Actualitatea creştină, nr. 3/2006

Pãstorul Arhidiecezei IOAN ROBU, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureºti

Din mesajul Sanctitãþii Sale Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare „Isus, vãzând mulþimile, i s-a fãcut milã de ele” (In 9,36). În prima zi a Postului Mare, atunci când ni se pune cenuºã pe cap, auzim aceste cuvinte: „Convertiþi-vã ºi credeþi în Evanghelie” sau „Adu-þi aminte omule cã eºti pãmânt ºi în pãmânt te vei întoarce”. Atât cenuºa presãratã pe capul nostru, cât ºi îndemnul care ne este adresat, au menirea sã ne concentreze atenþia în aºa fel încât nimic altceva sã nu conteze pentru noi ,ci numai calea spre interiorul nostru pentru a vedea încã o datã ce ºi cum suntem ºi pentru a chema asupra noastrã milostivirea Domnului. În acest sens, ne spune Sfântul Pãrinte: „ Postul mare este timpul privilegiat al pelerinajului interior spre Acela care este izvorul milostivirii. Este un pelerinaj în care El însuºi ne însoþeºte prin deºertul sãrãciei noastre, susþinândune pe calea spre marea bucurie a Paºtelui. Chiar ºi în „valea întunecatã” despre care vorbeºte Psalmistul (Ps 23,4), atunci când ispititorul ne sugereazã sã disperãm sau sã ne punem speranþa iluzorie în opera mâinilor noastre, Dumnezeu ne pãzeºte ºi ne susþine. Da, ºi astãzi Domnul ascultã strigãtul mulþimilor cuprinse de foamea de bucurie, de pace ºi de iubire.

Ca în orice epocã, ele se simt pãrãsite. Totuºi, ºi în dezolarea mizeriei, a însingurãrii, a violenþei ºi a foametei care lovesc fãrã distincþie bãtrâni, adulþi ºi copii, Dumnezeu nu permite ca întunericul ºi oroarea sã domneascã. Aºa cum a scris ºi iubitul meu predecesor, Ioan Paul al II-lea, existã „o limitã divinã impusã rãului”, ºi aceasta este milostivirea (Memorie ºi identitate, 29). În aceastã perspectivã am voit sã pun la începutul acestui Mesaj nota evanghelicã dupã care „Isus, vãzând mulþimile, i s-a fãcut milã de ele”. În aceastã luminã aº vrea sã mã gândesc la o problemã mult dezbãtutã de cãtre contemporanii noºtri: problema dezvoltãrii. ªi astãzi, „privirea” lui Cristos, plinã de emoþie, nu înceteazã sã se aºeze peste oameni ºi popoare. El îi priveºte ºtiind cã „proiectul” divin prevede chemarea la mântuire. Isus cunoaºte capcanele care se opun unui astfel de proiect ºi I se face milã de mulþime: este hotãrât sã le apere de lupi chiar ºi cu preþul vieþii sale. Cu acea privire Isus îmbrãþiºeazã pe fiecare în parte ºi mulþimile, ºi pe toþi îi încredinþeazã Tatãlui, oferindu-se pe sine însuºi ca jertfã de ispãºire.

Dupã ce am privit în interiorul nostru ºi ne-am simþit priviþi de Dumnezeu, dupã ce am recunoscut rãul din noi ºi din jurul nostru, ne lãsãm provocaþi de învãþãtura pe care ne-o transmite cu aceastã ocazie Sfântul Pãrinte Papa.

Biserica ºtie cã pentru a promova o deplinã dezvoltare, este necesar ca „privirea” noastrã îndreptatã spre om sã capete

mãsura privirii lui Cristos. În acest fel, omul va fi perceput în integritatea sa, nu numai cu cerinþele sale materiale ºi sociale dar ºi cu cele care se aflã în adâncul inimii lui. Deci „privirea” lui Cristos îndreptatã spre mulþimi, ne obligã sã afirmãm adevãratele conþinuturi ale „umanismului întreg” care, deja dupã Ioan Paul al II-lea, constã în „dezvoltarea omului în întregul sãu ºi a tuturor oamenilor”. De aceea, prima contribuþie pe care Biserica o oferã pentru dezvoltarea omului ºi a popoarelor nu constã în mijloace materiale sau în soluþii tehnice, ci în vestirea adevãrului lui Cristos care educã ºi învaþã conºtiinþele sã primeascã adevãrata ºi autentica demnitate a persoanei ºi a muncii, promovând formarea unei culturi care sã rãspundã într-adevãr tuturor aºteptãrilor omului”.

Indiferenþa faþã de atâtea feluri de sãrãcie care încearcã omenirea, egoismul, sunt în contrast cu „privirea” lui Cristos.

Postul, pomana ºi rugãciunea sunt ocazii binevenite pentru a ne conforma cu „privirea” lui Cristos. „Exemplele sfinþilor ºi multele experienþe misionare ce caracterizeazã istoria Bisericii sunt tot atâtea indicii asupra modului în care poate fi susþinutã dezvoltarea. ªi astãzi, în timpul interdependenþei globale, se poate constata cã nici un proiect economic, social sau politic nu poate înlocui acea dãruire de sine în care se exprimã caritatea.

Cine se lasã cãlãuzit de aceastã logicã evanghelicã trãieºte credinþa ca prietenie cu Dumnezeu Întrupat, ºi asemenea Lui, ia asupra sa nevoile materiale ºi spirituale ale aproapelui. Îl priveºte ca pe un mister de necuprins, vrednic de o infinitã grijã ºi atenþie. ªtie cã cine nu-l dã pe Dumnezeu, dã prea puþin, cum spunea fericita Tereza de Calcutta: „Prima sãrãcie a popoarelor este aceea cã nu-L cunosc pe Cristos.” De aceea trebuie gãsit Dumnezeu, mereu, în chipul milostiv al lui Cristos: fãrã aceastã perspectivã, o civilizaþie nu se construieºte pe baze solide”.

Dupã ce Sfântul Pãrinte aminteºte de operele de caritate fãcute de Bisericã pentru deplina dezvoltare a omului (spitale, universitãþi, ºcoli de formare profesionalã etc.) ºi dupã ce subliniazã rolul central pe care îl au în acest sens valorile religioase autentice, îºi încheie Mesajul cu aceste cuvinte: „Îndreptându-ne cãtre divinul Învãþãtor, convertindu-ne la El, experimentând milostivirea Sa prin Sacramentul Reconcilierii, vom descoperi „o privire” care ne scruteazã adâncul ºi poate sã reînsufleþeascã mulþimile ºi pe fiecare dintre noi. El redã încrederea tuturor celor care nu se închid în scepticism, deschizând în faþa lor perspectiva veºniciei fericite. Deja în istorie, deci, Domnul, ºi atunci când ura pare sã domine, face sã nu ne lipseascã mãrturia luminoasã a iubirii Sale. Încredinþez Mariei, „de speranþã viu izvor” (Dante Alighieri, Paradiso XXXIII, 12) drumul nostru din Postul Mare, ca sã ne conducã la Fiul ei. Îi încredinþez ei în mod deosebit mulþimile care ºi astãzi, încercate de sãrãcie, invocã ajutor, sprijin, înþelegere. Cu aceste sentimente dau tuturor, din inimã, binecuvântarea apostolicã.”

Dupã îndemnul Sfântului Pãrinte Benedict al XVI-lea, sã pornim deci, însoþiþi de Dumnezeu, în acest pelerinaj interior, dând privirii noastre mãsura privirii lui Cristos ca, apreciind bine lumea din noi înºine ºi din jurul nostru, sã ne bucurãm de cel care este izvorul milostivirii.

1

2

Actualitate

Cristina ªoican

Postul Mare – timp

Postul Mare „prin reamintirea sau pregãtirea botezului ºi prin pocãinþã îi pregãteºte pe credincioºi la celebrarea misterului pascal, prin ascultarea mai frecventã a cuvântului lui Dumnezeu ºi prin practicarea (mai intensã) a rugãciunii ...” (Sacrosanctum concilium ).

Ce este Postul Mare?

Postul Mare este perioada liturgicã de patruzeci de zile al cãrei scop fundamental este, dintotdeauna, acelaºi: un serios examen asupra stãrii noastre de viaþã, mãrturisirea pãcatelor ºi luarea hotãrârii de a elimina din viaþa noastrã ceea ce Dumnezeu considerã pãcat, luptând cu noi înºine, învingând omul vechi ºi aducând la luminã omul cel nou.

Postul Mare începe cu Miercurea Cenuºii ºi dureazã pânã la Liturghia Cinei Domnului din Joia Sfântã. Liturghia de searã, din Joia Sfântã, deschide Triduumul Pascal al Pãtimirii ºi Învierii lui Isus, care-ºi are centrul în Vigilia pascalã ºi se încheie cu Vesperele Învierii Domnului. Triduumul cuprinde: Joia Sfântã, zi în care se celebreazã dimineaþa, Liturgia Crismei în cadrul cãreia se aminteºte instituirea sacramentului preoþiei ºi se binecuvânteazã uleiurile sfinte iar seara, Liturghia Cinei Domnului, când se aminteºte instituirea sacramentului Euharistiei; Vinerea Sfântã când se celebrezã Patima Domnului. În aceastã zi, celebrarea este alcãtuitã din liturgia cuvântului, adorarea sfintei cruci ºi distribuirea Sfintei Împãrtãºanii; Sâmbãta Sfântã, singura zi aliturgicã. În aceastã zi, în care Biserica mediteazã patima ºi moartea lui Isus, nu se celebreazã Sfânta Liturghie. Sfânta Împãrtãºanie se distribuie doar ca viatic (“Celor care sunt pe punctul de a pãrãsi aceastã viaþã, pe lângã ungerea bolnavilor, Biserica le oferã Euharistia ca viatic”, CBC, 1524). Noaptea de sâmbãtã spre duminicã se celebreazã în mod solemn Vigilia Pascalã.

