Actualitatea Creştină, Anul XXVI - nr. 1/2015

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Rugăciunea fratelui pentru frate

„R

efacerea unității creștinilor rămâne o prioritate pentru Biserica Catolică... Ea este, înainte de toate, un dar al lui Dumnezeu și o lucrare a Duhului Sfânt, dar toți suntem chemați să colaborăm mereu și în orice circumstanță”, spunea Papa Francisc cu ocazia celebrării aniversării a 50 de ani de la promulgarea decretului conciliar Unitatis Redintegratio (promulgat de Papa Paul al VI-lea la 21 noiembrie 1964), decret care abordează o temă importantă nu numai pentru Conciliu, dar și astăzi, și care rămâne o provocare pentru viitor: refacerea unității tuturor celor care cred în Cristos.

Pentru această unitate s-a rugat Cristos însuși – „Ca toți să fie una” (In 17, 21) –, se roagă Biserica, și este și scopul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, care se celebrează an de an între 18-25 ianuarie. Săptămâna de rugăciune este o inițiativă a pastorului anglican Paul Watson și datează din 1908. În fiecare an rugăciunea este însoțită de o temă, de un verset din Sfânta Scriptură, ca suport pentru meditație și rugăciune. „Dă-mi să beau” (In 4,7) este versetul evanghelic propus pentru acest an, din episodul relatat de Sfântul Evanghelist Ioan, cunoscut sub numele Isus și samariteana.

Isus traversa Samaria, în drumul său spre Galileea. Drumul trecea pe lângă fântâna lui Iacob. Aici Isus a întâlnit-o pe femeia samariteană, căreia i-a cerut apă. În drumul spre unitatea creștinilor se află „fântâna plină cu apă”: atât cu apa cerută de Isus, cât și cu apa oferită de El și din care izvorăște viața veșnică. Apa scoasă din fântână de către femeia samariteană potolește setea; apa oferită de Isus este apa asupra căreia suflă Duhul lui Dumnezeu, apa vie, în care am fost botezați.

Sfântul Paul, scriindu-le creștinilor din Efes și vorbind despre unitatea Bisericii și diversitatea carismelor, spune:

„Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este peste toate, prin toți și în toți” (Ef 4,5-6).

Atitudinea de ostilitate și indiferență dintre creștini care a existat în trecut, aparține trecutului. Astăzi, mergând pe drumul „vindecării”, suntem chemați să-l privim pe celălalt ca pe un frate, ca pe o soră, mai ales în virtutea unității profunde care izvorăște din botez.

Decretul Unitatis Redintegratio este foarte clar în această privință: „Aceia care cred în Cristos și au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, îndreptățiți prin credința primită la Botez, sunt încorporați lui Cristos și de aceea poartă pe drept numele de creștini și sunt recunoscuți pe bună dreptate ca frați în Domnul de către fiii Bisericii Catolice” (nr. 3).

Gesturile fraterne între creștini pot să fie uneori mult mai profunde și cu un mesaj mai concret decât disputele teologice dintre experți.

Au rămas istorice cuvintele Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului cu ocazia întâlnirii sale cu Papa Paul al VI-lea, în ianuarie 1964, la Ierusalim: „A sosit ceasul curajului creștin. Ne iubim unii pe alții; mărturisim aceeași credință comună; să mergem împreună spre același Sfânt Altar”.

A sosit ceasul carității ecleziale la care nu se poate renunța. Și chiar dacă obiectivul principal al ecumenismului – restabilirea unității creștinilor – nu este încă realizat, nu trebuie să renunțăm la speranță. A pierde speranța înseamnă a pierde credința în acțiunea Duhului Sfânt.

Despre această acțiune a Duhului Sfânt Unitatis Redintegratio ne învață: „Duhul Sfânt, care locuiește în cei care cred, care umple și conduce întreaga Biserică, înfăptuiește acea minunată comuniune a credincioșilor ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI și ne unește atât de intim pe toți în Cristos, încât este Principiul unității Bisericii” (nr. 2).

Rugăciunea comună, mai ales în Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, spunea nu demult Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Ioan în cadrul unei celebrări ecumenice, este „o bună școală pentru a ști întotdeauna cum să-l privești pe aproapele tău care este în altă Biserică, cum să-l iubești, pentru că în esență este vorba despre această poruncă. Fără rugăciune nu avem lumina cea adevărată, fără rugăciune stăm departe de această școală care ne învață cum să-l primim, să-l privim și să-l iubim pe aproapele nostru care face parte din altă Biserică”.

Cu ocazia aniversării amintite mai sus, Papa Francisc vorbea și despre „ecumenismului sângelui”, adică despre capacitatea creştinilor de a da mărturie despre Cristos, chiar cu preţul vieţii. Spunea Sfântul Părinte: „Astfel de mărturii nu au lipsit în aceşti cincizeci de ani şi continuă şi în zilele noastre. Rămâne ca noi să le primim cu credinţă şi să lăsăm ca forţa lor să ne determine să ne convertim la o fraternitate mai deplină. Cei care-l persecută pe Cristos în credincioşii săi nu fac diferenţe de confesiune: îi persecută pur şi simplu pentru faptul că sunt creştini”.

Restul lumii ne recunoaşte drept creştini, având aceeaşi origine, iar cei care ne urăsc în numele credinţei, ne unesc în suferinţă, în umiliri, în persecuţii. Este, de altfel, ceea ce ne învaţă şi Unitatis Redintegratio: „catolicii trebuie să recunoască şi să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi. Vrednic şi drept este să recunoaştem bogăţiile lui Cristos şi faptele puterii sale în viaţa celorlalţi, care au dat mărturie despre Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat şi vrednic de admiraţie în lucrările sale” (nr. 4).

Rugăciunea şi mărturia să însoţească drumul uneori atât de anevoios al fraternităţii între creştini şi, „ascultători faţă de voinţa Domnului nostru Isus Cristos, să intensificăm eforturile noastre pentru promovarea deplinei unităţi între toţi creştinii şi mai ales între catolici şi ortodocşi” (din Declaraţia comună dintre Papa Francisc şi Patriarhul Bartolomeu, Istanbul, 30 octombrie 2014).

PS Cornel DAMIAN Episcop Auxiliar de Bucureşti

SANCTITĂȚII SALE FRANCISC, PONTIF SUPREM Sfinte Părinte,

A

propiindu-se ziua solemnă a Nașterii Mântuitorului nostru, precum și al întregului Univers, având înaintea ochilor pilda celor aleși și a profeților Vechiului Legământ care îl așteptau pe Emanuel cu credință plină de bucurie, Arhiepiscopul Arhidiecezei de București, împreună cu Episcopul său Auxiliar, cu clerul său, cu familiile religioase ale congregațiilor de femei și de bărbați și cu credincioșii încredințați grijii sale pastorale, cu acest preafericit prilej, își exprimă din nou și prezintă Sanctității Voastre, cu respectul cuvenit, cele mai bune urări.

Prin rugăciuni zilnice imploră pentru Papa, Părintele nostru al tuturor, dorindu-i să aibă o sănătate cât mai bună, lumina nestinsă a Duhului Sfânt și protecția continuă a Mariei, Născătoare de Dumnezeu, Mama Bisericii lui Cristos și a poporului creștin, mulțumindu-i cu sinceritate lui Dumnezeu pentru strădaniile sale neîntrerupte în slujirea tuturor celor ce mărturisesc credința catolică, dar și a tuturor oamenilor de bunăvoință. În afară de acestea, cea de-a 78-a aniversare a Sanctității Voastre ne prilejuiește plăcuta ocazie de a înnoi sentimentele noastre de ascultare filială, de comuniune neștirbită și de sinceră iubire față de Succesorul Sfântului Apostol Petru.

Cu încredere, Vă cerem Binecuvântarea Apostolică pentru Biserica noastră locală, pentru Patria noastră, pentru poporul nostru și pentru lumea în care trăim, o lume mântuită cu Sângele preaprețios al Cuvântului Întrupat al Tatălui, dar care, în zilele noastre, este sfâșiată de flagelul războiului, al urii, al foametei și al intoleranței.

București, 17 decembrie

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit

ACTUALITATE

Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor - 2015 An de an, în mod tradițional, în perioada 18 – 25 ianuarie se desfășoară Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor.

Tema de anul acesta este luată din Evanghelia după Sfântul Ioan: „Isus a spus: «Dă-mi să beau!»” (In 4,7).

Redăm discursul ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, pentru această ocazie.

D

omnul ... a părăsit Iudeea și s-a dus din nou în Galileea, dar trebuia să treacă prin Samaria.

Aceste cuvinte care se află la începutul episodului evanghelic (In 4,1-42), propus ca temă de meditaţie în Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an, au în ele ceva tainic. Într-adevăr, ca să meargă din Iudeea în Galileea Isus avea şi alte căi decât cea care traversa provincia Samariei. De-a lungul Iordanului drumul ar fi fost mult mai drept şi mai agreabil. Prin Samaria Isus avea de înfruntat povârnişuri, adesea grele, ţinuturi secetoase, ostilitatea unei populaţii cu care iudeii nu se aveau bine. Şi totuşi Sfântul Ioan ne spune că Domnul ... trebuia să treacă prin Samaria. De ce oare? De bună seamă ca să o întâlnească pe femeia samariteană venită la fântână după apă, ca să intre în dialog cu ea şi mai apoi cu concitadinii ei, ca să dea un nou sens vieţii lor.

Răspunzând şi în acest an invitaţiei de a ne ruga împreună pentru a reface unitatea dorită de Isus Cristos (In 17,21), vom fi, la rândul nostru, nevoiţi să părăsim cadrul lăcaşelor noastre de cult cu care suntem familiarizaţi şi modul în care ne adresăm Mântuitorului nostru. În aceste zile Isus ne dă întâlnire în locuri străine, iar noi trebuie să răspundem acestei chemări tainice pentru a-l întâlni pe El..., pentru a descoperi un sens nou al vieţii noastre creştine... Începând dialogul cu femeia samariteană, Isus se aşază

în poziţie de inferioritate: Obosit de drum ... Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!” Dar, pe măsură ce dialogul lor se înfiripă, femeia descoperă în fiinţa ei setea după apa cea vie, dătătoare de viaţă veşnică, despre care i-a vorbit Mântuitorul. Totodată ea, şi mai apoi concitadinii ei, descoperă că omul acela e mai mare decât patriarhul Iacob, că e mai mult decât un profet...

Omul din faţa ei este Mesia, este Mântuitorul lumii. Întâlnirea cu Isus Cristos în aceste zile de rugăciune ar putea fi o şansă de a-l descoperi într-o altă lumină. Am putea, apoi, descoperi în adâncul nostru o sete nebănuită, aidoma samaritenei, de sinceritate, de convertire la viaţa pe care numai El ne-o poate oferi. Am putea, în sfârşit, să percepem mai acut misiunea de a deveni izvoare de apă vie pentru timpurile noastre atât de însetate de viaţă veşnică.

Tot mai desele întâlniri dintre responsabilii religioşi ai diferitelor Biserici, apropiatul sinod panortodox şi multiplele iniţiative ecumenice de rugăciune ori de dezbateri teologice, ne confirmă faptul că setea de unitate este tot mai mare. Fie ca în aceste zile să gustăm cât mai mult din apa vie dătătoare de viaţă veşnică după care tânjesc sufletele noastre.

Cu binecuvântare,

Dr. Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Programul Săptămânii de Rugăciune pentru

UNITATEA CREŞTINILOR 19-26 ianuarie 2015, București

„Isus i-a zis: Dă-mi să beau” (In 4,7) LUNI, 19 IANUARIE, ORA 16.00

Catedrala Patriarhală Ortodoxă, Aleea Mitropoliei

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Evanghelică C.A.)

MARȚI, 20 IANUARIE, ORA 17.00

Biserica Reformată Calvineum, str. Luterană, nr. 13 bis

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Luterană Maghiară)

MIERCURI, 21 IANUARIE, ORA 17.00

Catedrala Episcopală Greco-Catolică, str. Polonă, nr. 50

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Armeană)

JOI, 22 IANUARIE, ORA 17.00

Catedrala Episcopală Evanghelică Luterană C.A.,

str. Luterană, nr 1 Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Romano-Catolică)

VINERI, 23 IANUARIE, ORA 17.00

Catedrala Episcopală Armeană, str. Carol I, nr. 43

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Reformată Calvineum)

Sâmbătă, 24 ianuarie, ora 16.00

Biserica Luterană Maghiară, str. Badea Cârțan, nr. 10

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Greco-Catolică)

DUMINICĂ, 25 IANUARIE Rugăciuni în toate Bisericile

LUNI, 26 IANUARIE, ORA 17.00

Catedrala „Sfântul Iosif”, str. G-ral Berthelot, nr. 19

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Ortodoxă Română) ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

ECUMENISM

Un drum dificil, dar pasionant

D

rumul ecumenismului, pentru oricine are la inimă dorința fierbinte a Domnului, pe care El a rostit-o în rugăciunea din ajunul pătimirii și morții sale, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21), nu este facultativ. Este parte integrantă din drumul de credință, componentă esențială a vieții creștine, angajare de la care nu ne putem sustrage mai ales acum, după ce Conciliul ne-a trezit această sensibilitate.

Constatăm însă astăzi la unii frați despărțiți o tot mai mare neîncredere nu doar față de mișcarea ecumenică, ci chiar și față de atitudinea ecumenică în general. Se aud etichetări de tipul „panerezia ecumenistă”, pe care ar trebui să o condamne viitorul sinod panortodox (predica Arhiepiscopului de Corint în vizită la Constanța de sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului 2014). Probabil că nu toată lumea înțelege același lucru prin ecumenism; într-adevăr, termenul ar trebui să fie mai bine explicat, să i se clarifice ținta. Numeroși sunt cei care cred că unitatea ar însemna să devină toți de aceeași confesiune, prin renunțarea unora la propria identitate, iar alții o văd ca pe rezultatul unui compromis la sfârșitul unor negocieri etc. O astfel de țintă nu are cum să atragă, să mobilizeze.

