Actualitatea creştină, nr. 02/2010

Păstorul Arhidiecezei Scrisoare pastorală cu ocazia Zilei Persoanelor Consacrate

Să fim semănători de lumină prin slujirile noastre diferite Dacă mă uit în urmă, în lumea surorilor şi a călugărilor, a preoţilor, nu pot să nu observ că unele chipuri au lăsat urme în sufletul meu; altfel spus, mi-au rămas aproape feţe care, din nou, capătă contur şi culoare, deşi au trecut mulţi ani de atunci, de când unii dintre ei nu mai sunt pe acest pământ decât ca lumini în amintirea noastră.

Nu trebuie să merg prea departe, doar la mănăstirea din comuna Popeşti-Leordeni, ca s-o „întâlnesc” pe Mater Benedicta: huşeancă de origine, micuţă şi firavă, cu faţa în acelaşi timp senină şi severă, cu ochi întrebători, a fost hărăzită de Dumnezeu să treacă, împreună cu celelalte surori, prin noaptea comunistă. Vedeai îndată-n ea suferinţe îndurate, uneori ţi le şi povestea, detaşată, fără a se emoţiona, chiar atunci când „retrăia” momentele cele mai grele; parcă povestea despre altcineva, cu privirea-n jos, ca apoi deodată, privindu-te direct în ochi, să-ţi spună mai mult decât prin cuvinte. Voturile călugăreşti erau culorile vii ale vieţii acestei surori pe care Congregatio Jesu poate fi fericită că a avut-o.

Speranţa acestei surori a dat speranţe restului congregaţiei şi aşa a putut să renască din nou. În 1976, fiind la Paris, am întâlnit, pentru ultima oară, o soră româncă din Iugani, din Congregaţia Notre Dame de Sion şi, împreună cu Pr. Gabor Pavel, am participat la înmormântarea ei. Erau la acea celebrare multe surori românce, iar cea pe care o puneau în mormânt avea o faţă senină de neînchipuit. De fapt, cum o întâlnisem înainte de mai multe ori, observasem că seninătatea era atmosfera ei: o faţă luminată de bunătate, parcă râdea continuu cu ochii şi părea că nu poate să se supere pentru nimic în lume. Te lumina pur şi simplu şi-ţi turna în suflet din seninătatea ei. De mai multe ori le-am spus şi altora: „Uită-te ce soră împlinită spiritual!”, căci altfel nu ştiam cum s-o descriu. În Săbăoani am cunoscut un franciscan din Pildeşti. Fratele laic Dîncă. Nu i-am ştiut niciodată numele de botez; toată lumea îi spunea „Fratele Dîncă”. Era de toate: sacristan, om de ogradă, ministrant, vizitiu, dascăl, după împrejurări, dar frate întotdeauna. Stătea mult în genunchi şi se ruga ore întregi în fiecare zi; şi atunci când mătura sau îngrijea de păsări şi animale de curte, îl simţeai că se roagă şi simplitatea hainelor ascundea un suflet mare în slujirea tuturor, cu dragoste neobosită.

Nu deranja pe nimeni cu nimic; şi dacă nu era pe aproape, acesta ar fi fost cel mai mare deranj în lumea aceea pe care el zilnic o umplea cu prezenţa sa tăcută şi zâmbitoare. Era Fratele Dîncă şi-l simţeai ca frate. Aş spune despre el că este o floare a simplităţii.

Aici, la Bucureşti, l-am cunoscut pe Pr. Sebastian, era la capela de la Sfânta Cruce. Te primea cu vorba liniştită, ştia să te asculte îndelung, stătea mult pe un fotoliu, căci îl dureau picioarele, îţi punea simplu şi direct întrebări, parcă te învăluia cu privirea caldă, frăţească; te sfătuia în multe privinţe, îţi spunea multe ca parcă să alegi, dar toate ţi se potriveau. Deşi mult mai bogat în ani, mă ducea parcă în sufletul lui şi mă făcea să mă simt „ca acasă”. Nu m-a chemat niciodată la el, dar l-am căutat şi vizitat adesea. Şi aş putea continua multe pagini, evocând chipuri de persoane consacrate şi preoţi care au lăsat câte-o urmă în sufletul meu, dar mă opresc aici, dând slavă Domnului că m-a răsfăţat, făcându-mă să întâlnesc atâta lumină şi seninătate şi bunătate întrupată, după pilda Învăţătorului nostru Isus.

Cum se vede, am cules câteva exemple din trecut, dar şi acum, în congregaţiile din Arhidieceză şi printre persoanele consacrate şi preoţii comunităţilor noastre, întâlneşti multe chipuri pline de lumina şi de bucuria de a răspândi binele pe oriunde ar trece, după modelul Mântuitorului. El ne-a chemat pe toţi, consacraţi şi neconsacraţi, laici şi preoţi, să fim semănători de lumină prin slujirile noastre diferite. Chiar dacă nu totdeauna ne reuşeşte, să îndrăznim a o lua de la capăt, în fiecare zi, ca şi cum astăzi ar fi începutul slujirii noastre.

Dragi surori, persoane consacrate, iubiţi confraţi preoţi, Sărbătoarea Prezentării la Templu să fie pentru toţi o nouă ocazie de primenire sufletească şi de întărire a flăcării idealurilor noastre de slujire.

Vă mulţumesc pentru tot ce dăruiţi din viaţa voastră Bisericii noastre locale, arătând că Evanghelia este vie şi că glasul lui Isus răsună prin viaţa voastră, binevestind iubirea, credinţa şi speranţa, chiar pe lemn de răstignire, nu rareori.

Vă doresc o sărbătoare frumoasă tuturor!

Cu binecuvântare, Arhiepiscopul vostru, + Ioan ROBU Bucureşti, 2 februarie 2010 Sărbătoarea Prezentării la Templu nr. 2/2010

1

2

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE LA RUGĂCIUNEA ANGELUS Comuniunea creştinilor face mai credibilă vestirea Evangheliei

(24 ianuarie)

Între cele trei lecturi biblice ale liturgiei de astăzi se află celebrul text al primei Scrisori către Corinteni, în care Sfântul Paul compară Biserica cu trupul omenesc (1Cor 12,12-13). Biserica este văzută ca Trupul al cărui cap este Cristos şi formează cu El un tot. Cu toate acestea, ceea ce îl interesează pe Apostol să sublinieze este ideea unităţii în diversitatea carismelor, care sunt darurile Duhului Sfânt. Datorită lor, Biserica se prezintă ca un organism bogat şi vital, nu uniform, rod al unicului Spirit care conduce toate la unitate profundă, asumând diversităţile fără a le aboli şi realizând un ansamblu armonios.

Ea prelungeşte în istorie prezenţa Domnului înviat, în special prin intermediul Sacramentelor, al Cuvântului lui Dumnezeu, al carismelor şi slujirilor distribuite în comunitate. De aceea, tocmai în Cristos şi în Spirit Biserica este una şi sfântă, adică o comuniune intimă care transcende capacităţile umane şi le susţine. Îmi place să subliniez acest aspect în timp ce trăim Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, care se va încheia mâine, în sărbătoarea Convertirii Sfântului Paul. Potrivit tradiţiei, în cursul după-amiezii voi celebra Vesperele în Bazilica „San Paolo fuori le mura”, cu participarea reprezentanţilor celorlalte Biserici şi Comunităţi ecleziale prezente în Roma. Vom invoca de la Dumnezeu darul deplinei unităţi a tuturor ucenicilor lui Cristos şi, în special, conform temei din acest an, vom reînnoi angajamentul de a fi, împreună, martori pentru Domnul răstignit şi înviat (cf. Lc 24,48). Comuniunea creştinilor, de fapt, face mai credibilă şi eficace vestirea Evangheliei, cum a afirmat însuşi Isus, rugându-se Tatălui în ajunul morţii sale: „Ca toţi să fie una... pentru ca lumea să creadă” (In 17,12). În fine, dragi prieteni, doresc să amintesc figura Sfântului Francisc de Sales, a cărui comemorare liturgică are loc pe 24 ianuarie. Sfântul Francisc de Sales este patron al jurnaliştilor şi al presei catolice. Asistenţei sale spirituale îi încredinţez Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, pe care îl semnez, în fiecare an, cu această ocazie.

Iubirea este semnul distinctiv al creştinului (31 ianuarie)

În Liturghia acestei duminici se citeşte una dintre paginile cele mai frumoase ale Noului Testament şi ale întregii Biblii: aşa-numitul „imn al iubirii” al Apostolului Paul (1Cor12,31-13,13). După ce a explicat, prin imaginea trupului, că diferitele daruri ale Duhului Sfânt contribuie la binele unicei Biserici, Paul arată „calea” desăvârşirii. Aceasta nu constă în a avea calităţi excepţionale: a vorbi limbi noi, a cunoaşte toate tainele, a avea o credinţă prodigioasă sau a înfăptui gesturi eroice. Ea constă, în schimb, în caritate – agape – adică în iubirea adevărată, aceea pe care Dumnezeu ne-a revelat-o în Isus Cristos. Iubirea este darul „cel mai mare”, care dă valoare tuturor celorlalte şi, cu toate acestea, „nu se laudă, nu se umflă de mândrie”, din contră, „se bucură de adevăr” şi de binele altuia. Cine iubeşte cu adevărat „nu caută propriile interese”, „nu ţine seama de răul primit”, „toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le îndură” (cf. 1Cor 13,4-7).

La sfârşit, când ne vom întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu, toate celelalte daruri vor înceta; singurul care va rămâne în veci va fi iubirea, căci Dumnezeu este iubire şi noi vom fi asemenea lui, în comuniune desăvârşită cu el. Acum, cât suntem în această lume, iubirea este semnul distinctiv al creştinului. Este sinteza întregii sale vieţi: a ceea ce crede şi a ceea ce face. De aceea, la începutul pontificatului meu, am voit să dedic prima mea enciclică temei iubirii: Deus caritas est. Cum vă amintiţi, această enciclică se compune din două părţi, care corespund celor două aspecte ale iubirii: semnificaţia sa şi apoi actualizarea ei practică. Iubirea este esenţa lui Dumnezeu însuşi, este sensul creaţiei şi al istoriei, este lumina care dă bunătate şi frumuseţe existenţei fiecărui om. În acelaşi timp, iubirea este, ca să spunem aşa, „stilul” lui Dumnezeu şi al omului care crede, este comportamentul celui care, răspunzând iubirii lui Dumnezeu, îşi programează propria viaţă ca dăruire de sine lui Dumnezeu şi aproapelui.

Pelerin la Vatican

Roma îl aminteşte pe Hrant Dink, jurnalistul armean care a îndrăznit să scrie despre Metz Yeghern Un premiu, îndemn la neuitare A fost decernat la Roma, pe 22 ianuarie, în sala de ceremonii a Colegiului Pontifical Armean, Premiul jurnalistic pentru libertatea informaţiei „Hrant Dink”, în amintirea jurnalistului omonim, asasinat pe 19 ianuarie 2007. Ajuns la cea de-a treia ediţie, anul acesta premiul a fost acordat jurnalistului Toni Capuozzo, director adjunct al redacţiei italiene de ştiri TG 5.

O importantă iniţiativă în favoarea libertăţii de informaţie, luată la puţin timp după uciderea la Istanbul a jurnalistului armean cu cetăţenie turcă Hrant Dink, directorul cotidianului bilingv „Agos”. Un profesionist al condeiului gazetăresc care – departe de a fi un revoluţionar – a scris în favoarea concilierii, încercând să împace cele două popoare: turc şi armean. S-a făcut vinovat de a fi scris ceea ce gândea, devenind astfel un ziarist incomod care a fost condamnat, în 2005, la şase luni de închisoare, în baza articolului 301 din codul penal turc, o condamnare puternic criticată de Uniunea Europeană. „Vina” lui Dink a stat în curajul profesional şi în onestitatea intelectuală de a scrie o serie de articole ce tratau tema genocidului armean, a faptelor sângeroase împotriva populaţiei armene, din perioada 19151917, care au dus la uciderea sistematică a peste 1,5 milioane de armeni.

Un genocid uitat şi deseori negat Masacrul armenilor, chemat în limba armeană Metz Yeghern sau Marele Rău, continuă să fie un subiect tabu în Turcia, unde prima epurare etnică a secolului al XX-lea este pusă sub tăcere şi nerecunoscută. Dar acest prim genocid organizat de după 1900 (cum l-a definit, în 1973, Comisia ONU pentru drepturile omului), este puţin cunoscut şi în restul lumii, motiv pentru care este deseori numit „genocidul uitat”.

De ce este important premiul jurnalistic ce poartă numele unui ziarist despre care s-a crezut că poate fi redus la tăcere prin trei gloanţe? Este un mod de a menţine vie memoria lui Hrant Dink, mesajul acestuia, dar şi curajul lui de a spune lumii cât este de importantă libertatea de informaţie şi pasiunea de a căuta şi de a face cunoscut adevărul, chiar şi atunci când este incomod unor puteri politice. Acest premiu, acordat în Italia, este organizat de nr. 2/2010

Consiliul pentru comunitatea armeană din Roma, al cărui preşedinte este Michel Jeangey, responHrant DINK sabilul programului armean de la Radio Vatican. Printre colaboratorii la manifestarea din acest an s-au aflat organizaţia Reporteri fără frontiere şi Colegiul Pontifical Armean, sub patronajul Asesoratului pentru Politici Culturale şi Comunicare al Primăriei din Roma.

Glasul Papei în apărarea poporului armean Spre suferinţa armenilor, primul popor care, în 301, a acceptat creştinismul ca religie a întregii naţiuni, se îndreaptă şi atenţia Bisericii Catolice, după cum dau mărturie numeroasele intervenţii şi gesturi ale Sfântului Scaun. Dintre cele mai recente amintim că în 2001, cu ocazia călătoriei apostolice în Armenia, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat şi mausoleul Tzitzernakaberd, din Erevan, unde a rostit o memorabilă rugăciune de invocare a neuitării unei tragedii ce continuă să fie negată şi azi pe teritoriul în care s-a produs, spunând: „Ascultă, Doamne, plângerea care se înalţă din locul acesta, chemarea celor căzuţi în abisul marelui genocid, strigătul sângelui nevinovat care te cheamă precum sângele lui Abel, precum Rachela care-şi plânge copiii care nu mai sunt. Ascultă, Doamne, glasul Episcopului Romei când prelungeşte către tine rugăciunea predecesorului său, Papa Benedict al XV-lea, cel ce şi-a înălţat glasul în anul Domnului 1915, în apărarea poporului armean, amarnic lovit şi adus în pragul anihilării”.

De asemenea, actualul Pontif a atins delicata chestiune a genocidului armean chiar în Turcia, cu ocazia călătoriei apostolice la Istanbul, în noiembrie 2006. Atunci, întâlnindu-se cu Patriarhul apostolic armean la Istanbul, Mesrob al II-lea, în salutul pe care i l-a adresat, a spus: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru credinţa şi mărturia creştină a poporului armean, transmise de la o generaţie la alta, deseori în circumstanţe cu adevărat tragice precum cele trăite în secolul trecut”.

Anca MĂRTINAş GIULIMONDI

3

4

Actualitate

Patriarhia Ortodoxă a oferit Arhiepiscopiei relicve ale Sfinţilor Epictet şi Astion participat, de asemenea, Excelenţa Sa, Mons.

Francisco-Javier Lozano Sebastián, Nunţiu Apostolic la Bucureşti. În Catedrala Patriarhală erau de faţă şi reprezentanţi ai Bisericilor GrecoCatolică, Armeană şi Luterană (de limbă germană).

La Bucureşti, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor s-a încheiat luni, 25 ianuarie, cu slujba Vecerniei de la Catedrala Patriarhală.

Ceremonia a fost săvârşită de PS Ciprian Câmpineanu, Episcop Vicar Patriarhal, însoţit de un sobor de preoţi, diaconi şi călugări. La rugăciune a fost prezent şi Preafericitul Daniel, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române împreună cu PS Visarion Bălţat, Episcop de Tulcea.

Din partea Bisericii RomanoCatolice au asistat IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi PS Cornel Damian, Episcop auxiliar, împreună cu un grup de preoţi consilieri. A

Preşedinţia României a fost reprezentată de consilierul prezidenţial Bogdan Tătaru Cazaban, iar Secretariatul de Stat pentru Culte, de Adrian Lemeni, secretar de stat, recent confirmat în funcţie. În cuvântul de învăţătură, IPS Ioan Robu a spus, printre altele: „Rugăciunea noastră pentru unitate este o bună şcoală pentru a şti cum să-l privim şi cum să-l iubim pe aproapele nostru care este în altă Biserică. Fără rugăciune rămânem depar-

te de aproapele nostru. Suntem bucuroşi că prin rugăciune putem intra în această şcoală a lui Cristos, putem intra în rugăciunea Mântuitorului: Ca toţi să fie una, precum tu Părinte eşti în mine şi eu în tine, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21).

“Am fost prezenţi - a continuat Arhiepiscopul Ioan Robu - vreme de opt zile în biserici diferite, dar am meditat acelaşi cuvânt. Noi, ca şi apostolii, suntem martori ai morţii şi învierii Domnului. Cuvântul acesta ne este, din nou, şcoală pentru a şti cum să-l acceptăm pe celălalt, să-l privim şi să-l iubim”.