Via Crucis – Calea Sfintei Cruci

Vã anunþãm proxima apariþie a textului propus de Cardinalul Joseph Ratzinger, actualul Papã Benedict al XV-lea, pentru Calea Crucii celebratã la Coloseul din Roma, în Vinerea Sfântã a anului 2005. La acea celebrare Papa, de pie memorie, Ioan Paul al II-lea a participat cu toatã suferinþa din ultima parte a vieþii sale, din capela privatã prin intermediul televiziunii.

Se vorbea atunci de calvarul Papei.

Textul, profund teologic al Papei Benedict, va putea fi pentru oricine un suport atât pentru meditarea suferinþelor lui Mântuitorului Cristos pentru mântuirea noastrã, cât ºi pentru urmarea în privat a Cãii Sfintei Cruci.

Sãptãmâna Sfântã – ultima din Postul Mare - începe cu Duminica Floriilor sau a Patimii Domnului. Aceastã zi uneºte triumful regal al lui Cristos (intrarea glorioasã în Ierusalim unde este întâmpinat cu ramuri de mãslin) cu anunþarea pãtimirii lui (Evanghelia zilei prezintã Patima lui Isus). În duminicile din timpul postului nu se cântã imnul Gloria ºi nici Aleluia. Versetul care precede Evanghelia poate fi însoþit de o aclamaþie cãtre Isus Cristos. Culoarea liturgicã a postului este violetul, cu excepþia duminicii a IV-a, numitã ºi duminica bucuriei (Laetare – “Bucuraþi-vã!”) dupã cuvântul cu care începe Liturghia. În aceastã zi preotul poate îmbrãca veºminte roz.

Prima zi a postului, zi de penitenþã pentru întreaga Bisericã în care se þine post ºi abstinenþã de la carne, îºi ia numele de la ritul impunerii cenuºii pe capetele credincioºilor. Cenuºa este simbolul slãbiciunii ºi al fragilitãþii omului (Gen 18,27; Ecleziasticul 10,9), dar ºi semnul exterior al celui care se cãieºte ºi se hotãrãºte sã se converteascã (Iona 3, 5-6); plecarea capetelor pentru primirea cenuºii semnificã recunoaºterea stãrii de pãcãtos ºi manifestarea regretului pentru pãcatele sãvârºite.

De ce patruzeci de zile?

Inspiratã de exemplul lui Moise ºi al lui Ilie care, dupã un post de 40 de zile au fost admiºi sã-l vadã pe Dumnezeu (Ex 24, 18; 1 Re 19,8), dar mai mult, inspiratã de retragerea lui Isus în pustiu, pentru 40 de zile, înainte de începerea activitãþii sale publice (Mt 4, 1-2), Biserica a adoptat aceastã perioadã simbolicã drept pregãtire pentru sãrbãtoarea Paºtelui.

Numãrul patruzeci [în timpul lui Noe potopul a durat patruzeci de zile ºi patruzeci de nopþi (Gen 7, 17), patruzeci de ani a rãtãcit poporul evreu prin deºert înainte de a intra în þara promisã (Ex 16,35)], indicã un timp de probã dar ºi un timp de har, un timp privilegiat în care creºtinii trebuie sã vegheze ºi sã se roage, pentru a se putea asocia lui Cristos în lupta împotriva pãcatului, fãcându-se pãrtaºi, în acest mod, de victoria Sa. Este un timp liturgic sacru, un sacramentum, dupã cum se exprimau Pãrinþii Bisericii, semn al unui timp de har care antreneazã întreaga Bisericã, atât pe cei care se pregãtesc sã primeascã botezul, cât ºi pe cei care redescoperã vocaþia de creºtin, în lumina pascalã. În Biserica primarã, aceastã perioadã era ultima etapã de pregãtire a catehumenilor, cei care urmau sã primeascã botezul în noaptea de Paºti. Începând cu secolul al IV-lea, s-a manifestat tendinþa de a transforma aceste patruzeci de zile într-un timp de penitenþã ºi de reînnoire pentru întreaga Bisericã, prin practicarea postului ºi a abstinenþei.

Cum trãim Postul?

Practica spiritualã a postului constã în privarea sau în cumpãtarea nu doar faþã de mâncare, ci faþã de tot ce-ar putea impiedica trãirea unei intense vieþi spirituale.

Acum se cere o ascultare mai atentã a cuvântului lui Dumnezeu, o “anamnezã” a sacramentului Botezului, redescoperirea ºi celebrarea sacramentului Pocãinþei ºi al Reconcilierii, participarea frecventã la celebrarea Euharistiei, intensificarea rugãciunii personale.

Biserica propune ca acest timp sã fie transformat într-un fel de „retragere spiritualã” în care creºtinul este invitat sã se trezeascã din

Actualitate

de pocãinþã ºi de har lâncezealã ºi sã dea un nou suflu credinþei sale. În acest timp de pregãtire pentru cea mai glorioasã dintre sãrbãtorile creºtine, Biserica este „înarmatã” cu instrumente care fac vizibilã acþiunea lui Dumnezeu în drumul convertirii omului: postul, rugãciunea, pomana.

Aceste trei forme ale pocãinþei interioare a creºtinului „exprimã convertirea în raport cu sine, în raport cu Dumnezeu ºi în raport cu ceilalþi” (CBC 1434). Ele aparþin, dintotdeauna, vieþii ºi practicii penitenþiale a Bisericii, rãspunzând nevoii permanente a creºtinului de a se converti, de a cere iertare pentru pãcatele comise, de a cere ajutorul divin ºi de a aduce laudã ºi mulþumire lui Dumnezeu.

Postul

Practicarea postului, ca ºi rugãciunea sau pomana, nu reprezintã o noutate pe care o aduce Isus: experienþa religioasã a poporului lui Israel aratã cã postul era practicat ca o profesiune de credinþã în unicul Dumnezeu adevãrat ºi ca element necesar pentru a depãºi probele la care erau supuse credinþa ºi încrederea în Dumnezeu. În Noul Testament, postul este prezentat ca mijloc de pocãinþã ºi de înãlþare spiritualã. Isus îi îndeamnã pe cei care postesc sã facã lucrul acesta pentru Dumnezeu, nu pentru oameni (Mt 6,16-18). În vechime, postul impus pentru aceastã perioadã era atât de riguros încât, în secolul al cincisprezecelea, era încã în vigoare o lege care-i condamna la moarte pe mãcelarii care vindeau carne în timpul Postului Mare. Însã, odatã cu trecerea timpului, rigorile disciplinei postului au suferit o vizibilã relaxare.

Astãzi, postul ºi abstinenþa se pãstreazã cu stricteþe în douã zile din an: în Miercurea Cenuºii ºi în Vinerea Sfântã, iar abstinenþa este obligatorie în toate vinerile din Postul Mare.

Legea Bisericii prevede cã în zilele de post este permis sã mãnânci o singurã datã pânã la sãturare. Persoanele între 18 - 59 de ani trebuie sã respecte aceastã lege, pentru a nu comite un pãcat grav. Sunt scutite persoanele care au o scuzã legitimã (în caz de boalã, convalescenþã, cei care presteazã muncã fizicã grea). În stabilirea vârstei celor care trebuie sã respecte postul se vede clar prudenþa Bisericii: pâna la vârsta majoratului, când se manifestã creºterea ºi dezvoltarea fizicã a omului, nu se impune practicarea postului, iar dupã 60 de ani, când sãnãtatea, în mod firesc, începe sã intre în declin ºi organismul îºi pierde rezistenþa, din nou Biserica nu mai impune postul.

Scopul postului este rezumat de sfântul Toma de Aquino în Summa Theologica: Se practicã postul pentru a þine în frâu concupiscenþa cãrnii, deoarece postul este paznicul curãþiei. Concupiscenþa este bine þinutã în frâu de abstinenþa de la mâncare ºi de la bãuturã. În al doilea rând, postul ajutã mintea sã se ridice la contemplarea lucrurilor cereºti, ºi, în al treilea rând, postul reparã ofensa adusã lui Dumnezeu prin pãcat. „Postul curãþã din nou inima, o face smeritã ºi umilã, înalþã mintea, alungã norii concupiscenþei, stinge focul dorinþei carnale, aprinde flacãra adevãratei curãþii”.