Cartea nou apărută la Editura ARCB, 2014, în traducere românească, Biserică, ecumenism și politică, scrisă de Joseph Ratzinger înainte de a deveni papa Benedict al XVI-lea, aduce clarificări de natură să corecteze multe idei false despre ecumenism, prezente chiar și la personalități catolice. Mai întâi în privința scopului final, pe care îl formulează astfel: „schimbarea pluralului Bisericilor confesionale despărțite una de alta într-un plural de Biserici locale care, în forma lor multiplă, sunt realmente o singură Biserică.” (p. 154). Acest lucru nu se poate realiza numai prin acțiune umană: „Ea locuiește în rugăciune, pentru că unitatea creștinilor vine de sus, din unitatea dintre Tatăl și Fiul.” (p. 150). Aceasta nu înseamnă că ea se va realiza doar la sfârșitul timpurilor, dar înseamnă că nu se poate grăbi în vreun fel sacrificând adevărul, că nu se pot planifica termene, că nu se poate „galopa” spre ea. Într-un fel, creștinii pot fi deja uniți în căutarea răbdătoare a adevărului: „În realitate, există mai multă unitate în căutarea pasionată a adevărului din partea comunităților despărțite care au o voință fermă de a nu impune una alteia nimic care să nu provină de la Domnul, dar și de a nu lăsa să se piardă nimic din ce ne-a încredințat El” (p. 113). Atunci „despărțirea nu mai poate fi opoziție, ci trebuie să devină postulatul unei înțelegeri reciproce care e mai mult decât simpla toleranță: este o apartenență în fidelitatea față de Isus Cristos” (p. 156).

Mulți sunt cuprinși de nerăbdare sau de resemnare văzând lentoarea progreselor și chiar stagnările în dialogul teologic angajat între Biserici. Dar am putea privi acest lucru ca pe un aspect al pedagogiei divine, afirmă marele teolog ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

Disputa (frescă, 1509-1510), Rafael Sanzio

german. În lumina cuvântului misterios al Apostolului: „Trebuie să fie și dezbinări la voi” (1Corinteni 11,19), gestionarea acestei situații în spirit de dragoste și nu de ostilitate, de smerenie și de primire reciprocă a diversității, poate face drumul spre unitate nespus de rodnic și de folositor. Între timp, Joseph Ratzinger propune ecumenismului scopuri intermediare realiste. Unitatea s-ar putea manifesta deja prin mărturia carității, printr-o mărturie comună în marile probleme morale și chiar, în materie de credință, „spunând împreună tot ce putem spune” (p. 155). În concluzie, el identifică două direcții majore pentru acțiunea ecumenică: „O direcție va trebui să fie cea a unei căutări pentru a găsi întreaga unitate, pentru a gândi modelele de unitate, pentru a lumina opozițiile în vederea unității. Nu numai în discuții docte, ci mai ales în rugăciune și pocăință. Dar, alături de toate acestea, ar trebui să apară un al doilea spațiu de acțiune, care presupune că noi nu știm ceasul și nu putem stabili când și cum se va realiza unitatea. [...] Important aici este să-l primim iarăși și iarăși pe celălalt în calitate de celălalt, respectându-i alteritatea.

Putem fi uniți chiar fiind despărțiți” (p. 177).

Ceea ce ne stă la îndemână este să cunoaștem și să recunoaștem elementele de unitate care există deja: citirea Bibliei drept cuvânt al lui Dumnezeu, credința în Dumnezeul unic și întreit, în Isus Cristos Dumnezeu adevărat și om adevărat, mărturisirea unui botez și a iertării păcatelor, forma fundamentală a rugăciunii creștine, porunca etică esențială a Decalogului, interpretată în lumina Noului Testament. Pe acest temei putem acționa unitar în atâtea feluri.

Iată așadar că acest drum ce pare să se piardă în zare poate fi pasionant și mobilizator.

Monica BROȘTEANU

MAGISTERIU

Din alocuțiunile Sfântului Părinte Sfânta Fecioară să dobândească binecuvânta- de sclavie. Din orice popor, cultură şi religie, să ne unim rea Domnului pentru întreaga familie umană forţele noastre. Să ne conducă şi să ne susţină Cel care,

R

evin astăzi în minte cuvintele cu care Elisabeta a rostit binecuvântarea sa asupra Sfintei Fecioare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău. Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine?” (Lc 1,42-43).

Această binecuvântare este în continuitate cu binecuvântarea sacerdotală pe care Dumnezeu i-a sugerat-o lui Moise ca s-o transmită lui Aron şi întregului popor: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea” (Num 6,24-26). Celebrând Solemnitatea Preasfintei Maria, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Biserica ne aminteşte că Maria este prima destinatară a acestei binecuvântări. În ea a găsit împlinire: de fapt, nicio altă creatură n-a văzut strălucind asupra sa faţa lui Dumnezeu ca Maria, care a dat o faţă umană Cuvântului veşnic, aşa încât toţi să-l putem contempla. În afară de contemplarea feţei lui Dumnezeu, noi putem să-l şi lăudăm şi să-l preamărim ca păstorii, care s-au întors de la Betleem cu o cântare de mulţumire după ce l-au văzut pe Prunc şi pe tânăra sa mamă (cf. Lc 2,16). Erau împreună, aşa cum au fost împreună pe Calvar, deoarece Cristos şi mama sa sunt inseparabili: între ei există un raport foarte strâns, ca între orice fiu şi mama sa. Trupul lui Cristos – care este ţâţâna mântuirii noastre (Tertulian) – a fost ţesut în sânul Mariei (cf. Ps 139,13). Această inseparabilitate este semnificată şi de faptul că Maria, aleasă dinainte pentru a fi Mamă a Răscumpărătorului, i-a împărtăşit intim toată misiunea rămânând alături de Fiul până la sfârşit, pe Calvar.

Maria este aşa de unită cu Isus pentru că a avut cunoaşterea inimii lui, cunoaşterea credinţei, hrănită de experienţa maternă şi de legătura intimă cu Fiul său. Sfânta Fecioară este femeia de credinţă, care i-a făcut loc lui Dumnezeu în inima sa, în proiectele sale; este credincioasa capabilă să perceapă în darul Fiului venirea acelei „plinătăţi a timpului” (Gal 4,4) în care Dumnezeu, alegând calea umilă a existenţei umane, a intrat personal în brazda istoriei mântuirii. Pentru aceasta nu poate fi înţeles Isus fără Mama sa. […]

Fie ca această Mamă dulce şi grijulie să ne dobândească binecuvântarea Domnului pentru întreaga familie umană. În mod special astăzi, Ziua Mondială a Păcii, să invocăm mijlocirea sa pentru ca Domnul să dăruiască pace acestor zile ale noastre: pace în inimi, pace în familii, pace între naţiuni. Anul acesta, în mod deosebit, mesajul pentru Ziua Păcii este: Nu mai sunteţi sclavi, ci fraţi. Toţi suntem chemaţi să fim liberi, toţi să fim fii şi fiecare după propriile responsabilităţi să lupte împotriva formelor moderne

pentru a ne face pe toţi fraţi, s-a făcut slujitorul nostru. (din Predica Papei la Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, 1 ianuarie 2015)

Cum primim noi blândeţea lui Dumnezeu? Mă las atins de El, mă las îmbrăţişat sau îl împiedic să se apropie? „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare; peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină” (Is 9,1). „Le-a apărut un înger al Domnului şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină” (Lc 2,9). În acest fel ne prezintă Liturghia acestei nopţi sfinte de Crăciun Naşterea Mântuitorului: ca lumină care pătrunde şi risipeşte întunericul cel mai dens. Prezenţa Domnului în mijlocul poporului Său îndepărtează povara înfrângerii şi amărăciunea robiei, şi instaurează bucuria şi veselia.

Am venit şi noi, în această noapte binecuvântată, în casa lui Dumnezeu trecând prin întunericul care învăluie pământul, dar călăuziţi de flacăra credinţei care luminează paşii noştri şi însufleţiţi de speranţa de a găsi „lumina mare”. Deschizând inimile noastre, avem şi noi posibilitatea de a contempla minunea Copilului-soare care luminează orizontul strălucind din înălţime. [...] În această Noapte Sfântă, în timp ce-l contemplăm pe Pruncul Isus abia născut şi aşezat într-o iesle, suntem îndemnaţi la reflecţie. Cum primim noi blândeţea lui Dumnezeu? Mă las atins de El, mă las îmbrăţişat, sau îl împiedic să se apropie? „Dar eu îl caut pe Domnul”, am putea replica. Cu toate acestea, lucrul cel mai important nu este a-l căuta, ci a lăsa ca El să fie cel care să mă găsească şi să mă mângâie cu afecţiune. Aceasta este întrebarea pe care Pruncul ne-o adresează prin simpla Sa prezenţă: îi permit eu lui Dumnezeu să mă iubească?

Mai departe: avem curajul de a primi cu blândeţe situaţiile grele şi problemele celor din jurul nostru, sau preferăm soluţiile impersonale, poate chiar eficiente, dar lipsite de căldura Evangheliei? Câtă nevoie are astăzi lumea de blândeţe!

Răspunsul creştinului nu poate să fie diferit de cel pe care Dumnezeu îl dă la micimea noastră. Viaţa trebuie înfruntată cu bunătate, cu blândeţe. Când ne dăm seama că Dumnezeu este îndrăgostit de micimea noastră, că El însuşi se face mic pentru a ne întâlni mai bine, nu putem să nu-i deschidem inima noastră şi să-l rugăm stăruitor: „Doamne, ajută-mă să fiu asemenea ţie, dăruieşte-mi harul blândeţii în situaţiile mai grele ale vieţii, dăruieşte-mi harul apropierii în faţa oricărei necesităţi, al blândeţii în orice conflict”. (din Predica Papei Francisc la Liturghia din noaptea de Crăciun, 24 decembrie 2014) ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

VIAȚA CONSACRATĂ

Carisma

Ce este carisma? Prezentăm, în mod sintetic, semnificația și conținutul termenului Carismă la originea sa și în experiența care trebuie să fie trăită de către membrii unei congregații, pentru ca ea, carisma, să fie într-adevăr izvorul identității lor vocaționale.

D

ocumentele conciliare îndeamnă cu insistență congregațiile călugărești să redescopere carisma lor originară pentru că este necesar ca identitatea fiecărei congregații să fie păstrată cu siguranță, deoarece există pericolul ca unii călugări, neținând cont de stilul lor specific de acțiune, să fie incluși în viața bisericească în mod vag și ambiguu. Acest stil specific, subliniază documentul Mutuae Relationes, trebuie să fie vizibil și ușor de înțeles. „În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează prin iubire” (LG 41).

„Cum se naşte o familie de viaţă consacrată?”

Orice formă de viață consacrată, fie că o privim din punct de vedere individual sau colectiv, își are originea în viața laică sau a unei familii: așa cum fiecare persoană consacrată se naște din propriii săi părinți, niciun întemeietor sau întemeietoare a unei familii de viață consacrată nu face excepție de la această regulă... a vieții! Cu alte cuvinte, putem spune nu doar că familia stă, genealogic vorbind, la rădăcinile vieții consacrate, ci și că taina nașterii celei din urmă trebuie căutată în misterul celei dintâi.

Fondatorul

La originea unei congregații se află istoria particulară a urmării lui Cristos din partea fondatorului. Iar nașterea tuturor formelor de viață consacrată cunoaște invariabil următoarele două momente: • Naşterea unei anumite carisme dăruite de Duhul Sfânt, de cele mai multe ori unui laic/unei laice pentru neACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

voile Bisericii. Într-adevăr, primul destinatar – indiferent dacă este la început individual sau colectiv – al unui dar excepțional al Duhului Sfânt se află încă sau cel puțin provine din starea laicală. Desigur, există cazuri când viitorii fondatori de congregații sau ordine proveneau dintre preoții seculari sau din alte familii de viață consacrată. Aceasta însă nu schimbă cu nimic faptul că la început, viața lor a cunoscut vârsta, nu doar biologică, ci și spirituală a laicatului. Altfel spus, cronologic vorbind, laicatul este invariabil humusul care primește sămânța viitoarei carisme.

• Însuşirea acestei carismei într-o stare de viaţă consacrată. Cea de-a doua etapă în realizarea nașterii unei noi congregații constă în cristalizarea carismei primite într-o formă de viață. Și aici putem vorbi de două momente: întâi de toate are loc desprinderea fondatorului/fondatoarei de forma de viață anterioară, iar apoi căutarea unor însoțitori/însoțitoare împreună cu care să împărtășească aceeași formă de viață consacrată în sânul unei comunități. Însă în această etapă nu trebuie să uităm un lucru esențial: Fondatorul este mai înainte de toate un îndrăgostit!

Dragostea este aceea care conduce persoana respectivă spre încheierea unui legământ.

Cele două etape din constituirea unei congregații religioase ne arată astfel nu doar raportul de proveniență, ci și similaritatea dintre viața consacrată și cea de familie. Așa cum în căminul conjugal părinții sunt mai întâi soți, iar soții sunt mai întâi iubiți, la fel se poate spune că un părinte fondator trăiește mai întâi voturile pe care le va pronunța public mai târziu, iar înainte de a iubi se descoperă iubit de Dumnezeu!

Conținutul carismei

Carisma determină un tip particular de spiritualitate, viață, apostolat, tradiție, conținuturi care constituie aspectele fundamentale, dar nu exclusive, și care imprimă, caracterizează și dau o formă particulară modului de a trăi

VIAȚA CONSACRATĂ urmarea lui Cristos: sfaturile evanghelice, viața fraternă, viața de rugăciune.

Aceeași succesiune a momentelor din experiența fondatoare a unui ordin sau a unei congregații se regăsește și în propagarea carismei specifice generațiilor viitoare. Aici descoperim cum întemeietorii de ordine religioase nu caută în primul rând nişte discipoli care să le repete pe de rost „lecţia” învăţată pentru a deveni „învăţători” la rândul lor.

Ei caută în schimb să aibă „copii”, care să exprime în propria lor persoană dragostea din care s-au născut.

