste...

- Sigur că da. Gîndurile au capacitatea de a se materializa. Și universul va face tot posibilul ca să-i aducă ceea ce vede. Sau poate că nimic în afară de asta nici nu vede... Noi sîntem gata să recunoaștem doar ceea ce cunoaștem. Vedem lumea înconjurătoare prin niște filtre. Și cea ce cunoaștem – observăm, ceea ce nu cunoaștem, trece pe alături. Aceste filtre conțin implicit și convingerile noastre. Pentru că dacă o femeie consideră că toți bărbații sînt nesimțiți, ea nu va vedea calitățile care să-i infirme teoria, ci va căuta defectul care să i-o confirme.

- Și în cazul convingerii universale că toate blondele sînt proaste...

- Mi-am amintit acum o metaforă. La intrarea înt-o cetate stătea un înțelept. Și într-o zi se apro-

104

pie de el un tînăr ce venea din alt oraș. Și îl întrebă pe înțelept: cum sînt oamenii din orașul acesta? Atunci înțeleptul îl întrebă pe tînăr: dar cum sînt oamenii din orașul din care ai plecat? Vai, sînt răi, zgîrciți, leneși, mă bucur că am plecat din acel oraș și vreau să găsesc în această cetate altfel de oameni. La care înțeleptul îi spune: îmi pare rău să te dezamăgesc, dar la noi în oraș oamenii sînt la fel de răi, zgîrciți și leneși ca și cei din orașul de unde ai plecat. Peste ceva zile vine alt tînăr și îl întrebă același lucru pe înțelept. Și înțeleptul, precum ați înțeles, îi pune aceeași întrebare. Blînzi, harnici, veseli, prietenoși, îmi pare rău să plec din orașul meu pentru că am lăsat foarte mulți prieteni acolo, fu răspunsul. La care înțeleptul îi spune: nu te amărî, în orașul nostru vei găsi mulți oameni buni, harnici. Și o să-ți faci prieteni noi. Ambele discuții le-a auzit un negustor. Și a zis: ce fel de înțelept ești, dacă ai răspuns la aceeași întrebare lucruri absolut diferite. Fiule, fiecare poartă lumea în propria-i inimă. Cei ce au frumusețe și bunătate în interior, o vor găsi și în exterior. Dacă au otravă și invidie, asta vor vedea și în afară. Oamenii nu sînt altceva decît ceea ce ştim să găsim noi în ei. - Miturile despre popoare sînt aceleași convingeri sau nu?

- Totuși ele se bazează pe niște particularități culturale pe care le are fiecare națiune. Ține și de valori, pentru că, de exemplu, dacă pentru englezi ține probabil de o valoare să respecți timpul cuiva, un african nu consideră o ofensă dacă întîrzie cu zece minute. Ba și cu o oră. - În cazul nostru, am impresia că ne-am cultivat cu bună știință capacitatea de a fi slabi, umili, proști. "Capul plecat sabia nu-l taie", "fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă", "noi niciodată n-am hotărît nimic, totul se hotărăște la curțile mari..." De ce au apărut și cum se pot schimba?

- Aici e vorba mai degrabă de beneficiul secundar – neasumarea responsabilității. Această frică de responsabilitate îi urmărete pe unii oameni întreaga lor viaţă. "Nu eu sînt vinovat. Altcineva." Mereu altcineva. În momentul în care conștientizezi că un lucru îți încurcă mai mult decît îți folosește, atunci poți să-l schimbi. Un om se poate schimba doar atunci cînd vrea. Cred că o naţiune la fel trebuie să-şi dorească schimbarea şi să conştientizeze că aceasta îi va aduce beneficii. Iar „durerile şi inconveniențele” care adesea însoţesc procesul de transformare vor fi depăşite cu uşurinţă şi demnitate.

- Dar este și o chestie exterioară: dacă începi să-i spui cuiva că este demn de respect, atunci și el începe să creadă acest lucru...

- Uite, în ultimul timp am auzit de cîteva ori informația că noi sîntem un popor cu cel mai scăzut nivel de încredere în oamenii din jur. Banal, dar neîncrederea în cei din jur, de fapt, reflectă neîncrederea în sine. Și iarăși ajungem la familie, acolo de unde pornește totul. Cînd părinții nu-și laudă copiii, nu-i susțin, nu încearcă să-i înţeleagă...

105

106

În loc să observe meritele copiilor și să le scoată în evidență, observă și scot în evidență greșelile lor, îi critică mereu. - Ziceai mai devreme că schimbarea este posibilă dacă există o armonie dintre emisfera stîngă și cea dreaptă... Cum să faci ca ambele emisfere ale creierului să prietenească între ele?

- Să știm că și emisfera dreaptă, responsabilă de subconștient, de emoții, intuiție, capacitatea de sinteză, dezvoltare creativă, e la fel de importantă ca și emisfera stîngă, responsabilă de logică, analiză, gîndire matematică, de vorbire, de scris. Pînă la vîrsta de doi ani, ambele emisfere ale creierului funcționează pe picior de egalitate. Dar, ulterior, părinții, educatorii, normele sociale, tot sistemul în general sînt tentate să colaboreze anume cu emisfera stîngă, considerînd-o superioară şi inhibînd-o pe cea dreaptă. În rezultat, oamenii nu mai țin cont atît de mult de emoții, nu și le exprimă pentru că nu știu cum să și le exprime într-un mod onorabil... Trebuie să știm că între cele două emisfere există o concurență reală, se luptă între ele care e mai băgată în seamă.

- Ceea ce vorbești tu se referă la inteligența emoțională care uite că mai nou se cultivă în occident, iar la noi - încă nu. Simpla știință de a exista nu se învață nicăieri. De ce? Sîntem foarte rudimentari la capitolul acesta, nu știm să ne exprimăm emoțiile... Totul se reduce la țipete în cazul emoțiilor negative și la interjecții în cazul celor pozitive...

- Uite ce se întîmplă cu exprimarea emoțiilor: ceea ce numești tu emoții negative – ridicatul vocii, trîntitul cu pumnul în masă – aceasta e o explozie a emoțiilor, dacă vrei e o răzbunare a emisferei drepte care se simte neglijată. Și atunci emoțiile ies la suprafață într-o formă mai puțin drăgălașă. Omul, în stare de calm, este dirijat de emisfera

lui stîngă. Atunci este liniștit, rațional, mîndru de sine, reacționează demn la lucrurile din jur, pe cînd atunci cînd este în stare de stres, de nesiguranță, tensiune, iese la suprafață emisfera lui dreaptă. Iată din ce cauză unii plîng, alții trîntesc cu pumnul în masă. De ce se produce explozia? Pentru că în stare de liniște această emisferă nu este ascultată. Și atunci cînd ea capătă acces la om, se manifestă în felul ăsta. - Cum putem să învățăm să facem lucrurile astea?

- Un exercițiu foarte simplu ar fi contemplarea respirației: atunci cînd stai culcat sau aezat comod și ești atent la respirație, iar mai apoi și la gîndurile tale fără să le judeci. În același timp trebuie să fii atent și la senzațiile care vin din corp – o furnicătură, o durere, o senzație de căldură, care sînt o expresie a emisferei drepte. Și, în momentul în care ai simţit o înţepătură într-un loc sau altul, ai făcut o conexiune între subconștient și conștient - le-ai ridicat la același nivel și ai făcut o punte între ele. Pe urmă ai ocazia de a prelucra aceste senzații, care întotdeauna înseamnă ceva. O reacție, o avertizare, un înţeles simbolic din partea intuiției... - Cum să înțelegi ce vrea să-ți spună? Și cum să alegi din toate variantele care-ți vin în cap cea corectă?

- Corectitudinea interpretării vine odată cu explorarea interioară în timp. Trebuie să fii atent la senzații și vei simți care e varianta corectă. Apropo, dacă apar senzații sau dureri sau modificări în partea stîngă a corpului este un semn pe care ți-l dă subconștientul: emoţiile tale au nevoie să fie auzite. Și trebuie să lucrezi asupra lor învățînd să le recunoşti, să le exprimi. Ca să nu dea ulterior o explozie cu urmări grave atît pentru tine, cît și pentru cei din jur. Astfel ajungem să ne gestionăm emoţiile, să fim flexibili, devenim persoane echilibrate i armonioase. Toate astea sunt ca nişte elemente deosebit de importante a dezvoltării personale.

Chestionar serios pentru cititorii noștri, care sînt cei mai inteligenți din lume Scopurile voastre sînt și scopurile noastre! Realizați-le! 1.Ce îți dorești? a. Ce îți aduce obținerea acestui rezultat? b. Rezultatul: – este formulat la modul pozitiv (ceea ce vrei, nu ceea ce nu vrei)? Poate fi inițiat de tine? Poate fi controlat de tine? Este un rezultat general, de mari dimensiuni sau are o dimensiune care poate fi controlată? Împarte-l în porții mai mici dacă este necesar. 2. cum vei ști că l-ai atins? Descrie dovada în termeni senzoriali (văz, auz, miros, gust, atingere) 3. unde cînd și cu cine vrei să obții rezultatul? 4. ce anume te împiedică să obții rezultatul acum? 5. care sîn consecințele pozitive și negative ale obținerii rezultatului? 6. care sînt resursele necesare pentru obținerea rezultatului? (informație, stare lăuntrică, atitudine, pregătire, bani, ajutor etc) 7. primul pas în obținerea rezultatului este specific și realizabil? 8. există o singură cale de a-ți atinge rezultatul? 9. de cît timp ai nevoie? 10 imaginează-ți că pășșeti în viitor și beneficiezi pe deplin de rezultat. Privește în urmă și vezi care au fost pașii necesari pentru obținerea rezultatului, acum că l-ai obținut.

107

proust SĂ FII... imagini de roman rîbaliov

Violeta Marian,

chestionată de clasici

make up, coafură de lilia sobuleac, trainer l'oreal stil de elena zbîrnea bijuterii de l'orina locaţie passione lounge cafe

Principala mea trăsătură - Flexibilitatea. Fără limite și fără durere. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat - De-ar fi doar UNA... Dar, dacă fac o selecție riguroasă, cred că printre cele mai “de seamă” ar rămîne inteligența şi simțul echităţii. Calitatea pe care o prefer la o femeie - Farmecul individual. Și înca multe altele. Dar, dacă aș porni numărătoarea, Proust ar regreta amarnic că a avut această minunată idee de a mă interoga. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei? - Fidelitatea şi răbdarea. Dar sînt aşa puţini... Și eu îi IUBESC atît de mult!!! Şi atît de mult le duc dorul... Principalul meu defect - Nepunctualitatea. Tot fără limite. Și principialitatea, ca bonus. Îndeletnicirea mea preferată - Sportul şi actualele studii. Fericirea pe care mi-o visez - Se pare că rămine a fi un vis pentru totdeauna! Dar, dacă e să fiu sinceră, acum fericirea cea mai mare sînt momentele cînd Paul, fiul meu, gîndeşte in voce!!! Dacă există pe lume ceva perfect, asta e copilul la vîrsta de 4-5 ani. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire? - Să nu pot face ceva bun pentru oamenii cei mai dragi. Locul unde aş vrea să trăiesc - Muuult mai aproape de mare şi plajă... Culoarea mea preferată - De-ar fi doar una... Dar cred că oricînd şi oriunde îmi place negru şi alb. Floarea care-mi place - Trandafirii roz. Exact ca şi cei care sînt acum alături de patul meu! Pasărea mea preferată - E un test cumva? Acum, dacă mă gîndesc, îmi dau seama că miţele mă pasionează mai mult decît păsărelele!

