Actualitatea creştină, nr. 2/2006

Publicaţie a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti * Anul XVII, Nr. 2/2006

Pãstorul Arhidiecezei insuficiente sau pe cale de destrãmare. Contextul social nu-i acceptã întotdeauna pe bolnavii mintali, care au limitele lor, ºi de aceea se înregistreazã atâtea dificultãþi pentru a gãsi suficiente resurse umane ºi financiare în folosul acestora. Se impune necesitatea de a integra mai bine binomul terapie corespunzãtoare ºi nouã sensibilitate în faþa suferinþei, aºa încât operatorii din sectorul medical sã fie ajutaþi sã meargã cu mai mare eficienþã în întâmpinarea bolnavilor ºi a familiilor, care numai cu puterile lor proprii nu ar fi în stare sã-i ajute pe cei ai lor care se aflã în dificultate. Viitoarea Zi Mondialã a Bolnavului este o ocazie binevenitã pentru a exprima solidaritatea cu familiile care au grijã de persoanele bolnave mintal”.

Sfântul Pãrinte îi îndeamnã pe cei încercaþi de boalã sã ofere Tatãlui Ceresc suferinþele lor, împreunã cu Cristos, bine ºtiind cã orice încercare primitã cu resemnare este meritorie ºi atrage bunãvoinþa divinã asupra întregii omeniri; celor care lucreazã oriunde cu bolnavii, Papa Benedict al XVI-lea le exprimã preþuirea sa ºi-i îndeamnã sã-ºi dea silinþa sã nu-i lipseascã nici unui bolnav asistenþa medicalã, socialã ºi pastoralã care respectã demnitatea ce se cuvine oricãrei persoane umane; operatorii pastorali, asociaþiile ºi organizaþiile de voluntari sã caute sã menþinã, cu forme ºi iniþiative concrete, familiile care au în grija lor bolnavi mintali ºi sã participe la creºterea ºi rãspândirea unei culturi a primirii si a împãrtãºirii suferinþelor cu ceilalþi, sprijiniþi fiind în acest scop de legi adecvate ºi de planuri sanitare care prevãd suficiente resurse; urgentã este ºi formarea iniþialã ºi formarea continuã a personalului care lucreazã într-un sector atât de delicat. În finalul mesajului, Sfântul Pãrinte cere comunitãþilor bisericeºti din întreaga lume sã se avânte cu mult curaj ºi determinare pe marea suferinþei; cu ajutorul Sfintei Fecioare Maria, „Salus Infirmorum”, sã dea mãrturie despre bunãtatea ºi grija pãrinteascã a lui Dumnezeu. „Fecioara Sfântã sã-i întãreascã pe cei afectaþi de boalã ºi sã-i susþinã pe cei care, asemenea bunului Samaritean, îngrijesc rãnile trupeºti ºi sufleteºti. Pe fiecare îl asigur de rugãciunea mea, ºi tuturor le dau Binecuvântarea”!

Cunoscând preocuparea pentru cei bolnavi din Biserica noastrã localã, mai ales atenþia pe care în anumite locuri, cum ar fi casele surorilor Maicii Tereza de Calcutta ºi cele ale Caritasului diecezan, o dau celor bolnavi mintal, împreunã cu Sfântul Pãrinte, mã rog ºi eu pentru cei bolnavi din Arhidiecezã, pentru cei care-i îngrijesc ºi pentru preoþii care-i pãstoresc.

IOAN ROBU, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureºti

În partea introductivã a mesajului gãsim aceste câteva specificãri: Ziua bolnavului se celebreazã, ca de obicei, în toatã Biserica, la 11 februarie, sãrbãtoarea Sfintei Fecioare Maria de Lourdes. Anul trecut aceastã zi a fost celebratã cu toatã solemnitatea în Africa, iar anul acesta a fost stabilit ca Australia sã fie sediul principal al manifestãrilor specifice, ºi anume în Catedrala Sfântului Francisc Xaveriu, oraºul Adelaide; cu aceastã ocazie, Biserica îi are în vedere pe toþi bolnavii, dar, în mod deosebit, atrage atenþia opiniei publice asupra problemelor legate de suferinþa mintalã care acum afecteazã o cincime din populaþia globului, constituind o adevãratã urgenþã socio-sanitarã; în sfârºit, Sfântul Pãrinte îndeamnã Biserica sã arate în mod cu totul aparte bolnavilor mintali gingãºia Milostivirii lui Dumnezeu.

Sfântul Pãrinte observã cã „în multe þãri nu existã încã o legislaþie în aceastã privinþã, iar în altele lipseºte o politicã precisã faþã de sãnãtatea mintalã. Este de observat cã prelungirea conflictelor armate în diferite regiuni ale pãmântului, marile catastrofe naturale care se succed, rãspândirea terorismului, în afarã de faptul cã lasã în urmã un numãr mare de morþi, au provocat multor supravieþuitori traume psihice greu de recuperat. În þãrile cu înalt nivel economic, la originea noilor forme de suferinþã mintalã, conform experþilor, se aflã ºi o influenþã negativã a crizei valorilor morale. Aceastã crizã mãreºte simþãmântul de singurãtate, aruncând în aer ºi distrugând formele tradiþionale de coeziune socialã, începând cu familia ca instituþie, unde marginalizându-i pe cei bolnavi, mai ales pe bolnavii mintali, îi considerã adesea ca pe o greutate pentru familie ºi pentru societate”.

Dupã ce subliniazã meritele celor care acþioneazã în moduri ºi la niveluri diferite ca spiritul solidaritãþii sã nu se micºoreze, ci sã se persevereze în îngrijirea bolnavilor, inspirându-se din principiile umane ºi evanghelice, Sfântul Pãrinte îi încurajeazã pe toþi aceia care se strãduiesc ca toþi bolnavii mintali sã aibã acces la îngrijirile necesare. Cãci „din pãcate, în multe pãrþi ale lumii serviciile pentru aceºti bolnavi se dovedesc deficitare,

Ep. Cornel Damian, la Cãminul Misionarelor Caritãþii din Chitila

Din mesajul Sfântului Pãrinte pentru Ziua Mondialã a Bolnavului

1

2

Actualitate

În boalã ºi suferinþã, sã privim la Maria Pr Pr.. VENIAMIN AENêOAEI

Ziua Mondialã a Bolnavului ne aminteºte tuturor cã între condiþia vieþii pãmânteºti ºi suferinþã nu trebuie vãzutã o contradicþie. Suferinþa este un element constitutiv al existenþei noastre pãmânteºti. Acceptarea vieþii înseamnã a lua act ºi de realitatea suferinþei ºi a morþii. De la primul þipãt al copilului, din momentul naºterii ºi pânã la ultima suflare, viaþa omului este presãratã de încercãri ºi suferinþe. Neînþelegerea acestei realitãþi genereazã o mulþime de alte suferinþe pentru cel care nu ºtie cã întrebãrile de genul: de ce tocmai eu, cu ce ºi unde am greºit, de ce m-a pedepsit Dumnezeu, sunt eu mai pãcãtos decât ceilalþi, celorlalþi de ce le merge bine, nu sunt tocmai cele mai potrivite întrebãri pentru a afla sensul suferinþei.

Toate aceste întrebãri evidenþiazã interesul exagerat pentru «eul» propriu. Nu putem porni de la aceste întrebãri pentru a gãsi semnificaþia bolii ºi a suferinþei. Pentru a ajunge la acest rezultat trebuie sã reflectãm cu detaºare asupra acestei realitãþi continue din viaþa noastrã pe care o numim boalã, iar legat de ea, suferinþã*.

Unei persoane aflate pe patul de suferinþã, care dupã douã zile a ºi murit, i-am cerut sã-mi sugereze o idee despre suferinþã, pe care sã v-o comunic tuturor. Ea mi-a spus: „Pãrinte, când este vorba de suferinþã, spuneþi tuturor sã priveascã la Sfânta Fecioarã. Suferinþa noastrã nu se poate compara cu suferinþa ei. Suferinþa mea de acum nu este nici pe departe suferinþa ei”. În acest rãspuns avem prezente unele elemente importante de luat în considerare pentru o abordare echilibratã ºi cu spirit creºtin a bolii ºi a suferinþei. În primul rând, în prim-plan, nu mai este „eul” încorsetat de suferinþã ºi devorat de dinþii ºi ghearele nãprasnice ale bolii, ci se aflã persoana suferindã în dialog cu Maria Îndureratã. Un dialog al privirilor înlãcrimate, al inimilor strãpunse de sabia durerii, al umerilor care poartã crucea, dupã cuvântul lui Isus: „Dacã cineva vrea sã vinã dupã mine, sã renunþe la sine, sã-ºi ia crucea ºi sã mã urmeze”(Mt 16,24).

Sentimentul de singurãtate, care face sã creascã povara suferinþei, este astfel depãºit. Detaºarea privirii de la «eu-l» propriu la cel al prezenþei Mamei cereºti aduce un confort ºi o seninãtate imposibil de realizat altfel. Nu dispare boala, ºi nici intensitatea suferinþei nu scade.

Dispare însã sentimentul de izolare ºi de pedeapsã pe care trebuie sã îl suportãm, cine ºtie pentru ce vinã, ºi se micºoreazã în intensitate tendinþa de a ne considera nedreptãþiþi.

Privirea îndreptatã spre Maria ne ajutã apoi sã avem o poziþie echilibratã ºi corectã faþã de aproapele, care nu suferã ca ºi noi. Starea

lui de bine ºi de sãnãtate nu va mai constitui un termen de comparaþie între mine ºi el: eu bolnav ºi în suferinþã, iar el, deºi poate e mai pãcãtos decât mine, nu mai poate de bine. În sfârºit, privirea îndreptatã spre Maria ne ajutã sã vedem în suferinþã un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru noi ºi o posibilitate de a participa cu suferinþa noastrã la binele ºi la salvarea oamenilor.

Suferinþa - semn al iubirii

Maria, Fiicã aleasã ºi iubitã a Sionului, suferã; Apostolii, ucenicii aleºi ai Domnului, suferã; urmaºii lor în credinþã suferã. Mai mult chiar, mor martiri asemenea Apostolilor. Iar exemplele pot continua pânã în zilele noastre. ªi suferinþa noastrã, chiar dacã s-ar datora unor greºeli comise, trebuie vãzutã tot ca un semn al iubirii lui Dumnezeu care, prin suferinþã, ne cheamã la purificare ºi la întãrirea legãturii de iubire cu El. Vãzutã astfel, suferinþa este un câºtig. Consideratã însã doar ca o pedeapsã, ºi neacceptatã, ea este doar o pierdere, pentru cã suferim degeaba.

Suferinþa -participare la misterul rãscumpãrãrii

Îmbrãþiºarea suferinþei cu iubire ne asociazã cel mai bine la misterul rãscumpãrãrii. Înþelegem acest lucru din cuvintele Apostolului Paul, care vede în suferinþa sa o completare a ceea ce lipseºte suferinþelor lui Cristos (cf. Col 1,24) ºi, astfel, o participare activã la misterul rãscumpãrãrii. ªi noi facem parte din Trupul mistic al lui Cristos ºi, deci, ºi suferinþa noastrã poate sã fie rãscumpãrãtoare.

În cel bolnav ºi suferind este prezent Cristos

Citirea ºi meditarea capitolului 25 din Evanghelia lui Matei ne ajutã sã înþelegem acest lucru. Sunt numiþi binecuvântaþi ºi invitaþi sã participe la moºtenirea împãrãþiei, pregãtitã de la întemeierea lumii, cei care au ºtiut sã-l descopere ºi sã-l slujeascã pe Isus în cei flãmânzi, însetaþi, strãini, goi, bolnavi ºi în închisoare: „Adevãr vã spun: tot ce aþi fãcut unuia dintre fraþii mei cei mai mici, mie mi-aþi fãcut” (Mt 25,40). Isus, care a spus despre pâine: «Acesta este trupul meu!», a spus aceleaºi cuvinte ºi despre sãraci ºi suferinzi. Le-a spus când s-a identificat complet cu ei: «Mie mi-aþi fãcut!», cãci eu eram înfometat, mie îmi era sete, eu eram strãin, eu eram gol, bolnav, închis. În cel sãrac ºi bolnav nu se aflã acelaºi fel de prezenþã a lui Cristos ca în semnul pâinii ºi al vinului de pe altar; dar este vorba, în egalã mãsurã, de o prezenþã «realã», adicã adevãratã, întrucât Isus s-a identificat cu ei. El a instituit acest semn, aºa cum a instituit Euharistia. În acest semn trebuie, aºadar, sã fie descoperit ºi perceput atât de cei care se confruntã cu lipsurile ºi suferinþa, cât ºi de cei care, sensibili la suferinþa aproapelui, îºi deschid inima faþã de El.

Actualitate

Sã fim pentru cel suferind Samariteanul milostiv

Parabola Samariteanului milostiv (Lc 10,30-35) este un punct de referinþã ideal pentru a înþelege evanghelia suferinþei ºi pentru a manifesta faþã de bolnav întreaga solidaritate. La distanþã de 20 de secole, aceastã parabolã îºi menþine încã actualitatea ºi forþa inspiratoare ºi propune cãile cele mai potrivite pentru umanizarea ºi evanghelizarea sistemului sanitar ºi ale oricãrei forme de asistenþã a celor aflaþi în suferinþã.

Mozaicul suferinþei

Cel „cãzut în mâinile tâlharilor”, ilustrat de Evanghelia lui Luca, cuprinde actualmente o mulþime de chipuri: copilul bolnav, purtãtorul de handicap, bãtrânul bolnav de SIDA, toxicodependentul, bolnavul de cancer, muribundul, etc. „Drumurile” care merg de la Ierusalim la Ierihon astãzi sunt reprezentate, în cea mai mare parte, de structurile sanitare; spitalele, centrele de urgenþã, locurile de tratament ambulatoriu, casele pentru bãtrâni (azilurile), centrele de reabilitare etc. Spitalul, mai mult decât oricare alt loc, a devenit intersecþia omenirii: în aceeaºi camerã se aflã învãþãtorul ºi ignorantul, tânãrul ºi bãtrânul, credinciosul ºi ateul, cel care trãieºte doar din amintiri ºi cel care trãieºte doar din proiecte, cel care este plin de speranþã ºi cel disperat, cel care pretinde de la ceilalþi totul ºi cel care nu îndrãzneºte sã cearã nimic, cel care se aflã înconjurat de afecþiune ºi cel care se aflã în cea mai mare singurãtate.

Rolul „hotelierului” este interpretat astãzi de o varietate de specialiºti (chirurgi, anesteziºti, cardiologi, ortopezi, radiologi, asistenþi, infirmieri etc.), fiecare cu competenþa sa în a alina suferinþa. Aceºtia trebuie sã aibã grijã ca spitalul sã nu se transforme doar într-un loc de muncã pentru ei, cei sãnãtoºi, ci sã fie un loc de îngrijire pentru cei bolnavi, iar prin eforturile lor sã facã astfel încât spitalul sã nu fie doar oraºul durerii ci un loc privilegiat în care sã iradieze „civilizaþia iubirii” (Salvifici doloris 30).

De bolnav însã nu trebuie sã se îngrijeascã doar structurile sanitare, sau unele persoane sau grupuri, ci întreaga comunitate creºtinã, care trebuie sã-ºi asume grija faþã de membrele sale bolnave (LG 1).

Aici vocea preotului este importantã ºi trebuie sã se transforme într-un instrument valabil de educare ºi sensibilizare a celor sãnãtoºi pentru a se apropia de cei bolnavi, cu convingerea cã, dacã un membru suferã, toate membrele suferã împreunã cu el (cf 1 Cor 12,26). Preotul nu poate sã treacã pe lângã cel care, cu voce slabã, strigã dupã ajutor, cum au fãcut-o preotul ºi levitul din parabolã, ci se opreºte, se apleacã, vegheazã ºi alinã durerea umanã. În suferinþã trebuie sã recunoaºtem chipul lui Cristos, sã înþelegem contribuþia pe care cei suferinzi ne-o oferã nouã, celor sãnãtoºi, ºi sã promovãm o culturã creºtinã care sã facã fecundã durerea ºi care sã stimuleze rãspunsuri eficace în faþa durerii sfidãtoare, cu conºtiinþa cã „suferinþa este prezentã ºi pentru a descãtuºa în om iubirea” (Salvifici doloris 29).

Boala ºi suferinþa, o nouã posibilã speranþã

În lumea de astãzi, prinsã de atâtea activitãþi ºi de atâtea elemente exterioare, se pare cã unicul timp pentru a reflecta ºi pentru a medita este cel al bolii. Când individul spitalizat nu mai este prizonierul a mii de distrageri exterioare, este constrâns sã priveascã înlãuntrul sãu ºi sã înfrunte propriile temeri, dubii ºi speranþe. În aceste momente de

fragilitate ºi de precaritate se deschid noi orizonturi interioare ºi se poate ajunge la descoperirea unui «alt» noi înºine. Aºa s-a întâmplat cu tânãrul Francisc din Assisi, devenit ulterior, prin schimbarea vieþii, marele Sfânt Francisc, aºa s-a întâmplat cu Sfântul Ignaþiu de Loyola ºi cu atâþia alþii. La câþi nu le- a venit Isus în întâmpinare în aceste condiþii (cf. Mc 2,1-5; 6,55-56; 7,33-35; Lc 4,38-39; 8,40-56; 13,10-13; In 5,1-6) ºi câtor persoane nu le-a transmis vestea cea bunã tocmai în aceste situaþii limitã.

Domnul se poate folosi chiar de noi pentru a comunica celor suferinzi harurile unei noi speranþe. Simpla vizitã pe care i-o facem unui bolnav, acasã sau la spital, în calitate de frate aflat în suferinþã, poate constitui un moment prielnic de evanghelizare. Este o ocazie de a cunoaºte întrebãrile ºi stãrile sufleteºti cu care se confruntã bolnavul sau cei din familie, de a cunoaºte temerile ºi aºteptãrile lor, cât ºi posibilitãþile pe care le au pentru a le pune în serviciul sãnãtãþii ºi al speranþei. Cuvintele pe care le rostim în aceste ocazii sunt cu atât mai aducãtoare de sãnãtate, cu cât ele izvorãsc dintr-o ascultare atentã a celor aflaþi în suferinþã. Propunerea pentru rugãciune, la momentul oportun, îmbracã o semnificaþie cu atât mai profundã cu cât ea este în mai mare sintonie cu nevoile ºi trãirea interlocutorilor, iar rugãciunea fãcutã pentru ei este un mod de a le vorbi bolnavilor despre Dumnezeu ºi lui Dumnezeu despre bolnavi.

O altã resursã importantã o constituie celebrãrile liturgice: Sfânta Liturghie, Spovada ºi sacramentul Ungerii bolnavilor. E adevãrat cã accesul lor la sfintele sacramente este acum mult îngreunat datoritã condiþiei de boalã în care se aflã ºi, de cele mai multe ori, a dificultãþii de deplasare de la patul de suferinþã la Bisericã. Cei din familie, însã, sã aibã grijã sã apeleze la serviciile preotului ori de câte ori cel bolnav, aflat în grija lor, solicitã primirea sacramentelor. Iar atunci când este cazul, sã fie ei cei care sã-i aminteascã de valoarea sacramentelor ºi de beneficiile spirituale pe care le poate avea prin primirea lor.

Sacramentele celebrate pentru bolnavi vor reprezenta întotdeauna ocazii favorabile pentru alimentarea dimensiunii lor spirituale, pentru anunþarea misterului pascal ºi pentru a exprima apropierea comunitãþii creºtine faþã de cei care se aflã în suferinþã.

Acest gen de ajutor ºi capacitatea de a împãrtãºi suferinþa cu cei bolnavi îl caracterizeazã pe Samariteanul milostiv.

Oricât de dragã ºi oricât de importantã ne-ar fi persoana care se aflã în suferinþã, nu ne este permis sã apelãm la mijloacele care ar pune în pericol sãnãtatea sau chiar viaþa unei alte persoane, pentru a o salva pe aceea care este mai preþioasã pentru noi.

Mentalitatea secularizatã care idolatrizeazã viaþa, sãnãtatea, bunãstarea, puterea ºi comoditatea, are alergie la tot ceea ce înseamnã suferinþã ºi apeleazã de foarte multe ori la soluþii extreme (avort, eutanasie, izolarea celor bolnavi în aziluri sau ospicii, cumpãrarea de organe ºi, deci, favorizarea comerþului de persoane) cãlcând în picioare drepturile celor mai mici ºi dispreþuind planul ºi voinþa lui Dumnezeu cu ei.

Un creºtin nu trebuie sã apeleze la astfel de soluþii extreme. Dupã ce a epuizat toate posibilitãþile rezonabile de a-l ajuta pe cel aflat în suferinþã, creºtinul sã se încredinþeze, împreunã cu acesta, grijii pãrinteºti ºi iubitoare a Pãrintelui ceresc. Lui sã-i ofere ca jertfã, odatã cu suferinþa fizicã ºi psihicã, supunerea încrezãtoare a inimii, având convingerea cã El îndreaptã toate lucrurile spre binele acelora care-L iubesc.

3

4

Anul pastoral

Familia, boala, suferinþa De vorbã cu pãrintele Fabian Mãriuþ, responsabil diecezan pentru pastoraþia familiilor

- Pãrinte Fabian, boala este o mare încercare pentru fiecare om, dar ºi pentru familia celui bolnav. Ce credeþi cã se întâmplã într-o familie în momentul în care unul dintre soþi/pãrinþi/copii se îmbolnãveºte?