Atunci putem concluziona afirmând că orice carismă de întemeiere apare ca o îndrăgostire a întemeietorului pentru un anumit chip al lui Isus. Nimeni nu a putut cuprinde în viața personală sau comunitară complexitatea și atracția incomensurabilă a „Celui mai iubit dintre pământeni”, cum ar fi spus scriitorul Marin Preda sau, în limbaj teologic, a Celui care este „Dumnezeu adevărat și Om adevărat”. O carismă surprinde și accentuează unul sau altul dintre aspectele care l-au fascinat pe fondator și l-au făcut să se îndrăgostească ireversibil de un anumit „chip” al lui Cristos.

Apoi apar „fiii” și „fiicele” prin care acea iubire fondatoare se perpetuează şi se înnoieşte.

Spiritualitatea

Fiecare creștin este chemat să-și conformeze viața lui cu aceea a lui Cristos. Misterul lui Cristos este atât de bogat încât nicio vocație nu poate să-l întrupeze total.

Multiplicitatea vocațiilor, inspirate de Duhul Sfânt, este în funcție de această bogăție deoarece fiecare dintre ele manifestă un aspect particular al misterului lui Cristos astfel încât el, din varietatea și multiplicitatea vocațiilor, este prezentat în totalitatea sa. Spiritualitatea unei congregații se naște tocmai din darul Duhului, acordat fondatorului, de a înțelege și de a trăi, chiar și prin experiențe specifice, un aspect particular al misterului lui Cristos și de a–l transmite apoi fiilor săi ca suflet al consacrării lor.

Apostolatul

Fondatorii, însuflețiți de Duhul Sfânt și solicitați de nevoile timpurilor, au perceput și au înțeles, cu o intensitate specială și particulară, câteva necesități apostolice care au devenit obiect și conținut al misiunii proprii și al misiunii

Institutelor întemeiate de ei. Misterul lui Cristos se arată, așadar, în funcție de diferitele apostolate, în timp ce El se află în contemplație pe munte, vestind mulțimilor împărăția lui Dumnezeu, videcând bolnavi și infirmi, întorcându-i pe păcătoși pe calea cea bună, binecuvântând copiii, făcându-le bine tuturor. (LG 46)

Stilul de viață

Spiritualitatea și apostolatul sunt trăite într-un stil de viață particular care se manifestă în comportamente și atitudini specifice și care au, de obicei, la baza lor, anumite virtuți.

Tradițiile

Sunt modalități de viață care găsesc puncte de referință în carismă și care au funcția de a explica o carismă și, deci, de a caracteriza fizionomia proprie a fiecărei Congregații.

Constituțiile sau Regula

Pentru a se păstra și pentru a fi transmisă și trăită, carisma are nevoie de o structură. Constituțiile sau Regula de viață constituie această structură care transmite și face accesibilă carisma fondatorului în timp. Proiectul vieții consacrate conținut în Constituții nu este un proiect generic, ci un proiect carismatic, adică un proiect particular al urmării lui Cristos care își are originea în experiența spirituală a fondatorului. Constituțiile prezintă, așadar, fizionomia proprie a unei congregații și identitatea persoanei consacrate.

TREI REPERE DE NEUITAT Fidelitatea față de carismă, studiul aprofundat al carismei și fidelitatea carismei față de istoria de azi sunt trei repere de neuitat și de trăit pentru toate institutele călugărești care se rezumă în îndemnul Apostolului Petru: „Fiecare să trăiască după carisma pe care a primit-o” (1Pt 4,10).

Pr. Fabio VOLANI (Iozefinii lui Murialdo)

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

GÂNDURI MISIONARE

La colindat în

MANILA

A

tmosfera de Crăciun începe încă din luna septembrie în Filipine. Am înţeles că filipinezilor le place să pregătească Crăciunul în această aşteptare; decorându-şi casele, magazinele şi spaţiile publice încă din această lună, în atmosfera de sărbătoare. Copiii încep să colinde începând cu 16 decembrie seara, până după Crăciun. M-a surprins în mod plăcut să aud că pe lângă colindul cântat şi acompaniat de sunetul produs prin lovirea cutiilor de vopsea sau a bidoanelor de plastic, micii colindători cântă

un cântec de mulţumire la final pentru banii sau dulciurile primite de la gazdă.

Această perioadă a colindelor coincide cu novena dinainte de Crăciun denumită generic Simbang Gabi (în tagalog „slujbe de noapte”). Slujbele care corespund acestei novene sunt la 4.30, 5.00 dimineaţa sau chiar şi mai devreme. Acest obicei era practicat încă din timpul ocupaţiei spaniole de ţăranii care începeau munca foarte devreme, pentru a evita căldura din miezul zilei la câmp. În acest fel, preoţii au început să celebreze slujbele dimineaţa devre-

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

me în loc ca ele să fie seara, aşa cum era în general pentru populaţia spaniolă.

Am mers şi noi, surorile, la colindat cu un grup de tineri, seara, pe străzile din Manila. Greu de crezut, dar unii dintre copiii şi tinerii care au mers cu noi la colindat seara, fuseseră şi la Liturghia de dimineaţă. Era un contrast mare între îmbrăcămintea de vară pe care o purtam, sandale şi tricou şi căciula lui Moş Crăciun de pe cap, care te făcea să transpiri, dar asta era parte din decor! Străzile strâmte, culoarele dintre barăci, locurile înghesuite şi infiltrate de umezeală sunt aproape şocante. Dar, oamenii erau simpli şi bucuroşi să ne primească. Spaţiile de locuit fiind de cele mai multe ori foarte mici, nu ne-au permis să ajungem cu toţii până la uşa gazdei, aşa încât frecvent am stat în şir unul în spatele celuilalt, cam înghesuiţi. Între întunericul de afară şi lumina din uşa întredeschisă ni se întindea câte un plic.

Generozitatea acestor oameni prin care am putut să ajutăm alte persoane cu alimente de Crăciun m-a surprins mult; dar cel mai mult mi-a plăcut faptul că banii erau oferiţi în plic!

Sr. Gabriela LUNGU fcJ

ARTA DE A TRĂI

„Vreme trece, vreme vine…”

Î

nceputul de an este, de obicei, moment de bilanț; este momentul când se privește înapoi, poate cu regrete, dar și spre viitor, cu speranță. Poate pentru unii, anul care tocmai s-a încheiat a fost unul minunat; pentru alții, dimpotrivă, un an care a lăsat urme adânci și dureroase în viață. Cu siguranță, sunt persoane care ar vrea să reproducă anul ce abia s-a încheiat; dar sigur sunt și persoane care nu mai vor să facă bilanțul; persoane care ar vrea să șteargă trecutul. Însă indiferent de atitudinea noastră față de anul ce a trecut, ca și față de cel ce abia a început, timpul își urmează cursul său firesc. Poate doar că „nu mai are răbdare cu oamenii”, ca odinioară, și trece prea repede; sau poate noi trecem prea repede pe lângă timp.

Dar mai mult decât de filosofare, la început de an este nevoie de speranță, de propuneri optimiste, de visuri, de armura credinței, a speranței, a iubirii și a gândurilor pozitive. Da! Este nevoie să pornim din nou la drum cu încredere și cu dorința de a TRĂI, de a aprecia și de a mulțumi pentru fiecare clipă, pentru fiecare zi a vieții noastre. Nu este ușor să lăsăm în urmă problemele, grijile, neînțelegerile, neîmplinirile, nemulțumirile... din anul ce abia s-a încheiat. Fără să ignorăm trecutul, să ne propunem ca începutul anului să fie un nou început în toate. Să avem entuziasmul unui nou început și dorința ca tot ce vom face să fie bine și frumos.

La început de an să ne dăm răgazul să rămânem câteva momente cu noi înșine, în liniște, pentru a putea găsi pacea adevărată și pentru a ne putea exprima recunoștința față de tot ce avem. Să încercăm să rămânem în tăcere, să ne detașăm de zgomotul cotidian pentru a ne putea gândi mai bine la noi. La început de an este bine să ne gândim la viața noastră de credință, să luăm în calcul și progresul nostru spiritual, înaintarea pe calea desăvârșirii, încercând să fim mai înţelepţi şi mai buni, mai capabili să învingem răul cu binele. Și să recunoaștem mereu, cu umilința creaturii, că suntem dependenți de ajutorul lui Dumnezeu. Poate nu ne

GÂNDURI LA ÎNCEPUT DE AN

propunem să mutăm munții din loc, dar putem să aducem în prim-planul memoriei, să ne fixăm mai bine principiile care ne vor călăuzi viața în acest an nou.

La început de an să ne propunem ca ușor-ușor să ne eliberăm de toate gândurile nefolositoare, de frici, de îngrijorări, de problemele reale sau doar imaginare; să ne propunem să zâmbim mai mult și mai sincer, să avem curajul să spunem ce gândim fără a-i jigni pe ceilalți, să ne exprimăm sentimentele, să facem binele, să fim sinceri, să fim mai îngăduitori cu noi înșine și cu cei de lângă noi, să fim amabili chiar și cu cei care nu ne sunt tocmai simpatici, să evităm situațiile conflictuale, să fim mai toleranți.

Am putea să avem în vedere și îndemnurile pe care le făcea Benjamin Franklin, care spunea: „Fii mereu în război cu viciile tale, în pace cu vecinii tăi și fă în așa fel încât fiecare an nou să te găsească mai bun!”. În acest context, nici gândurile Fericitei Tereza de Calcutta nu sunt de neglijat: „Ce-aș putea să vă spun, ca să vă ajut să trăiți mai bine acest an? Zâmbiți-vă unii altora! Zâmbiți soției, soțului, copiilor, persoanelor alături de care munciți, celor care vă conduc!

Zâmbiți-vă unii altora! Acest lucru vă va ajuta să creșteți în iubire, pentru că zâmbetul este rodul iubirii!” „Vreme trece, vreme vine…”. Suntem iarăși la începutul unui nou an. Putem să trăim acest început cu teamă, cu neliniștea pe care o dă necunoscutul; dar putem să-l trăim și plini de speranță, așezându-ne întreaga viață pe umerii Lui. La una din predicile din perioada Crăciunului am auzit această expresie și mi-a plăcut, am simțit-o reconfortantă: „Întreaga viață, cu griji și neliniști, cu temeri și nesiguranțe, cu bucurii, cu reușite - așezați-o pe umerii lui Isus, Bunul Păstor!” Dacă ne propunem să străbatem acest nou an alături de El, pe umerii Lui, putem privi spre viitor cu siguranță, plini de speranță. „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 23) Cristina ȘOICAN ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

SEMNIFICAȚII TEOLOGICE

Născătoarea de Dumnezeu și comunicarea idiomurilor Cristologia Sfântului Ciril de Alexandria

D

in primele Crezuri formulate la începuturile Bisericii, precum și din primele două mari concilii ecumenice (cel de la Niceea, din anul 325, și cel de la Constantinopol, din anul 381) rezulta atât adevărata dumnezeire a Mântuitorului, cât și adevărata sa fire omenească. Cum trebuie însă înțelese aceste două realități luate împreună? Uneori, încercările de a explica acest mister au dus la dispute și la condamnări din partea conciliilor ecumenice.

Aceste dezbateri se întrepătrundeau cu cele referitoare la Sfânta Treime, însă vizau și mariologia, mai precis titlul de „Născătoare de Dumnezeu“ atribuit de creștini Fecioarei Maria, se pare, încă din vremea lui Origen. Nestorios, patriarh al Constantinopolului între 428 și 431, era de părere că acest titlu ar trebui evitat, deoarece Maria l-ar fi născut doar pe omul Isus și, de aceea, ar putea fi numită „Născătoare a lui Cristos“, dar nu theotokos, „Născătoare de Dumnezeu“.

Nestorios încerca să evite ca pătimirea și moartea pe Cruce să-i fie atribuită lui Dumnezeu însuși (care, fiind veșnic, nu poate muri). De aceea, el considera că fiul Fecioarei Maria — un om — trebuie deosebit de Fiul lui Dumnezeu — adică cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Logosul veșnic. Între acești doi subiecți există o unitate sub același „chip“ (prosōpon); acest termen grecesc poate fi înțeles și ca „persoană“, însă Nestorios vorbea doar de o unitate „morală“ în cadrul ei. Omul Isus nu este propriu-zis Dumnezeu, ci doar „purtător de Dumnezeu“. Astfel, întruparea nu este o asumare a omului din partea lui Dumnezeu, ci locuirea Logosului într-un om (așa cum, de altfel, locuiește în toți credincioșii aflați în stare de har). De aceea, am putea vorbi de naștere, suferință și moarte doar în cazul omului Isus, însă dacă ne re-

ferim la calitatea de Creator, la atotputernicie și veșnicie, acestea i-ar putea corespunde doar Logosului. Prin urmare, nu putem spune nici că Fecioara l-a născut pe Dumnezeu însuși.

De altă părere era însă Sfântul Ciril (Kyrillos), patriarh al Alexandriei între 412 și 444 și învățător al Bisericii. La Ciril apare pentru prima dată ideea de „unire ipostatică“, adică unirea naturii divine și a celei umane într-un singur Ipostas. Totuși, pentru a o descrie, el folosește, pe lângă noțiunea de Ipostas (hypostasis), și termenul de physis, înțeles ca existență individuală concretă, ce constă în realitatea umană unită cu cea divină (în timp ce, pentru teologii antiohieni, folosirea în acest context a lui physis era nepotrivită, ei înțelegându-l drept natură abstractă, în sens aristotelic).

S-ar putea spune deci că terminologia lui Ciril este încă ambiguă, pentru precizarea ei trebuind să vină Conciliul de la Calcedon (451), care vorbea clar de două naturi într-un singur Ipostas.

Este posibil ca dificultățile terminologice să fi contribuit la adâncirea disputei dintre teologii antiohieni și cei alexandrini, care a dus, până la urmă, la condamnarea învățăturii lui Nestorios.