La sfârşitul slujbei Vecerniei, Preafericitul Patriarh Daniel a donat Arhiepiscopului romano-catolic Ioan Robu câteva fragmente din moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion, sfinţi înscrişi, începând de anul acesta, şi în calendarul romano-catolic (a căror memorie facultativă se

Deşi martiriul Sfinţilor Epictet şi Astion era cunoscut din timpuri imemoriale, relicvele lor au fost descoperite abia în anul 2001, chiar în ziua de Sfânta Maria Mare, pe 15 august. Acta Sanctorum, izvorul cel mai autorizat care ne relatează despre aceşti sfinţi arată că: „Preotul Epictet provenea din Orient, unde îl convertise, printre mulţi alţii, şi pe tânărul Astion.

Temându-se de părinţii săi, oameni cu o poziţie socială importantă, Astion şi-a părăsit ţara. Împreună cu învăţătorul său Epictet, tânărul neofit s-a refugiat în Sciţia. S-au stabilit amândoi în oraşul Halmyris (azi Murighiol, judeţul Tulcea), convertindu-i pe mulţi păgâni la creştinism, prin minuni şi semne prodigioase. În anul 290, după circa 17 ani de la venirea lor în Dobrogea de astăzi, au fost denunţaţi autorităţilor ca răufăcători şi vrăjitori care i-au făcut pe mulţi să părăsească credinţa în zei. Drept urmare, după un supliciu îngrozitor şi îndelungat, au fost condamnaţi la moarte şi decapitaţi. Aceste fapte s-au petrecut pe când episcop al provinciei Sciţia era Evangelicus.

Actualitate

Zona altarului bazilicii din Cetatea Halmyris

celebrează pe 8 iulie). Patriarhul Daniel, la rândul său, a spus: „Contăm pe rugăciunea acelora care au pătimit pentru Cristos.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Isuse Cristoase, milueşte-ne pe noi!

Speranţa noastră creşte pentru că nu ne rugăm singuri, ci cu noi se roagă sfinţii din ceruri, în mod special martirii acestor meleaguri”.

Arhiepiscopul Ioan Robu i-a mulţumit Patriarhului Daniel şi episcopului de Tulcea, Visarion, pentru aceste preţioase relicve (însoţite de un certificat de autenticitate şi de o icoană a sfinţilor martiri). Sfintele moaşte vor rămâne o vreme în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, apoi vor fi aşezate într-un altar special din biserica romano-catolică de la Tulcea.

Sfinţilor Epictet şi Astion, rugaţi-vă pentru noi!

Pr. Ieronim IACOB

Răspuns la telegrama trimisă Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea cu prilejul Solemnităţii Naşterii Domnului Vatican, 7 ianuarie 2010 Excelenţa Voastră, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a primit cu bucurie felicitările şi bunele urări pe care i le-aţi trimis cu prilejul Solemnităţii Naşterii Domnului în numele Vostru, al Episcopului Auxiliar şi al credincioşilor încredinţaţi spre păstorire.

Sanctitatea Sa Vă este recunoscător pentru acest semn al comuniunii, iubirii şi ascultării filiale şi imploră belşugul darurilor Mântuitorului Nostru în acest an dedicat Sfintei Preoţii şi Vă împarte Binecuvântarea Apostolică Excelenţei Voastre, Episcopului Auxiliar, preoţilor, călugărilor, călugăriţelor şi tuturor credincioşilor Arhidiecezei de Bucureşti.

Folosesc acest prilej pentru a Vă saluta în Domnul,

Ferdinandus Filoni

Substitut al Secretariatului de Stat Excelenţei Sale, Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

nr. 2/2010

EVOCARE

Mons. Vladimir Ghika, martir în România 4 martie 2010 ora 11.00 Eveniment organizat de Academia Română Vor interveni: Eugen SIMION Neagu DJUVARA ÎPS Ioan ROBU Lucia TOADER Emanuel COSMOVICI Francisca BĂLTĂCEANU Monica BROŞTEANU Anca BERLOGEA

5

6

Din viaţa Arhidiecezei Arhiepiscopia de Bucureşti solidară cu populaţia din Haiti

Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti a organizat o colectă în bani, în perioada 17-23 ianuarie, pentru ajutorarea populaţiei din Haiti, puternic afectată de cutremurul din 12 ianuarie. Donaţiile s-au făcut la toate parohiile Arhidiecezei.

Fondurile adunate (circa ......... lei) au fost trimise în Haiti prin intermediul Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti. „Nu putem să nu dăm şi noi, Biserica Catolică din România, un semn de solidaritate cu fraţii noştri din Haiti, ştiind bine că, deşi ajutorul nostru este destul de mic, iubirea şi apropierea de ei, de cei rămaşi în viaţă şi în suferinţă, şi de cei plecaţi la Domnul, este cu mult mai mare”, a motivat această iniţiativă Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti.

Conform informaţiilor furnizate de agenţia de presă catolică Fides (www.fides.org), 70% din populaţia Republicii Haiti (circa 7.039.000 de persoane) este de confesiune catolică.

Biserica catolică din Haiti administrează 26 de spitale, 213 dispensare, 4 leprozerii, 23 de case pentru bătrâni şi bolnavi cronici, 39 de orfelinate.

Rugăciune ecumenică

în Catedrala Sfântul Iosif Luni, 18 ianuarie, s-a deschis, la Bucureşti, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor cu o celebrare liturgică, la ora 17.00, în Catedrala romano-catolică Sfântul Iosif. Tema din acest an a fost: „Voi veţi fi martorii acestor lucruri” (Lc 24,28).

La celebrarea care a fost prezidată de Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, au luat parte preoţi şi credincioşi catolici precum şi reprezentanţi ai altor Biserici creştine din Bucureşti.

Astfel, la „actul penitenţial”, au intervenit reprezentanţii Bisericilor Evanghelice Luterane C.A. Germană şi S.P. Maghiară; reprezentantul Bisericii Armeneşti a dat citire „primei lecturi”, luată din cartea Genezei (1,1.26 31a); reprezentantul Bisericii Reformate Calvineum a dat citire „lecturii a doua”, luată din Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Paul către Corinteni (15,12.16 20); Evanghelia (Lc 24,1-5) a fost proclamată de reprezentantul Bisericii GrecoCatolice; iar „Cuvântul de învăţătură” a fost ţinut de reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române, PS Ciprian Câmpineanu, vicar episcopal.

“Mărturia noastră comună - a explicat, la sfârşitul celebrării, ÎPS Ioan Robu - constă în a merge către Isus care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Această conştiinţă ar trebui să ne pună pe toţi pe calea sfinţeniei şi a simplicităţii, a umilinţei, a înţelegerii.

Sigur, omeneşte este frumos să stăm împreună, să ne rugăm împreună, dar toate acestea au o direcţie: spre mântuirea noastră”.

Episcopii arhidiecezei la seminarul Federaţiei Acţiunii Catolice din România Federaţia Acţiunea Catolică din România (ACRO) a organizat în perioada 1-4 februarie, la Mănăstirea Carmelitană din Snagov, un seminar cu tema "Preoţi şi laici, coresponsabili în misiunea Bisericii". La seminar au participat asistenţii spirituali şi responsabilii Acţiunii Catolice din diecezele şi eparhiile unde organizaţia este prezentă. În ziua de 3 februarie, PS Cornel Damian, episcop auxiliar al arhidiecezei noastre, a luat parte, alături de PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, la masa rotundă cu tema "Vocaţia laicilor în Biserică şi societate".

Episcopii au subliniat aşteptările pe care le au de la laici şi au vorbit, printre altele, despre co-responsabilitate în Biserică. În după-amiaza aceleaşi zile ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, i-a salutat pe participanţii la seminar şi a asistat la conferinţa "Preoţi şi laici, împreună pentru a educa" susţinută de Pr. Antonio Mastantuono, asistent naţional al Mişcării pentru Implicare Educativă a Acţiunii Catolice Italiene, profesor de teologie pastorală la Universitatea Pontificală din Lateran (Roma - Italia).

Din viaţa Arhidiecezei Episcopii de Bucureşti în audienţă la Papa Benedict al XVI-lea

Suveranul Pontif preocupat pentru soarta Catedralei Sf. Iosif Aflaţi la Roma, împreună cu ceilalţi episcopi catolici din România, cu ocazia vizitei ad limina Apostolorum (8-13 februarie), episcopii de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit, şi PS Cornel Damian, episcop auxiliar, au fost primiţi în audienţă pe data de 8 februarie, de către Suveranul Pontif Papa Benedict al XVI-lea.

Ca de obicei în astfel de ocazii, Suveranul Pontif s-a interesat de situaţia catolicilor din arhidieceză, a clerului şi a persoanelor consacrate (călugări şi călugăriţe), de relaţiile cu Biserica majoritară şi cu celelalte culte din România.

Totodată, Papa Benedict al XVI-lea le-a declarat episcopilor de Bucureşti că este informat despre situaţia actuală a Catedralei Sf. Iosif. Suveranul Pontif şi-a exprimat regretul că acest lăcaş de cult este încă în pericol, deşi reprezentanţii Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti cer încă din 2001 autorităţilor române să ia măsuri pentru ocrotirea Catedralei Sf. Iosif. În dimineaţa zilei de 8 februarie, ÎPS Ioan Robu şi PS Cornel Damian, împreună cu ceilalţi episcopi catolici din România, de rit latin şi bizantin, şi cu secretarul general al Conferinţei Episcopilor Catolici din România au celebrat Sfânta Liturghie la mormântul Sfântului Apostol Petru, în cripta din Bazilica Sfântul Petru din Roma. Grupul episcopilor catolici români a avut întâlniri în cursul zilei cu reprezentanţi ai Secretariatului de Stat din Vatican, ai Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă

Consacrată şi ai Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. Astfel de întâlniri vor continua şi în zilele următoare, cu reprezentanţi ai altor Congregaţii şi Consilii din Vatican. Vineri, 12 februarie, a avut loc audienţa comună a episcopilor catolici români la Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea.

Aceasta este cea de a patra vizită „ad limina Apostolorum” a episcopilor catolici din România după 1990, şi prima la actualul Suveran Pontif, Papa Benedict al XVI-lea. Vizita „ad limina Apostolorum” (în traducere: la mormântul Apostolilor) este vizita periodică pe care episcopii catolici din lumea întreagă o fac la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, „stâlpii” Bisericii.

Totodată, episcopii îl întâlnesc pe Papa, urmaşul lui Petru, pentru a fi întăriţi de el în credinţă şi pentru a exprima comuniunea lor ierarhică cu Suveranul Pontif.

ÎPS Ioan Robu la evocarea lui Mihai Eminescu la Academia Română În ziua de 15 ianuarie în Aula Academiei Române a avut loc o sesiune dedicată lui Mihai Eminescu cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la naşterea poetului, manifestare organizată de Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei Române, în colaborare cu Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de pretutindeni. La întrebarea: „Ce înseamnă pentru Dumneavoastră azi Mihai Eminescu?” au răspuns, printre alţii, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, membru de onoare al Academiei Române, şi acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române. Dezbaterea a fost condusă de acad.

Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române. În încheierea sesiunii au fost prezentate volumele: „Avatarii ale manuscriselor Eminescu” şi „Albumul Eminescu”, tipărite la Editura „Semne”. În intervenţia sa, Arhiepiscopul Ioan Robu l-a numit pe Mihai Eminescu o „cunoştinţă veche” – din anii de seminar – care şi-a lăsat amprenta în inima, în gândirea, în viaţa sa. „Aş spune că Eminescu a lăsat în mine nevoia de a căuta şi de a întreba literatura, de a avea cu aceasta, prin lecturile mele, un soi de dialog care să mă îmbogăţească sufleteşte. Un dialog care nu-i întotdeauna simplu ca bună ziua, căci în literatură, adevărul psihologic şi adevărul doctrinal se situează la niveluri diferite”. «Pentru mine Eminescu – a spus în încheiere arhiepiscopul -, aşa cum spune Evanghelistul Matei (13,52) este „asemenea stăpânului casei, care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi” şi ni le lasă tuturor ca moştenire netrecătoare». nr. 2/2010

7

8

Anul Sfintei Preoţii

CRISTOS, UNICUL PREOT PREOTUL, OMUL LUI DUMNEZEU ŞI ZIDITOR AL BISERICII

„Orice pom se cunoaşte după fructele sale: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini” (Lc 6,44), este sentinţa rostită de Isus în contextul discursului despre aprecierea sau judecata asupra aproapelui (cf. Lc 6,37-46) sau a discursului despre calitatea vieţii omului şi a valorii pe care acesta o arată, conform operelor sale. Astfel: un meseriaş va fi apreciat după utilitatea, durabilitatea şi chiar frumuseţea lucrării sale; un profesor, după capacitatea de a le insufla elevilor sau studenţilor săi dragostea faţă de disciplina pe care le-o predă; un artist, după capacitatea de a-i impresiona şi emoţiona pe spectatorii care asistă la reprezentaţia sa; un medic, după capacitatea de a găsi remediile cele mai bune pentru refacerea sănătăţii pacienţilor săi. La fel, un preot bun sau un preot sfânt va fi apreciat după capacitatea de a fi un alter Christus (alt Cristos) sau acela care-l comunică, îl face prezent oamenilor pe Dumnezeu.

tă... De aceea este necesar ca nu numai să celebreze jertfa euharistică, ci, într-o manieră profundă, s-o trăiască; în felul acesta poate lua din ea acea forţă supranaturală, de care va fi profund transformat şi va participa la viaţa ispăşitoare a însuşi Răscumpărătorului divin” (Exortaţia apostolică Menti nostrae AAS 42, 1950, p.

666-667). Astfel, toată sfinţenia personală a preotului sau calitatea vieţii sale trebuie să se modeleze după jertfa pe care o celebrează, conform cu invitaţia Pontificalului roman care, în ritul de hirotonire a preotului, spune: „Să cunoaşteţi ceea ce faceţi; să imitaţi ceea ce săvârşiţi”. „Deci este necesar ca sufletul sacerdotal să se străduiască să reproducă în el ceea ce se săvârşeşte pe altarul de jertfă: de fapt, aşa după cum Isus Cristos se jertfeşte pe sine însuşi, tot aşa slujitorul său trebuie să se jertfească pe sine însuşi împreună cu el; după cum Isus ispăşeşte păcatele oamenilor, tot aşa preotul trebuie să ajungă la purificarea proprie şi a altora prin drumul anevoios al ascezei creştine” (Mentis nostrae, 667-668).

Preotul, omul lui Dumnezeu Cum poate preotul să-l comunice oamenilor pe Dumnezeu? Aşa cum a făcut-o şi Cristos. În exortaţia sa Menti nostrae, Papa Pius al XII-lea spunea: „După cum toată viaţa Mântuitorului nostru a fost în vederea jertfei sale, tot aşa viaţa preotului, care trebuie să reproducă în el imaginea lui Cristos, trebuie să devină împreună cu el, în el, prin el o jertfă plăcu-

O celebrare euharistică eficientă construieşte Biserica „Oare nu pentru că nu au înţeles destul de bine legătura strânsă şi aproape reciprocitatea care unesc dăruirea zilnică de sine însuşi la oferirea Liturghiei, anumiţi preoţi au ajuns, treptat, să piardă prima caritas (dragostea dintâi) a hirotonirii lor? – se întreba Papa Ioan al XXIII-lea în enciclica sa Sacerdotii nostri primordia (n.

58). Iar ca remediu la o astfel de

situaţie tragică, una care poate oricând să facă victime printre preoţi, Papa propunea exemplul viu şi mereu actual al simplului dar sfântului Paroh de Ars, Ioan Maria Vianney, care punea în celebrarea euharistică toată pasiunea fiinţei sale. „De fapt, dacă este adevărat că preotul a primit caracterul Preoţiei pentru slujirea altarului şi şi-a început exercitarea preoţiei cu jertfa euharistică, acest lucru nu va înceta, pe tot parcursul vieţii sale, să fie la baza activităţii sale apostolice şi a sfinţirii sale personale. Şi tocmai acesta a fost cazul Sfântului Ioan Maria Vianney” (Sacerdotii nostri primordia, 52).

Mai mult, prin celebrarea Euharistiei, preotul realizează Biserica, oriunde trăieşte el, pentru că reuneşte în jurul altarului poporul unit în credinţă, renăscut şi purificat. În acest context, preotul oferă jertfa divină în care însuşi Isus reînnoieşte jertfirea de sine pentru răscumpărarea lumii şi glorificarea Tatălui său. Şi, în acest context, creştinii reuniţi îi oferă Tatălui ceresc victima divină prin intermediul preotului şi învaţă să se jertfească pe ei înşişi ca „ostii vii, sfinte, plăcute lui Dumnezeu” (Rom 12,1). „Acolo, poporul lui Dumnezeu, luminat de predicarea credinţei, hrănit cu trupul lui Cristos, îşi găseşte viaţa, creşterea şi, dacă este nevoie, îşi întăreşte unitatea. Întrun cuvânt, acolo, generaţii după generaţii, peste toate rănile lumii, se construieşte, în caritate, trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica” (Sacerdotii nostri primordia, n. 53).

Pr. Veniamin AENĂŞOAEI

Viaţa unui preot sfânt

9

Sfântul Grigore al II-lea (669-731)

se ralieze împăratului eretic.