- Încep cu o distincþie între boalã ºi suferinþã. Boala este o disfuncþie ce cade mai ales sub incidenþa medicinei, suferinþa, în schimb, este o realitate mult mai amplã. În Salvifici doloris, nr. 5, Papa Ioan Paul al II-lea considerã terapia medicalã doar un sector prin care omul luptã cu boala ºi implicit cu suferinþa, însã omul suferã în moduri pe care medicina nu le poate „contempla”. Sfântul Toma, marele teolog ºi cunoscãtor al sufletului omenesc, spunea cã însuºi faptul de a simþi, a înþelege, a acþiona sunt, într-un anume fel, un mod de a suferi. De aici, ne dãm seama cã nu poate exista viaþã fãrã suferinþã. Dar ce rãmâne mereu incomod ºi de nedorit

este durerea. Vorbim în limbajul curent despre durere trupeascã ºi durere sufleteascã. „Mã doare sufletul” sau „mã doare inima” sunt expresii care definesc o stare lãuntricã. Acest simþãmânt poate apãrea ºi la aflarea bolii unei persoane dragi. Durerea aceasta este cu atât mai mare cu cât mai dragã-þi este fiinþa bolnavã: mamã, tatã, copil, soþie, soþ, prieten adevãrat. ªi durerea este cu atât mai profundã cu cât durata bolii este mai lungã, sau chiar pentru toatã viaþa, cu cât ea devine fie o povarã, fie o cruce de purtat.

- Cum afecteazã boala, suferinþa legãtura unui cuplu, legãtura pãrinþi/copii?

- Asistãm la un moment de cotiturã în viaþa de cuplu sau în relaþia pãrinþi/copii.

Când pãrea cã relaþia a atins un echilibru, totul se rupe. De-acum înainte aceasta trebuie regânditã ºi reconstruitã. Faptul este valabil ºi pentru familia în care se

Întâlnirea cu familiile din Parohia Fericitul Ieremia - Chitila

naºte un copil cu handicap, totul trebuie sã fie luat de la capãt. Aceasta este „încercarea”: anume de a regândi prezentul ºi viitorul în funcþie de noua situaþie, nedoritã ºi neaºteptatã, de a reinventa viaþa. În faþa încercãrii pot apãrea diferite atitudini: resemnare ca falsã acceptare a situaþiei, refuz ºi rãzvrãtire împotriva situaþiei, dar ºi acceptare ºi disponibilitate. Când boala devine o „tovarãºã de drum”, viaþa întregii familii se deschide cãtre experienþa semnificativã a slujirii. Sã nu uitãm cã slujirea este modul cel mai umil dar ºi calea cea mai frumoasã a iubirii.

- Boala este o provocare atât pentru cine o suferã cât ºi pentru cei care au grijã de bolnav. Care sunt obstacolele ce pot apãrea în calea slujirii?

- Partea bolnavã este supusã riscului de a se închide în sine ºi de a pretinde o atenþie excesivã, chiar de a deveni centru al existenþei celorlalþi. Restul familiei, mai ales când boala este lungã sau incurabilã, înfruntã riscul de a acþiona mai ales din datorie ºi nu sub semnul dragostei. În acest caz, bolnavul pare a fi un necunoscut cãruia i se rãmâne alãturi din datorie. El/ ea nu mai este atât de mult persoana dragã, cu care pânã mai odinioarã mã/ ne identificam.

- Ce vi se pare mai greu de acceptat într-o boalã?

- Nici suferinþa, nici chiar perspectiva morþii, ci degradarea pe care ea o provoacã. Când chipul pãrintelui bolnav devine rigid, când privirea persoanei iubite, a soþului/a soþiei, devine din ce în ce mai ºtearsã, când copilul nu evolueazã în pas cu timpul scurs… devine de nerecunoscut. Boala devine o mare provocare în calea recunoaºterii celuilalt.

Când aceastã deteriorare atinge doar trupul, suferinþa, durerea sufleteascã este încã suportabilã. Mai grav însã este cazul în care este atinsã ºi mintea, când se pare cã bolnavul pierde toate mijloacele de autocontrol, când el dobândeºte, parcã, o nouã identitate. Aceasta este, de fapt, cea mai mare încercare, nu îngrijirea cu toate eforturile fizice ºi materiale, ci chipul de nerecunoscut, dezumanizat al bolnavului…

- În ce mãsurã durerea inimii poate fi mântuitoare?

Anul pastoral - În faþa bolnavului a cãrui sãnãtate se degradeazã zilnic, sau care cu certitudine nu se va mai întoarce la ceea ce a fost odinioarã, este nevoie de o atitudine de credinþã. Amintesc trei lucruri legate de aceasta: iubirea cu dimensiunea sa jertfelnicã, euharisticã, crucea ºi rugãciunea. Mai întâi, boala devine timpul descoperirii gratuitãþii iubirii. Cãzute pârghiile reciprocitãþii, nemaiputând rãspunde exigenþelor vieþii normale, bolnavul este iubit pentru ceea ce este, pentru faptul de a fi o persoanã voitã de Dumnezeu, „pentru ea însãºi”. În grija faþã de bolnav iubirea îºi aratã toatã autenticitatea ºi forþa. Pãstrând distanþele, am putea compara starea bolnavului cu taina Euharistiei. Fie într-un caz, fie în altul, dincolo de semnele vizibile rãmâne substanþa profundã: adicã persoana voitã ºi iubitã de Dumnezeu, în bolnav, ºi prezenþa realã a lui Isus, sub chipul pâinii ºi al vinului. Dincolo de ceea

ce ne spun simþurile (distrus, urât), în bolnav putem vedea chipul lui Cristos suferind pe cruce. Astfel am ajuns la cel de-al doilea element, crucea. De cruce se leagã suferinþa ºi tristeþea, dar tot de ea se leagã marea biruinþã a lui Isus asupra pãcatului ºi a morþii. Toatã viaþa creºtinã este o victorie a iubirii. Sunt momente în care aceastã victorie se face vizibilã, sensibilã, sunt momente când lupta cu suferinþele ºi eºecurile este mai crâncenã. În orice caz, aspectul interior, tainic, al crucii, este unul de bucurie. Noi privim misterul crucii la lumina Întâlnirii cu Cristos cel înviat. În al treilea rând amintesc rugãciunea. Misterele Sfântului Rozariu surprind admirabil lupta ºi suferinþele, dar ºi biruinþa iubirii. Cu Sfânta Maria pe cale, bolnavul ºi familia acestuia sunt întãriþi, mângâiaþi…

Durerea inimii este mântuitoare în mãsura în care este vãzutã ºi trãitã la lumina Misterului pascal.

Întâlnirea cu familiile din Parohia Fericitul Ieremia - Chitila

Programul Întâlnirilor Preasfinþitului Cornel Damian cu familiile din Arhidiecezã Duminicã, 19 februarie, ora 10.00, Preasfântul Mântuitor (Biserica Biserica Italianã Italianã) Duminicã, 26 februarie, ora 10.30, Preasfânta Inimã a lui Isus (Slobozia Slobozia Slobozia) Duminicã, 26 februarie, ora 16.30, Sf. Anton de Padova (Urziceni Urziceni Urziceni) Duminicã, 5 martie, ora 10.30, Sf. Anton de Padova (Constanþa Constanþa) Constanþa Duminicã, 12 martie, Cãlãraºi ora 11.00, Vizita Sf. Fecioare Maria (Cãlãraºi Cãlãraºi) Duminicã, 19 martie, Duminicã, 26 martie, Duminicã, 2 aprilie,

Ploieºti ora 11.00, Sfinþii Îngeri Pãzitori (Ploieºti Ploieºti) Motru-Mãtãsari ora 10.30, Naºterea Sf. Ioan Botezãtorul (Motru-Mãtãsari Motru-Mãtãsari) ora 10.00, Sf. Fecioarã Neprihãnit Zãmislitã (TTurnu Severin Severin)

Biblia în liturgie

Un strigãt care traverseazã secolele…

Duminica a V-a de peste an Pr ARCIZIU ªERBAN Pr.. TTARCIZIU

Iob a luat cuvântul ºi a spus: Oare omul pe pãmânt nu este ca într-o slujbã ostãºeascã ºi zilele lui nu sunt ca ale unui lucrãtor cu ziua?… De mã culc zic: când mã voi scula? ªi iarãºi aºtept seara ºi mã frãmânt în chinuri pânã în amurg… Zilele mele zboarã mai iute ca suveica ºi se sfârºesc fãrã speranþã. Adu-þi aminte, Doamne, cã o suflare e viaþa mea ºi ochii mei nu vor mai vedea cele bune…

(Iob 7,1-4.6-7).

Acest strigãt al omului sfâºiat în trupul sãu ºi în sufletul sãu este, în fond, al tuturor oamenilor atunci când se confruntã cu situaþii ºi cu întrebãri fãrã rãspuns. Cartea lui Iob este acest strigãt. Iob, protagonistul ei, este omul durerii, cel care suntem noi, mai mult sau mai puþin, într-o zi sau alta. Acolo unde cineva suferã, acolo unde cineva moare în singurãtate, acolo unde cineva îndurã foame, sete ori frig, acolo unde este violenþã, strigãtul rãsunã din nou…, fãrã încetare… Pe cine miºcã acest strigãt?

Au început sã aducã la Isus toþi bolnavii ºi posedaþii… El a vindecat pe mulþi care sufereau de felurite boli ºi a alungat mulþi diavoli… Simon ºi cei care erau cu el i-au spus: Toþi te cautã (Marcu 1,29-39).

Atunci când Isus ºi-a început activitatea publicã, prin cuvintele pe care le rostea ºi prin gesturile (minunile) pe care le sãvârºea, oamenii se simþeau cãutaþi ºi tãmãduiþi, în suferinþele trupurilor ºi sufletelor lor, de Dumnezeu.

Este adevãrat cã unii oameni, ajutaþi de har, au gãsit în suferinþã o cale care i-a condus la maturitate în credinþã. Totuºi suferinþa este un rãu, iar toate eforturile noastre de a lupta împotriva suferinþei oamenilor se înscriu în proiectul lui Dumnezeu.

Aºadar, predicarea Evangheliei nu este doar discurs adresat inteligenþei sau conºtiinþei, ci ºi efort ºi luptã împotriva a tot ce-i face pe oameni sã sufere.

5

6

NERGRU - Galben Universul Familiei ANA-MARIA MIKLOS

Responsabilitate Responsabilitate

Cunosc nenumãrate familii catolice practicante cãrora li se pare firesc sã foloseascã pilula ºi alte mijloace contraceptive, fãrã a înþelege de ce nu e bine. ªi fãrã sã cunoascã avantajele mijloacelor naturale de controlare a concepþiei.

Pânã acum, în mai multe rânduri, în revista “Actualitatea creºtinã” s-au prezentat metodele naturale, cred cã trebuie sprijinitã aceastã preocupare, cu mai mult interes din partea familiilor. Celelalte metode – metodele contraceptive - nu sunt recomandabile nu numai din punct de vedere moral, ci ºi al sãnãtãþii. Acesta din urmã este un argument în plus pentru cei care nu îmbrãþiºeazã rigoarea moralã, precum ºi pentru cei ce suferã de comoditate (mijloacele naturale fiind mai greu de învãþat ºi în viziunea multora, mai nesigure).

Maternitate ºi paternitate responsabilã

Cuvintele maternitate ºi paternitate conþin intrinsec încãrcãtura unei mari responsabilitãþi. Sintagma “Paternitate responsabilã” este necesarã totuºi, deoarece începând cu anii ‘60 atât maternitatea cât ºi paternitatea au devenit din ce în ce mai “iresponsabile”. Revoluþia adusã de inventarea pilulei contraceptive de cãtre Dr.G.Pinkas a fost primul pas pe acest drum, iar printre ultimii paºi la care asistãm chiar în zilele nostre putem aminti legalizarea în tot mai multe þãri a “cãsãtoriilor” între persoane de acelaºi sex, cu acordarea dreptului, acestor aºa-zise “familii”, sã înfieze copii.

O ºtim cu toþii: familia este în crizã, familia este atacatã… Totuºi familia poate ºi trebuie sã se apere.

Familiile creºtine de azi îi pot mulþumi lui Dumnezeu pentru pontificatul atât de rodnic al Papei Ioan Paul al II - lea. Acesta, înþelegând importanþa Familiei - Cale a Bisericii, a fixat cu claritate reperele dupã care trebuie sã se ghideze orice familie creºtinã pentru a deveni ceea ce trebuie sã fie: centrul ºi inima civilizaþiei iubirii.

Sunt foarte mulþi, chiar ºi din sânul Bisericii, cei care contestã concepþia Papei Ioan Paul al II - lea privitor la familie ºi la conceptul de maternitate ºi paternitate responsabilã. Aceºti asa-ziºi catolici, aparþinând unor organizaþii puternice gen ”Planned parenthood”, sau “Catholics for free choice”, sau aparþinând unei categorii de gânditori care-ºi zic ”teologi catolici”, încearcã prin toate mijloacele sã prezinte ca depãºite, irealizabile, absurde, invãþãturile Bisericii privitor la contracepþie, la respectul faþã de viaþa umanã, la demnitatea procreaþiei etc.

Învãþãturile Bisericii privitor la maternitatea ºi paternitatea responsabilã

Trebuie sã fie înþelese, respectate ºi explicate cât mai multor familii.

“Familiile însele se fac apostoli ºi cãlãuze ale altor familii. Acesta este fãrã îndoialã, printre atâtea forme de apostolat, una din cele care apar azi deosebit de oportune” (Humanae Vitae).

Din nefericire, cu prea mare uºurinþã, familiile recurg la mijloacele contraceptive.

Statisticile ne informeazã cã la nivel mondial numai 4 % dintre familiile catolice practicã metodele naturale, 24 % dintre cupluri nu folosesc nici o metodã fie din cauza sterilitãþii, fie pentru cã doresc un copil, iar restul de 72 % recurg la o metodã de contracepþie (pilulã, sterilet etc.). Acest lucru este posibil, pe de o parte datoritã dezinformãrii practicate în mod agresiv de cei care au de câºtigat din comerþul respectiv ºi pe de altã parte din cauza lipsei de informare corectã asupra imoralitãþii ºi pericolelor grave asupra sãnãtãþii fizice ºi psihice a femeilor care recurg la metodele contraceptive. Nu vom trata aici aspectele morale ale contracepþiei. Sunt prezentate în documentele magisteriului Bisericii, cel mai sintetic ºi clar în enciclica Humanae Vitae a Papei Paul al VI - lea. Ne vom referi doar la modul de funcþionare ºi la efectele lor secundare.

Este interesant de amintit cã eminenþele cenuºii care au cerut ºi finanþat în anii ‘50 producerea pilulei contraceptive, Margaret Sangerrel ºi Caterine MacCornick, erau douã persoane în vârstã, nemãritate ºi având o declaratã aversiune faþã de preoþii catolici, care - spuneau ele -, doresc, prin interzicerea contracepþiei, oprimarea femeilor.

Din lotul de 50 de femei din Puerto Rico pe care s-a experimentat prima datã pilula contraceptivã, 3 dintre ele au murit, iar celelalte au acuzat efecte secundare intolerabile, ajungând pânã la a da în judecatã firma producãtoare pentru cã nu le-a atras atenþia asupra efectelor acestei “bombe hormonale”.

Ca urmare a acestor scandaluri, doza de hormoni a fost modificatã, astfel cã, dacã la început ovulaþia era complet absentã, pilulele moderne au o dozã mai scãzutã de hormoni, efectele secundare nu mai sunt atât de vizibile, însã ovulaþia se produce mult mai des. În general pilula, “pãcãleºte” organismul femeii fãcându-l sã se comporte ca ºi cum femeia ar fi permanent însãrcinatã. Face sistemul reproductiv al femeii sã nu mai funcþioneze normal, ovarele fiind stimulate sã menþinã o producþie crescutã de progesteron/estrogen. Efectul este dipariþia sau reducerea drasticã a ovulaþiei. Pilula nu evitã în toate cazurile fertilizarea, însã face ca ovulul fertilizat sã nu se poatã fixa în uter.

Sã fie din cauza stilului de viaþã din ce în ce mai grãbit ºi deci nereflexiv, ori din cauza unor interese economice, sau din alte motive cã aceia care au, prin jurãmânt, misiunea de a veghea la sãnãtatea semenilor, nu au fãcut public riscul imens al contraceptivelor?

Fãcându-se glasul celor “fãrã glas”, Biserica a dezvãluit adevãrul.

Printre luãrile de poziþie ferme se numãrã ºi aceea a Conferinþei naþionale a episcopilor catolici din SUA, afirmând cã fabricanþii ºi comercianþii de contraceptive induc în eroare cumpãrãtorii.

Universul Familiei Mai întâi, efectul nu este unul simplu contraceptiv, ci unul avortiv: ”Femeile sunt fãcute sã creadã cã folosesc simple contraceptive, însã, în general, modul de acþiune al acestora este de a bloca nidarea ºi dezvoltarea embrionului, conducând la moartea acestuia”. Astfel, milioanele de femei din lume care folosesc pilula contraceptivã au, în medie, 1-2 avorturi anual prin efectul avortiv al pilulei (avorturi despre care nici mãcar nu sunt conºtiente).

Apoi, efectele secundare ale pilulei asupra sãnãtãþii femeii: aceste efecte pot fi “uºoare”, ca obezitatea, cresterea apetitului, oprirea ciclului menstrual, sau chiar severe accidente vasculare cerebrale, hipertensiune arterialã, distrofii mamare ºi risc crescut de cancer.

Acest atentat sever la sãnãtatea femeii, la viaþa copilului ºi la morala creºtinã este gãsit ca soluþie viabilã pentru reducerea numãrului copiilor de cãtre milioane de familii creºtine!

Dacã metodele de contracepþie eºueazã ºi femeia rãmâne însãrcinatã, opþiunea este, din nefericire, avortul considerat ca metodã contraceptivã de urgenþã.

Alte metode de contracepþie des folosite sunt pilula RU486 ºi steriletul. Numite în mod eronat contraceptive (care evitã conceperea), ele sunt, de fapt, avortive, fie ucigând chimic embrionul, fie nepermiþându-i sã se nideze.

Editura “Presa Bunã”, din Iaºi, a editat o broºurã, ”Planificarea Familialã”, autori Pr.Claudiu Dumea ºi un colectiv de medici catolici din Iaºi, prezentând succint: învãþãtura Bisericii cu privire la reglementarea naºterilor, toate metodele de contracepþie ºi efectele lor secundare, metodele naturale ºi diferenþa fundamentalã între acestea ºi metodele contraceptive.

Trebuie cunoscute metodele naturale de reglementare a naºterilor atât practic cât ºi doctrinar Adesea, acestea sunt considerate un alt tip de metode contraceptive. Familiile creºtine trebuie sã cunoascã motivele pentru care Biserica aprobã ca moralã recurgerea la perioadele infertile ºi situaþiile în care este admisã folosirea Metodelor Naturale (“Dacã existã, pentru a rãri naºterile, motive serioase datorate fie condiþiilor fizice sau psihologice ale soþilor, fie împrejurãrilor exterioare, Biserica ne învaþã cã este permis soþilor a se folosi de cãsãtorie numai în perioadele infertile (enciclica Humanae Vitae, p.14).

Un cadru organizat ºi competent, format din îndrumãtori spirituali, psihologi, medici, familii cu experienþã, poate susþine în mod real familiile aflate în dificultate ºi tinerele familii în devenire.

Biblia în liturgie

Dacã vrei, poþi sã mã cureþi…

Duminica a VI-a de peste an

Pr ARCIZIU ªERBAN Pr.. TTARCIZIU

Domnul i-a spus lui Moise ºi lui Aron: De se va ivi pe pielea unui om vreo umflãturã, vreo pecingine sau vreo patã care va semãna cu o ranã de leprã… sã fie adus la Aron, preotul, sau la unul dintre fiii lui, preoþii… El va fi dat deoparte dupã hotãrârea preotului. Este necurat. Sã locuiascã singur Levitic 13,1-2.45-46).

De ce oare lepra capãtã o aºa de mare importanþã în viaþa socialã?

Probabil pentru cã este o boalã deosebit de contagioasã pe care nimeni nu ºtia sã o tãmãduiascã. Prin urmare, o eventualã vindecare era consideratã drept o minune. Exemplul generalului sirian Naaman a rãmas celebru: în momentul în care s-a descoperit atins de leprã a plecat la Damasc sã-i cearã regelui sã intervinã în favoarea sa pe lângã regele lui Israel, cãci aflase cã acolo se afla un profet capabil sã tãmãduiascã (este vorba de Eliseu). Ceea ce ne interesazã pe noi astãzi în aceastã istorie a lui Naaman este reacþia regelui lui Israel care exprimã bine gravitatea acestei maladii: ea trecea drept o adevãratã calamitate. Aºadar, când regele a citit în scrisoarea ce i-a fost trimisã de la Damasc cã: Iatã, þi-l trimit pe servitorul meu, pe generalul Naaman, ca sã-l vindeci de leprã, ºi-a sfâºiat veºmintele (gest de supremã exasperare) ºi a exclamat: Oare eu sunt Dumnezeu, ca sã omor ºi sã dau viaþã, de-mi trimite un om sã-l vindec de leprã? Aflaþi, aºadar ºi vedeþi, cã-mi cautã prilej de ceartã (2 Re 5,8). Din spusele regelui deducem cã, pentru a satisface o astfel de cerere fãrã precedent, ar trebui sã aibã puteri divine ºi, pentru cã nu le are, cererea devine în ochii lui pretext pentru un eventual conflict. În vremea aceea a venit la Isus un lepros, l-a rugat ºi, îngenunchind, ia spus: Dacã vrei, poþi sã mã cureþi. Lui Isus i s-a fãcut milã ºi, întinzând mâna, l-a atins ºi i-a spus: Vreau, curãþã-te. ªi îndatã lepra s-a îndepãrtat ºi a fost curãþit (Marcu 1,40-45).