CREIERUL {I INIMA rela|ie imposibil+ 108

109

110

111

112

113

114

115

116

117

118

119

lubul

HEDONI{TILOR PARLAMENTUL 90 vinurile 90

{edin|a a xiv-a

V i e | i para l e l e

Se zice că memoria senzorială și memoria olfactivă este cea mai veche. O aromă, o adiere de parfum sînt în stare să declanșeze mecanisme care reconstruiesc scene demult uitate, emoții depozitate pe polițele greu de ajuns ale memoriei... Aceasta a fost șmecheria noastră atunci cînd am invitat reprezentanții primului parlament al Republici Moldova la o ședință a Clubului Hedoniștilor să degustăm vinuri produse în anii 89-93. Dar n-a fost nevoie de șmecherii olfactive și gustative. Cei douăzeci de ani n-au pălit deloc în memoria lor. Dimpotrivă. Am avut senzația că cele patru ore petrecute împreună au fost doar un început, doar un preludiu. Nici măcar n-am reușit să facem cunoștință cu fiecare dintre ei. Am rămas la ideea că acesta n-a fost decît primul episod. Eclectic, sîntem de acord, pentru că discuția s-a stratificat – amintiri, păreri, note date vinurilor, muzică de fundal, problemele cu care se confruntă astăzi producătorii de vin, dezamăgiri politice – toate diferite și toate demne de a le dedica o ședință aparte. Din acest motiv am hotărît să lăsăm acestă discuție așa, fragmentată, din care cititorii își vor forma propriul puzzle. „Vinul este o artă a micilor detalii”, concluzionă filosofic chiar de la început Gheorghe Arpentin, moderatorul ședinței, precum știți, Președintele asociației Oenologilor și proaspăt viceministru, înarmat ca niciodată cu scheme, trucuri și mostre de arome. „Este de ajuns săți scape un mic detaliu și ai compromis producția”. 75% din calitatea vinului o asigură strugurii, un vinificator cu stea în frunte „aduce” doar vreo 4% din calitate, iar vreo 10% de responsabilități îi revin stejarului. Condițiile climaterice evident că își pun și ele o amprentă considerabilă asupra a ceea ce vom numi mai apoi „licoarea zeilor” sau „poșircă deplorabilă” (nu rîdeți, există oameni care se exprimă și așa, în dulcele stil al filmelor traduse

120

Dumitru Puntea, vicepreședinte al Parlamentului 90: Sincer vorbind, eu personal, noi în general nu ne-am gîndit la ziua de mîine. Eram entuziaști, fericiți că sîntem în vîltoarea evenimentelor, lucram cinci zile pe săptămînă în parlament și restul - la locurile noastre de muncă. Spre deosebire de parlamentul trecut, care avea două ședințe pe săptămînă. Cu ce se ocupau în restul zilelor, dumnezeu știe. Entuziasmul a scăzut pe urmă, cînd am văzut că unii colegi nu sînt cei drept care se dau. După dizolvarea parlamentului, m-am retras din politică. Am hotărît să las loc tinerilor să vină. Dar de ce ziceam că nu ne gîndeam la ziua de mîine? Pentru că sîntem unicii parlamentari fără pensii. Unii dintre ai noștri sînt într-o situație deplorabilă. Îi ajutăm cum putem. Apropo, în paranteză fie spus – iată parantezele - () - se zice că parlamentarii s-au adresat o dată cu această cerere dnei Ostapciuc, în momentele ei de glorie și mare concentrare intelectuală și ea, cu grația ei dintotdeauna, le replică: voi, care ați distrus Uniunea Sovietică, trebuiți împușcați! (Aceasta s-a dovedit a fi unul dintre ultimele interviuri ale dlui Puntea. Dumnezeu să-l odihnească în pace)

la M1). Dacă anul 90 a fost unul foarte bun, 91 a fost unul mediu, iar 92-93 au fost niște ani capricioși, cu ploi, respectiv au existat mai puține șanse de a obține o calitate bună a vinului. Ca de obicei, vinurile au fost degustate prin metoda oarbă. Primul, un exemplar alb, fu turnat în pahare. Chiar din primele clipe, cînd unii dintre noi mai căutau prin scheme aromele terțiare caracteristice vinurilor vechi, am descoperit că avem printre noi un degustator pe cît de doct, pe atît de categoric, Eugen Pîslaru. Care îl nimici dintr-o silabă: „E un vin vechi, degradat, oxidat, nu e bun nici de distilat”. Și punktum. Ceilalți, care își pregăteau note mai indulgente, au rămas pe o clipă fără replică. În ajutor le veni Vasile Bumacov: „Eu ca hedonist, pot să-i fac o replică profesionistului Pînzaru: el încă vin rău n-a băut!” Arpentin, deși mai reținut, căzu și el de acord: culoarea nu este caracteristică pentru un vin sec, vechi, ci amintește mai mult de vinurile de desert, buchetul e un pic degradat, gustul însă e mizerabil, iar postgustul foarte scurt, acid. Un vin bun e ca o sferă, iar acesta nu are formă. Începu să ne pară riscantă aventura de a degusta vinuri de colecție. Intențiile noastre fuseseră pașnice... Parlamentarii însă erau deprinși cu greutăţile. Au împărțit frățește între ei ochelarii și stilourile și au purces la pus note. Al doilea vin, tot alb, a avut o soartă mai pașnică. N-a trezit revolte masive, dimpotrivă, s-a părut că e un vin la locul lui, care nu promite mai mult decît poate să ofere. Între timp, limbile s-au mai dezlegat, discuția s-a încins. Nicolae Misail,

121

Dumitru Brașoveanu: Atunci cînd am venit în Parlament, nu ne închipuiam că lucrurile se pot schimba chiar atît de rapid. S-a schimbat țara, politica, relațiile, legile. Așa că mulți nu s-au adaptat. Sînt unul dintre puținii parlamentari (de obicei se lucra în grup) care am scris singur cîteva proiecte de legi, care au fost apoi aprobate în parlament, am participat la elaborarea proiectului Constituției, mai ales la capitolele legate de justiție... Întrebați de ce majoritatea dintre noi nu s-au regăsit mai tîrziu în politică. Da, am fost dezamăgiți. N-am avut mare dorință să mă reîntorc în politică pentru că, mai ales după 95, funcțiile politice s-au comercializat. În loc să fie în serviciul țării, noii ei stăpîni și-au transformat funcția într-o sursă de venit. Dacă în alte țări cu tradiție democratică ar fi depistat un mare funcționar corupt, ar dispare imediat de pe scena politică, în cel mai bun caz, în cel mai rău nimerește și la mititica, dar la noi i se zice: brava băiatul, știe să trăiască!

Petru Sanduleac: Știți cînd s-a produs ruptura? În 94, cînd s-a schimbat sistemul electoral. Noi eram dependenți de alegătorul nostru, de votul lui, trebuia „să dăm seama” în fața lor ce facem și cum facem. Trebuia să ne ducem în circumscripția noastră cel puțin o dată pe săptămînă. Cu autobuzul de rută, pentru că atunci nu erau mașini, gardă de corp etc.. Eu mergeam cu autobuzul pînă în centrul raional apoi, dacă avem de mers în vreun sat, opream o căruță sau o mașină de ocazie. Schimbarea sistemului de pe circumscripții pe liste de partid a avut un efect catastrofal. Acum, dacă un cetățean oprit pe stradă ne poate numi zece deputați din parlament, trebuie aplaudat. Atunci fiecare dintre noi a avut concurenți electorali - care unu, care șapte, care unsprezece. A fost o selecție naturală și a cîștigat cel mai bun. Acum nu există nicio legătură cu alegătorul. Și-au luat mandatul și au plecat. Ca să revină peste patru ani cu noi promisiuni. Listele sînt absolut compromise, se fac pe culoare, pe bani groși. Dacă nu se va introduce cel puțin un sistem mixt, nu va înceta procesul de comercializare a puterii. Iată de ce mulți dintre noi au fost foarte dezamăgiți.

122

redactor șef al „Sfatului Țării” de atunci și deputat din primul Parlament, ne aduse o copie a Declarației de Independență, semnată în 28 august 1991, document publicat în aceeași zi în ziarul susnumit. Pe verso-ul declarației se află semnăturile faximile ale deputaților. Mai sigure, mai tremurate, mai optimiste, mai cu codița lăsată în jos... Parcă s-ar părea că știm totul despre parlamentul cu cel mai mare număr de vedete – s-a discutat imens de mult, uneori chiar inflaționist despre imn, tricolor, limbă etc. Dar ne dăm seama că nu știm mai nimic. Despre dedesubturi, contexte, lovituri sub centură... Mai nimic despre deputații ne-vedete, cei care au muncit fără să iasă la rampă... Vinul numărul trei. Dincolo de ecuator. Roșu. Valeriu Matei a fost generos: „Acest vin are o culoare rubinie frumoasă, intensitate puternică, aromă de pelin, moale, tonic, asprime medie”. Eugen Pîslaru, ca de obicei, de neînduplecat: „După culoare, vinul acesta nu are 20 de ani, e prea rubiniu. Are o culoare frumoasă, dar nu e cea care trebuie. Un vin de această vîrstă are culoarea cojii de ceapă, a ciocolatei. La fel și gustul nu e reprezentativ, e acidulat, ceea ce n-ar trebui să fie la un vin atît de vechi. Sigur, în anii 90 încă nu se făcea reacția malolactică care să extragă din vin acizii excesivi, dar oricum n-ar trebui deja să existe acidularea. Nu găsesc deloc stejarul, nici în aromă, nici în gust. Eu cred că acest vin are cel mult 8-9 ani. Nu-i de cînd era primul parlament”. Gheorghe Arpentin, deși fu de părere bună despre vin, căzu de acord: „Consider că e un vin mai mult gastronomic”. Natalia Melnic, expert de la Casa Vinului, fu, ca de obicei, extrem de poetică: „Ce amăgitoare poate fi căruntețea! Și cît de des dintr-o sticlă acoperită de mușchi curge un șuvoi de vin cu sîngele fierbinte...” Eugen Pîslaru: „ Aceste vinuri de colecție se vînd acum peste tot. Și străinii care ne vizitează le cumpără pentru ei sau pentru prieteni. Și dacă iau cincisprezece sticle și din ele zece sînt ca prima, evident că mai mult nu mai vrea să cumpere vinuri din Moldova. De aceea a venit momentul ca să creăm o comisie de evaluare a calității acestor rezerve. Cele două mari beciuri care se mîndresc cu colecțiile lor sînt de fapt două muzee ale totalitarismului”. Vinul numărul patru. Acesta oferi mai mult temei de optimism.

Un vin care nu se dădea drept altcineva, care nu promitea mai mult decît putea să ofere. Parlamentarii au găsit că are o culoare mai adecvată calității sale - aproape spre coaja de ceapă. Au identificat arome de vișină uscată, coacăză neagră, champignon. Natalia Melnic: „Are un postgust foarte lung. Se zice că, dacă ține 20 de secunde, atunci e un vin calitativ. Sînt vinuri care seamănă cu fete tinere în fuste bufate, dar sînt vinuri elegante, ca o pălărie de clasă. Acesta e un vin elegant și inteligent. Eleganța este ceea ce a rămas de la o femeie atunci cînd pleacă. Vinul numărul cinci a avut parte de cele mai generoase complimente. Sau că era deja al cincilea, cînd optimismul devine oarecum mai reliefat, sau calitățile acestuia au fost greu de neglijat. Dacă vinurile albe se păstrează patru-cinci ani și apoi degradează, vinurile roșii – opt-nouă ani, acest vin are un echilibru atît de perfect între fructoză și alcool, încît se poate păstra și 30 de ani. Este un vin perfect de desert, făcut după tehnologiile anilor 90.

Mulţumim Nobil Luxury Boutique Hotel pentru găzduirea evenimentului.

Gheorghe Cârlan: Parlamentul 90 seamănă într-un fel cu Sfatul Țării. Ei au făcut Unirea, noi am declarat Independența Republicii Moldova. Ca evenimente istorice eu le-aș putea declara egale. A doua paralelă pe care putem să o facem este că și în Sfatul Țării, și în Parlamentul 90 erau oameni cu o pregătire și o inteligență mult peste medie, adevărați iluminiști. Lucru care nu s-a întîmplat nici în parlamentele anterioare, nici ulterioare. Mi-aș asuma niște cheltuieli în mod personal pentru a face o carte despre primii parlamentari, pentru că ei trebuie glorificați.