Conciliul de la Efes (431) i-a dat dreptate lui Ciril, una din scrisorile acestuia către Nestorios fiind citită și confirmată în timpul lucrărilor: „Logosul, unindu-și, potrivit Ipostasului, într-un chip nespus și de neconceput, un trup însuflețit de un suflet rațional, s-a făcut om și a fost numit Fiu al omului, nu doar potrivit vrerii sau bunăvoinței, dar nici doar ca prin asumarea unui chip. Spunem deci că sunt diferite naturile unite în adevărata unitate, dar din ambele a reieșit un singur Cristos și Fiu, nu fiindcă din

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

pricina unirii ar fi fost înlăturată deosebirea dintre naturi, ci mai curând fiindcă dumnezeirea și umanitatea, unite într-o unire nespusă și tainică, ne-au alcătuit pe singurul Domn și Cristos și Fiu“ (DH 250).

Disputele au continuat, însă, deoarece teologii antiohieni nu au acceptat, la început, hotărârile acestui conciliu.

Doi ani mai târziu, teologul antiohian Teodoret din Cir a propus o formulă de compromis, care a fost acceptată de ambele părți. Aceasta menționează două naturi (physeis) ce rămân în unitatea unei singure persoane (prosōpon) și acceptă titlul de „Născătoare de Dumnezeu“.

Ideea subliniată de Ciril este că în Mântuitorul avem o unitate de Subiect.

Logosul veșnic s-a născut, potrivit naturii umane, din Fecioara Maria și, de aceea, ea poate fi numită „Născătoare de Dumnezeu“, în virtutea așanumitului principiu al „comunicării idiomurilor“: datorită unirii profunde dintre cele două Naturi într-un singur Subiect sau Persoană, ceea ce se poate afirma despre una dintre Naturi se poate spune și despre cealaltă. Putem afirma, în acest fel, că Dumnezeu Fiul s-a născut și a fost răstignit, că Omul Isus poate fi adorat și că Fecioara este „Născătoare de Dumnezeu“.

Wilhelm TAUWINKL

SEMNIFICAȚII TEOLOGICE

Preasfânta Fecioară Maria Theotokos, Mama lui Dumnezeu

V

aloarea unui „da” spus lui Dumnezeu, în libertatea iubirii, este incalculabilă pentru că el deschide lumea spre transcendent, spre supranatural, îl apropie pe om de Dumnezeu și pe Dumnezeu de om. Orice „da”, fiecare „da”, oricât de mic, spus lui Dumnezeu cu disponibilitate, generozitate, teamă, încredere, înalță lumea, aduce în lume un plus de suflet, de libertate, de bunătate și de adevăr, o transfigurează, o luminează, lasă loc prezenței creatoare, mântuitoare a lui Dumnezeu. În fond, orice „da” spus cu credință lui Dumnezeu înseamnă un „da” spus Omului, în favoarea omului, a vieții, a plinătății vieții. Istoria este cea mai bună martoră a acestui fapt, iar sfinții sunt cel mai bun exemplu: ei sunt cei mai mari binefăcători ai omenirii.

Există, totuși, în istorie, un DA, cel al Preacuratei Fecioare Maria, un DA de o asemenea calitate, intensitate și profunzime, de o asemenea amploare și finalitate, încât Dumnezeu însuși, personal, a putut să pășească pe pământul nostru, să experimenteze condiția umană, să o asume în totalitatea ei pentru a o elibera de păcat, de rău, de suferință și moarte, pentru a o înălța, pentru a o glorifica, pentru a o îndumnezei. Dumnezeu s-a făcut Om: acesta este adevărul central al istoriei lumii care, în cele din urmă, nu poate fi, nu mai poate fi decât una singură: Istoria Mântuirii. Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca Omul să devină Dumnezeu, ne spun Sfinții Părinți ai Bisericii. Suntem fii în Fiul, filii in Filio. Așadar, tot ceea ce precede acest Eveniment nemaiauzit, nou la modul absolut, unic și irepetabil, și tot ce urmează, este, de fapt, drumul ome-

nirii spre Isus Cristos din Nazaret, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, și împreună cu El, prin Biserică în Duhul Sfânt, spre Dumnezeu, spre Împărăția lui Dumnezeu, spre eternitatea vieții. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, a Fiului lui Dumnezeu în sânul preasfânt și feciorelnic al Mariei este „centrul întregii realități, inima Realului, Realitatea însăși. Nu este un mister printre alte mistere, ci Misterul însuși” (François Varillon). Întruparea răscumpărătoare, despuierea, umilirea, ascultarea până la moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, pentru îmbrăcarea cu haina demnității filiale a omului, pentru înălțarea pascală a acestuia până la plinătatea de viață a cerului, sunt însăși bogăția, posibilitatea și rațiunea de a fi a Bisericii pentru că îi definește și misiunea: pentru Om, pentru Viață, pentru plinătatea de viață a omului, spre lauda și preamărirea lui Dumnezeu.

Este foarte dificil de cuantificat valoarea, importanța, (necesitatea) fie și numai a unui singur da spus lui Dumnezeu. Cu atât mai mult este dificil să măsori omenește valoarea unui da de o viață, valoarea unei vieți făcute numai din da, a unei vieți care nu a fost decât da, disponibilitate totală, irevocabilă, fără întoarcere față de Dumnezeu. Cu Preasfânta Fecioară Maria, care a fost un continuu da, un continuu fiat, o continuă slujire, în bucurie și suferință, vorbim de o alegere, de o vocație unică, de o pregătire specială din partea lui Dumnezeu, pentru că misiunea ei era unică: să fie Mama lui Dumnezeu, privilegiul cel mai mare (și unicul în sens strict!) și fundamentul tuturor celorlalte adevăruri și privilegii care îi definesc misiunea și personalitatea teologică. Theotokos, „Cea care îl naște pe Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Mama lui Dumnezeu”, este titlul sub care Biserica o cinstește încă din Antichitate (în principal Sub tuum praesidium sec. III; în scrierile Patriarhului Alexandru din

Alexandria...), și care a fost consacrat definitiv de Conciliul din Efes (431).

Acest titlu, aparent sec, nu face decât să preia adevărul atât de cald și simplu pe care îl exprima Elisabeta în Evanghelie: „Maica Domnului meu” (Lc ), sau pe cel implicit: Mama lui Emanuel, Dumnezeu cu noi. Dar maternitatea divină, fizică, feciorelnică, gloria fără egal a Preasfintei Fecioare Maria, este în întregime pentru Biserică, se prelungește în și prin Biserică, pentru că acel răspuns total de credință și iubire include toate virtualitățile și intenționalitățile supranaturale și universale cuprinse în mesajul Arhanghelului Gabriel. În Pruncul din ieslea Betleemului noi contemplăm întregul și grandiosul plan de mântuire al lui Dumnezeu. În El, Emanuel, întâlnim Da-ul iubirii veșnice mântuitoare a lui Dumnezeu. În El, Fiul Omului, omul devine fiul lui Dumnezeu. Acolo, în bucuria și gingășia de la Betleem și apoi în suferințele Calvarului, s-au întâlnit și unit pentru totdeauna două libertăți, una sfântă și sfințitoare, cealaltă mântuită și sfințită, Da-ul lui Dumnezeu cu da-ul omului, pentru viața și mântuirea omului. Cât valorează un da spus prin credință lui Dumnezeu?

Preasfânta Fecioară Maria, Theotokos, se împlinește total în Anthropotokos, în Comuniunea sfinților, în nașterea omului nou, mântuit, eliberat, sfințit, moștenitor al Împărăției. Mai mult, este baza acelui Theotokoi pe care Isus îl exprimă în multe feluri și îl așteaptă de la fiecare creștin: „Oricine face voința Tatălui meu din ceruri, acela îmi este frate, soră și mamă” (Mt 12,50). Orice da, cât de mic, spus lui Dumnezeu, prelungește Misterul Întrupării. Iar cu Isus se verifică și reciproca: orice da spus omului, vieții, iubirii este, de fapt, un da spus lui Dumnezeu (cf. Mt 5,15-16).

Pr. Mihai BACIU

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

PAGINA GHIKA

Vladimir Ghika – meditație asupra rugăciunii „Tatăl nostru”

Î

n Arhiva Ghika există două ciorne ale Monseniorului Ghika reprezentând două variante ale aceluiaşi text, diferite între ele, una este mai amplă decât cealaltă, dar amândouă sunt neterminate. Textul este o meditaţie care precede şi care urmează rugăciunii „Tatăl nostru”.

Puţină linişte... Încă puţină linişte...

Nu este destulă linişte...

Iubirea mea să fie singură cu tine.

O, Dumnezeule, te chem cu toată dorinţa mea.

Sufletul meu te cheamă, cu toate numele iubirii sale.

Dar vreau mai întâi să fac să tacă toate vocile care sunt în el. Şi vreau să-ţi vorbesc mai întâi prin intermediul unor cuvinte sfinte, mai pure decât toate cele care ar ieşi de pe buzele mele. Aceste cuvinte ştiu că nu aş putea să le pronunţ niciodată aşa cum au fost spuse – nici gândite, nici simţite – ştiu că sunt nevrednic să mă folosesc de ele. Dar vreau să ţi le spun totuşi, şi să le spun ca atare, fără să adaug nimic la ele, pentru ca Fiul tău să ţi le repete în Tine aşa cum le-a spus El şi pentru ca ecoul lor să trezească în Tine, foarte departe, veşnicii de bucurii care vin de la Tine şi care se întorc la Tine.

Să le spun cel puţin cu tot sufletul meu ca şi cum ar fi fost făcute din el. Îngăduie-mi să urmez cu tot elanul sufletului meu cuvintele sfinte.

Doamne, ascultă-mă, cel care te roagă este o bucată de pământ viu.

Doamne, ascultă-mă, sunt cuvintele Fiului Tău... Şi încep prin a-ţi spune: „Tatăl nostru...”

Cuvintele au trecut.

Ele sunt în mine, toate reînnoite şi toate vii. Le ascult încă răsunând. Tu eşti bun, căci mă bucur să le simt atât de aproape, şi nu le pot simţi venind la mine fără ca inima mea să tresalte în mine ca o altă fiinţă.

Vreau să alung durerea de a nu le fi dăruit decât atenţie, respect, o tandreţe ascunsă şi slabă, în loc de a fi trăit fiecare cuvânt.

Sufletul meu este prea însetat de Tine pentru a se opri prea mult asupra acestui gând.

Mă grăbesc să te numesc Tatăl meu înainte de a mă gândi la imensitatea ta, înainte de a vedea venind spre mine aceste ceruri teribile în care te afli, în care m-aş pierde dacă aş vrea să te urmez, fără a striga acest nume mai întâi, pe care mi-ai îngăduit să ţi-l dau: eu, această ruşine, acest lucru finit, întins aici, în colţul unei camere, acest lucru care nu are decât o mângâiere, aceea de a nu se putea vedea [...].

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

Pe modelul rugăciunii „Tatăl nostru” Vladimir Ghika a compus câteva rugăciuni, una care îl are în centru pe aproapele, intitulată „Fratele nostru” şi o alta, dedicată Sfintei Fecioare Maria.

Cea dintâi este inclusă în scrierea „Vizitarea săracilor”.

Aceasta are la sfârşit un grupaj de rugăciuni diverse şi o scurtă dramatizare intitulată „În familie”, care are drept personaje pe sărac şi pe cel care îl vizitează pentru a-i aduce un ajutor. Rugăciunea „Fratele nostru” este dublă: pe de o parte o rosteşte cel care vine în vizită la sărac şi pe de altă parte săracul îi răspunde şi el inversând rugăciunea.

Fratele nostru care eşti pe pământ. Numele tău să fie pentru noi un nume sfinţit. Momentul împărăţiei tale să vină în noi înainte de moartea noastră. Împreună să facem o singură voinţă, cea a lui Dumnezeu, şi pământul ne va fi precum cerul. Fii binecuvântat pentru bucuria pe care o avem de a-ţi dărui pâinea cea de toate zilele. Iartă-ne că nu recunoaştem destul de repede pe Dumnezeul nostru în mizeria ta, precum şi noi te iertăm că nu îl vedem de îndată în ajutorul nostru. Nu ne lăsa să ne îndepărtăm de sufletul tău. Dar iubirea noastră comună pentru Dumnezeu şi iubirea noastră reciprocă în Dumnezeu să ne mântuiască de rău. Amin. Şi rugăciunea inversă: Fraţii noştri buni care sunteţi pe pământ. Numele voastre să ne devină din ce în ce mai dragi. Ajutorul vostru să ajungă la noi înainte de a fi prea târziu. Împreună să facem o singură voinţă, cea a lui Dumnezeu, şi pământul ne va părea mai puţin îndepărtat de cer. Fiţi binecuvântaţi pentru bucuria pe care o avem de a primi de la voi pâinea noastră cea de toate zilele. Iertaţi-ne reproşul involuntar al durerilor noastre, precum şi noi vă iertăm ofensa bunăstării voastre. Nu ne lăsaţi să vă invidiem vreodată. Şi binefacerile voastre, ca şi rugăciunile noastre, să ne mântuiască şi pe unii şi pe ceilalţi de orice rău. Amin.

PAGINA GHIKA Cealaltă rugăciune a fost compusă de Monseniorul Ghika pentru asociaţia întemeiată de el, „Frères et Sœurs de Saint Jean” [„Fraţii şi Surorile Sfântului Ioan] şi care a funcţionat pentru o vreme la Auberive. Rugăciunea poartă titlul „Către Sfânta Fecioară”.

Maica noastră care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Fiului tău aici pe pământ. Fixează-ţi aici sălaşul pentru împărăţia Dumnezeului celui viu. Nu doar să se facă voia sa, dar şi preferinţa sa să se realizeze şi pământul să pară mai puţin îndepărtat de cer.

Ajută-ne să devenim mai buni şi să ne iubim între noi.

Apără-ne împotriva noastră, iar lipsa ta de cunoaştere a răului să mijlocească mai uşor pentru mizeria mult prea reală a greşelilor noastre. Amin.

Legat de rugăciunea „Tatăl nostru”, Vladimir Ghika recomanda ca ea să fie bine făcută, aşa cum trebuie, cu atenţia fixată asupra cuvintelor şi asupra sufletului. Felul cum este făcută această rugăciune este semnul pentru toate devierile evlaviei.