Sfântul Augustin subliniazã faptul cã postul autentic este legat în mod intim de rugãciune, de umilinþã, de generozitatea manifestatã prin pomanã, de iertarea ofenselor primite, de oricare operã de pietate ºi de

caritate, de cãinþã sincerã ºi autenticã care înseamnã ”o convertire la Dumnezeu din toatã inima, o rupturã cu pãcatul, o aversiune faþã de rãu, împreunã cu repulsia faþã de faptele rele sãvârºite” (CBC, 1431).

Rugãciunea

„Rugaþi-vã fãrã încetare!” (1 Tes 5,17). Pentru cã „Nimic nu are valoarea rugãciunii; ea face cu putinþã ceea ce este cu neputinþã, uºor ceea ce este greu. Este cu neputinþã ca omul care se roagã sã pãcãtuiascã. Cine se roagã se mântuieºte cu siguranþã, cine nu se roagã se osândeºte cu siguranþã” (Alfons Maria de Liguori). „Mulþi oameni, rugându-se, nu se roagã!” pentru cã inima ºi viaþa lor nu sunt în armonie cu rugãciunea. Rugãciunea, înainte de toate, trebuie sã izvorascã din inimã ºi abia apoi sã se materializeze prin vorbe. Uneori nici nu este nevoie de cuvinte, pentru cã dragostea, umilinþa ºi curãþia inimii spun totul. Rugãciunea cere sã faci liniºte în jurul tãu, este un fel de „tãcere în doi”. În timpul Postului Mare, în mod special în aceastã perioadã, rugãciunea trebuie sã facã parte din arsenalul de luptã împotriva omului vechi. Fãrã rugãciune, convertirea este imposibilã, aºa cum fãrã rugãciune faptele noastre sunt doar prestãri de servicii.

Pentru un creºtin este important spiritul ºi sensul care susþin o activitate. Rugãciunea ºi acþiunea nu se contrazic, ci se întãresc una pe cealaltã. Încercãrile de a-i ajuta pe ceilalþi, intenþia de a face ceva bun pot fi lipsite de energie dacã nu sunt încadrate ºi susþinute de rugãciune. „Cel care uneºte rugãciunea cu faptele ºi faptele cu rugãciunea, acela se roagã fãrã încetare. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fãrã încetare” (CBC, 2745).

Pomana

„Sãracii nu vor lipsi nicicând din aceastã þarã, de aceea îþi dau poruncã ºi îþi spun: Deschide-þi cu dãrnicie mâna cãtre fratele tãu, cãtre cel smerit ºi sãrac din þara ta” (Dt 15,11). „Cine are douã haine sã împartã cu cel care nu are ºi cine are hranã sã facã la fel” (Lc 3,11).

Pomana faþã de cei aflaþi în nevoie, fãcutã din dorinþa sincerã de a ajuta ºi cu multã discreþie, este o mãrturie a iubirii frãþeºti, dar ºi un lucru bine plãcut în ochii Domnului: „...pomana ta sã fie în ascuns ºi Tatãl tãu, care vede în ascuns, te va rãsplãti” (Mt 6, 4).

Dintotdeauna cei sãraci s-au bucurat de o grijã deosebitã din partea Bisericii, care s-a inspirat din sãrãcia lui Isus ºi din atitudinea pe care el a avut-o faþã de cei sãraci (Mc 12, 41-44).

Creºtinul trebuie sã fie capabil ºi dispus sã dãruiascã, atunci este vorba de milostenie sufleteascã (a învãþa pe cei neºtiutori, a sfãtui pe cei în îndoialã, a mângâia pe cei în întristare, a suporta cu rãbdare pe cei dezagreabili), ca ºi atunci când trebuie sã facã fapte de milostenie trupeascã ( a da de mâncare, a îmbrãca pe cei lipsiþi de îmbrãcãminte, a vizita pe bolnavi). Milostenia ºi caritatea pot fi înãbuºite de zgârcenie, atitudine contrastantã cu vocaþia de creºtin ºi un motiv de nemulþumire ºi de neîmpãcare personalã ”Este în mine o neliniºte: e greutatea bogãþiilor pe care nu le-am dat “(Rabindranath Tagore). „Adevãr vã spun: tot ce nu aþi fãcut unuia dintre aceºtia mici, mie nu mi-aþi fãcut! ” (Mt 25, 46).

3

4

Anul pastoral

Biserica este de partea vieþii

“Biserica crede cu tãrie cã viaþa umanã, chiar slabã ºi suferindã, este mereu un dar minunat al Dumnezeului bunãtãþii. Împotriva pesimismului ºi a egoismului care umbresc lumea, Biserica este de partea vieþii, ºtiind sã descopere în fiecare viaþã umanã splendoarea acelui “da” ºi “amin” care este Cristos însuºi. Împotriva lui “nu” care invadeazã ºi rãneºte lumea, Biserica îi contrapune un “da” puternic, apãrând în felul acesta omenirea ºi omul de toþi aceia care uneltesc ºi rãnesc viaþa. Biserica este chematã sã arate, din nou, tuturor, cu cea mai clarã ºi puternicã convingere, voinþa ei de a promova cu orice mijloace viaþa umanã ºi de a o apãra împotriva oricãrei uneltiri la fiinþa ei, în oricare stadiu de dezvoltare s-ar afla.

Pentru aceasta Biserica condamnã, ca fiind o gravã ofensã adusã demnitãþii umane ºi dreptãþii, toate acele activitãþi ale guvernelor sau ale altor autoritãþi publice care încearcã sã limiteze în orice mod libertatea soþilor în a se hotãrî cu privire la existenþa copiilor. Ca urmare, orice violenþã exercitatã de aceste autoritãþi în favoarea contracepþiei ºi chiar a sterilizãrii ºi a avortului provocat trebuie condamnatã ºi respinsã cu toatã forþa. De asemenea, trebuie detestate, pentru cã sunt nedrepte, manevrele internaþionale care contribuie cu ajutoare economice pentru promovarea popoarelor, dar care sunt condiþionate de programarea anticoncepþionalelor, sterilizãrii ºi provocãrii avortului”.

Familiaris consortio , 30

În perioada Postului Mare, cu binecuvântarea Înaltpreasfinþitului Ioan Robu, Centrul diecezan de pastoraþie a familiei desfãºoarã un program de cateheze pe tema metodelor naturale de reglementare a fertilitãþii. Iniþiativa este rodul întâlnirii Pãstorului diecezei noastre cu un grup de familii, în data de 17 decembrie 2005, în cadrul unei zile de reculegere pentru sãrbãtoarea Crãciunului. Îi cerem pãrintelui Fabian Mãriuþ sã ne dea câteva lãmuriri pe aceastã temã.

Mã voi opri la trei puncte: viaþa, modul soþilor creºtini de a se raporta la darul vieþii, sãrbãtoarea Bunei Vestiri.

„Biserica este de partea vieþii”, poate fi sloganul care însoþeste perioada Postului Mare. Conciliul Vatican II defineºte familia „comunitate de viaþã ºi iubire” (Gaudum et spes, 48), aºadar primul loc al luptei pentru viaþã este tocmai familia. Lungul pasaj din scrisoarea Familiaris consortio, inserat în aceastã paginã, oglindeºte „da”-ul necondiþionat pe care Biserica îl spune vieþii, împotriva unei culturi a morþii, care îºi aflã rãdãcinile în egoismul uman.

Prin catehezele din parohii dorim sã-i informãm pe soþii creºtini depre modul în care Biserica priveºte la darul vieþii. Actul suprem de iubire din partea soþilor este acela de a transmite unei alte persoane umane, copilului, scânteia vieþii pe care ei au primit-o la rândul lor ºi care aparþine Creatorului.

Dacã soþii exclud din raporturile lor conjugale transmiterea vieþii, acestea nu mai sunt expresia iubirii, ci expresia unui egoism în doi ºi a unui hedonism steril, fãrã sens. Orice mijloc de contracepþie, mecanic sau chimic, este un atentat împotriva vieþii, iar în termeni morali este un pãcat grav. De

aceea, învãþarea metodelor naturale de reglementare a fertilitãþii nu este pentru Bisericã o „opþiune facultativã”, ci o mare datorie moralã. Biserica n-are de ales. Ea ºtie cã nu este autoarea legilor morale, ci o simplã depozitarã a legii ºi nu poate declara permis ceea ce nu este permis. Respectul faþã de conºtiinþa fiecãruia nu poate fi disociat de datoria de a spune adevãrul: „În ultimã instanþã soþii sunt aceia care trebuie sã hotãrascã, în faþa lui Dumnezeu, în aceastã privinþã. În modul lor de a acþiona, soþii creºtini trebuie sã fie conºtienþi cã nu pot proceda dupã bunul lor plac, ci trebuie sã fie totdeauna cãlãuziþi de conºtiinþa lor, care trebuie sã se conformeze legii divine, ascultând de Magisteriul Bisericii, care interpreteazã în mod autentic aceastã lege în lumina Evangheliei”(Gaudium et spes, 50). Acest mod de a acþiona presupune: o conºtiinþã în acord cu învãþãtura Bisericii, o viaþã de curãþie sufleteascã, de respect reciproc între soþi, de respect faþã de trupul ºi în mod special faþã de timpii femeii, deschidere implicitã faþã de viaþã, chiar atunci când se recurge la perioadele infertile ale acesteia.

Sãrbãtoarea „Bunei Vestiri”, de la 25 martie, ne va da ocazia sã celebrãm darul vieþii în fiecare dintre parohiile noastre.