Contextul istoric. După ce a pus să fie îndeSalvarea cultului icoanelor i se datorază, în bună părtate imaginile sfinte din palatul imperial de măsură, Papei Grigore, deşi condamnarea explicila Constantinopol (726), împăratul Leon al III-lea tă a iconoclastiei îi va aparţine succesorului său (Isaurul) a decretat iconoclasmul, adică distrupe tronul Sfântului Petru, Papa Grigore al III-lea gerea tuturor imaginilor sfinte şi condamnarea (731-741). Într-un moment decisiv al istoriei, Papa acelora care le venerau sau se aflau în posesia Grigore al II-lea a împiedicat frângerea continuităţii, lor (730). Într-un „război” care va dura până în de la civilizaţia antică la cea creştină, în domeniul anul 843 au pierit nenumărate opere de artă artei – expresia cea mai înaltă a unei lumi ce apucreştină. Împăratului autocrat, înscris cu îndârnea definitiv. Biserica, primind între braţele sale jire pe calea ereziei, i s-a opus cu putere marele arta, a protejat-o, a promovat-o şi a glorificat-o.

Papă roman, Grigore al II-lea (715-731).

Susţinător al misiunilor. Papa Grigore a triPapa Grigore al II-lea. Istoricii îl consideră mis misionari zeloşi în ţările Nordice ale Europei. cel mai mare Papă al secolului al VIII-lea. A fost Dintrea aceştia, cel mai renumit a fost călugărul andeosebit de activ pe tărâmul vieţii bisericeşti şi glo-saxon Winfrid; sosit la Roma în anul 718, el i-a sociale. Pe lângă rezistenţa pe care a opus-o cezacerut Papei permisiunea să-i creştineze pe germanii ropapismului promovat de împăratul bizantin, a păgâni. Faptul, în sine, ne arată marele prestigiu susţinut frontul misionar în nordul, încă păgân, de care se bucura Papa în rândul anglo-saxonilor. al Europei, a favorizat pelerinajele la mormântul În anul 719, Pontiful l-a însărcinat pe Winfrid să Sfântului Petru, de la Roma, a stabilit lista imfacă cunoscută „necredincioşilor” germani Biblia şi pedimentelor matrimoniale datorate rudeniei şi disciplina bisericească. Beneficiind de sprijinul lui a pus în practică un vast program de refacere a Carol Martel, Winfrid a predicat, cu mult succes, edificiilor sacre şi a zidurilor Cetăţii Eterne. în Turingia şi Assia şi a organizat, nu fără dificulAdversar al iconoclasmului. În Orientul creştăţi, viaţa creştină din aceste regiuni. Mai târziu, tin, cultul imaginilor sfinte/icoanelor se bucura Papa l-a consacrat episcop pe monahul Winfrid, în acel timp de o mare fervoare. Mulţi creştini schimbându-i totodată numele în Bonifaciu (722). ajunseseră să atribuie icoanelor, în mod greşit, o Numit şi „Apostolul Germaniei”, Sfântul Bonifaciu putere de-a dreptul miraculoasă, analoagă sfinteeste considerat, pe drept cuvânt, primul şi cel mai lor moaşte. Exista, într-adevăr, pericolul întoarimportant evanghelizator al teritoriilor de dincolo cerii la un cult idolatric. Papa Grigore susţinea că de Rin, în perioada invaziilor barbare. îndreptarea acestor abuzuri este de competenţa Bisericii, nu a împăratului (conform practicii Astăzi, la o distanţă de peste 13 secole de la frecvente din Orient, începând cu Constantin cel pelerinajul său pământesc, nu ştim cum se ruga, Mare!). În aceste circumstanţe, Pontiful Roman cum predica sau cum celebra Sfântul Grigore a făcut distincţia între adoraţie (latria), care i se Sfânta Liturghie.

Au rămas consemnate doar cuvine doar lui Dumnezeu, şi simpla venerare a marile fapte ale pontificatului său. În ele putem sfinţilor, a relicvelor şi a imaginilor acestora. Ca citi, mutatis mutandis, datoriile oricărui preot urmare, nu trebuiau distruse icoanele, simboluri sau episcop în munca sensibile ale credinţei, în sine nevinovate, chiar sa apostolică: fidelitatea sfinte; trebuia, doar, corectată eroarea morală. faţă de tradiţie/dogmă şi Împăratul Leon al III-lea, neţinând cont de clacurajul înnoirii. rificările aduse de Papa Grigore, a decretat distrugerea tuturor icoanelor, Sfântul Grigore al II-lea l-a demis din scaun pe Gherman, patriarhul de născut: în anul 669, la Roma; Constantinopol (apărător ales papă: la 19 mai 715; al icoanelor), şi a încercat decedat: la 11 februarie 731; să facă din regele longoînmormântat: în Bazilica San Pietro, la Roma; bard Liutprand o unealtă proprie pentru aplicarea nume: „deşteptat”, „trezit din somn” (din greacă); edictului iconoclast în „minte ascuţită” (sens figurat); Peninsula italică. Prin cinstit: mai ales în diecezele de Fulda şi Erfurt; forţa sa de persuasiune, cult: din timpuri străvechi; Papa Grigore l-a convins memorie: la 11 februarie. pe regele longobard să nu nr. 2/2010

Pr. Ieronim IACOB

Papă, apărător al icoanelor şi promotor al misiunilor

10

Sfânta Scriptură Duminica a V-a (C) Evanghelia zilei: Lc 5,1-11 Episodul pescuirii minunate, pe care îl citim în această duminică este povestit doar de evanghelistul Luca. Relatarea este deosebit de bogată în semnificaţie deoarece ea pune în evidenţă efectele cuvântului lui Isus Cristos. Cuvântul său este plin de o autoritate care, pe de o parte, atrage mulţimi impresionante de oameni, veniţi să îi asculte predica. Pe de altă parte, însă, cuvântul lui Isus nu se epuizează doar în predică, ci devine şi poruncă adresată lui Simon Petru care, pentru a o împlini, are nevoie de o credinţă ce pare a fi nevoită să înfrunte ilogicul. Într-adevăr, porunca lui Isus (într-un domeniu în care, ca „fiu” de lemnar, nu avea vreo competenţă) poate să apară drept absurdă de vreme ce aceşti pescari îşi cunosc bine meseria. Or, tocmai în acest moment e nevoie ca Simon Petru să facă un act de credinţă.

Să depăşească aspectele tehnice

şi raţionale şi să se supună poruncii lui Isus Cristos, în situaţia în care colaboratorii săi sunt deja obosiţi, iar atât mrejele cât şi barca au nevoie de reparaţii, şi toate acestea pentru simplul motiv că El este cel care a vorbit.

Rezultatul, rodul supunerii faţă de cuvântul lui Isus Cristos, este spectaculos.

Surprinzătoare pentru noi este teama născută în Simon Petru în faţa unei mulţimi atât de mare de peşti prinşi. De regulă, teama despre care se vorbeşte în textul nostru este aceea trăită de oameni în faţa unei manifestări divine (v. Is 6). În acest caz înţelegem că viitorul apostol a întrezărit în această pescuire minunată o manifestare divină a lui Isus Cristos, manifestare care va avea ca efect şi trezirea simţământului de păcătoşenie în care se află şi care îl separă de Mântuitorul. Domnul, însă, nu va rosti vreun cuvânt nici de

Voind să rezume temele principale ale predicii lui Isus în regiunea Galileei, Sfântul Luca ni-l prezintă pe Mântuitorul sub trăsăturile promulgatorului noii Legi a lui Dumnezeu.

Aceste trăsături pot fi observate mai ales în ipostaza în care, după ce a coborât de pe munte, Isus Cristos enunţă acele Fericiri menite să înlocuiască cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu, precum şi acele prescrieri care să le permită ucenicilor să ducă o viaţă conformă cu voinţa Lui. Fericirile întâlnite la Sfântul Luca comportă o trăsătură importantă a acelei opoziţii fundamentale dintre săraci şi bogaţi care traversează întreaga Evanghelie. Figura bogaţilor şi-a făcut deja apariţia încă din Cântarea Mariei (Magnificat) şi poate că nu ar fi bine să spiritualizăm prea repede mesajul acestor Fericiri. Într-adevăr, Isus vorbeşte despre adevăraţii săraci, care suferă de foamea de pâine şi despre adevăraţii bogaţi, care se îmbuibă

„Fericiţi sunteţi voi cei săraci, pentru că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi care acum sunteţi înfometaţi, pentru că vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi...”. (Lc 6,20-21)

„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic; dar dacă porunceşti tu, voi arunca din nou mrejele”.

Aşa au făcut şi au prins o mulţime mare de peşti, încât li se rupeau mrejele...”. (Lc 5,5-6) iertare şi nici de vindecare, ci îi va cere celui care şi-a recunoscut starea de păcătos să plece în misiune şi să devină pescar de oameni. Cu alte cuvinte, Isus nu le cere trimişilor săi o perfecţiune morală absolută. În schimb, le cere să aibă încredere în El. Această pescuire minunată semnifică predicarea Evangheliei care are drept rod reunirea credincioşilor de pretutindeni. La această muncă de predicare Isus Cristos îşi asociază mai mulţi colaboratori care vor trebui să părăsească totul şi să-L urmeze pentru a-i aduna pe cei chemaţi la mântuire (v. Lectura a II-a – 1Cor 15,1-11).

Duminica a VI-a (C) Evanghelia zilei: Lc 6,17.20-26 fără să le pese de cei flămânzi. Mai mult, El li se adresează acestora din urmă, prezenţi în mulţimea care îl asculta, folosindu-se de persoana a II-a plural: voi, bogaţilor…

De fapt, opoziţia dintre cele patru fericiri ale textului şi cele patru enunţuri contrare lor este una realistă. În jurul lui Isus, ca şi în jurul nostru, există săraci din punct de vedere economic (cărora le este foame), afectiv (care plâng) sau social (cei excluşi pe diferite motive etnice, religioase etc.) dar şi contrariul lor. Isus se solidarizează cu cei care suferă. De-a lungul întregii Evanghelii a Sfântului Luca, Isus este prezentat ca fiind deosebit de atent şi compătimitor cu cei şchiopi, cu cei leproşi sau cu cei posedaţi de diavol.

Societatea materialistă ne arată cel mai bine cât de mult sufocă bogăţia orice dorinţă spirituală de Dumnezeu, orice sentiment de dragoste faţă de aproapele sau de slujire a lui. Isus descoperă doar în cei săraci acea deschidere totală faţă de Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, enunţul fericirilor este făcut în egală măsură la timpul prezent şi la viitor.

Cuvântul (adverbul) „acum” care scandează textul nostru alternează cu verbele la viitor deoarece

Sfânta Scriptură lor creştini (descrisă de Sfântul Luca în Faptele Apostolilor 4,32) „punea totul în comun”. Aceasta era revoluţia creştină care voia să înlăture distanţa dintre bogaţi şi săraci. Două mii de ani mai târziu, Fericirile ne stau înaintea ochilor ca o provocare.

Duminica I postul Mare (C) Evanghelia zilei: Lc 4,1-13 încercările din pustiu ale popoCu sufletele cernite am încerului după ieşirea din Egipt. put Postul Mare al acestui an, Aşadar, Fiul lui Dumnezeu are post de-a lungul căruia Sfântul de înfruntat, în mod deosebit, Luca ne va servi drept călăutrei ispite în care poporul a căză. Fiecare duminică a acestui zut. Cu Isus, însă, istoria se va timp se voieşte a fi câte o etapă inversa. El va rezista. în drumul nostru de cunoaşteAmintirea îndelungatei încerre şi de participare la misterul cări a evreilor din pustiu este Morţii şi al Învierii glorioase a pusă în evidenţă de triplul răslui Isus Cristos. puns al lui Isus împrumutat din În prima duminică suntem incartea Deuteronomului. Episodul vitaţi să-l însoţim pe Mântuitorul reprezintă un moment unic în în pustiul în care va avea de înEvanghelie: Isus nu spune nimic fruntat ispitele diavolului, ispite de la El însuşi, ci se mulţumeşte pe care atât poporul lui Israel să răspundă prin intermediul a cât şi fiecare dintre noi trebuie trei citate ale Cuvântului divin să le înfruntăm nu de puţine ori. pe care nu doar că le cunoaşte, Într-adevăr, pustiul a simbolizat ci le şi împlineşte. Ce aspect al întotdeauna acel loc misterios al misiunii lui Isus Cristos este, despuierii totale, al luptelor inteîn fond, angajat în această luprioare, dar, mai ales, el a fost locul tă? Unul fundamental: Isus îşi în care poporul Legământului a conturează „stilul” misiunii sale. fost nevoit, vreme de patruzeci de Toate propunerile diavolului ani, să treacă de la o mentalitate sunt o „condensare” a ispitelor de sclav la cea de libertate respe care Mântuitorul le va întâlni ponsabilă. Isus vrea să retrăiască

“Isus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors de la Iordan şi a fost condus de către Duhul Sfânt în pustiu timp de patruzeci de zile, şi a fost ispitit de diavol”.

(Lc 4,1-2) şi anume cele ale unui mesianism glorios (v. supunerea lumii), magic (v. transformarea pietrei în pâine) şi care exclude orice risc.

Or, Isus nu vrea să-şi împlinească misiunea aidoma unui erou salvator în felul lumii, chiar dacă are puterea de a înmulţi pâinile pentru a hrăni mulţimi mari de oameni şi nicidecum în folos propriu (Lc 9,12), de a chema în ajutor legiuni de îngeri care să Îl apere sau de a obţine slava şi domnia asupra întregii lumi, odată cu Învierea. Succesul său va fi asigurat nu de vreo prosternare de tipul celei propuse de diavol, ci de o supunere: aceea a întregii sale persoane şi a întregii sale vieţi Tatălui.

Duminica a II-a Postul Mare (C) Evanghelia zilei: Lc 9,28b-36 Pentru o mai bună înţelegere a textului evanghelic care relatează Schimbarea la faţă ar fi util să citim şi versetul care îl precede, versetul 27. În acest verset Isus afirmă că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu… Or, cei trei privilegiaţi, Petru, Iacob şi Ioan, pe care Isus îi ia cu sine pe munte, vor vedea Împărăţia într-un mod anticipat, în clipa în care Mântuitorul s-a schimbat la faţă înaintea lor. Ei vor contempla pe munte aceeaşi slavă care va străluci şi pe chipul Lui în ziua Învierii glorioase.

De altfel, Sfântul evanghelist Luca ne ajută, poate mai bine decât ceilalţi sinoptici, să medităm legătura dintre Schimbarea la faţă şi Înviere.

Astfel, referindu-se la cei doi oameni care stau de vorbă cu Isus, Sfântul Luca ne schiţează deja profilul celor doi bărbaţi în veşminte strălucitoare (Lc 24,4) care le apar femeilor venite la mormânt în dimineaţa de Paşti.

Sunt oare aceiaşi, Moise şi Ilie, cei care reprezintă, în episodul duminicii a doua a Postului Mare, Legea şi Profeţii? Este greu de afirmat cu certitudine acest lucru şi totuşi atmosfera identică a Schimbării la faţă şi a Învierii îi marchează pe toţi cei care iau parte la evenimentele relatate. Moise şi Ilie se arată aici în slavă, manifestare prin care Sfântul Luca vrea să exprime credinţa sa în învierea drepţilor.

Toate acestea sunt învăluite de ceva misterios: somnul apostolilor este un admirabil mod de a spune că ei percep această revelaţie a frumuseţii divine fără, însă, a putea participa la ea pe deplin.

Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe munte ca să se roage. Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu el: erau Moise şi Ilie, arătându-se în slavă. (Lc 9,28b-31a)

nr. 2/2010

Pr. Tarciziu ŞERBAN

Împărăţia este, ca de fiecare dată la Sfântul Luca, ambivalentă. Pe de o parte, ea este deja prezentă: Isus şi-a revărsat iubirea faţă de toţi cei care strigă către El. Pe de altă parte, ea trebuie edificată de fiecare dintre noi. De exemplu, societatea primi-

11

12

Ştiri interne Biserica Greco-Catolică Greco-catolicii câştigă la CEDO dreptul de a celebra în biserica din Sâmbăta Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) condamnă Statul Român, cu decizia din 12 ianuarie 2010, pentru îngrădirea accesului la justiţie şi discriminarea religioasă în cazul Parohiei Greco-Catolice Sâmbăta, jud. Bihor, prin refuzul de a i se permite utilizarea lăcaşului de cult care i-a fost confiscat abuziv de regimul comunist, în anul 1948, şi dat în posesie Bisericii Ortodoxe Române. Totodată, Curtea a decis plata, de către Statul Român, a sumei de 15.000 euro daune către Parohia Greco-Catolică pentru această discriminare.

Solicitările repetate ale credincioşilor greco-catolici din Sâmbăta către parohia ortodoxă de a li se permite slujirea alternativă în lăcaşul greco-catolic s-au lovit de refuzul sistematic al părţii ortodoxe, deşi aceasta avea propria biserică, ortodoxă, în localitate. Ca urmare, Parohia Greco-Catolică a înaintat o acţiune în justiţie, de folosire în comun a lăcaşului de cult. După ce Parohia Greco-Catolică a câştigat de două ori în instanţă dreptul de a celebra alternativ în biserica din Sâmbăta, Curtea de Apel Oradea – la solicitarea Parohiei ortodoxe - a hotărât, pe data de 12 ianuarie 1998 că, la acea vreme, astfel de litigii sunt de competenţa exclusivă a comisiilor mixte de dialog. Datorită refuzului părţii ortodoxe de a găsi o soluţie amiabilă, precum şi a Statului Român de a repara exproprierea abuzivă din perioada comunistă, Parohia GrecoCatolică Sâmbăta s-a adresat CEDO pe data de 11 iunie 1998 pentru a sancţiona atitudinea abuzivă şi discriminatorie a autorităţilor române.

