21 septembrie 1997, duminică, Tușa

Dimineaţa la orele 7 am plecat cu Brudi şi Daniel la Tușa, satul natal al colegului şi prietenului meu C. Brudaşcu.

O zi inundată de o puternică lumină, chiar când am părăsit Clujul, câmpiile şi colinele acoperite de un strat gros de rouă scânteiau în lumina răsăritului, risipind nenumărate nuanţe ale curcubeului, transformând umbrele purtate şi cele proiectate în sclipiri de un violet spiritualizat, oferindu-ne un eşantion dintr-o lume ideală: sufletul doreşte, iar gândul aleargă până la limitele unei existenţe fără de suferinţă. Lumina timpurie mângâie şi developează cutele convexe şi concave ale dealurilor care fug cu noi spre apus şi, pe neaşteptate, din ritmul rapsodic al acoperişurilor de un roşu înnobilat de vreme, se ridică un turn alb de biserică, pe zidul căreia se odihneşte lumina. Ne încearcă un sentiment ciudat - parcă miracolul pe care îl traversăm ne reproşează ceva, totul pare neimportant şi necurat faţă de ceea ce vedem şi simţim: parcă am trădat. Micile noastre reuşite dispar, sufletul, eul risipitor cere ocrotire... Oprim maşina, ieşim cu Brudi şi privim un deal cu forme ciudate, modelat puternic de lumină, parcă privim în ochi o fiinţă: pentru rememorare şi pentru a păstra portretul acestui deal. Ajungem la castelul Goga din Ciucea şi numai la câteva zeci de metri o luăm la dreapta, unde, în faţa maşinii, cu aripile ridicate aleargă bucuroase unsprezece gâşte de un alb imaculat. Treptat, ieşind din sat, ne aşteaptă un drum pietros care ne invită la o înălţime de unde se deschide o vale imensă, un uriaş focar de lumină argintie în care, asemenea unor repere simbolice, câteva căpiţe de fân mărturisesc despre truda omenească. Drumul urcă şi în sufletele noastre crește bucuria că am depăşit mediul gălăgios şi necurat al Clujului în timp ce intrăm într-o altă dimensiune: cea a purităţii, potecă care îl răscoleşte pe Brudi, elevul, apoi studentul care pentru a scurta drumul de la Ciucea a trecut muntele pe jos până la Tușa prin pădure. Maşina urcă pe drumul pietros şi ajungem pe un platou care se cheamă Ponorul. De aici, un drum asfaltat ne duce în satul Tușa, unde chiar la intrare se înalţă noua Biserică Ortodoxă. Este ora 9, multe maşini parcate în curtea bisericii, plină de săteni şi invitaţi care aşteaptă începerea slujbei de sfinţire a bisericii. Depăşim mulţimea şi imediat ajungem la casa natală a pictorului Brudaşcu. Mă uit cu uimire la casa netencuită: aici s-a născut Brudi!

Deja, de la înăţimile Ponorului se întindea o privelişte imensă ca o acuarelă de Dürer, în dreapta satului pe o colină, o bisericuţă de lemn veche de peste 500 de ani, care, cu turnul ei ascuţit, ne conduce privirea spre cer. Tot satul, dealurile, însuşi locul, emana o nesfârşită pace. Facem cunoştinţă cu cei din casă:

Viorica, Marius cu soţia şi, încet, pornim la slujbă. Intrăm în biserica care era deja plină: o atmosferă de o rară seninătate, o expresie orientală - frescele noi care în mod evident purtau amprenta şi personalitatea a trei pictori, cu stângăciile toate ale unui început. Dar, ceea ce nu poate fi numit stângăcie mă izbeşte în clipa în care îmi ridic privirea spre PANTOCRATOR - de necrezut: chiar din barba acestuia coboară o sârmă grosolană, care susţine un candelabru de prost gust. Ceea ce pentru moment ne face să uităm cu totul de această enormă gafă a preotului şi a pictorului este procesiunea în jurul bisericii. O energie unică ne stăpânea sufletul - cugetul când localnicii şi invitaţii, toţi egali în faţa Cerului, toţi păcătoşi care ne temem de moarte şi am vrea să aflăm ce este viaţa, ce este moartea - îngenuchiaţi în lumina puternică de septembrie, în iarba umedă. Slujba se prelungeşte. Este ora 12. Brudi, Daniel, acest tânăr blond şi liniştit, şi cu mine urcăm la bisericuţa de lemn şi la cimitirul unde se odihnesc sora şi părinţii lui Brudi. Coborâm printre copaci şi ajungem într-un alt timp şi spaţiu. O neaşteptată pace ne cuprinde. Cruci de lemn de peste 100 de ani, mâncate de vreme. O cruce mică de lemn ne spune că aici se odihneşte un copil, iar de lângă cruce, creşte o creangă firavă, cu frunze verzi. În noi este încă vie vestea zguduitoare a morţii artistului Ion Biţan.