Mamele ºi taþii vor putea aduce pruncii ºi copiii la altar în semn de ofrandã ºi mulþumire pentru acest mare dar. Prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria ne vom ruga Domnului pentru toþi soþii creºtini, pentru toþi pãrinþii ºi copiii.

Anul pastoral

De la curcubeul de dupã potop, la Isus (Duminica I Postului Mare) Pr ARCIZIU ªERBAN Pr.. TTARCIZIU

Miºcarea Eclezialã Carmelitanã; Carmelitanii Desculþi Carmelitanele Sfintei Tereza

Propun un itinerar pentru Postul Mare Sfântul Anton de Padova - 7 martie Sfântul Ioan Bosco - 14 martie Fericita Elisabeta a Sfintei TTreimi reimi - 21 martie Fericita Victoria Rasoamanarivo - 28 martie Monseniorul Vladimir Ghika - 4 aprilie Sfânta Liturghie ºi citire a vieþii Sfântului va avea loc marþi: 7, 14, 21 ºi 28 martie ºi 4 aprilie la Catedrala Sf. Iosif, Bucureºti, ora 18.30 ºi la Parohia Romano-Catolicã din Dãrmãneºti (jud. Bacãu), ora 17.00.

„E Domnul!”

Centrele diecezane pentru pastoraþie ºi comunicare propun redescoperirea Domnului Înviat. Folosind semne, icoane, materiale catehetice ºi pastorale, animatorii doresc sã apropie mai mult sufletul omului contemporan de Misterul Pãtimirii ºi Învierii Domnului. Evenimentul Mântuirii este în timpul prezent, trebuie doar sã ne deschidem inima pentru a-l privi ºi a ne lãsa antrenaþi.

Cuvintele ucenicului preaiubit: „E Domnul!”, rostite dupã pescuirea minunatã de dupã Înviere, devin motoul acestui proiect pastoral. Întâlnirea cu Isus cel Înviat nu trebuie ratatã.

Detalii în parohii!

Dupã potop, Dumnezeu i-a spus lui Noe ºi fiilor lui: “Iatã, Eu închei legãmântul meu cu voi ºi cu urmaºii voºtri ºi cu toate fiinþele vii care sunt cu voi… Acesta este semnul legãmântului pe care Eu îl fac între mine ºi voi ºi toate fiinþele vii care sunt cu voi din neam în neam de-a pururi. Eu aºez curcubeul meu în nori… Când voi strânge nori deasupra pãmântului ºi se va arãta curcubeul în nori, îmi voi aduce aminte de legãmântul meu cu voi, iar apele nu se vor mai face niciodatã potop ca sã nimiceascã…” (Gn 9,8-15).

Toatã lumea cunoaºte istoria lui Noe care, la porunca lui Dumnezeu, ºi-a construit o arcã (o corabie imensã) pentru a scãpa de potop, el, familia sa ºi câte o pereche din toate animalele de sub cer. În rest totul a pierit.

Pentru autorul cãrþii Genezei, vinovat de producerea potopului este omul prin purtarea lui cea rea. Faptul, însã, de a-l fi salvat pe Noe ºi pe toþi membrii familiei sale, înseamnã cã: mai întâi, oamenii sunt responsabili de propriul lor destin; apoi, Dumnezeu nu-i face sã piarã pe ce nevinovaþi împreunã cu cei vinovaþi.

Imaginea curcubeului, cel care pare sã uneascã cerul cu pãmântul ºi care coincide cu reîntoarcerea luminii dupã timpul mohorât al ploii, devine un admirabil simbol al Legãmântului dintre Dumnezeu ºi oameni. În vremea aceea, Duhul l-a scos în pustiu pe Isus. ªi a stat în pustiu patruzeci de zile, ispitit de Satana… Dupã ce a fost închis Ioan, a venit Isus în Galileea vestind Evanghelia lui Dumnezeu ºi spunând: “S-a împlinit timpul ºi Împãrãþia lui Dumnezeu este aproape. Convertiþi-vã ºi credeþi în Evanghelie” (Mc 1,12-13).

Aceastã relatare a Ispitirii lui Isus în pustiu este evocatã în fiecare an, în prima duminicã a postului mare.

Relatarea sfântului Marcu, din acest an liturgic „B”, nu precizeazã care au fost ispitele pe care Isus le-a avut de înfruntat.

Ceea ce ne rãmâne în minte, totuºi, dupã lectura acestui text este, mai întâi, profilul unui om (Isus) care se confruntã cu ispitele Satanei. ªi oricât ar fi fost ele de grele, omul a ieºit victorios. (Iar lupta lui cu ispitlele nu a fost mai uºoarã decât a noastrã.) Apoi, în urechile noastre rãsunã apelul clar ºi fãrã echivoc, Convertiþi-vã ºi credeþi în Evanghelie!, ca o condiþie a întâlnirii cu Împãrãþia lui Dumnezeu. În sfârºit, Isus, modelul omului victorios împotriva ispitei ºi mediatorul întâlnirii cu Împãrãþia lui Dumnezeu, asumã în acest fel ºi concretizeazã imaginea curcubeului propus de cartea Genezei.

5

6

Universul Familiei

Cuplul conjugal: deschidere spre viaþã O preocupare centralã a miºcãrilor pentru familie, în arhidieceza de Bucureºti, a fost – de câþiva ani buni – ºi continuã sã fie educarea mijloacelor naturale prin care soþii îºi cunosc fertilitatea cuplului. Medicul Florin Ardelean ne poate actualiza aceastã experienþã, pornind de la o realitate prezentã: mentalitatea obiºnuitã a majoritãþii familiilor familiilor..

Nu avem statistici în comunitãþile noastre catolice, dar, extrapolând date la nivel naþional (nici acestea foarte precise), putem spune cã sunt enorm de multe familii care folosesc metode contraceptive în dorinþa lor de a amâna sau evita apariþia unei sarcini.

Biserica le cere familiilor sã þinã cont cã, dacã prin relaþiile lor conjugale rup fertilitatea de comuniunea fizicã ºi spiritualã dintre soþi, se opun creaþiei ºi adevãrului antropologic, autenticitãþii fiinþei umane: aºadar, toate mijloacele care se opun fertilitãþii sunt în contradicþie cu planul creaþiei.

Astãzi avem suficiente mijloace ºi cunoºtinþe care sã ne permitã sã sprijinim familia în a-ºi întâmpina copiii, în planul lui Dumnezeu. Existã variate metode naturale prin care orice cuplu familial îºi poate cunoaºte propria fertilitate.

Când doi logodnici se cãsãtoresc, printre altele discutã ºi despre copiii pe care îi vor avea, despre viitorul lor. Ei îºi fac, mai mult sau mai puþin conºtient, un plan. În schimb, lasã în voia Creatorului sã reglementeze sau sã regleze naºterea copiilor.

Ce acþiune concretã ºi imediatã se propune în Bucureºti ?

Acþiunea imediatã presupune trei etape. În prima vom merge în fiecare parohie, unde, împreunã cu pãrintele paroh, vom explica poziþia Bisericii, opþiunile pentru familii ºi experienþa noastrã pentru a da o mãrturie ºi a încuraja cuplurile familiale sã recurgã la metodele naturale.

Ulterior, vom þine cursuri de introducere în cunoaºterea fertilitãþii ºi a metodelor naturale.

Apoi, dorim sã se împlineascã o speranþã mai veche, aceea de a avea un birou de consiliere pentru familiile care vor recurge la aceste metode.

Stãm la dispoziþia cuplurilor de logodnici ce se pregãtesc pentru cãsãtorie.

Aºa cum am spus mai devreme, acest curs introductiv presupune douã niveluri: cunoaºterea fertilitãþii ºi învãþarea metodelor, ne gândim cã prima parte este foarte importantã pentru tinerii noºtri. Ei primesc variate informaþii din societate, multe necalificate sau trunchiate, poate chiar opuse mentalitãþii creºtine ºi, de aceea, este nevoie sã fie bine informaþi. Ei sunt la o vârstã la care suferã transformãri importante ºi au nevoie sã le cunoascã.

Care ar fi deci viziunea de perspectivã a difuzãrii ºi educãrii mijloacelor naturale?

Pentru a putea face o treabã serioasã ai nevoie de personal care sã instruiascã în special femeile, de locul unde poþi sã le oferi o explicaþie ºi sã desfãºori cursul introductiv, de logistica necesarã pentru derularea activitãþii ºi, nu în ultimul rând, de colaborarea cuplurilor care vin la noi.

O astfel de activitate nu se face în salturi ci este una continuã ºi nu poate fi fãcutã de oricine. Nu este nevoie sã fii medic ca sã le explici femeilor metodele, nici mãcar sã ai cunoºtinþe medicale aprofundate.

Ar fi ideal sã avem numai medici sau asistente medicale, dar realitatea nu confirmã aceastã posibilitate. O femeie care a urmãrit semnele de fertilitate pentru perioade mai lungi de timp ºi are suficientã experienþã poate fi un bun instructor. în perspectivã, vom crea o structurã care sã cuprindã, ideal, toate parohiile, cu un birou central ºi cu personal care sã se specializeze în acest domeniu.