Iulia COJOCARIU

FERICITUL VLADIMIR GHIKA ÎN JAPONIA

P

e 23 decembrie 2014, cu ocazia zilei naționale a Japoniei, Ambasada României la Tokyo a organizat un eveniment dedicat Monseniorului Vladimir Ghika, ilustru vizitator român în arhipelagul nipon. La acest Seminar a fost oferit spre vizionare filmul Anei Boariu – „Fratelui meu din exil”, pregătit cu subtitrare japoneză, traducerea fiind asigurată de dl. Florin Popescu. La eveniment au luat cuvântul domnul ambasador, Radu Șerban, și părintele Francisc Ungureanu, Postulatorul Cauzei de Canonizare a Fericitului Vladimir Ghika. Domnul ambasador a evocat cele două vizite ale Monseniorului Ghika în Japonia – 1933 și 1936 – așa cum sunt ele marcate în documentele păstrate de Casa Imperială Japoneză.

Părintele Ungureanu a prezentat succint personalitatea deosebită a Monseniorului Vladimir Ghika, plecând de la corespondența din 1937 cu Dl. Stoicescu, pe atunci ambasador în Japonia, și de la dorința Monseniorului Ghika de a-i îngriji pe leproși, amintind și martiriul Fericitului și beatificarea din 31 august 2013.

Evenimentul de la Tokyo s-a bucurat de o audiență deosebită, fiind prezenți Nunțiul Papal, E.S. Joseph Chennoth,

Ambasadorul Uniunii Europene și alți prieteni ai României.

Printre acești prieteni, cu mult interes au participat și trei surori din Congregația Sfântul Ioan Evanghelistul, care continuă opera începută de părintele Totsuka, medic și om de acțiune, prieten și colaborator al Monseniorului Ghika.

Surorile au primit pe 27 decembrie – în ziua patronului lor, Sfântul Ioan, relicve ale Fericitului Vladimir pentru capelele din spitalul pe care îl conduc în capitala niponă.

Surorile Carmelitane, urmașe ale celor pe care Vladimir Ghika le conducea în 1933 la Tokyo, deoarece sunt în clauzură, nu au participat la evenimentul de la Ambasadă, însă când le-am vizitat la Carmel au fost în mod deosebit interesate de stadiul procesului de canonizare.

Pr. Francisc UNGUREANU Postulatorul cauzei de canonizare a Fericitului Vladimir Ghika

(de la stânga) Pr. Francisc Ungureanu, dl Radu Șerban, ambasadorul României în Japonia și E.S. Joseph Chennoth, Nunțiu Papal

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

FILE DE ISTORIE

Punţi peste oceane PARTEA A-V-A

România ajută SUA

C

u articolul de faţă se încheie seria dedicată documentelor păstrate în fondul „O’Hara – România” din Arhiva Diecezei de Savannah, SUA. În numerele precedente ale Actualităţii creştine am arătat cum, între anii 1947 şi 1950, cât timp a fost Nunţiu Apostolic la Bucureşti, Arhiepiscopul Gerald Patrick O’Hara s-a implicat puternic atât în efortul de menţinere a integrităţii Bisericii Catolice locale, cât şi în ajutorarea populaţiei, prin intermediul organizaţiei catolice War Relief Services, în special în regiunile afectate de foametea din 1946-1947. Mai arătam apoi cum, revenit în patrie, Nunţiul O’Hara a continuat să se preocupe de soarta României, punând la dispoziţie relaţiile pe care le avea. Între persoanele ajutate de el s-a aflat şi Prinţesa Ileana a României, pentru care s-a interesat de modalitatea obţinerii vizei de şedere în SUA.

Sprijinul acordat Prinţesei Ileana şi celor şase copii ai săi nu a fost doar unul de conjunctură, ori născut dintr-o relaţie de prietenie strict personală. În scurtele întretăieri de drumuri ale celor două personalităţi există o semnificaţie mai adâncă, pe care Arhiepiscopul O’Hara a surprins-o foarte bine: momentul prin care trecuseră, mai întâi în România şi apoi în SUA, era unul de răscruce a istoriei – o orânduire se prăbuşea, o alta se ridica, şi cu ea venea o schimbare de mentalitate, de atitudini, practici şi moralitate cu consecinţe enorme.

Poate că O’Hara nu a cuprins din prima clipă toată grozăvia comunismului, dar a înţeles-o treptat, în parte chiar după plecarea din România, în contextul în care şi în SUA activa, tocmai în acei ani, un important segment filocomunist. Înfiinţat în 1919 cu sprijin sovietic, Partidul Comunist american crescuse constant până în anii 1940, fiind printre cele mai influente forţe ale vremii în lupta pentru drepturi democratice. În 1944, exact în perioada în care, în Europa Centrală şi de Est, URSS îşi aservea una după alta ţările învecinate, transformându-le în state satelit, în SUA – leagănul democraţiei – Partidul Comunist ajunsese la cifra sa maximă de 80.000 de membri.

Pe acest fond, în iunie 1946, Arhiepiscopul O’Hara este numit Nunţiu Apostolic în România. După ce aşteaptă mai multe luni acordarea vizei de intrare în ţară, la începutul lui 1947 ajunge în sfârşit la Bucureşti.

Timp de trei ani şi jumătate, până la expulzarea sa în iulie 1950, O’Hara

poate experimenta pe viu ce înseamnă comunismul în plin avânt expansionist. Practic, vede cu ochii lui cum se instalează o dictatură şi care sunt mecanismele politice, economice şi ideologice de aservire a unei ţări întregi.

La întoarcerea în patrie, Arhiepiscopul O’Hara găseşte o situaţie problematică. Conjunctura internaţională de după război, evenimentele din URSS şi descoperirea unei largi reţele de spionaj sovietic infiltrat în puncte cheie ale societăţii americane (guvern, armată, Hollywood) declanşaseră în SUA o spaimă generalizată şi acţiuni ample (uneori prea ample, cum s-a dovedit ulterior) de epurare în plan politic. În aceste împrejurări, fostul delegat papal simte că trebuie să comunice concetăţenilor săi experienţele trăite în România comunistă, adresându-se publicului american atât direct cât şi patronând conferinţe susţinute de două personalităţi române cu care colaborase pe când se afla în ţara noastră şi care trăiau acum în exil: Prinţesa Ileana şi Prinţesa Ecaterina Caragea (Caradja). Amândouă se bucurau de multă simpatie în SUA deoarece în august 1943 – când planul aliaţilor de a bombarda rafinăriile de la Ploieşti eşuase şi peste 100 de piloţi americani căzuseră prizonieri – cele două prinţese veniseră în ajutorul prizonierilor oferindu-le adăpost, hrană, îngrijiri medicale şi chiar – notează presa americană – instrumente muzicale cu care să-şi ridice moralul cântând.

Nu am găsit în arhivele Diecezei de Savannah date despre conferinţele Prinţesei Ileana; există în schimb o

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

colecţie de materiale (articole de ziar, protocolul vizitei, afişul conferinţei etc.) referitoare la vizita Prinţesei Ecaterina în oraşul Atlanta, statul Georgia. Vizita şi conferinţa, care făceau parte dintr-un tur mai amplu prin Statele Unite, au avut loc în ianuarie 1956 la invitaţia Arhiepiscopului O’Hara şi a primarului de atunci, William Hartsfield. La sosirea pe aeroport, prinţesa a fost întâmpinată de două persoane care i-au amintit îndată de România: Mons. John Kirk şi pilotul James Sedlack. Primul fusese secretarul Nunţiului O’Hara şi responsabil cu distribuirea ajutoarelor de la War Relief Service în România, iar acum era capelanul comunităţii române din diaspora. Cel de-al doilea, James Sedlak, enoriaş în Parohia St. Anthony din Atlanta, era unul dintre numeroşii prizonieri americani îngrijiţi de Prinţesa Caradja în 1944. La conferinţa care a avut loc în data de 31 ianuarie 1956, cu un auditoriu de 500 de persoane, prinţesa declara: „Mă aflu aici ca să vă spun vouă, cei norocoşi, despre concetăţenii mei nenorocoşi, şi ca să vă încurajez să vă păstraţi liberi”. În contextul unor articole cu caracter biografic, presa românească de după Decembrie 1989 a relatat despre implicarea celor două prinţese, Ileana a României şi Ecaterina Caradja, în acţiunile de salvare a piloţilor americani eşuaţi în zona rafinăriiilor de la Ploieşti. S-a vorbit, de asemenea, despre conferinţele ţinute de ele în Vest în perioada exilului, precum şi de aprecierea cu care au fost întâmpinate.

FILE DE ISTORIE

Prinţesa Ileana în 1946, pe când conducea un spital pentru răniţi la Bran

Dar, din câte ştim, presa nu a specificat niciodată – nici în cazul Prinţesei Ileana, nici în cel al Prinţesei Ecaterina Caradja – că în organizarea respectivelor conferinţe un rol important i-a revenit şi fostului Nunţiu Patrick O’Hara, în anii care au urmat după expulzarea acestuia din România. „Cu gândul mă aflu în mod constant la Bucureşti – scria fostul nun-

Prinţesa Ecaterina Caradja şi pilotul Robert Britt, fost prizonier de război în România, într-un inteviu la televiziunea americană

ţiu într-o scrisoare din 1951 adresată Moseniorului Del Mestri. Libertatea şi toate lucrurile bune de care am parte aici în America nu înseamnă absolut nimic pentru mine când mă gândesc la toţi oamenii aceia buni, preoţi, şi surori şi laici de asemenea, care ne-au fost întotdeauna atât de fideli şi care acum suferă în închisoare (...). Sunt sigur că niciunul dintre noi nu va uita vreodată acele zile tragice.”

Arhiepiscopul O’Hara în faţa Nunţiaturii din Bucureşti (?)

Corespondenţa personală a nunţiului, precum şi evoluţia evenimentelor ulterioare expulzării, descrise parţial în această serie de articole, dovedesc că Arhiepiscopul O’Hara nu a fost nicidecum un simplu funcţionar, ci s-a implicat cu energie şi seriozitate în destinele României, o ţară de care s-a ataşat profund.

Liana GEHL

File de istorie

Pr. Bernhard Röhner SVD

N

(1894-1981)

ăscut la 19 aprilie 1894 la Siebenhuben bei Neustadt (Germania), a studiat la școlile verbiților, pentru ca în anul 1919 să depună voturile călugărești.

A fost hirotonit preot la 29 ianuarie 1923, urmând apoi studii de specializare în Germania, Austria și Italia, finalizate cu un doctorat la Roma. În anul 1931 a venit în România, activând timp de 15 ani ca profesor la Seminarul și Academia Teologică Sfântul Duh, din București.

A fost colaborator apropiat al Fericitului Anton Durcovici, deținând la propunerea acestuia și funcția de președinte al Congregației Mariane din Seminar. În anul 1946 părăsește România, stabilindu-se în Austria, unde și-a continuat cariera didactică.

Moare la 12 aprilie 1981. dr. Dănuț DOBOȘ

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

Botezul Domnului, Andrei Rubliov (1405)

SFÂNTA SCRIPTURĂ

CUVÂNTUL DOMNULUI - comentariu la lecturile duminicale -

Botezul Domnului (B) Is 55,1-11; Is 12,2-6; 1In 5,1-9; Mc 1,7-11

E

venimentul Botezului Domnului reprezintă, în viaţa lui Isus Cristos, un moment de cotitură. După lunga perioadă de anonimat ce s-a scurs de la evenimentele „copilăriei”, Mântuitorul îşi face apariţia în public şi îşi începe activitatea. Apariţia în public a lui Isus are loc în contextul mişcării de reformă religioasă iniţiată de Ioan Botezătorul. În Evanghelia de astăzi, un accent important este pus pe rolul botezului în acest context de reformă. Sfântul Ioan prezintă botezul pe care el îl administrează ca fiind pregătitor pentru primirea unui alt botez, pe care îl va acorda Cel care vine în urma lui, un botez cu Duhul Sfânt. Să notăm faptul că o astfel de prezentare a mişcării de reformă religioasă care are ca punct culminant adminstrarea botezului e făcută în termeni liturgici, mai precis în termeni ce prefigurează o transformare ce urmează a se înfăptui. În spatele acestei exprimări, însă, intuim faptul că viaţa pe care o duceau contemporanii lui Ioan impunea o înnoire de mentalitate şi de comportament, înnoire exprimată prin purificarea botezului cu apă. În schimb, botezul cu Duhul Sfânt avea menirea să imprime, în cel care îl primea, acel „impuls divin” care să îl orienteze şi să îl ajute să ducă o viaţă în conformitate cu vocaţia stabilită în el de Creatorul a toate.

Lectura a doua a sărbătorii de astăzi explică şi îmbogăţeşte ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

învăţătura evanghelică cu privire la transformarea pe care o operează prin credinţă botezul instituit de Ioan Botezătorul şi desăvârşit de Isus Cristos: Cine este acela care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?

Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Isus Cristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este acela care dă mărturie, căci Duhul este adevărul... Aşadar, oricine crede că Isus este Cristos e născut din Dumnezeu...

Din aceasta cunoaştem că-i iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile lui..., iar poruncile lui nu sunt grele.

La rândul ei, lectura întâi, exprimă în termeni concreţi care trebuie să fie atitudinea unui fiu al lui Dumnezeu: Căutaţi-l pe Domnul cât poate fi găsit! Chemaţi-l câtă vreme este aproape! Să-şi părăsească cel nelegiuit calea sa şi cel fărădelege cugetările sale... Pe cât sunt de departe cerurile de pământ, la fel de departe sunt căile mele de căile voastre şi gândurile mele de gândurile voastre...

Isus se supune botezului cu apă al lui Ioan. Imediat, însă, ce iese din apă, asupra lui se coboară Duhul Sfânt sub chip de porumbel, iar din cer se aude glasul Tatălui: Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am aflat bucuria. Cu alte cuvinte, cele ce i se întâmplă lui Isus reprezintă un itinerariu pe care îl au de parcurs toţi cei care cred în vocaţia şi demnitatea acordată omului de Dumnezeu: Botezul cu apă – Botezul cu Duhul Sfânt – Tu eşti fiul meu cel iubit...