Eugen Pîslaru şi pacea: Împreună cu voluntarii, am participat nemijlocit la războiul din Transnistria. La un moment dat, deși aveam o înțelegere să nu părăsim pozițiile, m-am pomenit singur cu generalul Gămurari. Și atunci el zice: ia un batalion și mergi pe strada asta, iar eu o iau pe cealaltă. Și așa, deputat fiind, am mers înainte pe coate și pe genunchi, am luptat pe prima linie cu toți. Puteam să ieşim şi la preşedinte, şi la prim-ministru şi la trei de noapte...Vă spun asta nu de aceea ca să mă dau erou, dar ca să înțelegeți ce s-a întîmplat. După război m-a chemat Sangheli și mi-a zis: ori treci la agrarieni, ori te distrugem. Şi eu i-am zis: nu. I-au schimbat pe toți din fruntea raioanelor. Am rămas șase. Eu, Puntea, regretatul primar de Chișinău, Volodea Ciobanu de la Criuleni... Și știți cine a venit primul la Căușeni care să mă convingă să depun cerere de demisie? Constantin Oboroc. Între timp, mi se dăduse primul Ordin al Republicii. Și i-am zis: vă înțeleg, pot să-mi dau demisia, dar eu am pierdut șaizeci de băieți în război, pînă nu le fac monument, nu mă duc. Cum așa, cu trei luni în urmă, în timpul conflictului, eram persoană demnă de cea mai mare încredere și acum sînt dușman? Asta m-a dezamăgit. Incluiv faptul că în birou spuneam una, dar ieșeam în fața poporului și spuneam alta. De ce s-a permis acest lucru? Pentru că nu li s-a luat puterea președinților de colhoz. Ei nu aveau nimic în comun cu noi, reformatorii. Dar ei făceau legea în țară. Ce spuneau ei, asta era. ...În comisia agrară eram eu, care eram radical, și Bradu, de trei ori mai radical ca mine. Și cîte odată mai venea Mihai Ghimpu. Alt radical. Uneori "temperaţii" nici nu scoteau problemele în discuţie dacă eram prezenţi. De exemplu noi vroiam să facem legea de proprietate asupra pămîntului și tipul de proprietate era de stat și privată. Iar președinții insistau asupra proprietății colective asupra pămîntului. Și atunci noi ca să-i liniștim am scris proprietate colectivă bazată pe proprietate privată. ...Nu mai vreau să trăiesc cum am trăit toți acești ultimi 8 ani. Am avut trei dosare penale. Dosarele făcute ca să te pună în genunchi și să-ți închidă gura. Sper că schimbarea de acum este definitivă.

123

Valeriu Matei și puciul: Lucram cu, Dumnezeu să-l ierte, domnul Usatiuc la Procesul Nuremberg 2 – Procesul împotriva comunismului. Și eu pregăteam actele foștilor deținuți politici. Dar în seara aceea fusesem cu Petrică Teodorovici, cu Ion și Doina la Leova, pentru că sînt de acolo și circumscripția tot acolo îmi era. Și am făcut un concert Leovenii pentru Leoveni. După aia, pe malul Prutului, s-a întins masa și vorba, că la noi din vorbă în vorbă pornește revoluția. Am ajuns acasă pe la 4 dimineața. Îmi uitasem cheile înăuntru, iar ușa mea se închidea expres. L-am găsit pe Costică Robu la str. Iorga, am găsit niște șurubelnițe, am sfărîmat ușa și m-am culcat. La 6 și 5 minute mă sună bătrînul Usatiuc, care avea insomnii și asculta posturile occidentale: da mata știi că e lojitură de stat? L-au dat jos pe Gorbaciov, pune radioul! Ș-amu ce facem cu procesul Nuremberg 2, îl întreb. Mai așteptăm, zice, că-mi pare că vine Nuremberg înapoi... M-am trezit. Domnul Snegur era la Segheievka, domnul Moșanu – la Mineralinîie Vodî... Ion Hadîrcă practic rămăsese la funcția supremă în stat. E vecinul meu de scară. Telefonez și doamna Maria îmi zice că e plecat de la cinci la Sîngerei cu niște urgențe. Ion în mașină i-a spus șoferului să nu pună radioul, că era obosit. Cînd a ajuns la Sîngerei a aflat că a foat lovitură de stat și a pornit înapoi. Mă duc la parlament. Acolo - ţipenie, doar polițiștii de la intrare. Le telefonez tuturor pe rînd. Dau peste Valeriu Muravschi. Veniseră deja la el generalii Osipov și Kolesov. Și se prezentaseră unul ca și comendantul republicii și altul – ca și comendantul Chișinăului. Și el mă întreabă ce să facă. Zic: trimite-i!!! Ești sigur? Cîți mai sînteți? Sîntem numai noi, îi zic. Coborînd înapoi, trag pe rînd de toate ușile. Nimeni. Mă duc la guvern. La etajul doi, pe colț, stătea Borșevici. Trag de ușă. La care el sări în sus și spuse: da eu n-am vorbit decît despre limbă! Am mai făcut telefoane, l-am găsit și pe Oboroc. Constantin avea o calitate: dacă trebuiau adunate toate mulgătoarele din Moldova, în două ore el ți le alinia! Am scris primul proiect de declarație, a venit Ion Hadârcă i l-am dat să se ducă la televiziune, deschisesem frecvențele (că era luni, zi sanitară, cum se mai zicea), Adrian Usatîi, Dumnezeu să-l ierte, fugise, Gheorghe Danu era speriat. Se zicea că veneau trupe dinspre aeroport. Și atunci eu m-am gîndit, unde e lumea mai concentrată? M-am pornit spre Ialoveni. Sînt niște cămine pe drum spre Costești pe dreapta. De la ministerul de interne ne dăduseră pistoale. Mă duc eu în fața căminului și trag un foc. Toți au scos capul pe geam. Le-am zis: haideți toți la Chișinău, că e puci! Ieșise unul chercelit și începu să facă gălăgie: he, unde ne duci? Eu mai trag un foc și zic: tu du-te și te culcă! Mă duc la popa din Ialoveni. Popa a fost erou. Bat la ușă: părinte, trebuie de tras clopotele! Unde să le trag, stai să mă îmbrac! N-avem timp! Cum urca popa scara în clopotniță în izmene, era un spectacol! Și a început să bată din clopot că nu-i mai dădea drumul, nu știai cine o să cadă primul din turn - clopotul sau popa! Era un peisaj demn de Kusturica.

Mihai Patraș: Parlamentul 90 a fost unul de intelectuali. Și acești oameni ca Valeriu Matei, Valentin Mândâcanu, Lidia Istrati, Constantin Tănase, Nicolae Dabija ne-au învățat pe majoritatea dintre noi să vorbim corect românește. Pentru că pînă în 90 noi, în jurisprudență, am vorbit numai în rusă. Noi am fost cei care am pus bazele constituției, a legii cu privire la proprietate, a codului funciar. Am fost primul stat din Europa de Est care a fost primit în Consiliul Europei. Poate n-am reușit să facem cel mai bine privatizarea, noi conștientizăm astăzi, după o perioadă de timp. Nu degeaba noi am făcut această asociație „Parlamentul 90”, noi vom atenționa în permanență societatea. În parlament erau trei aripi: cea democratică, și noi toți cei de aici am fost acolo, aripa rusofonă șovină agresivă și aripa agrarienilor, care își schimba poziția de o sută de ori pe zi: la trative zicea da, la ședințe - ba. Și majoritatea votau așa cum îi bătea vîntul: vine puciul – mergem cu puciul, nu vine puciul – mergem cu restul. Și Declarația de Independență mai mult de jumătate au votat-o de frică. Doar ulterior au început să zică că au votat din inimă, ba chiar și-au atribuit și niște merite. S-au făcut și multe greșeli, dar nu s-au făcut șmecherii ca ulterior. Acu în partid se intră cu traista și cu relația bună cu șeful. Așa numita politică moldovenească a devenit perversă. Părerea mea e că nu există clasă politică. Sînt patru-cinci politicieni care trag la cîntar. Dar ei nu formează o clasă politică.

124

Sauvignon 1992

Pinot 1992

Dionis 1991

Codru 1993

1 Auriu 1989

V-aţi dorit întotdeauna să aveţi un vin personalizat, rafinat, care să Vă reflecte gusturile elevate, caracterul şi generozitatea de a Vă împărtăşi bucuriile cu prietenii? Atunci nu mai cumpăraţi un vin oarecare! Noi Vă oferim un vin care să Vă exprime şi să Vă reprezinte! Acum puteţi avea vinul Dumneavoastră şi Vă puteţi crea propria colecţie de vinuri! Ne puteţi contacta: mobil: 069944409 Email: sgalusca@gmail.com www.vinul.md

Sergiu Găluşcă – vinificator din noua generaţie, care a preluat secretele vinului de la premergători de pe meleagurile moldave, dar şi din Franţa, SUA sau pe alte tărâmuri unde cineva din ceruri le-a zâmbit dintotdeauna vinificatorilor. Acum este alături de reputatul profesor oenolog, Dr. Gheorghe Arpentin, de la care învaţă cum să descoperi alte nebănuite calităţi ale vinului moldovenesc.

125

CONSTANTIN CHEIANU S E X & P ERE S TR O I K A fragment 27 august 1989: Marea Adunare Naţională versus Marea Minciună Naţională

126

bestseller Nimic nu a ilustrat mai bine natura gonflată a eroismului nostru decît Marea Adunare Naţională a moldovenilor! „Din scînteie va izbucni flacăra!” a zis Vladimir Ilici Lenin despre ziarul bolşevic „Iskra” („Scînteia”) editat, clandestin, la Chişinău. „Din zvonuri, am putea spune parafrazînd celebra metaforă leninistă, s-a născut Marea Adunare Naţională.” Cu o săptămînă-două înainte de evenimentul de la 27 august, oraşul nostru se umpluse cu zvonuri. „Va fi mare adunare mare în piaţă!”, auzeai peste tot. Ziarele şi televiziunea, însă, tăceau mîlc, încît te întrebai dacă nu e la mijloc o cacealma sau o provocare kaghebistă. Chiar kaghebistă era, numai că nu o provocare, ci o invitaţie la revoluţie. Ştiţi şi voi foarte bine că nici o sută de gazete dublate de cincizeci de televiziuni n-o săţi organizeze ceea ce puternicul KGB era în stare să pună la punct de unul singur. Iată de ce la 27 august poporul a venit în piaţă din toate colţurile patriei tot atît de organizat şi de disciplinat ca de 1 Mai. Doar că entuziasmul era unul adevărat de această dată, nu simulat, cum se întîmpla la 1 Mai. Cînd am văzut miile de oameni cu pancarte şi drapele curgînd spre piaţa din care cu doar două luni în urmă noi mai eram alungaţi de brutalii miliţieni, refuzam pur şi simplu să ne credem privirilor. Nu era posibil! Ne aşteptasem că miliţia şi armata vor bloca şi împiedica accesul, vor băga filtre şi baraje, că se va lăsa cu ciocniri, arestări şi violenţe. Miliţia era la 27 august îmbrăcată în uniforme de gală, cu cămăşi albe scrobite, pantaloni traşi la dungă şi pantofi lustruiţi. Ai fi zis că era dintr-un balet. Zîmbăreţii oameni ai legii fluidizau stăruitor traficul rutier cu mişcări tot aşa, graţioase, de balet, astfel încît lumea să se poată deplasa în condiţii de confort la revoluţie. Care bastoane?! KGB-ul a avut grijă de toate, inclusiv de nevoile mai fiziologice ale oamenilor. Am văzut cu această ocazie pentru prima dată autobuzele-toalete. Istoviţi de şirul nesfîrşit de cuvîntări patetice, participanţii la Marea Adunare Naţională simţeau inevitabil necesitatea să-şi satisfacă şi nevoi mai puţin patetice. Pentru asta fuseseră prevăzute nişte autobuze speciale dotate cu toalete. Era atît de ciudat să intri într-un autobuz pentru a te pişa acolo sau poate chiar mai mult. Ne-a plăcut atît de mult ideea că tot ce se întîmplă nu este decît consecinţa firească şi logică a eroismului nostru fără mar-

gini. Am înţeles imediat de ce miliţienii se purtau atît de respectuos: era pentru că tremurau de groaza noastră! O mare victorie, într-un cuvînt, cîştigată prin lupte, ciocniri şi vărsări de sînge, cum vociferau oratorii de la tribună. Numai dintr-o minciună ca aceasta se putea naşte una şi mai viguroasă, în stare să dăinuie. Să vă descriu un pic mizanscena. La tribună, sub umbra protectoare a lui Lenin, dominînd mulţimea, se aflau frumoşii mincinoşi ai neamului care nu mai oboseau să ne toarne balsam pe suflet povestind chestii atît de eroice despre noi, cei adunaţi în piaţă. Aflam cu fior că în ultimii 45 de ani cît şezuserăm sub ruşi, nu făcuserăm altceva decît să ne gîndim, sub conducerea din umbră a acelor mincinoşi solemni, la alfabetul latin, la democraţie, la libertate, chiar dacă în fapte ei proslăviseră partidul, pe Lenin şi comunismul. Ce chestie super faină asta, să vii în pia-

ceam, dacă ne vorbeau aşa de meşteşugit şi de metaforic şi, mai ales, dacă îşi luaseră tupeul să se situeze în fruntea noastră era clar ca bună ziua că ei cunosc ceva ce nu ştim noi, că sînt de o sută de mii de ori mai deştepţi decît noi toţi şi că, prin urmare, vor fi în stare să facă din Moldova noastră o republică prosperă şi nou-nouţă, pe care, poate, să o ducă şi prin Europa. Au dus-o, cum aveam să ne convingem în anii imediat următori, direct în cur. De unde, neocomuniştilor, avea să le fie atît de uşor s-o bage, în 2001, şi mai adînc. Adică în intestinul gros.

