Actualitatea creştină, nr. 2 / 2011 by Revista Actualitatea Crestina

Păstorul Arhidiecezei

Radio Vatican, 80 de ani (1931-2011) Când în anii '50 Nunţiatura din Bucureşti a fost obligată de către regimul comunist să-şi închidă porţile, comunicarea cu Sfântul Scaun ar fi fost complet întreruptă dacă nu ar fi existat deja Radio Vatican. Cum era însă în funcţiune această staţie de emisie radiofonică, ea a amortizat cât de cât şocul întreruperii activităţii Nunţiaturii din Bucureşti şi, desigur, fără să poată prelua slujirea specifică acesteia, Radio Vatican a asigurat pe mai departe legătura dintre Sfântul Părinte Papa şi Biserica Catolică de ambele rituri din România. Să nu uităm că între 1947 şi 1964 au fost anii cei mai grei de persecuţie ai Bisericii Catolice din România; în 1948 a fost scoasă în afara legii şi interzisă Biserica Greco-Catolică; episcopii şi o mulţime de preoţi au fost duşi la închisoare; congregaţiile şi şcolile distruse şi multe altele pe care nu intenţionez să le menţionez acum. Am amintit de Biserica Greco-Catolică: pentru ea, calvarul din vremea comunistă a fost cel mai dur. Radio Vatican însă a fost vocea care a mângâiat-o şi a încurajat-o, a sfătuit-o; pe lângă ştirile obişnuite, Radio Vatican transmitea duminica şi Sfânta Liturghie greco-catolică pentru mulţimile de credincioşi care nu mai aveau nici biserici, nici preoţi, nici slujbe duminicale. Dar şi pentru noi, romano-catolicii, Radio Vatican a avut un rol aparte, mai ales în haosul produs de desfiinţarea forţată a multor dieceze şi de trimiterea în închisoare a episcopilor, fapt care a creat o mare confuzie în privinţa transmiterii jurisdicţiei. Atunci Radio Vatican a fost singurul reper şi singura sursă de informare sigură pentru catolicii din România; atunci se simţea cu o claritate cu totul aparte că acest post de radio îşi îndeplinea scopul esenţial, şi anume acela de a pune în legătură centrul catolicităţii cu diferite ţări ale lumii, în special cu cele de după Cortina de fier, unde ne aflam şi noi. Până prin anii '70, când au început să vină diferiţi delegaţi ai Sfântului Scaun în România, Radio Vatican era sursa privilegiată de unde preoţii şi credincioşii catolici de la noi puteau să audă vocea şi învăţăturile Sfântului Părinte Papa; aflam câte ceva despre diferitele activităţi ale Sfântului Scaun, ascultam ştiri din lumea catolică. Toate acestea erau privilegiul celor care aveau un aparat de radio, căci nu toată lumea avea aşa ceva. Îmi amintesc că în timpul Conciliului Vatican II, la Seminarul din Iaşi, părintele nostru spiritual şi profesor Ioan Jicmon, de pie memorie, ne mai spunea câte ceva din ceea ce auzea la Radio Vatican: ce documente s-au mai discutat, ce comentarii se făceau etc. Puţinul pe care-l nr. 2/2011

aflam atunci despre Conciliu era de la Radio Vatican. Ceea ce se putea înţelege, în ciuda bruiajului obişnuit, se transmitea mai departe cu vocea scăzută şi cu frică, pentru că nu era voie să asculţi, darămite să comentezi ce transmitea radioul „duşman”. După 1989 vremurile s-au schimbat, posibilităţile noastre de a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în lumea catolică sunt multe, legătura Bisericii noastre din România cu Roma nu este asigurată acum doar de Radio Vatican. Dar emisiunile acestui post de radio, inclusiv cele în limba română, merg mai departe, dându-ne zilnic pulsul vieţii bisericeşti din centrul catolicităţii noastre, Roma, şi de pe toate continentele. Zilnic, în puţine minute, afli câte ceva din speranţele şi frământările Bisericii pe care a voit-o Cristos. Radio Vatican te ajută să auzi cum bate inima Bisericii care la toate popoarele şi în toate limbile îl laudă pe Dumnezeu Sfânt şi Întreit. Este o bună ocazie pentru mine acum, la ceas aniversar, să spun un mulţumesc din inimă, din partea mea, a preoţilor şi a credincioşilor noştri, celor care, în frunte cu Mons. Anton Lucaci, lucrează la secţia română a Radio Vatican. Dar nu numai lor, ci şi colegilor cu care împărtăşesc aceeaşi chemare „de a anunţa cu libertate, fidelitate şi eficacitate mesajul creştin, ţinând legătura dintre centrul catolicităţii şi diferitele ţări ale lumii”, aşa cum se exprimă statutele acestui post de radio atât de special. Şi pentru că tot am amintit de statute, iată câteva dintre acestea: 3.2. Radio Vatican transmite în primul rând informaţii din actualitatea ecleziastică şi religioasă, ţinând cont şi de carenţele pe care le are informaţia de acest tip difuzată de alte mijloace de comunicare. În primul rând se vor face cunoscute, cu rapiditatea şi promptitudinea care sunt proprii radiofoniei, intervenţiile şi activitatea Papei şi a Sfântului Scaun în general, având conştiinţa importanţei pe care aceste mijloace o au în formarea opiniei publice. 3.3. Radio Vatican se ocupă şi de actualitatea politică, socială şi economică, nu doar de aceea din contextul religios, pentru a-i ajuta pe creştini să citească în ea semnele timpului şi să-i stimuleze să ia atitudine şi decizii în lumina credinţei lor.

La mulţi ani, Radio Vatican! Domnul să te binecuvânteze mereu! Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA Grijă pastorală maximă pentru pregătirea la căsătorie (Discurs, 22 ianuarie) Biserica trebuie să aibă „o grijă pastorală maximă” în ce priveşte pregătirea şi admiterea la căsătorie, întrucât cei care vor să se căsătorească sunt primii interesaţi să celebreze o căsătorie validă, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în dimineaţa zilei de sâmbătă, 22 ianuarie, primindu-i pe membrii Tribunalului Sacra Romana Rota cu ocazia inaugurării Anului judiciar 2011. Sfântul Părinte a îndemnat apoi la dezvoltarea unei acţiuni pastorale eficiente, menită să prevină nulităţile matrimoniale. În faţa actualei crize a familiei, Papa invită la a avea „grija pastorală cea mai mare” în pregătirea şi admiterea la căsătorie, deplângând faptul că adeseori cursurile de pregătire dinaintea căsătoriei, examinarea mirilor, vestirile publice şi celelalte mijloace oportune pentru a face cercetările necesare, sunt văzute ca „acte de natură exclusiv

formală”. De fapt – observă Papa - este răspândită mentalitatea conform căreia „în admiterea perechilor la căsătorie, păstorii ar trebui să procedeze cu mare îngăduinţă, fiind în joc dreptul natural al persoanelor la a se căsători”. Benedict al XVI-lea ne îndeamnă să ne lăsam călăuziţi de iubirea pentru adevăr atunci când luăm în considerare „jus connubii”, dreptul la a se căsători: „Nu este vorba deci de o pretenţie subiectivă ce trebuie să fie satisfăcută de păstori printr-o simplă recunoaştere formală, independent de conţinutul efectiv al uniunii. Dreptul la a încheia căsătoria presupune că poate fi celebrată şi există intenţia de a o celebra cu adevărat, deci în adevărul esenţei sale, aşa cum învaţă Biserica. Nimeni nu poate pretinde dreptul la ceremonia nupţială. Jus connubii, dreptul la căsătorie, se referă, de fapt, la dreptul de a celebra o căsătorie validă”.

Biserica nu se teme de persecuţii (Îngerul Domnului, 30 ianuarie)

Iubiţi fraţi şi surori, în această a patra duminică din Timpul de peste an, Evanghelia prezintă prima mare cuvântare pe care Domnul o adresează oamenilor, pe colinele din jurul Lacului Galileii. „Văzând mulţimile - scrie Sfântul Matei - Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el ucenicii lui. Atunci, luând cuvântul, a început să-i înveţe” (Mt 5, 1-2). (...) Nu este vorba de o nouă ideologie, ci de o învăţătură care vine de sus şi influenţează condiţia umană, cea pe care Domnul, prin întrupare, a voit să o asume pentru a o salva. De aceea, „predica de pe munte este adresată omenirii întregi, din prezent şi din viitor… şi poate fi înţeleasă şi trăită numai urmându-l pe Isus, păşind alături de el” (Gesù di Nazaret, p.92). Fericirile sunt un program de viaţă pentru a ne elibera de falsele valori ale lumii şi a ne deschide spre adevăratele bunuri, prezente şi viitoare. De fapt, atunci când Dumnezeu mângâie, potoleşte foamea de dreptate, şterge lacrimile celor mâhniţi, înseamnă că, pe lângă faptul că recompensează pe fiecare în mod concret, deschide Împărăţia Cerurilor. „Fericirile sunt transpunerea crucii şi a învierii în existenţa ucenicilor” (ibid., p. 97). Ele oglindesc viaţa Fiului lui Dumnezeu care se lasă persecutat, dispreţuit până la condamnarea la moarte, pentru ca oamenilor să le fie dăruită mântuirea. (...) Evanghelia Fericirilor se comentează prin istoria însăşi a Bisericii, istoria sfinţeniei creştine, deoarece - cum scrie Sfântul Paul - „Dumnezeu i-a ales pe cei slabi în ochii lumii, pentru a da de ruşine pe cei puternici. Dumnezeu a ales ce era de mică valoare şi dispreţuit de lume, ceea ce nu era nimic, ca să nimicească ceea ce era” (1Cor 1,27-28). De aceea Biserica nu se teme de sărăcie, de dispreţ, de persecuţie într-o societate atrasă adeseori de bunăstare materială şi de putere lumească. Sfântul Augustin ne aminteşte că „nu merită să suferi aceste rele, ci să le suporţi pentru numele lui Isus, nu numai cu suflet senin, dar chiar cu bucurie” (De sermone Domini in monte, I,5,13: CCL 35, 13). Radio Vatican. Programul în limba română

Actualitate

Papa Ioan Paul al II-lea va fi beatificat la 1 mai Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea va avea loc la 1 mai 2011, în Duminica a II-a din Timpul Paştelui, dedicată Milostivirii Divine. Decretul care autorizează beatificarea şi recunoaşte miracolul a fost semnat de către Papa Benedict al XVI-lea pe 14 ianuarie. Anunţul beatificării Papei Ioan Paul al II-lea a fost făcut în aceeaşi zi de către Pr. Federico Lombardi, directorul Biroului de presă al Sfântului Scaun. Miracolul se referă la vindecarea unei călugăriţe franceze care suferea de boala Parkinson. După ce, la 3 iunie 2005, a cerut mijlocirea Papei Ioan Paul al II-lea, au dispărut simptomele bolii, călugăriţa fiind declarată sănătoasă de către medici. În Bazilica Sfântul Petru din Roma se desfăşoară acum lucrări pentru realizarea unui mormânt, în unul dintre altare, în care se vor păstra osemintele Papei Ioan Paul al II-lea, după ce acesta va fi declarat fericit. Referindu-se la procesul de beatificare, Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor a specificat, într-o notă informativă dată publicităţii de Biroul de presă al Sfântului Scaun: „Aşa cum se ştie, Cauza de beatificare şi canonizare a început, prin Dispensă Pontificală, îna-

inte de împlinirea a cinci ani de la moartea Slujitorului lui Dumnezeu, cum cer normele în vigoare. Acest procedeu a fost solicitat de impresionanta faimă de sfinţenie de care s-a bucurat Papa Ioan Paul al IIlea în timpul vieţii, al morţii şi după moarte. În rest, au fost observate în integralitate dispoziţiile canonice fireşti referitoare la cauzele de beatificare şi canonizare”. Duminică, 16 ianuarie, adresându-se credincioşilor reuniţi în Piaţa Sfântul Petru din Roma pentru a participa la rugăciunea Îngerul Domnului (Angelus), Papa Benedict al XVI-lea şi-a manifestat public bucuria pentru apropiatul eveniment: „Iubiţi fraţi şi surori, după cum ştiţi, la 1 mai 2011 voi avea bucuria de a-l proclama fericit pe Venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea, iubitul meu predecesor. Data aleasă este foarte semnificativă: va fi de fapt în a II-a Duminică a Sfintelor Paşti, pe care el însuşi a dedicat-o Milostivirii Divine, şi în al cărei ajun şi-a săvârşit viaţa pământească. Cei care l-au cunoscut, cei care l-au stimat şi iubit, nu vor putea să nu se bucure împreună cu Biserica pentru acest eveniment. Suntem fericiţi!”

Roma aşteaptă 2,5 milioane de pelerini Autorităţile oraşului Roma şi Biserica locală se pregătesc deja pentru beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea. Organizatorii se aşteaptă ca la celebrări să participe circa 2,5 milioane de pelerini. În noaptea din 30 aprilie, Circo Massimo - un vechi stadion roman pentru cursele de cai, aflat în calea dintre colinele Aventino şi Palatino – va găzdui o veghe de rugăciune, ca pregătire pentru ceremonia beatificării. În timpul Zilei Mondiale a Tineretului care a avut loc la Roma, cu ocazia Jubileului anului 2000, Circul a găzduit „Sărbătoarea iertării”. Atunci, 1750 de preoţi şi 30 de episcopi au stat la dispoziţia celor circa o sută de mii de tineri, care au primit sacramentul reconcilierii. nr. 2/2011

Dumnezeu mi-a dat harul să întâlnesc sfinţi în viaţa mea, şi spunând aceasta mă gândesc la Maica Tereza şi la Papa Ioan Paul al II-lea. Vestea beatificării lui m-a îmbucurat, într-adevăr. Cred că toţi cei care l-au primit pe Sfântul Părinte la Bucureşti, în România, trăiesc un moment deosebit de satisfacţie. Lumea l-a perceput ca pe un sfânt de multă vreme, încă de când era în viaţă şi dacă atunci, la Liturghia înmormântării, multă lume a strigat Santo Subito (Sfânt cât mai repede, îndată), acest strigăt a ieşit din convingerea că el a fost cu adevărat un sfânt. L-am văzut de multe ori rugându-se: într-adevăr, era o imagine grăitoare a omului lui Dumnezeu în dialog cu Dumnezeu. Pentru mine personal, Papa rămâne ca un sfânt dăruit complet semenilor săi: nu şi-a cruţat timpul, energiile. Cum spune Sfântul Apostol Paul, „m-am făcut tuturor toate”, aşa a fost Ioan Paul al II-lea: un om complet. ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti (Interviu acordat pentru Radio Maria, 20 ianuarie 2011)

Actualitate

Un Ordinariat pentru păstorii şi credincioşii anglicani care intră în comuniune cu Biserica Catolică

Foto: Dieceza de Westminster, www.rcdow.org.uk

A fost înfiinţat sâmbătă, 15 ianuarie 2011, de către Congregaţia pentru Doctrina Credinţei Ordinariatul personal "Sfânta Fecioară de Walsingham", destinat grupurilor de preoţi şi credincioşi anglicani din teritoriile din Anglia şi Ţara Galilor care şi-au exprimat dorinţa de a intra în deplină comuniune vizibilă cu Biserica Catolică. La conducerea Ordinariatului, care îl va avea ca patron pe fericitul John Henry Newman, Papa l-a ales pe Pr. Keith Newton, fost episcop anglican, primit în Biserica Catolică la 1 ianuarie anul acesta. Părintele Newton se va îngriji – împreună cu preoţii Andrew Burnham şi John Broadhurst, hirotoniţi împreună cu el preoţi catolici, sâmbătă 15

prevede constituţia apostolică, în anumite condiţii, hirotonirea ca preoţi catolici a slujitorilor căsătoriţi foşti anglicani.