Citind relatarea sfântului Marcu referitoare la vindecarea leprosului pe care Isus a înfãptuit-o, ne vin spontan în minte cuvintele regelui lui Israel: Oare eu sunt Dumnezeu, ca sã omor ºi sã dau viaþã… sã vindec de leprã?

Dacã regele se simte incapabil sã redea viaþa sau sã vindece de leprã (lucru care în acest context apare ca sinonim), pentru evanghelist, Isus, prin vindecarea sãvârºitã, se reveleazã ca o Persoanã cu puteri divine sau, de ce nu, chiar o Persoanã divinã care are putere asupra bolilor incurabile ºi chiar asupra morþii (ulterior multe alte episoade vor întãri aceastã convingere).

Minunea sãvârºitã de Isus Cristos mai comportã ºi o dimensiune cu caracter social. Într-adevãr, leprosul este un biet sãrman neputincios, atât datoritã bolii cât ºi a excluderii din comunitatea oamenilor. El are de suportat o marginalizare umilitoare, ucigãtoare. Dacã Isus s-a apropiat de el, acest lucru a fost posibil numai pentru cã a trecut dincolo de bariera care îl dezumanizeazã pe bolnav, iar vindecarea devine sinonimã cu reintegrarea ºi prin aceasta cu “reînvierea”.

Dacã vrem sã ne asemãnãm cu Dumnezeu care ascultã plânsul celor închiºi ºi elibereazã pe condamnaþii la moarte (Ps 101), nu avem voie sã creãm acele excluderi care îl dezumanizeazã pe semenul nostru. A ne asemãna cu Dumnezeu înseamnã sã ne dezvoltãm capacitãþile de iubire întocmai ca Isus vizavi de lepros. Sfântul Paul (Pavel), în lectura a II-a, ne invitã sã-l imitãm pe Cristos: Fiþi imitatorii mei, precum ºi eu sunt al lui Cristos (1 Co 11,1).

7

8

Universul familiei

Stadiile ºi ciclul vieþii de familie Psih. drd. ADRIAN PRISÃCARU

Pornind de la întrebarea: Suntem mai fericiþi la tinereþe sau atunci când suntem bãtrâni?, putem spune, conform unor teorii sau studii empirice, cã viaþa familialã poate fi împãrþitã în mai multe stadii, redate mai jos, în funcþie de schimbãrile majore în dezvoltarea sa ºi cã ne putem bucura la orice vârstã: - stadiul iniþial al relaþiilor familiale fãrã copii; - stadiul vieþii cuplului cu copii preºcolari; - stadiul familiei cu copii de vârstã ºcolarã; - stadiul familiei „pãrãsite”, deoarece copiii au devenit adulþi; - stadiul relaþiilor de familie, ale „omului singur” ºi ulterior ale „vãduviei”.

Fiecare etapã are caracteristicile, frumuseþile ºi greutãþile ei. Dar ce este caracteristic acestor etape?

Iatã, de pildã, în primul stadiu, cãsnicia este în plinã consolidare, tânãrul cuplu parcurge un proces activ de adaptare ºi de explorare a ceea ce încã nu a fost cunoscut, fiecare este dominat de confortul afectiv reciproc. Partenerii

stabilesc roluri, se diferenþiazã ºi se ajutã reciproc pentru stabilirea gradului de independenþã ºi autonomie, care va pune bazele drumului pentru care au optat, cel al familiei, în acord cu nevoile ºi aºteptãrile individuale ale fiecãruia. De asemenea, se fac ºi se refac proiectele cu referire la numãrul copiilor, suportul financiar ºi material sau carierele profesionale.

Al doilea stadiu este cel al vieþii de cuplu cu copii preºcolari, în care rolul partenerilor devine mai încãrcat, apar atribuþii cu rol parental, intimitatea se distribuie sau se restrânge, afecþiunea capãtã un nou sens, iar o mare parte a timpului este alocat copilului.

Ca element de noutate al relaþiei conjugale, care ar putea apãrea în acest stadiu, este diminuarea timpului alocat pentru celãlalt partener, erodarea sentimentului de iubire ºi începerea înlocuirii treptate cu alte sentimente cum ar fi cel de respect.

Esenþiale sunt, cel puþin, douã considerente: - pentru partenerii cuplului conjugal începe un nou tip de relaþionare, cu alte

valenþe, în care dragostea pentru partener se poate transforma, însã nu trebuie sã aibã loc abandonul sentimental; - pentru cel mai tânãr membru al familiei, începe chiar din mica copilãrie (6 ani dupã Cattell), „achiziþionarea” caracteristicilor care vor constitui fundamentul viitoarei personalitãþi.

Este esenþial de cunoscut cã în aceastã perioadã se pun bazele celei mai stabile laturi ale personalitãþii – caracterul – ºi nu numai. Pãrinþii au rol fundamental în construirea acestuia, fiind o acþiune a binelui ºi rãului, a frumosului ºi urâtului (comportamental), a moralului ºi imoralului, a egoismului ºi altruismului, cu alte cuvinte începe conturarea personalitãþii viitorului adolescent, tânãr, adult, care, la rândul sãu, va deveni ºi el pãrinte.

Urmãtorului stadiu îi este caracteristic faptul cã se consolideazã identitatea de familie a fiecãrui membru, cu atât mai mult a copilului în faþa competiþiei ºcolare.

Preocuparea de bazã este orientatã cãtre latura educaþionalã ºi dezvoltarea psihodinamicã a copilului, în acord cu aºteptãrile, dispoziþiile, atitudinile ºi nevoile personale, conturând viitorul profesional ºi familial al acestuia.

De mare actualitate sunt preocupãrile pentru dezvoltarea relaþiilor de comunicare pãrinte-copil, cât ºi cele de acceptare a conþinutului mesajelor. În aceastã perioadã este posibil sã aparã nevoia de independenþã exageratã, de deschidere cãtre grup, cãtre social, cãtre aventurã sau încãlcarea regulilor.

Rolul pãrinþilor este din nou hotãrâtor, pe lângã statutul de pãrinte trebuie acceptat ºi cel de „prieten”, „confident”, la care copilul poate veni fãrã teamã, cu mult curaj, sã abordeze orice temã.

Universul familiei De asemenea, nu trebuie uitat faptul cã la aproximativ 10 ani dupã cãsãtorie pot apãrea crize de cuplu (nu este obligatoriu, însã o serie de studii aratã cã este o perioadã sensibilã ºi mai criticã), care se pot solda uneori cu disoluþii familiale. De aceea recomandãm soþilor sã vegheze cu mai multã atenþie la relaþia conjugalã ºi sã fie mai implicaþi, toleranþi, iertãtori, deschiºi ºi sinceri în comunicare, sã petreacã mai mult timp împreunã, chiar dacã s-a instalat obiºnuinþa ºi inerþia ºi sã nu plece de la credinþa cã lor nu li se întâmplã.

Al patrulea stadiu, cel al familiei „pãrãsite” de copiii deveniþi adulþi, aduce modificãri în structura familialã, rolul parental devine tot mai complex ºi situativ nou, prin plecarea primului copil din casa pãrinteascã, apoi a urmãtorilor.

Apar alte situaþii, cum ar fi cele legate de sãnãtatea mamei în apropiere de menopauzã, care necesitã mai multe vizite ºi consulturi medicale, însoþite cel mai adesea de tulburãri ale dispoziþiei afective, adicã cu stãri de nervozitate ºi anxietate. Libidoul ambilor parteneri este în temperare ºi se anuleazã capacitatea de reproducþie la femei.

De asemenea, în aceastã perioadã are loc dezangajarea profesionalã ºi pierderea identitãþii profesionale, simþite din partea celor implicaþi ca o perioadã de crizã existenþialã, deoarece erau obiºnuiþi cu apartenenþa la grupul de muncã, la sarcinã ºi utilitate socialã.

Unele studii aratã cã bãrbaþii sunt mai afectaþi de dezangajarea profesionalã, iar femeile de plecarea copiilor din vechiul cãmin. În fine, ultimul stadiu este cel al „omului singur” ºi ulterior al „vãduviei”, în care legãtura matrimonialã devine de

securizare ºi de investire afectivã. Din acest motiv, pierderea soþului sau a soþiei este foarte dureroasã ºi se instaleazã sentimentul de abandon sau de singurãtate. ªi în aceastã etapã avem motive de satisfacþie ºi bucurie, cum ar fi cele legate de apariþia nepoþilor (uneori se întâmplã chiar din etapa anterioarã).

Se reface echilibrul afectiv al relaþiilor ºi al dorinþelor, la un alt nivel, restabilind din nou proiecþia în viitor a omului ºi a sentimentelor de mulþumire ºi utilitate, de valorizare a vieþii ºi a produselor ei.

O serie de studii reliefeazã faptul cã aceastã etapã este cea mai dificilã ºi cã problemele asociate vârstei înaintate necesitã mai multã atenþie, suport ºi asistenþã din partea celor tineri ai familiei, deoarece bãtrânii resimt o lipsã acutã a securitãþii personale. În concluzie, se poate uºor observa cã indiferent de stadiul vieþii de familie în care ne aflãm, existã atât perioade de efervescenþã cât ºi de regres, de bucurie dar ºi de supãrare, de entuziasm dar ºi de tristeþe; însã cu mult tact, dragoste, credinþã în Dumnezeu, cu mai puþine orgolii personale, putem depãºi mai uºor situaþiile negative.

Existã ceva care ne ajutã cel mai mult: unitatea ºi solidaritatea. Natura umanã este conceputã sã nu fie niciodatã singurã, solitarã, trebuie ca mereu sã fie înconjuratã de alþi semeni, indiferent de vârsta la care se aflã, dar ºi mai mult la bãtrâneþe. Îndemnul nostru este: pãrinþi, pãstraþi armonia familialã ºi relaþii cordiale cu toþi membrii familiei lãrgite; copii, fiþi alãturi de pãrinþii voºtri pânã la sfârºit, fiecare avem nevoie de celãlalt, chiar dacã în anumite etape unii suntem mai viguroºi, mai frumoºi ºi mai importanþi decât alþii!

Episcopii din Scoþia cer promovarea familiei Episcopii din Scoþia au dat publicitãþii o scrisoare pastoralã pe tema familiei, transmisã celor 500 de parohii catolice scoþiene, scrisoare în care criticã recent aprobata legislaþie în favoarea uniunilor homosexuale ºi cer societãþii sã promoveze familia. Scrisoarea este semnatã, în numele Episcopilor, de Arhiepiscopul Mario Conti de Glasgow. “Noua legislaþie afecteazã statutul special al cãsãtoriei. Legea a creat o ficþiune de cãsãtorie, la baza acestei legislaþii aflându-se relaþiile sexuale.

Unii spun cã nu este treaba statului sã interfereze cu ce fac doi adulþi de comun acord; la fel putem spune cã nu este înþelept ca statul sã acorde privilegii civile, care se cuveneau pânã acum doar cuplurilor cãsãtorite. Nimic nu este mai fundamental pentru binele comun decât stabilitatea vieþii de familie. Trãim niºte vremuri în care cãsãtoria ºi familia sunt în crizã, multe dintre bolile societãþii noastre aflânduºi în aceastã crizã cauza. De aceea trebuie sã facem front comun în promovarea vieþii de familie”.

Scrisoarea îndeamnã societatea scoþianã sã apere ºi sã promoveze familia, asistând cuplurile proaspãt cãsãtorite sã îºi gãseascã o casã, oferind pregãtire la cãsãtorie ºi mai apoi servicii de consiliere.

9

10

Oameni ai credinþei

Isaia, un profet clasic al Bibliei

MICHELANGELO Buonarroti Isaia, 1509, Frescã în Capela Sixtinã Vatican

“Pânã la porþile veºniciei Isaia a strãbãtut cu spiritul, ºi a vestit cele viitoare ºi cele ascunse mai înainte de împlinirea lor!”

(Sir 48,25).

Pe vremea când eram student la Roma, unul dintre profesorii mei de pe atunci, de la Institutul Biblic era L. AlonsoSchökel, un mare cunoscãtor al literaturii ºi al fenomenului biblic. El a afirmat urmãtoarele: profetul Isaia este un clasic, profetul Ieremia este, în schimb, un romantic, iar profetul Ezechiel este un baroc al Bibliei. Aceastã împãrþire a celor trei profeþi mari ai Bibliei corespunde întru totul caracterului, vieþii ºi activitãþii fiecãrui profet în parte. Viaþa de profet a lui Isaia începe prin jurul anului 750 îC ºi se prelungeºte pânã pe la anul 730 îC. De fapt, el a pus bazele unei ºcoli, ale unui curent biblic isainian. Cuvântul Isaia înseamnã în limba ebraicã Dumnezeu este mântuirea mea!.

Isaia are un stil curgãtor, sobru ºi bine gândit. El este un profet care reflecteazã adânc înainte de a scrie ºi apãrã cu strãºnicie ideile fundamentale ale cãrþii sale: moralitatea de

netãgãduit a Israelului, credinþa într-un sigur ºi unic Dumnezeu, adicã apãrarea monoteismului biblic ºi, în sfârºit, aºteptarea mântuirii promisã de Dumnezeu oamenilor.

Profetul Isaia a rãmas întotdeauna fidel acestor principii de credinþã ºi de moralã. Ne impresioneazã curajul sãu de vestitor al cuvântului lui Dumnezeu sau de apãrãtor constant al drepturilor celor sãrãci, al vãduvelor sau al celor nevoiaºi.

Ne impresioneazã chemarea sa la funcþia de profet pe care el însuºi o prezintã în capitolul 6. Profetul mãrturiseºte, plin de emoþie ºi sinceritate, în teofania care urmeazã: ”Unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cãrbune pe care îl luase cu cleºtele de pe jertfelnic. L-a apropiat de buzele mele spunând: Iatã s-a atins de buzele tale ºi va ºterge toate pãcatele iar fãrãdelegile tale le va curãþa!

Atunci am auzit glasul Domnului spunând: Pe cine îl voi trimite ºi cine va merge pentru Noi? Iar eu am rãspuns: Iatã-mã, trimite-mã pe mine!” (Is 6,6-8).

Profetul Isaia acceptã sã devinã vestitor al cuvântului lui Dumnezeu, dar numai dupã ce Dumnezeu însuºi îl trimite, dupã ce mai înainte îl curãþã de pãcate printr-un gest plin de semnificaþii: istoria cu cãrbunele aprins luat direct din jertfelnic.

Isaia devine un scriitor asiduu ºi un profet neobosit în favoarea poporului sãu. În momentele de grea încercare, ca ºi în momentele mai senine, Isaia nu conteneºte sã încurajeze ºi sã mângâie, sã dojeneascã ºi sã îndemne, sã sfãtuiascã ºi sã mustre, sã îndrepte ºi sã pedepseascã. Isaia poate fi numit un profet al speranþelor ºi al credinþei în Dumnezeu. În acest sens vorbeºte despre un rest din sânul lui Israel, care se va salva ºi se va mântui, pentru cã a trecut de judecata cea dreaptã a lui Dumnezeu. Acest rest va fi o speranþã vie, care va însoþi poporul în momentele grele din istoria sa. Un loc important ºi mângâietor îl are Cartea lui Emanuel (Is 6,1-12,6) pentru menþinerea credinþei poporului evreu într-un Mesia, adicã într-un trimis al lui Dumnezeu. Un simplu citat are darul sã zugrãveascã câtã dreptate a avut profetul: ”Ni s-a nãscut un copil, un fiu ne-a fost dãruit, el a primit puterea pe umerii sãi ºi a fost numit: sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Pãrinte veºnic, Principe al pãcii!” (Is 9,5).

Faptul cã a fost întotdeauna alãturi de poporul sãu, cu care a împãrþit ºi bucuria ºi necazul, a fãcut din el un adevãrat erou naþional. El a fost în acelaºi timp ºi un mare poet al poporului evreu, cãci strãlucirea stilului sãu, forþa cuvântului, armonia ºi maiestatea imaginilor sale, fac din Isaia un mare clasic al Bibliei. Grandoarea sa este înainte de toate religioasã.

Vã îndemn, de aceea, din toatã inima, sã citiþi opera acestui mare profet al Bibliei, profetul Isaia. Veþi retrãi o adevãratã desfãtare religioasã ºi mulþumire sufleteascã citind aceastã carte sfântã, pe cât de pasionantã, pe atât de liniºtitoare pentru sufletul omenesc.

Mons. Vladimir PETERCÃ

Diverse Biblia în liturgie

S-a ivit o lume nouã

Duminica a VII-a de peste an

Pr ARCIZIU ªERBAN Pr.. TTARCIZIU

Rãspuns la telegrama trimisã Sfântului Pãrinte Papa Benedict al XVI-lea Din Vatican, 16 ianuarie 2006 Excelenþã, În acest timp fericit în care ne-am amintit de Fiul lui Dumnezeu nãscut din Fecioara Maria prin puterea Duhului Sfânt, ai voit ca împreunã cu Episcopul Auxiliar ºi cu întreaga comunitate a credincioºilor Arhidiecezei Tale sã exprimi în limba latinã cele mai bune urãri Pontifului Suprem.

Vicarul lui Cristos îþi mulþumeºte pentru aceastã mãrturisire a simþãmintelor sufletului Tãu ºi apreciazã mult rugãciunile voastre pentru intenþiile Sfintei Biserici ºi ale Sfântului Pãrinte. La rândul sãu îl implorã pe Mântuitorul nostru venit pe pãmânt pentru a ne elibera, ca sã Vã dãruiascã bucurii spirituale ºi belºugul tuturor harurilor. În sfârºit, ca un semn al bunãvoinþei Sale, Vã împarte cu bucurie Binecuvântarea Apostolicã. ªi transmiþându-Þi toate acestea, îmi place sã pun alãturi un salut cãlduros în Domnul din partea mea. + Leonardus Sandri Substitut al Secretariatului de Stat

Aºa spune Domnul: Nu vã mai amintiþi de cele din trecut, la cele de odinioarã nu mai cugetaþi. Iatã, Eu fac lucru nou; de pe acum se iveºte: oare nu vã daþi seama?… M-ai fãcut sluga ta prin pãcatele tale ºi m-ai ostenit cu fãrãdelegile tale! Dar Eu, Eu însumi voi ºterge nelegiuirile tale – de dragul meu – ºi de pãcatele tale nu-mi voi aduce aminte (Isaia 43,1819.24-25).

Atât textul nostru cât ºi contextul din care a fost el luat este orientat spre viitor. De-a lungul a 16 capitole (40-55) nu este vorba, în cartea profetului Isaia, decât de consolare (cuvintele de debut ale acestei unitãþi sunt: Mângâiaþi, mângâiaþi pe poporul meu, spune Dumnezeul vostru!). Aceasta înseamnã cã poporul este nefericit.

Care este acest nou context istoric în timpul cãruia un profet se preocupã sã aducã mângâiere poporului ºi sã-i promitã o reînnoire? Este vorba de exilul din Babilon.

Acolo, decimat, departe de Þara sa, de Cetatea Sfântã (Ierusalim), de Templu, poporul se întreabã dacã nu cumva Dumnezeu l-a pãrãsit. De altfel, poporul lui Israel considera exilul sãu ca pe o pedeapsã datoratã pãcatelor comise. ªi dacã profetul îi reaminteºte poporului lipsurile ºi greºelile, nu o face ca sã-l zdrobeascã sub remuºcãri, ci ca sã-i vesteascã iertarea lui Dumnezeu: Eu însumi voi ºterge nelegiuirile tale… Mai mult, ietarea Lui pregãteºte deja întoarcerea din exil, întoarcere care va fi echivalentul unei înnoiri, începutul unei creaþii noi.

Au venit aducând la Isus un paralitic purtat de patru bãrbaþi… Vãzând credinþa lor i-a spus paraliticului: “Fiule, îþi spun iertate pãcatele!”… Ce este mai uºor: a-i spune paraliticului: “Îþi sunt iertate pãcatele!” sau a spune: “Ridicã-te, ia-þi targa ºi umblã”? Însã ca sã ºtiþi cã Fiul omului are puterea de a ierta pãcatele pe pãmmânt – i-a spus paraliticului – îti spun: ridicã-te, ia-þi targa ºi mergi acasã!

El s-a ridicat ºi, luându-ºi targa, a ieºit în vãzul tuturor (Marcu 2,1-12).

Lumea cea nouã promisã de Isaia a sosit, întrucât Isus, Fiul omului, vindecã pe cei bolnavi ºi îi iartã pe pãcãtoºi.

Cei care au ºansa sã asiste la aceastã naºtere a lumii noi nu ºtiu ce sã spunã: Niciodatã nu am vãzut aºa ceva!

Cãrturarii, în schimb, ar fi putut sesiza o ocazie de a-ºi deschide ochii ºi inimile atunci când Dumnezeu nu a contrazis pretenþiile lui Isus: vindecarea trupeascã a paraliticului dovedeºte puterea pe care El o are de la Tatãl.

Aceastã putere nu este alta decât puterea universalã promisã Fiului omului în textul din cartea profetului Daniel 7,14: Lui I s-a dat stãpânirea ºi cinstea ºi puterea; Lui îi vor sluji sluji toate popoarele ºi triburile ºi limbile, iar stãpânirea lui e veºnicã.