Din experienþa personalã privind educarea ºi difuzarea mijloacelor naturale, ce concluzii ar fi de semnalat: ca dificultãþi, ca posibilitãþi, ca... speranþe?

Metoda aduce o serie de avantaje: te simþi împãcat cu Creatorul tãu ºi nu încalci vreo normã de moralitate; faciliteazã o mai bunã armonie între soþi, o mai bunã cunoaºtere de sine, fãrã sã-ºi facã probleme de sãnãtatea proprie sau fãrã sã se teamã cã, atunci când se hotãrãsc sã aibã un copil, practicarea metodei le-ar împiedica aceastã dorinþã. De asemenea, nu costã nimic, iar dacã se pun probleme de sterilitate, este primul semn care sã precizeze cauza infertilitãþii.

Trebuie spus cã existã un oarecare inconvenient: metoda nu poate fi învãþatã fãrã strãduinþã. De aceea este esenþialã sfãtuirea femeilor dupã ce încep sã urmãreascã semnele de fertilitate. Iar faptul cã este nevoie de colaborarea ambilor soþi în respectarea perioadei fertile ciclice nu poate fi privit decât ca un argument în plus pentru dorita unitate dinamicã a cuplului.

Cea mai mare dificultate am întâmpinat-o în “opoziþia” a douã tipuri de persoane: cele care nu acceptã metodele ºi cele care nu doresc sã discute despre ele.

Banalizarea metodelor naturale ºi pãrerea cã ele sunt nesigure, motivând astfel utilizarea contraceptivelor sau ignorarea lor este un pericol.

Pe de altã parte, ne înºelãm dacã credem cã cele mai multe cupluri de vârstã medie (20-45 de ani) nu-ºi pun problema copiilor pe care li-i dã bunul Dumnezeu, cã majoritatea nu ºi-ar dori mai mult de 1-2 copii ºi folosesc pentru aceasta orice mijloace (de la contraceptive pãnã la avort).

Dacã noi cu toþii, ºi mã gândesc în special la cei care pot forma conºtiinþele, nu vom înþelege cã problema este gravã, cã de 16 ani nu am avansat decât foarte puþin în conºtientizarea familiilor asupra valorii vieþii ca centralitate a relaþiei lor, cã societatea s-a schimbat ºi se va schimba din ce în ce mai mult, iar odatã cu ea ºi membrii comunitãþilor noastre, cã lobby-ul industriei contraceptivelor este inimaginabil de profesional ºi de eficient, atunci ne amãgim ºi sã nu ne mirãm dacã vedem cã majoritatea familiilor, chiar din comunitãþile noastre, practicã un stil de raporturi conjugale contrar moralitãþii creºtine.

Este deci urgent un efort financiar, material, uman ºi mai ales spiritual pentru a ajuta familiile în acest demers educativ. Nu depinde numai de o mânã de oameni, ci de un amplu efort comun, în care sunt implicaþi preoþi, medici ºi asistente medicale, laici chemaþi, în general, sã ofere ajutor ºi sprijin familiilor. (A.C.)

Universul Familiei

Program de cateheze pe tema metodelor naturale de cunoaºtere ºi reglare a fertilitãþii Duminicã 5 martie, Ora 9.00, Adormirea Maicii Domnului (Drumul Taberei) Medici Rodica Bacruban ºi Maria Dunca ereza (Belu) Ora 12.30, Sfânta TTereza Fam. Mihaela ºi Emanuel Cosmovici

Duminicã 12 martie, Ora 10.30, Sfânta Elena Medici fam. Oana ºi Marius Moldovan Ora 11.00, Sfinþii Apostoli Petru ºi Paul (Bãneasa) Fam. Mihaela ºi Emanuel Cosmovici Ora 17.00, Sfântul Francisc din Assisi (Crângaºi-Militari) Medici Maria Dunca ºi Rodica Bacruban Duminicã 19 martie, Ora 10.30, Sfântul Iosif (Catedrala) Medici Rodica Bacruban ºi Maria Dunca Ora 10.30, Sfânta Cruce Medic Florin Ardelean Ora 11.00, Sfânta Maria a harurilor (Bãrãþia) Fam. Mihaela ºi Emanuel Cosmovici

Duminicã 26 martie, Ora 11.00 Regina Sfântului Rozariu (Popeºti-Leordeni) Medic Florin Ardelean Duminicã 2 aprilie, Ora 10.30, Sfântul Anton de Padova (Colentina) Fam. Mihaela ºi Emanuel Cosmovici Ora 11.00, Sf. Fecioarã Maria, Reginã (Cioplea) Medic Florin Ardelean Centrul diecezan de pastoraþie a familiei, cu binecuvântarea Înaltpreasfinþitului IOAN ROBU ROBU,, ºi a Preasfinþitului CORNEL DAMIAN

Acesta este Fiul meu iubi t, iubit, ascultaþi-l!

(Duminica a II-a a Postului Mare) Pr ARCIZIU ªERBAN Pr.. TTARCIZIU

Dumnezeu l-a pus la încercare pe Abraham ºi i-a spus: “Ia-l pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, pe care îl iubeºti, pe Isaac, ºi du-te în þinutul Moria ºi adu-l acolo ardere de tot pe muntele pe care þi-l voi arãta”…

[Când] Abraham ºi-a întins mâna ºi a luat cuþitul ca sã-ºi înjunghie fiul, îngerul Domnului l-a strigat din cer ºi i-a zis: “…M-am jurat pe mine însumi, spune Domnul, pentru cã ai fãcut aceasta ºi nu l-ai cruþat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, pentru mine, te voi binecuvânta cu binecuvântare… ºi în seminþia ta vor fi binecuvântate toate neamurile pãmântului” (Gn 22,1-18).

O lecturã prin credinþã a acestui text scoate în evidenþã mai multe teme care vor traversa Sfânta Scripturã pânã la Isus, teme din care noi reþinem pentru aceastã duminicã una singurã.

Atunci când a fost redactat textul (sec. V-IV î.C.) se ºtia deja cã Dumnezeu refuzã orice jertfã umanã (destul de practicatã în þãrile dimprejurul Palestinei pe timpul lui Abraham). Prin urmare aici Dumnezeu, cerându-i-l pe Isaac drept ardere de tot, nu-ºi încalcã promisiunile din Gn 12-21 ºi mai ales pe cea din Gn 21,12 (din Isaac va ieºi o seminþie care-þi va purta numele), ci îl educã sã-ºi ofere fiul iubit, singurul sãu fiu. Doar aceastã oferire prin credinþã lui Dumnezeu îl face pe fiu sã rãmânã viu, el ºi urmaºii sãi. ªi-apoi sã nu uitãm cã ceea ce l-a interesat pe autor în acest text a fost mai puþin jertfa lui Isaac cât mai ales modul în care Abraham a depãºit încercarea la care Dumnezeu l-a supus.

Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob ºi pe Ioan ºi i-a dus deoparte pe un munte înalt, numai pe ei, ºi s-a schimbat la faþã înaintea lor ºi hainele lui s-au fãcut strãlucitoare… ªi li s-a arãtat Ilie împreunã cu Moise ºi vorbeau cu Isus… ªi a venit un nor care i-a învãluit în umbrã ºi s-a auzit un glas din nor: “Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaþi-l!”… ªi coborând ei de pe munte, le-a poruncit sã nu povesteascã nimãnui ceea ce au vãzut, decât atunci când Fiul omului va fi înviat din morþi…

(Mc 9,2-9).

Evenimentul din Gn 22 avea sã prefigureze gestul lui Dumnezeu care îºi va trimite propriul Fiu, pe singurul sãu Fiu: Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaþi-l!

De ce, totuºi, acest Fiu a trebuit sã treacã prin moarte?

Isus apare în Evanghelia acestei duminici plin de slavã, între douã din figurile cele mai de seamã ale lui Israel: Moise, eliberatorul ºi transmiþãtorul Legii, ºi Ilie, profetul revenit la Horeb. Nu peste mult timp Isus se va afla pe un alt munte, rãstignit între doi tâlhari.

Dificultatea cea mai mare pentru credinþa apostolilor a fost sã recunoascã în aceste douã chipuri ale lui Mesia imaginea aceluiaºi Tatã ºtiind cã cine l-a vãzut pe Fiul, l-a vãzut pe Tatãl (In 14,9). Aceste douã imagini, slava ºi suferinþa, sunt cele douã chipuri ale aceleeaº iubiri a lui Dumnezeu pentru omenire. ªi-apoi sã nu uitãm cã mai înainte de a fi existat Jertfa Fiului (de care oamenii sunt responsabili) a existat Jertfa Tatãlui atunci când l-a trimis pe Fiul sãu cel iubit pentru ca prin El noi sã dobândim Viaþa.

7

8

Universul familiei

Fiecare nou copil este un dar, o nouã “Veste Bunã”

Ana-Maria Mikloº

Se spune cã ori de câte ori se naºte un copil, Dumnezeu ne aratã cã încã nu ºi-a întors Faþa de la omenire.