ÎPS Vincent Nichols, Arhiepiscop de Westminster, alături de cei trei preoţi nou-sfinţiţi, foşti episcopi anglicani: Andrew Burnham, Keith Newton şi John Broadhurst ianuarie, în Catedrala Westminster din Londra, de către arhiepiscopul Vicent Nichols – de pregătirea catehetică a primelor grupuri de anglicani care la Paşti vor fi primiţi în Biserica Catolică şi a slujitorilor care se pregătesc să fie hirotoniţi preoţi catolici în apropierea solemnităţii liturgice a Rusaliilor. Prevăzut de constituţia apostolică Angli-

Pr. Keith Newton, Pr. Andy Burnham şi Pr. John Broadhurst, la hirotonirea lor în catedrala Catolică Westminster (Londra)

canorum coetibus, din 4 noiembrie 2009, Ordinariatul este o structură canonică ce permite integrarea pe deplin a anglicanilor în Biserica Catolică păstrând, în acelaşi timp, elemente liturgice, spirituale şi pastorale din tradiţia lor. Din motive doctrinale, nu este admisă în nici un caz consacrarea episcopală a bărbaţilor căsătoriţi, chiar dacă, aşa cum

Normativa acestei structuri este pe deplin coerentă cu angajarea pentru dialogul ecumenic, care continuă să rămână o prioritate pentru Biserica Catolică. Sâmbătă, 15 ianuarie curent, în Catedrala Westminster din Londra, monseniorul Vincent Nichols, Arhiepiscop de Westminster a hirotonit preoţi catolici trei foşti episcopi anglicani: Andrew Burnham, Keith Newton şi John Broadhurst. La aceeaşi dată, Papa Benedict al XVI-lea l-a numit pe preotul Keith Newton ca prim Ordinariu al Ordinariatului Perso-

Veşmintele liturgice au fost aduse de soţiile celor trei foşti episcopi anglicani

Actualitate nal Sfânta Fecioară de Walsingham. Iniţiativa care a dus la publicarea constituţiei apostolice şi la înfiinţarea Ordinariatului personal amintit mai sus a venit de la diferite grupuri de

anglicani, care au declarat că împărtăşesc credinţa comună catolică aşa cum este exprimată în Catehismul Bisericii Catolice şi că recunosc ministeriul petrin aşa cum a fost voit de Cristos însuşi pentru

Biserică. Pentru ei a venit momentul de a exprima această uni-

tate implicită în forma vizibilă a comuniunii depline.

(„Per pastori e fedeli anglicani che entrano nella comunione con la Chiesa cattolica. Istituito l’Ordinariato personale di Nostra Signora di Walsingham L'Osservatore Romano din 16 ianuarie 2011; trad. Pr. Mihai PATRAŞCU)

11 FEBRUARIE 2011 A XIX-A ZI MONDIALĂ A BOLNAVULUI „Prin rănile sale veţi fi vindecaţi” (1Pt 2,24) – Mesajul Papei Benedict al XVI-lea pentru cea de a XIX-a Zi Mondială a Bolnavului, care se va celebra la 11 februarie 2011, doreşte să ofere un nou punct de reflecţie asupra misterului suferinţei umane în lumina credinţei creştine. În acelaşi timp, promovează o mai mare sensibilitate, în interiorul comunităţilor creştine şi al societăţii civile, faţă de fraţii şi surorile care trăiesc în suferinţă şi boală, pentru ca nimeni să nu rămână singur sau lipsit de îngrijirile adecvate. În această perspectivă, Sfântul Părinte scoate imediat în evidenţă trei condiţii fundamentale pentru a realiza o autentică reînnoire a activităţii de îngrijire a bolnavilor, începând cu categoriile cele mai slabe ale populaţiei. Prima condiţie se referă la centralitatea persoanelor umane, cărora trebuie să li se acorde atenţie şi îngrijire, cu atât mai mult dacă acestea se află în nevoie, în suferinţă sau sunt marginalizate; e vorba de o apropiere, de un sprijin oferit, respectând demnitatea umană a suferindului şi conştientizând faptul că nimeni nu poate fi uitat sau exclus. În al doilea rând este nevoie de o autentică umanizare a sectorului sanitar. Acest lucru se poate realiza depăşind afirmaţiile facile şi abstracte, şi datorită faptului că, aşa cum afirmă Papa Benedict al XVI-lea în Enciclica „Spe salvi”: „Măsura umanităţii este determinată în mod esenţial în raport cu suferinţa şi cel suferind”" (nr. 38). A treia condiţie se referă la angajarea Bisericilor particulare. Sfântul Părinte invită diferitele dieceze răsnr. 2/2011

pândite în lumea întreagă, pentru ca odată cu Ziua Mondială a Bolnavului să se dedice îngrijirii persoanelor suferinde şi bolnave, pentru ca viaţa lor să se îmbunătăţească şi să devină mai eficientă. În mesajul său din acest an, Sfântul Părinte ne invită, în acelaşi timp, să facem o reflecţie serioasă asupra câtorva teme fundamentale, plecând de la „misterul suferinţei”. De fapt, acest lucru este necesar ca să putem recunoaşte izvorul luminii, al speranţei, şi ca să găsim puterea necesară pentru a trăi în suferinţă; pe de altă parte, ca să putem recunoaşte mai bine motivaţiile şi modalităţile prin care suntem chemaţi cu toţii să ne dedicăm îngrijirii persoanelor care sunt bolnave sau/şi suferinde. Mons. Zygmunt Zimowski, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Operatorilor Sanitari 3 februarie 2011, www.vatican.va

Actualitate

18-25 ianuarie 2011 Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor VATICAN

Papa Benedict al XVI-lea: Orice diviziune în Biserică este o ofensă adusă lui Cristos În acest an, Săptămâna are ca temă un fragment din cartea Faptele Apostolilor, care sintetizează în câteva cuvinte viaţa primei comunităţi de creştini din Ierusalim: „Erau stăruitori în învăţătura apostolilor, în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi în rugăciune" (Fap 2,42). Este semnificativ faptul că această temă a fost propusă de Bisericile şi Comunităţile creştine din Ierusalim, reunite în spirit ecumenic. Ştim câte încercări trebuie să înfrunte fraţii şi surorile din Ţara Sfântă şi din Orientul Mijlociu. Slujirea lor este aşadar şi mai preţioasă, înnobilată de o mărturie care, în unele cazuri, ajunge până la jertfirea vieţii.

De aceea, în timp ce primim cu bucurie propunerile de meditaţie oferite de Comunităţile care trăiesc la Ierusalim, ne adunăm în jurul lor, şi acest lucru devine pentru toţi un ulterior factor de comuniune. Şi astăzi, pentru a fi în lume semn şi instrument de unire intimă cu Dumnezeu şi de unitate între oameni, noi, creştinii, trebuie să ne întemeiem viaţa pe aceşti patru „pilaştri”: viaţa întemeiată pe credinţa apostolilor transmisă prin Tradiţia vie a Bisericii, comuniunea fraternă, Euharistia şi rugăciunea. Numai aşa, rămânând strâns unită cu Cristos, Biserica îşi poate

îndeplini cu eficacitate misiunea sa, în ciuda limitărilor şi a lipsurilor membrilor săi, în ciuda diviziunilor, pe care şi apostolul Paul a trebuit să le înfrunte în comunitatea din Corint. Apostolul aflase că în comunitatea creştină din Corint apăruseră discordii şi diviziuni; de aceea le-a spus cu fermitate: „Este oare împărţit Cristos?" (1,13). Prin aceste cuvinte, el afirmă că orice diviziune din Biserică este o ofensă adusă lui Cristos; şi, în acelaşi timp, că numai în El, unicul Conducător şi

Domn, putem fi uniţi, prin puterea inepuizabilă a harului său. Iată aşadar apelul mereu actual al Evangheliei: „Convertiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape" (Mt 4,17). Angajarea serioasă în convertirea proprie la Cristos este calea care călăuzeşte Biserica, în ritmul pe care Dumnezeuîl dispune, spre deplina unitatea vizibilă. Întâlnirile ecumenice care se înmulţesc în aceste zile sunt un semn al acestui lucru. (Îngerul Domnului, 23 ianuarie 2011)

ROMÂNIA Simţul comuniunii fraterne şi graniţele propriei confesiunii În România, în diferite oraşe au fost organizate celebrări ecumenice la care au participat reprezentanţi ai Bisericii Catolice de rit latin şi bizantin, ai Bisericilor protestante, ai Bisericii Ortodoxe Române şi

ai Bisericii Ortodoxe Sârbe (în sud-vestul ţării) şi ai altor culte şi confesiuni. Pentru al doilea an consecutiv, în urma deciziei Sfântului Sinod, Biserica Ortodoxă Română doar asistă la rugăciunea celorlalte Biserici,

„fără implicare liturgică”. În unele părţi, ca de exemplu la Iaşi, rugăciunea ecumenică în comun a fost suspendată, iar Biserica Catolică locală s-a rugat în propriile lăcaşe de cult. „Mare păcat!”, astfel

Actualitate defineşte situaţia episcopul romano-catolic al Diecezei de Iaşi, PS Petru Gherghel, într-o scrisoare pastorală publicată cu ocazia Octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Amintind toţi paşii înainte făcuţi până acum pe calea ecumenismului de către Bisericile creştine din România, şi mai ales cea de a III-a Adunare Ecumenică care a avut loc la Sibiu în 2007, Episcopul de Iaşi constată acum o întoarcere înapoi „în vechea epocă a

răcelii şi a înstrăinării”. „Cum vom putea răspunde în faţa lui Cristos care şi-a pus speranţa în ucenicii săi pentru care nu încetează să se roage ca toţi să fie una? Ne este oare permis să-i refuzăm rugăciunea?”, întreabă PS Gherghel. La rândul său, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi Vicepreşedinte al Conferinţei Episcopale Române, a lansat un semnal de alarmă pentru modul în care se desfăşoară actualmente

Rugăciunea împreună nu înseamnă renunţarea la crez sau tradiţii Şi în acest an, Catedrala Patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române a fost plină de credincioşi catolici – laici, preoţi, călugări şi călugăriţe –, care au participat la celebrarea Vecerniei, cu ocazia deschiderii, în capitală, a Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor. La rugăciune au luat parte ÎPS Ioan Robu, din partea Bisericii Romano-Catolice, PS Mihai Frăţilă, din partea Bisericii Greco-Catolice, Arhimandritul Datev Hagopian, Întâistătătorul Eparhiei Armene din România, Pr. Daniel Zikeli, din partea comunităţii evanghelice luterane Bucureşti, Pr. Zsold Bela, din partea Bisericii Reformate Calvine, reprezentanţi ai altor Biserici şi culte, oameni politici şi diplomaţi. Slujba Vecerniei a fost oficiată de Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. După rugăciune, PS Mihai Frăţilă a adresat un cuvânt de salut celor prezenţi. Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor „a fost marcată în ultimii ani de un spirit de pedanterie, încât am pierdut curajul de a o mai practica fără a ne asuma unele riscuri. Sufleteşte vorbind, riscurile n-au degradat niciodată pe nimeni, dar descoperă oamenilor nivelul interior la care se situează. De aceea avem datoria creştină de a combate prin speranţă mai ales acel tip de pesimism pe care îl justificăm de obicei fără probleme. Orice s-ar spune, oricât s-ar spune, această ocazie de întâlnire e o şansă în plus de a înălţa mărire Domnului pentru că cel puţin ne putem accepta reciproc prezenţa câteva zile din an, pe rând, în bisericile nr. 2/2011

rugăciunea pentru unitatea creştinilor în ţara noastră: „Când simţul comuniunii fraterne nu mai depăşeşte graniţele confesiunii căreia îi aparţinem şi când în celebrările noastre euharistice ori în rugăciunile noastre nu îi asociem şi pe ceilalţi creştini (fie şi numai cu gândul), ceva din viaţa de înviere a lui Isus Cristos se pierde şi se pierd şi roadele acestei noi vieţi”. Cristina GRIGORE

celorlalţi”, a afirmat episcopul greco-catolic. Amintind de apropiata beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, PS Mihai a adăugat că mesajul Suveranului Pontif, „universal acceptat, ne aminteşte că Dumnezeu ne-a pus pe toţi alături ca să creştem împreună. Nu înseamnă că renunţăm la crez sau la propriile tradiţii dacă îl respectăm pe aproapele nostru”. „Nu ştim cum şi când se va reface unitatea creştină – a afirmat în încheierea intervenţiei sale PS Mihai Frăţilă. Putem sau nu s-o întrezărim, dar nimeni nu cunoaşte felul în care ea va deveni posibilă. Dacă acest scenariu îi aparţine în mod exclusiv Cerului, Dumnezeu ne cere însă, ca în aşteptarea darului său, fiecare dintre noi să fie statornic în simplitatea de a face binele, de a fi cuviincios şi de a continua rugăciunea. Cine caută să trăiască Evanghelia în mod simplu şi consecvent, fără alte pretenţii, face cel mai mare serviciu în primul rând bunului simţ. Peste acesta, numai peste acesta, va putea sosi într-o bună zi darul cel ales al unităţii în Cristos”. Salutându-i, la rândul său, pe cei reuniţi pentru rugăciune în Catedrala Patriarhală, Preafericitul Patriarh Daniel a subliniat că, „indiferent de intensitatea rugăciunii, de entuziasmul ei sau de o anumită moderaţie a ei, important este faptul că ne rugăm, că rămânem fideli unui ideal”. (C.G.)

Din viaţa Arhidiecezei

Inaugurarea Centrului de studii Bizantine După mai bine de 60 de ani de la închiderea sa de către regimul comunist, Centrul de studii bizantine din Bucureşti al Părinţilor Augustinieni Asumpţionişti, şi-a redeschis porţile în după-amiaza zilei de luni, 17 ianuarie 2011. Evenimentul s-a bucurat de un public numeros: preoţi, călugări şi călugăriţe, profesori universitari şi oameni de cultură, jurnalişti, politicieni, etc. Importanţa redeschiderii Centrului de studii bizantine şi a bibliotecii Părinţilor Asumpţionişti a fost subliniată pe rând de reprezentanţi de seamă ai lumii culturale şi ai Bisericii: Teodor Baconschi, ministru de externe al României, a vorbit despre „Rolul creştinilor în Europa de astăzi”; ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de Bucureşti, a vorbit despre revista Părinţilor Asumpţionişti „Échos d’Orient”, „un adevărat portal informatic, destinat Occidentului pentru cunoaşterea identităţii noastre istorice, bisericeşti, culturale”; PS Mihai Frăţilă, episcop grecocatolic auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul în Bucureşti, a adresat un mesaj de încurajare comunităţii asumpţioniste de la Bucureşti. Au mai luat cuvântul Pr. Lucian Dîncă, superiorul comunităţii asumpţioniste din Bucureşti, Pr. Benoit Grière, superiorul Provinciei franceze a Părinţilor Augustinieni Asump-

ţionişti şi Pr. Michel Kubler, directorul Centrului de studii bizantine din Bucureşti. ÎPS Ioan Robu şi PS Mihai Frăţiă au sfinţit apoi icoana Sfinţilor Petru şi Andrei, patronii Centrului. La eveniment a participat şi Mons. Baudouin Biajila Muankembe, consilier la Nunţiatura Apostolică din România. Împreună cu Centrul de studii a fost inaugurată şi biblioteca, al cărei fond de carte (cca. 15 mii volume) a fost adus de la Atena şi Roma. De un deosebit interes sunt colecţiile „Patrologia Greacă” (Migne), „Sources Chrétiennes” şi „Corpus Christianorum”. Clădirea Centrului – un imobil cu cinci etaje, în stil neogotic –, construită la jumătatea anilor 1930 şi confiscată în 1947, a fost renovată în totalitate de către călugării asumpţionişti, redevenind un loc de dialog între Orient şi Occident, atât pe plan cultural, cât şi educaţional. Pe lângă biblioteca „bizantină”, Centrul oferă şi cazare unui grup de tineri studenţi, indiferent de confesiunea religioasă. De asemenea, începând din luna septembrie 2011, părinţii asumpţionişti vor propune un program de conferinţe, dezbateri şi formare despre Biserică şi societate. Comunitatea Părinţilor Augustienieni Asumpţionişti din Bucureşti este formată din patru călugări: doi români, un belgian şi un francez. Înfiinţat în anul 1895, la Kadiköy, lângă Istanbul, Institutul de Studii Bizantine („L’Institut d’Études Byzantines”) al călugărilor asumpţionişti a avut ca primă preocupare publicarea unei reviste, prin care programul de studii şi cercetare al membrilor şi colaboratorilor să fie făcut cunoscut lumii ştiinţifice. Ca urmare, părinţii augustinieni au scos, începând cu finele anului 1896, revista cu titlul modest: „Échos

d’Orient” – un bimestrial de teologie, drept canonic şi liturgie, arheologie, istorie şi geografie orientală. La transferarea institutului la Bucureşti, în anul 1937 (cu numele „L’Institut Français d’Études Byzantines”), denumirea revistei a fost schimbată în „Études Byzantines”. În fine, după expulzarea călugărilor asumpţionişti din România şi odiseea salvării bibliotecii (1947), va apare, la Paris, „Revue d’Études Byzantines” (începând cu anul 1949). Cu apariţia revistei „Échos d’Orient”, lumea academică dispunea de o sursă sigură şi competentă pentru cunoaşterea creştinismului din Orientul Apropiat, dar şi din Grecia, Rusia şi Balcani, de toate riturile. Alături de articolele cu caracter teologic, periodicul prezintă descoperiri arheologice, studii topografice, obiceiuri folclorico-religioase, figuri de sfinţi şi ierarhi, mişcări şi curente religioase, mănăstiri şi congregaţii călugăreşti, proiecte editoriale etc. Deosebit de importantă este secţiunea „Bibliographie”, prezentă la sfârşitul fiecărui număr, care recenzează principalele plachete, studii, monografii etc. dedicate acestui spaţiu geografic şi istoric. Cristina GRIGORE

Din viaţa Arhidiecezei Pr. Victor-Emilian Dumitrescu, doctor în teologie Pr. Victor-Emilian Dumitrescu a susţinut vineri, 28 ianuarie, teza de doctorat în teologie, pe tema „Duhul Sfânt - experienţa şi spiritualitatea Rusaliilor”, în cadrul Universităţii din Bucureşti. Membrii comisiei de evaluare au apreciat teza de doctorat în teologie a Pr. Dumitrescu, subliniind importanţa acesteia pentru studiul pneumatologiei şi au insistat ca autorul să o publice cât mai curând. În aceeaşi sesiune, a susţinut teza de doctorat şi Pr. Gheorghe Zorel Zima, din Eparhia greco-catolică de Oradea, care a realizat un studiu comparativ între Catehismul lui Iosif de Camillis şi Catehismul Bisericii Catolice. Spre deosebire de colegul din Eparhia de Oradea, Pr. Dumitrescu nu a trădat nicio emoţie, expunând cu multă siguranţă argumentele care stau la baza studiului său doctoral. De altfel, Pr. Dumitrescu a obţinut vineri al doilea titlu de doctor, deţinând deja titlul de Doctor în filozofie, de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi (2008).