Cu testiculele incendiate Ce bine că în primăvara lui 1989 nu ştiam toate astea! Ce bine că nu aveam idee de proporţiile dezastrului în care urma să ne prăbuşim! Am mai fi luptat tot atît de încrezători în

...de la discu\iile pe teme na\ionale treceam la ciripit sentimental ]nfierb]ntat, ajungeam cu m]na ]n chilo\ii na\ionalistei. Aici ea ac\iona ca [i mili\ia:„Nu se poate!”... ţă ca un ins oarecare şi să pleci de acolo erou-erou! Dar şi noi poamă bună! Pe lîngă că ne-a plăcut să acceptam, îngăduitori, complimentul de eroi, le-am trimis, la rîndul nostru, semnale mincinoase puternice celor de la tribună despre cît de măreţi ni se par. La 27 august intelectualitatea noastră a fost lovită grav de sindromul „muştei la arat”, de care nu poate scăpa nici pînă astăzi. I-a plăcut atît de mult să se creadă principala autoare şi animatoare a măreţului eveniment, încît aşteaptă şi astăzi să i se plătească drepturi de autor. Las-că şi noi, cei din piaţă, ne-am iluzionat ca nişte vaci sentimentale. Nu aveam cum să ştim că venisem în piaţă aduşi de KGB şi CC, ne-a plăcut atît de tare să credem că e doar din îndemnul inimii noastre şi e meritul celor de la tribună, cum chiar ei înşişi ne asigurau cu înfocare. Şi dacă ştiuseră atît de bine să aducă o sută de mii de oameni în piaţă, ne zi-

victorie cu Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei, care, pînă în acea primăvara nici măcar o critică inocentă şi relativ impotentă nu ne lăsa să comitem?! Ne bombarda săptămînal Uniunea noastră Teatrală, ca şi pe celelalte organizaţii de artişti, cu hotărîri şi teze ameninţătoare somîndu-ne să ne declarăm mereu adeziunea, să-i dăm dreptate, să ne turnăm cenuşă pe cap în adunări vajnice. Ah, dacă prostănacii de la Comitetul Central ar fi ştiut pe atunci cît de trist vom claca, după atîtea zbateri şi entuziasme şi cît de în forţă vor reveni ei în doar cîţiva ani, poate că ne-ar fi permis să ne hămăim criticile într-o veselie! Pe atunci, însă, erau şi ei tot atît de idioţi ca şi noi. Iată de ce ne bruiau metodic, cum ştiau mai bine, şi ar fi continuat să o facă cu încăpăţînare, dacă – iarăşi – Moscova nu le-ar fi cerut s-o lase mai moale. În ce mă priveşte, am fost convins că Mihail Sergheevici Gorbaciov hai să zicem

127

bestseller răcoream. Şi în biroul ei, de la discuţiile pe teme naţionale treceam la ciripit sentimental, venea faza atingerilor, a săruturilor şi, într-un final, înfierbîntat, ajungeam cu mîna în chiloţii naţionalistei. Aici ea acţiona ca şi miliţia: „Nu se poate!”. Mai bine mi-ar fi tras vreo două bastoane. Nu mă întreb deloc cu ce ocazie mă mai lăsa să ajung în chiloţi. Ştiu să înţeleg că aici e un mare mister al psihologiei feminine. Ce delicate erau trăirile mele şi cît de brutale intervenţiile ei! Ziceţi şi voi!... După ce ne vom fi povestit impresiile despre ultima ediţie a percutantului program televizat „Vzglead” la ruşi, de pildă, eu, emoţionat, dorind să amplific entuziasmul, îi luam tandru mînuţa în mîna mea. Şi i-o netezeam înfiorat. Numai aşa puteam continua să visăm amîndoi, în voce, la adoptarea alfabetu-

...c]nd ]\i strecurai m]na dup= una din cupele sutienului [i ]ncepeai s=-i masezi \]\a… ea putea, de pild=, s= zic= -„Nu, eu nu cred c= vom adopta alfabetul latin!”… că nu m-ar fi încurajat la modul direct să fac sex la birou, dar dacă ar fi aflat că am comis-o, eram sigur, nu ştiu de ce, că nu s-ar fi supărat foarte tare. Iată de ce am îndesit-o cu escapadele în biroul naţionalistei cu sexapil de la Uniunea Teatrală, sper că vă mai amintiţi de ea. Duminicile participam la mitinguri, iar de-a lungul săptămînii, după discuţii înflăcărate în biroul ei apropo de cele citite în „Ogoniok”, „Novîi Mir” şi „Literaturnaia Gazeta”, despre cît de prost merg lucrurile cu critica în Moldova şi în teatrele noastre, eu, pe această undă a consensului deplin, luam cheia de pe masă şi, continuînd tirada despre marşul în general triumfător al perestroicăi prin Uniunea Sovietică, încuiam uşa biroului. În formalul şi mereu întîrziatul protest al patrioatei. Şi în piaţă, şi în biroul ei, însă, totul se desfăşura după un scenariu oarecum tras la indigo. La mitinguri, ne înfierbîntam ascultîndu-i pe primii noştri oratori (care, doamne, ce prost mai vorbeau!), după care mîncam bătaie de la miliţieni şi ne

128

lui latin, de pildă. Visul acesta, la rîndul lui, nu putea avea altă prelungire decît într-un sărut... două... trei... Iar de aici şi pînă la a-mi lăsa mîna să lunece pe pîntecu-i mătăsos şi dulce rotunjit, insinuîndu-se după guma chiloţilor, pînă la primii cîrlionţi ce îmi incendiau buricele degetelor şi testiculele nu mai era decît un sfert de respiraţie. Toate manipulările mele se îngemănau cu fantasmele noastre naţionale într-un crescendo atît de înflăcărat şi de coerent, apogeul îl puteau marca doar orgasmul şi Declaraţia de Independenţă! Ea se oprea, de obicei, la adoptarea alfabetului latin... Ce tipă deplasată! Cum mai lovea ea în calda noastră comunicare, iar prin ricoşeu, şi în cauza naţională! Mai ales că tot patrioata era aceea căreia îi plăcea să-şi exalte temperamentul şi încă într-o manieră foarte specială. Făbricuţa de bîrfe a lumii teatrale din Chişinău o acreditase pe una din actriţele de la Teatrul „Luceafărul” drept cea mai fierbinte

la pat. Într-un moment de sinceritate involuntară şi revoltă mult timp stăpînită, am văzut patrioata atît de deranjată de faptul că altcineva este considerată mai curvă decît ea. „Voi, bărbaţii, nici nu aveţi habar ce-i acela temperament adevărat! Nenorocita aia, care nu este decît o tîrfă ordinară, vi se pare cea mai fierbinte!”. Izbucnirea aceasta semăna atît de mult cu invidia lui Salieri faţă de Mozart! Lucrurile stagnau, într-un cuvînt. Comunistul a avut şi el de jucat un rol în acest sens. Pentru că atunci când nu mă încuiam eu cu patrioata, o făcea el. Se întîmpla să vin tiptil la uşa biroului ei, presupunînd că individul s-ar putea afla acolo. Chiar aşa era! Îmi lipeam urechea de uşă şi-i auzeam numaidecît ciripitul pseudo-patriotic. Ea asculta fix cum mă asculta pe mine şi, după felul cum comenta, ştiam cam pe unde umblă mîna de comunist în acele momente. Patrioata avea o manieră actoricească foarte specială, mai ales că făcuse, dacă nu mă înşel, şi nişte studii de actorie. Cînd îţi strecurai mîna după una din cupele sutienului şi începeai să-i masezi ţîţa, pierzîndu-ţi uzul raţiunii şi coerenţa, ea putea, de pildă, să zică – şi părea profund convinsă de asta - „Nu, eu nu cred că vom adopta alfabetul latin!”. Chiar fraza cu pricina o auzii stînd cu urechea strivită pe lemnul uşii şi, ofticat, plesnii cu pumnul. Ciripitul s-a asfixiat pe loc. Precis că mîna comunistă se retrase arsă de pe sîn, în timp ce tipa îşi va fi reajustat, calmă, sutienul. Şi tăcere. Na, fix aşa cum se întîmpla atunci cînd aveam şi eu în mînă o ţîţă patriotică, iar comunistul bătea la uşă! Ce jignit m-am simţit! Chiar să nu facă ea nici o distincţie între un patriot adevărat şi un comunist recolorat? Asta era, nu făcea deosebire. Cum am înţeles mai tîrziu, patrioata nu agrea pur şi simplu ideea sexului frugal şi improvizat, nici cu un patriot, nici cu un comunist şi nici chiar cu preţul pîngăririi Uniunii Teatrale, iar, prin intermediul ei, şi a regimului totalitar în ansamblu. Da, era pentru alfabetul latin, dar temperamentul ei avea nevoie, totodată, mă înţelegi, pentru a se dezlănţui - iar posesoarea eventual a mîrîi - să se afle undeva la cald, în pufos, unde să te pună la muncă pe rupte! Undeva la vreo mie de kilometri de Uniunea Teatrală şi de un soţ tot atît de mare patriot ca şi ea. Mi-a confirmat-o peste ani chiar comunistul. Pe mine numai Marcela Bevziconi mă putea consola!

• Cupa menstruală este o alternativă confortabilă, sănătoasă şi economică pentru clasicele tampoane sau absorbante folosite în perioada ciclului menstrual. • Este confortabilă, nici nu simţiţi cînd o purtaţi. • Înotul şi alte sporturi ori o baie relaxantă în cadă sînt acum posibile, iar grijile legate de menstruaţie dispar. Tot timpul va simţiţi curată. • Este sănătoasă şi se sterilizează. Spre deosebire de tampoane sau absorbante, ea nu depune fibre pe peretele vaginal, rănile pe col sînt evitate, iar sindromul de soc toxic nu este posibil. Datorită materialului din care e confecţionată, alergiile şi iritaţiile sînt excluse. • Este economică, odată cumpărată şi utilizată corespunzător ea poate fi folosibilă teoretic pe termen nelimitat. Achiziţionarea de tampoane şi absorbante nu va mai reprezenta o problemă. • Este o alternativă mult mai sănătoasă a tampoanelor şi absorbantelor sanitare pentru că nu absoarbe ci doar colectează atît fluidul menstrual cît şi cheagurile de sînge. • Nu intrerupe capacitatea lubrifiantă a vaginului şi nici nu usucă mucusul membranei vaginale. • Nu provoacă umiditate, nu declanşează candidoze vaginale, cistită, sau sindromul şocului toxic. • Este un produs igienic, deoarece înainte de folosire se poate steriliza. • Igienizarea cupei se face uşor deoarece exteriorul cupei este foarte moale şi tubul de evacuare este plat. • Poate fi folosită de toate femeile (inclusiv femeile care folosesc sterilet sau inel vaginal). www.ladycup.md 069 233 484

129

Poate pentru prima dată am avut un zbor de lungă durată fără turbulențe. M-am gîndit că turbulențele vor începe de îndată ce voi ateriza la sol. Făceam primii pași spre cabina ofițerului de frontieră, care despărțea zona neutră a aeroportului de țara în care urma să-mi fac un loc de existență. După ce am fost întors de cîteva ori înapoi pentru că nu am completat cum trebuie formularul de intrare în țară și, în special, rubrica “unde veți locui”, în cele din urmă, ofițera de frontieră s-a uitat străpungător la mine și a zis: ”Welcome to China.”