Copilul este esenþialmente un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a dorit ca dar al “iubirii frumoase” între soþ ºi soþia sa. Papa Ioan Paul al II lea ne vorbeºte în “Scrisoarea cãtre familii” (Ed ARCB 1994) despre ce înseamnã “iubirea frumoasã”: chiar dacã putem spune cã istoria “iubirii frumoase” începe, într-un sens, cu primul cuplu omenesc, Adam ºi Eva, adevãrata “iubire frumoasã” este cea care începe la Buna Vestire, cu minunatele cuvinte pe care Îngerul le-a adresat Mariei, chematã sã devinã Mama Fiului lui Dumnezeu. Prin “da”-ul ei, Maria devine “Mama iubirii frumoase”.

Recomand tuturor familiilor lectura atentã a acestei scrisori care, chiar dacã este scrisã acum mai bine de 10 ani, nu numai cã nu-ºi pierde actualitatea, dar se dovedeºte a fi dea dreptul profeticã. “Dragi taþi ºi mame”, spune Papa, “voi care îi naºteþi pe copiii voºtri pentru patria pãmânteascã , nu uitaþi cã în acelaºi timp îi naºteþi pentru Dumnezeu”.

Lista datã de Isus cu faptele milei care vor determina la Judecatã de partea cui am fost în timpul vieþii (“cãci am fost flãmând ºi mi-aþi dat sã mãnânc, însetat ºi mi-aþi dat sã beau”) este extinsã astfel: “Am fost un copil care trebuia sã mã nasc ºi m-aþi primit, îngãduindu-mi sã mã nasc, am fost un copil pãrãsit ºi aþi fost o familie pentru mine, am fost copil orfan ºi m-aþi înfiat. Pe mamele care ezitau ºi care erau supuse unor presiuni neobiºnuite, le-aþi ajutat sã primeascã copilul care trebuia sã se nascã ºi sã-l aducã pe lume, aþi ajutat familiile numeroase, familii în dificultate, sã-ºi pãstreze ºi sã-ºi crescã copiii pe care Dumnezeu li-i dãduse”. În sentinþa finalã, redatã de evanghelistul Matei, se aflã o listã gravã ºi înspãimântãtoare: “Plecaþi de la mine!... pentru cã am fost

flãmând... însetat... bolnav... în închisoare...”; ºi aceastã listã poate continua cu alte comportãri în care Isus se identificã cu omul dispreþuit: soþia sau soþul pãrãsit, copilul conceput ºi refuzat: “Nu m-aþi primit”.

A fi pãrinte, ce imensã responsabilitate!

Societatea modernã, mass-media încurajeazã o abordare superficialã a datoriei de pãrinte: te-ai îndrãgostit de altcineva - nici o problemã: copilul va fi fericit sã aibã doi taþi sau douã mame; doreºti o carierã strãlucitã care-þi ocupã tot timpul - nui nimic: pupicul de dimineaþã, douã-trei recomandãri înþelepte ºi o bonã simpaticã sau o grãdiniþã cu orar prelungit, te vor înlocui cu succes atunci când copilul va avea nevoie de tine de-a lungul zilei. ªi, totuºi, ce dar minunat este cel de a fi pãrinte, colaborator apropiat al lui Dumnezeu!

Ce artã desãvârºitã, arta educaþiei: “Artistul sculpteazã o bucatã de piatrã, însã educatorul sculpteazã chipul lui Dumnezeu în om” - spune Sfântul Ioan Gurã de Aur.

Cu fiecare nou copil primit în familie, aceastã colaborare cu Dumnezeu capãtã mai multã profunzime.

Adesea, primul copil care se naºte aduce o schimbare radicalã în viaþa familiei: trebuie învãþate foarte multe lucruri noi: cum îl hrãneºti, cum îl îmbraci, ce faci dacã este bolnav, ce faci dacã plânge, ce te faci cu nopþile nedormite. Astfel cã toate acestea uneori te copleºesc ºi uiþi sã-l priveºti ca pe un mic miracol, o micã bijuterie ieºitã din mâinile lui Dumnezeu ºi încredinþatã þie cu

trup ºi cu suflet.

Cu fiecare nou copil, aceste probleme nu mai par atât de grave, experienþa cãpãtatã deja transformã toate aceste îngrijiri (mâncare, îmbrãcare etc.) în ocazii de comunicare cu copilul, de transmitere a afecþiunii ºi cãldurii pãrinteºti. Puritatea ºi receptivitatea sa te fac sã simþi cât de important eºti pentru el, câtã încredere þi-a arãtat Dumnezeu dãruindu-þi acest mic sufleþel. Cu cât creºte, cu cât intrã mai mult în societate, cu atât vigilenþa noastrã ca pãrinþi trebuie sã creascã.

Adesea, trupul îl îngrijim cu atenþie: sã fie bine îmbrãcat, bine alimentat, curat - este precuparea noastrã principalã - ºi e bine cã este aºa, însã nu trebuie sã uitãm sufletul: sã-i insuflãm de mic dragostea de Dumnezeu, sã veghem cu mare atenþie ce mesaje primeºte de la televizor, de la calculator , de la tovaraºii de joacã etc.

Trebuie sã fim alãturi de copil atunci când are el nevoie, când vrea sã ne punã întrebãri sau când vedem cã este într-o dispoziþie

Universul familiei potrivitã pentru a fi educat, pentru a i se insufla valori morale. Trebuie, din toate întâmplãrile bune ºi rele prin care trece în fiecare zi, sã îl învãþãm sã judece, sã extragã învãþãminte, sã devinã la rândul lui un adult responsabil ºi capabil de discernãmânt. Toate acestea cer mult timp ºi multã rãbdare. Nu se pot face în douã-trei ore înainte de culcare, atunci când vin pãrinþii obosiþi de la serviciu. (asta în cazul în care nu vin dupã ce copilul sa culcat deja).

Este interesant de ce Biserica, chiar dacã lasã conºtiinþei soþilor sã decidã numãrul copiilor pe care sunt dispuºi sã-i primeascã (mã gândesc, evident, cã în momentul în care soþii decid amânarea unei noi sarcini recurg la Metodele naturale, familia rãmânând deschisã vieþii), de ce totuºi menþioneazã cã aceastã decizie este moral acceptabilã doar în cazuri grave , când familia, din motive fie financiare, fie de sãnãtate, trebuie sã amâne aducerea pe lume a unui nou membru.

Evident, motivul principal este cã nu omul ci Domnul hotãrãºte, în ultimã instanþã, ceea ce este mai bine pentru fiecare familie. Însã mai pot fi luate în considerare ºi alte motive.

Mãreþia omului se aratã în mãsura în care el devine un dar gratuit pentru ceilalþi.

(Papa Ioan Paul al II-lea).

Sfânta Tereza de Calcutta spunea cã darul este cu adevãrat dar atunci când doare, când rupi ceva din tine însuþi pentru a-l face.

Existã situaþii în viaþã când Dumnezeu ridicã vãlul a ceea ce credem cã suntem, pentru a ne arãta ce suntem cu adevãrat.

Când dãm partea pe care suntem dispuºi sã o dãm - cãtre familie, societate, Bisericã – ne putem imagina cã suntem speciali, buni, cinstiþi, altfel decât ceilalþi, ºi iatã-ne în postura fariseului.

Existã situaþii (o familie numeroasã este una din aceste situaþii extreme fericite) când dorinþa naturalã de dãruire este depãºitã nu mai este suficientã - începe sã doarã, plãcerile noastre (chiar ºi plãceri permise) nu mai gãsesc timp pentru exprimare, imaginea idilicã pe care o avem despre noi înºine sau despre soþul/soþia noastrã începe sã pãleascã ºi ne descoperim trãsãturi de caracter (atât bune cât ºi rele) care altfel nu ar fi ieºit la ivealã.

Fiecare nou copil ne introduce mai mult în misterul iubirii paterne a lui Dumnezeu.

“De nu veþi fi ca pruncii, nu veþi intra în împãrãþia lui Dumnezeu!”

Destul de puþin luatã în serios aceastã afirmaþie a lui Isus. Adesea, în lupta pentru existenþã, pierdem din vedere scopul vieþii: Mântuirea. Isus ne dã cheia: sã fim ca pruncii dacã vrem sã ne mântuim. Dar cum sunt pruncii? Cine poate ºti mai bine decât un pãrinte! Adesea, aceastã afirmaþie a lui Isus s-a considerat cã se referã la puritatea copiilor, la faptul cã iartã repede, la bunãtatea lor. Poate este puþin din fiecare.

Eu cred cã Isus s-a referit la prunci (prunc copil de câteva luni) pentru a ne atrage atenþia asupra calitãþii lor principale: încrederea neclintitã în iubirea Mamei ºi a Tatãlui lor. Vãzând bucuria pe care o simt când citesc în ochii copiilor mei încrederea pe care o au în mine, m-am gândit la bucuria pe care i-o facem Tatãlui ceresc când ne încredinþãm cu toatã încrederea în Mâinile Sale.

“Copila mea , cât de tare Mã rãneºte neîncrederea oamenilor în Bunãtatea Mea! Dacã nu credeþi Cuvintelor Mele, credeþi cel puþin Rãnilor Mele ! “ îi spune Isus Sfintei Faustina.

Post Scriptum: Al patrulea copil...