Ne apropiem de bisericuţa de lemn unde din nou cuvintele sunt insuficiente: mă cuprinde o bucurie dureroasă, aşezându-mă pe pragul de lemn al bisericii, încălzit de soare. Aici şi acum, toate par atât de simple şi evidente - comentăm cu Brudi ce extraordinare puteau fi nopţile de înviere aici, în acest târnaţ îngust, cu câteva sute de lumânări aprinse sub cerul înstelat, în mâinile acestor îngeri stagiari care sunt ţăranii. Brudi pune flori pe mormitele părinţilor, după care ne întoarcem la biserica nouă, aflăm că în acest răstimp a fost sfinţită icoana pe care pictorul Brudaşcu a dăruit-o noii biserici şi a fost pomenit pe nume. Suntem invitaţi 1a masă. O masă plină şi gustoasă, în care sunt concentrate atât efortul material, cât şi cel sufletesc al sătenilor. După servirea mesei care decurge într-o atmosferă liniştită, unde nimic nu lipseşte şi femeile tinere servesc cu toată dăruirea, stăm de vorbă cu preotul. Îndrăznesc să-i spun de observaţia noastră referitor la gafa în legătură cu imaginea

PANTOCRATORULUI. Spre marea noastră surpriză, răspunsul este dur şi arogant: ne răspunde pe scurt

„lucrul făcut, bine făcut...”

Ne întoarcem la casa natală a pictorului Brudaşcu, unde mai povestim o jumătate de oră, emoţionaţi de elanul lăuntric al zilei. Brudi fuge în vecini, la un văr, să îl salute. Ne despărţim de cei care locuiesc în casă şi Daniel porneşte maşina spre Cluj.

- Brudi, aşa-i că nu e suficient că suntem talentaţi? Ce zici?

Astăzi se împlinesc trei ani de la trecerea la cele veşnice a unuia dintre cei mai importanţi pictori români ai tuturor timpurilor. Receptat, încă din timpul vieţii, ca un maestru al artelor, Baba a avut numeroşi discipoli. Cu toate acestea, pictorul era o persoană retrasă, având extrem de puţine apariţii publice. În 1993, în „România Liberă”, maestrul a acordat ultimul său interviu de dinaintea marii tăceri. Această intervenţie a provocat numeroase reacţii în mediile artistice româneşti, dar şi în cele politice. Reproducem mai jos scrisoarea trimisă de pictorul clujean Ştefan Kancsura lui Corneliu Baba, document care constituie un adevărat omagiu închinat marelui artist român.

Iubite Maestre, *

Emoţionat şi cu remuşcări, scriu aceste rânduri.

Am avut bucuria să vă întâlnesc personal cu două ocazii în anii mei de studenţie.

Azi dimineaţă, joi, 30 decembrie 1993, în centrul oraşului Cluj, am văzut ziarul „România Liberă” cu o zguduitoare fotografie pe prima pagină cu titlul „Tranziţia în ţările din est” - pe lângă ea portretul dumneavoastră: „Maestrul Comeliu Baba se explică”. Am cumpărat ziarul şi l-am pus lângă o creangă bifurcată de vâsc. După citirea scrisorii Dumneavoastră, am simţit o remuşcare: de câte ori mi-am propus să vă scriu şi nu am făcut-o! Acum, cu emoţie şi admiraţie îndrăznesc să vă spun simplu şi curat ceea ce simt.

Primul imbold venit ca de la înger a fost în anul întâi de studii, în 1959, când, la propunerea dumneavoastră, am primit o menţiune pentru un desen în cărbune 30x40 cm. reprezentând gara din Cluj. Vagoane negre, stâlpi negri, între două vagoane obosite am mânjit cu degetul o pată mică de roşu englez cu culori de ulei împrumutate de pe paleta regretatului meu coleg, Liviu Moldovan. Acum, în inima şi conştiinţa mea, acea menţiune are puterea unui botez. A doua întâlnire a avut loc în iarna anului 1961, când eram propus pentru exmatriculare şi, datorită bunăvoinţei şi prestigiului dumneavoastră, am rămas student şi m-am trezit şi cu trei note de zece. Gara oricum rămâne un simbol...

Într-o zi de 29 iulie 1983 (ziua decesului iui van Gogh, răsfoind albumul van Gogh), am lăsat ochii să privească, iar cugetul să „vadă”... În această luminoasă tihnă a atelierului, pe neaşteptate, a intrat pe fereastra deschisă un fluierat de locomotivă... a fost de ajuns ca să plâng. Ştim foarte bine că bucuriile se plătesc - stă mărturie şi felul în care „Mâncătorii de cartofi” de Van Gogh şi „Întoarcere de la câmp” semnat de dumneavoastră şoptesc solia iubirii în urechile zidite ale acestui sfârşit de veac.

Departe de „discoteca luciferică” a lăcomiei, de manevrele UAP şi ale ministerelor, stă demnă, verticală ca un fier, opera dumneavoastră, ea se hrăneşte şi stă sub semnul ocrotitor al iubirii aproapelui. Iubirea este condiţionată de acest foc curat al jertfei, numai astfel poţi ajunge la acea idee a bucuriei dureroase.