130

Instrucțiunile primite de la prietena mea, la care urma să mă opresc, nu au prea fost de folos, pentru că din momentul în care am pășit afară din aeroport, engleza mea nu mai avea nici o valoare. Mă uitam la șirul de autocare care aduceau și duceau puzderia de lume, pînă am observat întîmplător pe unul dintre autobuze o inscripție în engleză - “ Central Rail Station”. Era exact locul unde trebuia să ajung. Am urcat fără să mai încerc să întreb. Oricum, nu aveam mari șanse să primesc și un răspuns. În scurt timp am intrat în oraș, încă peste jumătate de oră eram cu bagajele în stradă. M-am gîndit că totuși e cazul să încerc să găsesc un taxi. În timp ce căutam biletul cu adresa în chineză, bagajele mele erau deja în mîinile unui tip care îmi făcea semn să merg după el, tot repetînd – taxi, taxi… Wow, ce bine, exact asta vroiam! Taxiul tipului era o tricicletă acoperită cu un cort. La început am vrut să renunț și am încercat să-i zic tipului că vreau, de fapt, un taxi-taxi. Dar biletul meu cu adresa era deja în mîinile tipului care din OK nu mă scotea. Voința mea stresată de muzicalitatea limbii chineze, îmbibată cu miros de usturoi, tutun și alcool a cedat. M-am pomenit în dubița triciclistuluitaximetrist constrîns din ambele părți de valizele mele. Acesta a luat-o printre mașini. Nu vedeam nimic. Eram ca la un film fără imagine, doar coloana sonoră se auzea. Un vacarm de claxoane și un vînt teribil de sfîrșit de februarie. La un moment dat m-a luat o panică însoțită de un frig îngrozitor. Unicul lucru care mă încălzea era aventura.

Bineînțeles că taximetristul-triciclist m-a adus unde a știut el că e bine. Eram departe de locul destinației. Unica alinare era hotelul din apropiere. Cînd m-au văzut cei de la recepție cu valizele, au sărit toți la mine. Stați așa, le-am zis, nu am rezervare și nici nu doresc o cameră, vreau un taxi. După cîteva tentative nereușite de a vorbi cu ei în engleză, am trecut la limba lui Marcel Marceau… Am "vorbit" de mă dureau mîinile. În cele din urmă, lecțiile de pantomimă de la facultate și-au făcut treaba. M-au băgat într-un taxi cu tot cu valize și cu biletul cu adresa în chineză. Pe la 6 seara eram în holul blocului unde locuia Ceci, prietena mea, gazda. Dar și aici, colac peste pupăză, Ceci nu era acasă. Am stat în hol cam pînă la 8, exact ora de vîrf cînd se întoarce toată lumea acasă. Eram un element curios pentru locuitorii blocului. Cei care au reușit să vină acasă, să meargă la magazin și să se întoarcă, mă salutau deja ca pe un vechi cunoscut. În sfîrșit, a apărut Ceci, s-a oprit lîngă mine, a mai vorbit 10 minute la telefonul mobil și pe urmă a zis: - Oh, salut... Da eu credeam că ai venit ieri. - Nu, zic. M-am răzgîndit să vin ieri. Uite, am venit azi. - Hahahaha. Cool, a zis. - Ceci, hai să mergem. De fapt, numai Ceci nu era acasă. Cînd am intrat în apartament, am văzut un tip în chiloți, stînd la calculator cu nişte căști la urechi care îi prindeau aproape tot capul. Știam că Ceci stătea cu un tip.

Aha, înseamnă că ăsta e tipul, m-am dumirit eu. L-am salutat și Ceci a strigat cît de tare a putut, pînă a început să latre chiar şi cîinele vecinilor: - Ăsta e Boris, honey, prietenul de care ți-am spus. Ăla care trebuia să vină ieri, dar s-a răzgîndit și uite că a venit azi. Tipul m-a salutat cu un gest molatec al degetelor, fără să se întoarcă. Era foarte prins. Dă, mă rog. - Honey, de cîte ori să-ți spun, în p… m…, să nu pui vasele cu tot cu mîncare în chiuvetă, că mă oftic să o desfund! Stai ca un dobitoc toată ziua, bei bere şi asculți muzică! Nu te duce capul nici să te p… în budă, că pute în baie ca la wcurile publice maoiste! După ce s-au potolit, am deschis o sticlă de vin adusă de mine. Ceci a zis: - Băi, Boris, sooory, ăsta e stilul nostru de viață cu Honey. Nu bagă în cap. Noi suntem oameni moderni. Tipul e mișto. - Ok, Ceci… Și primul gînd care mi-a venit în cap a fost evadarea de la Ceci. Biletul meu de întoarcere era pe 15 martie. Sigur, puteam sta la Ceci. După o sticlă de vin, gheaţa s-a spart și Honey

...La un moment dat m-a luat o panic= ]nso\it= de un frig ]ngrozitor.

131

...am tras ]n piept aerul acestui ora[ nebun ]n care nu te sim\i singur niciodat=. Ora[ul imens cu un ocean de lume de o bun=tate naiv= de care puteai abuza oric]nd...

132

era destul de drăguț cu mine, dar certurile lor îmi dădeau ameţeli. Trebuia să caut o soluție. Să fie sănătos cel care a inventat internetul. La rubrica “Beijing sharing accommodation” am găsit o sumedenie de budiste localnice care ofereau o cameră în chirie pe orice termen și în condiții avantajoase în exclusivitate celor care le vor ajuta să-și amelioreze limba engleză. Am simțit o acută necesitate de a începe un curs intensiv al limbii din care cunoșteam două cuvinte: “ni how” și “xie xie”. Dar m-am gîndit în limba mamei - cu încetul se face oțetul. În zilele următoare am reușit să fac ocolul cîtorva doritoare de ameliorare a limbii engleze. În urma acestor înfăţişări, m-am ales cu o listă de locuri unde puteam poposi în orice clipă cu bagajele, în caz de urgență. Cu vrabia în mînă și cu cioara pe gard am mers cu Ceci și cu Honey să cunoaștem Beijingul nocturn. Țin să vă spun că Beijingul nocturn nu poate fi descris. Pentru a înțelege farmecul și frumusețea acestui oraș supermodern, construit în doar 15 ani, trebuie să-l vezi cu ochii proprii. După cîteva cluburi vi-

zitate cu Ceci și cu Honey și după cîteva shoturi de tequila administrate în fiecare club, stresul turbulențelor la sol s-a mai molcomit. Am tras în piept aerul acestui oraș nebun în care nu te simți singur niciodată. Orașul în care aveam un loc unde puteam veni oricînd cu bagajele, și aveam bani suficienți să-l cunosc. Orașul imens cu un ocean de lume de o bunătate naivă de care puteai oricînd abuza. Veni și ziua cînd am decis să mă mut cu bagajele la Lisa, o localnică ce m-a ademenit prin mirosul de cafea care domnea în apartamentul ei, prin erotismului asiatic al corpului și prin comportamentul care promitea și alte ameliorări decît cele de natură saxonă. Ideea a fost să mai stau o zi la Ceci și la Honey, să mergem la un meci de Darts unde se aduna toată spuma străinătății din Beijing. Am dat telefon Lisei și i-am spus că vin mîine, promisiune care nu a fost onorată decît luni de zile mai tîrziu. În seara respectivă, urma să întîlnesc disperarea. Eram destul de degajat după ce am gustat aproape tot arsenalul lichid din pub și după ce am dansat aproape

toate stilurile posibile și încă nedescoperite. Eram cuprins de bucuria halucinantă a chefului. Bucuria colerică de a fi parte a unei mișcari imense din ceea ce se numește cultura megapolisului. Disperarea s-a apropiat de la spate, m-a tras de mînă și mi-a spus într-o engleză foarte turmentată: - Te rog, du-mă acasă, ești cel mai treaz tip din local. Am încercat să înțeleg mai multe din accentul cu care vorbea, dar după ce am privit-o cu atenție, am inteles. La piept avea un ecuson cu fotografie: Australian Embassy Visa Section, Deborah Ferguson. Venise direct de la serviciu. Avea niște ochi de o tristețe absolută, încît răspunsul negativ ar fi sunat ridicol. Am ieșit cu Deborah în stradă, am prins un taxi. Deborah a reușit să anunțe zona unde trebuia să mergem, lucru pe care taximetristul l-a înțeles cu greu. Nu am mers mult. Ceea ce a durat au fost tentativele Deborhei de a-i explica taximetristului strada și numărul casei. Am încercat aproape toate combinațiile posibile. În cele din urmă, am ajuns la casa cu numărul 13. Asta era. De la taxi pînă la apartamentul de la etajul 5 am fost nevoit să fiu un bun samaritean. După virajele taximetristului, starea Deborhei s-a agravat și toate funcțiile ei locomotore s-au atrofiat. Am ajuns la ușă. Ce-i drept, nici eu nu eram într-o formă tare, dar după efortul fizic pe care l-am făcut îmi cam revenisem. Am deschis ușa. Îndată ce am intrat, un cîine destul de simpatic s-a aruncat la noi, fluturînd prietenos din coadă. Deborah a reușit să spună cu un ușor ton de vinovăție în glas: - Hey, Ralph. Așa îl chema. Bietul cîine, probabil că stătuse toată ziua închis în casă, nebăut, nemîncat și cu alte chestii nefăcute, poate și mai importante pentru viața lui de cîine. Am întrebat-o unde este hrana pen-

... Voi lua-o iar de la ]nceput, iar de la zero, ]ntr-o \ar= nou=, ]n care m= cunoa[te doar o australianc= [i un c]ine... tru Ralph. Mi-a arătat cu mîna undeva spre bucătărie. Am găsit mîncarea pentru Ralph cu ușurință. După ce și-a luat, sărmanul, tainul de Pedigree, am lasat-o pe Deborah în baie și i-am spus că ies cu Ralph la plimbare. Era destul de frig. Ralph a început procesul dindată ce a ieșit pe scările casei. Îi crăpase răbdarea bietului cîine. Am înconjurat casa de cîteva ori, am străbătut toate locurile dorite de nasul lui Ralph și după ce am înghețat și eu, dar și Ralph, am hotărît să mergem acasă. Cînd să intrăm, ușa de la intrare - închisă. Trebuia să formăm codul de acces. Din reflex dau s-o sun pe Deborah, dar imediat realizez că nu am telefonul ei. Nu reușisem să-l iau. Norocul nostru au fost doi tineri care se întorceau de la un chef. Am intrat cu ei în bloc. Ralph m-a dus imediat la ușa la care trebuia. Deborah era tot în baie, dormea pe budă. Am ridicat-o și am culcat-o în pat. Eu m-am întins pe fotoliul din camera de zi. Somnul nu se lipea de mine. Am încercat să fac o călătorie în trecut.

Mai întîi în copilărie, pe urmă în adolescență, ziua în care am devenit tată, ziua în care am plecat din teatru, ziua în care am ajuns în Brazilia, în Irlanda, în Norvegia și uite-mă… acuma în Beijing... Amintiri îmbibate cu nostalgii, regrete, bucurii, speranțe… Mă gîndesc la viața mea aici, în casa unei australience care doarme fără să știe cel puțin cine sînt. Mă gîndesc la viața mea într-un capăt de lume totalmente străin mie, dar care poate să-mi dea o șansă. Voi lua-o iar de la început, iar de la zero, într-o țară nouă, în care mă cunoaște doar o australiancă și un cîine. Am adormit încălzit de cîinele Deborhei și de ideea că mîine va fi o altă zi care ar putea să-mi aducă ceea ce, poate, am obosit să aștept. Deborah nu a îndrăznit să dea ochii cu mine dimineața. A lăsat doar un bilet. “Please stay”. Am hotărît să rămîn. Am decis să cunosc acest om, poate și mai zbuciumat decît mine. Şi această ţară, poate una dintre cele mai nepăsătoare țări față de ființa umană dar, în același timp, şi cea mai greu de părăsit. (va urma)

133

foto de florin tăbîrţă text de cornelia amărîtu colecţie masculină, proiecţie alegorică de veronica turuta colecţie feminină, proiecţie alegorică de olesea ţurcan

LILIA SOBULEAC:

ƒPersoana care mi-a schimbat via\a e... EU™ 134

Am realizat, atunci, o colecţie de coafuri şi tunsori, iar prezentarea ei am transformat-o într-o mică acțiune regizată, cu intrigă și punct culminant. Atunci am înţeles că mi-a plăcut. Această meserie pare simplă, dar este și destul de grea. Cere multă pasiune, dar si determinare... A fost o provocare și am luat atitudine, așa hobby-ul meu a devenit meseria de bază. Această meserie pare simplă, dar este și destul de grea. Cere multă pasiune, dar si determinare...