Originar din Craiova, Pr. Victor-Emilian Dumitrescu a intrat în 1990 în seminarul franciscan din Nisiporeşti, iar în 1991 a fost trimis la studii la Roma. În 1996 a încheiat studiile la Facultatea de teologie Seraphicum din Roma, iar în 1999 a obţinut masterul în filosofie la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma. Hirotonit preot la Roman, la 22 iunie 1997, după terminarea studiilor a activat mai întâi ca vicar la Prăjeşti, apoi ca profesor la Institutul Teologic Franciscan din Roman. Între 2000-2005 a ocupat diferite funcţii formative şi de conducere în cadrul Institutului şi a Provinciei Franciscane Conventuale. În anul 2006, în urma unui discernământ atent, a cerut permisiunea de exclaustrare din Ordinul Franciscan şi a intrat în rândul consacraţilor Comunităţii Magnificat a Reînnoirii Carismatice Catolice. În 2007 a fost încardinat în Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. Actualmente este unul dintre responsabilii Comunităţii Magnificat din România şi asistent naţional al acesteia. Continuă să predea la Facultatea de teologie romano-catolică din Bucureşti, la Şcoala biblică „Nazareth”, precum şi la Academia catolică de studii teologice din Chişinău. nr. 2/2011

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor la Tulcea

Miercuri, 19 ianuarie, Mons. Ieronim Iacob, Vicar episcopal de Dobrogea, şi Pr. Marcel Lungeanu, parohul comunităţii catolice din Tulcea, au participat la rugăciunea vecerniei în Catedrala ortodoxă din Tulcea, cu ocazia deschiderii Octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Vecernia a fost oficiată de PS Visarion, Episcopul Tulcii. În cadrul celebrării, la care au luat parte preoţi şi credincioşi ortodocşi şi romanocatolici, s-a dat citire unui mesaj transmis de Prefericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Mons. Ieronim Iacob a rostit apoi câteva cuvinte, subliniind importanţa mărturiei pe care creştinii trebuie să o dea în lume prin exemplul vieţii lor şi prin slujirea aproapelui. La sfârşitul Vecerniei s-a oficiat şi o slujbă de pomenire a victimelor cutremurului devastator din Haiti. A doua zi, comunitatea catolică tulceană a găzduit rugăciunea ecumenică, în biserica parohială Sfântul Arhanghel Mihail. La rugăciune a asistat şi PS Visarion, Episcopul Tulcii, care le-a adresat celor prezenţi un cuvânt de învăţătură.

Sfânta Scriptură Duminica a V-a (A)

vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva „Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate voastră tot răul din cauascunde o cetate aşezată pe un munte”. za mea. Bucuraţi-vă şi (Mt 5,14) tresăltaţi de veselie, căci Evanghelia zilei: Matei 5,13-16 răsplata voastră mare este în ceruri… În cele două interTextul evanghelic al acestei pelări, Isus îi aseamănă pe duminici se situează în imediata ucenici cu sarea şi cu lumina, continuitate a celui de duminiconsiderate de cei din vechime ca trecută, text în care, prin inca două din realităţile esenţiale termediul Fericirilor proclamate pentru viaţa omului: Sarea era de Isus, erau enunţate trăsătusimbolul purificării şi al conserrile definitorii ale acelora care vării şi de aceea, atunci când voiau să facă parte din Poporul ucenicii dau mărturie autentică Noului Legământ. Pericopa de pentru Împărăţie prin cuvânt şi astăzi este alcătuită din două prin atitudini, ei dau întregii interpelări adresate acestor noi omeniri adevărata sa valoare şi membri ai Împărăţiei cerurilor, „gustul” ei autentic. Cu alte cudispuşi să trăiască în spiritul vinte, fericirea pe care ei o aduc fericirilor enunţate pe Munte: în lume, transfigurează viaţa Voi sunteţi sarea pământului… şi dă savoare întregii realităţi Voi sunteţi lumina lumii... Acesumane. Dacă această savoare te două interpelări au menirea lipseşte, ea nu poate fi înlocusă ilustreze responsabilitatea ită cu nimic, iar ucenicii devin ucenicilor persecutaţi pentru nesemnificativi pentru oameni. că aderă la „un program” care La rândul ei, lumina este cea te poate pune înaintea unei care „alungă” bezna răului şi realităţi adesea dureroase: Fea ambiguităţilor (şi doar cei riciţi sunteţi când vă vor insulta, care au făcut experienţa răului

vor şti să o aprecieze). Lumina despre care vorbeşte Sfântul Matei nu este alta decât învăţătura lui Isus proclamată de pe Munte în auzul tuturor. A fi lumină înseamnă, în acest context, a întruchipa învăţătura lui Isus, a o exprima prin cuvinte şi fapte în aşa fel încât oamenii să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri. După cum se poate remarca cu uşurinţă, aceste texte vorbesc de la sine. Cel care a înţeles fericirea pe care învăţătura lui Isus o aduce în lume nu poate decât să o „iradieze” în jurul său, oricare ar fi situaţia în care s-ar afla. Fericirea se răspândeşte singură atâta vreme cât nu întâlneşte obstacole. Ea e prea mare şi prea preţioasă pentru ca noi să o împiedicăm să ajungă şi la alţii. Creştinul nu este neapărat „mai bun decât ceilalţi”. El este acela care în mod esenţial crede în fericirea proclamată şi trăită de Isus şi, la rândul său, trăieşte din ea.

Duminica a VI-a (A) Situându-se în continuarea Fericirilor şi a celor două interpelări adresate ucenicilor prin care îi asemăna cu sarea „Aţi auzit că s-a spus celor din pământului şi cu lumina lumii, textul propus spre meditare în vechime; (...) eu însă vă spun”. această a şasea duminică de peste an cuprinde introducerea Evanghelia zilei: Matei 5,17-37 şi prima din cele trei mari părţi care alcătuiesc discursul lui Isus de pe Munte. În introducere (5,17-20) Mântuitorul afirmă despre sine că El este împlinirea Legii şi a Profeţilor. Ucenicii, chemaţi să proclame şi să trăiască această realitate prin angajarea pe un drum al dreptăţii care o depăşeşte pe cea a fariseilor şi cărturarilor, se fac părtaşi în acest fel de Împărăţia cerurilor. Mai apoi Isus arată în ce constă această dreptate trăită în multiplele raporturi dintre oamenii care participă la comunitatea fraternă a fiilor Tatălui. Cinci dintre aceste relaţii sunt aici abordate. Ele manifestă o depăşire radicală a comportamentelor tradiţionale, depăşire exprimată prin cuvintele: Aţi auzit că s-a zis… Eu însă vă spun… Este vorba de raporturile dintre fraţi (5,21-26), dintre bărbat şi femeie (5,27-32), de adevărul cuvântului dat (5,33-37), de atitudinea de adoptat faţă de cei răi (5,38-42) şi faţă de duşmani (5,43-47). Prima parte se încheie prin chemarea la desăvârşire şi nu oricare desăvârşire ci cea a Tatălui. (Tema atitudinii de adoptat faţă de cei răi şi faţă de duşmani, precum şi invitaţia la desăvârşire, sunt tratate în evanghelia duminicii următoare.) Un astfel de text ne obligă să abordăm problema moralei Evangheliilor. Este oare creştinismul doar o morală ce prescrie porunci de respectat ad litteram sau mai curând un „spirit”, o iniţiativă liberă şi necondiţionată de a iubi după exemplul lui Isus? De fapt, morala Evangheliilor este Isus Cristos însuşi care îi cheamă pe oameni şi comunităţile la autodepăşire. Astfel, a nu-l vedea pe Isus real în cel de alături înseamnă să începi deja să-l omori. A dori o femeie sau a distruge o familie înseamnă să nu primeşti în viaţa ta iubirea absolută a lui Isus faţă de Tatăl şi faţă de oameni. A nu pune în centrul relaţiilor cu ceilalţi adevărul care ne uneşte cu Dumnezeu înseamnă să trăieşti într-o lume pe care omul şi-o construieşte după bunul său plac… Or tocmai aici se simte acea exigenţă la care Isus ne invită prin proclamarea Împărăţiei cerurilor. Drumul este deschis: a porni pe acest drum înseamnă să trăieşti şi

Sfânta Scriptură să suferi alături de Isus, dobândind acea fericire care decurge dintr-o astfel de viaţă coerentă; înseamnă să-ţi însuşeşti acea despuiere de voinţa proprie, aducătoare de moarte, pentru a trăi Viaţa de înviere a lui Isus pe care a dobândit-o prin jertfa de sine însuşi (v. lectura a doua a acestei duminici). Duminica a VII-a (A)

Legea de conţinutul ei inspirat, Isus propune o „Eu însă vă spun: nu întoarceţi interpretare a ei care se răul celor care vă fac rău, ci dacă dovedeşte a fi mult mai unul te loveşte peste obrazul drept, radicală în sensul că întoarce-i-l şi pe celălalt” (Mt 5,39). ea pune în lumină toate Evanghelia zilei: Matei 5,38-48 exigenţele posibile conţinute în porunci. Doar în acest fel poate fi înţeleaContinuând prezentarea să afirmaţia lui Isus care spune principalelor teme ale Predicii că nu a venit să desfiinţeze, ci de pe Munte, Evanghelia acestei să desăvârşească Legea. Astfel, duminici tratează problema rede exemplu, legii talionului (Ex laţiilor vizavi de cei răi şi de duş21,24) Isus îi opune preceptul mani pe baza acelei scheme care nonviolenţei. Acest precept însă vrea să marcheze o depăşire faţă nu înseamnă nici pe departe o de comportamentul obişnuit, dezangajare, ci, trăit în „spiritul” schemă exprimată prin cuvinteÎmpărăţiei cerurilor, trebuie să-l le: Aţi auzit că s-a zis… Eu însă conducă pe ucenic către iubirea vă spun… În fond, pentru Isus până şi a duşmanului: iubiţi pe este mai puţin important să ofeduşmanii voştri, rugaţi-vă pentru re o legislaţie nouă, cât mai ales cei care vă prigonesc şi vă vorsă propună o lectură reînnoită besc de rău, ca să fiţi fiii Tatălui a legii iudaice. Cu alte cuvinvostru din ceruri (5,44-45a). te, se poate spune că, în faţa Un astfel de îndemn care pretenţiilor cărturarilor care repugnă instinctului nostru de ajung adesea ca, prin distincţii autoafirmare, ne obligă să ne şi paradistincţii, să „golească” întrebăm în ce constă desăvâr-

şirea pe care trebuie s-o atingem, desăvârşirea Tatălui. Răspunsul ni-l dă Isus însuşi prin viaţa sa. Oare nu iertându-şi persecutorii a întrupat cel mai bine principiul nonviolenţei pe care l-a propus ucenicilor săi? Violenţa nu poate zămisli decât ură. Iar epoca în care trăim e plină de exemple ale acestor angrenaje cărora le cad victime nu doar persoane izolate, ci comunităţi întregi şi chiar popoare. Iertarea, dimpotrivă, frânge acest cerc vicios şi chiar inaugurează o altă posibilitate. Ea ar putea fi considerată ca un adevăr de credinţă întrucât se fondează pe speranţa că bunătatea îl va face pe cel rău să opteze pentru o alegere mai puţin inumană. Iertarea ilustrează în mod perfect recomandarea Sfântului Paul care spunea, la rândul său: Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine (Rom 12,21).

În duminicile precedente am văzut că discursul inaugural Duminica a VIII-a (A) al Predicii de pe Munte preconiza o dreptate superioară celei a cărturarilor şi a fariseilor. În ce constă însă această nouă „Căutaţi mai întâi împărăţia lui dreptate? În Sfânta Scriptură, termenul de dreptate face triDumnezeu şi dreptatea lui, iar celelalte vi se vor da pe deasupra” (Mt 6,33). mitere la Legământul încheiat între Dumnezeu şi om; omul drept ar fi, prin urmare, cel care, împlinind prescrierile Legii Evanghelia zilei: Matei 6,24-34 promulgate de Moise pe muntele Sinai, îşi ţine angajamentul. Împlinirea prescrierilor poate deveni însă pur formală, ipocrită (criticată de Isus la unii dintre fariseii şi cărturarii timpului său). Or noua dreptate vizează atitudinea fundamentală a creştinului. În acest sens versetul 33 enunţă: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui… În ochii Sfântului Matei căutarea Împărăţiei şi a dreptăţii ei sunt complementare. Pericopa evanghelică a acestei duminici a reţinut spre meditare îndemnul referitor la nelinişte. Învăţătura lui Isus este simplă şi directă: nu trebuie să te nelinişteşti nici pentru hrană, nici pentru îmbrăcăminte. În sprijinul acestui îndemn sunt aduse două argumente luate din cotidian: Dumnezeu este cel care are grijă de fiecare vietate, hrăneşte păsările şi îmbracă florile. Or, se întreabă Isus, nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Mai mult, Mântuitorul explică în concluzie de ce ucenicii nu trebuie să se neliniştească: Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de ele (6,32). Prin urmare, îndemnul central al acestei pericope evanghelice vrea să pună lucrurile la adevăratul lor loc. Omul nu a fost creat pentru hrană sau pentru îmbrăcăminte, ci acestea au fost create pentru el. Aşa cum o arată versetul 25, omul valorează mai mult decât hrana care îl menţine în viaţă şi decât haina care îi acoperă trupul. Îndemnul îl invită pe om să-şi asume responsabilităţile pentru ca, împreună cu Dumnezeu, să edifice Împărăţia Lui în această lume. Slujirea acestei Împărăţii trece şi prin slujirea reciprocă, slujire prin care Dumnezeu îşi înfăptuieşte lucrarea sa providenţială. Pr. Tarciziu ŞERBAN nr. 2/2011