SFÂNTA SCRIPTURĂ Duminica a II-a (B) 1Sam 3,3-10.19; Ps 39; 1Cor 13-20; In 1,35-42

S

ărbătoarea Botezului Domnului a evocat cu toată solemnitatea un sens nou de viaţă care oferă celor botezaţi o demnitate fără seamăn, aceea de fii ai lui Dumnezeu.

Această demnitate, însă, trebuie concretizată printr-o trăire conformă voinţei lui Dumnezeu, exprimată prin poruncile sale şi sintetizată de Isus în porunca iubirii. Or, împlinirea poruncilor are nevoie de o iniţiere care se dobândeşte la „şcoala lui Isus”. Aşa s-ar putea explica faptul că primul gest săvârşit de Isus Cristos este acela de a se înconjura de ucenici, pe care îi formează şi, mai apoi, îi asociază activităţii sale misionare.

Fragmentul evanghelic al acestei duminici scoate în evidenţă câteva aspecte fundamentale ale chemării şi formării ucenicilor. Astfel, primii care îl urmeză pe Isus sunt doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul. Auzindu-şi învăţătorul spunând despre Isus, Iată Mielul lui Dumnezeu, ei pornesc pe urmele Lui. Isus, însă, nu îi acceptă fără ca în prealabil să îi întrebe Ce căutaţi? Altfel spus, ce aşteptaţi voi de la mine?

Când cei doi îl întreabă: Rabi, unde locuieşti?, El îi invită: Veniţi şi vedeţi!, iar evanghelistul adaugă: Au mers deci şi au văzut unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea. Acest dialog pune în evidenţă trei aspecte ale iniţierii ucenicilor. Primul aspect are în vedere chemarea ucenicului: nimeni nu poate fi ucenic dacă Isus nu îl invită – vino! sau veniţi! Al doilea

Duminica a III-a (B) Iona 3,1-5.10; Ps 24; 1Cor 7,29-31; Mc 1,14-20

I

ată, în sfârşit, momentul în care Isus îşi începe activitatea publică.

După ce s-a pregătit îndelung, pregătire ce a culminat cu primirea Botezului, Isus începe să răspândească lumina Evangheliei lui Dumnezeu, mai precis să predice.

Mântuitorul şi-a început activitatea, potrivit fragmentului evanghelic de astăzi, într-un moment precis: după ce a fost închis Ioan [Botezătorul]... Acest detaliu scoate în evidenţă faptul că reforma începută de către Ioan trebuia desăvârşită, iar Isus nu întârzie nici măcar o clipă în a o înfăptui. În plus, Mântuitorul alege, drept loc al începutului activităţii sale, nu Ierusalimul, ci Galileea, acea provincie în care diferitele neamuri care o alcătuiau, se arătau dornice de înnoire atât culturală şi spirituală (vezi înflorirea culturală din principalele cetăţi ale acestei provincii: Cezarea, Sephoris, Tiberiada), cât mai ales religioasă.

Sfântul Evanghelist Marcu ne oferă şi un foarte scurt, dar esenţial, rezumat al Evangheliei predicate de Isus: S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Or, acest rezumat anunţă, pe de-o parte, pe un ton grav, împlinirea timpului stabilit de către profeţiile vechi al manifestării, în persoana şi activitatea lui Isus, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Altfel spus, în învăţăturile pe care El le proclamă, în gesturile pe care El le săvârşeşte şi mai ales în persoana Sa, Dumnezeu însuşi îşi înfăptuieşte lucrarea de mântuire. Pe de altă parte, proclamarea lui Isus îi invită pe toţi la convertire (dispo-

aspect îi cere ucenicului să vadă, mai precis să contemple şi să înţeleagă cine este Isus şi în ce constă mântuirea Lui. Al treilea aspect îi cere ucenicului să rămână (cât mai mult) cu El, în intimitatea Lui. La capătul acelei după-amiezi petrecute împreună cu Isus, Andrei, unul din cei doi ucenici, a descoperit că acel Rabi, acel Miel al lui Dumnezeu este chiar Mesia. O astfel de descoperire era prea importantă ca să rămână strict personală. Ea trebuie făcută cunoscută. De aceea, Andrei merge, îl găseşte pe fratele său Simon şi îi spune: „L-am aflat pe Mesia” şi l-a dus la Isus, iar Isus, privind la el a zis: „Tu eşti Simon... tu te vei numi Chefa (Petru-Piatră)”. Or, făcând această schimbare de nume, Mântuitorul îi stabileşte deja rolul pe care Petru avea să-l îndeplinească în rândul apostolilor şi, mai târziu, în Biserică.

Să nu uităm, aşadar, că adevărata identitate a Mântuitorului poate fi descoperită doar la „şcoala lui Isus” (aspect evidenţiat şi de prima lectură în care „vocea tainică” a lui Dumnezeu i se adresează micului Samuel şi aşteaptă din partea lui răspunsul: Vorbeşte căci slujitorul tău ascultă!). Să nu uităm nici că, odată ce am descoperit cine este Isus şi în ce constă mântuirea Lui, suntem datori să le ducem „vestea cea bună” şi celor care o aşteaptă. Să nu uităm, în sfârşit, că, potrivit lecturii a doua, odată ce am devenit ucenicii lui Cristos, până şi trupurile noastre îi aparţin. Prin urmare trebuie să Îl preamărim pe Dumnezeu în trupul nostru. nibilitatea de a-şi schimba mentalitatea în funcţie de noua vestire) şi la încredere în Evanghelia pe care El o vesteşte întrucât ea conţine „programul de reînnoire” a vieţii persoanei umane, a vieţii sociale şi a vieţii politice (în sensul ei cel mai complet).

Celelalte lecturi confirmă din plin această învăţătură.

Lectura întâi, de exemplu, ni-l prezintă pe profetul Iona ducând mesajul lui Dumnezeu către cetatea-capitală a imperiului asirian, Ninive. Or, după numai o zi de proclamare, profetul are surpriza să vadă că locuitorii cetăţii, altminteri nişte păgâni, iau în serios mesajul ultimativ transmis de Dumnezeu prin el şi chiar se convertesc, salvându-se astfel de la nimicire. La rândul ei, lectura a doua, atrăgând atenţia că timpul şi-a strâns pânzele (aidoma unei corăbii care se pregăteşte să acosteze în port), ne invită să ne gândim viaţa ca putând să se termine în orice clipă şi, prin urmare, să ne însuşim acea detaşare de preocupările acestei lumi care ne-ar ține departe de esenţial: ... cei care cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece.

Nouă ne revine să luăm aminte la gravitatea şi la urgenţa mesajului evanghelic proclamat de Isus Cristos, căci în el se află sursa înnoirii vieţii noastre. De aceea, îl rugăm pe Dumnezeu cu cuvintele psalmului responsorial: Arată-mi, Doamne, căile tale şi învaţă-mă cărările tale! Călăuzeşte-mă întru adevărul tău şi învaţă-mă, căci Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele...

Pr. Tarciziu ȘERBAN ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

BISERICA CATOLICĂ în

BANGLADESH

Catedrala Bunului Păstor, Rajshahi, Bangladesh

C

u un număr total de 161 milioane locuitori, Bangladeshul ocupă locul opt în lume ca densitate a populaţiei. Creştinii nu reprezintă decât 0,4% din populaţie, adică vreo 600.000 de suflete; comunitatea creştină cea mai numeroasă este alcătuită din catolici. Dar cum arată Biserica Catolică în acest stat unde, conform statisticilor demografice, 86,6% din populaţie este de religie musulmană, 12,1% practică hinduismul, iar creştinii sunt „pierduţi” în cele 1,6% procente rămase la categoria „altele”?

Date generale: „Ţara Zeului-Soare” Originea exactă a numelui „Bangladesh” este neclară.

După unele teorii, ar deriva de la sufixul -desh („regiune”) şi cuvântul bang (vang), derivat la rândul său din Bong, vechi cuvânt dravidian însemnând „Zeul-Soare” şi desemnând un regat care se afla pe aceste meleaguri în Antichitate. Situat la est de India, pe ţărmul Golfului Bengal, Bangladeshul mai este numit şi „ţara râurilor”. Cei 161 de milioane de locuitori ai Bangladeshului trăiesc într-un teritoriu de numai 147.570 km2 (comparativ cu România, care are 238.391 km2 şi de opt ori mai puţini locuitori!). Jumătate din acest teritoriu este ocupată de cea mai mare deltă a lumii, Delta Bengal (cu o suprafaţă totală de 105.000 km2, din care două treimi sunt în Bangladesh şi o treime în India). Pe lângă terenurile deltei – fertile, dar extrem de vulnerabile din cauza frecventelor inundaţii şi cicloane devastatoare –, Bangladeshul mai adăposteşte în nord şi un relief colinar, cu înălţimi de până la 1.000 m. În medie însă, terenul este atât de jos încât se estimează că o zecime din suprafaţa ţării ar fi scufundată dacă nivelul mării ar creşte cu numai un metru.

Statul modern a luat fiinţă în 1971 prin desprinderea de Pakistan. De fapt, în momentul în care India îşi revendica independenţa, în 1947, o serie de grupări separatiste din fosta colonie britanică au cerut formarea a două state distincte: India modernă, pentru populaţia majoritar hindusă, şi Pakistanul, pentru populaţia de religie musulmană. Acest stat din urmă avea o formă ciudată, fiind alcătuit din teritorii aflate de o parte şi de alta a penisulei indiene. Astfel, între Pakistanul de Vest şi cel de Est se întindea o distanţă de 1.400 de kilometri. Excluderea Pakistanului de Est de la deciziile politice, discriminarea etnică şi neglijarea economiei din regiune de către forurile conducătoare au dus la războiul de eliberare a Pakistanului de Est şi proclamarea unui stat independent, în 1971, cu numele de Bangladesh.

După dobândirea independenţei, Bangladeshul a suferit de ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

Credincioși la rugăciune în Catedrala Bunului Păstor

sărăcie, foamete, instabilitate politică, lovituri militare şi corupţie. Ţara a revenit la democraţie în 1991, plasându-se pe o traiectorie constantă de creştere economică (locul 11 între economiile emergente). Totuşi, un sfert din populaţie continuă să trăiască sub limita mondială de sărăcie, adică cu mai puţin de 1,25 dolari pe zi (şi asta într-o ţară care adăposteşte unele dintre cele mai fertile teritorii din lume!)

Religia în Bangladesh Religia majoritară este islamul, sosit aici în secolul al VIIlea d.C., şi care a înlocuit aproape în totalitate religiile ce îşi disputaseră anterior supremaţia în teritoriu: hinduismul şi budismul. Sub influenţa sufismului, religia musulmană are în Bangladesh un caracter mai blând şi mai tolerant decât în alte părţi, ceea ce explică şi buna convieţuire cu celelalte culte din ţară.

Prima prezenţă creştină, conform tradiţiei, se datorează muncii de evanghelizare a Sfântului Apostol Toma, care a predicat în Peninsula Indiană. Însă din primele comunităţi înfiinţate de Apostol, dacă se vor fi răspândit până în Bangladesh, azi nu s-a mai păstrat nimic. Cele dintâi atestări documentare ale creştinismului datează din timpul Sultanatului Bengalez. Misionarii şi comercianţii portughezi s-au stabilit aici în prima jumătate a secolul al XVI-lea, iar la 1 ianuarie 1600 iezuiţii au sfinţit în oraşul Jessore prima biserică, având hramul „Preasfântul Nume al lui Isus”. În tot secolul al XVII-lea, favorabil schimburilor comerciale cu Europa, catolicismul a continuat să se extindă în Bangladesh prin munca misionarilor. Astfel, în 1682 existau aici cel puţin 5 biserici şi peste 14.000 de credincioşi. Un secol mai târziu, în 1793, marele misionar baptist William Carey deschidea drumul şi pentru viitoarele comunităţi protestante. Extrem de dotat pentru limbile străine, opera principală a lui Carey a constat în traducerea Bibliei în bengali, sanscrită şi alte câteva zeci de limbi vor-

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME bite în regiune. În afară de romano-catolici şi protestanţi, mai există, în special în regiunile Mughal şi Dhaka, mici comunităţi de armeni şi ortodocşi.

Deşi prin constituţia adoptată în 1972 Bangladeshul s-a declarat un stat secular, treptat ţara s-a apropiat şi la nivel legislativ de practica islamului, care este considerată religie de stat. În ceea ce priveşte codul familiei însă, fiecare individ este ţinut să se ghideze după legea religiei proprii; astfel, poligamia este permisă pentru musulmani, dar limitată la patru soţii; pentru hinduişti este nelimitată (dar fără posibilitatea de a divorţa), iar pentru creştini este interzisă.

Căsătoriile interreligioase sunt permise, la fel propovăduirea religiei proprii. Ministerul pentru Afaceri Religioase are un fond separat pentru fiecare dintre cultele recunoscute oficial, în funcţie de numărul de membri.

Comunitatea creştină este în general respectată (deşi nu au lipsit nici atentate cum ar fi cel din 2001, într-o biserică rurală din sudul ţării, soldat cu nouă morţi). Comparativ cu restul populaţiei, creştinii se bucură de un mai bun acces la educaţie, ceea ce le asigură ulterior condiţii mai ridicate de trai (trebuie menţionat aici că rata analfabetismului este foarte mare în Bangladesh) şi participarea la funcţii publice. Spitalele şi şcolile ţinute de misionari sunt bine întreţinute, foarte apreciate şi deschise tuturor, indiferent de religie. Prin traducerile lor în şi din limbile locale, misionarii europeni au adus contribuţii majore la dezvoltarea culturii din Bangladesh şi a promovării ei pe plan internaţional. Primul catehism în bengali şi un dicţionar portughezbengali, bengali-portughez au fost publicate de Părintele Manuel da Assumpção în 1743, iar în primul deceniu al anilor 1800 William Carey a început tipărirea Bibliei în bengali. Crăciunul figurează printre sărbătorile naţionale, dar o iniţiativă recentă de a acorda acelaşi statut şi sărbătorii Paştelui a fost respinsă în Parlament.