135

Prima mea amintire fashion... coincide cu examenul pentru categoria „designer modelier de coafuri”, moment în care am realizat că vreau și pot să devin stilist.... Făcusem deja cursuri de coafor, imi plăcea să desenez, să combin culorile, să tund... Mă pasiona tot ce ține de look și imagine, însă pe toate le consideram un hobby, căruia îi dedicam tot timpul liber. De altfel, și la cursurile de coafor am mers tot doar pentru a-mi dezvolta şi diversifica hobby-ul. Dar am avut noroc să fac aceste studii într-un loc competitiv, alături de un grup de coafori profesioniști care făceau recalificare și care erau îndrăgostiți de meseria lor.

136

De la ei m-am molipisit și eu. Am realizat, atunci, o colecţie de coafuri şi tunsori, iar prezentarea ei am transformat-o într-o mică acțiune regizată, cu intrigă și punct culminant. Atunci am înţeles că mi-a plăcut. Această meserie pare simplă, dar este și destul de grea. Cere multă pasiune, dar si determinare... A fost o provocare și am luat atitudine, așa hobby-ul meu a devenit meseria de bază. Cea mai mare inspirație pentru mine e... absolut orice – soarele de dimineată, timpul frumos de afară, aromele, zîmbetele celor care mă înconjoară. Mă inspiră clienții interesanți, cu personalitate și carismă, cu bună dispoziție și bunavoință. O altă sursă de inspirație și poate una dintre cele mai relevante sînt revistele de modă și specilaitate. Și bineințeles Fashion TV. Chiar și spiritul de concurență mă stimulează și mă inspiră, chiar și lucrarea reușită a unui coleg poate să mă ambiționeze și să mă inspire să fac ceva mai bine, mai sofisticat, mai original. O altă sursă sunt și seminarele de profil pe care le frecventez periodic. Muzica pe care o fredonez cînd lucrez... Nu prea fredonez cînd lucrez pentru că de obicei conversez cu clienta/ clientul, povestesc despre noutățile din domeniu, încerc să-l predispun la o colaborare cu mine, pentru a fi sigură de rezultat. În schimb, fredonez tot restul timpului. Bunăoară, piesa" Crooked Smile" de dj t rock & squashy din albumul "Hed Kandi", un gen de muzică lounge disco.

137

locul meu preferat pe lume e... acela unde mă simt liberă, liniştită şi în siguranţă – acasă, în braţele iubitului meu soţ. outfit-ul meu preferat... Zi de zi, prefer stilurile casual, sporty casual, vintage, hippy looks... Port Patrizia Pepe, Penny Black, Pepe Geans, Beneton, Tommy Hilfilgher, Miu Miu, Chloe... Admir şi tind spre Prada, Gucci, Chanel, Dior, Balenciaga, Sonya Rikyel… persoana care mi-a schimbat viața e... eu. Prin ambiţie, insistenţă, perseverenţă şi muncă. ai putea să nu știi, dar eu sînt bună și la (am un talent la).....muzică. Şcoala muzicală şi un părinte profesor de muzică mi-au conturat cîndva, în fragedă copilărie, un vis, care mă făcea sa cred că mă asteaptă o „fulminantă” carieră de cîntăreaţă, vis care s-a spulberat odată cu maturizarea....dar orele de canto şi cor şi-au lăsat amprenta pentru totdeauna. În prezent mă mai încurajează să-mi antrenez coardele vocale la karaoke. eroul meu fashion e... modelul Natalia Vodianova. Transformarea ei dintr-o simplă fetiţă din provincie într-o adevarată lady în înalta societate engleză este una din cele mai impresionante istorii pentru mine. Este cea mai realistă dovadă că centrul universului şi ceea ce merită cu adevărat tot efortul şi toată atenţia este familia, iar pentru o carieră nu este neapărat nevoie să-ţi sacrifici viaţa personală. aș vrea să nu fi purtat niciodată (să nu port niciodată)... Nu regret nimic din ce am făcut sau am purtat vreodată, pentru că nu am urmat niciodată ultimul răcnet al modei, am preferat tot timpul haine cu stil şi nu haine „la moda”. Acum poate nu mi-aş fi făcut un tatoo permanent (amprentele unei tinereţi rebele), între timp m-am maturizat şi m-am moderat puţin. sînt îndrăgostită de... viaţă, soţul meu, meseria mea, muzică, modă, cosmetice, încalţăminte, etc. lucrul care îmi place cel mai mult la mine e... că mă adaptez repede la orice situaţie, circumstanţe, mediu. Sînt perfecţionistă, adică tind mereu să fiu cea mai bună dintre cei mai buni, ori să fac foarte bine, ori deloc. viața mea în cinci cuvinte... dragoste, armonie, căutare, regăsire, conştientizare.

138

139

MOLDOVENI, V+ ORDON, }NR+MAREA! 140

text de angela braşoveanu imagini de igor schimbător

Atunci cînd am hotărît să vedem cum trăiesc, cu ce respiră şi cu ce se mîndresc moldovenii, unii dintre noi au înţeles-o literalmente. Iată aşa am ajuns să-i cunoaştem pe doi dintre ei – Stela şi Sergiu Moldovanu şi repetăm, nu ne pare rău deloc de cunoştinţă!

e cum am deschis ușa, conduşi încă din curte de două piticuțe cu cosițe – comorile familiei, năvăli peste noi un val de căldură amestecată, ca un ceai cu mintă proaspătă, cu acorduri de jazz (reminiscențele anilor petrecuți de Stela în „acvariumul” plin de sunete de la radio Nova). Ce mai poți să-ți dorești după cele două grade de afară... Spații deschise, materiale calme, plăcute la atingere... Rame. Rame. Rame... De fapt, de la ele începem discuţia, pentru că de la ele a şi început totul. Mai bine zis, de la lipsa acestora.

Rama 1 Epopeea a început de la o obositoare și, în rezultat, zadarnică expediție pe la toți rămarii Chișinăului. Nimic, dar absolut nimic care să se potrivească. Ramele pri-

veau din rafturi mute cu ochii lor pătrați și goi, în așteptarea altor pînze prin care ar fi început să vadă lumea. Era o lume colorată, dar nu era lumea lor. Pînă la urmă au găsit. Adevărate. Din lemn viu. Din lemn cald. Cioplit fără grabă. Care se cere în mînă, care învăluie matern orice ai pune în ele, ca un abur, ca o aură... Poezie, nu alta. În Italia. – Atunci am și hotărît că și Chișinăul merită să fie înrămat frumos. Am făcut o listă a celor mai buni producători italieni, am mers la expoziții, am intrat în sute de magazine pînă am ales cîțiva. Cu care lucrăm și acum. Poate nu am fi avut atîta curaj dacă ei, atunci, nu ne-ar fi luat în serios. Nici acum nu semănăm cu niște "clasici" moldoveni de afaceri, adică grăsuleni și importanți, dar atunci în general arătam ca niște ”poveri studenti” (așa am hotărît să-l înduioșăm noi pe un gondolier

141

mele lor de plastic (evident, mult mai ieftine decît cele de lemn) şi au început să-i strîmtoreze chiar și pe italieni - cu tradiția lor seculară, creativitatea debordantă și pasiunea pentru o viață frumoasă. Deși familia Moldoveanu s-a jurat că nu va trăda valorile suspome-nite, pînă la urmă, simțind că o parte din clienți nu-și mai permit un material natural, iar concurența a trecut demult la dulcele poliamid, au fost nevoiți să facă şi ei mici compromisuri „plastice, dar foarte aproape de textura lemnului"... De fapt, lucrul cel mai plăcut la aceste saloane este că poți să stai relaxat pe canapea și să-ți lași ochii să rătăcească și să prindă ba un vers de Octavian Paler, tipărit pe hîrtie făcută manual, cu petale de flori presate în ele, ba o cireașă mustoasă de Vlad Tabac încorsetată în argintiu, ba o aripă de înger reflectată în oglindă... Și iarăşi rame, rame, rame...

în Veneția, dar asta e o altă poveste). Însă ei ne-au tratat cu maximă seriozitate, ca pe niște parteneri demni care o să le promoveze produsul lor în Moldova. Și atunci ne-am zis: dacă ei au avut încredere în noi, poate e timpul să avem și noi încredere în noi? Stela și Sergiu Moldovanu se mîndresc acum că saloanele lor au ajuns să fie în capul listei celor care au nevoie de o ramă (sau de zece, sau de...) indiferent că sînt pictori, simpli pasionați de artă, colecționari, gospodari care și-au terminat o casă și acum trebuie "să-i dea clasă", brodeze, gobleniste care vor să-și înrămeze giocondele sau străini care pleacă din misiune cu colecții de pictură moldovenească... – De fapt, asistăm acum la un soi de descătușare estetică a oamenilor noștri și, mai nou, avem ocazia să înrămăm tot felul de lucruri pînă nu demult „neînrămabile” – televizoare cu plasmă pentru cluburi și chiar pentru case, cele mai ciudate colecții – scrisori, tricouri, discuri, insigne, timbre, monede, am înrămat chiar și o tablă de percuție... Recesiunea a lăsat ceva urme și în această industrie, chinezii au asfixiat lumea cu ra-

– Dacă un client intră la noi doar ca să ne salute pentru că trecea pe alături, pentru noi e o formă de recunoaștere a eforturilor noastre. Lucrăm pentru ani înainte și nu pentru profitul imediat. Știm cu siguranță că dacă nu există pasiune în ceea ce faci, nu ai nici performanțe. Nu ne interesează nici X-5-iurile, nici coloanele aurite, nici aruncatul prafului în ochi. Evităm și reuniunile glamuroase pentru că nu sînt genul nostru. Nu punem valoare pe faptul că am fost văzuți în cutare sau cutare loc dacă acest loc nu ne interesează cu adevărat. Prețuim faptul că putem fi noi înșine.

Rama 2 – Cînd am deschis ușa, venind din vacanță, fetele noastre au țipat într-un glas: mami, tati, acesta e hotelul nostru de cinci stele!!! Am ales în mod conștient să locuim în suburbie, am fugit de oraș, de aglomerație și poluare. E suficient să înghiți fumul din centru cinci zile pe săptămînă... Dar nici palate tipic moldovenești nu ne-am dorit. Nu are sens să îngropi banii în niște pereți, oricum copiii cresc și pleacă.Mai bine investești în călătorii sau în autocultivare. Au doar cîteva luni de cînd s-au mutat aici, așa că amintirile legate de saci de ciment, pereți construiți și demolați din nou sînt încă foarte vii. – N-am avut un șef de construcții, echipele s-au rînduit în funcție de lucrare, dar Sergiu a lucrat paralel cu toți. Uneori chiar reparîndu-le greșelile. Deși nu are o meserie legată de construcții, le cunoaşte pe toate,

am impresia că nici el nu știe de unde. Pur și simplu se apucă de un lucru și îl face, spre propria uimire, calitativ. Dar ar fi prea frumos să spunem că me-ritele ne aparțin doar nouă, a fost norocul nostru că vecinul de la fosta noastră casă să fie un tînăr designer cu un simț nativ și un talent neproporțional cu vîrsta lui, Maxim Calujac. Au ales împreună pînă și draperiile. Doar la camera fetelor au avut divergențe. Maxim era categoric împotriva floricelelor, jucărelelor și rozului inerent unei camere de prințese, și a trebuit multă muncă de manipulare psihologică să adăuge puțină culoare. Pînă la urmă, tot părinții au capsat pernițele de perete de la paturile fetelor. – Vroiam să le placă, să se mîndrească cu camera lor și să vrea să-și invite prietenii. Continuăm excursia. Fetele ne demonstrează colecția lor de pisici, maximele latine brodate de mama lor (reminiscențele facultății de litere) și colecția de monede și trofee pescărești ale tatălui exilate pe un perete lateral de la bucătărie... – Dat fiind faptul că la noi acasă este un matriarhat involuntar, acesta e locul care i-a rămas "doar" lui... Cărțile în majoritate sînt cumpărate de Stela încă de pe vremea cînd combina studiile cu dj-ismul la radio. Exemplarul la care ține cel mai mult este un dicționar de latină care a costat-o o avere. Peretele rotund din living este invenția lui Sergiu, tot el a făcut și polița pe care sînt expuse acum lucrările. Inițial se preconiza ca acestea să fie atîrnate pe perete dar, pînă la urmă, s-au convins că e mai bine așa. Poți să le schimbi oricînd și nici nu găurești pereții. Macovei, Kureakin, Brâncoveanu, Nașcu, Tabac sînt doar cîteva nume ce semnează lucrările casei. Chiar și

Klimt a fost scos de pe aparatul de aer condiționat pentru că "e ultraexpirat deja" și a fost înlocuit cu o fotografie de Adrian Hâncu. Lustra din salon a fost adusă de la Istambul, la fel și celelalte corpuri de iluminat din salon. Lustra din dormitor este lucrată manual în sticlă de Murano, comandată la Veneția, și realizată exact cum și-au dorit, ba chiar le-a fost livrată și cu detalii de rezervă. Și prețul s-a dovedit a fi de cîteva ori mai mic decît dacă ar fi cumpărat-o de la Chișinău. Dormitorul e adus din Turcia și readus în ordine aici. Pentru că l-au livrat într-o culoare de un galben atît de strident, încît Stela a plîns cînd l-a văzut. L-au revopsit, l-au patinat și l-au adus la culoarea "veche" pe care și-au dorit-o. – Avem și palmier, ne demonstrează cu mîndrie Bianca youka de pe măsuța de reviste.