Prin decizia pronunţată în 12 ianuarie 2010, CEDO a admis cererea Parohiei Greco-Catolice Sâmbăta ca întemeiată şi a hotărât că Statul Român a încălcat art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd, în esenţă, dreptul fiecărei persoane la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanţă de judecată, respectiv obligaţia Statului Român de a asigura exercitarea drepturilor civile fără discriminarea reclamantului pe motivul religiei. (după www.bru.ro)

Dieceza Romano-Catolică de Iaşi S-a deschis, la Roma, procesul de beatificare a Mons. Anton Durcovici Luni, 8 februarie 2010, în prezenţa Mons. Giacomo Pappalardo, Cancelarul congregaţiei, a pr. Isidor Iacovici, postulatorul cauzei de beatificare, şi a unui grup restrâns de participanţi, s-a deschis la Roma dosarul de beatificare a episcopului martir Anton Durcovici. Evenimentul a avut loc în cadrul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

Pr. Isidor Iacovici, în calitate de nou postulator al cauzei de beatificare, a făcut o prezentare succintă a contextului istoric în care s-a născut episcopul martir Anton Durcovici, a trăit şi a fost chemat să dea mărturia supremă. Vorbitorul s-a referit apoi la figura emblematică a episcopului Anton Durcovici, cel pe care, din mărturiile strânse, s-a remarcat printr-o viaţă de credinţă profundă, prin oferirea totală de sine lui Cristos şi Bisericii sale, printr-o devoţiune specială faţă de inima neprihănită a Mariei şi prin curajul său în faţa morţii, survenită în celula morţii din închisoarea de la Sighet. În cuvântul de deschidere, Mons. Giacomo Pappalardo s-a arătat optimist în ceea ce priveşte conţinutul dosarului şi l-a încurajat pe postulator, ca şi pe cei prezenţi, să continue munca începută până când, într-o zi, episcopul martir Anton Durcovici va fi ridicat la cinstea altarelor, iar credincioşii se vor putea adresa cu şi mai multă credinţă lui Dumnezeu prin mijlocirea lui.

(după www.ercis.ro)

Ştiri externe Caritas Europa, campanie împotriva sărăciei Pe 27 ianuarie a fost lansată, la Parlamentul european, campania Zero Poverty promovată de Caritas Europa. Este pentru prima oară că se realizează o campanie promovată de Caritas Europa, cu implicarea tuturor celor 48 de centre Caritas prezente în 44 de ţări din Europa, fără a se ţine cont de apartenenţa la Uniunea europeană.

Campania se încadrează în strategia Anului european de luptă împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale şi este, în esenţă, o campanie de sensibilizare, la toate nivelurile, de la instituţiile locale la cele transnaţionale, dar, mai presus de toate, a opiniei publice europene.

Datele statistice arată că 17% din populaţia formată din cetăţenii UE sunt expuşi riscului de sărăcie: este vorba de 84 de milioane de persoane, dintre care 19 milioane sunt minori.

Pe 14 februarie, Sfântul Părinte îşi va manifesta susţinerea faţă de această campanie vizitând adăpostul pentru săraci „Don Luigi Di Liegro”, al Caritas Roma.

Prin gestul său, Papa “intenţionează să-i întâlnească, în mod simbolic, pe toţi săracii Europei”. Iniţiativa Papei deschide seria numeroaselor evenimente care vor marca desfăşurarea campaniei Zero Poverty, ce va fi însoţită de sloganul „Acţionează acum!”.

Biserica Catolică şi Biserica Anglicană continuă să aibă relaţii bune La sfârşitul lunii ianurie, episcopii din Conferinţa Episcopală a Angliei şi Ţării Galilor s-au aflat la Vatican pentru vizita ad limina, ocazie cu care au fost primiţi de Sfântul Părinte. Referindu-se la dialogul ecumenic şi la cel interreligios, Papa i-a îndemnat să fie primitori cu grupurile de anglicani care doresc să intre în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Pontiful şi-a exprimat convingerea că dacă vor fi primiţi “cu căldură şi cu inima deschisă, aceste grupuri vor fi o binecuvântare pentru întreaga Biserică”.

Arhiepiscopul Vincent Nichols de Westminster, în discursul adresat Papei în numele Episcopilor din Anglia şi Ţara Galilor, a afirmat că Biserica Catolică şi Biserica Anglicană continuă să aibă relaţii bune după ce Sfântul Părinte a pavat calea pentru anglicanii ce doresc să treacă, în grup, la catolicism.

Arhiepiscopul a caracterizat răspunsul Sfântului Părinte, dat anglicanilor care au cerut să revină la comuniunea cu Roma, ca „generos şi patern” şi a subliniat faptul că munca de cooperare strânsă şi aprofundarea prieteniei şi a comuniunii dintre anglicani şi catolici a făcut ca diferitele interpretări şi reacţii la Anglicanorum Coetibus (Despre grupurile anglicanilor) să nu provoace rupturi grave în relaţiile dintre cele două comunităţi. nr. 2/2010

Recomandare europeană împotriva vieţii Pe 27 ianuarie, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a aprobat un document care se concentrează asupra aşa-zisei „sănătăţi sexuale şi reproductive”. Expresia, în ciuda nuanţei sale pozitive, indică, de fapt, accesul (chiar şi al minorilor, fără acordul părinţilor) la mijloacele contraceptive, la avortul gratuit, la sterilizare, la fecundare artificială şi libera „orientare sexuală”. Recomandarea, propusă de Christine McCafferty din Grupul Socialist, şi destinată celor 47 de state membre, a fost aprobată cu 50 de volturi pentru, 14 abţineri şi 4 voturi împotrivă.

Folosind expresia “dreptul la sănătate sexuală şi reproductivă”, Recomandarea reprezintă un nou cal troian pentru a introduce avortul ca drept, chiar dacă, anterior, fusese exclus de diferite documente şi declaraţii ale ONU. Îngrijorător este şi faptul că documentul reprezintă baza programului de acţiune pentru următoarea Conferinţă a ONU despre populaţie şi dezvoltare.

Rugăciune pentru pace în Ţara Sfântă Pe 31 ianuarie s-a desfăşurat a doua Zi internaţională de mijlocire pentru pace, în Ţara Sfântă. Evenimentul reuneşte, într-o rugăciune comună pentru reconciliere, la Locurile Sfinte, creştini din întreaga lume.

Iniţiativa a fost lansată de mişcările de apostolat Tineri pentru Viaţă, Adunarea Euharistică şi Capele de Adoraţie Perpetuă.

Părintele Pierbattista Pizzaballa, de la Custodia franciscană a Ţării Sfinte, afirma că rugăciunea, angajamentul şi curajul sunt trei atitudini care trebuie să stăpânească inimile oamenilor atunci când sunt preocupaţi de situaţia din Ţara Sfântă. ”Rugăciunea ne raportează la orizontul lui Dumnezeu. Dar este nevoie şi de un angajament, pentru că rugăciunea nu poate să rămână doar o activitate a inimii, devenind, poate, sentimentală, dar trebuie să conducă la o angajare activă, concretă. În fine, este necesar curajul, pentru că avem nevoie, ca întotdeauna, de oameni care să ne ajute să ieşim din orizontul nostru îngust, de oameni îndrăzneţi şi capabili de a ne provoca şi clătina conştiinţele”.

13

14

Semnificaţii liturgice

Postul de pregătire a sărbătorii Învierii începe cu Miercurea cenuşii. Exceptând duminicile (deoarece acestea sunt celebrări ale Învierii şi nu pot fi socotite propriuzis ca zile de post), de la Miercurea cenuşii până la

Miercurea cenuşii

Începutul Postului Mare Istoric La Roma exista obiceiul ca penitenţii să-şi înceapă perioada de pocăinţă publică în prima zi a Postului Mare, când li se punea cenuşă pe cap şi se îmbrăcau în sac, neluând parte la Euharistie până la încheierea perioadei de pocăinţă, care putea dura câţiva ani. Când rânduiala pocăinţei publice şi-a pierdut din importanţă şi a dispărut din uz, s-a păstrat ceremonia punerii cenuşii, ca introducere semnificativă a tuturor credincioşilor în cel mai important timp liturgic de pocăinţă al Bisericii.

Binecuvântarea solemnă a cenuşii de către preot este atestată din secolul al X-lea. La Sinodul din Benevento (1091), Papa Urban al II-lea a arătat că participarea la ritul punerii cenuşii reprezintă o îndatorire pentru toţi credincioşii. Ritul punerii cenuşii se ţine şi în Biserica anglicană, în cea luterană şi în alte câteva comunităţi protestante. În Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică, Postul începe lunea şi nu există ceremonia punerii cenuşii.

Semnificaţie Punerea cenuşii pe cap era, încă din vechime, un semn de doliu şi pocăinţă la multe popoare (evrei, egipteni, greci). Pentru creştini, acest gest liturgic este un simbol al caracterului trecător al vieţii şi semn al pocăinţei pentru vina care a adus moartea în lume. Cenuşa binecuvântată este un sacramental care le inspiră credincioşilor adevăratul spirit de pocăinţă.

Deşi Postul Mare este însoţit de semne de austeritate, el nu trebuie să ducă la tristeţe sau mâhnire; postul îşi atinge scopul dacă aceste exerciţii ascetice de purificare spirituală au ca rod bucuria lăuntrică, deoarece menirea pocăinţei este de a ne apropia de Dumnezeu, care este izvorul oricărei bucurii.

Postul de pregătire a sărbătorii Învierii începe cu Miercurea cenuşii. Exceptând duminicile (deoarece acestea sunt celebrări ale Învierii şi nu pot fi socotite propriu-zis ca zile de post), de la Miercurea cenuşii până la Paşti sunt 40 de zile, după modelul postului ţinut de Isus în pustiu (cf. Mc 1,12).

Rânduieli liturgice La Liturghie se binecuvântează şi se pune pe capetele credincioşilor cenuşa obţinută din ramuri de măslin sau din alţi arbori, binecuvântaţi cu un an înainte la Florii. Actul penitenţial se omite, locul acestuia fiind luat de punerea cenuşii. După predică, preotul binecuvântează cenuşa, rostind o rugăciune şi stropind-o cu apă sfinţită. Apoi pune cenuşa pe frunţile credincioşilor, rostind un scurt îndemn la convertire şi pocăinţă. Între timp se cântă antifone, responsorii, Psalmul 50 sau alte cântece potrivite. După încheierea punerii cenuşii, preotul se spală pe mâini şi începe rugăciunea universală, iar Liturghia se continuă în modul obişnuit.

Culoarea liturgică a Postului Mare este violet.

Nu se cântă Mărire (cu excepţia solemnităţilor şi sărbătorilor ce cad în Post) şi nici Aleluia. Altarul nu se împodobeşte cu flori, iar orga şi alte instrumente se pot folosi numai ca acompaniament al cântului vocal. În zilele de peste săptămână, la sfârşitul Liturghiei se poate folosi rugăciunea asupra poporului, înainte de binecuvântarea finală.

Rubricile noului Liturghier (2002) recomandă promovarea, mai ales în duminicile din Postul Mare, a străvechiului obicei al adunării poporului, în frunte cu Episcopul – după modelul „staţiunilor” romane –, în locuri de pelerinaj sau biserici mai frecventate din dieceză. În acest caz, credincioşii se adună într-o capelă sau alt loc potrivit, unde se face introducerea, salutul şi collecta (de la Liturghia votivă a misterului Sfintei Cruci). Se continuă cu procesiunea spre biserică, cântându-se Litania tuturor sfinţilor; intrându-se în biserică, se începe cu Kyrie, rugăciunea zilei, apoi restul Liturghiei în modul obişnuit.

Wilhelm Tauwinkl

Biserică şi societate

Pius al XII-lea, un papă controversat În apărarea lui, o scrisoare de recunoştinţă din 1944 a şef rabinului Şafran al Cultului Mozaic din România Recenta vizită a Papei evreilor aflaţi în pericol. „Până Benedict al XVI-lea la Sinagoga la moartea lui Pius al XII-lea, din Roma (17 ianuarie) şi recuîn 1958, multe organizaţii, noaşterea oficială, în decembrie ziare şi lideri evrei i-au lăudat anul trecut, a virtuţilor eroice eforturile. Pentru a cita unul ale Papei Pius al XII-lea au dintre numeroasele exemple, reaprins dezbaterile pe margiAlexandru Şafran, şef rabinul nea atitudinii Papei Pacelli faţă din Bucureşti, în scrisoarea de evrei în timpul Celui de-al sa, din 7 aprilie 1944, către Doilea Război Mondial. Acuzat, nunţiul apostolic în România, de către unii, de tăcere, apărat scria: «Ne este greu să găsim de alţii, Pius al XII-lea este precuvintele potrivite pentru a zent, în ultima vreme, aproape exprima afecţiunea şi mângâzilnic, în paginile publicaţiilor ierea pe care le-am primit dainternaţionale. torită interesului Suveranului Într-un articol apărut la Pontif care a donat o sumă 22 ianuarie în săptămânalul considerabilă pentru a alina ziarului israelian Haaretz, şi suferinţele deportaţilor evrei Cardinalul Eugenio Pacelli, republicat integral de către (...) Evreii din România nu vor viitorul Papă Pius al XII-lea Osservatore Romano (1-2 feuita niciodată aceste fapte de bruarie 2010), Dimitri Cavalli importanţă istorică»". scriitor american care lucrează la o carte despre „Actuala campanie împotriva Papei Pius al Papa Pacelli -, răspunde cu argumente istorice XII-lea – afirmă, în încheiere, Dimitri Cavalli – la ultimele acuzaţii de „tăcere” aduse lui Pius este destinată falimentului deoarece denigratoal XII-lea. Cavalli aminteşte de implicarea lui rii săi nu au nicio dovadă pentru a-şi susţine Eugenio Pacelli în favoarea evreilor încă de pe acuzaţiile principale împotriva lui: că a rămas vremea când era Cardinal Secretar de Stat şi de în tăcere, că a fost favorabil nazismului şi că a contribuţia sa la Enciclica Mit brennender Sorge făcut puţin sau nimic pentru a-i ajuta pe evrei.

(Cu o îngrijorare arzătoare), prin care, în 1937, Poate că numai într-o lume pe dos, ca a noastră, Papa Pius al XI-lea condamna doctrina nazistă. singurul om care, în timpul războiului, a făcut În timpul războiului – mai aminteşte Cavalli mai mult decât oricare alt lider pentru a-i ajuta - Papa Pius al XII-lea le-a cerut, deseori, nunţiape evrei şi alte victime ale nazismului, primeşte turilor apostolice din multe zone ocupate de nacondamnarea cea mai grea”. zişti şi din Ţările Aliate să intervină în favoarea Cristina GRIGORE

Posibilă minune atribuită lui Pius al XII-lea.

Ioan Paul al II-lea l-ar fi recomandat pe predecesorul său… În anul 2005, o tânără mamă din Italia (dieceza de Sorrento-Castellamare di Stabia), însărcinată cu cel de-al treilea fiu, a fost diagnosticată cu cancer. Pentru vindecarea soţiei, soţul a cerut mijlocirea Papei Ioan Paul al II-lea, care murise de curând şi pe care toţi îl vroiau „santo subito”.

După câteva zile, într-o noapte, soţul îl visează pe Ioan Paul al II-lea care-i spune: „Eu nu pot să fac nimic. Trebuie să-l rugaţi pe acest preot”. Şi-i arată fotografia unui preot uscăţiv, pe care soţul bolnavei nu l-a recunoscut. La scurt timp, întâmplător, omul vede într-o revistă fotografia tânărului preot Eugenio Pacelli şi-l recunoaşte pe preotul indicat de Ioan Paul al II-lea. Au început atunci novene către Pius al XII-lea şi tânăra mamă s-a vindecat.

Presupusa minune va fi mai întâi analizată de către tribunalul diecezei de Sorrento-Castellamare di Stabia, iar dacă va primi aviz favorabil, va fi trimisă la Congregaţia pentru cauzele sfinţilor, unde vor urma alte studii şi cercetări. nr. 2/2010

15

16

Ziua Mondială a Pers

În sărbătoarea Întâmpinării Domnului şi a Celei de-a XIV-a Zile Mondiale a Persoanelor Consacrate, marţi, 2 februarie 2010, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat, în Bazilica Sf. Petru din Vatican, celebrarea vesperelor.

La celebrare au luat parte multe persoane consacrate, membre ale Institutelor de Viaţă Consacrată şi ale Societăţilor de Viaţă Apostolică.

Iubiţi fraţi şi surori! În sărbătoarea Întâmpinării Domnului celebrăm un mister din viaţa lui Cristos, legat de preceptul din legea mozaică ce stabilea ca părinţii, la 40 de zile după naşterea primului născut, să urce la Templul din Ierusalim pentru a-l oferi pe fiul lor Domnului şi pentru purificarea rituală a mamei (cf. Ex 13,1-2.11-16; Lev 12,1-8). […]

Concomitent cu această sărbătoare liturgică, Venerabilul Ioan Paul al II-lea, începând din anul 1997, a voit să fie celebrată, în întreaga Biserică, o zi specială: Ziua Persoanelor Consacrate. De fapt, dăruirea Fiului lui Dumnezeu simbolizată prin prezentarea la templu - este model pentru orice bărbat şi femeie care îşi consacră întreaga viaţă Domnului. Scopul acestei zile este triplu: înainte de toate, pentru a-l lăuda pe Domnul şi a-i mulţimi pentru darul vieţii consacrate; în al doilea rând, pentru a promova cunoaşterea ei şi stima din partea întregului popor al lui Dumnezeu; în sfârşit, pentru a-i invita pe cei care şi-au dedicat pe deplin viaţa pentru cauza

Evangheliei să celebreze minunile pe care Domnul le-a înfăptuit în ei.