11

12

Suflet tânãr

Permitet, i-mi sã o pr ezint...

Mirela Nica este responsabila tineretului de la parohia „Sf. Francisc”. Are 22 de ani, este studentã în anul III la Facultatea de Management TTuristic uristic ºi Comercial din cadrul Universitãþii Creºtine „Dimitrie Cantemir”. Aºadar Aºadar,, în rândurile de mai jos o vom cunoaºte pe Mirela, membrã a echipei de aproape trei ani.

- În ce plan te implici în echipã?

- Prima datã am activat în planul liturgic, apoi l-am ales pe cel cultural-recreativ. În prezent, am revenit la planul liturgic unde mã implic, alãturi de ceilalþi membri, în pregãtirea momentelor spirituale ºi a Pr Pr.. DANIEL BULAI

rugãciunilor pentru zilele de reculegere, cursuri de formare pentru animatori.

- Animatorul... trebuie sã se sacrifice?

- Bineînþeles! Consider cã dacã am ales sã fim animatori, clar am ales ºi sã ne jertfim, pentru cã a fi animator înseamnã, înainte de toate, dãruire ºi sacrificiu. Însã, dacã ceea ce facem vine din inimã, acest sacrificiu se va transforma în bucuria cã l-am putut face cunoscut pe Isus ºi altora.

- Ai participat la filmãrile pentru „Nãscut la Betleem...trãieºte în noi”. Cum descrii aceastã experienþã?

- Deºi nu am avut un rol important, am luat totul în serios. A fost o experienþã ineditã, interesantã, care a adunat la un loc, pentru mai multe zile aproape toþi membrii echipei . Atmosfera a fost mai mult decât plãcutã ºi ne-am distrat. Aº repeta oricând aceastã experienþã.

- Maxima care te ghideazã în viaþã...

- Nu am o anumitã maximã dupã care sã mã ghidez, dar în ultimele sãptãmâni încerc sã þin cont de ceea ce mi-a spus un preot: „Trãieºte clipa ca ºi când ar fi ultima!”

Gândul meu pentru tine(ri)

CÃ TÃLIN GLINT A CÃTÃLIN GLINTA ºi CLAUDIU ROZNOVSZKY

Festivalul prieteniei

Participã alãturi de noi!

Dansuri, scenete, cântece, toate ne vor aduna pentru a sãrbãtori „prietenia” pe 25 februarie. Înainte de Miercurea Cenuºii, vom fi împreunã pentru a marca începutul unei perioade de convertire, la capãtul cãreia îl vom întâlni pe Isus, prietenul nostru cel mai bun!

Propuneri pentru catehezã – luna februarie 1. Fiul lui Dumnezeu s-a fãcut om.

2. Misterele vieþii lui Cristos.

3. Isus Cristos a pãtimit sub Ponþiu Pilat, s-a rãstignit, a murit ºi s-a-ngropat.

4. Isus Cristos s-a coborât în iad ºi a treia zi a înviat din morþi.

Paginã realizatã de ROXANA ROT ARU ROTARU

Întâlnirea Taizé, ce a avut loc anul acesta la Milano a reuºit sã creeze în sufletele noastre un impuls spre mai multã iubire. Iubire faþã de Dumnezeu, faþã de cei de lângã noi, iubire pe care sã o împãrtãºim celor ce au nevoie de ea. În mijlocul oceanului de tineri, din toate colþurile Pãmântului, reuniþi la Milano, am fost ºi noi, un grup de reprezentanþi ai Arhidiecezei de Bucureºti, pentru a aduce un pic din spiritul ecumenic existent în þara noastrã. Însufleþiþi de cuvintele pãrintelui Daniel BULAI „Mergeþi în pace ºi duceþi mesajul nostru de iubire”, am pãrãsit capitala þãrii sperând sã fim demni purtãtori ai acestui îndemn spre unitate. ªi aºa a fost. În toate parohiile unde am fost cazaþi (Bellusco, Zeno Buon Persico), cât ºi la întâlnirile avute am transmis dorinþa noastrã ca tinerii sã devinã mesagerii ideii de iubire. „A iubi înseamnã a ierta ºi a trãi în împãcare”, spunea fratele Roger în cartea sa. Credem cu convingere cã putem schimba lumea prin iubire. Cãci dacã „Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastrã?” stã scris în Noul Testament. ªi aºa fiind, vom putea purta cuvintele Domnului nostru Isus: „Pacea mea o dau vouã, pacea mea o las vouã”. Cãci Pacea va veni pe Pãmânt atunci când oamenii vor învãþa sã iubeascã cu adevãrat. Acesta este adevãratul sens al Spiritului Taizé ºi al ecumenismului în general.

Tineri sau adulþi, cãsãtoriþi sau nu, preoþi sau mireni, toþi suntem chemaþi în faþa lui Dumnezeu sã fim martori ai Adevãrului. „Nu aveþi fricã” nea spus ºi Sfântul Pãrinte Ioan Paul al II-lea înainte de a pãºi la cele sfinte. Vom merge înainte ºi vom duce mai departe Pacea ºi Iubirea lui Dumnezeu. Amin.

„Sã trãim în iubire ºi pace” omagiu adus de tineri fratelui Roger

Rug ãc i un ea cocorilor ANCA MÃRTINAª GIULIMONDI

Copile dragã, Cine ar fi crezut cã-n plinã iarnã, prin desiºul îngheþat al unei lunci, ar putea supravieþui frigului doi cocori uitaþi de cârdul care, cine ºtie de câtã vreme, a ajuns deja la destinaþie, în acele calde þãri.

Ghemuiþi, cu ciocurile ascunse în cenuºiul penelor ºi cu picioarele amorþite sub corpurile împietrite de rãceala nemiloasã ce însoþeºte lunile hibernale, cocorii pãreau mai mult morþi decât vii, aºteptând, fãrã vreo urmã de împotrivire, sã-ºi sfârºeascã zilele, departe de suratele zburãtoare care, poate, nici nu ºi-au dat seama de lipsa lor din cârd.

Cocorii pãreau adormiþi, cufundaþi într-un somn presãrat cu vise ce cutreierau cartea vieþii lor, paginã dupã paginã, începând cu momentul în care, spãrgând cu ciocurile coaja calcaroasã a ouãlor, vãzurã pentru prima datã albastrul cerului ºi spuserã, printrun vesel ciripit: „Bunã ziua, viaþã!”. Visurile îºi continuarã drumul prin labirintul amintirilor, readucând în mintea cocorilor imagini eliberate din închisoarea uitãrii. Astfel, cele douã surate migratoare îºi revãzurã copilãria, acel timp lipsit de griji când pãrinþii îºi pãzesc puii la fel ca pe lumina ochilor. De-ai ºti tu, copile dragã, cum le era bine atunci…, când mãicuþa lor îi hrãnea, strângându-i în aripi aºa cum mãicuþa ta te strânge în braþe, dându-þi a înþelege cã eºti iubit ºi protejat ºi cã nimic rãu nu þi se poate întâmpla. κi mai amintirã cocorii de vremea primelor zboruri care aveau sã-i pregãteascã pentru lungile cãlãtorii spre þãrile calde. Cum mai erau ei viteji ºi neîntrecuþi în zborul la mare înãlþime ºi cu câtã mãiestrie construiau cuiburi, ca sã nu mai vorbim de priceperea cu care îºi fãceau rost de ale gurii. Ei…, cine mai era ca ei? Viaþa le aparþinea în întregime, departe de boalã, neputinþã, bãtrâneþe ºi nu ºi-ar fi imaginat atunci cã vor veni zile în care aripile nu îi vor mai asculta, silindu-i sã abandoneze zborul ºi cârdul.

În astfel de gânduri erau cufundaþi cocorii noºtri când un freamãt de frunze uscate, frânte sub greutatea unor paºi, îi fãcu sã-ºi înalþe capetele amorþite. În faþa lor, doi vânãtori cu puºtile pregãtite de atac, îi þineau sub ochi, de teamã sã nu le scape neaºteptata pradã. Dar cum ºi unde sã fugã bieþii cocori ºi de ce sã scape din capcana spaimei de a fi ochiþi de cei doi vânãtori atâta vreme cât se simþeau bãtrâni, bolnavi, ai nimãnui ºi fãrã de folos pe astã lume? ªi, pe când aºteptau supuºi, cu capetele plecate, pocnetele puºtilor, unul dintre vânãtori spuse celuilalt: „Camarade, eu parcã nu m-aº îndura sã rãpun cocorii ãºtia; când îi vãd aºa zgribuliþi ºi lipsiþi de apãrare parcã mã apucã mila ºi apoi nu-i deloc vânãtoreºte sã risipeºti un glonte pentru o vieþuitoare care nu þi se împotriveºte cât de cât. Dacã nu-i cu supãrare, eu i-aº lua acasã ºi i-aº da în grija feciorului meu ãl mai mic, c-a venit vremea sã înceapã a se simþi ºi el de folos cu ceva pe lumea asta”.

Zis ºi fãcut. Vânãtorul cel milos se prezentã acasã cu cei doi cocori, spre bucuria mezinului familiei care, din acel moment, începu a cunoaºte bucuria de a înfãptui ceva pentru binele altcuiva. Dacã l-ai fi vãzut cum îi îngrijea, þi s-ar fi umplut inima de bucurie, copile dragã, aºa cum s-au umplut de bucurie ºi de speranþã cei doi cocori. Sigur, copilul nu putea sã le dea îndãrãt celor doi cocori tinereþea ºi vigoarea de odinioarã, dar le-a dãruit ceva mult mai de preþ: puterea de a privi din nou spre cer ºi de a rosti, în felul lor, înãlþându-se cu aripile larg deschise, rugãciunea fãpturilor create de Dumnezeu: Doamne, îþi mulþumesc cã exiºti!.

Iar tu, copilul meu drag, sã nu uiþi vreodatã cã nimeni, dar absolut nimeni, nu-i zadarnic pe lumea asta atâta vreme cât, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul sau chiar ºi numai cu o privire, cu un gest, cu un zâmbet, cu o lacrimã, mai poate rosti, pânã când ajunge la ultima Doamne, îþi suflare, rugãciunea:

Copiii s e întrea bã …

Ce se întâmplã cu oamenii care nu merg la bisericã?

Dacã o persoanã merge la bisericã nu înseamnã neapãrat cã o sã ajungã în Rai; la fel cum dacã o persoanã nu merge la bisericã nu înseamnã cã o sã ajungã în iad. Devenim creºtini prin credinþã. La bisericã poþi învãþa din Cuvântul lui Dumnezeu ºi îþi poþi ajuta semenii. Poþi sã te rogi, sã-I cânþi, sã-L adori pe DoamneDoamne. Oamenii care nu merg la bisericã „pierd” toate acestea. „Pierd” o întâlnire foarte specialã cu Doamne-Doamne.

Verset cheie: nu suntem iertaþi datoritã faptelor noastre bune. În schimb, pãcatele noastre sunt iertate mulþumitã faptelor lui Cristos ºi credinþei noastre în El. Deci suntem salvaþi prin credinþa în Cristos, nu prin faptele noastre bune (Romani 3, 27-28).

Versete de consultat: Efeseni 2, 8-9; Evrei 10, 24-25.

13 Din viaþa Parohiei

Micul Prinþ

14

Din viaþa parohiei

Parohia Fericitul Ieremia Valahul – Chitila

Pr Pr.. LIVIU BÃLêCUÞI

Încetul cu încetul, o nouã comunitate a prins viaþã

Scurt istoric

Parohia romano-catolicã din Chitila a fost înfiinþatã în ziua de 1 aprilie 1991, alegându-l ca patron pe Fericitului Ieremia Valahul. Anul urmãtor începe construirea actualei biserici, care va fi consacratã, pe 26 octombrie 1993, de cãtre Arhiepiscopul Ioan Robu. Alãturi de bisericã se aflã casa parohialã ºi un cãmin pentru bãtrâni ºi copii cu handicap, aflaþi sub îngrijirea surorilor Misionare ale Caritãþii.

Actualmente, parohia are 28 de familii, la care se adaugã persoanele din cãmin ºi surorile care se ocupã de acestea, pãrintele Giurgi Ghiurcã fiind, din anul 1994, parohul acestei comunitãþi.

Pãrintele Martin Cabalaº, paroh al bisericii Maica Îndureratã din Bucureºtii Noi, vãzând dificultãþile credincioºilor de a ajunge la bisericã ºi considerând cã peste ceva timp comunitatea se va mãri, întrucât majoritatea familiilor erau tinere ºi cu mulþi copii, a cumpãrat o casã, în luna mai a anului 1989, iar în 1990 s-a inaugurat oficial capela, care era, de fapt, sufrageria acestei case, iar Chitila a început sã funcþioneze ca filialã a parohiei din Bucureºtii Noi. În mai 1990, Arhiepiscopul Ioan Robu a pus la dispoziþia congregaþiei Misionarele Caritãþii casa ºi terenul aferent, pentru a-ºi începe opera de caritate.

Apoi, surorile au cumpãrat un teren învecinat, pe care s-a construit un cãmin pentru bãtrâni ºi copii cu handicap, precum ºi biserica ºi casa parohialã. „Acum nu mai trebuie sã stãm dupã autobuz, spune tot domnul Mãrtinaº, pentru cã avem biserica noastrã, venim pe jos la bisericã, întrucât stãm aproape. Pentru mine, biserica este o necesitate, este ca apa sau ca mâncarea pentru trup.

Noi venim de la þarã, din Moldova, ºi aºa am fost obiºnuiþi, sã mergem duminica la bisericã”.

La bisericã, cu calul Sfântului Francisc

La Chitila am ajuns duminicã, 29 ianuarie a.c., ºi am participat, împreunã cu credincioºii, la Sfânta Liturghie de la ora 10.30. Era o duminicã obiºnuitã (a patra din timpul de peste an), iar prezenþa credincioºilor era mulþumitoare, þinând cont de numãrul scãzut al familiilor care compun aceastã parohie.

La sfârºitul Liturghiei, pãrintele paroh le-a vorbit credincioºilor despre scopul prezenþei mele în mijlocul lor ºi le-a cerut sã rãmânã dupã Sfânta Liturghie pentru a sta un pic de vorbã. Întâlnirea a avut loc în sala de catehezã ºi, spre surprinderea mea, nu au venit doar cinci, ºase persoane, cum ceruse pãrintele, ci au rãmas aproape toþi, cu mic cu mare. Le-am spus ce aº fi vrut sã aflu de la ei ºi i-am lãsat pe cei mai curajoºi sã povesteascã. Primul care a luat cuvântul a fost domnul Adrian Mãrtinaº care a spus: „Înainte de ’89, mergeam la Bucureºtii Noi, la Catedralã, la Bãrãþia sau la alte biserici din Bucureºti pentru a participa la Sfânta Liturghie. Mergeam cu tramvaiul sau cu autobuzul, dar uneori mai mergeam ºi pe jos, mai ales iarna, când drumurile erau blocate de viscol. Tot pe jos mergeam ºi când „tovarãºul” (n.r. Ceauºescu) venea la vânãtoare pe aici, prin pãdurile dinspre Piteºti, pe la Mãtãsari. Îmi amintesc cã o datã am reuºit sã ajungem cu autobuzul pânã la pod, acolo ne-au dat jos ºi a trebuit sã mergem în continuare „cu calul Sfântului Francisc”, adicã pe jos; altfel nu era nici un chip din pricina miliþienilor, rãspândiþi din zece în zece metri”.

Ruga: „Doamne, de-am avea ºi noi o bisericã…!” s-a împlinit

Domnul Dumitru Bãlan a lucrat ca macaragiu ºi a venit la Chitila în ’72. „Pe vremuri, spune interlocutorul nostru, mergeam la bisericã foarte greu pentru cã lucram duminica, dar era ºi departe. Mergeam la Bucureºtii Noi, când paroh era Monseniorul Ilie Sociu, noi suntem, ca sã zicem aºa, de-o seamã.

De multe ori am zis: Doamne, de-am avea ºi noi o bisericã, tare bine ar fi!

Acum avem ceea ce am dorit ºi pentru mine aceastã bisericã este un locaº al sufletului, aºa încât am cãutat sã-l facem cât mai frumos. Am ajutat mult la finisãri”.

Doamna Elena Gheorma s-a mutat de la Huºi la Chitila, în anul 1975; are trei copii, doi au fost botezaþi la Bucureºtii Noi ºi unul la Chitila, dar toþi au fost miruiþi în aceastã bisericã. „Pentru mine, spune doamna Gheorma, Sfânta Liturghie îmi dã hrana sufleteascã, iar duminica este ziua când ne

Din viaþa parohiei adunãm ºi ne rugãm împreunã. Aceastã rugãciune, în comunitate, este cea mai importantã pentru mine”.

Puþini, dar sufletiºti

Domniºoara Mariana Nicolae a crescut în aceastã comunitate, iar pentru dânsa „biserica este foarte importantã pentru cã a coagulat aceastã comunitate”. „Eram ºi am rãmas câteva familii, spune domniºoara Nicolae, ºi chiar dacã aceastã comunitate este într-o continuã transformare, pentru cã unii vin, alþii pleacã, o simþim ca fiind vie ºi avem convingerea cã trebuie sã ne ducem mai departe credinþa ºi cã nu trebuie sã ne abatem de la drumul nostru. Ceea ce facem, facem cu credinþã ºi dãruire ºi, chiar dacã suntem o comunitate micã, nu ne simþim diferiþi sau în inferioritate faþã de credincioºii celorlalte comunitãþi din Bucureºti. În comunitate, suntem tineri ºi persoane în vârstã, dar cãutãm întotdeauna sã gãsim un punct comun, mai ales în programul duminical pe care îl avem în bisericã ºi în afara acesteia”.

Pentru doamna Elisabeta Dorobanþu biserica este casa unde se simte cel mai bine, „iar pãrintele, continuã doamna Dorobanþu, ne cunoaºte, ne ajutã ºi ne îndrumã foarte bine”.

În genunchi ºi cu lumânãrile aprinse, în întâmpinarea preotului

Pãrintele Giurgi Ghiurcã este paroh de doisprezece ani în aceastã comunitate, înainte a fost vicar la Constanþa ºi la Bucureºtii Noi. „Când am venit în anul 1994, spune pãrintele Ghiurcã, biserica ºi casa erau ridicate, eu am prins doar partea de finisãri ºi depindeam de pãrintele Cabalaº. La început, erau mai multe familii cu copii ºi am reuºit sã fac un cor, un grup de catehezã; uneori mergeam la pãdure sau jucam fotbal ºi fãceam acest lucru pentru a reaprinde în ei spiritul de unitate, stins de faptul cã trebuiau sã meargã la diferite biserici. Unele dintre aceste familii s-au mutat în Bucureºtii Noi, alþii au plecat în alte localitãþi, Galaþi sau Brãila, iar unii au emigrat în Canada sau SUA. Majoritatea credincioºilor din Chitila provine, aºa cum se întâmplã în multe dintre parohiile noastre, din Modova. Este un grup destul de închegat din Huºi, altul din Adjudeni ºi Sagna. Mai erau ºi din Ardeal, dar au murit. ªi, fiindcã i-am amintit pe credincioºii care au plecat din aceastã lume la Tatãl, îmi pare tare rãu cã nu o mai avem printre noi pe doamna Tereza, o credincioasã care era trup ºi suflet pentru bisericã, ocupându-se nu doar de curãþenie în sfântul lãcaº ºi în curte dar ºi de partea spiritualã, organizând grupuri de rugãciune ºi alte activitãþi pentru binele sufletului. O caracteristicã a acestei comunitãþi este respectul ºi devotamentul pe care credincioºii îl au faþã de preot. De exemplu, fãcând o comparaþie cu Bucureºtii Noi, unde am lucrat mai înainte, la sfinþirea caselor, cei din Chitila erau toþi acasã, mã aºteptau cu lumânarea aprinsã ºi în genunchi, ca în Moldova, în timp ce la Bucureºtii Noi, deseori eram confundat cu cei de la Apa Nova, curent sau gaze.

Ca în orice parohie, o parte sunt mai ataºaþi de Bisericã, dar mulþi vin doar la sãrbãtorile mai mari. Pentru cã au trecut atâþia ani în care au stat fãrã bisericã, s-a creat o mentalitate cã la bisericã se merge doar la Paºti ºi la Crãciun. Eu încã mã mai lupt sã-i conving cã trebuie sã participe în fiecare duminicã ºi sãrbãtoare de poruncã, încerc sã-i aduc la starea de normalitate. Un dezavantaj mai este ºi în faptul cã au fost obiºnuiþi sã se spovedeascã în timpul Liturghiei ºi, fiind singur, nu pot sã le ofer aceastã posibilitate.

Deºi suntem puþini, de sãrbãtori reuºim sã facem o piesã de teatru, un concert, bineînþeles nu la nivelul celor de la Catedrala Sfântul Iosif.

La Chitila, pe urmele Maicii TTereza ereza de Calcutta

Misionarele Caritãþii au creat în sufletul credincioºilor o sensibilitate faþã de persoanele cu handicap. La început a fost foarte greu; din partea multora exista reþinerea de a participa la Sfânta Liturghie împreunã cu aceºti copii care fãceau gãlãgie în vreme ce ei voiau liniºte, dar acum s-au obiºnuit, în afara câtorva persoane care n-au reuºit sã se familiarizeze cu prezenþa acestor copii cu dificultãþi.