144

În garderobă, zărim o miniexpoziție de bijuterii. E noua pasiune a Stelei. Pietre semiprețioase, sticlă, croșetă... Poartă cu plăcere și un colier lucrat de Anuk, fata cea mai mare. Broderiile se mai nasc doar în vacanțe, atunci cînd ceilalți membri ai familiei își dorm binemeritatul somn de amiază. Sînt clipele de aur ale Stelei, cînd sînt prezenți toți și în același timp e liniște și ea poate să viseze în voie, urmărind traiectoria vîrfului de ac.

P.S. – După ce mîncați prăjitura, o să plecați? ne întreabă sincer cea mică. - Sigur, o asigurăm noi prudenți. - Ura!!! O să putem face dezordine!

145

S-a întîmplat o zi minunată cînd zeii au decis s-o inspire pe madame Chiraque pentru o vizită la unitatea militară unde Marc Klein era soldat de nevoie şi fotograf de voie. Tot zeii au aşezat-o pe madame Chiraque într-un racursiu foarte favorabil în raport cu obiectivul acestuia. În rezultat, Marc a devenit în scurt timp fotograful oficial al cuplului Chiraque, iar mai apoi a fost lăsat "moştenire" cuplului Bruni-Sarkozy. În altă minunată zi s-a întîmplat să facem cunoştinţă cu Marc Klein la Paris şi, de atunci, să avem de la el "rapoarte" fotografice detaliate despre noile lui Punkte de pe glob. Noua Zeelandă este un text făcut la patru mîini, împreună cu Sophie Vaucorbeil, special pentru Punkt şi, ca să-l cităm pe Marc, "pour la gloire".

NOUA ZEELAND+, \ar=-decor pentru filme fantasy: vulcani activi, uzine p=r=site [i ƒBaia Diavolului�

text de sophie de vaucorbeil imagini de marc klein traducere de georgeta moraru

Cînd avionul îşi începe lunga coborîre spre aeroportul internaţional Auckland, sîntem departe de a bănui că avem a cunoaşte o ţară excepţională şi pe alocuri nedescoperită. Aflată la 2000 kilometri distanţă de Australia, în sud-estul Pacificului, Noua Zeelandă este constituită din două insule principale (numite inspirat Insula de Nord şi Insula de Sud) şi dintr-o puzderie de insuliţe mici. Recurgem la mijlocul de transport cel mai popular pe aici - camping car. Fiind foarte accesibil (îl rezervasem prin internet) şi puţin costisitor, acesta ne-a oferit nepreţuita libertate de manevră, chiar în pofida circulaţiei pe stînga, practicate aici. De altfel, asta ne-a dat şi prima idee despre felul de a fi al localnicilor, alcătuit din politeţe, căldură şi un calm absolut britanic.

146

Inspiraţi de acest prim contact cu ţara „Aotearoa” ( „ţara norului lung alb”, în limba Maori), alegem direcţia la întîmplare, doar că primele cîteva ore au fost mai şovăitoare: a trebuit să ne obişnuim să conducem pe stînga şi nu a fost prea uşor. Însă neozeelandezii şofează atît de civilizat, încît am avut curajul să perseverăm. După trei sute de kilometri, oprim la Whakatane unde petrecem prima noapte pe malul mării. Pentru că sîntem în plină iarnă australă, dimineaţa e chiar răcoroasă, cu o temperatura de circa 5 °C! Dar ce contează, cînd avem înainte o oră şi jumătate de călătorie cu vaporul pînă la „White Island”, a cărei reputaţie ne incita curiozitatea. Aici

147

activitatea vulcanică este cea mai intensă din Noua Zeelanda, pe al cărei teritoriu, de altfel, se află numeroşi vulcani. Sosiţi pe mica insulă, urcăm la bordul unui vaporaş cu motor care ne duce spre un ponton metalic din alt ev; de acolo, ghizii ne preiau şi ne poartă printr-un decor uluitor: culori, zgomote, aburi se îmbină pentru a ne oferi un peisaj străin şi bizar. Gheizerele şuieră şi clocotesc, răspîndind aburi albi şi denşi, încît aerul este uneori irespirabil şi sîntem nevoiţi să purtăm măşti. Roşul brun al oxidului de fier, galbenul sulfului, verdele arsenicului şi cenuşiul apelor clocotinde formează un curcubeu parcă ieşit din cazanul unei vrăjitoare. Copleşiţi, părăsim ruinele vechii uzine de sulf, distruse în 1914. Plecăm de pe Whakatane şi peste numai o oră ajungem la Roturoa, aflat în

148

inima Insulei de Nord. Vulcanii şi cultura Maori au transformat zona în una din destinaţiile turistice importante ale ţării. Evocăm neuitata „Lecţie de pian a lui Jane Campion”, mînînd spre rezervaţia termală Wai-O-Tapu. Magia amintirilor noastre cinematografice prinde viaţă! Întunericul se destramă, ploaia conteneşte treptat. Ne aflăm în inima pădurii; bruma se contopeşte cu aburii gheizerelor, străbătuţi de o timidă rază de soare. Rămînem înmărmuriţi în faţa paletei incredibile de culori, pînă la verdele acid al „Băii Diavolului”, pe care ni le dezvăluie cu somptuozitate natura. Părăsim cu regret frumuseţea răvăşitoare a acestui loc, de dragul unui prim contact cu cultura Maori: ghidul ne conduce spre „mitai” („sat”, în limba Maori). Urmează o degustare de „hangi”, mîncare locală pregătită din cartofi, carne de pui şi de miel, acompaniată de un vin foarte bun. Copiii sînt captivaţi de demonstraţia „Haka”, dans de război tradiţional pentru triburile Pacificului. Nouă însă ritualul ne lasă un gust de „momeală pentru turişti”, chiar dacă protagoniştii păreau într-o anumită măsură convingători. A doua zi avem parte de momente extraordinare în hidravionul cu care am sur-

volat lacuri şi cratere, începînd cu lacul din preajma Roturoa. Peisajul neîmblînzit, accidentat, ne răscoleşte. Dar vine şi rîndul decorurilor mai familiare şi mai bucolice; o luăm pe şoseaua naţională nr. 5 şi o ţinem spre Napier. Străbatem păduri şi şesuri, defileuri şi văi care ne amintesc de munţii noştri europeni; la jumătate de drum chiar sîntem prinşi de un mic viscol. Napier ni se pare delicios de retro, cu stilul său Art Deco. Distrusă în 1930 de un cutremur de pămînt, localitatea fu reconstruită în 1931. După o plimbare pe imensa plajă de prundiş negru a hotelului „Hawke Bay”, un pic scurtată din cauza vîntului glacial, ne refugiem în una din nenumăratele cafenele împrăştiate prin oraş. Aici poate fi degustată berea locală „Tui”, sau un excelent vin alb a cărui reputaţie se răspîndeşte treptat în întreaga lume. După patru ore şi jumătate de călătorie pe şoseaua naţională nr.2, numită drumul viilor, iată-ne la Wellington, capitala ţării. În împrejurimile sale a fost filmată supercelebra peliculă „Stăpînul Inelelor”, graţie căreia oraşul s-a pomenit asaltat de curioşi din toate cele patru părţi ale lumii. Şi cu atît mai bine, pentru că o merită cu adevărat! Wellingtonul ne seduce

prin convieţuirea tradiţiilor, trecutului şi prezentului, dar şi prin curăţenia neobişnuită pentru o capitală. Ne tresaltă inima la vederea cable car-ului, un tramvai de modă veche, so british! Sărim în el şi în cinci minute sîntem la Grădina botanică, unde putem contempla pri-

149

veliştea panoramică a oraşului. După o hoinăreală pe aglomeratele străzi comerciale Lambton Qy, Victoria Street, Willis Street, ne pomenim că nu avem unde să ne parcăm camping car-ul: capitală, asta e! Şi, atenţie: nici vorbă de contravenţii, regulile sînt drastice în oraş! Norocul ţine totuşi cu noi, pentru că un trecător binevoitor ne îndrumă în faţa „Te Papa National Muzeum” . O luăm pe Cable Street, pînă la intersecţia cu Herd Street, facem la dreapta şi garăm camping car-ul absolut regulamentar! A doua zi, odihnţi, mergem la Muzeu. Descoperim că acesta are menirea de a prezenta întreaga bogăţie a ţării: cultura Maori şi celorlalte popoare din zona Pacificului, natura şi istoria Noii Zeelande. De menţionat că Muzeul recunoaşte că popoarele autohtone sînt „proprietarii spirituali” ai colecţiilor expuse, iar Muzeul nu este decît depozitarul acestora. Expoziţiile de arte contemporane, foarte extravagante, sau mai clasice, de exemplu Monnet, sînt un deliciu pentru cunoscători. Copiii vor fi entuziasmaţi de caracatiţa gigantică, de mai bine de 4 metri, la fel ca şi de simularea unui cutremur de pămînt, toate datorate tehnologiilor de ultimă oră. Cuba Street, pe cît de inevitabilă, pe atît de trendy, este gata să satisfacă orice gusturi. Poţi asculta jazz la „Blue Note”, concerte live la „Bodega”, sau să te scufunzi într-o atmosferă cubaneză la „Fidel’ s”. Flanăm pe lîngă galeriile de artă, boutique-urile creatorilor de modă, magazinele de muzică, saloanele de tatuaj (tatuajele Maori sînt splendide!). O stradă hype şi creativă! Revenim la Auckland prin superbele parcuri naţionale. Sînt puţin populate, preponderent de Maori, iar noi facem un popas pentru a vizita peşterile Waitomo, unicele iluminate de miriade de viermi strălucitori. În Noua Zeelanda, viaţa este de două ori mai ieftină decît în Europa, motiv din care shopping-ul îl facem cu multă însufleţire. Ne mai oprim pentru cîte un pahar de Cabernet Sauvignon şi un joc de darts într-un bar popular din Auckland, apoi luăm avionul, deja plini de nostalgie pentru această ţară care nu se aseamană cu nici alta.

150

151

hide

c Des

ii och

Concurs foto

COMUNICAREA DINCOLO DE CUVINTE

Sîntem un popor vorbăreţ, aceasta e concluzia. Chiar şi atunci cînd cuvintele trec sub embargou, aşa cum s-a întîmplat de data aceasta. Mailul a fost burduşit de fotografii care trebuiau să ilustreze capacitatea noastră de a comunica pe căi neaşteptate. Juriul, format din Veronique North-Minca (ambasada Franţei, fotograf amator), Nicolae Pojoga (fotograf profesionist, profesor de fotografie la Academia de teatru şi film) şi cîteva persoane obscure din interiorul redacţiei a transpirat, s-a certat, a cochetat şi a ales. Voila.