Pastoraţia universitară

Universitatea în Europa

O nouă „nevoie” de Dumnezeu Concluziile Congresului european DE LA München Studierea în universităţi a relaţiei dintre raţiune şi credinţă, dacă ea poate să fie înţeleasă ca o instituţie şi o comunitate dedicată dezvoltării cunoaşterii şi slujirii binelui comun – acest subiect s-a aflat în centrul tuturor reflecţiilor Congresului european „Formare, Educaţie şi Evanghelie. Perspective ale pastoralei universitare în Europa” (27-30 ianuarie, München) şi în mesajul trimis la încheierea evenimentului de către Cardinalul Péter Erdő, Arhiepiscop de Esztergom-Budapest şi Preşedintele Consiliului conferinţelor episcopale europene (CCEE). „Pastoraţia universitară – a scris prelatul - nu trebuie să se ocupe numai de studenţi şi de programul lor pentru timpul liber, ci trebuie să lucreze pentru a stabili întâlnirea dintre bogăţia mesajului Evangheliei şi pluralitatea domeniilor ştiinţelor”. „În comunităţile universitare, teologii şi oamenii de ştiinţă, fiecare cu propria competenţă profesională, pot să favorizeze, prin cercetările lor comune, legătura dintre credinţa creştină şi activităţile vieţii, în societatea noastră”. Credinţă şi ştiinţă - împreună se poate Intervenţia a trei profesori universitari catolici, angajaţi în diferite câmpuri ştiinţifice, a arătat că această „legătură” este posibilă. Jacek Blazewicz, bioinformatician la Universitatea din Poznan, a dat ca exemplu „teoria BioLogosului” a lui Francis Collins; conform acestuia din urmă, „dacă astăzi avem ipotezele ştiinţifice despre originea Universului, cum este aceea a Big Bang-ului, nu există nicio teorie valabilă despre ceea ce a fost înainte” şi este „acceptabilă pentru oamenii de ştiinţă, chiar dacă nu sunt persoane religioase, ideea că Dumnezeu a creat Universul şi legile care îl guvernează”. Olivier Rey, matematician şi filosof la Politehnica din Paris, a demonstrat, folosindu-se de gândirea lui Husserl şi René Girard, că „ştiinţa poate să ia în serios Revelaţia şi să o exprime prin propriul său limbaj”, chiar dacă astăzi adevărata problemă este că „studenţii nu acceptă ca profesorii lor să ignore problemele legate de simţuri”; sub acest aspect, „creştinismul poate să contribuie la reorientarea ştiinţelor umane şi să nu mai considere fiinţele umane ca nişte umbre care merg ”. O nouă nevoie de Dumnezeu Trecând la un aspect mai „operativ” al congresului, mons. Lorenzo Leuzzi, responsabil al

Oficiul pentru pastoraţia universitară a Diecezei de Roma, a indicat ca prioritară angajarea „în lărgirea orizonturilor raţiunii” pentru că „în inima profesorilor, a studenţilor şi a persoanelor din aparatul administrativ, a comunităţii noastre universitare şi a culturii europene este o nouă nevoie de Dumnezeu, într-o societate ca aceea a noastră care trăieşte într-o fază post-secularizată şi care se deschide spre noi orizonturi”. Mons. Leuzzi a subliniat şi faptul că nu mai poate fi amânată „o muncă bine organizată de interacţiune cu toate sectoarele de pastoraţie din diecezele noastre, pentru a contribui esenţial şi original la proiectul noii evanghelizări”. Pr.Ferenc Janka, vice secretar al CCEE, a afirmat că este nevoie să ajutăm tinerii, profesorii şi persoanele care lucrează în universităţi „să recupereze dimensiunile trecutului şi ale viitorului” într-o cultură care a mizat totul pe „prezent” şi să sublinieze importanţa pe care o au valori ca „prietenia şi familia”, angajându-se în „maternitate şi paternitate spirituale”. Mons. Vincent Nichols, Arhiepiscop de Westmister, preşedinte al Comisiei Cateheză, Şcoală şi Universiate din cadrul CCEE, la toate obligaţiile ce revin pastoraţiei universitare a adăugat-o şi pe aceea „de a purta mesajul Evangheliei în viaţa studenţilor noştri”, privilegiu având teme ca „prietenia, pacea, familia, dar şi flexibilitate, conexiunea şi internaţionalitatea”; apoi nu trebuie uitată, conform spuselor prelatului, „obligaţia de a contribui la formarea studenţilor ca cetăţeni conştienţi”. Trandafirul Alb şi studenţii de astăzi Cu toate acestea, Congresul nu a fost doar „reflecţie”, dar şi confruntare reală cu realităţile universitare: în după-amiaza zilei de 29 ianuarie, participanţii au adus un omagiu studenţilor creştini care s-au opus în mod non violent regimului Germaniei naziste; participanţii s-au oprit la monumentul membrilor organizaţiei Trandafirul Alb de la Universitatea Ludwig Maximilian München şi apoi s-au întâlnit la Centrul comunităţii catolice cu studenţii de la universitatea mai sus-menţionată. Lucrările Congresului s-au încheiat duminică, 30 ianuarie, cu o Sfântă Liturghie prezidată de cardinalul Reinhard Marx, în catedrala din München.

UE - COMECE

COMECE (Comisia Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană) regretă faptul că cei 27 de miniştri ai afacerilor externe ai UE nu au ajuns la un acord luni, 31 ianuarie, asupra unei declaraţii comune care să condamne persecuţia religioasă. Această ezitare diplomatică este cu atât mai dificil de înţeles cu cât vieţi nevinovate sunt răpuse în atacuri teribile asupra comunităţilor creştine şi a altor minorităţi religioase în întreaga lume. Acordul a eşuat din pricina

unei neînţelegeri între miniştri asupra includerii unei referinţe specifice la creştini ca victime ale persecuţiei religioase. COMECE este uimită de această controversă, dat fiind că opinia publică europeană a fost foarte sensibilă faţă de situaţia specifică a creştinilor din Orientul Mijlociu, după atacurile recente împotriva bisericilor din Irak şi Egipt. Pe de altă parte, Parlamentul European (la 20 ianuarie), apoi Consiliul Europei (la 27 ianuarie) au deschis deja calea pentru Deşi majoritatea actelor de violenţă religioasă din ultimii ani au avut loc împotriva creştinilor, Înalta reprezentantă pentru politica externă şi politica de securitate a Uniunii Europene baroneasa Catherine Ashton a motivat că nu ar fi corect din punct de vedere politic să se facă referinţă explicită la o religie. Ea a refuzat să facă referinţă la creştini în documentul care ar fi trebuit să condamne persecuţia şi violenţa împotriva creştinilor.

o condamnare specifică a persecuţiei creştinilor, adoptând fiecare o rezoluţie prin care condamnă în mod explicit violenţa împotriva creştinilor. Recentele atacuri împotriva creştinilor nu sunt deloc cazuri izolate. În ultimii ani, statisticile referitoare la libertatea religioasă confirmă că majoritatea actelor de violenţă religioasă sunt săvârşite împotriva creştinilor. Această situaţie a devenit deosebit de alarmantă în Orientul Mijlociu, îndeosebi în Irak unde persecuţia ar putea duce la dispariţia totală a comunităţilor de creştini în lunile următoare. Angajamentul UE de a apăra drepturile fundamentale ale omului, printre care şi libertatea religioasă, este stipulat în mod clar în Tratatul UE şi în Carta Drepturilor fundamentale ale omului; acesta a fost reafirmat în numeroase declaraţii. De aceea aşteptăm ca Uniunea Europeană să ia măsuri concrete pentru a pune în practică aceste principii într-o acţiune politică clară.

Consiliul Europei condamnă violenţele împotriva creştinilor din Orientul Mijlociu (Agenţia SIR) – Consiliul Europei a adoptat joi, 27 ianuarie, cu 125 de voturi pentru şi 22 contra, recomandarea denunţării violenţelor împotriva creştinilor din Orientul Mijlociu, prezentată de Luca Volonté (Italia). Documentul condamnă în mod clar masacrul comis împotriva credincioşilor din catedrala catolică siriană din Bagdad, care a avut loc în luna octombrie a anului trecut, şi atentatul sinucigaş într-o biserică de rit copt din Alexandria, în Egipt, din luna ianuarie a acestui an. Prin acest document, Consiliul Europei îi cere totodată comisarului pentru drepturile omului, Thomas Hammarberg, şi Direcţiei generale pentru drepturile omului, să monitorizeze situaţia. nr. 2/2011

(Comunicat de presă al COMECE din 1 februarie 2011)

Uniunea Europeană evită să condamne categoric persecuţia religioasă a creştinilor. Episcopii ţărilor UE reacţionează

Semnificaţii liturgice

Liturghia transmisă prin mass-media

Wilhelm Tauwinkl

De la întemeierea postului Radio Vatican, în urmă cu 80 de ani, au apărut şi alte mijloace de comunicare extrem de populare: televiziunea şi internetul. Biserica le foloseşte pe toate acestea, fidelă poruncii Mântuitorului de a propovădui Evanghelia în toată lumea (cf. Mt 28, 19). Este firesc ca Biserica să folosească toate mijloacele de comunicare posibile pentru a-şi îndeplini misiunea; pe de altă parte, unele realităţi care ţin de esenţa Bisericii – Tradiţia, Sfânta Scriptură şi Sacramentele –, sunt şi ele mijloace de comunicare. Prin Tradiţia vie, credinţa se transmite din generaţie în generaţie, începând de la Apostoli şi până astăzi; credinţa transmisă prin viu grai a fost fixată şi în scris (în Noul Testament), folosinduse deci un alt mijloc medial. Sacramentele, la rândul lor, sunt alte mijloace de comunicare care transmit harul şi viaţa dumnezeiască credincioşilor care le primesc. De aceea, s-ar putea spune că între Biserică şi mass-media există o afinitate înnăscută. Este „valabilă” o Liturghie televizată? Odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă şi a celor care permit comunicarea între persoane la mare distanţă s-a pus şi problema legitimităţii implicării acestora în celebrările liturgice: poate un creştin să se spovedească prin telefon sau messenger şi să primească dezlegarea în acest fel? Un creştin îşi poate îndeplini datoria de a participa la Liturghia duminicală urmărind-o la televizor sau pe internet? Dacă biserica devine neîncăpătoare la mari sărbători, se poate instala un ecran în sala de catehism, unde cei care nu încap în biserică să poată urmări slujba? Din motive practice, postul de radio sau te-

leviziune îi poate cere preotului să celebreze o slujbă în avans, pentru a putea fi transmisă ca înregistrare? Răspunsul la aceste întrebări şi la toate cele asemănătoare este: NU. Celebrarea unui sacrament presupune comuniunea dintre creştini, legată de prezenţa fizică şi de participarea activă (deşi nu se limitează la acestea); de exemplu, în cazul Liturghiei, participarea creştinilor presupune îndeplinirea tuturor acţiunilor cerute de rânduială şi, de preferinţă, primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceste semne concrete ale comuniunii nu pot fi realizate în faţa televizorului sau a calculatorului. Sacramentele se celebrează de către oameni vii, care se întâlnesc şi interacţionează realmente; adunarea liturgică a credincioşilor uniţi în rugăciune creează o comuniune de natură cu totul diferită de contactul prin mijloace de comunicare la distanţă: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18, 20). Rostul transmiterii celebrărilor liturgice În faţa obiecţiilor de mai sus, ne putem întreba de ce postul Radio Vatican transmite zilnic Liturghia, aşa cum o fac şi site-urile internet ale Bisericii sau posturile de televiziune din numeroase ţări. Viaţa spirituală a creştinului nu se limitează la participarea la celebrările liturgice, în comun cu alţi credincioşi (cf. Mt 6, 6). Pentru cei aflaţi în imposibilitatea de a participa la Liturghie (din cauza vârstei, a bolii, a distanţei prea mari), transmisiunile prin mass-media, chiar dacă nu pot înlocui un act liturgic autentic, sunt de mare ajutor pentru îndeplinirea unui act religios, şi anume unirea spirituală cu comunitatea care celebrează. Un demers

asemănător îl îndeplinesc şi creştinii care, deşi nu renunţă la liturghia parohială, doresc să urmărească la televizor, de pildă, Liturghia Papei, pentru a se simţi uniţi cu întreaga Biserică. Norme referitoare la transmisiunile celebrărilor În unele ţări, conferinţele episcopale au stabilit norme referitoare la transmisiunile prin mass-media ale celebrărilor liturgice. Se insistă, de pildă, ca acestea să nu incomodeze celebrarea propriu-zisă în biserică; în unele locuri se cere ca emisiunile să aibă loc live, concomitent cu desfăşurarea ei reală, interzicându-se transmiterea înregistrărilor (ceea ce ar duce la un gen de profanare, prin reproducerea după bunul plac a transmisiunilor de celebrări). De asemenea, unele Conferinţe episcopale cer ca emisiunea să redea integral slujba transmisă. În tradiţia Bisericii au existat întotdeauna căi de a învinge imposibilitatea participării reale la celebrări. De pildă, bolnavilor la pat li se aduce împărtăşania acasă; în caz de război, logodnicilor li se îngăduie să se căsătorească prin reprezentanţi, cu procură; Liturghiile votive pot fi celebrate şi pentru cei care nu sunt de faţă; toţi creştinii care, din diferite motive, nu pot participa la Liturghie, se pot împărtăşi „în mod spiritual”. În astfel de cazuri, radioul, televiziunea, internetul etc. sunt un ajutor nepreţuit.

Radio Vatican - 80 de ani

Radio Vatican - 80 de ani Vocea Papei şi a Bisericii în dialog cu lumea la mulţi ani, RV! S-a născut la 12 februarie 1931, la ora 16 şi 49 de minute, în Vatican. A fost un eveniment istoric. Vestea naşterii lui a fost făcută publică lumii întregi de către Papa Pius al XI-lea. Şi, deşi împlineşte în curând 80 de ani, nu-şi trădează vârsta; ba chiar aş spune că întinereşte: comunică prin internet, satelit şi mijloace audio-vizuale, cunoaşte 38 de limbi şi 13 alfabete. De 80 de ani e vocea Papei şi a Bisericii. Nu, nu e vorba de vreun supra-talentat purtător de cuvânt, ci de un post de radio: Radio Vatican. „Auziţi Ceruri ce vă voi spune. Să audă pământul cuvintele gurii mele. Auziţi insule şi ascultaţi popoare îndepărtate”. Acestea au fost printre primele cuvinte pe care Papa Pius al XI-lea – vădit emoţionat şi totodată fascinat de „minunea” comunicării prin unde radio – le-a transmis „Urbi et Orbi”, adică Cetăţii Vaticanului şi lumii întregi, de la microfonul Radio Vatican, la 12 februarie 1931. Era primul mesaj radiofonic al unui Pontif. nr. 2/2011

Era prima oară când Papa se adresa lumii întregi, iar glasul lui era auzit în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. Cu o oră înainte, Guglielmo Marconi – renumit cercetător şi fizician italian, căruia Papa Pius al XIlea îi încredinţase misiunea de a pune pe picioare staţia radio a

Vaticanului – verificase deja legăturile radio intercontinentale: New York, Melbourne, Quebec. „Semnalul e bun. Putem începe”, l-a asigurat preotul iezuit Giuseppe Gianfranceschi, directorul de atunci al Radio Vatican. Mesajul Papei Pius al XI-lea, pe care Suveranul Pontif l-a

Radio Vatican - 80 de ani nu cred; pe conducătorii de popoare şi pe supuşii lor; pe cei bogaţi şi pe cei săraci; pe muncitori şi angajatori; pe cei suferinzi şi pe cei persecutaţi. A ţinut să-i enumere pe toţi, ca şi cum ar fi indicat, cu claritate, noului post de radio, care trebuia să fie target-ul său. Şi în 80 de ani de activitate, Radio Vatican nu Microfonul de la care Papa s-a dezminţit: a fost mereu Pius al XI-lea a transmis primul vocea Papei şi a Bisericii în mesaj radiofonic Urbi et Orbi. dialog cu lumea. În 1939, Radio Vatican scris personal, e plin de citate a urmărit conclavul – după din Sfânta Scriptură, de parcă moartea, la 9 februarie, a Papei gândurile lui ar fi fost prea limiPius al XI-lea – şi a transmis cetate pentru a putea exprima trăremonia întronizării Papei Pius irile acelui moment unic. După al XII-lea, comentată în nouă ce s-a adresat întregii creaţii limbi. În timpul războiului, raşi i-a dat slavă lui Dumnezeu, dioul Papei a constituit un prePontiful i-a amintit pe toţi şi pe ţios mijloc de informare liberă, toţi i-a binecuvântat: pe catolici, în ciuda bruiajelor. În anii '40 a în general; ierarhia Bisericii; fost creat Oficiul de Informaţii, persoanele consacrate; misiocare lansa apeluri pentru găsinarii; pe cei ce cred şi pe cei ce rea civililor şi a militarilor dis-

păruţi şi le transmitea prizonierilor mesaje din partea rudelor: în şase ani, Oficiul a transmis peste 1.240.000 de astfel de mesaje. În 1958 se transmitea deja în 30 de limbi. În 1978, odată cu alegerea pe Scaunul lui Petru a Papei Ioan Paul al II-lea, Radio Vatican mai marchează în istoria sa o transmisiune inedită: în fiecare sâmbătă seară Papa recită rozariul în direct, în uniune spirituală cu lumea întreagă. Şi astăzi, Radio Vatican, prin munca a câteva sute de redactori, tehnicieni şi personal administrativ, din 60 de ţări, ne aduce în case vocea Papei şi ne uneşte spiritual cu întreaga lume. Am putea spune că e „un microcosmos poliglot”, în slujba Papei şi a Bisericii Universale. Să te ascultăm încă mulţi ani de acum înainte, Radio Vatican! Cristina GRIGORE