Oricum, în timpul sãptãmânii, la Sfânta Liturghie, copiii de la cãmin sunt participanþii de bazã, cei care vin zi de zi”.

Sora Martinia, din congregaþia Misionarele Caritãþii , îºi aminteºte cum: „La început, în anul 1993 „oamenii nu înþelegeau copiii noºtri. Eu am venit în România, am venit pentru a-mi îndeplini misiunea; îmi place sã lucrez cu copiii pentru cã sunt foarte deschiºi, sinceri ºi veseli.

Voluntarii care vin sã lucreze cu ei, vin pentru cã vor sã ofere ceva, dar pleacã cu mult mai mult, pleacã cu inima plinã de bucurie ºi de pace.

Câteodatã este greu deoarece suntem doar ºase surori, dar avem ºi 23 de angajaþi care ne ajutã. În anul 1990, Maica Tereza de Calcutta a fost în România ºi a vizitat mai multe case de copii, alegând, dintre copiii vizitaþi, un numãr de 64, care erau consideraþi fãrã speranþã, aproape de momentul morþii.

Dintre aceºtia au murit, pânã acum, doar o fatã ºi doi bãieþi, restul trãiesc. Avem douã cãmine: unul la Milcov, cu 24 de fete ºi cel de aici, din Chitila, cu 24 de bãieþi.

Revenind la comunitate, eu îl admir mult pe pãrintele Giurgi pentru ceea ce face ºi mai ales acum, când s-a împrietenit ºi cu copiii noºtri pe care, uneori, îi ia ºi cu maºina”.

Parohia din Chitila este o parohie vie, respectuoasã, devotatã faþã de Bisericã ºi de preot, dar ºi o parohie care a devenit sensibilã faþã de problemele copiilor cu diferite suferinþe fizice sau psihice, un loc unde surorile din congregaþia Misionarele Caritãþii il slujesc, din toatã inima ºi fãrã vreo rãsplatã lumeascã, pe Cristos, în persoana celor mai sãraci dintre sãraci.

15

16

Din viaþa Arhidiecezei

Rugãciuni frãþeºti la malul mãrii

Învãþãtura Bisericii Pr Pr.. EDUARD GIURGI

Din cele mai vechi timpuri si pânã astãzi, exorcismul a fascinat minþile popoarelor din toate culturile. Acest adevãr se probeazã mai ales atunci când vine vorba de ritualul catolic al exorcizãrii. Desigur, exemple de ritualuri de exorcizare gãsim atât în Sfânta Scripturã (vezi 1 Sam. 16, 14 – 23; Tobia 8, 1 – 3; Mc. 1, 21 – 28; Mt. 12, 22 – 23 etc) cât ºi în culturile altor popoare din vechime, cum ar fi cel egiptean, babilonian, ºi cel caldeean. Noul ritual al exorcizãrii, care se intituleazã: “De Exorcismis et Supplicationibus Quibusdam,” a fost promulgat de Congregaþia pentru Cultul Divin ºi Disciplina Sacramentelor pe data de 22 noiembrie 1998. Noul ritual a stârnit foarte mult interes atât în sânul Bisericii Catolice cât ºi în afara ei.

Din pãcate, aceastã fascinaþie pentru exorcism a fost ºi este uneori însoþitã de o înþelegere greºitã a învãþãturii Bisericii Catolice despre exorcism

MARIUS-OVIDIU NICULESCU

Sãptãmâna de rugãciune pentru unitatea creºtinilor a fost organizatã, în intervalul 18-25 ianuarie, ºi în Constanþa, acolo unde existã, de ani buni, o colaborare fructuoasã între Bisericile Ortodoxã, Romano-Catolicã ºi Armeneascã. Programul comun de rugãciune, axat pe cuvintele lui Isus – Unde doi sau trei se adunã în numele meu, sunt ºi eu prezent în mijlocul lor (Matei 18.20) – a debutat pe 22 ianuarie, la Catedrala Ortodoxã Sfinþii Petru ºi Pavel, unde, dupã încheierea Sfintei Liturghii, credincioºii catolici, împreunã cu vicarul episcopal de Dobrogea, Mons. ªtefan Ghenþa, au fost primiþi de comunitatea ortodoxã. Douã zile mai târziu, la bazilica Sfântul Anton de Padova, programul a continuat prin vizita credincioºilor ortodocºi, însoþiþi de arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie.

De asemenea, la centrul de tineret al Arhiepiscopiei Ortodoxe a fost organizatã o întâlnire între grupuri de tineri aparþinând comunitãþilor creºtine din oraº. Sãptãmâna de rugãciune s-a încheiat pe 25 ianuarie, la Biserica Armeneascã, acolo unde micuþa comunitate armeneascã din Constanþa i-a primit cu dragoste frãþeascã pe fraþii ortodocºi ºi catolici.

Existã douã extreme care trebuie evitate, ºi anume: pe de o parte, tendinþa de a prezenta ritualul exorcizãrii în termeni de magie sau ritual superstiþios, iar pe de altã parte, refuzul de a recunoaºte eficacitatea exorcismului ºi al principiilor teologice care stau la baza ritualului. Iatã pentru ce considerãm ca este necesar sã vedem care este învãþãtura autenticã a Bisericii privitoare la exorcism. Ce este exorcismul? Cine este ministrul exorcizãrii? Cine dã permisiunea pentru a sãvârºi exorcisme? Cine este subiectul exorcizãrii?

Cum putem ºti dacã o persoanã este posedatã? Cine poate beneficia de acest rit?

Ce este exorcismul? Rãspunsul la aceastã întrebare nu se gãseºte în noul ritual al exorcizãrii ºi nici în Codul de Drept Canonic. Totuºi, comentariile asupra canonului 1172 din Codul de Drept Canonic, ca de altfel ºi literatura canonicã, ce s-a dezvoltat pe aceastã temã, definesc exorcismul în douã feluri: în sensul larg al termenului ºi în sensul strict al termenului. În sensul larg al cuvântului, exorcismul este invocarea numelui divin pentru îndepãrtarea prezenþei demonice dintr-o persoanã, dintr-un loc sau lucru, ori sã protejeze o persoanã, un loc sau un lucru de prezenþa demonicã. De asemenea, exorcismul, înþeles în sensul larg al cuvântului poate fi public sau privat. Exorcismul public este cel exercitat de catre un ministru autorizat pentru asta ºi dupã ritualul legitim aprobat de Bisericã. In acest caz, exorcismul este o acþiune liturgicã a Bisericii, exercitatã în numele ei (vezi canonul 834, § 2). Pe de altã parte, exorcismul privat nu este exercitat în numele Bisericii ºi, de aceea, nu necesitã permisiunea ei. Exorcismul privat include toate acele cãi prin care se cautã îndepãrtarea puterii celui rãu. El constã, în principal, în rugãciuni ºi post pentru persoana în cauzã. În sensul strict al cuvântului, exorcismul poate fi definit ca sacramental al Bisericii exercitat de cãtre un ministru autorizat, dupã ritualul aprobat, prin care se cautã îndepãrtarea influenþei demonice din preajma unei persoane care se aflã în pericolul de a cãdea în aceastã influenþã (este vorba de persoana nebotezatã), sau care este deja posedatã trupeºte. În acest caz, exorcismul este un act public de cult divin, autorizat de cãtre Bisericã, pentru sfinþirea poporului lui Dumnezeu. Înþeles în acest sens, exorcismul poate fi: simplu sau solemn. Exorcismul simplu (sau exorcismul minor) este parte din iniþierea creºtinã a nebotezaþilor. El are loc la botez. Scopul acestui exorcism este protejarea, fie a catecumenilor, fie a copiilor, de influenþa rãului ºi întãrirea acestora în angajamentul creºtin pe care ºi-l asumã în ziua botezului. Exorcismul solemn (sau exorcismul major) are ca scop eliberarea

Aprofundare

Catolice cu privire la Exorcismul Major persoanei posedate de spiritul demonic. El este întoteauna un act public al Bisericii ºi poate fi exercitat numai de o persoanã autorizatã de Bisericã, ce trebuie sã foloseascã, în acest caz, ritualul aprobat de Bisericã. De asemenea, trebuie notat cã, exorcismul major mai este numit ºi exorcism ordinar. Este numit aºa pentru a-l putea distinge de exorcismul extraordinar, care are loc în virtutea carismei unei persoane ºi nu datoritã exercitãrii lui de cãtre un ministru autorizat de Bisericã, ce foloseºte ritualul aprobat de Bisericã. Prin urmare, exorcismul extraordinar nu este un act public al Bisericii ºi nici nu este guvernat de normele ecleziastice despre exorcism.

Cine este ministrul exorcizãrii?

Codul de Drept Canonic, în canonul 1172, § 2, spune cã numai preotul poate sãvârºi exorcisme. Acelaºi canon evidenþiazã faptul cã numai preotul cu evlavie, ºtiinþã, prudenþã ºi integritate moralã poate fi ales pentru a sãvârºi exorcisme. Virtutea evlaviei este necesarã preotului pentru a fi pe deplin întãrit asupra încercãrii la care este supus, ºi anume, sã lupte intens cu rãul. Virtutea ºtiinþei este necesarã pentru a fi capabil sã distingã, în fiecare caz în parte, dacã exorcismul trebuie sãvârºit, dupã normele bisericeºti, sau poate exista alta metodã pastoralã prin care persoana în cauzã poate fi ajutatã. Virtutea prudenþei este necesarã pentru a judeca cu grijã daca exorcismul trebuie sãvârºit sau nu, ºi, dacã trebuie sãvârºit, sã decidã cine sã fie prezent ºi în ce loc. În sfârºit, integritatea moralã este o altã virtute necesarã preotului pentru a fi cântãrit ºi gãsit potrivit pentru sãvârºirea exorcismelor.

Odatã încredinþatã aceastã sarcinã unui preot, acesta trebuie sã-ºi îndeplineascã misiunea cu înceredere ºi umilinþã, ºi întotdeauna sub îndrumarea episcopului diecezan. Trebuie notat cã diaconii ºi credincioºii laici nu pot sãvârºi exorcisme. Acest lucru a fost evidenþiat de Congregaþia pentru Cultul Divin si Doctrina Sacramentelor într-o scrisoare adresatã episcopilor în 1985.

Cine dã permisiunea de a sãvârºi exorcisme?

Canonul 1172, § 1 spune: “Nimeni nu poate sãvârºi în mod legitim exorcisme asupra celor posedaþi, dacã nu a obþinut permisiunea specialã ºi expresã de la ordinariul locului.” Acest canon vorbeºte de permisiunea ordinariului pentru a sãvârºi exorcisme. Canonul nu face nici o distincþie între episcopul diecezan ºi ceilalþi ordinari ai locului, cum ar fi vicarul general sau vicarul Episcopal. Deoarece canonul nu face nici o distincþie, e clar cã oricare dintre ei poate da permisiunea unui preot de a sãvârºi exorcisme. Totuºi, noul ritual a introdus o distincþie evidenþiind: “cã, de regulã, va fi episcopul diecezan” (De Exorcismis et Supplicationibus Quibusdam, 13), care va da permisiunea.

Preotul care sãvârºeºte exorcisme fãrã permisiunea episcopului diecezan, acþioneazã ilicit ºi poate fi sancþionat cu o pedeapsã canonicã justã (vezi canonul 1384).

Cine este subiectul exorcizãrii?

Exorcismul este sãvârºit asupra spiritului rãu ca sã elibereze persoana pe care o posedã. Acest lucru este bine de reþinut. Ritualul exorcizãrii trebuie folosit numai în cazul persoanelor posedate, ºi nu în cazul persoanelor care vor sã beneficieze de acest sacramental al Bisericii.

Cum putem ºti dacã o persoanã este posedatã?

Aceasta este într-adevãr o sarcinã grea pentru preoþii care se confruntã cu astfel de cazuri. Ei trebuie sã aibã capacitatea de a distinge între adevãrata posesie ºi alte fenomene, cum ar fi: efectele consumului de droguri, boli fizice ori psihice, sau chiar încercarea unor persoane de a simula cã sunt posedate.

Noul ritual al exorcizãrii menþioneazã patru semne care pot indica o persoanã posedatã. Este vorba de patru semne ºi nu probe sigure.

Dar, aceste semne îl pot ajuta pe preotul pus în faþa cazului concret sã ajungã la certitudinea moralã, cerutã de ritual, pentru a sãvârºi exorcismul.

Primul semn este folosirea unor limbi strãine de cãtre persoana în cauzã, pe care nu le ºtia înainte. Acest lucru trebuie probat consultând persoane care o cunosc pe persoana în cauzã ºi prin testarea persoanei în cauzã, cerându-i sã traducã un text din limba proprie în alte limbi necunoscute pentru ea pânã atunci.

Al doilea semn este inexplicabila capacitate a persoanei de a descoperi lucruri care ar trebui sã-i fie necunoscute, sau faptul cã prezice evenimente viitoare. ªi în acest caz, spusele persoanei în cauzã trebuie verificate.

Al treilea semn este manifestarea unei puteri fizice care depãºeºte aºteptãrile, cunoscând vârsta ºi condiþia fizicã a persoanei în cauzã. De exemplu, un copil care este capabil sã sãvârºeascã lucruri pe care, în mod normal, numai un om adult le poate sãvârºi.

Al patrulea semn este aversiunea sau ura împotriva religiei. Acest lucru se manifestã prin blasfemii, aversiune pentru lucrurile sfinte, schimbarea sentimentelor la auzul numelor divine, al Cuvântului lui Dumnezeu, al numelui Sfintei Fecioare Maria ºi al altor sfinþi.

In sfârºit, este bine ºi chiar sunt sfãtuiþi preoþii care se confruntã cu astfel de cazuri, sã consulte diferiþi experþi, psihologi, psihiatri ºi alþi medici, înainte da a lua o decizie finalã.

Cine poate beneficia de acest ritual?

Orice persoanã, botezatã sau nebotezatã, în comuniune cu Biserica Catolicã sau excomunicatã, poate beneficia de acest sacramental. Fiind un sacramental, e clar cã nu e rezervat numai persoanelor botezate.

Pe scurt, întrebãrile ºi rãspunsurile prezentate în acest articol sperãm sã aducã mai multã luminã ºi înþelegere asupra învãþãturii Bisericii cu privire la exorcism. Cu siguranþã, pentru o înþelegere mai profundã a învãþãturii Bisericii asupra acestui sacramental ar fi bine sã facem o prezentare istoricã a exorcismului ºi apoi prezentarea noului ritual al exorcizãrii. Acesta ar putea fi subiectul unor articole viitoare.

17

18

Din viaþa socialã

Satisfacþiile te ajutã sã mergi înainte În multe pãrþi ale lumii, luna februarie, ºi mai ales ziua de 11 februarie (când comemorãm apariþia Sfintei Fecioare la Lourdes) este dedicatã bolnavului. Boalã ºi suferinþã de orice fel: sufleteascã, trupeascã, mintalã... Meditând pe marginea acestei teme, am rugato pe doamna MARIA GHERCÃ, responsabila proiectului Staþia Socialã - Caritas Bucureºti, ºi mamã a cinci copii, sã ne împãrtãºeascã din experienþa adunatã în mai bine de cincisprezece ani.

- Cine sunt persoanele de care se ocupã Staþia Socialã, ºi câþi dintre ei sunt bolnavi cronici?

- În proiectul nostru se aflã circa 100 de persoane din municipiul Bucureºti. Sunt, în general, familii cu dificultãþi (datorate veniturilor mici, alcoolului, lipsei unuia sau a ambilor pãrinþi), bãtrâni ºi infirmi care nu se pot susþine singuri. Bãtrânii suferã de bolile specifice vârstei lor, la care se adaugã singurãtatea, frigul, dezolarea. Dintre infirmi, unii se confruntã cu handicapuri foarte grave: avem persoane fãrã mâini, persoane cu dificultãþi de deplasare, paraplegici, ºi unii dintre aceºtia locuiesc singuri sau cu persoane care sunt la rândul lor, bolnave. E, de exemplu, cazul Gabrielei Nedelcu, cu distrofie muscularã; locuieºte la etajul 9, orfanã de tatã, pãrãsitã de mamã la 5 ani, ºi îngrijitã de partenera tatãlui, dar care ºi ea, acum, suferã de cancer. Sunt cazuri teribile. Totuºi, chiar ºi aºa, unii din ei ºi-au alcãtuit familii, au propriii lor copii sau au adoptat. Îmi amintesc cum l-am cunoscut, la o întâlnire de 11 februarie, pe dl. Petru Moroºan, familist, lipsit de ambele mâini din cauza unei malformaþii congenitale. Stãtea lângã uºã, privind. L-am întrebat ce îl frãmântã; mi-a rãspuns cu multã sinceritate, arãtând spre cei adunaþi: “Sãracii, mi-e milã de ei.”

- ªtim cã de partea medicalã, atât cât se pate face la domiciliu, se ocupã CID - un alt proiect Caritas. Staþia Socialã vine sã completeze

aceste servicii cu mijloacele specifice misiunii sale. Ce activitãþi organizaþi pentru a uºura cât de cât situaþia celor bolnavi?

- Boala trupeascã se trateazã cu medicamente, dar cea a sufletului, care adesea o însoþeºte pe cea trupeascã, e mult mai greu de tratat. Sunt situaþii de care nu poþi fugi (deºi uneori eºti tentat), dar pe care nici nu le poþi ajuta fãrã sã le înþelegi, fãrã sã stabileºti o relaþie de suflet. În afara serviciului de cantinã ºi spãlãtorie, pe cât putem, încercãm sã rupem cercul singurãtãþii, sã-i aducem pe oameni împreunã, pentru ca împãrtãºindu-ºi necazurile ºi bucuriile, sã se simtã mângâiaþi. De Crãciun, de Paºti, la Înãlþare sau cu ocazia unor aniversãri organizãm mese la care toþi aceºti oameni se întâlnesc, leagã preietenii. În anii tecuþi reuºeam ºi sã-i scoatem o zi la munte.

Ne opream pe o pajiºte la Izvorul Rece, de exemplu, fãceam un grãtar, cântam, glumeam. Pentru noi era un chin, trebuia sã le faci gusturile tuturor, dar bucuria de pe feþele lor era destulã rãsplatã. O datã i-am dus ºi pe Transfãgãrãºan; cred cã am fost puþin inconºtientã, dar a meritat. Pentru mulþi asemenea evenimente sunt singurele ocazii când ies în lume. ªi 2 noiembrie, ziua morþilor, e un moment deosebit; mergem la binecuvântarea mormintelor ºi facem un praznic pentru rãposaþi, inclusiv pentru cei care au fost ajutaþi de proiectul nostru ºi acum nu mai sunt printre noi. De-a lungul anilor, te ataºezi de ei, îþi rãmân în memorie...

- Vorbiþi-mi puþin de 11 februarie...

- În fiecare an organizãm o întâlnire cu aceastã ocazie, mergeam la Liturghie, apoi urma o masã. De câþiva ani, pãrintele Cãbãlaº a avut ideea sã cheme la Liturghie ºi preoþi de alte confesiuni, pentru cã mulþi dintre beneficiarii proiectului nu sunt catolici. A fost o mare bucurie pentru mine sã vãd cã aceste persoane se pot spovedi ºi împãrtãºi fiecare dupã legea sa (ºtiam cã în sinea lor îºi doreau acest lucru, dar mulþi nu aveau posibilitatea, fiind nedeplasabili). La urmã, prin impunerea mâinilor, toþi preoþii se roagã împreunã pentru vindecare, trupeascã ºi sufleteascã. E un moment de profundã bucurie spiritualã, oamenii simt cã nu-i mai desparte nimic, Dumnezeu stã cu putere în mijlocul lor. Anul acesta încã nu ºtiu cum vom proceda, Ziua bolnavului se va sãrbãtori în mai, dar pentru cei de la Staþia Socialã s-a creat deja o tradiþie, oamenii aºteaptã...

- ªtiu cã în ultima vreme boala ºi suferinþa nu v-au ocolit nici pe dumneavoastrã. Ce vã dã putere sã mergeþi înainte?

- La început, când m-am cãsãtorit, ºi apoi când am venit sã lucrez la Staþia Socialã, mi-a fost foarte fricã. Dar am avut întotdeauna mare încredere în Dumnezeu ºi El nu m-a lãsat niciodatã. Eram apoi ºi foarte tânãrã, nu ºtiam ce greutãþi mã aºteaptã. Dacã aº fi ºtiut, nu ºtiu dacã aº fi îndrãznit. Sigur cã am încercat ºi sã mã limitez la ceea ce era posibil, nu mi-am propus lucruri peste puterile mele. Conteazã mult ºi echipa cu care lucrez, fãrã ei nu m-aº descurca. Sunt multe greutãþi, dar ºi multe satisfacþii, ºi ele îþi dau puterea sã mergi înainte.

- Dacã ar fi sã vinã zâna bunã din poveºti ºi sã vã împlineascã trei dorinþe, ce i-aþi cere pentru oamenii de care vã ocupaþi?

- În primul rând, o casã pentru bãtrâni, ºi pentru infirmii care nu se pot autosusþine. Apoi, un pachet de legi care sã protejeze cu adevãrat familia ºi persoanele defavorizate, pentru cã legile actuale nu o fac. ªi apoi, mi-aº mai dori ca cei de lângã ei, societatea, sã nui trateze cu indiferenþã, sã nu-i ignore, ca ºi cum nu ar exista. Cel mai mult, toate aceste persoane îºi doresc înþelegere...