Mulţumindu-vă pentru că aţi venit aşa de mulţi, în această zi dedicată vouă în mod deosebit, doresc să vă salut cu mare afecţiune, pe fiecare dintre voi: călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, exprimându-vă apropierea cordială şi aprecierea vie pentru binele pe care-l realizaţi în slujba poporului lui Dumnezeu. […]

Persoanele consacrate sunt chemate în mod deosebit să fie martori ai acestei îndurări a Domnului, în care omul găseşte propria mântuire. Ele menţin vie experienţa iertării lui Dumnezeu, deoarece au conştiinţa că sunt persoane mântuite, că sunt mari, atunci când se recunosc mici, că se simt reînnoite şi cuprinse de sfinţenia lui Dumnezeu, atunci când recunosc propriul păcat. De aceea, şi pentru omul de astăzi, viaţa consacrată rămâne o şcoală privilegiată a „căinţei inimii”, a recunoaşterii umile a propriei mizerii, dar, în acelaşi mod, rămâne o şcoală a încrederii în milostivirea lui Dumnezeu, în iubirea lui care nu părăseşte niciodată. În realitate, cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât suntem mai aproape de el, cu atât suntem mai utili altora. Persoanele consacrate experimentează harul, milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu nu numai pentru sine, ci şi pentru fraţi, fiind chemate să poarte în inimă şi în rugăciune neliniştile şi aşteptările oamenilor, în special ale celor care sunt departe de Dumnezeu. Îndeosebi, comunităţile care trăiesc în clauzură, cu angajarea lor specifică de fidelitate în „a sta cu Domnul”, în „a sta sub cruce”, desfăşoară adesea acest rol ajutător, unite cu Cristos din pătimire, luând asupra lor suferinţele şi încercările celorlalţi şi oferind,

17

soanelor Consacrate cu bucurie orice lucru pentru mântuirea lumii. […]

Plini de încredere şi de recunoştinţă, să reînnoim aşadar şi noi gestul oferirii totale de noi înşine prezentându-ne la Templu. Anul Sfintei Preoţii să fie încă o ocazie, pentru călugării preoţi, ca să-şi intensifice drumul de sfinţire, iar pentru toţi consacraţii şi consacratele să fie un stimulent de a însoţi şi a susţine slujirea lor cu rugăciune ferventă. Acest an de har va avea un moment culminant la Roma, în iunie,

la întâlnirea internaţională a preoţilor, la care îi invit pe cei care exercită slujirea sacră. Ne apropiem de Dumnezeul cel de trei ori sfânt, pentru a oferi viaţa noastră şi misiunea noastră, personală şi comunitară, de bărbaţi şi femei consacraţi împărăţiei lui Dumnezeu.

Să facem acest gest interior de intimă comuniune spirituală împreună cu Fecioara Maria: în timp ce o contemplăm în actul de prezentare a Pruncului Isus la Templu, o venerăm ca prima şi perfec-

ta consacrată, dusă de acel Dumnezeu pe care-l poartă în braţe; Fecioara, săracă şi ascultătoare, ne este devotată în întregime nouă, pentru că este în întregime a lui Dumnezeu.

La şcoala ei şi cu ajutorul ei matern, să spunem şi noi iar “Iată-mă!" al nostru şi acel fiat al nostru. Amin.

Papa Benedict al XVI-lea (Fragmente din Predica Sfântului Părinte, în traducerea Pr. Mihai Patraşcu)

Sunt şi astăzi, printre voi, atâtea chipuri luminoase; chipuri ale slujirii, dovezi vii ale Evangheliei vii şi ale lucrării Duhului Sfânt. Slavă Domnului că existaţi! M-aş bucura să ştiu că în fiecare zi, în afară de hainele acestea obişnuite, îmbrăcaţi şi haina bucuriei, a seninătăţii, în ciuda multor necazuri, a multor plictiseli, în ciuda unor încercări şi ispite. M-aş bucura să ştiu că începeţi ziua, şi tot aşa o terminaţi, cu o faţă senină, pentru că altfel nu putem semăna lumina pe care am primit-o decât fiind luminoşi în sufletul nostru, în viaţa noastră. Suntem chemaţi să semănăm lumină. În fiecare seară să ne bucurăm că am semănat lumină în cei din jurul nostru, am semănat lumină în viaţa noastră. Şi aşa pregătim apusul vieţii noastre, tot ca o lumină, care să meargă înapoi în Lumina cea fără de sfârşit.

Vreau să mulţumesc fiecărei congregaţii în parte şi tuturor celor care reprezentaţi aceste congregaţii pentru munca pe care o desfăşuraţi în Arhidieceza noastră, în Biserica noastră locală. Multe sunteţi venite din alte părţi ale României dar şi din alte părţi ale lumii, şi aţi venit cu suflet generos ca să fiţi cu noi, să ne daţi ceva din voi, din lumina voastră. Sunt bucuros că vă avem în Biserica noastră locală, aşa cum suntem, cu lipsurile noastre, cu greşelile noastre, cu neglijenţele noastre. Dar sunt şi lucruri bune, lucruri pe care şi voi le vedeţi; lucruri pe care voi, prin ceea ce slujiţi şi prin modul în care slujiţi, le mai corectaţi şi le mai îmbunătăţiţi. Dar întotdeauna noi vrem ca slujirea noastră de fiecare zi, cu harul lui Dumnezeu, să aducă rod. Nu pentru noi, dar pentru cei pe care îi întâlnim, pentru cei pe care, într-un fel sau altul, îi slujim. Căci aşa îl imităm pe cel care, aşa cum spune Evanghelia, a trecut peste tot făcând binele. A face binele înseamnă a semăna lumină. Să ne ajute Dumnezeu să nu încetăm niciodată acest semănat. Şi atunci vom avea în sufletul nostru, în ciuda furtunilor, în ciuda a tot ceea ce nu ne place, vom avea totuşi o lumină care nu se stinge niciodată, o seninătate pe care n-o tulbură nimeni, căci cu noi este Dumnezeu-lumină. + Ioan Robu Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

nr. 2/2010

(Fragmente din Predica din 2 februarie, Catedrala Sf. Iosif, Bucureşti)

Îmbrăcaţi haina bucuriei!

18

Viaţa consacrată în Arhidieceza de Bucureşti Scurt istoric şi perspective Interviu cu Pr. Martin Cabalaş Pr. Martin Cabalaş este vicar episcopal pentru viaţa consacrată, având rolul de a-l ajuta pe Arhiepiscop în promovarea vieţii consacrate în Arhidieceză.

Sfinţia sa a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări despre prezenţa şi lucrarea institutelor călugăreşti, în trecut, în prezent şi în viitor.

Reporter: Când putem plasa în timp începuturile vieţii consacrate în Arhidieceza de Bucureşti?

Pr. Martin Cabalaş: De fapt, erau aici încă înainte de înfiinţarea Arhidiecezei. În secolul al XIII-lea, primii episcopi care au încercat stabilirea unei structuri ierarhice, ocupând scaunele episcopale de Milcov şi Argeş, erau dominicani. Aceste episcopii au devenit apoi sedii titulare pentru mai multe veacuri, ocupanţii lor locuind în afara teritoriului diecezei.

De aceea, tot ordinele călugăreşti, mai precis franciscanii observanţi şi conventuali, au asigurat păstorirea catolicilor din Muntenia, preluând parohiile Câmpulung, Târgovişte şi Bărăţia (din Bucureşti).

La sfârşitul secolului al XIXlea, la înfiinţarea Arhidiecezei de Bucureşti, primii episcopi au fost călugări

pasionişti, care au apelat la institute călugăreşti pentru a întemeia şcoli catolice, orfelinate şi spitale: Fraţii Şcolilor Creştine, Damele Engleze (azi Congregatio Iesu), Surorile Notre Dame de Sion, Surorile Milostivirii, Surorile Sfântului Vincenţiu de Paul ş.a. Şi Academia teologică de la Bucureşti era susţinută de membrii unor ordine călugăreşti.

Rep.: Ce s-a întâmplat cu toate aceste instituţii întemeiate de călugări?

Pr. M. C.: În 1948, guvernul comunist a suprimat toate ordinele călugăreşti şi i-a expulzat pe călugării străini, cei români ajungând, de cele mai multe ori, în închisoare. Clădirile în care îşi desfăşurau diferitele activităţi au fost naţionalizate.

Rep.: Totuşi, ne putem aminti că înainte de 1990 exista Mănăstirea Sfânta Agnes, la Popeşti-Leordeni. Cum a fost posibil?

Pr. M. C.: Probabil, deoarece mănăstirea „Sfânta Agnes” deţinea o fermă lângă Bucureşti, s-a permis surorilor românce mai în vârstă să rămână în mănăstire, dar fără a avea un statut oficial clar, ci fiind doar tolerate.

Rep.: Astăzi se recunoaşte personalitatea juridică a institutelor călugăreşti?

Pr. M. C.: Relativ recent, în 2008, s-a adoptat o hotărâre de guvern care recunoaşte Codul de Drept Canonic ca bază de organizare a Bisericii Catolice în România. De aceea, în prezent, pe baza unei decizii a Arhiepiscopiei, autorităţile Statului recunosc personalitatea juridică a oricărui institut călugăresc.

Rep.: Dacă înainte de 1990 era tolerată, neoficial, o singură congregaţie în Arhidieceză, acum sunt prezente nu mai puţin de 45! Cum s-a întâmplat această revenire spectaculoasă?

Pr. M. C.: Prăbuşirea comunismului a avut un răsunet puternic: pe de o parte, massmedia prezenta peste tot scene impresionante – sărăcie, copii abandonaţi etc. –, iar pe de altă parte, în Occident se cunoştea, desigur, teroarea sub care trăise Biserica în perioada comunistă. În 1990, la ieşirea din „catacombe” şi deschiderea porţilor, multe congregaţii au inclus printre priorităţile

19 proiectelor lor deschiderea unor comunităţi în Europa de Est, ca să dea o mână de ajutor la reedificarea Bisericii şi în domeniul social-caritativ.

Multora li s-a părut mai firesc să vină în România, fie pentru că reînnodau tradiţia activităţii lor de aici, fie datorită apropierii culturale şi lingvistice (mai ales pentru institutele din Italia, Franţa şi Spania).

Rep.: Există dificultăţi întâmpinate de congregaţiile călugăreşti? Cum ar putea fi ele rezolvate?

Pr. M. C.: Înainte de adoptarea hotărârii de guvern de care aminteam, pentru a-şi putea desfăşura activitatea, institutele călugăreşti au fost nevoite să înfiinţeze fundaţii sau asociaţii, prin care să aibă un statut legal. Acum, acest lucru nu mai este o problemă, dar rămâne o dificultate transferul de proprietate de la asociaţii la ordinele nou recunoscute, supus unor taxe fiscale foarte mari.

La început, alt obstacol era reprezentat de viza de şedere pentru călugării străini.

Acum, ei pot primi viză pe doi ani, pe baza unei recomandări

nr. 2/2010

a Arhiepiscopiei şi a Ministerului Culturii şi Cultelor.

O nouă problemă rezolvată recent a fost cea a asigurării medicale, acum posibilă şi pentru călugării fără venituri, inclusiv cetăţeni străini.

Rep.: Ce a adus nou în Arhidieceză activitatea institutelor călugăreşti?

Pr. M. C.: În ultimii douăzeci de ani, prezenţa congregaţiilor a adus un suflu nou: ele ne-au împărtăşit multe metode de lucru cu care

nu eram obişnuiţi şi care, în comunism, nu erau nici posibile (ne puteam desfăşura activitatea doar în interiorul bisericilor). Călugării au promovat, de pildă, voluntariatul, despre care, până nu demult, la noi nu se ştia nimic, iar acum a devenit o normalitate; de asemenea, asistenţa la domiciliu a bolnavilor şi a vârstnicilor.

Trebuie să precizăm aici că, deşi la început auzeam deseori cereri bizare din partea credincioşilor („Nu aveţi cumva o călugăriţă care să îngrijească un bătrân din familie?”), astăzi am înţeles cu toţii că a fi călugăr înseamnă a trăi o carismă, inclusiv în activitatea socială, şi nimeni nu poate exploata acest lucru în folosul propriu.

De asemenea, călugării au deschis multe grădiniţe şi şcoli, ceea ce contribuie mult la

răspândirea valorilor creştine în educaţie.

Rep.: Dar contribuţia ordinelor călugăreşti se limitează doar la domeniul social, caritativ şi educativ?

Pr. M. C.: Nu! Ei au adus un suflu nou mai ales în activitatea pastorală. Chiar dacă, la început, se putea observa tendinţa, chiar a unor parohi, de a privi cu rezerve colaborarea cu congregaţiile, temându-se poate de „concurenţă” faţă de pastoraţia diecezană, până la urmă s-a dovedit exact contrariul: colaborarea cu institutele călugăreşti i-a ajutat pe preoţii diecezani să-şi lărgească orizontul activităţii pastorale.

Dar cel mai mult de câştigat au avut laicii: datorită experienţei îndelungate de lucru împreună cu laicii a congregaţiilor călugăreşti, acestea i-au ajutat pe laici să ajungă la conştiinţa a ceea ce sunt de fapt, aşadar nu simpli „consumatori de sacramente”, ci – împreună cu episcopii, preoţii şi călugării – adevăratul popor al lui Dumnezeu. De pildă, acum este ceva firesc ca grupuri de laici să participe la exerciţii spirituale, să se asocieze în mişcări ecleziale, urmând spiritualitatea unui ordin sau a unei congregaţii.

Interviu realizat de

Wilhelm TAUWINKL

20

Biserica misionară

H AITI

La câteva săptămâni de la cutremurul care a avut loc în Haiti la 12 ianuarie, imagini dramatice continuă să facă înconjurul lumii, iar cifra morţilor este în permanentă creştere. Într-un comunicat din 1 februarie, Conferinţa Haitiană a Persoanelor Consacrate a dat publicităţii un prim bilanţ, parţial, al situaţiei comunităţilor religioase. În cutremur şi-au pierdut viaţa 25 de călugăriţe şi 20 de călugări din diferite congregaţii religioase, precum şi mons. JosephSerge Miot, Arhiepiscop de Port-au-Prince, şi vicarul general, mons. Charles Benoît.

Cei 16 fraţi ai comunităţii franciscane din Port-au-Prince sunt „vii, ca prin minune”, după cum mărturiseşte fratele Victor. Însă elevii şi personalul din şcolile pe care le administrau călugării franciscani au murit cu toţii. „Aşa a vrut Providenţa”, spune cu o acceptare dureroasă fratele Victor. „Universităţile şi şcolile, cu copii şi tineri în interior, s-au prăbuşit, strivindu-i şi omorându-i pe toţi: nimeni nu a avut timp să scape”.

De la cutremur, călugării franciscani trăiesc pe stradă, dar nu pentru că toate casele şi şcolile lor au fost complet distruse sau grav avariate.

Misiunea lor s-a mutat în stradă, acolo unde se dedică îngrijirii răniţilor şi ajutorării populaţiei. „În ziua cutremurului a fost ca şi cum ar fi explodat o bombă. Am acordat primul ajutor multor oameni. Am văzut scene teribile. Am văzut oameni murind în timp ce le acordam primele îngrijiri. A fost groaznic”, îşi aminteşte fratele Victor.

de misiune

Alt scenariu, aceeaşi misiune Cei care au rămas în viaţă încearcă să ajute, fiecare după posibilităţi. De exemplu, un preot claretian, originar din Republica Dominicană, Pr. Pepe, misionar în Haiti de mai mulţi ani, este, în aceste zile, şofer; un fel de „taximetrist fără frontiere”. În fiecare zi străbate de mai multe ori, la volanul unui pick-up, drumul de 45 de km care leagă Jimaní (localitate de la graniţă) de Port-au-Prince (capitala statului Haiti): transportă medicamente, medici şi infirmieri voluntari, generatoare de lumină, butelii de combustibil ş.a. Mereu cordial şi glumeţ, bun cunoscător al drumurilor din zonă, este expert în a găsi scurtături pentru a ocoli convoaiele interminabile de camioane care transportă ajutoare.

Un confrate al său, Pr. Roselio, responsabil al Centrului social, de dimineaţă şi şi până la apusul soarelui, acordă asistenţă copiilor răniţi în urma cutremurului.

Mănăstirile devin adăposturi Aproape toate casele şi bisericile congregaţiilor din zona afectată de cutremur au fost complet distruse sau grav avariate. Cele care au mai rămas în picioare au fost transformate imediat în adăposturi. Mănăstirea benedictinilor misionari, care se află la Morne Saint Benoit, la circa 65 km nord de capitala Port-au-Prince, a oferit adăpost primelor victime ale cutremurului, aduse din capitală. Printre cei care au găsit adăpost la călugării benedictini misionari sunt şi 15 copii rămaşi orfani. O altă mănăstire, cea a Fraţilor Şcolilor Creştine, mai precis casa de noviciat din Port-auPrince, rămasă în picioare şi cu daune minore, şi-a deschis porţile pentru victimele cutremurului. Casa le adăposteşte acum pe călugăriţele din congregaţiile ale căror case au fost distruse. „Dumnezeu nu e prezent în Haiti prin atotputernicia sa şi prin minunile sale, ci prin prezenţa şi implicarea atâtor bărbaţi şi femei care au demonstrat în mod concret, în această situaţie, că în lume nu există numai rău ci, dimpotrivă, binele abundă, iar în inima fiecărui om este vie şi vitală o comoară de fraternitate, de compasiune şi de iubire”, declara Pr. Antonio Menegon, camilian, într-o scrisoare de mulţumire pentru tot ajutorul acordat haitienilor în această tragedie.