Al patrulea copil al nostru este o fetiþã, robustã, puternicã ºi plinã de viaþã. Faptul cã este a patra a fãcut sã am mai puþin timp pentru ea, fiind ocupatã cu multele activitãþi în care sunt prinºi cei mai mari – la care se adaugã, desigur, activitãþile din gospodãrie, însã tot faptul cã este a patra a fãcut sã fiu, poate, o mamã mult mai bunã: am parcã mai multã rãbdare, sunt deja obiºnuitã sã nu mai fac nimic fãrã sã fie un mic prichindel în jurul meu care sã “mã ajute” plin de bunãvoinþã , pentru fiecare pas înainte fac de multe ori alþi doi paºi înapoi... etc. Aºa cã cel de-al patrulea copil este un copil special: fetiþa a învãþat de micã sã se descurce singurã - la un an deja se încalþã singurã, vrea sã mãnânce singurã, îºi “ajutã” sora mai mare sã se îmbrace, “citeºte” cãrþi (chiar dacã uneori le þine cu susul în jos... dar are vreo importanþã?... – întrebaþi-vã colegii de când n-au mai luat o carte în mânã!), deseneazã (inclusiv pereþii…) ºi are cei mai buni profesori care existã: fraþii mai mari. ªtiind cã statisticile menþioneazã cã în Europa media este de 1, 2 copii/familie, o

privesc pe ea - a patra - cu atenþie: puterea ei, dorinþa ei sã fie ca ceilalþi fraþi mai mari, bucuria cu care cântã ºi cu care râde când râdem noi ceilalþi, într-un cuvânt dragostea ei de viaþã mã fascineazã.

Din nefericire, mulþi considerã cã al patrulea copil nu mai este un dar ci o povarã sau o eroare. Dovadã cã atunci când am nãscut-o am fost privitã cu mare suspiciune. În spital am fost încercuitã de “binevoitori” care-mi spuneau: “ªtim cã voi, catolicii, nu faceþi avorturi, însã sã ºtii cã existã metode contraceptive, dacã vrei putem sã-þi facem o procedurã de sterilizare…!

Nici prin cap nu le trecea ce bucurie aveam eu în suflet pentru darul pe care mil fãcuse Dumnezeu.

Dreptul la viaþã îi este refuzat ferm “celui de-al patrulea copil”(am numit aºa generic toþi copiii pentru care hotãrãsc alþii dacã au sau nu dreptul la viaþã). Hotãrãsc în primul rând pãrinþii, dar aceºtia sunt supuºi presiunii unei societãþi care se simte împovãratã de familiile cu copii. Într-atât de firesc este pentru societatea noastrã cã al patrulea copil nu mai are dreptul la viaþã încât nimeni nu s-a revoltat la apariþia recentei ordonanþe, în mod ironic numitã “Ordonanþa pentru susþinerea familiei în vederea creºterii copilului “, în care se acordã diverse drepturi (este adevãrat, destul de generoase pentru nivelul actual de trai din România) doar pentru primii trei copii. Celui de-al patrulea, iatã, deja de douã ori legal (o datã prin legea care admite avortul, iar acum prin legea aceasta) nu i se mai recunoaºte dreptul la viaþã!

“Lãsaþi copiii sã vinã la mine!” ne roagã Isus, cãci ei ºtiu cu adevãrat sã aprecieze frumuseþea vieþii, iar noi putem învãþa de la ei privindu-i.

9

10

Oameni ai credinþei Mons. VLADIMIR PETERCÃ Rectorul Institutului TTeologic eologic Sf. TTereza ereza

Mângâiaþi, mângâiaþi pe poporul Meu! “Prin spiritul sãu puternic, el vedea sfârºitul timpurilor ºi mângâia pe cei întristaþi în Sion!” (Sir 49,24) Isaia a creat o adevãratã ºcoalã de profeþi, adicã a reuºit sã impunã un curent de opinie, care s-a prelungit pe parcursul mai multor generaþii de oameni. Într-adevãr, deosebim trei ºcoli mai importante de profeþi. Astfel, avem prima parte care-i aparþine lui Proto-Isaia ºi care a scris capitolele 1 pânã la 39. Deutero-Isaia a scris de la capitolul 40 pânã la 55, iar Trito-Isaia a scris capitolele 56 pânã la 66. Într-un cuvânt, cartea lui Isaia aparþine mai multor autori; putem vorbi despre o adevãratã ºcoalã care semneazã, sub unul ºi acelaºi nume, profetul Isaia.

Pentru Isaia figura centralã a cãrþii sale este cea a Creatorului, care înseamnã pentru el totul. Însemnã Cel Sfânt, Cel Puternic, Cel Atotputernic. Omul, dimpotrivã, este o creaturã neputincioasã, supusã pãcatului ºi greºelii. Dumnezeu-creatorul vrea ca omul-creaturã sã fie întotdeauna alãturi de el. Pentru acest motiv Ierusalimul va cãdea în mâna cotropitorilor, iar poporul va fi constrâns sã plece în exilul babilonic. De aceea, aceastã parte a cãrþii este predica unui continuator al marelui Isaia, pe care noi l-am numit în mod artificial Deutero-Isaia, care a trãit pe vremea sfârºitului exilului babilonic (587-535 îC). Cartea lui Deutero-Isaia conþine patru cântãri de un patos inegalabil, cunoscute sub numele de cele patru cântãri ale Slujitorului lui Iahve. Acestea se referã direct la durerea ºi la pãrãsirea la care el este supus pe nedrept. Slujitorul, la care cele patru poeme fac referinþã, este inundat de durere, dar ºi de ispãºirea prin suferinþã ºi moarte a pãcatelor poporului sãu. El va fi preamãrit de Dumnezeu, cãci “nimeni nu poate sã iasã de sub puterea lui!” (Is 43,13).

Profetul Trito-Isaia este un continuator al celor ce au fost scrise pânã la el în cartea cu acelaºi nume. El se ocupã cu temele obiºnuite, dar pune un accent deosebit pe aºa numitul universalism, Dumnezeu este un Domn al tuturor. Israelul nu constituie punctul central pentru cã toate popoarele sunt chemate sã aducã slavã lui Dumnezeu. De asemenea, el îl încurajeazã pe Israel sã rãmânã întotdeauna credincios legãmântului pe care acesta l-a încheiat odinioarã cu Dumnezeu. Atinge teme teologice obiºnuite, cum ar fi: înfierarea idolatriei,respectarea sabatului, vorbeºte despre Templu ºi despre Ierusalim sau despre judecata popoarelor. Într-adevãr, profetul se referã la un exod nou, mai mãreþ ºi mai cuceritor decât primul, sau la un nou Ierusalim, mai frumos ºi mai strãlucitor de cum a fost primul. Deosebirea pe care profetul o face între timpul trecut ºi timpurile viitoare marcheazã începutul escatologiei ebraice, adicã a lucrurilor care se vor întâmpla în timpurile de pe urmã.

Partea a doua ºi a treia a cãrþii sunt scrise de teologi cu mare chibzuinþã ºi îndrãznealã pentru timpurile acelea îndepãrtate. Este vorba de o teologie care se contureazã tot mai mult la profeþi ºi care stã la baza întregii reflecþii teologice: toþi oamenii sunt chemaþi la mântuire!

Avem în faþa noastrã o operã profeticã de mari proporþii, o adevãratã frescã a poporului evreu, care impresioneazã prin profunzimea ºi prin amploarea ei. Nu este opera unui singur om, aºa cum am vãzut, ci a unei întregi ºcoli profetice. Acest lucru face cartea lui Isaia mai preþioasã, dar ºi mai valoroasã decât celelalte cãrþi. Sã ascultãm în încheiere un scurt fragment luat chiar din ultimul capitol al cãrþii profetului. Acesta ne îndeamnã, în mod deosebit, sã meditãm la bunãtatea Domnului: ”Cerul este scaunul meu, iar pãmântul aºternut picioarelor mele!

Ce fel de casã îmi veþi putea zidi? În care loc îmi voi putea fixa locul meu de odihnã?

Toate acestea mâna mea le-a fãcut ºi sunt ale mele, zice Domnul.

Asupra cãruia îmi voi îndrepta privirea mea?

Asupra celui smerit ºi asupra celui cu duh umilit ºi care tremurã la cuvântul meu! . . . Auzi!

Un vuiet din cetate!

Un glas din Templu!

Este glasul Domnului care rãsplãteºte vrãjmaºilor sãi dupã faptele lor!” (66,1-2.6).

Un suflet ANDREI BREZIANU

Odatã cu dispariþia prezenþei fizice a unei persoane cu care s-a întâmplat sã împãrþim momente de comuniune duhovniceascã ºi înãlþare în rugãciune, conturul ei spiritual se desprinde, s-ar putea spune, cu ºi mai multã pregnanþã, iar amintirile despre clipe fugare de demult, reînvie discret cu parcã ºi mai multã putere. Astfel, profilul Oanei Seceleanu, fiicã spiritualã de excepþie a Monseniorului Vladimir Ghika, care ne-a pãrãsit de curând, trãind în continuare în crâmpeie de amintiri, cu atât mai preþioase cu cât îmbrãþiºeazã clipe de demult, de la izvorul unei formãri pentru viaþã. La izvoarele ei, o devenire spiritualã, mai cu seamã îndrumatã de o personalitate de talia Monseniorului Ghika, rãmâne de neºters în memoria celor care i-au fost martori din mai multe considerente: o datã pentru cã, privitã cu beneficiul perspectivei, ea strãluceºte, prin contrast, cu ºi mai mare prospeþime, proiectatã pe fundalul de mari prãbuºiri ºi rãscruci al unor vremuri fãrã precedent de dure pentru Bisericã, - vremea anilor patruzeci ºi cincizeci, când prigoana totalitarismului ateu încerca sã mãture din conºtiinþe ºi din spaþiul public, unul câte unul, toate semnele religiei ºi credinþei. Era chiar epoca în care o sfântã personalitate, aceea a Monseniorului Ghika, îºi dãdea viaþa pentru credinþã, murind într-o temniþã imundã, moarte de mucenic.