Acest drum al purificării prin iubire, exemplificat strălucit de caracterul meditativ şi tulburător omenesc al operei Dumneavoastră este un parcurs cu valenţe dramatice, dramatism, suferinţă ca plată pentru o răsplată de origine divină, intuirea unui fascicul din seninătatea orbitoare a Luminii

Absolute. Dramatismul în artă este, în doze zilnice, presimţirea despărţirii sufletului de întuneric. A nu dezerta de sub povara îndoielilor, spaimelor, a momentelor de criză este imposibil fără de har, din acest motiv, paleta Dumneavoastră este încă umedă în sihăstria tămăduitoare a atelierului.

Opera unui artist adevărat este o tăcută cerere de audienţă în feţa eternităţii - este o rugăciune. Nu sunt preot, nici filosof, sunt pictor şi simt în suflet căldura mersului tenace lângă dumneavoastră şi, acel sfânt şi planetar ŢARAN intonând împreună, în surdină, colinda „0 CE VESTE MINUNATA”.

La mulţi ani, Iubite Maestre!

P.S. Latră câinii în noaptea peisajului îngheţat, iar mâna mea tremură în timpul scrisului, de bucurie.

Cu admiraţie, Şt. Kancsura

* Scrisoare adresatâ Maestrului Corneliu Baba

Iubite Maestre, *

cu gândul că Mântuitorul vine la vernisaj, Cumințenia ca avangardă.

Tradiția răbdătoare.

Religia-Arta au rostul să aducă nădejde, consolare, să devină „PALTON DE IARNĂ” pentru frigul din OM, eliberat, degresat de ambiții, izbit de bucurie. Părăsești lumea mondenă, dar nu te rupi de semeni, te apropii de ei.

A lua în „inventar” cu evlavie, natura, trupul-sufletul, conștiința se înalță spre Cer.

Un OM desbrăcat până la brâu stă în iarbă, se schimbă neîncetat.

Privind îndelung, am văzut „busola” în ființa firavă a unui răsad de mentă: trupul femeiesc - VAS sacru, nașterea unui copil, sentimentul MATERN, răspuns la toate!

Așa cum încălțările servesc nu atât piciorul, cât mersul, aceste rânduri poartă un sentiment de frățietate, din strigătul meu resemnat și mut.

Doamne ajuta!

Cu admirație, Kancsura, 2015

* Scrisoare adresată maestrului Paul Gherasim, artizanul grupului Prolog din București

Dragă Sorin, *

Mulțumesc pentru „mărturisirile“ tale electronice ale conferințelor tale, pe care le văd, le aud, le revăd și lumea manifestată este „extaz conceptual“.

Destinul tău spiritual, prin pictură, cărți, conferințe, Catacomba, Pinacoteca și prin tot ceea ce faci! Este raportarea la ABSOLUT...

Ai capacitatea, împuternicirea, deschiderea celui desemnat, să lumineze, să ofere asemănările tendințelor spirituale convergente, în forme diferite de exprimare, în perioade istorice diferite, cu argumentări neașteptate, în profunzime, deschizâind perspective către adevărul teologic, care respiră în toate...

Ești singurul pictor care, prin „conștientizările” prezentate și public, ne deschizi ferestre către noțiunea de „viață ca liturghie“.

Astfel pulsează chipul tău spriritual ca Autoportret.

Din „Borinage-ul“ planetar, 12 februarie 2016, Te îmbrățișează, Kancsura

* Scrisoare adresată lui Sorin Dumitrescu

Dragă Doina, Sorin,*

privesc „Mâncătorii de cartofi” de van Gogh...

Din anii liceului mă obsedează, mă urmăreşte, mă emoţionează căldura sufletească din această imagine liturgică.

Sunt convins că în acest „amurg forțat”, un dialog despre această „predică vizuală” a lui van Gogh ne poate fortifica, realmente, sufleteşte.

Simt că suferinţa poate deveni fereastră...

Am văzut un filmuleț cu toate corpurile cereşti importante - Universul cunoscut. Pamântul, la un moment dat, a devenit abia vizibil ca mărime, apoi, în comparaţie cu alte planete, dispărea. Pe acest pumn de pamânt „stă familia la Cină” la lumina lămpașului de petrol. Cu hrana aburindă, stau în jurul mesei aceşti „îngeri Stagiari”, care sunt țăranii. Cu taina armoniei, cuminţenia lor iradiază ințelepciune, spiritul păcii, se simte prezența Duhului Sfant.

Inima acestui tablou este un gest, o teologie - unul din cei de la masă Oferă – Împarte – Dăruieșteun cartof femeii de lângă el.

De necrezut: Nicolae Steinhardt mă priveşte din tablou cu curaj și bucurie, stă împreună cu țăranii, se simte frate cu ei, și cu noi, și ne strigă sfâşietor, împreună cu van Gogh că suntem Fraţi și că

Mâncând împreuna ne vom Mântui.

Sorin, așa-i că nu e suficient că suntem talentați? Ce zici?

Nădăjduind cu recunoştinţă, Ştefan

P.S. Veste buna! M-a sunat Vincent, spunând că și noi suntem invitaţi la Cină.

Cluj, 10 martie 2009

* Scrisoare adresată Doinei și Sorin Dumitrescu