Despre Radio Vatican, cu Pr. Federico Lombardi sj Roma se pregăteşte deja pentru apropiata beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea. Străbătând oraşul pentru a merge la Radio Vatican, unde mă întâlnesc cu Pr. Federico Lombardi sj, directorul general al Radio Vatican şi purtător de cuvânt al Sfântului Scaun, văd deseori în vitrine şi la vânzătorii ambulanţi imaginea Fericitului Papă, şi nu pot să nu-mi amintesc de vizita lui în ţara noastră, acum 11 ani. Cu acea ocazie, Înalt Preasfinţitul Ioan Robu spunea că mulţi dintre noi poate că nu speraseră să meargă vreodată la Roma ca să-l vadă pe Papa şi că aproape nimeni nu-şi imagina că Papa avea să vină la noi în ţară. Şi avea dreptate. Dar, într-un fel, mulţi dintre noi îl primiserăm deja pe Papă în casele noastre prin intermediul undelor radio ale Radio Vatican. Pr. Federico Lombardi mă aşteaptă în biroul lui, unde mă întâmpină cu multă deschidere şi cu zâmbetul lui larg. Pe unul din coridoarele de la Radio Vatican am văzut un tablou pe un perete: „Comunicarea. Turnul Babel şi Rusalii”, realizat

de ilustratorul italian Irio Ottavio Fantini. Pe de o parte e reprezentat turnul Babel: scena relatată de Cartea Genezei (cap. 11,1-9), când oamenii au vrut să înalţe un turn până la Dumnezeu şi Dumnezeu i-a pedepsit încurcându-le limbile. Pe cealaltă parte a tabloului este reprezentată scena Rusaliilor, când apostolii au vorbit şi fiecare

Radio Vatican - 80 de ani dintre cei prezenţi i-a înţeles în limba proprie. Cu gândul încă la tablou, îmi amintesc că, în cercetările pe care le-am făcut pentru a mă pregăti pentru întâlnirea cu Pr. Lombardi, am descoperit că părintele a avut un unchi căruia i se spunea „microfonul lui Dumnezeu”. „Unchiul meu, Pr. Riccardo Lombardi – mă lămureşte interlocutorul meu – era un mare predicator, care s-a folosit şi de acest instrument, radioul. Mie, în schimb, mi se mai spune microfonul papei”. Râdem amândoi. Îl rog pe părintele să le explice celor care nu sunt familiari cu Radio Vatican, ce este acest post de radio „al papei”. Părintele devine imediat serios şi-mi dau seama că răspunsul nu este chiar atât de simplu pe cât pare. „Dacă cineva se gândeşte la radio în sens restrictiv – începe să explice Pr. Lombardi –, adică la informaţia transmisă doar prin unde electromagnetice, nu înţelege ceea ce este în realitate Radio Vatican. Radio Vatican este o mare realitate de informaţie, de conţinut, de comunicare; colaborează cu Centrul de televiziune din Vatican pentru emisiunile video, cu departamentul de internet al Vaticanului pentru serviciile transmise prin internet. Este ca o mare agenţie de comunicare şi informare, cu o misiune foarte precisă, care traduce conţinuturile de evanghelizare şi vestire în lumea de astăzi în multe limbi diferite, pentru multe culturi diferite, răspândindu-le prin multe tehnologii diferite, aşa încât acestea să ajungă până la marginile pământului în mod cât mai eficient”. „Aşa cum se ştie, este un instrument pe care l-a voit Papa Pius al XI-lea, intuind că pentru a vesti mesajul Bisericii, al Evangheliei, şi pentru a transmite modul în care Biserica pune în practică acest mesaj în lumea de astăzi, avea nevoie de mijloacele moderne de comunicare. Dar misiunea Radio Vatican este aceeaşi astăzi cu cea pe care a avut-o la început. Sigur, modalitatea prin care se realizează această misiune evoluează în continuu, prin utilizarea mijloacelor pe care inteligenţa omului le descoperă şi le pune la dispoziţia acestei misiuni”. „Acum 80 de ani – continuă părintele –, acest instrument însemna pur şi simplu un microfon cu transmiţători pe unde scurte. Astăzi realitatea tehnico-comunicativă a Radio Vatican s-a schimbat profund: continuă să folosească undele scurte, în anumite zone din lume şi în anumite situaţii, dar utilizează cu precădere o serie de instrumente şi tehnologii de avangardă”. Masa de lucru a părintelui Lombardi este plină de documente şi cărţi, dar nu văd nicio fotografie. Atunci îi propun părintelui să aleagă, din îndelungaţii ani de activitate la radio Vatican, două imagini nr. 2/2011

emblematice, pe care le-ar aşeza pe birou. După un timp de gândire, Pr. Lombardi îmi răspunde, cu privirea aţintită undeva, departe, în amintiri. „La Santa Maria di Galeria, unde este centrul de transmisie prin unde scurte, avem o antenă mare, rotativă, care poate transmite prin unde scurte în toate direcţiile, cu un semnal foarte puternic. Îmi amintesc că odată, când realizam un documentar despre Sfântul Paul, regizorul a dorit ca filmul să se încheie cu cuvintele lui Paul, din Faptele Apostolilor, unde zice că trebuie să ducem mântuirea

până la marginile pământului (Fap 13,47 – n.n.), iar ca imagine ne-a ales pe noi cu această mare antenă care se rotea. Ceea ce m-a impresionat atunci, chiar spiritual, a fost că noi, prin Radio Vatican, am construit şi am utilizat instrumente cu ajutorul cărora mesajul Evangheliei să poată fi auzit de aici şi până la marginile pământului. Şi asta se întâmplă cu adevărat: Radio Vatican poate fi auzit până la marginile pământului. Aceste unde scurte au fost, şi sunt şi astăzi, singura modalitate tehnică prin care dintr-un punct se poate ajunge în toate punctele de pe Pământ; undele scurte depăşesc orice graniţă. Le-am folosit când nu exista libertate religioasă, pentru că erau unicul mijloc prin care de la Roma, din inima Bisericii, Papa se putea adresa tuturor popoarelor cu care nu se putea comunica în mod liber. De aceea, pentru mine personal, faptul că prin Radio Vatican, pentru prima oară în istoria Bisericii, putem fi auziţi până la marginile pământului, a constituit o experienţă spirituală foarte puternică”. „Un alt moment semnificativ – continuă Pr. Lombardi – a fost atunci când Ioan Paul al II-lea a mers în Africa şi a vizitat Maison des esclaves (Casa sclavilor), pe insula Gorée: un fel de închisoare în care erau adunaţi sclavii şi trimişi cu navele în America, unul dintre locurile cele mai tragice din

Radio Vatican - 80 de ani istoria omenirii. În această casă, Papa Ioan Paul al II-lea a dorit să spună câteva cuvinte de o tristeţe profundă pentru acest delict împotriva umanităţii: sclavia. Şi atunci, Sfântul Părinte, care cunoştea forţa presei şi importanţa mărturiei date de massmedia despre realităţile întâmplărilor care au avut loc de-a lungul istoriei, l-a chemat pe tehnicianul de la Radio Vatican ca să înregistreze cuvintele pe care el le-a rostit în acel loc. Era conştient că marca istoria. Atunci am conştientizat faptul că noi, Radio Vatican, suntem depozitari ai unor mărturii ca cea de la Maison des esclaves, când Papa rosteşte cuvinte pline de durere într-un loc plin de durere. Aceasta este valoarea radioului (acum şi a televiziunii): de a da mărturie despre istorie,

de a da mărturie despre evenimentele importante ale istoriei şi ale Bisericii astăzi. Asta înseamnă arhivarea istoriei astăzi. Şi una dintre cele mai frumoase pagini scrise de Radio Vatican a fost tocmai cea despre Bisericile tăcerii, din estul Europei, care erau private de libertatea religioasă”. Îi mulţumesc părintelui Lombardi pentru disponibilitate şi mă despart de el, îndreptându-mă spre un alt oficiu din Radio Vatican: redacţia programului în limba română. Mă duc să vorbesc cu Mons. Anton Lucaci, directorul programului, despre Radio Vatican şi Biserica tăcerii de pe plaiuri mioritice. Pr. Francisc DOBOŞ

Interviu cu Mons. Anton Lucaci

Radio Vatican. Programul în limba română

„Laudetur Jesus Christus! Lăudat să fie Isus Cristos! Aici Radio Vatican”. Cu acest salut îi întâmpină pe români, de aproape 64 de ani, membrii redacţiei programului în limba română a Radio Vatican. Pentru românii din România, dar şi pentru cei aflaţi în diaspora, Radio Vatican în limba română a fost timp de peste 40 de ani o voce a libertăţii, o voce a mângâierii, o voce a speranţei, o voce care-i întărea în credinţă: vocea Papei şi a Bisericii. Actualmente, din redacţia condusă de Mons. Anton Lucaci fac parte: Irina Popa, Anca Mărtinaş Giulimondi şi Pr.

Adrian Dancă. Redacţia română transmite seara, între orele 21.00 şi 21.20 (ora României) şi în reluare dimineaţa, între orele 7.20 şi 7.40 (ora României). Pe site-ul www.radiovaticana.org apar atât serviciile audio cât şi alte servicii care nu sunt difuzate, dar care sunt prezente integral sau în versiune radiofonică. Mons. Anton Lucaci, directorul programului în limba română al Radio Vatican, i-a acordat un interviu Pr. Francisc Doboş, pentru revista noastră. Monseniore, de când există Programul în limba română al Radio Vatican şi care au fost

Pr. Francisc Doboş şi Mons. Anton Lucaci

vocile care au transmis în acest răstimp învăţătura şi activitatea Sfântului Părinte? Secţia română a Radio Vatican a fost înfiinţată în martie 1947. Era după conferinţa de la Paris, încheiată în octombrie 1946, şi semnarea tratatului prin care erau făcute ajustări teritoriale şi se prevedea ridicarea Cortinei de fier. Cu acea ocazie, Papa Pius al XII-lea a rostit un discurs, ţinând cont tocmai de Bisericile care aveau să rămână în spatele Cortinei de fier. Atunci a fost înfiinţată şi secţia română. Este printre primele zece redacţii lingvistice ale Radio Vatican. În martie 1947 au avut loc primele emisiuni experimentale; apoi au devenit regulate, cu transmitere săptămânală. Primul speaker al emisiunilor experimentale a fost Mons. Pamfil Carnaţiu care murit la vârsta de 90 de ani, în 2009. Ce se făcea, practic? Discursul Papei era tradus de rectorul Academiei Regale, domnul Petre Panaitescu. Cei care s-au ocupat, pentru mulţi ani, de secţia în limba română au fost preoţii greco-

Radio Vatican - 80 de ani catolici. După Mons. Carnaţiu, care a lucrat la Secretariatul de Stat, au fost alţii, precum Octavian Bârlea şi Flaviu Popan. Şirul preoţilor greco-catolici a continuat până în 1981-1982, când a venit domnul Filippo Dozzi, un italo-român, iar din 1991, subsemnatul. Care a fost rolul redacţiei române în perioada comunistă? Cred că rolul cel mai important pe care l-a îndeplinit Radio Vatican a fost cel din perioada comunistă, când legăturile cu Sfântul Scaun erau nule, nu existau decât în forme cu totul excepţionale. Trebuie să ne gândim că în acea perioadă Biserica greco-catolică era suprimată, iar ierarhia catolică incertă; episcopii toţi în închisoare. Exista o anumită incertitudine asupra conducătorilor Bisericii locale. Doar prin ştirile care veneau de la Radio Vatican, cu posibilităţile minime de atunci şi în număr redus, dar care nu puteau fi împiedicate nici de Cortina de Fier, se afla dacă cineva e păstor al unei dieceze sau nu. Ce s-a schimbat după căderea regimului comunist? Sigur, s-a schimbat foarte mult. Mai întâi redacţia este mult mai liberă, mult mai responsabilă, mult mai fidelă şi cu mai multă iniţiativă. Dacă ne gândim numai la faptul că înainte de 1990 emisiunea era o simplă lectură continuă a ştirilor, de la început până la sfârşit, una după alta, pentru a umple

Mons. Anton Lucaci

programul... Şi totuşi, emisiunile erau foarte urmărite şi folositoare; cred că erau mai urmărite înainte de 1989 decât după, când sursele de informare religioasă s-au multiplicat, spre beneficiul ascultătorilor. Ştacheta s-a ridicat între timp şi asistăm la o adevărată concurenţă sfântă în sânul Bisericii, mai ales odată cu modernizarea şi multiplicarea mijloacelor tehnice. La ora actuală suntem practic cuprinşi într-o reţea foarte deasă de relaţii de comunicaţii şi informaţii, încât dificultatea stă în a alege, în a tria, în a selecta. Este ceea ce se întâmplă acum în alcătuirea unei emisiuni. Dacă ar fi să enumeraţi spontan câteva momente semnificative pe care le-aţi trăit aici, la Radio Vatican, în toţi aceşti ani, care ar fi acelea? Nu am fost croit să fiu un comunicator. Eu vin de la catedră. Venind la Roma, am fost pus în

situaţia de a alege între Secretariatul de Stat şi Radio Vatican. Am ales Radio Vatican pentru a rămâne în contact cu lumea. Mai apoi mi-am dat seama că am avut o intuiţie foarte bună, în sensul că perspectivele pe care radioul mi le oferea depăşeau cu mult ceea ce aş fi putut face la Secretariatul de Stat. Despre momentele cele mai importante nu am decât unul: vizita Papei în România, a viitorului Fericit Ioan Paul al II-lea, între 7 şi 9 mai 1999. Este primul Papă din istoria Bisericii care a vizitat ţara noastră, o ţară majoritar ortodoxă. Beneficiile acestei vizite au fost resimţite nu numai de Biserica catolică, dar şi de celelalte Biserici, în mod special de Biserica Ortodoxă. Întreaga ţară a beneficiat de pe urma acestei vizite. În momentul actual, roadele ei par a fi uitate, la noi în ţară, dar seminţele nu pier. Ce îndrumare le daţi celor care vor citi acest interviu, dar nu au ascultat încă emisiunile de la Radio Vatican? Câteodată am un oarecare necaz în privinţa aceasta, pe care îl simt când văd presa din ţară care citează agenţii precum France Press sau Asociated Press pentru a transmite din cuvintele şi activităţile Sfântului Părinte, când ar putea avea acces direct la sursă. Sigur că noi nu avem aceeaşi forţă pentru a ne face cunoscuţi. Nu este vorba de secţia română. Şi celelalte secţii suferă de această neputinţă de a se face cunoscute şi de a pătrunde în lumea laică. Noi nu alergăm după audienţă masivă, dar încercăm să oferim lucruri de calitate, pentru oameni de calitate. Însă avem încredere că aceste persoane de calitate, care ne urmăresc, vor deveni, cu siguranţă, multiplicatori ai mesajului transmis de „vocea Papei şi a Bisericii, în dialog cu lumea”. Vă mulţumim!

nr. 2/2011

Vladimir Ghika

Monseniorul Ghika şi bolnavii săi Suntem obişnuiţi ca Biserica să dea importanţă celor suferinzi. Observăm acest lucru şi prin faptul că în decursul anului ne oferă modele de sfinţi care au excelat în grija pentru bolnavi. Faima taumaturgică a unora este atât de mare încât memoria lor este legată strâns de posibilitatea de a obţine încă vindecare sau protecţie. Luna februarie ni-l aduce în prim plan pe Sfântul Blaziu, preotul martir prin mijlocirea căruia se cere ocrotire împotriva bolilor de gât. Această lună are însă şi o altă dată importantă care îi priveşte pe bolnavi, aceea a comemorării apariţiei Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, 11 februarie. Se va celebra în acest an a 19-a