Structura Bisericii Catolice în Bangladesh Romano-catolicii reprezintă cea mai numeroasă comunitate creştină. Aceasta îşi datorează existenţa în special muncii de evanghelizare desfăşurate pe parcursul a cinci secole de către misionarii iezuiţi, salezieni, augustinieni, precum şi, mai recent, de către membrii PIME (Pontificio Istituto Missioni Papa Ioan Paul al II-lea în Dhaka, Estere). Astăzi, Biserica Catolică Bangladesh (1986) din Bangladesh are şase dieceze şi o arhidieceză metropolitană; conferinţa episcopală a fost înfiinţată în 1971, iar nunţiatura apostolică în 1973. În 1986, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat sediul mitropolitan, Arhidieceza de Dhaka.

Numărul de parohii se ridică la 92, cu 370 de preoţi, 260 de călugări şi peste 1100 de călugăriţe – cifre mari, dacă ne gândim că întreaga comunitate se compune din circa 212.000 de suflete. Asociate cu numărul impresionant de

Conferința episcopală din Bangladesh

şcoli şi institute de grad universitar (518), orfelinate, azile şi spitale (peste 340!), cifrele citate ne transmit imaginea unei biserici extrem de vii şi dinamice, în plină creştere.

Priorităţile pastorale ale acestei comunităţi minoritare, dar nicidecum timide, sunt sintetizate foarte bine de un document adoptat cu ocazia jubileului de 75 de ani al Diecezei de Dinajpur: 1. Catehism şi spiritualitate 2. Dezvoltare prin educaţie şi cultură pentru toţi 3. Dezvoltare economică şi dreptate socială 4. Întărirea rolului Bisericii în societate 5. Purtarea Evangheliei la toţi cei care caută cuvântul lui Cristos.

Îi veţi cunoaşte după dragostea lor În multe regiuni din Bangladesh, comunităţile catolice au luat fiinţă la solicitarea unor persoane particulare: colonişti, localnici care se convertiseră la catolicism pe când erau în alte ţări, ori care nu erau nici măcar catolici, dar care doreau ca misionarii catolici să ridice nivelul de educaţie al concetăţenilor lor. Pentru a da numai un exemplu în acest sens, menţionăm Dieceza de Sylhet.

Aceasta a luat fiinţă prin munca unui singur preot (iniţial) care în 1947 a fost chemat să dea asistenţă spirituală celor 700 de lucrători catolici aflaţi pe plantaţiile de ceai din zonă. După ce preotul respectiv şi-a tocit efectiv genunchii străbătând pe jos mii de kilometri, iar alţi misionari i s-au alăturat muncind în condiţii similare, în 2011 numărul de credincioşi crescuse la 17.000, ceea ce a impus ridicarea acestei comunităţi la rang de dieceză. Descriind spiritul catolicilor de aici, un localnic spunea: „Sunt oameni simpli, săraci, dar tari în credinţă. Sunt foarte aproape de Biserică.

Cei mai mulţi dintre ei sunt foarte evlavioşi şi fervenţi în practicarea credinţei. Au o mare dragoste de Biserică şi îşi tratează preoţii şi persoanele consacrate cu respect. Sunt foarte ospitalieri şi mulţi dintre ei se implică în activităţile Bisericii. Suntem toţi foarte fericiţi să aparţinem acestei noi dieceze. Posibilităţile de evanghelizare sunt mari, în special printre hinduiştii de pe plantaţiile de ceai.”

Iar un alt comentator scria: „Deşi creştinii din Bangladesh sunt o minoritate microscopică (un creştin la 324 de locuitori), ei sunt foarte activi. Contribuţia misionarilor şi a celorlalţi creştini în diferite domenii reprezintă o laudă şi o mărturie de durată aduse lui Cristos. Aceste contribuţii izvorăsc din dragostea faţă de Cristos şi faţă de semeni”.

Liana GEHL ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

UNIVERSUL FAMILIEI

BINELE FAMILIEI

Î

n timp ce celebrează Anul pastoral dedicat Vieţii consacrate, Biserica întreagă se află sub semnul familiei. În acest context, în toamna acestui an se vor desfăşura două mari evenimente ecleziale: în perioada 22-27 septembrie, a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor, la Philadelphia, cu tema Iubirea este misiunea noastră. Familia plină de viaţă, iar între 4 - 25 octombrie 2015, Sinodul ordinar cu tema Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lume. Ceea ce la prima vedere ar părea întâmplător sau o suprapunere are cu siguranță un sens în planul Providenţei. Între alegerea fecioriei ori a căsătoriei ca stare de viaţă există o adâncă legătură. Cele două vocaţii se susţin reciproc. Familia şi viaţa consacrată merg împreună.

Mă folosesc de termenul „întâmplător” cu gândul la faptul că intuiţia de a convoca un sinod despre familie îi aparține Papei Francisc şi ea s-a născut cu ocazia Zilei Mondiale a Tinerilor, de la Rio de Janeiro. Apoi, lucrurile au evoluat în mod rapid, aşa încât după numai un an s-a ajuns la Sinodul extraordinar, din octombrie 2014, ceea ce s-a dorit a fi un preambul la cel ordinar, din octombrie 2015. Astfel „întâmplarea” a devenit hotărâre. Cu siguranţă, una luminată de Duhul Sfânt care conduce Biserica din interior, în chip tainic.

La încheierea Adunării extraordinare în data de 18 octombrie 2014 s-a publicat „Relatio synodi”, un document cu 62 de articole, care avea să fie completat ulterior, la data de 9 decembrie acelaşi an, cu un număr de 46 de întrebări elaborate de Secretariatul permanent al Sinodului. Astfel s-a format Liniamenta, document pe baza căruia urmează să se alcătuiască Instrumentum laboris (Instrumentul de lucru) care va sta la baza Adunării ordinare din octombrie, anul curent.

15 aprilie este data ultimă la care fiecare Conferinţă episcopală urmează să prezinte răspunsurile la cele 46 de întrebări. Ne putem imagina, având în vedere timpii parcurşi până la întâlni-

rea sinodală din octombrie 2014, că înspre luna iunie vom avea la îndemână Instrumentul de lucru.

Elaborarea răspunsurilor este un interval cheie în parcursul sinodal. Din formularea întrebărilor se observă intenţia de a aprofunda situaţia concretă a fiecărei dieceze sau eparhii referitoare la familie. De aceea se vorbeşte de un „drum împreună” - aceasta este, de fapt, etimologia termenului sinod – în care este angajat deopotrivă clerul şi poporul credincios în toate componentele sale nu numai pentru a constata, ci şi pentru a căuta soluţii la chestiunile urgente care privesc familia.

Un reper cronologic în drumul sinodal este data de 10 decembrie 2014 când, la obişnuita Audienţă de miercurea, Papa Francisc a inaugurat un nou ciclu de cateheze care va avea în centru familia. Cu această ocazie a vorbit despre modul cum a trăit şi a văzut din interior sinodul din octombrie. A făcut acest lucru în stilul său caracteristic, foarte direct şi simplu. Mai întâi a mulţumit presei pentru interesul arătat faţă de sinod şi pentru belşugul de ştiri transmise despre lucrările acestuia. A voit însă să se delimiteze de „stilul de cronică sportivă” practicat de o parte din media, care a încercat să împartă participanţii la sinod în două echipe, cea de conservatori şi cea de progresişti, una împotriva alteia.

Pe 9 decembrie, doar cu o zi înainte, în scrisoarea de pregătire a întâlnirii de la Philadelphia adresată Cardinalului Vicenzo Paglia, Preşedintele Consiliului

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

Pontifical pentru Familie, Papa afirma: „Nu putem califica familia folosind concepte ideologice, nu putem vorbi despre familie conservatoare şi despre familie progresistă. Familia este familie!” Fără a recurge la o analiză aprofundată observăm că distincţia de natură ideologică merge până la a sugera o confruntare pe plan social între familia conservatoare şi cea progresistă. Biserica ar sta de partea celei dintâi, pe când societatea modernă ar promova-o pe cea de-a doua. Contrapunerea dintre conservator şi progresist ar deveni astfel o subtilă linie de demarcaţie dintre Biserică şi societate, dintre trecut şi viitor. Ar fi o diviziune, ori o ruptură, dureroasă şi periculoasă. În cateheză, Papa a mers şi mai departe cu delimitarea arătând că sinodul nu se compară cu o adunare parlamentară. Dacă în aceasta din urmă confruntarea dintre diferitele facţiuni este licită, în sinod, confruntarea nu se realizează între facţiuni, ori părţi, ci între persoane care sunt mânate de o singură intenţie, aceea de a lua decizii pastorale spre binele familiei.

Acest bine nu poate lăsa niciodată deoparte ceea ce Papa a amintit în discursul de încheiere al Sinodului extraordinar când a reiterat doctrina Bisericii cu privire la unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, la fidelitatea soţilor şi la deschiderea faţă de viaţă. Ele alcătuiesc conţinutul mereu nou şi mereu acelaşi al Evangheliei familiei.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

UNIVERSUL FAMILIEI

DE LA FAMILIE LA FAMILIE

„Î

n ordinea ei, omenirea merge de la familie la familie. De la familia în care te afli la familia pe care ţi-o alegi sau ţi-o creezi”. Aşezăm acest gând al Fericitului Vladimir la început de an 2015.

A merge de la familie la familie ne duce cu gândul la binecuvântarea caselor care are loc anual în luna ianuarie.

Aşteptăm cu bucurie ca preoţii noştri să ne sfinţească spaţiul în care ne ducem cea mai mare parte a vieţii. Cu vizita lor de la început de an se deschide sau se redeschide poarta credinţei. Sfinţirea casei aduce cu sine o formă de purificare de toate contagierile pe care cu voie sau fără de voie le-am adus în casă. Tensiunile de la muncă, oboseala din maşină sau din alte mijloace de transport, mirosurile de alimente, electrizarea atmosferei interne cu ştiri şi imagini care ne-au umplut ochii şi urechile de-a lungul unui an, preaplinul de virtualitate datorat conectării aproape non-stop la internet,

o mare doză de artificialitate procurată odată cu nenumăratele cumpărături ale căror martore sunt pungile de plastic.

Toate acestea, aşa ca prin minune, sunt spulberate de câteva picături de apă, de împreuna rugăciune a preotului şi a membrilor familiei. Astfel eliberată, casa începe o viaţă nouă, iar noi respirăm mai uşor, cel puţin pentru un timp indefinit.

A merge din familie în familie ne duce cu gândul şi la travaliul zilnic al preoţilor noştri pentru a ne ţine uniţi.

Cel mai puternic semn de unitate e celebrarea zilnică a Jertfei Sfintei Liturghii în bisericile noastre parohiale şi mai ales în zi de duminică. Cu puterea care se degajă din Euharistie, de fapt din dăruirea lui Isus, preoții vin la noi pentru a ne aduce pacea sa mântuitoare şi mai ales viaţa sa. Conform unei geografii parohiale prestabilite, preoții ne trec pragul unindu-ne în mod invizibil şi introducându-ne într-o reţea de case, de familii unite de algoritmul pastoral.

A merge din familie în familie ne trimite cu gândul la iconiţa de la binecuvântarea caselor, explicată de PS Cornel în numărul special de Crăciun al revistei Actualitatea Creştină. Ambiguitatea lăsată de pictorul Paelink în a ne face să credem că personajele în vârstă sunt fie bunicii lui Isus din partea Maicii sale Maria, adică Sfinţii Ioachim şi Ana, fie Zaharia şi Elisabeta, adică părinţii în vârstă ai verișorului său Ioan, este o minunată pledoarie în favoarea continuităţii dintre generaţii. A merge din familie în familie înseamnă şi această trecere de la bunici, la părinţi, la nepoţi etc… înseamnă şi o predare de ştafetă. Ni se pare a fi un mesaj deosebit de puternic pentru lumea noastră. Una în care psihanaliştii vorbesc despre evaporarea figurii paterne, despre absenţa autorităţii pe care tatăl o reprezintă în mod simbolic. Una în care fiii nu mai au repere. Icoana vrea să întărească deopotrivă autoritatea paternă şi maternă, arătând că însuşi Isus, Fiul lui Dumnezeu, a trebuit să înveţe ascultarea în cele omeneşti, din supunerea faţă de părinţi. La sfinţirea caselor, preotul adună laolaltă succesiunea de generaţii pentru a restabili ordinea. Una în care Dumnezeu Tatăl, izvorul autorităţii, este pe primul loc, apoi părinţii care, aşa cum învaţă catehismul, sunt locţiitorii lui Dumnezeu pe pământ, apoi copiii.

O icoană similară poate fi contemplată şi la Întâlnirea Mondială a Familiilor din septembrie, de la Philadelphia.

A merge din familie în familie ne trimite cu gândul la sinodul familiilor din octombrie 2015. Pentru reuşita acestui eveniment bisericesc ni se cere rugăciunea, dar şi – un fapt decisiv – „convertirea pastorală”. Adică? Folosind o expresie scolastică, aceea de cauză exemplară, şi având în faţă icoana primită la sfinţirea casei, ni se cere să fim la rândul nostru un exemplu de trăire a credinţei. Să mărturisim că în viaţa noastră de familie am primit o lumină pe care o dăm mai departe pur şi simplu pentru că suntem o familie binecuvântată de Dumnezeu.

Drept consecinţă, vine pasul al doilea al convertirii pastorale: intrarea pe un drum de aprofundare a credinței pentru a dărui şi mai mult.

Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

SUFLET TÂNĂR

Gândul meu

pentru TINEri

Concert de colinde în Catedrala Sfântul Iosif

M

ilioane de copii l-au așteptat pe Moș Crăciun.

Mii de oameni au alergat prin magazine după cadouri.

Sute de gospodine au pregătit de zor cele mai alese mâncăruri și casele au strălucit de curățenie.