A consemnat LIANA GEHL

Din viaþa socialã - Anunþuri

Glosar social: Asistenþã socialã, asistenþialism, autosusþinere Asistenþa socialã reprezintã ansamblul serviciilor pe care instituþiile guvernamentale sau negurvernamentale le oferã în mod (mai mult sau mai puþin) organizat persoanelor defavorizate (copii neocrotiþi, familii la risc, bãtrâni, persoane cu dizabilitãþi). Asistenþa socialã se acordã în baza legilor în vigoare, de obicei pe termen limitat, ºi are ca scop (ideal) crearea unor condiþii care sã permitã persoanelor în cauzã sã trãiascã autonom.

Dacã, însã, asistenþa socialã este inadecvatã, tratând simptomele ºi nu cauzele, aceasta se transformã în asistenþialism (termen de specialitate, recent intrat în limbã). Paradoxal, asistenþialismul nu rezolvã problema, ci o perpetueazã, creând dependenþa persoanei asistate de serviciile sociale.

Autosusþinerea este opusul asistenþialismului ºi obiectivul legitim al asistenþei sociale (cu excepþia cazurilor foarte grave, unde posibilitatea unei vieþi autonome este exclusã). Autosusþinerea constã în identificarea ºi implementarea acelor mijloace care sã permitã persoanelor defavorizate sã funcþioneze autonom, depãºind limitãrile aparente ale condiþiei lor.

Se cautã o “familie socialã”

Asociaþia Caritas Bucureºti doreºte sã transforme un centru rezidenþial pentru copii în casã de tip familial; pentru aceasta cautã o familie care sã locuiascã ºi sã lucreze cu copiii aflaþi în dificultate; o familie socialã care sã-i accepte ca pe propriii copii, sã-i susþinã în activitatea de reintegrare socialã ºi familialã.

Familiile interesate sunt rugate sã trimitã un CV ºi o scrisoare de intenþie la: OP 52, CP 9, Bucuresti sau e-mail: office@caritasbucuresti.org sau fax 021/233.21.36, cu menþiunea: Pentru familie socialã.

Conferinþe

Pr Pr.. EMIL MORARU

Academia Teologicã Anton Durcovici vã invitã, joi 9 februarie 2006 - ora 16, la o conferinþã cu tema: Actualitatea Doctrinei Sociale a Bisericii – „A înþelege cum Evanghelia este izvorul oricãrei libertãþi autentice”. Invitat: pr. Adolfo Scandurra.

Tot în cadrul Academiei Teologice va avea loc, joi 16 februarie 2006 - ora 16 16, prezentarea primei enciclice a Papei Benedict al D EUS CARIT AS EST ” . Invitat: Pr. Dr. Tadeusz XVI-lea cu tema: „D CARITAS Rostworowski SJ Miercuri 22 februarie 2006 - ora 16 16, va avea loc conferinþa cu tema: PERSONALITÃÞI MARCANTE DIN ISTORIA ARHIDIECEZEI DE BUCUREªTI : PROF PROF.. GIAN LUIGI FROLLO, PR. ANTONIO MANTICA, EP EP.. ANTON DURCOVICI, ARHIEPISCOP ALEXANDRU TH. CISAR CISAR. Conferinþa va fi susþinutã de domnul dr. Dãnuþ Doboº.

Manifestãrile au loc în sediul Institutului Teologic Romano-Catolic din Str. G-ral Berthelot 19, Bucureºti, sala Auditorium Maximum, etajul IV. Intrarea este liberã.

Scrisoare de mulþumire Stimatã Doamnã, Stimate Domn, Asociaþia Caritas Bucureºti a primit, în contul curent, din partea Dumneavoastrã suma ce reprezintã 1% din impozitul pe salariu, viratã cãtre Stat, pe care Guvernul României a aprobat sã fie viratã în favoarea cazurilor sociale rezolvate de cãtre programele Organizaþiilor Nonguvernamentale. În numele asistaþilor sãi, întreaga echipã a Caritasului, împreunã cu Arhiepiscopul - Mitropolit de Bucureºti, Dr. Ioan Robu, Vã mulþumeºte din suflet ºi Vã doreºte ca Dumnezeu sã reverse cu îmbelºugare binecuvântarea Sa asupra Dumneavoastrã, familiei ºi a Instituþiei pe care o conduceþi.

Vã rugãm sã binevoiþi a continua ºi pe viitor.Anul acesta Guvernul Roman a aprobat 2%. Sprijinul Dumneavoastrã este ca o “manã cereasca” pentru cei nevoiaºi, bolnavi ºi fãrã posibiltãþi de supravieþuire.

Cu mult respect ºi consideraþie, Pr.Alexandru Cobzaru DirectorGeneral

Pr.Dr.Vasile Ciobanu Director Adjunct

A ajuta astfel este 100% gratuit!

Direcþioneazã 2% din impozitul pe venitul global cãtre

ASOCIAÞIA CARIT AS BUCUREªTI CARITAS Str. Gheorghe Pripu 22-36, Sector 1, 014376 Bucuresti Tel: 021 233 21 34; fax: 004 0212 33 21 36; caritas@mailbox.ro; www.caritasbucuresti.org Cod fiscal: R 4849743 Banca Comerciala Ion Tiriac, Sucursala Victoria; swift code: CBIT ROBU Cont IBAN: RO82 CBIT 4230 1088 0300 1000 ROL; RO48 CBIT 4230 1088 0300 2000 USD; RO14 CBIT 4230 1088 0300 3000 EURO

2% CONTEAZÃ

19

20

Istorie

Monseniorul Vladimir Ghika, omul suferinþei

Pr Pr.. IOAN CIOBANU

Despre Vladimir Ghika putem spune cã toatã viaþa sa a fost o continuã suferinþã; a avut o sãnãtate ºubredã încã din copilãrie, a rãmas orfan de tatã la vârsta de 8 ani, doi fraþi ºi o sorã au murit de tineri, a fost de mai multe ori supus unor intervenþii chirurgicale, apoi grija deosebitã pe care a avut-o faþã de sãraci, orfani ºi bolnavi, faþã de convertirea pãcãtoºilor ºi mântuirea sufletelor i-au creat mereu suferinþe, uneori insuccese în apostolat ºi decepþii din partea unor apropiaþi, iar în cele din urmã suferinþele din timpul închisorii care l-au epuizat pânã la moartea de martir.

Cultura pe care o avea ºi relaþiile diplomatice de care se bucura i-au oferit posibilitatea sã plece legal din România, împreunã cu regele Mihai, atunci când comuniºtii au venit la putere. Însã a preferat sã rãmânã alãturi de poporul român pentru a suferi împreunã cu el. Deºi era urmãrit, niciodatã nu s-a pãzit.

A asistat cu groazã la desfiinþarea celei mai mari opere de caritate din istoria þãrii: asistenþa gratuitã pentru bolnavii sãraci, realizatã din iniþiativa lui cu ajutorul Fiicelor de caritate ale Sf. Vincenþiu de Paul ºi al mai multor binefãcãtori.

La data de 18 noiembrie 1952, în timp ce ducea Sfânta Împãrtãºanie la un bolnav, a fost arestat, judecat ºi condamnat la închisoare. Deºi avea 80 de ani ºi cântãrea 40 de kg, a fost supus de 83 de ori la chinuri grele, prin spânzurãtoarea electricã, de câte ori a refuzat sã semneze acuzaþiile false care i se aduceau.

Timp de un an ºi jumãtate, cât a rezistat, nu a avut nici un schimb de haine ºi nu a primit nici o vizitã.

Le spunea colegilor sãi de suferinþã: “Nimic nu este mai onorabil decât sã fii deþinut pentru cauza lui Cristos... închisoarea

nu este altceva decât locul unde sufletul este, în fine, liber sã aleagã... aceastã închisoare este sfântã, însã noi nici nu bãnuim.”

Când era preot la Paris, a primit cadou de la cardinalul Verdier o relicvã cu un spin din coroana lui Isus Cristos, pe care a purtat-o toatã viaþa cu el, chiar ºi în închisoare. Cu aceastã relicvã îi binecuvânta pe bolnavi ºi de multe ori a obþinut harul vindecãrii ºi al convertirii prin puterea acestei binecuvântãri ºi a rugãciunilor sale.

Cel care a experimentat suferinþa de dragul lui Cristos ne-a lãsat în scris gânduri preþioase despre suferinþã, din care putem cunoaºte profunzimea vieþii lui spirituale ºi comuniunea cu Isus.

Nu este uºor sã vorbeºti despre suferinþã ºi poate cã este mai bine sã taci în faþa suferinþei.

Discursul despre suferinþã este suferinþa trãitã; trebuie sã suferi mai întâi ca sã ºtii ce este suferinþa. Spune Monseniorul Ghika: “Sufãr ºi sufãr pentru cã sufãr deoarece constat cã nu sunt fãcut pentru suferinþã”.

Suferinþa omului devine un fel de zid care îl izoleazã de ceilalþi. Singurul dialog posibil este cu Dumnezeu, deoarece cãtre El se îndreaptã strigãtele ºi întrebãrile noastre. Însuºi Isus Cristos rãstignit pe cruce se adreseazã Tatãlui spunând: “Dumnezeul meu, Dumnezeu meu, pentru ce m-ai pãrãsit?”.

Care este reacþia omului în faþa suferinþei? Mintea omeneascã nu poate gãsi o explicaþie ºi un sens pentru suferinþã. Cu totul alta este atitudinea creºtinului în faþa suferinþei, a omului cu credinþã care acceptã misterul suferinþei, mister ascuns în misterul lui Dumnezeu.

Rãspunsul lui Dumnezeu la strigãtul omenirii a fost Isus Cristos care a coborât în mijlocul oamenilor ºi a luat asupra sa toate durerile noastre. ªi pentru noi, creºtinii, suferinþa rãmâne un mister.

Dumnezeu nu ne dã o explicaþie pentru suferinþã, ne dã semnificaþia ºi valoarea ei. În Isus Cristos suferind, rãstignit, mort ºi înviat, chipul lui Dumnezeu ne apare cu totul diferit. Un Dumnezeu care este iubire, cu o inimã plinã de compãtimire, un Dumnezeu capabil sã sufere. Isus îi spune lui Filip: “Cine mã vede pe mine îl vede pe Tatãl”.

Aºa cum spunea Monseniorul Ghika: “Numai Dumnezeu poate sã facã ceva cu lacrimile omeneºti fãrã sã le profaneze”. “Dacã ºtii sã iei asupra ta durerea aproapelui, Domnul va lua asupra sa durerea din tine, fãcând-o a sa, adicã fãuritoare de mântuire”.

IN MEMORIAM: Mons Antonio Mantica (1871 – 1958) Dr Dr.. DÃNUÞ DOBOª

S-a nãscut la 18 ianuarie 1871 la Bevardo, Italia, ºi a fost sfinþit preot la 25 iulie 1893. Între anii 1914 ºi 1950 a fost capelanul (paroh din 1928) bisericii italiene „Preasfântul Mântuitor” din Bucureºti, unde a slujit cu mult zel ºi dorinþã de a-i ajuta spiritual pe numeroºii credincioºi italieni din capitala României.

Este ctitorul bisericii italiene, iar meritele sale deosebite în pastoraþie i-au fost recunoscute de arhiepiscopul Al. Cisar ºi de Sfântul Scaun, primind pe rând titlurile de monsenior, canonic onorific al Catedralei „Sfântul Iosif”, camerier secret al Sfântului Scaun, arhidecan de Bucureºti etc. A fost apreciat drept un foarte bun administrator ºi predicator, paroh sever când era cazul, „un om care a ºtiut sã aplice legea lui Isus Cristos”.

Regimul comunist din România avea însã un alt punct de vedere, deoarece l-a arestat pe pãrintele Mantica la 27 decembrie 1949, expulzându-l apoi, la 7 februarie 1950, dupã aproape 37 de ani de misionarism. Moare la Vicenza (Italia) la 18 iunie 1958. Pentru succesorul sãu la conducerea parohiei „Preasfântul Mântuitor”, preotul C. Gatti, începea calvarul care l-a dus spre martiriu.

Ecumenism Pe dat dataa de 30 ianuarie, Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscopul Vienei, a primit din partea Preºedintelui României, d omnul TTraian raian Bãsescu, Ordinul Naþional “Ser viciul Credincios” “Serviciul în grad de Mare Cruce pentru contribuþia sa la dezvoltarea relaþiilor ecumenice dintre Biserica Romano-Catolicã ºi Biserica Ortodoxã Românã, precum ºi la cunoaºterea , în Occident, a teologiei ºi spiritualitãþii ortodoxe. În seara precedentã, Eminenþa sa a celebrat Sfânta Liturghie în Catedrala Sfântul Iosif , împreunã cu Arhiepiscopul Ioan Robu, cu Nunþiul Apostolic Jean Jean-- Claude PPéé risset ºi cu alþi preoþi din Austria ºi România. În predica sa, bazatã pe actualitate, Cardinalul a îndemnat la o trãire profundã a credinþei în toate circumstanþele propuse de schimbãrile sociale la care suntem martori ºi protagoniºti. Dupã Sfânta Liturghie, oaspetele nostru ne-a acordat câteva minute pentru un scurt interviu pentru Actualitatea Creºtinã.

Actualitatea Creºtinã: Ce aþi simþit atunci când aþi aflat cã o autoritate civilã, Preºedinþia României, doreºte sã vã acorde o distincþie pornind de la motive religioase?

Cardinalul Schönborn: Da, ce semnificã o distincþie civilã pentru un episcop? Eu o vãd foarte simplu, este un semn de comuniune, pentru cã Biserica ºi Statul, distincte ºi diverse, au amândouã datoria da a fi în serviciul oamenilor. Aºadar, dacã Statul recunoaºte cã Biserica face lucruri bune pentru popor, pentru oameni ºi oferã un semn de recunoºtinþã pentru aceasta este un lucru

- Sigur, existã mai ales în anumite ambiente monastice ortodoxe, nu toate, existã ºi în anumite ambiente catolice, o mare reþinere. Mã gândesc cã aceastã rezervã, uneori un refuz al ecumenismului, este probabil ºi un element al drumului ecumenic, pentru cã ne obligã sã nu acþionãm prea superficial pe acest drum. Este un oarecare pericol sã spunem: suntem toþi uniþi, ne iubim cu toþii. Acest lucru este bine, este adevãrat, sper sã fie adevãrat, dar avem ºi obligaþia de a pãstra tezaurul încredinþat nouã, care nu este al nostru, “depositum fidei”, ceea ce

împreunã. Sfinþii ortodocºi ºi catolici sunt deja împreunã. Îmi imaginez cã Sfântul Francisc ºi Sfântul Sergiu de Radovici sau Sfântul Silvan de la Multele Athos sunt împreunã în Gloria lui Dumnezeu. Aceasta nu va întârzia sã aibã un influx asupra Bisericii peregrine pe pãmânt.

- Vã mulþumim pentru nota de optimism pe care o daþi demersului ecumenic. Este cunoscut faptul cã aþi avut o notabilã contribuþie în realizarea unor întâlniri ecumenice importante pe parcursul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. Ne

Ecumenism distins frumos. Eu vãd aceastã distincþie nu atât pentru persoana mea dar pentru Biserica din Austria. Sunt preºedinte al Conferinþei Episcopilor, deci dacã Statul Român face acest gest, se aratã recunoscãtor Bisericii Catolice din Austria pentru tot ceea ce a fãcut în timpuri dificile, deja în timpul comunismului. Este ºi un semn din partea majoritãþii ortodoxe a acestei þãri; sunt apropiat de ortodocºi, ei ºtiu ºi apreciazã acest lucru. Eu apreciez spiritualitatea ºi teologia ortodoxã, iar acest gest îl vãd ca pe un semn al bunei înþelegeri între Biserica Ortodoxã ºi Biserica Catolicã, chiar dacã este o decoraþie a statului.

- De puþin timp s-a încheiat sãptãmâna de rugãciune pentru unitatea creºtinilor. În acest timp au fost voci care au exprimat refuzul ºi inoportunitatea acestei manifestãri ecumenice ºi voci care au exaltat aceastã posibilitate.

Reticenþele au venit mai ales dinspre mãnãstirile ortodoxe, centre de spiritualitate pentru ortodoxie, în timp ce aprecierile au fost aduse mai ales de societatea civilã. În contactele pe care le-aþi avut pânã acum cu lumea ortodoxã, aþi perceput vreodatã rezerve pentru miºcarea ecumenicã?

Cristos a încredinþat apostolilor. Am impresia, atunci când întâlnesc anumiþi cãlugãri ortodocºi care au aceastã atitudine de rezervã, uneori ostilã, cã motivele pot fi cãutate într-o oarecare ignoranþã sau închidere, dar ºi în preocuparea pentru depozitul credinþei care sã nu fie delapidat, sã nu fie pus la dispoziþie prea uºor. Pentru aceasta, cred cã dificultãþile fac parte din acest drum ecumenic. Nu sunt doar obstacole, impedimente, ci motive care ne obligã sã mergem mai departe. Am vãzut cum iubitul defunct Papã Ioan Paul al II-lea, cu forþa ministerului sãu de succesor al lui Petru, de Vicar al lui Cristos, dar ºi cu forþa sfinþeniei sale, cu iradierea sfinþeniei sale, a provocat anumite deschideri, anumiþi paºi, care ne pãreau aproape imposibili. Aceasta ne aratã cã, pentru drumul unitãþii, esenþialul, ceea ce este mai important, e sfinþenia. Sunt sfinþii cei care fac unitatea, pentru cã în sfinþi trãieºte într-un mod mai convingãtor, mai puternic spiritul lui Cristos. Este, aºadar, Spiritul care ne cheamã spre unitate. Am vãzut cu Papa Ioan Paul al II-lea, cum sfinþenia deschide porþile. Probabil, în Cer, sfinþii sunt deja

puteþi da speranþe pentru o întâlnire între Papa Benedict ºi Patriarhul Alexei al Moscovei?

- Cu Patriarhul Ecumenic s-a realizat întâlnirea, a fost foarte frumos! Vom vedea! Întâlnirea era foarte aproape în 1997, poate se va face. Însã eu aº spune: nu depinde totul de aceste întâlniri dintre cei mai înalþi ierarhi. Acestea sunt, desigur, importante, dar, cu siguranþã, mai important este ceea ce Duhul Sfânt face în viaþa Bisericilor. Uneori trebuie sã trecem prin încercãri, suferinþe, persecuþii pentru a ne apropia. Eu mã gândesc la acel moment cu adevãrat important când Patriarhul Teoctist a mers sã-l viziteze pe Cardinalul Todea la Reghin.

Pentru mine, acest gest spune mai mult decât trebuie sã cãutãm în multe alte lucruri, pentru cã este o întâlnire în iubirea lui Cristos, în lumina iertãrii Sale. Aici se fac paºi, paºi importanþi, chiar dacã apoi drumul rãmâne laborios, ca orice drum pe acest pãmânt.

(Foto pe coperta 2 - Moment de la Sfânta Liturghie din Catedrala Sfântul Iosif, 30 ianuarie 2006)

21

22

Diverse

Agenþia de turism MONDIAL TRAVEL vã invitã sã petreceþi la fel ca ºi anul trecut Sfintele Sãrbãtori de Paºti la Vatican, în Piaþa San Pietro . Pelerinajul se desfãºoarã în perioada 12-19 aprilie 2006.

Se pleacã din Bucuresti, la ora 6 dimineaþa, din faþa restaurantului Cina. Prima noapte de cazare este la Budapesta, într-un hotel de 23***, a doua la Padova, apoi într-un sat de vacanþa din apropierea Romei, unde stãm 3 nopþi. La retur, avem cazare la aceleaºi hoteluri din zona Padova ºi apoi Budapesta. Pe drum, vizitãm oraºe precum Viena, Veneþia – aici admirãm operele Renaºterii Italiene: Bazilica ºi Piaþa St. Marco, Palatul Dogilor, Puntea Suspinelor, Bazilica Santa Maria della Salute. Urmeazã apoi Roma, unde petrecem o zi întreagã vizitând, însoþiþi de ghid ºi preot, Biserica Santa Maria Maggiore, Colosseumul, Biserica San Pietro in Vincoli - statuia Moise a lui Michelangelo, Forul Roman, Capitoliul, Piazza Venezia cu Monumentul lui Vittorio Emanuele. În urmãtoarea zi asistãm la Slujba Pontificalã de Paºti, în prezenþa Eminenþelor lor, Cardinali, Episcopi, Preoþi, adunaþi în Piaþa Sfântul Petru.

Restul zilei ne va sta la dispozitie pentru a vizita Muzeele Vaticanului (inclusiv Capela Sixtinã)- 12 euro/persoanã, Bazilica San Pietro, Piazza Navona, Pantheonul, Fontana di Trevi, Piazza di Spagna. La retur se mai viziteazã oraºul artelor, Florenþa, Bazilica Sf. Anton de Padova, oraºul Graz si Budapesta (Bastionul Pescarilor, Catedrala Sfântul ªtefan, Podurile medievale, Cetatea, Palatul Regal, Catedrala Regalã deÎncoronare (Matei Corvin), Parlamentul, Citadella, Monumentul Libertãþii, Monumentul Mileniului).

Tariful este de 289 euro si 250 RON (2.500.000 lei vechi) /persoanã - pentru înscrieri pânã la 1 martie 2006 ºi 305 euro ºi 250 RON (2.500.000 lei vechi)/persoanã pentru înscrieri dupã 1 martie 2006.

Preþul este valabil pentru minim 35 persoane/autocar. Pentru un grup de mai puþin de 35 turiºti se va plãti un supliment, calculat în funcþie de numãrul persoanelor participante.