Zi mondială a bolnavului, iar Sfântul Părinte pleacă în mesajul său pentru această zi de la ceea ce spune Sfântul Petru în prima sa scrisoare (2,24): „Prin rănile lui aţi fost vindecaţi”. Rememorarea rănilor Mântuitorului este făcută de Papa Benedict al XVI-lea în faţa Giulgiului care poartă semnele, iar Monseniorul Ghika face acelaşi lucru cu o mică relicvă din coroana lui Isus. „Fiul lui Dumnezeu a suferit, a murit, dar a înviat şi tocmai din acest motiv rănile sale devin semn al mântuirii noastre…” (nr.1), spune Sfântul Părinte. Mântuirea veşnică poate fi pregustată în acest timp prin efectul imediat al alinării durerilor. Mântuirea are o conotaţie spirituală: apostolul Toma a fost vindecat de necredinţa sa prin evidenţa rănilor purtate de Învăţătorul Înviat, dar nu numai. Monseniorul a înţeles că rănile Mântuitorului pot aduce şi eliberarea de suferinţele vremelnice. Acest fapt este verificat de numeroasele vindecări mijlocite de Vladimir Ghika prin aplicarea relicvei şi prin rugăciune. Vindecările obţinute au fost cu siguranţă de multe feluri şi mulţi sunt cei care nu au obţinut o vindecare fizică definitivă. Citind teologia suferinţei aşa cum o prezenta părintele Vladimir, ne dăm seama că probabil nici nu cerea mereu în rugăciune vindecarea exterioară. Nu ne propunem aici să facem o listă a bolnavilor îngrijiţi de Vladimir Ghika. Nu vrem să clasificăm sau enumerăm locurile în care s-a ocupat de aceste activităţi. Probabil pentru mulţi

cititori ar fi de neînţeles, dat fiind că trăim într-o societate evoluată medical. Acum 100 sau chiar 50 de ani, pe când tânărul Vladimir, apoi părintele Vladimir, îngrijea bolnavii,

situaţia era cu totul alta. Ceea ce vă propun spre contemplare este actualitatea preocupării acestei persoane sensibile la durerile aproapelui, ca samariteanul din Evanghelie. Papa îi invită pe tineri şi pe toţi oamenii de bunăvoinţă să creeze „poduri de iubire şi solidaritate pentru ca nimeni să nu se simtă singur, ci aproape de Dumnezeu şi parte din marea familie a fiilor săi” (nr.3). Doar privind rănile lui Isus vom vedea Inima Sa Preasfântă care pătimeşte alături de fiecare bolnav, manifestând în cel mai înalt grad iubirea lui Dumnezeu (cf. nr. 4). Apropiindu-ne de cei bolnavi, ne apropiem de Isus care este acolo cu ei. Apropiindu-ne de cei în suferinţă, îl facem prezent pe Isus lângă ei. El este acolo şi îi mângâie cu mâinile noastre, aşa cum o făcea prin mâinile Monseniorului Vladimir Ghika. Pr. Francisc UNGUREANU Postulatura Cauzei de Beatificare a Mons. Vladimir Ghika

Sfântul lunii în iconografie

Pregătirea creştinului pentru moarte

Moartea Sfintei Margareta de Cortona (de Marco Benefial)

La 22 februarie, Martirologiul Roman menţionează memoria Sfintei Margareta de Cortona (1247-1297), mistică, terţiară franciscană. Viaţa Margaretei conţine toate elementele unui roman de succes: o tânără frumoasă, dar de condiţie modestă; o mamă vitregă care o urăşte şi o umileşte; fuga cu un amant de origini nobile; viaţa într-un castel şi naşterea unui copil – rod al unirii nelegitime; moartea amantului în condiţii misterioase; repudierea din partea rudelor; convertirea şi ascensiunea pe culmile sfinţeniei creştine, urmată de o moarte exemplară.

nr. 2/2011

materiei anorganice a pavimentului, accentuează dimensiunea zbuciumului sufletesc al omului, fiinţă raţională dotată cu suflet nemuritor, în faţa misterului morţii. Doar ministrantul, îngenunchiat alături de celebrant, cu lumânarea în mână, degajă un aer de seninătate şi o doză de curiozitate faţă de întâmplarea la care ia parte – inconştienţa tinereţii în faţa morţii! Simbolismul celor două lumânări prezente la căpătâiul muribundei este diferit: cea din mâna băiatului îl reprezintă pe Cristos, „Lumina lumii”, iar cea de pe noptieră, deja consumată, este un simbol al timpului care se scurge inexorabil. Craniul, singurul „ornament” al chiliei, este atributul vieţii de penitenţă pe care a îmbrăţişat-o Margareta odată cu convertirea ei. În fine, sandalele aflate la picioarele patului reprezintă, aş zice, singura moştenire materială lăsată de muribundă călugăriţei cu picioarele goale, pentru a continua „drumul” parcurs de cea care-şi va încheia călătoria pământească. Când privesc Moartea Sfintei Margareta îmi vin în minte sălile de reanimare ale spitalelor din zilele noastre. Pe fondul unei lumini reci, de neon, aparate sofisticate, care emit sunete spaţiale, monitorizează sau menţin funcţiunile vitale ale pacientului. Totul este măsurat cu precizie matematică... În acest efort ştiinţific, bolnavul riscă adesea să devină un simplu număr; se uită faptul că el este, înainte de toate, o persoană; se neglijează, din teamă sau din ignoranţă, tocmai ceea ce-l face să trăiască veşnic!

Pr. Ieronim IACOB

Moartea Sfintei Margareta. Pictorul Marco Benefial (1684-1764) se inspiră din concepţia teologică şi practica pastorală a timpului, conform cărora taina Sfântului Maslu era rezervată proximităţii momentului morţii. Opera lui se voia o lecţie de cateheză vizuală, despre buna pregătire pentru moarte, destinată celor care treceau pragul bisericii. Tabloul, aflat în sanctuarul „Santa Maria in Aracoeli” din Roma, o înfăţişează pe Margareta pe patul de suferinţă, în atmosfera austeră a chiliei, în timp ce primeşte ungerea sfântă. Clarobscurul încăperii este invadat de o lumină puternică, ce pătrunde mai mult interiorul personajelor dezvăluind starea lor sufletească. Paloarea morţii, instalată pe faţa muribundei, este luminată de aura de sfinţenie care-i înconjoară deja capul. Galben-auriul pledului aşezat peste rasa călugărească a Margaretei pare a sugera stadiul de maturitate la care ea a ajuns: acela de fruct copt, gata de a fi recoltat. Fruntea, mâinile şi picioarele Margaretei, într-un gest de încredinţare conştientă, aşteaptă darul tainei întăritoare pentru trup şi pentru suflet. Înveşmântat în cotă şi stolă, preotul celebrant, în postură de adevărat medic sufletesc, săvârşeşte gesturile prescrise în timp ce rosteşte formula sacramentală (gura deschisă!). Statura lui impunătoare face trimitere la Cel pe care-l reprezintă şi care se comunică în sacramente: Cristos. La capătul patului, în genunchi, un călugăr îşi fixează monoclu pentru citirea rugăciunilor de încredinţare a sufletului. El şi-a deschis cartea la ultimele pagini, acolo unde se află, de regulă, textele sfinte referitoare la lucrurile din urmă (de novissimis!). În prim-plan se află o soră terţiară, prosternată pe pavimentul chiliei. Trupul curbat al călugăriţei, în contrast cu regularitatea geometrică a

Universul familiei

abc -ul familiei

N ...de la NEVINOVĂŢIE

Primul sens atribuit în DEX termenului nevinovăţie este lipsa de vinovăţie, la care se adaugă şi altele: inocenţă, candoare, curăţenie morală, dar şi naivitate. Definirea termenului în raport cu o lipsă corespunde relatării biblice din cartea Genezei dar şi perspectivei istorice. Conştient de propria păcătoşenie, omul din orice timp aspiră la nevinovăţia pe care Biblia şi teologia o pun la început. Termenul inocenţă are la bază latinescul innocentia care, la rândul său, are sensul de a nu vătăma, de a nu provoca daune. Acest din urmă sens şi-l însuşeşte şi Papa Ioan Paul al II-lea în primul ciclu al catehezelor de miercuri, vorbind însă de starea naturii umane integre. Spre deosebire de integritatea originară în care lipsea vinovăţia, omul istoric, dotat cu o natură din care lipseşte nevinovăţia originară, trăieşte în lipsa integrităţii, ori în prezenţa vinovăţiei. Nevinovăţia face parte din realitatea preistorică revelată. A fost pierdută în mod iremediabil prin neascultarea proto-părinţilor Adam şi Eva, dar rămâne în orizontul aşteptării umane ca urmare a răscumpărării aduse de Cristos şi datorită faptului că istoria umană îşi are rădăcinile în preistoria revelată. Starea de păcat nu poate fi înţeleasă fără referinţa la nevinovăţie. În disputa cu fariseii pe tema unităţii şi indisolubilităţii, Isus le arată fariseilor care apărau divorţul, rod al păcatului (Mt 19), că acesta nu face parte din planul iniţial al lui Dumnezeu (începutul ca şi creaţie), care l-a

creat pe om ca bărbat şi femeie, nici din ordinea răscumpărării (începutul ca şi mântuire). Învăţătura despre feciorie din Mt 19, 10-12 vine să confirme frumuseţea căsătoriei. Fecioria este modul de raportare inaugurat de Isus odată cu venirea sa în lume, şi ale cărui trăsături fermecătoare se văd în Maica sa, în Iosif, în Ioan… şi în mulţimea celor care, trecuţi sau nu în calendar, l-a reprodus în viaţa lor de-a lungul celor două milenii de creştinism. Este modul de a poseda, dar totdeauna cu „distanţarea lăuntrică” , numită feciorie de tradiţia Bisericii: un surplus de putere afectivă şi nicidecum un ascetism sexofob, duşman al omeniei. E de ajuns să amintim câteva exemple din Evanghelie. Evangheliştii Matei şi Luca, relatând împrejurările extraordinare ale naşterii lui Isus, ne ajută să înţelegem încercările la care a fost supus Iosif. Acest tânăr îndrăgostit (care nu era nici pe departe bătrânul din iconografia populară, care voia parcă să exorcizeze riscul oricărei puteri de generare) îmbrăţişează fără rezerve, deşi nu înţelege, destinul tinerei sale soţii. Cu Iosif (vir oboediens, aşa cum îl numeşte Liturghia), prin dăruirea sinceră şi plină de afecţiune faţă de cea care i-a fost încredinţată în viaţă, înfloreşte o nouă fecunditate. E aceeaşi pe care a experimentat-o şi Sfânta Maria la picioarele crucii, când a auzit vocea Fiului care o încredinţa lui Ioan: „Femeie, iată Fiul tău”. Din acel moment memorabil „discipolul a luat-o la el acasă” (In 19,25-26). Să ne închipuim

cum Ioan - după ce l-a auzit pe Isus spunându-i: „Iată mama ta” - o va fi privit pe Maria, şi cum Maria se va fi comportat cu Ioan, după acel îndemn. Ce forţă afectivă şi ce adevăr forte în acea afecţiune! Ce purificare profundă şi radicală faţă de posesiunea trupească şi de sânge într-o legătură detaşată de orice stăpânire - voinţă de putere şi seducţie -, dar de pură şi gratuită primire a celuilalt! Suntem acum în măsură să desluşim forţa pedagogică ce se află ascunsă în următoarea afirmaţie: „Cu cât va fi mai prezentă şi mai trainică carisma vieţii feciorelnice în creştinism, cu atât mai mult căsătoria va fi adusă la natura sa adevărată şi va fi ajutată să se conformeze idealului său” (G. Biffi). De fapt, pe bună dreptate spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine condamnă căsătoria, ştirbeşte şi gloria fecioriei; şi invers, cine o laudă, face mai admirabilă şi mai strălucitoare fecioria. Ceea ce apare bine, numai în comparaţie cu un rău, nu este un mare bine; dar ceea ce este încă mai bine dintre toate lucrurile bune recunoscute în mod universal, este sigur un bine în cel mai mare grad”. Nevinovăţia din perspectiva începutului ca mântuire înseamnă golirea de sine, de voinţa de dominare, de voinţa de posesie, de putere, înseamnă o viaţă curată. Sigur că acest fapt ne trimite la începutul ca şi creaţie în care se aminteşte că primii oameni „erau goi şi nu se ruşinau” (Gen 2,25), ceea ce vom analiza când vom vorbi despre sentimentul de ruşine. Pr. Fabian MĂRIUŢ

Arta de a trăi

Familia, celula de bază a societăţii? În toamna anului trecut, preşedintele României promulga legea privind Codul civil şi Codul penal sau Legea Micii Reforme în Justiţie. La 26 octombrie 2010, Monitorul Oficial nr. 714 publica acest act emis de Parlamentul României, Nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Legea urma să intre în vigoare de la începutul anului 2011. Această noutate a începutului de an prevede şi accelerarea soluţionării proceselor de divorţ la oficiile de stare civilă din cadrul primăriilor. „Art. 381 - Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberâdu-le un certificat de divorţ, potrivit legii. Art. 382. - Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ. La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat”. Avantajos şi rapid! Aşa au spus unii când au prezentat această noutate adusă de Legea 202/2010, fără să se ţine cont de faptul că dincolo de aspectul juridic, căsătoria nu este un simplu contract! Căsătoria este un sacrament ale cărei caracteristici sunt unitatea şi indisolubilitatea! Ceea ce spune Isus în Evanghelie despre legătura dintre bărbat şi femeie este mai mult decât edificator: „Nu aţi citit că de la început Creatorul i-a făcut bărbat şi femeie? şi a zis (Isus): De aceea omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19,4-6). Nu ştiu dacă în momentul de faţă era nevoie să se adâncească şi mai mult dezbinarea dintre oameni. Pentru că, până la urmă, ce este divorţul dacă nu dezbinarea dintre cei care-şi juraseră că se vor iubi şi se vor respecta până nr. 2/2011

când moartea îi va despărţi? Cu câtă uşurinţă se încearcă ruperea unui legământ care trebuia să dureze toată viaţa! Cât de superficial tratează autorităţile problema familiei, considerată şi tratată cândva ca „celula de bază a societăţii”! Divide et impera (Dezbină şi stăpâneşte)! Mi-a venit în minte că aceasta este o tactică descoperită în Antichitate, a cărei idee de bază era să despartă sau să prevină unirea unor centre de putere, pentru că grupurile mici sunt mai uşor de dominat decât un grup mare şi unit. Şi mi-a mai venit în minte că în limba greacă cuvântul „diabolos” înseamnă cel care dezbină, cel care desparte. O fi vreo legătură între aceste semnificaţii şi legile pe care le dau cei ce ne conduc? Societatea are nevoie de instituţia familiei După unsprezece ani de la începutul celui de-al III-lea mileniu, familia se confruntă cu o criză nemaiîntâlnită în istorie. Prevăzând efectele nefaste şi necazurile pe care le provoacă un asemenea eveniment, Ioan Paul al II-lea, de fericită memorie, numea divorţul plaga societăţii care loveşte direct în fiinţa umană, ce rămâne marcată pentru toată viaţa; distruge căminul familial şi devine cauza principală a sărăciei sub toate aspectele ei: economic, afectiv şi uman. Şi pentru actualul Suveran Pontif familia reprezintă un subiect căruia îi acordă o atenţie deosebită. „Datorită rolului esenţial în societate, familiei trebuie să i se recunoască propria sa identitate. Familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie trebuie să primească un substanţial sprijin legislativ, financiar şi social”. Nu doar Biserica afirmă şi susţine importanţa socială a vieţii de familie. Jennifer Roback Morse, cercetător la Institutul Acton pentru Studiul Religiei şi Libertăţii, în cartea sa Iubire şi economie îşi intitulează unul dintre capitole „De ce nu există nici un înlocuitor pentru familie”. Aici,

Arta de a trăi autoarea afirmă că familia este de neînlocuit nu numai în sensul că cei doi părinţi ai unui copil joacă un rol unic în viaţa acestuia, ci şi pentru că instituţia în sine a familiei nu poate avea nici un fel de substituit. Morse afirmă că rolul primar al familiei este relaţionarea. Unele familii reuşesc să dezvolte această sarcină mai bine decât altele, dar nici o altă instituţie nu poate să îndeplinească acest rol mai bine decât familia. Iar dacă unele familii eşuează, nu trebuie să tragem concluzia că familia, ca şi instituţie, este pur şi

simplu ceva opţional, susţine autoarea. „Dacă vom putea să ţinem familia împreună, vom avea nevoie de mai puţine proiecte grandioase pentru a înlocui familia la nivelul societăţii”. Instituţia familiei este aceea care conferă stabilitate unei societăţi; de aceea ar trebui să fie ocrotită şi promovată prin legi care să o încurajeze şi să o pună în valoare. Ar trebui ca familia să fie o prioritate! Cristina ŞOICAN