Cristina GRIGORE

Preoţia în Biblie

21

Chipul lui Cristos, Marele Preot, Începem să răsfoim una dintre cele mai sublime scrieri ale Noului Testament, Scrisoarea către Evrei. Poate că, pentru mulţi dintre dumneavoastră, este un text pe care nu l-aţi mai citit sau nu aţi avut ocazia să-l aprofundaţi. Declarând Anul Sfintei Preoţii, Biserica ne oferă ocazia să ne lăsăm cuprinşi de lumina acestei scrisori, cu un unic scop: acela de a ne lipi inima de Marele Preot, Isus Cristos, cunoscându-l şi iubindu-l mai mult. În comparaţie cu alte scrieri din literatura epistolară a Noului Testament, Scrisoarea către Evrei nu ne spune nimic despre numele autorului şi despre destinatari. Este un text solitar, tainic, asemeni personajului biblic Melchisedec: „fără tată, fără mamă, fără genealogie”. Lipsa unui autor al scrierii confirmă un fapt des întâlnit în Biblie: este vorba despre un respect deosebit faţă de personalităţi profetice sau regale (Isaia, Solomon) cărora le sunt atribuite cărţi.

Sub numele acestora se ascund genii ale literaturii biblice, umbrite de aura nobleţei creatoare.

Citându-l pe Festugière, vom înţelege mai limpede : „Mi-ar plăcea să cunosc copilăria acestor anonimi, primele lor gânduri. Însă înţelepţii nu vorbesc niciodată despre ei. Atâta discreţie este semn de nobleţe, dar istoricul este disperat”. Încercând să conturăm chipul acestui autor, trebuie să amintim că exegeţii s-au referit la o persoană care a trăit într-un mediu iudeo-creştin de origine sacerdotală, cunoscându-l foarte bine pe Sfântul Paul. Origene din Alexandria afirma: „Dacă aş avea o părere, aş spune că acele cugetări sunt ale apostolului (Paul), însă stilul şi metonr. 2/2010

da aparţin unui om care scrie cuvintele spuse de învăţător” (Origene citat de Eusebiu din Cezareea, cf. Cahiers Evangile, nr. 53). Considerată, secole de-a rândul, o scrisoare redactată de Sfântul Paul, după mulţi ani de cercetare, biblistul J. Coppens a ajuns la următoarea concluzie: „Aşadar, în urma consultării celor mai bune şi mai recunoscute publicaţii, Scrisoarea către Evrei nu mai face parte din dosarul scrisorilor Sfântului Paul”. Însă, fără îndoială, această scrisoare este lucrarea unui biblist de excepţie. În comparaţie cu redactările pauline, autorul nu alege textele sfinte în funcţie de teme dogmatice sau morale.

Sfânta Scriptură este temelia învăţăturilor sale, în momentul în care, cu multă înţelepciune, arată complementaritatea celor două Alianţe, desăvârşirea Vechiului Testament prin Noul Testament. Din acest motiv, Sfântul Augustin era îndreptăţit să spună într-o predică: „Chipul lui Cristos din Scrisoare ar merita să fie pictat. Trăsăturile acestuia vibrează în Vechiul Legământ, dar omenescul din el freamătă în cel Nou”. Referitor la locul şi data redactării acestei scrisori, Codex Alexandrinus (sec. al V-lea) menţionează că a fost redactată la Roma, între anii 64-66, făcând parte din scrierile târzii ale literaturii epistolare.

Titlul Scrisorii către Evrei este semnificativ. Cuvântul evreu derivă din eponimul ´Ebbér, nepotul lui Sem (cf. Gen 10,21), care înseamnă un ţinut „de dincolo”. Abraham, tatăl tuturor evreilor, este chemat de Dumnezeu „dincolo de fluviu”.

Asemeni evreilor, creştinii, poporul Noului Legământ, prin harul lui Cristos, sunt de dincolo, trec de la pământ la cer.

Am lăsat spre sfârşitul articolului problema destinatarilor acestei scrisori, deoarece, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, „primul destinatar este preotul. Este scrisoarea de căpătâi a Marelui Preot adresată preotului ales din lume. Oare cum ar putea un pescar sau un ţăran iudeu să priceapă sensul acestei învăţături? Numai preoţii au o asemenea înţelegere şi un aşa gust al teologiei sacerdotale. În primul rând, preoţilor li se propune acest obiect al credinţei: Isus, Marele preot al mărturisirii noastre” (Evr 3,1).

Scopul acestei scrisori ne reuneşte pe toţi, deoarece autorul ne dezvăluie, într-un chip admirabil, sensul credinţei noastre: Având, aşadar, un mare preot minunat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea credinţei (Evr 4,14). El ne cere să rămânem fideli lui Cristos, aşteptând în speranţă venirea Împărăţiei şi a făgăduinţelor sale. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Cristos a mers pe acelaşi drum ca al nostru, dar l-a străbătut dus-întors, de la Tatăl către Tatăl” (Œuvres complètes, VI, H 8). În continuare, gândurile dumneavoastră desprinse din texte le puteţi trimite electronic la adresa scoalabiblica@yahoo.fr sau la adresa redacţiei.

Mulţumesc celor care scriu.

Sr. Cristiana MAREŞ cj

oglindit în Scrisoarea către Evrei (I)

22

Universul familiei

abc -ul familiei

C, de la căsătorie

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Termenul căsătorie trimite la latinescul casa (casă), desemnând locul destinat celor care se hotărăsc să-şi unească destinele. Prin urmare, prin căsătorie numim uniunea legală şi sacramentală dintre un bărbat şi o femeie care vor locui în aceeaşi casă, alcătuind astfel o nouă familie. În limbajul comun se foloseşte şi termenul „a locui sub acelaşi acoperiş”. Acoperişul nu are doar rol de protejare. În scrierile de spiritualitate, Duhul Sfânt este asemănat acoperişului. Astfel, casa e loc de viaţă spirituală. În cazul celor ce se căsătoresc, casa devine centrul lumii, lăcaşul sfintei lor iubiri, dar şi al unei speciale lucrări a Duhului Sfânt. Aici va fi leagănul lor şi al copiilor pe care îi vor zămisli ca rod al iubirii lor. Loc, lăcaş, leagăn – un întreg câmp semantic având ca nucleu metafora centrală a spaţialităţii, locuirea laolaltă a bărbatului şi a femeii, în noua casă întemeiată de ei. De aceea, noilor căsătoriţi le spunem să aibă „casă de piatră”!

Casă de piatră e urarea adresată de nuntaşi mirilor, mai ales în ziua cununiei! Ea trimite cu gândul la îndemnul pe care Isus îl adresează ucenicilor săi în Predica de pe munte de a zidi casa pe stâncă (cf. Mt 7,24). Acolo, Mântuitorul pune în strictă legătură ascultarea cuvântului cu primirea acestuia, ceea ce îi conferă ucenicului statornicie, tărie, stabilitate, fidelitate. Stânca este chiar cuvântul, iar casa este mai ales zidirea spirituală. În articolul precedent arătam că lumea începe cu o casă. Folclorul ne-a transmis zicala: „tot omul are locul său sub soare”. Dar nu orice loc, fireşte, ci locul lui, cu alte cuvinte casa lui. În centrul lumii, ca imagine a universului, casa este şi un simbol feminin, cu sensul de refugiu, de mamă, de protecţie, de sân matern. Prin urmare, casa familială, între zidurile căreia se desfăşoară firul zilelor omului, e un adăpost al tuturor trebuinţelor omeneşti nu doar trupeşti (alimente, haine, unelte etc.), ci şi sufleteşti (prescripţii morale, judecăţi). Într-un eseu, Paradigmele întemeierii: nunta, etnologul I. Chicet observa că urarea casă de pia-

tră e spusă cu ocazia „întemeierii unei noi familii”, ceea ce „reprezintă momentul de vârf al vieţii omului”, iar intrarea noului cuplu în aceeaşi casă echivalează cu un autentic act de întemeiere, care înglobează în sine atât dăinuirea (de piatră), cât şi perpetuarea vieţii. Mai mult, dăinuirea nu se referă neapărat la edificiul material trainic, ci la procreare. Copiii sunt semnul dăinuirii. În felul acesta, metafora casei nu e doar spaţială, ci şi temporală. Casă înseamnă şi seminţie (Biblia foloseşte des termenul casă cu acest înţeles!), aşa încât casa este locul de confluenţă şi legătură al generaţiilor trecute şi viitoare. E surprinzător să constatăm cum tradiţionalul casă de piatră - rod al înţelepciunii umane originare -, e confirmat de învăţătura Sfintei Scripturi. Constatăm că aceasta acordă un rol mai însemnat metaforei temporale.

Cartea Genezei aminteşte trei elemente fundamentale ale planului creator al căsătoriei. Mai întâi, omul – făptură voită „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu - a fost creat «bărbat şi femeie» (Gen 1,27). Bărbatul şi femeia, două moduri de a fi om, au fost plăsmuiţi în aşa fel încât să se afle pe plan de reciprocitate, persoane cu egală demnitate. Deşi distincţi din punct de vedere sexual, distincţie care se manifestă la nivel biologic, sufletesc şi spiritual, bărbatul şi femeia pot fi una la nivel personal, prin dăruirea cu trup, suflet şi spirit. În al doilea rând, căsătoria este instituită de Creator ca formă de viaţă în care se înfăptuieşte comuniunea de persoane care implică exercitarea facultăţilor sexuale. «De aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup » (Gen 2,24). În sfârşit, Dumnezeu a vrut să ofere unirii dintre bărbat şi femeie o participare cu totul deosebită la opera sa creatoare. De aceea i-a binecuvântat, pe bărbat şi pe femeie, cu aceste cuvinte: «Creşteţi şi vă înmulţiţi» (Gen 1,28). În planul Creatorului, complementaritatea dintre bărbat şi femeie şi rodnicia aparţin, prin urmare, naturii specifice a instituţiei căsătoriei.

Iată cum urarea casă de piatră ascunde o bogăţie umană enormă, dar şi o învăţătură morală riguroasă privitoare la căsătorie. Asupra acestora ne vom opri în numărul următor. Vom arăta cum casa e o oglindă a căsătoriei, cum, odată cu ridicarea ei, se prelungeşte înspre lume atât spaţial cât şi temporal iubirea dintre bărbat şi femeie.

23

Universul familiei

Mărturia unei mame despre fiul său seminarist

„Bine aţi venit la şcoala lui Cristos”

nr. 2/2010

puteri, să-l determin să nu facă asta.

I-am promis câte-n lună şi-n stele, de la telefon mobil la calculator. El s-a uitat la mine cu o maturitate pe care nu o mai văzusem până atunci şi mi-a zis: „Ce faci, mamă?

De fiecare dată Încerci să mă cumcând se întoarce, în vacanţe, peri? Spune-mi că văd cum băiatul meu nu mai e toate astea îmi aduc al meu, ci e, din ce în ce mai mult, mântuirea şi atunci al lui Cristos am să fiu de acord.

Dar până atunci, eu mamelor să nu se pună în camerg la Seminar şi, lea alegerii vieţii consacrate pe te rog, nu încerca să mă opreşti”. care o fac copiii lor...

Am încercat să-l ispitesc cu N-am să uit toată viaţa ziua gândul medicinei, fiindcă eu îl în care l-am dus la Seminar. În vedeam doctor, şi i-am spus: maşină, eu stăteam de vorbă „Ai putea să salvezi multe vieţi”, cu şoferul, iar băiatul meu.... dar el mi-a zis: „Ca preot, aş se ruga... arăta ca şi cum era putea să salvez multe suflete”. complet rupt de realitatea aceApoi, cu un soi de precipitare ea în care ne aflam noi... Abia din partea-mi, am început să-i acolo, la Seminar, când am spun lucruri care, poate, depăcitit mesajul de întâmpinare de şeau înţelegerea sa, ţinând cont la intrare, am înţeles adevărata că totuşi îi vorbeam unui copil: dimensiune a alegerii lui: „Bine „N-o să ai niciodată o familie, aţi venit la şcoala lui Cristos”, n-o să ţii în braţe niciun copil scria. De când a intrat pe uşă, care să-ţi spună: «tată»”. La efectiv s-a transfigurat şi parcă toată înverşunarea mea, el avea nici nu mai vedea pe nimeni în răspunsurile potrivite, de unde jur... Era Acasă... se vedea că… avea un răspuns De atunci au trecut câţiva la toate. Nu-l mai recunoşteam. ani. Şi de fiecare dată când se Nu ştiu cine-l inspira?! La ultiîntoarce, în vacanţe, văd cum ma obiecţie mi-a spus: „Nu. Dar băiatul meu nu mai e al meu, o să am mai mulţi fii decât are ci e, din ce în ce mai mult, al orice tată”. lui Cristos. E schimbat total, Atunci mi-am dat seama că aproape de nerecunoscut: e în inima lui exista o chemare dedicat întru totul vocaţiei lui, puternică. Şi că motivele penînvaţă imens, e supus unui tru care eu mă opuneam nu program foarte sever, dar se erau justificate, ci erau izvorâvede că face totul cu bucurie, te din egoismul meu matern. cu încredere în Dumnezeu, cu Mi-am dat seama că, orice aş multă nerăbdare de a-şi împlifi făcut, nu aveam cum să-l ni visul. De când e la Seminar, opresc. Acum regret imens că simt puterea rugăciunilor lui în nu l-am sprijinit în alegerea lui viaţa mea şi a întregii familii. şi aş vrea să le spun tuturor

(Mărturie culeasă de Claudia STAN)

Fiul meu şi-a dorit dintotdeauna să fie preot. Era elev la o şcoală catolică şi pleca mai devreme de acasă pentru a putea ajunge în fiecare dimineaţă la Liturghia de la ora 7... De atunci îmi spunea că vrea să meargă la seminar, dar eu nu-l luam în serios... A început prin a fi ministrant. După aceea, viaţa lui s-a schimbat radical. Comenta predicile, ştia lecturile care urmau să fie citite, avea o evlavie specială pentru Sfântul Anton (îşi dădea ultimii bani de buzunar pentru pâinea săracilor), nu lipsea niciodată de la Sfânta Liturghie. Spunea mereu: „Eu am să fiu preot”... dar cine îl lua în seamă? Aşa cum toţii băieţii vor, în copilărie, să fie pompier, poliţist, pilot, medic… el voia să fie preot. Aşa că aşteptam să-i treacă gândul ăsta şi nu ne preocupam prea mult. O discuţie mai serioasă am avut când era în clasa a VI-a: mi-a spus că, după terminarea gimnaziului, vrea să plece la Seminar. Eu i-am tăiat-o scurt, i-am spus că nu sunt de acord să facă asta şi că îl rog să nu mai deschidem niciodată acest subiect.

Au trecut astfel doi ani în care eu şi fiul meu nu am mai vorbit despre gândul lui pentru preoţie. Până într-o zi, când era în clasa a VIII-a. Îmi amintesc cu precizie uluitoare toate amănuntele zilei aceleia. Eram în bucătărie, făceam curăţenie, iar el venise de la ora de religie de la biserică. Şi, stând în uşă, zice dintr-odată: „Mamă, eu mă duc la Seminar”. Era atâta hotărâre şi atâta bucurie în cuvintele lui, că, atunci când am realizat ce spune, am rămas încremenită.

Am amuţit, mi-au dat lacrimile... După care el a plecat în sufragerie, iar eu m-am dus după el, încercând, cu ultimele

24

Arta de a trăi

Cristina ŞOICAN

Şcoala din spital Peste tot în lume există oameni care suferă, neputincioşi, ţintuiţi pe paturi de spital, crucificaţi de câte o boală cumplită.

Printre cei aflaţi în suferinţă se află adesea şi mulţi copii. Sunt unii care suferă de boli cronice, cu spitalizări succesive sau care necesită o perioadă lungă de spitalizare. În Occident, astfel de persoane sunt ajutate să nu se simtă marginalizate cu totul. Pentru că starea lor de sănătate presupune întreruperea continuităţii activităţilor şcolare, le este oferită şansa de a recupera cunoştinţele. În felul acesta, copiii sunt scutiţi de o altă suferinţă, provocată de un posibil eşec şcolar; mai mult, se poate evita experienţa izolării din timpul spitalizării.

De câţiva ani, acest tip de proiect a fost adoptat şi de unele spitale din ţara noastră, primul dintre ele fiind Spitalul de copii Marie Curie (Budimex). În anul 2002, aici şi-a deschis porţile Centrul Educativ Sfânta Faustina, la iniţiativa doctorului Dan Catană, pe care experienţa Occidentului l-a ajutat să înţeleagă că, pentru a se vindeca, copiii au nevoie şi de o „altfel de terapie”. Astfel, prieteni din lumea basmelor şi din desenele animate au ajuns să populeze pereţii albi ai spitalului. Acesta a fost începutul. Apoi s-a deschis o cameră de joacă, iar în 2003 a început să funcţioneze Şcoala de spital, al cărei obiectiv principal

este să le ofere copiilor internaţi pe termen lung posibilitatea de a-şi continua cursurile şi de a preveni abandonul şcolar. Pe 27 noiembrie 2006 au avut loc sfinţirea şi deschiderea oficială a Centrului.