Repartiþia locurilor în autocar se face începând cu bancheta din faþã, în ordinea achitãrii unui avans de 30%-50%. În afarã de cazurile mai sus-menþionate, tariful mai include si 7 micdejunuri, transportul cu autocar modern, 3***-4****, cu scaune rabatabile, încãlzire, aer condiþionat, taxe de autostrãzi ºi parcãri, servicii ghid român.

Nu sunt incluse: asigurarea medicalã de sãnãtate, asigurarea storno (se fac la sediul agenþiei MONDIAL TRAVEL), biletele de intrare pentru vizitarea obiectivelor turistice (muzee, aºezãminte de cult, etc.) si nici ghizii pentru acestea, transport Sat de Vacanþã–Roma - cu trenul - 1 euro/ persoanã (sau abonament de 1 zi 4 euro/pers), Vaporetto Lido di Jesolo -Venetia = 7 Euro.

Pentru copiii pânã în 12 ani se acordã o reducere de 14 euro.

Amãnunte se pot citi ºi pe site-ul episcopiei de Iaºi www.ercis.ro sau site-ul agenþiei www.mondialtravel.ro . Înscrierile se fac exclusiv la sediul agenþiei din Strada Aurel Vlaicu nr 138 (vis-à-vis de Dinamo), apt 3, sect.2, Bucuresti.

Telefon/fax: 021/ 210 95 27 E-mail: office@mondialtravel.ro

Biblia în liturgie

A sosit timpul de nuntã!

Duminica a VIII-a de peste an Pr ARCIZIU ªERBAN Pr.. TTARCIZIU

Aºa spune Domnul: “Iatã, Eu o voi duce în pustiu ºi voi vorbi inimii ei ºi ea va rãspunde ca în vremea tinereþii ei, ca în ziua când a ieºit din Egipt. ªi te voi cununa cu mine pe vecie, te voi cununa cu mine în dreptate ºi nepãrtinire, în îndurare ºi duioºie; te voi cununa cu mine în fidelitate ºi vei cunoaºte pe Domnul” (Oseea 2,16.17.2122).

Fapt neobiºnuit la profeþi: viaþa privatã a lui Osea ocupã un loc important în predicile sale. De-a lungul paginilor cãrþii sale întrezãrim cã profetul a fost foarte nefericit în viaþa de familie. Cu toate aceste el gãsit în aceastã experienþã dureroasã cuvinte pentru a vorbi cu Dumnezeu ºi despre Dumnezeu.

Marea descoperire a lui Osea a fost cã întreaga sa existenþã este profeticã: nefericirea sa conjugalã i-a apãrut ca transpunerea raporturilor dintre Dumnezeu ºi poporul sãu. El a mers pânã la a compara Legãmântul de pe muntele Sinai dintre Dumnezeu ºi popor cu o cãsãtorie, mai bine zis, cu propria sa cãsãtorie. De-acum înainte Legãmântul nu mai este înþeles doar ca un contract. El devine o adevãratã legãturã de iubire, iubire, însã, rãnitã de soþia infidelã, adicã de Israel.

Omenirea (ca ºi poporul lui Israel) are de fãcut cale lungã pânã sã-L descopere pe Dumnezeu ºi, mai mult, sã îndrãzneascã sã credã cã El o iubeºte. În vremea acea ucenicii lui Ioan ºi fariseii posteau. Au venit unii la Isus ºi i-au zis: “De ce ucenicii lui Ioan ºi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii tãi nu postesc?” Isus le-a zis: “Pot oare sã posteascã nuntaºii când mirele este cu ei? Cât timp îl au pe mire cu ei nu pot sã posteascã. Vor veni însã zile când va fi luat de la ei mirle ºi atnci vor posti, în ziua aceea” (Marcu 2,18-20).

O disputã în jurul unei practici religioase tradiþionale, cea a postului (practicat mai ales ca semn de convertire în vederea venirii Zilei Domnului), îi oferã lui Isus ocazia de a sublinia (revela) un lucru esenþial. O practicã religioasã îºi poate pierde conþinutul. Mai precis, odatã cu venirea Lui, Ziua Domnului a sosit. Prin urmare nu mai este nevoie sã se posteascã.

Pentru a-ºi justifica mesaul Isus foloseºte un termen foarte îndrãzneþ. Vorbind despre El însuºi, Isus se numeºte Mirele. Fariseii ºi cãrturarii, cunoscând bine tema centralã a cãrþii lui Osea, au înþeles foarte bine aluzia: dacã postim în aºteptarea Mirelui (a lui Mesia ºi a mântuirii lui Dumnezeu), acum nu mai avem nici un motiv sã o facem cãci Dumnezeu este aici în persoanã; Mirele e între noi. A sosit timpul de nuntã. Spre nefericirea lor farizeilor le scapã acest lucru. Nu au descoperit noutatea care trebuiea sã-i introducã în bucuria sãrbãtorii nupþiale. Nu au descoperit iubirea lui Dumnezeu care-i leagã pe vecie de El. Cel care a descoperit aceastã iubire (creºtinul?) va ºti sã-i rãspundã tot cu iubire fidelã ºi fecundã în dreptate ºi nepãrtinire, în îndurare ºi duioºie…

Lecturi

Alceste Santini

„Moºtenirea papei Wojtyla“ (Provocãrile Papei care a înfrânt comunismul) Ed. Aquila, 2005; 192 p.

ANA-MARIA BOTNARU

Cartea lui Alceste Santini reprezintã un exemplu perfect de raportare perfidã a stângii la realitãþile pe care nu le-a putut distruge: credinþa ºi Biserica. Sã nu vã pãcãleascã subtitlul - Provocãrile Papei care a înfrânt comunismul.

Autorul pare sã regrete acest lucru ºi se rãzbunã scriind aceastã carte. Învãþãturile, luãrile de poziþie ºi scrierile lui Karol Wojtyla sunt citate numai pentru a justifica ideile de stânga ale autorului.

Iatã un exemplu: Ioan Paul al II-lea este salutat cu entuziasm pentru cã sa opus rãzboiului din Irak (lucru perfect justificat, de altfel), dar asta numai pentru cã stânga occidentalã este adversara feroce a preºedintelui Bush. Când vine vorba de avort sau de sacerdoþiul femeilor,Biserica Catolicã este pusã la colþ, subliniindu-se cu regret „înapoierea“ sa faþã de bisericile protestante „progresiste” care au rezolvat de mult aceste probleme.

Alt exemplu: Santini jubileazã la gândul cã Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru greºelile pe care fiii Bisericii le-au comis în trecut. Nu vede deloc mãreþia acestui gest, în schimb se bucurã cã are o confirmare „oficialã“ a faptului cã Biserica a greºit .

Mai departe: recicleazã legenda anchetãrii brutale de cãtre inchiziþie a lui Galileo Galilei, temã atât de dragã comuniºtilor din toate timpurile ºi de pe toate meridianele ºi pe care aceºtia nu înceteazã sã o propunã publicului, pentru a sublinia „obscurantismul“ ºi „spiritul

antiºtiinþific“ al Bisericii. Pentru cine se mai îndoieºte cã acest episod e purã propagandã, a se vedea de pildã „Omul recent“, unde H.-R. Patapievici tranºeazã definitiv chestiunea într-o delicioasã notã de subsol (176, p. 95) ce semnaleazã o „infracþiune” similarã cu aceea a autorului de care ne ocupãm.

O altã obsesie: primatul lui Petru, vãzut ca sursã inepuizabilã de conflicte ºi pretenþie nejustificatã care „subordoneazã“ ºi complexeazã bisericile-surori.

Santini salutã reformele petrecute în sânul Bisericii Catolice începând cu Conciliul Vatican II, dar se plânge cã ele nu sunt destul de radicale.

Speranþa secretã a autorului, dar perfect vizibilã în cartea sa, este ca Biserica sã renunþe la „hegemonia absurdã“, iar vocea sa sã devinã una oarecare, fãrã pretenþia de a vesti lumii Adevãrul. Fiecare bisericã cu adevãrul sãu, numai aºa va fi pace pare sã spunã Santini la fiecare paginã. Îl laudã pe Ioan Paul al II-lea pentru toate demersurile care, întâmplãtor, coincid cu agenda politicã ºi ideologicã a stângii (împotriva rãzboiului, împotriva capitalismului sãlbatic). În schimb, trece sub tãcere luãrile de poziþie (mult mai numeroase) care nu convin stângii. M-am plictisit sã culeg exemplele de rea-voinþã care abundã în aceastã carte. E o ironie a sorþii cã acest Papã minunat, care a luptat neobosit împotriva comunismului, în Polonia, în Europa de Est ºi peste tot în lume, a ajuns sã fie

„confiscat“ ºi folosit dupã bunul lor plac de oameni care nu scriu spre a-i lumina pe ceilalþi, ci pentru a-i manipula.

Iar la sfârºit, desertul: Santini citeazã din declaraþia Dominus Jesus din 6 august 2000, în care Joseph Ratzinger, pe atunci Prefectul Congregaþiei pentru Doctrina Credinþei, afirma „unicitatea ºi universalitatea salvatoare a lui Iisus Christos ºi a Bisericii“. Comentariul lui Santini: „Documentul Dominus Jesus a introdus, astfel, un nou obstacol în calea dialogului ecumenic, cu repercusiuni negative ºi în raporturile dintre Biserica Catolicã ºi alte mari religii noncreºtine“. Dupã mintea tulburatã a acestui autor, dialogul ecumenic nu are ºanse decât dacã Biserica Catolicã renunþã la a fi ceea ce este ºi la vestirea Evangheliei.

Mãrturisesc cã pe parcursul lecturii am oscilat între enervare, stupefacþie ºi amuzament. Însã nu e de glumã: comunismul instituþional a rãposat, dar fiii sãi spirituali sunt bine-merci.

Mai rãu: scriu cãrþi.

23

24

ªtiri

Gândirea filozoficã a lui W ojtyla, sub lupã Wojtyla,

Un congres internaþional îºi propune sã umple golul intelectual provocat de lipsa unei studieri profunde a gândirii filozofice a lui Karol Wojtyla (devenit Papa Ioan Paul al II-lea). Iniþiativa, promovatã de Asociaþia Spaniolã de Personalism, va fi gãzduitã de ªcoala de Filozofie a Universitãþii Complutense din Madrid, între 16 ºi 18 februarie. Vorbind despre motivaþia acestui congres, Juan Manuel Burgos, preºedintele asociaþiei amintite a precizat: “Papa Ioan Paul al II-lea este o figurã decisivã a istoriei secolului XX, iar noi abia am început procesul conºtientizãrii importanþei lui în numeroase domenii(...).În ciuda faptului cã munca sa a fost întreruptã de alegerea ca Papã, el a avut timp sã aºeze bazele unui proiect ambiþios ºi îndrãzneþ, ce reuneºte filozofia fiinþei - Aristotel ºi Sfântul Toma - despre conceptul persoanei, ºi filozofia conºtiinþei filozofia modernã”, a declarat Burgos. Congresul se va concentra pe patru domenii care urmeazã gândirea inovatoare a lui Wojtyla: antropologia, etica, interacþiunea bãrbat-femeie ºi familia. Printre vorbitori se vor afla pr.

Krzysztof Guzowski, profesor de personalism creºtin la Universitatea Catolicã din Lublin, ºi pr. Jaroslaw Merecki, profesor la Institutul Ioan Paul al II-lea ºi la Universitatea Lateran.

Benedict al XVI-lea invitat în Polonia

Preºedintele polonez Lech Kaczynski s-a întâlnit joi, 26 ianuarie, cu Papa Benedict al XVI-lea ºi a reînnoit invitaþia adresatã Pontifului de a vizita Polonia. Kaczynski, conservator, fost primar de Varºovia, s-a întâlnit cu Papa pentru prima oarã de la alegerea sa ca preºedinte al Poloniei, în luna octombrie a anului trecut; aceastã vizitã de stat a fost, de asemenea, prima cãlãtorie peste hotare a liderului polonez.

Acesta a reînnoit de fapt invitaþia predecesorului sãu, Aleksander Kwasniewski, care l-a invitat pe Sfântul Pãrinte anul trecut. Papa Benedict a acceptat invitaþia ºi probabil cã va vizita Polonia la sfârºitul lunii mai a acestui an. Deºi cãlãtoria nu a fost încã oficial confirmatã de Vatican, surse sigure afirmã cã ea este programatã pentru 25-28 mai, urmând sã includã opriri la Varºovia, Cracovia, la sanctuarul marian de la Czestochowa, la fostul lagãr nazist de la Auschwitz ºi în oraºul Wadowice, unde a crescut Karol Wojtyla. Dupã o întâlnire de aproape o jumãtate de orã cu Papa, preºedintele Kaczynski s-a întreþinut ºi cu Cardinalul Angelo Sodano, secretar de stat al Vaticanului. Apoi preºedintele a vizitat mormântul Papei Ioan Paul al II-lea, în criptele Bazilicii San Pietro.

Papa despre preotul de care are nevoie Biserica

Dragostea pentru adevãr, dorinþa de a-l proclama pe Cristos ºi devotamentul faþã de cei în suferinþã sunt câteva dintre trãsãturile pe care Biserica doreºte sã le regãseascã în preoþi, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea la audienþa din 26 ianuarie, acordatã preoþilor, diaconilor ºi seminariºtilor din diferite þãri, care studiazã la Colegiul Capranica, seminar al Diecezei de Roma, fondat în 1547. La aceastã Instituþie romanã au studiat ºi doi dintre urmaºii Sfântului Petru: Papa Benedict al XV-lea ºi Pius al XII-lea.

“Pentru a rãspunde aºteptãrilor societãþii moderne ºi pentru a coopera în marea acþiune de evanghelizare este nevoie de preoþi bine pregãtiþi ºi curajoºi, care, fãrã ambiþii ºi temeri, ci convinºi de adevãrul Evangheliei, sã se îngrijeascã în primul rând de proclamarea lui Cristos. În numele Lui, sã fie dispuºi sã se aplece în faþa suferinþei umane, fãcând astfel ca toþi, în special cei sãraci ºi cei ce trec prin dificultãþi, sã simtã mângâierea iubirii lui Dumnezeu ºi cãldura familiei ecleziale”, a spus Sfântul Pãrinte.

Canada se pregãteºte pentru urmãtorul Congres Euharistic Arhidieceza de Quebec, care va gãzdui al 49-lea Congres Euharistic Internaþional, a lansat un site oficial în cinci limbi, în vederea pregãtirilor acestui eveniment.

Conform agenþiei de ºtiri Fides, siteul www.cei2008.ca va oferi toate informaþiile dorite despre Congres. Într-o scrisoare despre acest eveniment, Cardinalul Marc Ouellet, Arhiepiscop de Quebec, preºedintele comitetului organizator, afirmã: “Congresul Euharistic din 2008, încredinþat nouã de preaiubitul Papã Ioan Paul al II-lea la 17 octombrie 2004, va fi o ocazie pentru catolicii din lumea întreagã sã îºi celebreze credinþa în Euharistie ºi sã dea mãrturie despre Evanghelia trãitã în

momentele de rugãciune, reflecþie ºi fraternitate”. Congresul va coincide cu a 400-a aniversare a fondãrii oraºului Quebec. Tema congresului este “Euharistia, darul lui Dumnezeu pentru viaþa lumii”.

Logo-ul prezintã o cruce peste o Ostie, împãrþind-o în patru pentru a sublinia cã Euharistia este ceva ce se împãrtãºeºte între

oameni, referindu-se în acelaºi timp la cele patru puncte cardinale ale lumii. “Pe fundalul logo-ului se aflã o barcã, simbolizând Biserica Universalã dar ºi oraºul Quebec, deoarece credinþa a ajuns aici pe fluviul St. Lawrence. Culorile folosite sunt galben pentru pâine ºi roºu pentru vin. În desen, potirul ºi patena devin una pentru a simboliza marele dar al lui Dumnezeu comuniunea, Euharistia”, informeazã Fides.

Siteul evenimentului oferã vizitatorilor ocazia de a participa la “O mie de zile de rugãciune”, ca pregãtire pentru Congres.

Lanþul de rugãciune constã în recitarea unei scurte rugãciuni, o datã pe zi, la datele pe care le alege vizitatorul siteului.

ªtiri

Papa a salutat gãrzile elveþiene la ceas aniversar

Papa Benedict a adus un omagiu gãrzilor elveþiene la 500 de ani dupã ce Papa Iuliu al II-lea a primit ºi a binecuvântat primul contingent venit sã-l apere. Dupã rugãciunea Angelus , din 22 ianuarie, Papa, împreunã cu miile de pelerini, i-a salutat pe toþi cei care fac parte din aceste distinse corpuri ale Gãrzii elveþiene ºi le-a dat binecuvântarea apostolicã. Pentru acest an au fost planificate mai multe evenimente aniversare. La 7 aprilie, circa 100 de foºti membri ai Gãrzii elveþiene vor porni spre Roma din Bellinzona, cantonul elveþian Ticino. Ei vor merge pe vechea rutã, cunoscutã ca Via Francigena, ºi vor ajunge la Roma la 4 mai, ca acum 500 de ani. Vor traversa Roma, fiind întâmpinaþi de autoritãþile locale, apoi se vor îndrepta spre Piaþa San Pietro, unde vor primi binecuvântarea Sfântului Pãrinte. Ziua de 6 mai, ziua principalã a aniversãrii, va începe cu o Liturghie specialã celebratã în Bazilica San Pietro. Va fi apoi aºezatã o coroanã de flori în Piaþa Protomartirilor romani, în Vatican, pentru a aminti de gãrzile elveþiene cãzute la datorie în 1527, în timpul jefuirii Romei.

Dupã-amiazã va avea loc ceremonia depunerii jurãmântului de cãtre noii recruþi; pentru prima oarã, evenimentul se va desfãºura în Piaþa San Pietro ºi nu în curtea San Damaso. Seara se va încheia cu focuri de artificii. Tot cu aceeaºi ocazie este planificatã emiterea de cãtre Vatican ºi Elveþia a unor timbre aniversare.

A TTreia reia Adunare Ecumenicã Europeanã

Prima etapã a celei de-a Treia Adunãri Ecumenice s-a desfãºurat la Roma în perioada 24-27 ianuarie. Evenimentul, la care au participat 150 de delegaþi ai Bisericilor, Conferinþelor episcopale, organismelor, comunitãþilor ºi miºcãrilor ecumenice din Europa, a fost organizat de Consiliul Conferinþelor Episcopale din Europa (CCEE) ºi de Conferinþa Bisericilor Europene (KEK). Tema întâlnirii a fost Lumina lui Cristos ne lumineazã pe toþi. Speranþa de reînnoire ºi unitate în Europa.

Adunarea Ecumenicã Europeanã propriu-zisã se va desfãºura în þara noastrã, la Sibiu, în perioada 4-8 septembrie 2007, cu participarea a 3000 de delegaþii.

Acest lucru a fost amintit ºi de Suveranul Pontif în întâlnirea pe care a avut-o cu participanþii la manifestarea de la Roma.

Discuþiile au avut ca punct de plecare Carta Ecumenicã, semnatã la Strasbourg în 22 aprilie 2000, destinatã Bisericilor ºi Conferinþelor episcopale din Europa.

Organizatorii au explicat cã aceastã manifestare, un triplu pelerinaj ecumenic, constã în întâlnirea de la Roma (Italia), þarã majoritar catolicã, urmatã de a doua etapã, întâlnirea de la Wittemberg (Germania), þarã majoritar protestantã, ºi, cea de-a treia etapã, în þara noastrã, la Sibiu, unde este majoritate ortodoxã.

Vatican - congres pe tema caritãþii

Evenimentul, a fost convocat de Consiliul Pontifical Cor Unum, organism ce încurajeazã ºi coordoneazã instituþiile catolice caritabile din întreaga lume, ºi a avut loc în perioada 23-24 ianuarie. Întâlnirea a avut ca temã principalã un citat din prima scrisoare a Apostolului Paul cãtre Corinteni: “mai mare decât toate acestea este iubirea” (13,13). Întâlnirea ºia propus sã secondeze preocuparea Papei de a menþine vie în Bisericã semnificaþia creºtinã a angajamentului faþã de semeni. Aproximativ 200 de persoane - cardinali, episcopi, ambasadori, directori Caritas ºi de organizaþii internaþionale de ajutorare - au participat la congres. În discuþii au fost subliniate cele douã mari sectoare ale ajutorului umanitar: societatea civilã ºi implicarea Bisericii.

Congresul s-a încheiat cu o Liturghie în Bazilica San Pietro, prezidatã de Cardinalul Roger Etchegaray.