Stilul creştin în lumea digitală „Există un stil creştin de prezenţă şi în lumea digitală: el se concretizează într-o formă de comunicare onestă şi deschisă, responsabilă şi respectuoasă faţă de celălalt”, subliniază Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea în mesajul său pentru cea de-a 45-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale (5 iunie 2011). Titlul mesajului de anul acesta este Adevăr, vestire şi autenticitate de viaţă în era digitală. „Noile tehnologii – scrie Papa în mesajul prezentat luni, 24 ianuarie (comemorarea liturgică a Sfântului Francisc de Sales, patronul spiritual al presei catolice),

în Sala de Presă a Sfântului Scaun - nu schimbă numai modul de a comunica, ci comunicarea în ea însăşi, motiv pentru care se poate afirma că suntem în faţa unei vaste transformări culturale”. Într-adevăr, „se prevăd ţinte inimaginabile până cu câtva timp în urmă, care trezesc uimire datorită posibilităţilor oferite de noile mijloace şi, în acelaşi timp, impun în mod tot mai urgent o reflecţie serioasă despre sensul comunicării în era digitală”. Noile tehnologii, „cer să fie puse în slujba binelui

integral al persoanei şi al întregii omeniri. Dacă sunt folosite cu înţelepciune, ele pot contribui la satisfacerea dorinţei de sens, de adevăr şi de unitate care rămâne cea mai profundă aspiraţie a fiinţei umane”, afirmă Papa. Oportunităţi şi riscuri „În lumea digitală – aminteşte Pontiful - a transmite informaţii înseamnă tot mai des a le pune într-o reţea socială, unde cunoaşterea este împărtăşită în domeniul schimburilor personale”. În acelaşi timp, „noile tehnologii permit persoanelor să se întâlnească dincolo de graniţele spaţiului şi chiar ale culturilor, inaugurând astfel o întreagă lume nouă de potenţiale prietenii”. Pentru Benedict al XVI-lea „aceasta este o mare oportunitate, dar presupune şi o atenţie mai

Arta de a trăi mare şi o conştientizare cu privire la posibilele riscuri”. De aici apar unele întrebări „Cine este "aproapele" meu în această lume nouă? Există pericolul de a fi mai puţin prezenţi pentru cel pe care îl întâlnim în viaţa noastră zilnică obişnuită? Există riscul de a fi mai distraţi, pentru că atenţia noastră este fragmentată şi absorbită într-o lume "diferită" faţă de cea în care trăim? Avem timp să reflectăm în mod critic asupra alegerilor noastre şi să alimentăm raporturi umane care să fie întradevăr profunde şi durabile?” „Este important - remarcă Papa - să ne amintim mereu că un contact virtual nu poate şi nu trebuie să înlocuiască un contact uman direct cu persoanele la toate nivelurile vieţii noastre. Şi în era digitală, fiecare este pus în faţa necesităţii de a fi persoană autentică şi reflexivă. De altfel, dinamicile proprii ale social network (reţea de socializare) arată că o persoană este mereu implicată în ceea ce comunică. Atunci când persoanele îşi schimbă informaţii, se împărtăşesc deja pe ele însele, viziunea lor despre lume, speranţele lor, idealurile lor”. Stilul creştin Potrivit mesajului Sfântului Părinte „există un stil creştin de prezenţă şi în lumea digitală”. Într-adevăr, „a comunica Evanghelia prin noile media înseamnă nu numai a insera conţinuturi în mod declarat religioase pe platformele diferitelor mijloace, ci şi a mărturisi cu coerenţă, în propriul profil digital şi în modul de a comunica, alegeri, preferinţe, judecăţi care să fie profund coerente cu Evanghelia, chiar şi atunci când despre ea nu se vorbeşte în formă explicită”. nr. 2/2011

De altfel, şi în lumea digitală „nu poate să existe vestirea unui mesaj fără o coerentă mărturie din partea celui care vesteşte”. În această privinţă, Papa subliniază că „trebuie să fim conştienţi că adevărul pe care încercăm să-l împărtăşim nu-şi scoate valoarea sa din „popularitatea” sa sau din cantitatea de atenţie pe care o primeşte. Trebuie să-l facem cunoscut în integritatea sa, mai degrabă decât să încercăm să-l facem acceptabil, eventual „diluându-l”. Trebuie să devină aliment zilnic şi nu atracţie de moment. Adevărul Evangheliei nu este ceva care să poată fi obiect de consum sau de realizare superficială, ci este un dar care cere un răspuns liber. El, deşi proclamat în spaţiul virtual al reţelei, cere mereu să se întrupeze în lumea reală şi în raport cu chipurile concrete ale fraţilor şi surorilor cu care împărtăşim viaţa zilnică. Pentru aceasta – notează Papa - rămân mereu fundamentale relaţiile umane directe în transmiterea credinţei!”. Credinţă şi creativitate Sfântul Părinte invită „creştinii să se unească cu încredere şi cu creativitate conştientă şi responsabilă în reţeaua de raporturi pe care era digitală a făcut-o posibilă”, pentru că „această reţea este parte integrantă a vieţii umane”. În acest context, „proclamarea

Evangheliei cere o formă respectuoasă şi discretă de comunicare, care stimulează inima şi mişcă mereu conştiinţa”. Pentru Papa „cei care cred, mărturisind convingerile lor cele mai profunde, oferă o contribuţie preţioasă pentru ca web-ul să nu devină un instrument care reduce persoanele la categorii, care încearcă să le manipuleze din punct de vedere emotiv sau care permite celui care este puternic să monopolizeze opiniile altuia. Dimpotrivă, cei care cred, să-i încurajeze pe toţi să menţină vii întrebările veşnice ale omului, care mărturisesc dorinţa lui de transcendenţă şi nostalgia pentru forme de viaţă autentică, vrednică să fie trăită. Tocmai această tensiune spirituală propriuzis umană se află în spatele setei noastre de adevăr şi de comuniune şi ne stimulează să comunicăm cu integritate şi onestitate”. Mesajul se încheie cu o invitaţie adresată tinerilor prin care le cere „să se folosească bine de prezenţa lor în arena digitală” şi le dă întâlnire la următoarea Zi Mondială a Tineretului de la Madrid „a cărei pregătire datorează mult avantajelor noilor tehnologii”.

Traducere şi adaptare de Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI (www.agensir.it)

Ştiri interne Biserica Greco-Catolică Inaugurarea studioului Radio Maria la Baia Mare Mass-media sunt o formă specifică de evanghelizare, mai ales în timpurile noastre, când cultura umanităţii este din ce în ce mai orientată către utilizarea noilor tehnologii de comunicaţii. Înţelegând importanţa mijloacelor mass-media de evanghelizare, la 12 ianuarie 2011, Preasfinţia Sa Ioan Şişeştean, Episcopul Eparhiei Greco-Catolice a Maramureşului, a sfinţit studioul fix de Radio, asistat de Părintele Protopop al Băii Mari, Albu Ioan Cristian şi de părintele Pop Vasile Daniel. La sfinţire au participat invitaţi, preoţi şi laici, credincioşi din Baia Mare şi împrejurimi, membrii curiei eparhiale, conducerea Radio Maria România, oficiali ai autorităţilor de stat locale şi centrale, domnul deputat Gheorghe Zoicaş, care şi-a adus activ contribuţia la funcţionarea Radio Maria, precum şi voluntari care vor contribui la funcţionarea studioului fix de Radio. După sfinţirea studioului şi cuvintele de învăţătură urmate de cele de mulţumire aduse lui Dumnezeu, Preacuratei Fecioare Maria şi realizatorilor proiectului, de către Excelenţa Sa Episcopul Ioan Şişeştean, participanţii la eveniment au fost invitaţi la un scurt moment festiv, coordonat de părintele Angel Zareczki, responsabilul Biroului Eparhial de Comunicaţii Sociale. Acest studio fix va contribui la realizarea şi trasmiterea programelor Radio Maria România: spirituale (Sfintele Liturghii, Vecernia, Acatistul, Rozariul, Paraclisul, Calea Sfintei Cruci), catehetice, cultural-religioase, muzicale etc. Conducerea şi colaboratorii Radio Maria România, coordonaţi de părintele Doru Popovici, au asigurat asistenţa şi consultanţa necesară realizării acestui studio fix de Radio precum şi formarea voluntarilor ce vor susţine funcţionarea lui. Specializările pentru care sunt formaţi voluntarii sunt «realizator de emisiuni culturale şi spirituale» şi «operator sunet» (partea tehnică audio). Rolul voluntarilor este esenţial. Fiecare voluntar, indiferent de vârstă, îşi poate aduce contribuţia la buna desfăşurare a funcţionării Studioului de Radio şi astfel devine un adevărat apostol. Sursa: www.bru.ro

Dieceza Romano-Catolică de Iaşi Sesiune ştiinţifică ecumenică Cu prilejul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, Facultatea de Teologie Pastorală şi Facultatea de Filozofie I. D. Scotus, din cadrul Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan, în colaborare cu Liceul Teologic Franciscan, ambele din Roman, au organizat sesiunea ştiinţifică ecumenică cu tema: „Uniţi în învăţătura apostolilor, în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi în rugăciune” (Fap 2,42). Evenimentul a avut loc în ziua de 20 ianuarie 2011, în aula magna a institutului. După cuvântul introductiv al Pr. prof. univ. dr. Iosif Bisoc a urmat conferinţa susţinută de Pr. asist. univ. Cristian Clopoţel, intitulată: Prima comunitate creştină - model de unitate. Au mai conferenţiat: Pr. conf. univ. dr. Mihăiţă Popovici, despre Ziua Domnului şi pericolul

post-modernismului, Pr. lect. univ. dr. Damian Pătraşcu, pe tema Cum să abordăm Sfânta Scriptură în mod rodnic în cadrul ecumenismului, Pr. lect. univ. dr. Corneliu Berea, despre Cei patru pilaştri ai comunităţii creştine. Seara, în capela Institutului Teologic Franciscan, a avut loc un moment de rugăciune ecumenică prezidat de Pr. Marius Vătămănelu - vicar provincial, în care, plini de credinţă, neam rugat pentru darul unităţii Bisericii, pentru ca astfel, cu toţii să fim martori adevăraţi ai prezenţei lui Dumnezeu în lume. La acest eveniment ecumenic au participat preoţi, profesori, studenţi şi elevi din cadrul Institutului şi al Liceului Teologic Franciscan din Roman, preoţi din diferite comunităţi catolice şi ortodoxe, precum şi numeroşi credincioşi. Fr. Andrei Bejan, OFMConv, www.ercis.ro

Ştiri externe Cathopedia, o enciclopedie „wiki” a catolicismului Există deja de cinci ani în versiunea în limba italiană, şi este disponibilă pe internet şi o versiune în limba germană. Versiunea italiană are deja peste 7.000 de termeni, iar cea germană circa 6.000. Este vorba de o enciclopedie a catolicismului realizată după sistemul Wikipedia, o iniţiativă a doi preoţi italieni, fraţi de sânge, Pr. Paolo şi Pr. Giovanni Benvenuto (realizatorii site-ului Qumran2.net). Cei doi preoţi au decis să realizeze enciclopedie „diferită” atunci când au constatat caracterul fragmentar şi de lipsa de obiectivitate prezente în termenii referitori la catolicism din Wikipedia. „Miam dat seama că neutralitatea nu era cum ar fi trebuit să fie”, a declarat Pr. Paolo, dând exemplu termenul avort din Wikipedia, la care a încercat să aducă unele corecturi de conţinut – motivând nu cu doctrina Bisericii ci cu poziţia atâtor organizaţii Pro Life –, dar care nu i-au fost acceptate. Faţă de Wikipedia, Cathopedia este mult diferită prin autorii care contribuie la redactarea ei: sunt specialişti în diferite discipline, autorităţi eccleziastice, pentru a garanta conţinutul şi pentru a fi fideli Magisteriului Bisericii. Nu e un catehism, ne lămuresc realizatorii, ci un instrument practic, la îndemâna oricărui cititor, chiar şi a celui care nu are cunoştinţe teologice. „O enciclopedie a catolicismului online este o oportunitate pentru toţi cei care vor să înţeleagă ce gândeşte, învaţă şi trăieşte cu adevărat Biserica Catolică”, a explicat Pr. Paolo Benvenuto.

Franţa spune „nu” eutanasierii (La-Croix) - Senatorii francezi au votat miercuri, 26 ianuarie, amendamentele care invalidează propunerea de lege prin care se dorea legalizarea asistenţei medicale pentru a muri. Propunerea de lege a fost respinsă de senatori cu 170 de voturi contra, faţă de 142 de voturi pentru.

Un italian în fruntea Conferinţei Episcopale Ruse (Catholica.ro) - Arhiepiscopul Paolo Pezzi a fost ales miercuri preşedinte al Conferinţei Episcopale Ruse, în cadrul celei de a 33-a sesiune a Conferinţei. Arhiepiscopul Pezzi (50 de ani), este originar din Russi (Italia). A studiat filosofia şi teologia la Universitatea Pontificală Sf. Toma din Roma, iar în 1990 a fost hirotonit preot în Fraternitatea preoţească a Misionarilor Sf. Carol Boromeo. Între 1993 şi 1998 a fost director al publicaţiei catolice sibieriene a Diecezei de Novosibirsk. În 1998 a devenit liderul Communione e Liberazione din Rusia. În 2004 a fost numit profesor la Seminarul Maria Regina Apostolilor din St. Petersburg, iar în 2006 a devenit rectorul instituţiei. De asemenea a fost responsabil cu pastoraţia italienilor din Moscova. În 2007 preotul a fost numit Arhiepiscop al Arhidiecezei Maicii Domnului de Moscova, succedându-i Arhiepiscopului Tadeusz Kondrusiewicz, transferat în fruntea Diecezei de Minsk, Belarus.

25 de ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în India (AsiaNews) – India aniversează în acest an 25 de ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea. Biserica din India va organiza, în cadrul acestui jubileu, o serie de evenimente, printre care sfinţirea unor statui ale Papei Ioan Paul al IIlea la New Delhi, în Catedrala Preasfânta Inimă a lui Isus şi la Nunţiatura Apostolică, la Mumbai, în Catedrala Preasfântului Nume al lui Isus. Papa Benedict al XVI-lea l-a desemnat ca trimis al său la acest Jubileu pe Mons. Cormac Murphy-O’Connor, Arhiepiscop emerit de Westminster (Marea Britanie). „În cadrul Jubileului – a declarat Cardinalul Oswald Gracias, Preşedintele Conferinţei Episcopale din India – se va celebra o Sfântă Liturghie solemnă. De asemenea, va avea loc un marş pe distanţă mică, ce va avea tema Tineret, aceeaşi temă de la întâlnirea cu Papa, de acum 25 de ani. Comemorarea acestui Jubileu ne va permite să păstrăm viu în inimile noastre mesajul lui Ioan Paul al II-lea adresat lumii: ‘Deschideţi-vă inimile spre Cristos’ ”.

nr. 2/2011

Suflet tânăr Un documentar despre Zilele Mondiale ale Tineretului (Radio Vatican) - Se intitulează „Forţa Evangheliei” şi parcurge istoria Zilelor Mondiale ale Tineretului, voită de Papa Ioan Paul al II-lea, realizat în vederea apropiatei întâlniri de la Madrid, între 16 şi 21 august: este un documentar produs în 21 limbi de către „Net for God”, o reţea internaţională de rugăciune şi formare creştină pentru pace şi unitatea dintre Biserici şi ţări. Prezentat de Mons. Renato Boccardo, Ahiepiscop de Spoleto şi responsabil, timp de 10 ani, cu organizarea şi coordonarea Zilelor Mondiale ale Tineretului (ZMT), filmul documentar propune mărturia mai multor tineri, a căror viaţă a fost schimbată total după întâlnirea cu Dumnezeu, pornind de la experienţa participării la ZMT.

Grupaj realizat de Anton Cristian BALINT

Crucea şi icoana ZMT străbat diecezele Spaniei În această perioadă, crucea şi icoana ZMT sunt în purtate în pelerinaj prin diecezele din Spania. Această cruce a fost construită în 1984, din voinţa Papei Ioan Paul al II-lea, cu ocazia primei Zile Mondiale a Tineretului. Crucea, înaltă de 3,8 m, a fost aşezată lângă altar, aşa încât toţi tinerii să o poată vedea. La încheierea fiecărei ediţii ZMT, Papa încredinţează crucea şi icoana tinerilor din ţara care va găzdui următoarea Zi Mondială. Iată cuvintele rostite de Ioan Paul al II-lea, la încheierea primei Zile Mondiale din 1984: „Iubiţi tineri, la încheierea Anului Sfânt, vă încredinţez simbolul acestui An Jubiliar: Crucea lui Cristos! Purtaţi-o în jurul lumii ca semn al iubirii Domnului Isus faţă de omenire şi proclamaţi-le tuturor că numai în Cristos mort şi înviat este mântuire şi răscumpărare” (Roma, 22 aprilie 1984).