Deschiderea Centrului s-a realizat cu sprijinul financiar al Fundaţiei Help Us Dry the Tears din Irlanda (Ajutaţi-ne să ştergem lacrimile), al Fundaţiei NONA (Nonamedchild) din Belgia, al Ambasadei Poloniei în România şi al Asociaţiei Caritas Bucureşti.

Despre ce înseamnă să trăieşti spiritualitatea patroanei Centrului Educaţional Sfânta Faustina, să fii alături şi să lucrezi cu copiii de acolo ne-a vorbit Sora Myriam Ghenţa, CJ: „Pentru că Sfânta Faustina, patroana Centrului, este mesagera Milostivirii lui Dumnezeu, cadrele didactice (3 profesori, un învăţător, un educator–manager, un sociolog) practică această devoţiune, exprimând-o cel mai bine prin iubirea faţă de cel care are mai mare nevoie, în cazul nostru copiii bolnavi.

De un an şi patru luni lucrez în această şcoală şi întâlnesc zilnic copii şi adolescenţi care îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru sănătate şi preţuiesc viaţa ca pe cel mai mare dar. Consider că munca cu copiii suferinzi este o misiune

foarte importantă, pentru că ei, care sunt zdrobiţi de suferinţă şi de durere, au nevoie de un cuvânt bun, plin de compasiune şi de încurajare, pentru a înfrunta povara durerii. Pentru mine este o bucurie să-i pot ajuta pe copiii bolnavi, dar mai ales să pot aduce o rază de speranţă mamelor care stau înlăcrimate, alături de copiii lor”. Referindu-se la diversitatea copiilor care participă la iniţiativele Centrului, sora a subliniat că „nu contează starea socială sau materială, spaţiul geografic, etnia sau confesiunea religioasă; toţi copiii sunt egali şi sunt la fel de iubiţi”. În cadrul Centrului, până în prezent, au fost şcolarizaţi peste 600 de elevi, care au frecventat cursurile preuniversitare de toate gradele. “Poate să pară ciudat, ne mărturiseşte sora, dar cea mai mare bucurie pentru noi, dascălii, este despărţirea de copiii care se întorc acasă sănătoşi, înarmaţi cu aceleaşi cunoştinţe pe care le-au acumulat colegii lor de şcoală”.

Dascălii sunt inimoşi şi plini de dăruire, dar asta nu este suficient pentru ca Centrul să poată funcţiona. Este nevoie ca autorităţile să recunoască această formă de învăţământ şi să susţină financiar acest tip de proiect. „Nu trebuie să uităm că, în bătrâna Europă, Şcolile de spital funcţionează încă din anii 50, subvenţionate de Stat şi de administraţiile locale”, a mărturisit sora Myriam cu amărăciune; vocea ei lăsa totuşi să răzbată o undă de speranţă.

Arta de a trăi

Pastoraţia sanitară reprezintă activitatea întreprinsă de Biserica Catolică în sectorul sanitar; este expresie specifică a misiunii Bisericii şi exprimă grija lui Dumnezeu faţă de omenirea suferindă. După îndemnul lui Isus: „Mergi şi fă şi tu la fel” (Lc 10,37) nu mai este permis să încredinţăm alinarea suferinţei strict medicinei. În Mesajul pentru Ziua Mondială a Bolnavului, Papa aminteşte activitatea Consiliului Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari, care, anul acesta, celebrează un sfert de secol de la înfiinţare, şi mulţumeşte pentru activitatea de până acum.

Activitatea acestui Consiliu Pontifical este actuală în mod deosebit astăzi când medicina îşi concentrează atenţia asupra realităţii biofizice a bolii. De fapt, este nevoie să redescoperim atenţia holistică acordată persoanei umane; aceasta caracteriza acţiunea de vindecare a lui Isus şi era deja prezentă în Vechiul Testament.

Asta înseamnă - fapt amintit şi de enciclica Salvifici doloris - unirea suferinţelor morale cu durerea anumitor părţi ale trupului: a oaselor, a rinichilor, a inimii. În acest sens, medicina are nevoie de pastoraţie nu doar pentru a-i furniza angajamentele etice şi morale, dar şi pentru a susţine atitudinile şi practicile lucrătorilor sanitari pentru ca aceştia să poată acorda asistenţa corespunzătoare celor aflaţi în suferinţă. De fapt, nu este uşor să ai de-a face cu bolnavii, mai ales atunci când nu poţi face altceva decât să fii prezent lângă ei.

Pastoraţia poate învăţa că acţiunea cea mai importantă este să fii prezent, „să ştii să te aşezi pe pământ”, „pentru şapte zile şi şapte nopţi”, „fără a spune nimic” (cf. Iob 2,13). Doar în felul acesta lumea medicală poate fi eliberată de prezumţia încordată şi disperată de a controla viaţa umană cu mijloace tehnice.

A crede că prezenţa operatorilor sanitari este ceea ce se poate face şi trebuie făcut în cazul unei incapacităţi terapeutice implică credinţa operatorilor într-o prezenţă din lume şi de dincolo de lume. Atunci, pastoraţia va avea ca scop să proclame sensul relaţiei cu Dumnezeu şi al comunităţii; să susţină posibilitatea vindecării; să folosească cunoştinţele umaniste pentru a-i ajuta pe cei în suferinţă; să amintească de faptul că omul e muritor, dar născut pentru veşnicie.

Totodată, să dea mărturie despre Evanghelia vieţii care se deschide spre o mare varietate de angajamente în apărarea valorii copilului ce trebuie să se nască, a copilului abandonat, a bătrânr. 2/2010

Consiliului Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari – 25 de ani de activitate – nului, a celui bolnav în fază terminală. Deja în enciclica Spe salvi, Benedict al XVI-lea a avertizat că „Măsura umanităţii se arată în mod esenţial prin raportul cu suferinţa şi cu cel suferind”, indicând, în acelaşi timp, o responsabilitate care revine întregului sistem socio-sanitar şi fiecărui lucrător sanitar, în parte.

Există un sistem sanitar complex, o reţea de asistenţă economică şi organizatorică exprimată în multiple forme şi structuri sanitare chiar cu caracter instituţional, şi Papa le aminteşte „pe acelea gestionate direct de dieceze şi cele născute din generozitatea diferitelor institute călugăreşti”. Dar există întotdeauna o responsabilitate personală clară a lucrătorului sanitar, de la care nu se poate sustrage, şi care este rodul unui drum spiritual centrat pe Cristos prezent în cei bolnavi şi slujit cu umilinţă şi iubire.

Papa reia Mesajul adresat celor săraci, celor bolnavi şi tuturor celor care suferă, pe care Părinţii Conciliari l-au adresat lumii, la sfârşitul Conciliului Vatican al II-lea, numindu-i pe cei bolnavi „fraţii lui Cristos suferind”; şi, împreună cu el, colaboratori la mântuirea lumii. Desigur, Crucea lui Cristos poate să îl ajute pe cel aflat în suferinţă să dea un sens stării sale de viaţă.

Dar acesta este un drum spiritual care trebuie să găsească ajutor în consolarea şi solidaritatea celor din jur. În Mesajul din acest an pentru Ziua Bolnavului, Benedict al XVI-lea subliniază această colaborare a celui bolnav, plecând de la importanţa rugăciunii sale şi de la oferirea suferinţelor sale pentru preoţii pe care îi numeşte „slujitorii celor bolnavi”.

Dacă se consideră că „boala” poate fi privită în sens mai larg, ca emblemă a stării umane, rezultă că, de fapt, pastoraţia sanitară este pastoraţia Bisericii. Omul de astăzi, ca şi cel de ieri, este în aşteptarea unei vindecări definitive, a acelei Împărăţii unde „…moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru ca lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21,4). În concluzie, Mesajul Sfântului Părinte este un îndrumar spiritual pentru lucrătorii sanitari şi pastorali, dar poate fi citit ca un manifest al iubirii faţă de aproapele, temă atât de dragă lui, iubire care trebuie să caracterizeze mărturia creştină în orice sferă a activităţii umane.

Zygmunt Zimowski preşedintele Consiliului Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari

Osservatore Romano, 8 februarie 2010 traducere de Cristina ŞOICAN

La căpătâiul bolnavilor

25

26

Vladimir Ghika Vladimir Ghika şi preoţia sa

Slujirea celor bolnavi

Pagină realizată de Postulatura Cauzei de Beatificare

În mesajul său pentru Ziua Mondială a Bolnavului din 11 februarie 2010, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVIlea se adresează în mod special preoţilor ca slujitori ai celor bolnavi, chemaţi să fie „semn şi instrument al compasiunii lui Cristos, care trebuie să ajungă la orice om marcat de suferinţă”. Şi continuă Papa: „Vă invit, iubiţi preoţi, să nu încetaţi să le daţi îngrijire şi alinare”. Această preocupare a Sfântului Părinte, pe de o parte, şi imaginea folosită pentru a ilustra evenimentul, pe de altă parte, m-au condus la Monseniorul Ghika. Este cunoscută atenţia pe care Vladimir Ghika a dat-o celor bolnavi, atât în tinereţea sa cât şi ca preot.

Până şi arestarea sa, după cum spun biografii, a avut loc în contextul unei vizite la un bolnav.

Această preocupare continuă, ca şi faptul că pentru mai mulţi ani s-a dedicat studiului acestei boli şi îngrijirii bolnavilor de lepră, l-a inspirat pe Ion Brad să compună poemul care îl pomeneşte pe Monseniorul ca „prinţ al leproşilor”.

Despre teologia şi pastoraţia suferinţei la Vladimir Ghika s-a scris de mai multe ori în această revistă. Părintele Andrei Munteanu a făcut pe pagina de internet www.vladimirghika.ro o arhivă a articolelor din Actualitatea creştină în secţiunea „altele” şi le puteţi reciti, dacă nu mai aveţi numerele de revistă din trecut. În aceste rânduri ne propunem să observăm două aspecte ale slujirii celor bolnavi în viaţa Slujitorului lui Dumnezeu.

Un prim aspect este

navi nu face ca efortul uman al preotului să se diminueze, însă face ca roadele să fie infinit mai bogate, dacă vorbim în termeni de consolare şi de alinare.

sinergia. Special am ales acest cuvânt, ca să nu trecem uşor peste el. Slujirea lui a fost întotdeauna o împreună-lucrare cu Dumnezeu. Se poate vedea acest lucru în faptul că rugăciunea era prezentă atât în pregătirea vizitei la bolnavi cât şi după vizită, el însuşi făcându-se instrument al inspiraţiei divine în propunerea de rugăciuni pentru aceste momente. „Cel căruia îi dăruieşti ceva ar trebui să simtă că darul tău vine de la Dumnezeu”, spunea el; cel bolnav pe care îl vizitezi ar trebui sa simtă că vizita este din partea lui Dumnezeu, parafrazez eu, cred fără a exagera. Această conlucrare cu Dumnezeu în slujirea celor bol-

Un alt aspect al slujirii celor bolnavi din partea Slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika este colaborarea. Într-adevăr, acest cuvânt este sinonim cu cel precedent, însă noi îi dăm aici un înţeles diferit şi anume acela de împreună lucrare cu semenii în favoarea celor bolnavi. Citim în biografiile Monseniorului despre Casa Betleem şi apoi despre primul spital pentru cei săraci în Bucureşti, proiecte pe care nu le-a înălţat de unul singur ci cu sprijinul multor altor persoane. De fapt, dacă citim „vizitarea săracilor” descoperim o serie de conferinţe pe care tânărul Vladimir, la 30 de ani, le ţinea Asociaţiei Doamnelor de Caritate din Bucureşti. Acestea au susţinut în timp proiectele Surorilor de Caritate pe care Ghika le-a adus în România şi cu care a „luptat” împotriva suferinţei în timp de război ca şi în timp de pace.

Sunt două aspecte ale unei slujiri de o viaţă, am putea găsi şi multe altele, însă acestea vin să explice ceea ce Papa spune în mesajul cu care am început această reflexie: „Timpul petrecut lângă cel care este în încercare se revelează rodnic în har pentru toate celelalte Mons. Ghika şi Ficele Carităţii dimensiuni ale pasde la spitalul Saint Vincent de Paul toraţiei!” (UPF)

Sfântul lunii în iconografie

Prezentarea la Templu La Andrea Mantegna, un prunc înfăşat în giulgiu Conform textului biblic (Lc 2,22-40), după ce s-au împlinit zilele purificării, Iosif şi Maria l-au prezentat pe Isus la Templul din Ierusalim, pentru a împlini Legea Domnului cu privire la orice întâi născut. Bătrânul Simeon şi profetesa Ana, care aşteptau în umbra Templului mângâierea lui Israel, au avut fericirea de a-l vedea pe Unsul Domnului (Mesia) şi de a-l preamări pe Dumnezeu. Bucuria momentului a fost umbrită de prevestirea făcută Mariei: o sabie îi va străpunge sufletul.

Andrea Mantegna (1431-1506) – pictor şi gravor italian, de origini umile, născut în apropiere de Padova, unde şi-a început activitatea artistică. Mai târziu a învăţat tehnica perspectivei de la marii artişti toscani ai vremii: Fillippo Lippi, Paolo Uccello etc. Un rol decisiv în definirea stilului său artistic l-au avut contactele cu sculptorul Donatello şi cu renumitul pictor din Arezzo, Pierro della Francesca. Perfecţiunea desenului, spaţialitatea şi gustul pentru monumentalitatea figurilor sunt caracteristici ale artei sale.

Prezentarea la Templu. Tabloul – tempera pe pânză (69/86,3 cm) – a fost pictat de Mantegna între anii 1465-1466. După ce a făcut parte mai întâi din colecţia Solly, începând din anul 1821 opera a fost achiziţionată de Gemäldegalerie, din Berlin.

Spre deosebire de reprezentările anterioare lui, care situează scena Prezentării la Templu în spaţii solemne (de exemplu, grandoarea unui interior de catedrală la Hans Memling) sau în peisaje elaborate cu migală, Hans Memling, 1463 ca pentru o celebrare, Mantegna anulează orice ambient. În plus, cu excepţia Pruncului, protagoniştii scenei sunt reprezentaţi în „formatul bust”. Ai impresia că priveşti într-un spaţiu alăturat, printr-o deschidere practicată în zid, mărginită de o cornişă pe care este sprijinit nr. 2/2010

Andrea Mantegna, 1465-66 Pruncul înfăşat. Privit de la distanţă, tabloul poate fi uşor confundat cu un basorelief.

Din primul moment, privitorul este captivat de modalitatea înfăşării Pruncului. Obişnuitele scutece au cedat locul fâşiilor de pânză folosite pentru îmbălsămare – aluzie clară la sfârşitul Copilului, sugerat de cuvintele profetice ale lui Simeon adresate Mariei. Uimită şi întrebătoare, tânăra Mamă pare că vrea să întârzie depunerea Fiului în braţele venerabilului Simeon. Aceeaşi atitudine de perplexitate se citeşte şi pe chipul lui Iosif, reprezentat frontal, între Prunc şi cel care aştepta mântuirea lui Israel.

Culorile veşmintelor, prin simbolistica lor, anunţă deja titlurile Mariei aflate în strânsă legătură cu acela de Mamă a lui Mesia: albul fecioriei, negrul durerilor („cele şapte dureri”, conform tradiţiei) şi roşul regalităţii.

Pluvialul îmbrăcat de bătrânul Simeon, prin rafinamentul ţesăturii şi bogăţia desenelor, dincolo de solemnitatea momentului, sugerează două aspecte: complexitatea cultului adus la Templu şi, în acelaşi timp, neputinţa cultului de a-l face pe Simeon să-şi rostească Nunc dimitis-ul său.

Din tabloul lui Mantegna lipsesc turturelele (puii de porumbel); nu lipseşte însă jertfa: ea este pregătită şi deja oferită Tatălui.

Când privesc Prezentarea la Templu a lui Mantegna, mă gândesc la mulţimea Simeon-ilor istoriei care nu au avut bucuria să rostească: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace...”.

Pr. Ieronim IACOB

27

28

Micul Prinţ

CHEMAREA LUI SAMUEL Mergi în pace şi Dumnezeu să-ţi asculte rugăciunea!

Într-o zi, Eli, bătrânul preot de la templul din Silo, în Israel, a văzut o femeie care se ruga în faţa templului şi plângea. Era Ana. Venise să se roage ca Dumnezeu să o ajute să aibă un copil.

Ana i-a promis lui Dumnezeu că, dacă îi va asculta rugăciunea, îl va oferi pe copil la Templu, ca să slujească.

Preotul Eli mai întâi a certat-o, dar, după ce a aflat povestea ei, a încurajat-o.

Ana a plecat apoi acasă.

Nu după mult timp a rămas însărcinată şi apoi a născut un băieţel pe care l-a numit Samuel, adică “l-am cerut de la Domnul”.

Când Samuel a mai crescut, Ana şi soţul ei l-au dus pe copil la templul din Silo şi i l-au încredinţat preotului Eli.

Du-te şi te culcă. Şi când te va striga din nou spune: “Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă”.