Mesajul pentru Ziua Mondialã a Comunicaþiilor Sociale (ZMCS) În sãrbãtoarea Sfântului Francisc de Sales, patronul jurnaliºtilor, la 24 ianuarie, Papa Benedict al XVI-lea a lansat primul sãu mesaj pentru ZMCS. Tema celei de-a 40-a ediþii a ZMCS este: „Media: o reþea de comunicare, comuniune ºi cooperare”. “În urma recentei aniversãri a 40 de ani de la încheierea Conciliului ecumenic Vatican II, scrie Pontiful, sunt bucuros sã amintesc de Decretul acestuia privind Mijloacele de Comunicare Socialã, Inter Mirifica, care recunoaºte în mod special www .arcb.ro; www .catholica.ro www.arcb.ro; www.catholica.ro

puterea mass-media de a influenþa întreaga societate umanã. Necesitatea folosirii acestei puteri în folosul întregii omeniri m-a impulsionat sã reflectez pe scurt asupra ideii de media ca reþea de facilitare a comunicãrii, comuniunii ºi cooperãrii”. Papa se declarã optimist cã mass-media se va dezvolta “sãnãtos, ca o reþea de comunicare, comuniune ºi cooperare, ajutând bãrbaþii, femeile ºi copiii sã devinã mai conºtienþi de demnitatea persoanei umane, mai responsabili ºi mai deschiºi faþã de

ceilalþi, în special faþã de cei mai nevoiaºi ºi mai slabi membri ai societãþii. În concluzie, mã întorc la cuvintele încurajatoare ale Sfântului Paul: Cristos este pacea noastrã. În El noi suntem una. Sã dãrâmãm împreunã zidurile de ostilitate care ne despart ºi sã construim comuniunea de iubire dupã planul Creatorului, fãcut cunoscut nouã prin Fiul Sãu!”. Mesajul a apãrut în original, în limba englezã. Se gãseºte integral în limba românã în secþiunea documente pe w w w. c a t h o l i c a . r o .

Pagini realizate de EUSEBIU ºi LILIANA PÎRÞAC

25

26

Viaþa consacratã

Viaþa consacratã, consacratã, Viaþa un dar dar fãcut fãcut un de Dumnezeu Dumnezeu de Bisericii sale sale Bisericii CRISTINA ªOICAN

Trãiþi-vã plenar oferirea de voi înºivã lui Dumnezeu, pentru ca lumea sã nu fie lipsitã de o razã a frumuseþii dumnezeieºti ce lumineazã drumul existenþei omeneºti” (Vita consecrata). „Urmeazã-mã!” (In 1,43). Aceastã chemare adresatã de Cristos apostolilor, care au lãsat totul ºi l-au urmat, este adresatã de mai bine de 2000 de ani ºi celor care vor „…sã-L urmeze cu mai multã libertate ºi sã-L imite mai îndeaproape…” (Perfectae caritatis). Bãrbaþi ºi femei ascultã în inima lor vocea lui Cristos care-i cheamã sã-L urmeze cu credinþã, speranþã ºi iubire în viaþa consacratã. Chemarea este o iniþiativã care aparþine lui Dumnezeu Tatãl : „Nu voi m-aþi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi ºi v-am constituit ca sã mergeþi ºi sã aduceþi rod, iar rodul vostru sã rãmânã…” (In 15,16). Din partea celor aleºi se cere dãruirea, consacrarea liberã, plenarã ºi exclusivã.

Aceastã consacrare fãcutã pentru toatã viaþa se manifestã prin profesiunea publicã a sfaturilor evanghelice: ascultare, castitate ºi sãrãcie. Acestea, „...deºi comportã renunþarea la bunuri care sunt, neîndoielnic, vrednice de apreciere (...), primite de bunãvoie dupã chemarea personalã a fiecãruia, ajutã în mare mãsurã la purificarea inimii ºi la libertatea spiritualã, aprind necontenit râvna iubirii...”

(Lumen gentium, 46).

Viaþa consacratã a avut dintotdeuna un rol de susþinere ºi de ajutor în Bisericã. Ea este un dar preþios ºi necesar atât pentru prezentul cât ºi pentru viitorul Poporului lui Dumnezeu, pentru cã aparþine în mod intim vieþii, sfinþeniei ºi misiunii sale. Biserica are nevoie de aportul spiritual ºi apostolic al unei vieþi consacrate reînnoitã ºi revigoratã, care sã se poatã adapta condiþiilor ºi situaþiilor timpului în care îºi desfãºoarã misiunea.

Persoanele consacrate sunt persoanele care au ales sã rãspundã cu inimã deschisã chemãrii lui Dumnezeu, sunt cei care-L vestesc pe Cristos nu cu vorbe care trec ci cu exemplul care rãmâne, cei care-L vestesc nu doar participând la Liturghie, ci trãind Liturghia în orice moment al zilei, cei care-L vestesc nu doar predicând binele ºi iubirea, ci practicându-le.

Câteva gânduri despre acestã stare de viaþã ne-a împãrtãºit pãrintele Adolfo Scandurra din Comunitatea Pãrinþilor Carmelitani Desculþi.

- Ziua Vieþii Consacrate este pentru Bisericã o ocazie de a-i mulþumi lui Dumnezeu pentru darul vocaþiilor. Ce reprezintã viaþa consacratã în Bisericã?

- Viaþa consacratã este pentru Bisericã ca un steag pentru o armatã:

un semn vizibil pentru a aminti o patrie ºi un destin comun tuturor creºtinilor, ceva care sã-i încurajeze sã-L urmeze pe Cristos cu entuziasm ºi radicalitate. Magisteriul spune cã viaþa consacratã este aºezatã în însãºi inima Bisericii ca element decisiv pentru misiunea ei, pentru cã ea face înþeleasã natura intimã a vocaþiei creºtine, adicã o chemare de a fi una cu Cristos, de a deveni un „alt Cristos”.

- Cred cã Ziua vieþii consacrate nu se adreseazã în exclusivitate persoanelor consacrate. Care este mesajul pe care îl transmite ea laicilor?

- Relaþia cu laicii devine din în ce mai importantã pentru viaþa consacratã într-o lume care are, încã, nevoie sã fie evanghelizatã.

Steagul trebuie sã fie vãzut de soldaþi când bãtãlia este mai cruntã. Noi, cei consacraþi, suntem tot creºtini ca fraþii ºi surorile noastre care trãiesc în lume. Cine este botezat este deja altoit în Cristos cel sãrac, ascultãtor ºi cast. Într-un fel, ascultarea, sãrãcia ºi castitatea aparþin tuturor creºtinilor: sunt chipul unui adevãrat fiu sau al unei fiice a lui Dumnezeu!

Laicilor le revine darul ºi misiunea de a prezenta acest chip în faþa lumii prin treburile zilnice, prin viaþa de cãsãtorie; cu alte cuvinte, printr-o stare de viaþã comunã cu toþi ceilalþi oameni. Cu siguranþã este o mãrturie foarte importantã! Sã nu uitãm cã, aproape întotdeauna, vocaþia unui consacrat este pregãtitã de aceastã mãrturie „laicã” din partea pãrinþilor ºi a educatorilor.

- Data de 2 februarie este o alegere întâmplãtoare sau a fost gânditã o legãturã între aceastã stare de viaþã ºi semnificaþia sãrbãtorii?

- Sãrbãtoarea de pe 2 februarie, sãrbãtoarea luminii, s-a nãscut în Orient cu numele de „Ipapante”, adicã „Întâlnire”. În secolul al IV-lea sa rãspândit în Occident, îmbogãþindu-se cu solemna binecuvântare ºi cu procesiunea lumânãrii. Legãtura cu viaþa consacratã este fireascã.

Isus este oferit la templu: el va fi în mod special dedicat ºi consacrat lui Dumnezeu. Aceastã consacrare are un scop fundamental: a fi consumat în flacãra ofertei, a deveni luminã în sacrificiul sãu. „Consacrat pentru a deveni luminã prin jertfã”: mi se pare un program de viaþã foarte potrivit pentru o persoanã consacratã.

- Alãturi de trãirea sfaturilor evanghelice ºi a propriei carisme, ce se cere unei persoane consacrate pentru a putea rãspunde acelui „Urmeazã-mã” simþit ca o chemare personalã adresatã de Cristos?

- Eu cred cã o dozã foarte mare de curaj ºi de nonconformism, capacitatea de a se „îndrãgosti” de Cristos, întâlnit ca prezenþã vie ºi mântuitoare. Un ideal de perfecþiune, o generozitate sentimentalã sau cãutarea unui rol social sau eclezial, din fericire, astãzi nu sunt suficiente pentru a împinge un tânãr sã intre în mãnãstire, cu atât mai puþin sã rãmânã în ea. Dupã pãrerea mea …

- Consideraþi cã iniþiative ca cea pe care aþi organizat-o pe 2 februarie (conferinþa Botezul ºi stãrile de viaþã: preoþi, persoane consacrate ºi persoane cãsãtorite susþinutã de teologul italian Antonio Sicari) vin în întâmpinarea persoanelor consacrate ajutându-le în drumul lor spiritual ºi de slujire?

- Cred cã da. Pentru a trãi avem nevoie de hranã la toate nivelurile.

Noi nu mâncãm numai cu gura. Mâncãm ºi cu inteligenþa, cu inima, cu sufletul… Toþi avem nevoie de cuvinte care sã ne reînnoiascã harul de la început ºi sã ne clarifice trãirea prezentului. Este ºi foarte important pentru noi, cei consacraþi sã trãim împreunã aceastã zi de sãrbãtoare.

Dimensiunea comunitarã este esenþialã pentru noi.

- Dacã ar fi sã rezumaþi într-o frazã frumuseþea dar ºi greutatea vieþii consacrate, care ar fi aceasta?

- Folosesc cuvintele Domnului nostru: „V-am spus acestea (adicã Vam chemat sã mã urmaþi) ca sã aveþi pace în Mine. În lume veþi avea necazuri; însã curaj, Eu am învins lumea” (In 16, 33).

Pelerinla Vatican

Ubi caritas et amor, Deus ibi est (Unde-i iubire ºi caritate, acolo-i Dumnezeu)

ANCA MÃRTINAª GIULIMONDI

Deus caritas est (Dumnezeu este iubire), aºa se intituleazã prima enciclicã a Papei Benedict al XVIlea, publicatã în ziua de 25 ianuarie din anul curent.

Aºa cum era de prevãzut, mult aºteptata scrisoare enciclicã, adresatã tuturor credincioºilor, constituie un document programatic pentru pontificatul actualului Papã.

Clar sugeratã în titlu, tema centralã ilustratã în enciclicã este proclamarea unui adevãr ce constituie esenþa creºtinismului, ºi anume, cã Dumnezeu este iubire iubire, adevãr de la care derivã întreaga bogãþie de principii creºtine, de la apãrarea vieþii ºi respectul demnitãþii persoanei umane pânã la fundamentul moralitãþii acþiunilor politice; proclamarea lui Dumnezeu ca fiind Iubire este scopul existenþei Bisericii ºi mesajul central pe care îl are de transmis lumii. Începând cu un verset din Prima Scrisoare a Sfântului Apostol Ioan: „Dumnezeu este iubire ºi cel ce rãmâne în iubire rãmâne în Dumnezeu ºi Dumnezeu rãmâne întru el” (1 Ioan 4, 16), enciclica cuprinde 42 de paragrafe ºi este subdivizatã în douã pãrþi: prima, dedicatã unitãþii dintre iubire, creaþie ºi istoria mântuirii; a doua, centratã pe tema caritãþii ca exerciþiu de iubire din partea Bisericii.

Trei sunt cuvintele cheie ale scrisorii enciclice Deus caritas est: caritate, eros ºi agape, cuvinte ce exprimã conceptul de iubire în diferitele sale dimensiuni, dar cu un izvor comun, reprezentat de „bunãtatea Creatorului”.

La Audienþa Generalã de miercuri, 18 ianuarie, a.c., Sfântul Pãrinte, anunþând data publicãrii enciclicei Deus caritas est, a prezentat un rezumat al documentului, explicând, din punct de vedere creºtin, raportul dintre cele trei dimensiuni ale iubirii, astfel: „Erosul, acest dar de iubire dintre un bãrbat ºi o femeie, îºi are originea în bunãtatea Creatorului, la fel ca ºi posibilitatea unei iubiri care renunþã la sine în favoarea celuilalt. Erosul se transformã în agape în mãsura în care cei doi se iubesc cu adevãrat ºi în mãsura în care fiecare din cei doi nu se mai cautã pe sine, bucuria proprie, plãcerea sa, dar cautã mai ales binele celuilalt. ªi astfel, erosul se transformã în caritate, pe calea purificãrii ºi a cunoaºterii profunde”.

Cât despre caritate, Papa Joseph Ratzinger a spus cã aceasta „nu este doar o simplã asociaþie, similarã altor confederaþii filantropice, dar este o indispensabilã expresie a profundei iubiri personale cu care Dumnezeu, care ne-a creat, suscitã în inimile noastre impulsul spre iubire, ca reflex al imaginii Sale dupã care am fost creaþi”.

Nu întâmplãtor, Sfântul Pãrinte a ales sã publice enciclica Deus caritas est în data de 25 ianuarie, în sãrbãtoarea convertirii Sfântului Apostol Paul, zi în care Papa Ratzinger a participat la încheierea octavei de rugãciune pentru unitatea creºtinilor, în Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor, împreunã cu fraþii ortodocºi ºi protestanþi. În legãturã cu alegerea datei publicãrii enciclicei, Sfântul Pãrinte a declarat la Audienþa Generalã de miercuri, 18 ianuarie a.c., cã: „Tema enciclicei nu este strict ecumenicã, dar cadrul ºi substratul acesteia sunt ecumenice pentru cã unitatea creºtinilor depinde de Dumnezeu ºi de iubirea noastrã, acestea fiind condiþiile necesare pentru pacea lumii”.

Deus caritas est se încheie cu o rugãciune adresatã Sfintei Fecioare Maria cãreia, spune Papa Ratzinger, „îi încredinþãm Biserica ºi misiunea acesteia în slujba iubirii”, implorând de la Maica Cuvântului ajutorul de care avem nevoie „pentru a deveni capabili de iubirea cea adevãratã ºi pentru a fi izvoare de apã vie în mijlocul unei lumi însetate”.

Enciclica Termenul enciclicã vine din grecescul egkyklios, care înseamnã „circular”, ºi indicã o circularã, un document oficial, elaborat sub formã de scrisoare, adresatã tuturor catolicilor, cuprinzând norme ºi îndemnuri în probleme religioase, etice sau social-politice.

Agape Primii creºtini foloseau termenul latin agape (agapã) pentru a indica un ospãþ comun, frãþesc, cu caracter intim, prietenesc. Mai târziu, termenul agape a devenit sinonim al iubirii frãþeºti ºi al caritãþii. În viziunea Papei Ratzinger, agape nu poate fi separat de eros.

Eros Personajul mitologic, zeul grec al iubirii, fiul Afroditei, înfãþiºat ca un copil frumos, uneori înaripat, cu tolbã ºi arc, era numit Eros.

Iubirii dintre un bãrbat ºi o femeie, anticii greci i-au dat numele de eros, dar termenul a fost abandonat de Noul Testament. În enciclica Deus caritas est (Dumnezeu este iubire), referindu-se la eros ca la iubirea dintre un bãrbat ºi o femeie, Sfântul Pãrinte îi sfãtuieºte pe credincioºi sã nu reducã erosul la un simplu instrument al plãcerii carnale ci, unindu-l cu iubirea, sã-i dea adevãrata valoare, aceea de dar preþios care-l descoperã pe om sieºi ºi celorlalþi.

Caritas Termenul folosit de Evanghelii pentru a indica iubirea creºtinã este latinescul c aritas ( caritate ), ce constituie fundamentul oricãrei iubiri, reprezentând bunãtatea ºi compasiunea creºtinã pentru semeni ºi pentru cei aflaþi Catedrala Sf. Vasile - Moscova în suferinþã.

27

28

Sfântul lunii

3 februarie

Sfântul Blaziu, episcop ºi martir (†?316)

Sfântul Blaziu este un personaj vag definit din punct de vedere istoric, dar cultul sãu s-a dezvoltat, se pare, abia dupã cinci secole de la moartea sa, din anul 316.

La reforma calendarului din anul 1969, Sfântul Blaziu ºi-a pãstrat comemorarea universalã, însã celebrarea sãrbãtorii este facultativã.

Potrivit tradiþiei, Sfântul Blaziu s-a nãscut într-o familie înstãritã ºi, deja de tânãr, a devenit episcop de Sebasta, în Armenia (Turcia de astãzi), la începutul secolului al IV-lea. A pãstorit aceastã comunitate într-o perioadã în care creºtinii din Imperiul Roman se bucurau de libertate religioasã, în urma edictului din Milano, din anul 313. Dar ce s-a întâmplat la numai un an de la vestitul edict?

Episcop în vremuri tulburi

Întorcându-ne pe firul istoriei, sã ne amintim cã, la începutul secolului al IV-lea, la cârma Imperiului Roman se aflau Constantin ºi Liciniu, ambii „auguºti”, adicã împãraþi (chiar cumnaþi, Liciniu se cãsãtorise cu sora lui Constantin). Constantin guverna asupra Occidentului, în timp ce Liciniu guverna Orientul ºi, drept urmare, avea printre supuºi pe Blaziu. Între cei doi împãraþi s-a iscat un conflict în anul 314, cãruia i-au urmat scurte rãgazuri, dar ºi noi lupte care au durat pânã în anul 325, când Constantin îl va ucide, prin ºtrangulare, pe Liciniu, la Tessalonic (Salonic). Conflictul dintre cei doi împãraþi provoacã în Orient o serie de persecuþii religioase care erau, din câte se pare, opera guvernatorilor mai zeloºi din regiune, dupã cum scrie istoricul Eusebiu din Cezareea în acelaºi secol, prigoana având ca rezultat distrugeri de biserici, condamnãri ale creºtinilor la munci forþate ºi uciderea episcopilor.

Povestirile tradiþionale referitoare la Sfântul Blaziu, urmând modele frecvente ale operelor hagiografice care vor, mai ales, sã stimuleze pietatea ºi devoþiunea creºtinilor, sunt bogate în evenimente miraculoase dar, din punct de vedere istoric, sunt puþin probabile.

Sfântul invocat împotriva bolilor de gât

Citind Patimile Sfântului Blaziu, aflãm cã, în timp ce-l duceau la moarte, o femeie a ieºit din mulþimea curioºilor ºi a pus la picioarele episcopului pe fiul sãu, aproape mort din pricina unui os de peºte înfipt în gât. Sfântul Blaziu s-a rugat ºi ºi-a pus mâinile pe

gâtul bãiatului, iar acesta s-a vindecat imediat. Unii spun cã aceastã asociere poate fi atribuitã Sfântului Blaziu ºi pentru cã ziua comemorãrii sale cade în perioada anului, cel puþin în Europa, în care bolile de gât ajung la culme. Pe lângã aceastã povestire au mai înflorit ºi altele în jurul figurii sfântului care, potrivit tradiþiei, protejeazã împotriva bolilor de gât.

De exemplu, se povesteºte cã, pentru a scãpa de persecuþie, Sfântul Blaziu s-a ascuns într-o grotã unde singurii sãi prieteni erau animalele sãlbatice, de care avea grijã atunci când erau bolnave. Într-o zi, un grup de vânãtori, mergând pe urmele animalelor, l-au descoperit înconjurat de animalele care veneau pentru a fi îngrijite ºi pentru a primi binecuvântarea sfântului.

Chiar dacã vânãtorii au rãmas uimiþi de acest fapt, tot lau dus în faþa guvernatorului Capadociei ºi Armeniei Minore, numit Agricola.

Sfântul ascultat pânã ºi de lupi

O legendã povesteºte cã, în timp ce mergeau spre guvernator, s-au întâlnit cu o sãrmanã femeie care tocmai rãmãsese fãrã purceluºul ei pentru cã i-l rãpise lupul. La comanda Sfântului Blaziu, lupul a restituit femeii purcelul viu ºi nevãtãmat. Aceeaºi femeie, când Sfântul Blaziu se afla în închisoare, i-a adus mâncare ºi lumânãri pentru a-ºi lumina celula întunecoasã ºi este posibil ca aceastã istorisire sã fi inspirat folosirea lumânãrilor la binecuvântarea din sãrbãtoarea Sfântului Blaziu.

Promisiunea Sfântului Blaziu

Cu toate minunile pe care le sãvârºeºte în mijlocul celor din închisoare, este adus în faþa judecãtorului, dar Sfântul Blaziu refuzã sã-l tãgãduiascã pe Cristos prin aducerea de jertfã idolilor ºi, drept pedeapsã, trupul i-a fost torturat, fiind brãzdat cu dinþii pieptenului de scãrmãnat lânã. Cu trupul strivit, neînfricatul martir a avut tãria sã suporte ºi alte chinuri, pânã când i s-a tãiat capul cu spada. În legendarele Fapte ale Sfântului Eustrato se spune cã Sfântul Blaziu a fost condamnat la moarte împreunã cu un soldat, Oreste, ºi cu alþi creºtini. O altã legendã susþine cã, înainte de a muri, Sfântul Blaziu a promis cã cine va aprinde o lumânare în amintirea sa va fi vindecat de boli. Aceste povestiri au contribuit mult la dezvoltarea ritului de binecuvântare, în care se þin douã lumânãri încruciºate sub gâtul celor bolnavi ºi se spun cuvintele: „Prin mijlocirea Sântului Blaziu, Dumnezeu sã te elibereze de bolile de gât ºi de orice alt rãu”. Aceastã practicã se pare cã dateazã din secolul al XVI-lea.

Trupul neînsufleþit al Sfântului Blaziu a fost depus în catedrala din Sebasta dar, în anul 732, câteva din relicvele sale au fost îmbarcate de unii creºtini armeni pentru a fi transportate la Roma. O furtunã neprevãzutã a întrerupt aceastã cãlãtorie ºi osemintele au ajuns la Maratea (Potenza) iar credincioºii locului au adãpostit relicvele într-o bisericuþã care va deveni, mai târziu, actuala bazilicã de pe piscul numit astãzi Muntele Sfântului Blaziu. Numeroase alte locuri din Italia, Franþa, Spania, Elveþia ºi America poartã numele acestui sfânt martir.

Prezentare de Pr Pr.. LIVIU BÃLêCUÞI