Înscrie-te ACUM! Înscrie-te pe www.tic.ro pentru a participa la ZMT de la Madrid Au început, şi în cadrul Arhidiecezei noastre, preînscrierile pentru Ziua Mondială a Tineretului (ZMT) care va avea loc în acest an la Madrid, în perioada 16-21 august. Înscrierile se fac prin completarea formularului disponibil pe site-ul www.tic.ro, al Oficiului diecezan pentru pastoraţia tineretului. La ZMT pot participa tineri cu vârsta cuprinsă între 16 şi 35 de ani. Tinerii minori trebuie să fie însoţiţi de adulţi care să aibă în posesia lor un document care să ateste acordul părinţilor sau al tutorelui legal şi cazierul judiciar pentru persoana adultă care însoţeşte minorul. Costul estimativ este de 350 euro, care include taxa de participare (122 euro) la Madrid şi transportul. Taxa de participare asigură cazarea, masa, transportul public în oraşul Madrid, asigurarea în caz de accident şi materiale pentru participanţi (denumite sacul pelerinului). Pr. Daniel Bulai, responsabil cu pastoraţia tineretului în Arhidieceza noastră, ne asigură că se fac eforturi pentru ca, prin donaţii şi susţineri, preţul final să scadă cât mai mult posibil. După înscrierea on-line, cei care doresc să meargă la Madrid trebuie să confirme participarea la ZMT achitând suma de 150 euro până la data de 15 martie 2011. Participarea tinerilor din Arhidieceza de Bucureşti la Ziua Mondială a Tineretului de la Madrid este organizată de Centrul Diecezan pentru Pastoraţia Tineretului. Informaţii se pot obţine de la Claudiu Roznovszky (tel. 0724.376.455; 0743.059.154; email: roznovszky@ yahoo.com), pe site-ul www.tic.ro şi pe site-ul oficial al ţării noastre, www.zmtromania.ro, cât şi pe pagina de Facebook dedicată participării tinerilor din Arhidieceza de Bucureşti la acest eveniment.

Concursul ZMT se prelungeşte! Datorită numeroaselor cereri venite din partea tinerilor, perioada de înscriere la Concursul ZMT se prelungeşte. Astfel, tinerii din Arhidieceza noastră pot trimite in continuare eseurile lor până pe 28 februarie 2011 inclusiv. Premiul Concursului ZMT constă în participarea GRATIS la Ziua Mondială a Tineretului, care va avea loc la Madrid în perioada 16-21 august 2011 (include transport şi taxa de participare – cazare, masă). Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina dedicată concursului http://tic.ro/concurs-zmt.

Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Toţi oamenii au o misiune pe acest pământ. Nimeni nu este întâmplător la „locul” său, în „felul” său de a fi şi în „timpul” său. Fiecare este „gândit” de Dumnezeu să contribuie la planul său de iubire.

Preoţii au puterea de a face ca iubirea să fie mereu actuală: La Sfânta Liturghie „prefac” pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Isus Cristos. Iartă păcatele în numele Sfintei Treimi. Predică Cuvântul lui Dumnezeu.

Misiunea fiecăruia cere responsabilitate. În felul acesta misiunea devine datorie şi Iubirea este în siguranţă. Misiunea fiecăruia cere jertfă. În felul acesta misiunea dă putere zilnică şi Iubirea este credibilă. Misiunea fiecăruia cere creativitate. În felul acesta misiunea oferă lumină şi Iubirea este cunoscută.

Persoanele consacrate prin viaţa lor dedicată numai iubirii arată, în jur, farmecul iubirii: Arată lumii că Isus Cristos poate schimba logica de a trăi în această viaţă prin voturile depuse de ele. Oferă lumii iubirea curată care nu urmăreşte nici un scop trecător. Trăiesc în comunitate şi ascultare pentru a oglindi, încă de pe acum, Împărăţia lui Dumnezeu.

Părinţii au îndatoriri sfinte ca iubirea să nu se piardă: Să trăiască în unire, dragoste şi credinţă unul faţă de celălalt toată viaţa. Să-şi crească copiii în „frica lui Dumnezeu”. Să îndure cu răbdare greşelile celuilalt.

Omul este chemat, prin demnitatea sa de creatură „după imaginea lui Dumnezeu”, la misiunea: De a purta „imaginea” lui Dumnezeu. De a arăta „imaginea” lui Dumnezeu. De a se bucura de „imaginea” lui Dumnezeu. Pr. Daniel BULAI

A II-a întâlnire internaţională de pregătire a ZMT Madrid 2011

Ioan Paul al II-lea va fi unul dintre sfinţii patroni

În perioada 12-15 ianuarie 2011 la San Lorenzo de Escorial, lângă Madrid, s-a desfăşurat a II-a Întâlnire internaţională de pregătire a Zilei Mondiale a Tineretului din 2011. La întâlnire au fost reprezentate 84 de Conferinţe Episcopale din întreaga lume şi 57 de asociaţii, organizaţii şi mişcări de tineret, ne informează site-ul www.zmtromania.ro. România a fost reprezentată la această întâlnire de către Pr. Felix Roca din Dieceza de Iaşi şi Codruţa Fernea, din Eparhia de Cluj-Gherla, care, alături de Claudiu Roznovszky (Arhidieceza de Bucureşti) şi Pr. Cristian Goia (Eparhia de ClujGherla), au fost numiţi de către Conferinţa Episcopilor Catolici din România, la propunerea PS Virgil Bercea, să coordoneze participarea tinerilor din România la Ziua Mondială a Tineretului din 2011. Participanţii au asistat la prelegeri despre organizarea ZMT, despre misiunea ZMT şi despre mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru a XXVI-a Zi Mondială a Tineretului. De asemenea, au fost organizate sesiuni de lucru despre programul Zilei Mondiale a Tineretului, modalităţile de înscriere, evenimentele culturale, programul pentru zilele în Diecezele spaniole. În cadrul întâlnirii a fost făcut anunţul cu privire la beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, cel care a iniţiat Ziua Mondială a Tineretului. Mons. Cesar Franco, coordonatorul general al ZMT Madrid 2011, a anunţat că viitorul Fericit Papă Ioan Paul al II-lea va fi alăturat listei de sfinţi patroni ai ZMT 2011. nr. 2/2011

Pagina copiilor

PARABOLA bunului păstor Într-o zi, Isus le-a spus ucenicilor săi următoarea parabolă: Eu sunt păstorul cel bun. Eu cunosc oile mele şi ele mă cunosc pe mine, aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi dau viaţa pentru oi. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede că vine lupul, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi.

Adaptare de Cristina GRIGORE

Când păstorul a scos pe poartă toate oile sale, merge înaintea lor, iar oile îl urmează, pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor.

Cel care intră pe poartă este păstorul oilor. Acestuia paznicul îi deschide şi oile ascultă glasul lui; el cheamă oile pe nume şi le conduce afară. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu. Şi vor fi o singură turmă şi un singur păstor.

, iubire n i d i Numa o Damosso no a tr de Pie esca Giord c n a r şi F 1, B 201 straţii) C R A (E ilu ag. cu 160 p

Cum ar fi să ai 17 ani, să fii logodită cu un tânăr de viitor, şi să afli că Dumnezeu te cheamă la viaţa consacrată? Şi după ce ai făcut, nu fără renunţări dureroase, pasul respectiv, doar câteva luni mai târziu, ca proaspătă postulantă, să ţi se arate clar că Dumnezeu te vrea în altă parte, ca fondatoare a unui nou ordin? Şi împrejurările să facă să rămâi totuşi în mănăstirea în care ai intrat, pentru aproape 20 de ani, cu atâta umilinţă şi fidelitate încât să fii aleasă superioara ei? Şi în tot acest timp să porţi în inimă jarul aprins al misiunii pe care ştii că trebuie să o împlineşti? Iar când în sfârşit lucrurile încep să se clarifice, să urmeze deodată persecuţia, închiderea mănăstirilor, exilul, ameniţarea cu moartea? A fost destinul Fericitei Maria Madgalena a Întrupării (Caterina Sordini, 1770-1824), căreia îi este dedicată cartea Numai din iubire, de Pietro Damosso şi Francesca Giordano (EARCB 2011, 160 pag. cu ilustraţii). Un destin care pare cutremurător, dar pe care „beneficiara” lui a ştiut să-l poarte senină şi statornică, şi pe care l-am ales ca subiect tocmai pentru că dă mărturie despre extraordinara creativitate a lui Dumnezeu. Născută în pragul Secolului Luminilor într-o familie de comercianţi înstăriţi, Maria Magdalena a Întrupării s-a făcut mesagera unui ideal simplu, dar îndrăzneţ: adoraţia euharistică neîntreruptă. Primeşte acordul Papei Pius al VII-lea, care salută proiectul afirmând că „nu există o lucrare mai frumoasă şi mai nr. 2/2011

Numai din iubire necesară decât aceasta”. Găseşte susţinători generoşi care asigură cele necesare viitoarei mănăstiri, iar vocaţiile sunt numeroase. Trupele lui Napoleon ocupă însă Roma exact în ziua în care Papa semnează documentul de înfiinţare a noului ordin. Comunitatea e dispersată şi Maica Maria Magdalena (acuzată de „conspiraţie” deoarece îi spusese Papei că va ieşi învingător din conflictul cu Napoleon) trebuie să plece în exil. Povestirea abundă în elemente care redau atmosfera epocii, cât şi în relatări uimitoare, adesea de un umor înviorător, care ne duce cu gândul la Floricelele Sfântului Francisc. Anii lungi ai exilului au fost cu singuranţă o perioadă de maturizare; Maica scrie acum cele mai importante învăţături adresate fiicelor ei spirituale, reproduse in extenso în cartea de faţă. Exilul este însă şi un timp de mari încercări fizice şi psihice; la numai câţiva ani după ce îşi va vedea misiunea împlinită, fondatoarea Adoratoarelor va muri măcinată de boală, în noiembrie 1824, „la căderea frunzelor”, după cum presimţise. Dar ultimele zile sunt pentru ea prilej de profundă bucurie („Acum se cuvine să ne veselim”, repetă ea, şi chiar cere să i se cânte din tamburină), pentru că se apropie venirea Mirelui. Ordinul întemeiat de ea s-a răspândit cu repeziciune pe trei continente; în ultimul capitol se face un scurt istoric al diferitelor comunităţi - mărturie despre căile atât de surprinzătoare pe care Domnul ştie să-şi atingă scopurile, fără a se lasă vreodată învins de circumstanţe: în

Mexic, de exmplu, unde ordinul are azi circa 50 de mănăstiri, prima comunitate a fost întemeiată de un preot care zărise întâmplător Regula de viaţă a Adoratoarelor pe taraba unui anticar. În Spania, prima mănăstire a luat fiinţă la iniţiativa unui grup de tinere care, adresându-se Vaticanului pentru aprobarea Regulii, află că institutul propus de ele deja există: sunt Adoratoarele perpetue… Procesul de beatificare (este acum în curs cauza de sanctificare) a Maicii Maria Magdalena a fost finalizat la puţin timp după încheierea Anului Euharistic, în 2005; el reflectă cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea din enciclica De Eucharistia: „Biserica trăieşte din Euharistie. Acest fapt nu exprimă doar o experienţă cotidiană de credinţă, ci cuprinde în sinteză nucleul misterului Bisericii… De aceea, privirea Bisericii este mereu îndreptată către Domnul său, prezent în Sacramentul Altarului”. Iar în legătură cu practica adoraţiei euharistice, adaugă ceva personal: „E frumos să stai de vorbă cu El, cu capul plecat la pieptul Lui, asemenea ucenicului iubit, şi să simţi atingerea iubirii infinite a inimii Lui. Dacă în timpurile noastre creştinismul trebuie să se distingă mai ales prin «arta rugăciunii», cum să nu simţim iar şi iar nevoia de a rămâne îndelung – în conversaţie spirituală, în adorare tăcută, într-o atitudine de iubire – în faţa lui Cristos prezent în Sfântul Sacrament?” O „lumină în întunecatul secol al Iluminismului”, Fericita Maria Magdalena a Întrupării ne poartă privirea spre Isus Euharisticul, centrul şi temelia oricărei vieţi consacrate.

Liana GEHL

Lecturi

Istoria Bisericii

De ce ortodocşii nu au acceptat Primatul Papei? (I) Evangheliile şi alte scrieri ale Noului Testament ne spun că Isus Cristos l-a numit pe Petru piatra de temelie a Bisericii sale şi i-a dăruit puterea de a „lega şi a dezlega toate “ (cf. Mt 16, 18-19). L-a confirmat astfel ca păstor universal (In 21, 15-17). Dar Evangheliile nu vorbesc despre ceea ce înseamnă succesiunea lui Petru la Roma. Pentru a afla în ce condiţii a păstorit şi a fost martirizat la Roma, urmat de succesorii săi, este nevoie să recurgem la documentele tradiţiei bisericeşti şi la mărturiile arheologice. Imperiul şi cele două Rome Ne aflăm în faţa unei situaţii complexe. În primele trei secole, episcopii Romei sunt centrul întregii lumi creştine. Lucrurile încep să se complice în momentul în care Imperiul Roman se împarte în două, cel vechi şi cel nou, cu două capitale: Roma, respectiv Constantinopol. Conciliul ecumenic de la Niceea (325) vorbeşte despre trei mari centre ale creştinismului: Roma, Alexandria şi Antiohia. În anul 330, un mic oraş numit Bizanţ este reclădit cu numele de Constantinopol. Trec mai bine de 50 de ani şi, în anul 381, un Conciliu care s-a desfăşurat chiar la Constantinopol (şi recunoscut ca ecumenic doar începând cu 451, la Conciliul din Calcedon) acordă acestui oraş numele de „noua Romă“, al doilea loc ca importanţă, după „vechea Romă“. Creştinătatea era în acea perioadă identifica-

De ce ortodocşii nu au acceptat Primatul Papei, din moment ce Evanghelia spune: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea...“ (Mt 16, 18-19)? Ion A. – Cluj tă cu Imperiul Roman. Imperiul era deja împărţit din punct de vedere politic şi cultural, dar au început să apară diferenţe şi din punct de vedere teologic, iar rolul Papei a fost înţeles în mod diferit în cele două zone ale Imperiului Roman, Occident şi Orient. Papa şi-a stabilit reşedinţa la Roma, dar acest lucru era perceput în mod diferit în centrele menţionate ale Imperiului. Totuşi, ceea ce rămâne valabil pentru toţi este faptul că Papa este urmaşul lui Petru. Părinţii conciliari prezenţi la Calcedon în 451, recunosc unanim că Papa Leon I sau cel Mare (440-461), este urmaşul direct al lui Petru: „Petru a vorbit prin gura lui Leon!“. Ar trebui să ne amintim de succesorul apostolului Cheilor mai ales în momentele de dificultate ale Bisericii, atunci când apare în calitate de apostol care are toată puterea de a lega şi de a dezlega, în calitate de principiu al unităţii creştinilor începând cu Niceea (787). Recunoaşterea acestor două atribuţii ale Papei nu a fost întotdeauna acceptată, dacă avem în vedere primele schisme legate de numele unor Patriarhi de Constantinopol: Acachie, din 484 până în 519, sau Foţie, din 867 până în 880, şi cea mai mare, din 1054, a lui Mihai Cerularie. Pr. Emanuel DUMITRU

File de istorie

Pr. Gustav Müller S-a născut la 24 octombrie 1881 la Craiova şi a studiat la Seminarul Sfântul Duh din Bucureşti şi la Colegiul Brignole Sale, din Genova. A fost hirotonit preot la Genova, la 9 iunie 1906, activând apoi în parohiile Turnu Severin, Iacob Deal, Piteşti şi Popeşti -Leordeni. Cea mai mare parte a activităţii a desfăşurat-o la Popeşti-Leordeni (1926-1975), unde în 1928 a organizat sărbătorile prilejuite de centenarul aşezării bulgarilor în această localitate catolică. În 1940 a organizat lucrările de restaurare a bisericii Sfânta Fecioară Maria, Regina Sfântului Rozariu, grav afectată de cutremurul din acelaşi an. A deţinut titlul de canonic al Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti. Părintele Gustav Müller a murit la 27 aprilie 1975, la PopeştiLeordeni. rubrică realizată de Dr. Dănuţ DOBOŞ