Premiile au fost oferite cu generozitate de către Moldcell, Librăriile Cartier şi Radu SRL. Pe această cale le mulţumim. Tema următorului concurs este "Albul ca o părere". Capodoperele sînt aşteptate pînă la 15 ianuarie pe adresa concursfotopunkt@gmail.com.

premiul

telefon mobil Nokia 6720 classic cu camera de 5 megapixeli si obiectiv Carl Zeiss care permite realizarea rapidă şi uşoară a unor fotografii clare şi în culori vii.

dana muntean mici bîrfeli

152

ion donica dincolo de cuvinte

roman barisev mute talking

153

andrei gorbatiuc portfolio portraits

laura fish

inessa kvo contact

premiul

Modem USB, ZTE MF636, dispozitive de ultima generatie care permit descarcarea de pe internet a melodiilor, fotografiilor si filmelor, accesarea e-mailului sau a retelei private de la birou, oriunde s-ar afla utilizatorul in aria de acoperire Moldcell 3.5G.

natalia ciobanu dialog

sergiu ursu

154

elena vasiliciuc

alina albot nedespărţiţi

denisa oprişor

markidonova natalia

premiul Album de artă. ICOANE. Nikodim Kondakov CARTIER

irina lesic salut

sergiu barancean

liubomir ţurcanu

iulian tuluc julik

ion donica knowledge

mirabela osadci sunetele oraşului, zîmbeşte

155

mihai stamati binecuvîntare

sasha miller pprop fly

menţiune premiul

Album de artă. ICOANE. Nikodim Kondakov CARTIER

andrei benimeţkii osia coordonatelor

natalia moraru salut

156

patricia romana condrova marionetele şi păpuşarii

157

Dacă v-ați pus vreo dată întrebarea: unde sînt oare zinedinzidanii noștri, davidbeckhamii sau chiar adrianmuții, s-ar fi putut să vă fi autorăspuns cu o elegantă strîngere din umeri. Sau cu o la fel de elegantă ridicare din sprîncene. Prezenți pe teren, lipsesc cu desăvîrșire în reviste. Nici tu știri mondene, nici tu aventuri paparazzești. Reparăm astăzi greșeala și vi-l prezentăm, deocamdată în format modest, pe unul din frumoșii Zimbrului. Despre sine Iulian spune că este pasionat de fotbal și doar de fotbal. Și e foarte fericit că poate combina, cum zice el, meseria cu plăcerea. Foarte perseverent, urăște minciuna, ocolește singurătatea și are un singur defect – e prea bun!

NIKE Just do it! Deviza care-i dictează traiectoria este: înainte și numai înainte! La sfîrșit, anunțăm posesoarele de inimi sensibile: Iulian este deja logodit! Dar asta nu credem că vă încurcă să veniți la stadion și să-i cereți un autograf pe susnumita parte a organismului...

158

Reţeaua de magazine Nike Centru Comercial Shopping MallDova str. Arborilor, 21 tel. 60-32-90 Str. M. Varlaam, 75 tel. 22-00-94

Reduceri de sărbatori pentru întreaga gamă de echipament pentru fotbal în reţeaua de magazine Nike

159

BAL ANGELUS 2009

Oamenii trebuie să aibă posibilitatea de a se stinge cu demnitate, cu eleganță și fără durere, și hospice-urile au menirea să asigure acest lucru, medicii de aici fac o muncă esenţială pentru a asigura tot suportul celor ce au atita nevoie de asta, susţin familiile si rudele lor…”, au fost cuvintele Principesei Marina Sturdza, Președinte Onorific al Fundației Angelus Moldova, cuvinte ce au atins de inimă invitații Balului de Caritate Angelus. Deși tradițiile filantropice au fost oarecum tăiate de ideologia sovietică, supraviețuind în formă de pomană în cazul sufletelor blajine de pe lîngă biserici sau în formă de fals entuziasm nomenclaturist în fața camerelor de luat vederi, iată că nu au murit cu totul, ba chiar încep să dea lăstari noi. Și balul respectiv a făcut dovada că se poate face bine și într-o formă elegantă. Oaspeții au avut ocazia să-și manifeste generozitatea și prin participarea la o licitație, scopul căreia a fost colectarea de fonduri pentru Hospice. „Veronica se hotărăște să moară” cu autograful autorului Paulo Coelho a fost achiziționată după o lungă luptă de către Sanda Filat cu 3000 lei, unul din torturile oferite de Delice d'Ange a fost cumpărat cu 1600 lei de către Eduard Grama, directorul Chateau Vartely, „Poemele fără Arpagic pentru cititorul cel mai mic”, de Ana Blandiana i-au revenit după o ofertă de 1700 lei dnei Silvia Radu, director al Union Fenosa etc., etc. Ca primă experiență, consider că a fost extraordinară, zise la sfîrșit Marina Sturdza. Un bal de asemenea anvergură se așează în timp, e nevoie de cam trei ani ca oamenii să se deprindă cu ideea și să devină un must pe lista de evenimente ale anului la care trebuie să participi.

160

161

Le Bridge Duty Free l u x u l de v i ne apr o ape

Lansarea reţelei Le Bridge Duty Free a fost unul dintre cele mai tari evenimente mondene ale sfîrşitului de an. Andreea Marin, arătînd excepţional, Pepe în rolul său clasic de latino lover, havane răsucite sub ochii fumătorilor de către un specialist cubanez, dansatoare învelite doar în pene şi în propriile vise, magicieni şi mimi, şampanie şi cadouri generoase pentru invitaţi - toate detaliile vorbeau despre o afacere de proporţii. Într-adevăr, volumul investiţiilor în cele 5 magazine Duty Free de la punctele vamale Costeşti-Stînca, Cahul-Oancea, Sculeni, Leuşeni-Albiţa, Ungheni-Costeşti şi Aeroportul Internaţional Chişinău, vor depăşi cifra de 3,5 mil. euro. Cartier, Yves Saint Laurent, Chopard, Dior, Estee Lauder, Davidoff, Ferrero, Nestle, British American Tobaco sînt doar cîteva din mărcile ce vor fi comercializate în această reţea. Compania a reuşit să stabilească relaţii directe cu furnizorii internaţionali pentru a asigura preţuri avantajoase pentru cei care, intrînd sau părăsind ţara, vor trece prin Le Bridge. Brandurile autohtone - vinuri, divinuri şi ciocolată - vor fi prezente şi ele în proporţie de 20 la sută din mărfuri. Apropo, Franck Arif, proprietarul Le Bridge, arhitect de meserie, a executat proiectul, designul şi organizarea spaţiilor comerciale. Vor predomina nuanţe de roşu şi negru care, pe lîngă aluzia la celebrul roman, încă din anii 20 semnifică luxul. "Am vizitat vreo 80 de magazine fără taxe din întreaga lume şi ţin să menţionez că magazinul de la Aeroportul Chişinău este cel mai frumos din Europa", a precizat Arif.

162

163

164

Tatiana |}buleac

şi Tim Gould au zis încă un "da". De data aceasta la Chişinău În acea seară, căprioarele şi mistreţii cu viză de reşedinţă la Popasul Dacilor au făcut ochi mari de mirare văzînd o asemenea concentraţie de vedete pe centimetru pătrat de duşumea. Toată floarea Proteveului, florile altor organe mass-media şi ale showbiz-ului autohton veniseră să sărbătorească nunta uneia dintre cele mai îndrăgite ziariste de la noi (acum ieşită şi pe arenă internaţională), Tatiana Ţîbuleac, devenită, conform firului logic, missis Gould. "Am vrut să cunoaşteţi oamenii noştri, să ascultaţi muzica noastră, să gustaţi din bucatele noastre şi sper din toată inima să vă placă", le-a zis mireasa noilor sale rude din Marea Britanie. Lucru care s-a şi întîmplat. Spre sfîrşitul serii, englezii dansau hora mai moldoveneşte decît moldovenii, ba şi chiuitul lor părea mai haiducesc nu ştiu cum, mai ales pe la masa cea mare. Părinţii mirelui s-au declarat foarte impresionaţi de cununia care a avut loc la mănăstirea din Suruceni şi n-au avut nimic de ripostat atunci cînd preotul l-a botezat pe fiul lor Timofei, iar prietenii lui Tim s-au declarat invidioşi pe norocul acestuia. Vornicică de onoare a fost Oxana Iuteş, iar buchetul miresei l-a prins Angela Gonţa. Deci, să ne aşteptăm la schimbări matrimoniale intense în prima linie a Proteveului! Case de piatră! La Chişinău, la Paris... oriunde vă veţi afla!

165

166

167

calea spre perfecţiune DIAGNOSTICA DE LABORATOR Investigarea biochimică a sîngelui • determinarea fermenţilor din sînge (glucoză, uree, creatinin, albumină, colesterol, trigliceride, acid uric, proba cu timol, calciu, clor, fier, bilirubină, protrombină) • indicatorii biochimici se folosesc în toate domeniile medicinii: terapie, gastroenterologie, reumatologie etc. şi reflectă starea funcţională a organelor şi sistemelor organismului.

Investigaţii clinice • analiza hematologică complexă a sîngelui; • analiza generală a urinei.

168

Investigaţii imunologice

REABILITARE ŞI FIZIOTERAPIE

• determinarea capacităţii de fermentare a imunoglobulinei - total în relaţia cu antigenii lambliei; • determinarea capacităţii de fermentare lg –G (ascaride, toxocarii) • diagnosticarea infecţiilor cu transmitere sexuală (chlamidii, micoplasme, ureeaplasme,herpes, toxoplasme, citomegaloviruşi); • investigarea sîngelui la prezenţa viruşilor hepatitei B,C,D; • analize hormonale (glanda tiroidă, sexuale); • determinarea markerilor oncologici (glandele mamare, ovare, prostată,

• capsula SPA, LPG – programe anticelulitice; • masaj: general, cu vacuum, ultrasonor şi limfo-drenaj; • radio-lifting; • tracţiune computerizată; • parafango: talasoterapie fierbinte şi rece, balneoterapie; • cataplasme, tratamentul cu mîl; • ozonoterapie; • hidrocolonoterapie (curăţirea sistemului intestinal); • cabina termo (cedru), duş-masaj subacvatic; • solar; • fitnes.

ficat)

COSMETOLOGIE DERMATOLOGICĂ • tratarea pielii problematice; • extragerea papiloamelor, negilor şi a vaselor periferice dilatate; • programe de întinerire pentru pielea îmbătrînită: lifting facial , injecţii etc.; • pielling; • microabraziunea pielii; • stimularea electrică cu aparate cosmetologice, curăţarea ultrasonoră a feţii, brushing, electromicrolifting; • drenaj limfatic, ionoforeză, mezoterapie; • mărirea şi corecţia formei buzelor; • epilarea bio şi foto; • micropigmentarea VIP, tatuaje medicale; • piercing medical; • îndepărtarea cu ajutorul laserului a petelor pigmentare, tatuajelor; • curăţirea mecanică a pielii (tot spectrul de servicii de îngrijire a pielii); • crioterapie; • ozonoterapie; • programe pentru bărbaţi.

MEDICINĂ TRADIŢIONALĂ • medic de familie; • cardiolog; • gastroenterolog; • urolog; • proctolog; • dermatovenerolog; • reumatolog; • medic ORL; • oftalmolog; • endocrinolog; • triholog; • dermato-cosmetolog; • chirurg plastician; • ginecolog; • mamolog; • oncolog; • stomatolog; • psiholog; • reflexoterapeut-specialist în medicina chineză; • traumatolog; • podolog; • fizioterapeut; • diagnosticarea USG (tridimensională); • staţionar de zi.

CHIRURGIA PLASTICĂ ŞI RECONSTRUCTIVĂ • întinerirea complexă a feţei şi corpului; • îndepărtarea ridurilor, blefaroplastia, lifting facial complet SMAS; • plastia glandelor mamare (mărirea, micşorarea, ….. sînilor, corectarea formei şi dimensiunii mameloanelor şi areolei, reconstrucţia sînului extirpat); • liposucţia, corectarea formei abdomenului, a feselor şi a coapselor; • intervenţii în cazul supraponderabilităţii (inclusiv, introducerea balonului în stomac); • plastica abdomenului, extirparea herniei; • corectarea formei nasului; • corectarea formei urechilor clăpăuge; • endoprotezarea genunchilor şi feselor; • tratarea varicelor; • operaţii estetice intime; • operaţii de înlăturare a cicatricelor şi a defectelor posttraumatice; • îndepărtarea formaţiunilor noi;

Clinica SANCOS Chişinău, bd. Moscovei 16 Telefoane de contact: 44 12 53, 49 74 10, 32 31 75 www.sancos.md

Laureat al Premiul de Stat; ISO: 9001 PMI CERT

169

170

171

9 77185 7 0 7 550 3

172