LUMINĂ LÂNĂ LEMN LUT

La Mare

Aici sufletul îşi trăieşte Nostalgia cosmică a aparţinerii sale la CINEVA!

Valurile parcă ar fi nişte copii care fug la Mama lor.

Orizont

ŢEL SCOP ACOLO, Locul Binelui Promis.

Vama Veche, 24 august ’87 - singur, şezând pe pietre.

Ce simt, privind marea?

Mă simt mic, slab, insuficient ocrotit.

Cerul, orizontul, neîncetatele valuri - ca o lumină eternă.

Soarele străluceşte de la orizont până la ultimul/primul val de la picioarele mele.

Multe valuri mici în apropierea ţărmului se îmbrăţişează, se fac foarte lungi/late.

Valurile strălucesc orbitor.

Aproape - departe - sus

Spumă...

Mă străfulgeră o propoziție: de ce relaţiile între oameni sunt cum sunt?

Marea este a tuturor!

Sonorul valurilor fără oprire - o energie nemăsurabilă, ca o mişcare eternă. Și noaptea!

LUMINĂ - SPAŢIU - MIŞCARE

ETERN - NEFINIT

De necuprins pentru mintea omenească! Te poţi apropia numai sufleteşte! Strălucire orbitoare - spumă - zgomot - pietre - oglindă pentru soare.

Insule de spumă, compuse din cercuri mici şi mari.

Anatomia luminii

Experienţă mistică: 1962 - Braşov, practica de vară a studenţilor. Şedeam în lanul de grâu. Căldură mare. Lumină puternică. Culorile de ulei păreau fără putere... Cu palma strânsă, am privit în soare şi printre degete a pătruns o rază de lumină. Am văzut imagini sublime, neverosimile. Era o revelaţie. Am notat în caietul meu desenul imaginilor, ordinea liniilor colorate. În anul 1970 am făcut o primă machetă.

Instalaţia este extrem de simplă: raza de lumină trece printr-o suprafaţă perforată, iradiază - se dilată - apoi trece printr-un grilaj optic, se descompune în nuanţele infinite ale curcubeului, iar imaginea, de o complexitate nebănuită se naşte pe retina ochiului omenesc! Datorită îndepărtării de sursa de lumină şi rotirii treptate a grilajului optic, se nasc microstructuri cromatice în continuă devenire. Astfel, fenomenul vizual ni se oferă ca o „anatomie a luminii”, cu un mesaj spiritual, cu rezonanţe teologice. M-am simţit desemnat, atunci, student la 21 de ani, primind acest dar, în 1962, fără să fi călcat în Europa! Instalaţia nu foloseşte materiale artificiale - colorate!

Expoziția „Studiu”, Timişoara, 1972

„Anatomia Luminii”

1. Lumina - Materia primă a Universului

2. Lumina: Condiţia existenţei umane

3. Lumina: Undă - Corpuscul

4. Lumina: Mişcare - Căldură

5. Lumina: Locul de convergenţă a culorilor

6. Lumina: Lumina artificială

7. Lumina: Simbol

La această expoziţie am prezentat şi un film color de 8 mm, 12 min.

Mărturisire

Astăzi, când pământul, apele şi vegetaţia suspină, suferind din cauza ignoranţei omeneşti în plină criză morală, eu vin de la ţară, de la Tureni, să împart cu Dumneavoastră trăirile mele, frumuseţi pe cale de dispariţie.

Am avut şansa prin har, să văd în profunzime, să văd scânteia divină în trupul fragil, trecător, în ochii unor oameni de la tară. Strădania mea este să realizez un „fel de acupunctură între lumina din sufletul acestora si scânteia care Sălăşluieşte în fiecare din noi”.

Stau uimit la poalele neformulabilului: Chipul, Sufletul omenesc, Tresăririle tainice, infinite ale sufletului, Sfinţenia vieţii.

Pe neaşteptate, un obiect obişnuit mi-a devenit învăţător: o sită. Pântecul de viţel întins pe o ramă rotundă s-a spart, femeia I-a cusut cu un fir verde de lână. În gestul ei, am văzut instinctul regnului omenesc, nevoia de a restaura, vindeca, împăca.

Iar pălăria de paie, cu forma ei solară, sugerează împlinirea, pacea, armonia universală a Ierusalimului Ceresc.

În această atmosferă de contemplare a existenţei şi a sufletului omenesc, vegheaţi de imaginea cosmică a acestui ţăran, ca un înger îmbrăcat în alb, care îşi duce demn destinul, duhul, durerea şi dorul, nădăjduind, împreună cu spiritul acestor fiinţe resemnate, să rostim cu recunoştinţă o înţelepciune ultimă: FIE VOIA TATĂLUI!...

Pământ, Năframă, Cer

Am fost cu Liceul de Artă din Cluj, într-o practică de vară în Bucovina. În dreapta drumului care ducea la Mănăstirea Humor, pe deal, printre pomii fructiferi, am întâlnit o ţărancă înaltă, slabă, cu o greblă cu mâner lung în mână, adunând fânul.

Privind, uimit, la calmul pe care-l iradiau mişcările ei în tăcerea-i vorbitoare, cu bătăile inimii ei, cu cuminţenia ei, cu mâinile ei care, împreună, adunau fânul ...o invidiam, îmi venea să fug la ea şi s-o îmbrăţişez.

Pacea ei se auzea!...

La Moeciu-Bran, într-o duminică de septembrie, la prânz, pe marginea drumului asfaltat, venea spre mine o ţărancă înaltă, îmbrăcată de sărbătoare. Am simţit că este Soră de Duh cu femeia pe care, în urmă cu cincizeci de ani, am întâlnit-o adunând fânul. Venea de la întâlnirea cu Domnul, de Ia Bisericuţa cu acoperiş de tablă, care se află sus pe deal, la care duc multe trepte.

Purta năframă de un brun închis, cu modele galbene, o cămaşă de culoarea sângelui adormit, cu mâneci lungi, peste care avea o vestă croşetată mărunt, de un verde stins, fustă de culoare închisă, iar în mână avea o poşetă mică, neagră, în care ţărăncile poartă batista - pentru lacrimile de bucurie care ne năpădesc atunci când stăm în genunchi şi trăim întâlnirea cu MILA... cântată de cor:

„Doamne, mi-lu-ie-eş-te”.

În prezenţa ei, mă simţeam rătăcit...

MOECIU a fost atunci pentru mine Ierusalimul negeografic!

3 August, 2019

Kancsura