Dar oare câte suflete au fost cu adevărat pregătite pentru venirea lui Isus?

Cu puțin înaintea Crăciunului, pe 20 decembrie, în cadrul celei de-a XVII-a ediții a Concertului de colinde Christus natus est, Catedrala Sfântul Iosif a găzduit sute de inimi venite în căutarea Adevărului – trăirea autentică a Crăciunului. La această ediție, nu mai puțin de 13 coruri parohiale s-au pregătit pentru reușita concertului. Le amintim, conform ordinii după care au cântat: Parohia Sfântul Anton, Biserica Sfânta Fecioară Maria Regină – Cioplea, Catedrala Sfântul Iosif, Sfânta Fecioară Maria, Regina Sfântului Rozariu – Popești-Leordeni, Fericitul Ieremia Valahul – Chitila, Sfânta Elena, Sfânta Tereza, Maica Îndurerată – Bucureștii Noi, Biserica Sfânta Cruce, SacreCoeur, Sfinții Petru și Paul – Băneasa, Sancta Maria Gratiarum – Bărăția și Adormirea Maicii Domnului – AMD. Fiecare cor, în fața altarului, a cântat trei colinde – unul „obligatoriu” și două la alegere, iar „echipa diecezană” a avut frumoasa misiune de a anima în mod artistic întregul concert.

Concertul a fost străjuit de lumina de la Betleem, adusă la început și împărțită de către cercetași, urmând ca ea, odată primită, să fie dată mai departe, păstrându-i-se nestăvilită flacăra.

La Crăciun, „lumina păcii” a dorit

să transmită un mesaj de pace în comunităţi, în familii şi în viaţa fiecăruia prin Pruncul Isus născut, cu mulți ani în urmă, la Betleem.

La încheierea Concertului, luând cuvântul, Păstorul Arhidiecezei noastre, Înaltpreasfințitul Ioan Robu, a lansat atât tinerilor prezenți, cât și celor de acasă, provocarea de a crea un imn al Luminii de la Betleem, pe care să îl învățăm și cu care să primim această lumină, în anii ce vor urma. La auzul acestor cuvinte multe zâmbete au răsărit pe fețe. Cu siguranță tinerii au acceptat provocarea. În final, Arhiepiscopul a felicitat corurile prezente și a urat tuturor Sărbători binecuvântate.

Ca un adevărat „tânăr între tineri”, părintele Daniel Bulai a încheiat evenimentul împărțind Diplome de Participare tuturor corurilor, nelipsita ciocolată de la Moș Crăciun și mulțimind tuturor celor care s-au implicat în organizarea concertului. „Palmele, inimile și clopotele au bătut pentru Isus la acest concert și am reușit să intrăm în taina sfântă a sărbătorilor”, a spus părintele Daniel.

Cântece și urări ne-au inundat inimile în acea zi. Modul în care l-am primit pe Pruncul Isus a depins de fiecare dintre noi. „Deschide-ți inima, creștine.

Primește-L cum se cuvine în viața ta!

Goi în suflet nu plecați, Lumina de la Betleem purtați. Și slăviți Adevărul întrupat”... Sperăm că acest îndemn final al echipei diecezane a găsit ecou în viețile tuturor celor prezenți în Catedrala Sfântul Iosif.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

Roxana MARIN

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

S

untem la începutul unui an! Poate, deja, ne-am fixat anumite obiective și îți propun ca din aceste ținte să nu lipsească „bucuria”!

Noi, creștinii, suntem oamenii bucuriei. După ce l-am întâlnit pe Cristos și am descoperit „farmecul” prezenței Sale în viața noastră nu mai avem voie să fim triști. Bucuria este un dar al cerului, pe care trebuie să-l prețuim și să-l oferim lumii.

Lumea în care trăim are nevoie de oameni plini de bucurie. Lumea ce ne înconjoară caută profeţi ai bucuriei. Lumea de lângă noi este dornică de apostoli ai bucuriei. Bucuria vorbeşte despre sinceritate şi deschidere. Bucuria face cunoscut entuziasmul şi speranţa. Bucuria dezvăluie motivaţia şi iubirea. Bucuria vorbește despre Dumnezeu.

Lipsa bucuriei lasă spațiu pentru multe întrebări. Când întâlnim un om lipsit de bucurie, îl întrebăm: „Ce s-a întâmplat? Eşti bolnav? Nu te mai înţelege nimeni? Ai primit observaţii de la superiori? Te-a certat cineva? Te-a jignit cineva? Îţi vrea cineva răul? Ai pierdut ceva sau pe cineva?” De ce toate aceste întrebări? Pentru că am fost creați să trăim cu bucurie! Bucuria este un semn de mulţumire interioară. Bucuria este un semn de împlinire sufletească. Bucuria este rod al Duhului Sfânt. Te bucuri când întâlneşti pe cineva drag. Te bucuri când ai descoperit ceva frumos. Te bucuri când primeşti un cadou. Bucuria vrea să fie căutată, cultivată şi păstrată. Bucuria cere înţelegere, colaborare şi armonie. Bucuria este sinceră când are la bază umilinţa, dezinteresul şi pacea. Bucuria reflectă „profunditatea” din noi.

Bucuria își are originea în iubire. Omul plin de bucurie uită interesele proprii. Omul plin de bucurie aduce cu sine atmosferă de voie bună.

Omul plin de bucurie este căutat de toţi. Când întâlneşti un om plin de bucurie ai vrea să nu te mai desparţi de el. Când eşti departe de el îl cauţi în memoria minții. Când eşti copleşit de gândurile tale el are influenţă asupra ta. Bucuria este legată de iubire și fericire.Toţi oamenii caută iubirea, bucuria şi fericirea! Bucuria creştină este virtute.

Cine nu iubește nu poate să ajungă la bucurie.

Egoismul și ura îndepărtează bucuria. Izvorul bucuriei este iubirea. Bucuria este o iradiere a iubirii. Bucuria este purtătoare de fericire!

Pr. Daniel BULAI

RECENZIE

Biserica în viziunea lui Joseph Ratzinger •Biserică, ecumenism şi politică, de Joseph Ratzinger •Traducere de Mihaela Voicu şi Geta Lazăr •Editura ARCB, Bucureşti 2014, 336 p.

E

lucru bine cunoscut că încă mai înainte de a fi ales papă, în 2005, Joseph Ratzinger se număra deja printre marii teologi din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Se ştie mai puţin faptul că opera sa teologică nu s-a concentrat asupra unuia sau altuia dintre marile „tratate” ale teologiei catolice (cristologie, sacramente etc.), ci a dovedit mai degrabă o rară capacitate de a examina ansamblul aspectelor majore ale credinţei creştine pentru a-l prezenta pe cât de riguros pe atât de limpede. Totuşi avea un domeniu de predilecţie, în care şi-a situat teza de doctorat şi la care a revenit ulterior în repetate rânduri: ecleziologia – disciplină extrem de importantă de-a lungul deceniilor care au însoţit Conciliul Vatican II. În afară de teza de doctorat asupra noţiunii de „popor al lui Dumnezeu” la Sfântul Augustin – idee dezvoltată mai târziu de Conciliu – profesorul Ratzinger a publicat în 1969 o lucrare foarte remarcată, Noul popor al lui Dumnezeu, în care îşi reia reflecţiile asupra Bisericii în lumina Conciliului Vatican II. Apoi, la mai puţin de douăzeci de ani distanţă, publică o culegere de articole şi conferinţe intitulată Biserică, ecumenism şi politică, pe care o prezintă în prefaţă ca pe un al doilea volum de eseuri ecleziologice, după cel apărut în 1969.

Prin urmare, cartea prezintă un interes deosebit: ea constituie stadiul cel mai complet al reflecţiei asupra Bisericii realizate de un teolog care, peste încă douăzeci de ani, avea să fie ales spre a o conduce. Interes cu atât mai mare dacă avem în vedere temele reţinute de autor drept accente ecleziologice privilegiate: ele sunt în număr de trei şi structurează această carte : - „Natura şi structura Bisericii”: când te numeşti Ratzinger, nu ţi-e teamă să începi o carte cu chestiunile cele mai tari! Aici: modul în care Conciliul Vatican II a definit Biserica, desigur ca Trup al lui Cristos, dar mai ales ca Popor al lui Dumnezeu. Cu aspecte conexe a căror actualitate nu a fost, poate, niciodată atât de vie ca acum: legătura dintre primatul Papei şi unitatea Bisericii (temă de care se izbeşte în zilele noastre dialogul teologic catolic-ortodox), precum şi funcţia Sinodului episcopilor – pe care vedem că Papa

Francisc, urmaş şi în aceasta moştenitor al lui Joseph Ratzinger, vrea să-l determine să evolueze în slujba unei mai bune colegialităţi.

- „Probleme ecumenice”: conceptul de Popor al lui Dumnezeu a fost introdus de Conciliu „mai ales ca punte ecumenică”, scrie Ratzinger. Nimic surprinzător, aşadar, în faptul că Unitatea creştinilor se bucură de toată atenţia acestui maestru teolog. În acest volum se apleacă asupra unor aspecte sectoriale (dialogul Bisericii Catolice cu anglicanii, apoi cu luteranii), dar o face şi într-un mod mai sistematic, pentru a cântări evoluţiile acestei ample mişcări: departe de „recentrarea” din declaraţia Dominus Iesus (unde le era refuzat celorlalte confesiuni creştine titlul de Biserici), el face aici elogiul unei unităţi prin diversitate, prin diferenţa dintre armoniile variate pe care le-au suscitat dezbinările din istorie între catolici, ortodocşi şi protestanţi.

- „Biserică şi politică”: această parte a treia constituie jumătate din volum, fapt ce reflectă şi el importanţa chestiunii în dezbaterile teologilor occidentali în anii 1970-1980. Marcată în mai mare măsură de contextul istoric (democraţia creştină, teologia eliberării), ea comportă însă şi chestiuni fundamentale pe care nu le-am terminat de aprofundat, cum ar fi relaţia Bisericii cu politica: România va fi şi ea cu siguranţă de această părere… În consecinţă, această lucrare merită neapărat citită.

Ca, de altfel, orice carte semnată Joseph Ratzinger, se va spune. Desigur, dar în mod special deoarece, scrutând cu privirea sa atât de ageră problemele arzătoare de acum treizeci de ani, autorul ne oferă chei ce continuă să ne deschidă orizonturi de gândire nebănuite.

Pr. dr. Michel KUBLER, AA Directorul Centrului Sfinţii Petru şi Andrei din Bucureşti

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015

ANUNȚURI

Fundația NOI, DESPRE NOI, PENTRU NOI (FUNDAȚIA 3N) București

Î

ncepând cu data de 8.12.2014 poate fi accesată platforma www.F3N.ro administrată de Fundația NOI, DESPRE NOI, PENTRU NOI (FUNDAȚIA 3N) București.

Platforma www.F3N.ro reprezintă un instrument de exprimare în spațiul virtual al laicilor catolici din parohiile Arhidiecezei de București (pentru început) și locul unde laicii creștini se pot exprima sincer și transparent, ca membri cotizanți ai Fundației F3N, pentru a participa cu credință militantă la implementarea valorilor moral creștine de îmbunătățire a normelor de conviețuire și educație civică din societatea românească.

Consiliul Director F3N, Președinte Mirela Ioniță

Diferență nu Indiferență!

Prin jocurile MIRA, copiii ar fi motivați și antrenați fizic dar și moral spre o recuperare mult mai rapidă.

Proiectul se adresează tuturor copiilor până în 18 ani.

D

in anul 2015, Fundația Bucureștii Noi, datorită unei finanțări din partea Fundației Vodafone – programul: Fondul pentru Fapte Bune, va derula noul proiect „Diferență nu Indiferență”. Proiectul își propune să contribuie la incluziunea în comunitate a copiilor cu cerinţe și nevoi speciale şi a familiilor lor, oferindu-le un nou program complet de reabilitare, dezvoltare și integrare în societate.

Copiii în situații de risc precum: cei cu dizabilități, cei care provin din familii monoparentale, cei provenienți din sistemul de stat de Protecție a Copilului, copiii ce provin din familii cu venituri mici și/sau cu mulți copii, din familii violente sau cu părinți cu probleme sociale (ex. alcoolism) vor putea beneficia de servicii gratuite.

Calendarul activităților este următorul:

Prin deschiderea unui nou cabinet de kinetoterapie și de noi activități de dezvoltare emoțională și incluziune socială – art therapy și a Centrului de Vară 2015, proiectul „Diferență nu Indiferență” (program de educație non-formală, care aduce împreună în fiecare vară copii cu situații delicate și din familii tipice) va contribui la egalizarea șanselor de acces la servicii medicale și de acceptare și încadrare socială a copiilor cu dificultăți fizice, dăruind acestora o șansă pentru o viață mai bună și independentă.

• 05/01/2015 – 11/12/2015 – activități de kinetoterapie (Luni-Vineri/8h/zi) • 10/01/2015 – 27/06/2015 și 05/09/2015 12/12/2015 – activități de art therapy (Sâmbăta, o dată la 2 săptămâni, între orele 14.30 și 17.45) • 06/07/2015 – 21/08/2015 – Centrul de Vară (LuniVineri/8h/zi; 6 săptămâni): tema va fi „Diferență nu Indiferență”. Copiii vor lucra în echipe mixte și vor participa la diferite activități (sportive, recreative, educative, artistice etc.) descoperind faptul că reușita nu este împiedicată de o dizabilitate.

Un plus adus de cabinet va fi acela de a oferi recuperare prin noua aplicație software MIRA ce ajută la recuperarea mai rapidă și dezvoltarea cognitivă prin intermediul unor jocuri video-interactive pentru copiii cu handicap locomotor temporar.

Toate activitățile se vor desfășura la sediul Fundației Bucureștii Noi, strada Liniștei 13, sector 1, 012426, București. Pentru mai multe informații puteți scrie la info@fundatia-bucurestii-noi.ro și vizita website-ul www.fundatia-bucurestii-noi.ro.

ACTUALITATEA CREȘTINĂ • IANUARIE 2015