L-am adus pe Samuel, aşa cum am promis.

În fiecare an mama lui Samuel îl vizita şi îi aducea o tunică nouă. Îl iubea foarte mult şi era mândră de el, pentru că era cuminte şi silitor.

După câţiva ani, într-o noapte, Samuel a auzit un glas care îl striga: “Samuel!

Samuel!” Crezând că-l chemase Eli, s-a dus la preot, dar nu-l strigase el. Când Samuel a mers a treia oară la Eli, pentru că auzise din nou acea voce, preotul a înţeles că Domnul îl chema pe băiat.

Samuel a făcut aşa cum l-a învăţat preotul Eli. Domnul i-a vorbit lui Samuel, iar Samuel a devenit mai apoi primul profet din Israel şi judecător al poporului.

Adaptare de Cristina GRIGORE

Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, Viaţa creştină este o luptă, iar cine înţelege lupta devine optimist.

Oamenii umili nu gândesc că sunt mai prejos decât alţii.

Oamenii umili se gândesc la ei înşişi mai puţin decât la alţii.

Lucrurile importante în viaţă sunt cele care nu se pot măsura.

Optimismul nu se poate cumpăra cu bani.

Fericirea nu înseamnă plăcere, ci victorie. În fiecare dimineaţă, cu un suflet de învingător, trebuie reluată lupta.

Optimismul nu este determinat de ceea ce obţii la sfârşitul zilei.

El este condiţionat de modul în care îl asimilezi în timpul zilei.

Optimistul vede în aproapele, în primul rând, partea bună.

Optimistul priveşte cu încredere viaţa.

Optimistul este un prieten al lui Cristos.

Pr. Daniel BULAI

10 euro, în semn de solidaritate Site-ul oficial al Zilei Mondiale a Tineretului, care se va celebra la nivel internaţional, în 2011, la Madrid (www.madridwyd2011.com) oferă deja informaţii referitoare la posibilităţile pe care organizatorii le oferă tinerilor care doresc să participe. Sunt 6 categorii de taxe de participare, în funcţie de durata şederii, de servicii (masă, cazare), de posibilităţile financiare. Ţările lumii au fost împărţite de către organizatori în trei categorii, în funcţie de situaţia economică a fiecăreia: de la cele mai bogate, până la cele mai sărace. România este încadrată la a treia categorie. Pentru a veni în sprijinul tinerilor săraci, organizatorii îi îndeamnă pe tinerii participanţi să ofere în mod voluntar, 10 euro, în semn de solidaritate. Le mulţumim, aşadar, încă de pe acum, tinerilor care, prin donaţia lor, îi vor ajuta financiar pe tinerii români să participe la întâlnire.

Mai multe informaţii despre Ziua Mondială a Tineretului de la Madrid sunt disponibile pe siteul oficial (amintit mai sus) şi pe (www. facebook.com/worldyouthday).

Anton BALINT

Tineri din Arhidieceză la Întâlnirea Europeană de la Poznan Între 29 decembrie 2009 şi 2 ianuarie 2010, la Poznan, în Polonia, s-a desfăşurat cea de a 32-a etapă a Pelerinajului de Încredere pe Pământ, iniţiat de fratele Roger, fondatorul comunităţii din Taizé. La Pelerinaj au participat peste 30.000 de tineri din Europa.

Din păcate, din Romania au fost foarte puţini participanţi, în comparaţie cu anii trecuţi, iar din Arhidieceza noastră au fost doar 6 tineri.

Totuşi atmosfera din Poznan a fost la fel ca la fiecare Întâlnire Europeană organizată de fraţii din Taizé. Mult entuziasm în rândul tinerilor, multă căldură manifestată de parohiile gazdă şi o foarte bună organizare, atât în parohii, pentru programul de dimineaţă, cât şi în centrul expoziţional, unde se ţineau rugăciunile comune şi o mare parte din workshop-uri.

Următoarea Întâlnire europeană va fi organizată la Rotterdam, în Olanda, în perioada 28 decembrie 2010 – 1 ianuarie 2011.

Claudiu Roznovszky

nr. 2/2010

29

Lecturi

Radu Vasile, Tunica ruptă (Galaxia Gutenberg 2009, 285 pag.)

De fiecare dată când începe un an nou, mă cuprinde un sentiment de bucurie la gândul Zilelor de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor. Întotdeauna mi-au plăcut aceste zile, deşi în general nu reuşesc să particip decât la vreo două dintre întâlniri. Anul acesta însă îmi propusesem să merg la cât mai multe. Dar – cât cu ora nefavorabilă (trafic de vârf în Bucureşti!) şi vremea rea, cât cu faptul că la unele adrese mergeam prima oară şi de câteva ori am rătăcit calea spre biserică – mi s-a întâmplat să petrec mult timp orbecăind pe străzi pe când celebrarea începuse deja de multişor. Şi în aceste momente de tensiune, când aş fi vrut să fiu acolo şi nu puteam, au început să-mi revină în minte gesturi de deschidere şi prietenie de la celebrări anterioare: corul Bisericii Armeneşti, care pregătise cântări de la mai multe confesiuni, ori cuvinte de har cum a fost cel a Chiarei Lubich, apostola unităţii, citată acum câţiva ani de IPS Ioan Robu: „Să iubeşti Biserica celuilalt ca şi cum ar fi a ta...”. Totodată, gândul mă ducea la o carte pe care – Providenţa? – o citeam în acele zile pentru prezenta pagină de „Lecturi”: Tunica ruptă, de Radu Vasile.

Sub acest titlul metaforic, cartea prezintă – întrun stil care aminteşte de tehnica flash-back

“

– aproape toate ereziile şi schismele care au sfâşiat de-a lungul timpului Tunica lui Cristos, Biserica. Pornind de la fundalul socio-istoric pe care a apărut creştinismul (fundal care a determinat şi primele abateri de la învăţătura creştină), autorul trece prin antichitatea târzie (erezia ariană şi altele asemenea), prin Evul Mediu cu marea schismă a Occidentului şi apoi anul 1054 cu despărţirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea de Apus, ajungând până la „Reforma” protestantă şi nenumăratele ei fărâmiţări ulterioare. Autorul descrie cursul evenimentelor rapid, reducând la minimum bagajul critic (note, trimiteri bibliografice etc.), dar cu conştiinţa acută a răului imens produs de rupturile cauzate de contestarea Primatului lui Petru, şi totodată cu atenţie la adevărul istoric şi la meritele şi scăderile tuturor părţilor implicate. Astfel, într-o abordare succintă şi sobră, autorul surprinde caracterul profund uman al acestor sfâşieri, în care interese politice şi economice se amestecă, adesea, cu ambiţia, dorinţa de putere şi, mai ales, cu vanitatea. Şi chiar şi atunci când rupturile religioase s-au născut dintr-o aspiraţie către o mai mare puritate şi desăvârşire creştină, în perioade în care înşişi capii Bisericii universale lăsau mult de dorit, în mod repetat şi inevitabil aceste mişcări au fost deturnate către politic şi economic, reflectând totodată şi un puternic caracter naţionalist. Şi, în mod ironic – sau poate

pentru că aşa e în firea lucrurilor –, până şi acele mişcări care contestau din temelii instituţia Bisericii au sfârşit prin a deveni, la rândul lor, instituţii...

Demersul cărţii se opreşte la frământatul secol XVII, cu naşterea Bisericii Anglicane şi afirmarea „celei de-a treia Rome”, Moscova, şi a „misionarismului rus”. Cititorul şi-ar fi dorit, probabil, şi o scurtă incursiune în epoca modernă, când apar noi curente (de exemplu, New Age, ca să dăm doar un nume), dar şi iniţiative majore pe calea reunificării, cum ar fi chiar mai sus pomenita Octavă mondială de rugăciune pentru unitatea creştinilor (care anul acesta aniversează o sută de ani), ori lucrările Conciliului Vatican II şi numeroasele enciclice din perioada modernă.

Cum bibliografia selectivă a cărţii prezentate nu trece mai departe de anul 1954 (cu trei excepţii), îndrumăm cititorul către capitolul foarte bine articulat privind unitatea tuturor creştinilor, din Catehismul Bisericii Catolice, EARCB 1993, paragrafele 817-822. Reluăm totodată şi cuvântul rostit de IPS Ioan Robu la deschiderea Octavei din acest an, în care Excelenţa Sa arăta că trebuie să ţinem minte că nu suntem doar moştenitorii unei situaţii din trecut, ci şi deschizători de noi drumuri către dialog şi unitate. Anevoioase drumuri, e drept, dar posibile prin harul lui Dumnezeu.

Liana gehl

În 1612, cea mai mare biserică a lumii, ridicată pe locul unde se află mormântul Apostolului, fusese practic terminată (…): expresie în piatră a promisiunii divine înscrise pe cupola gigantică a bazilicii: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi ridica Biserica mea”. Este răspunsul dat în eternitate tuturor sfâşierilor Tunicii unice a lui Cristos!

“

30

Îndrumar mediatic

31

Preotul şi slujirea pastorală în lumea digitală

Pagini web pentru evanghelizare şi cateheză „Preotul se găseşte oarecum la începutul unei noi ere, spune Sfântul Părinte în acelaşi mesaj, deoarece cu cât tehnologiile moderne creează relaţii tot mai intense şi lumea digitală îşi lărgeşte graniţele, cu atât mai mult el este chemat să le aplice în pastoraţie, crescând propria lui implicare, pentru a pune media în slujba Cuvântului”.

Papa le cere preoţilor „capacitatea de a fi prezenţi în lumea digitală în constantă fidelitate faţă de mesajul evanghelic, pentru a-şi exercita propriul rol de animatori ai comunităţii care se exprimă acum, tot mai adesea, prin intermediul numeroaselor voci prezente pe piaţa digitală”. În mod special, Sfântul Părinte îi invită pe preoţi să vestească Evanghelia folosindu-se, pe lângă instrumentele tradiţionale, de aportul acestei noi generaţii de resurse audiovizuale (imagini, video, animaţii, bloguri, site-uri web), care reprezintă ocazii inedite de dialog şi mijloace utile şi pentru evanghelizare şi cateheză”.

Dorind să încurajeze folosirea mijloacelor moderne, Papa afirmă că prin intermediul acestora „preotul poate să facă cunoscută viaţa Bisericii şi să ajute oamenii de astăzi să descopere chipul lui Cristos, conjugând folosirea oportună şi competentă a acestor instrumente, dobândită în perioada de formare, cu o solidă pregătire teologică şi o puternică spiritualitate sacerdotală, hrănită de dialogul continuu cu Domnul”.

O pastoraţie care să-l facă pe Dumnezeu viu şi concret în realitatea de azi Preotul nu trebuie să fie un profesionist al spaţiului cibernetic, a-vertizează Sfântul Părinte, ci, nr. 2/2010

mai degrabă, în impactul cu lumea digitală, „preotul trebuie să facă să transpară inima lui de persoană consacrată, pentru a da un suflet nu doar propriei implicări pastorale, ci şi neîntreruptului flux comunicaţional al reţelei”.

Prin urmare, Papa propune „o pastoraţie care să îl facă pe Dumnezeu viu şi concret în realitatea de astăzi şi să prezinte înţelepciunea religioasă a trecutului ca pe o bogăţie care să ne facă să trăim cu demnitate prezentul şi să construim în mod adecvat viitorul”. De aici, invitaţia adresată tuturor persoanelor consacrate care lucrează în media „de a deschide calea spre noi forme de întâlnire, asigurând întotdeauna calitatea contactului uman şi atenţia faţă de oameni şi faţă de adevăratele lor nevoi spirituale. Ele trebuie să le ofere celor care trăiesc în era noastră digitală semnele necesare pentru a-l recunoaşte pe Domnul, dând oportunitatea unei educări în aşteptare şi speranţă şi a unei apropieri de Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, care favorizează dezvoltarea umană integrală”.

O pastoraţie parohială... digitală Mesajul Sfântului Părinte a fost prezentat presei sâmbătă, 23 ianuarie, de Arhiepiscopul Claudio Maria Celli, Preşedintele Consiliului Pontifical al Comunicaţiilor Sociale. Răspunzând întrebărilor jurnaliştilor, prelatul a explicat că Papa, prin acest mesaj, nu intenţionează să le spună preoţilor că trebuie să abandoneze parohiile pentru a sta tot timpul pe internet. „Eu cred mult în pastoraţia parohială, a afirmat prelatul, dar cred că poate fi o pastoraţie parohială digitală. O persoană pe care o întâlneşti virtual trebuie să găsească apoi o comunitate adevărată care s-o primească şi cu care să meargă împreună”. Ca exemplu, Monseniorul Celli a pomenit de un paroh din Madrid care gestionează un site interactiv. Cu ajutorul acestui site, parohul întră în contact cu mult mai multe persoane decât cele care vin la biserică şi pe care încearcă să le apropie de Biserică şi de Dumnezeu.

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

În Anul Sfintei Preoţii, Suveranul Pontif îi încurajează pe toţi preoţii să-l vestească pe Isus Cristos în lumea digitală, care le oferă „noi posibilităţi de a-şi exercita propria slujire faţă de şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu”, după cum citim în mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale.

Duminică, 24 ianuarie, în sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales, patronul jurnaliştilor şi al presei catolice, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a semnat mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale care, anul acesta, se va celebra pe 16 mai. Tema mesajului este: „Preotul şi slujirea pastorală în lumea digitală: noile mijloace de comunicare în slujba Cuvântului”.

32

Din istoria Bisericii

Cruciadele. Denigratori şi susţinători (I) Există unii care înfierează cruciadele medievale şi alţii care le apără, susţinând despre creştini că nu erau aşa de cruzi cum se spune. Este posibil să nu se fi făcut încă o evaluare „sine ira et studio“(fără ură şi fără părtinire)? (Ernest A. – Râmnicu Vâlcea) O evaluare „sine ira et studio“ a cruciadelor este dificilă din două motive: pentru îndelungatul interval de timp al fenomenului şi pentru complexitatea sa. Dacă definim cruciada ca un tip de acţiune militară sau paramilitară sub semnul crucii creştine, trebuie să ne întoarcem la împăratul Constantin cel Mare. El a fost primul care a folosit acest simbol creştin în bătălia împotriva lui Maxenţiu (312), conform relatărilor transmise de istoricii Lactanţiu şi Eusebiu din Cezareea.

De atunci, au urmat cruciade din cele mai diverse, cel puţin până în perioada Conciliului al II-lea din Vatican, care a avut marele merit de a plasa acest tip de ideologie şi iniţiativă printre relicvele trecutului. Aşadar, un fenomen care se desfăşoară de-a lungul a şaptesprezece secole nu este uşor de înţeles.

Cruciadele au reprezentat un fenomen de o complexitate enormă. Fenomenul îi implică pe creştinii din Orient şi Occident în relaţiile lor cu musulmanii arabi şi turci, cât şi cu mongolii, cu populaţiile orientale (indieni, chinezi, japonezi) şi cu cele occidentale (cele precolumbiene ale Americii). Dar trebuie menţionat că s-au dat lupte chiar şi între creştini. După Constantin cel Mare, Teodosiu I este cel care crede şi se comportă ca un cruciat, care înlătură orice rămăşiţă păgână în

imperiul său; apoi, Iustinian I luptă împotriva arienilor, a ostrogoţilor şi a vandalilor. Heraclius I a condus un «război sfânt» împotriva perşilor, recucerind Ierusalimul. Carol Martel, în 732 îi înfrânge pe musulmani la Poitiers; Carol cel Mare a constituit imperiul luptând cu longobarzii, cu musulmanii din Spania şi cu păgânii saxoni.

Au existat şi cruciade ale regilor creştini din Etiopia, care, timp de secole, s-au apărat împotriva păgânilor şi musulmanilor din Africa orientală; principii de Kiev şi apoi ţarii Rusiei vor face incursiuni împotriva tătarilor din stepe. Sunt consideraţi cruciaţi chiar Cristofor Columb şi cuceritorii Lumii Noi; Vasco da Gama şi navigatorii care ajung în India, China şi Japonia; protestanţi precum Cromwell, care au luptat împotriva catolicilor şi catolicii care vor lupta împotriva mişcărilor considerate eretice cum au fost catarii şi husiţii, apoi puritanii care vor extermina pieile roşii, şi bogaţii care vor aplica acelaşi tratament populaţiilor indigene ale Africii medievale. (va urma) Pr. Emanuel DUMITRU

File de istorie

Mons. Francisc Augustin S-a născut la 19 iulie 1906 la Lucăceşti (Suceava) şi a urmat cursurile Seminarului Sfântul Duh din Bucureşti şi pe cele ale Colegiului Teologic Brignole Sale din Genova.

A fost sfinţit preot la 30 mai 1931, activând apoi ca profesor la Seminarul Sfântul Duh şi în parohiile Buzău, Craiova, Bărăţia şi Cioplea (Bucureşti), Turnu-Severin, Târgovişte. În anul 1952 a fost arestat de Securitate, fiind anchetat şi condamnat la ani grei de închisoare în lotul Menges-Ghika-Gunciu. A fost eliberat în 1956, iar în perioada 1959-1983 a deţinut funcţia de Ordinarius Substitutus al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.

A condus destinele Arhidiecezei în anii grei ai prigoanei comuniste, reuşind foarte bine să se adapteze epocii în care a păstorit, caracterizată de provocări şi persecuţie.

S-a stins din viaţă la 27 noiembrie 1983, la Bucureşti.

Dr. Dănuţ DOBOŞ