Puþini mai sunt astãzi supravieþuitorii acelui cerc modest, de fervoare creºtineascã, de la capela Preasfintei Inimi a lui Isus a acelor ani - capela Sacré Coeur - unde, în pofida vitregiei vremurilor, Monseniorul Ghika ºi cei doi preoþi cu care împãrtãºea apostolatul ºi pastoraþia, - lazariºtii Georges Chorong ºi François Van der Jonckheid—polarizau atunci, în acea vatrã de credinþã, fidelitatea credincioºilor, unii mai în vârstã, alþii mai tineri, ori foarte tineri (ca cel care semneazã aceste rânduri), împãrtãºindu-le hranã spiritualã la timp de forþatã privaþiune, prigoanã ºi secetã pretutindenea în jur. Sãmânþa din acel timp cãdea, printre noi, pe tãrâm cuviincios pregãtit ºi prielnic. Tânãra pe atunci Oana Seceleanu era un astfel de generos

Diverse

ales ºi “zãpezile de odinioarã” receptacol de har, suflet setos de îndrumare, deschis îmbogãþirii spirituale.

Prezenþa ei în mica noastrã comunitate, unde eu unul mã numãram printre cei mai mici, era una remarcabilã.

Diferenþa de vârstã dintre mine ºi ea - ne despãrþeau peste zece ani - mã fãcea sã o privesc cu admiraþie ºi sfiiciune. Eram împreunã la rugãciuni; în corul bisericii vocea ei era dintre cele mai vibrante prin timbru ºi înãlþare, prin putere ºi armonie. Era nelipsitã la sfintele sacramente, la vecerniile cu adoraþia Preasfântului Sacrament, la Sfintele Liturghii, duminicile ºi în zilele de lucru. Mai târziu, sub semnul luminos al pãrintelui nostru spiritual comun, Vladimir Ghika – îndeosebi dupã dispariþia lui - ne-am apropiat, ne-am regãsit împreunã la sfat, în clipe de dilemã , momente nu puþine în acel timp de prigoanã ºi permanentã urmãrire.

Oana Seceleanu primise o educaþie aleasã în sânul familiei, una din familiile vechii Românii, dintre acelea care, înainte de coborârea urgiilor asupra þãrii - vechea Românie a întregirii din 1918 ºi a anilor de civilizaþie ºi propãºire care aveau sã urmeze - contribuise la mersul înainte al patriei.

Fusese educatã catolic încã din anii copilãriei, petrecuþi sporadic ºi peste hotare, pânã ºi în îndepãrtatul Iran din anii patruzeci, cãci tatãl ei fãcea parte din corpul diplomatic al þãrii. Îmi amintesc de cãsãtoria ei, celebratã în Catedrala noastrã, Sfântul Iosif, binecuvântatã de Monseniorul Vladimir Ghika, una din puþinele ocazii când viitorul mucenic al credinþei a purtat mitra arhiereascã la care îi dãdea dreptul titlul sãu de protonotar apostolic, ºi pe care practic nu ºtiu s-o fi purtat decât poate de câteva ori. Era un mod de a omagia pe fiica sa spiritualã în momentul unic ºi solemn al întemeirii unei cãsãtorii exemplare. Atentã la îndatoririle creºtineºti, Oana avea sã se devoteze apoi familiei cu toatã dãruirea. Mi-a urmãrit, ca prietenã spiritualã, paºii atunci când mi-am înfiripat primele demersuri spre studiile mele de filosofie ºi teologie, ca ºi dupã aceea, ºi mi-a împãrtãºit înþelepciune, ca o sorã mai mare.

A ºtiut cu prudenþã sã urmeze cãile tãcerii, punându-ºi ori de câte ori a fost nevoie, strajã buzelor în acel timp, astãzi revolut, de persecuþie, suspiciune ºi urmãrire din partea celor care îl smulseserã din mijlocul nostru pe Monseniorul Ghika, pãrintele nostru spiritual.

Anii au trecut. Îndatã dupã prãbuºirea puterii atee ºi dãrâmãtoare de biserici sub care trãisem decenii de-a rândul - eu unul pânã în 1985, Oana pânã la sfârºit - ea a fost printre primele care sã-mi dea un cãlduros semn de viaþã - mã aflam în America - un semn de viaþã de peste mãri ºi þãri, din patria în sfârºit liberã de jug. În toþi anii care au urmat, Oana a fost unul din sufletele cele mai aprinse de dorinþa de a face cunoscutã lumii sfinþenia ºi jertfa de mucenic a pãrintelui nostru spiritual Vladimir Ghika. Ne-am regãsit împreunã adunând mãrturii, depunând testimonii, propagând prin scris ºi viu grai - de câteva ori ºi la televiziune cunoaºterea vieþii de jertfã a celui care ne îndrumase, nouã ºi altor suflete, paºii pe calea credinþei, speranþei ºi dragostei creºtineºti, niciodatã descurajate. Îmi amintesc cum , cu câþiva ani în urmã, în faþa unei alese adunãri, Oana Seceleanu prezenta la Bucureºti o conferinþã despre “Monseniorul Vladimir Ghika ºi liturgia aproapelui: o spiritualitate pentru timpul nostru”. Pentru Oana Seceleanu aceastã formã de spiritualitate a fost o hranã aproape cotidianã, prin faptã ºi dãruire neprecupeþitã de energie aproapelui. În cu totul altã ordine de idei, dintre “zãpezile de odinioarã”, îmi stãruie în minte amintirea unei povestiri a Oanei Seceleanu de prin anii cincizeci, o întâmplare personalã, trãitã de ea în toiul unei ierni geroase cu nãmeþi ºi troiene cât casa. Oana povestea cum, aflându-se la Predeal, o pornise voiniceºte, singurã, printre nãmeþi, dacã nu mã înºealã amintirea, cãtre capela de pe Cioplea. Micã de staturã ºi înotând pieptiº printre troiene, simþise la un moment dat cum pasul i se afundã în zãpada nebãnuit de adâncã, fãrã sentimentul cã mai putea fi vreo

altã fiinþã prin preajmã, care s-o poatã ajuta, scoþând-o din împotmolirea creatã pe potecã de neaua vrãjmaºã. Dintr-o datã – îmi amintesc cã istorisea ea - din senin ºi ca prin minune, o mânã vânjoasã ca de înger a apucat-o pe neaºteptate, sãltând-o din troianul care, la acel loc, se aºternuse mai gros ºi mai puhav, creând în felul lui o cursã deasupra cãrãrii. Era - în haine de munte, echipat pentru zãpadã - mergând el însuºi spre capelã, pãrintele Victor Iacobec, cel care pãstorea în acel timp mica familie catolicã din orãºelul de la poalele Bucegilor ºi pe turiºtii în treacãt prin Predeal. Cu ajutorul preotului - astãzi ºi dânsul plecat dintre noi la Domnul - Oana a ajuns atunci cu bine sub acoperiºul ocrotitor al bisericii, lãsând în urmã, afarã, în ger, nãmeþii ºi spaima. Într-o altã iarnã geroasã, iarna anului trãit de noi azi pe cãrãrile existenþei, sufletul ales al Oanei Seceleanu a fost luat ºi ridicat dintre noi spre sãlãºluire în pacea adevãratã, pregãtitã de Domnul, în Dragostea Sa, celor plecaþi cu împãcare în marea cãlãtorie, aceea care, în spiritul credinþei, se cuvine sã ne încununeze viaþa.

“Moartea este ºi ea o datorie pe care trebuie sã o îndeplinim” , spunea Monseniorul Vladimir Ghika. Fiica sa spiritualã, Oana Seceleanu, plecatã dintre noi anul acesta de sãrbãtoarea Întâmpinãrii Domnului, ºi-a îndeplinit aceastã datorie cu nobilã acceptare ºi dãruire, conºtientã de una dintre cugetãrile pãrintelui nostru Vladimir Ghika, adeseori citatã de noi: “Moartea trebuie sã fie cel mai de seamã act al vieþii noastre”.

11

12

Suflet tânãr Pr Pr.. DANIEL BULAI

Gândul meu pentru tine(ri)

Prietene, Te rog, fii atent la ceea ce-þi spun: Umilinþa este drumul întâlnirii noastre.

Umilinþa este „lanþul” care ne strânge unul lângã altul.

Umilinþa este „muntele” pe care ne odihnim amândoi.

Maria a înþeles cã în umilinþã încrederea creºte!

Cã încrederea devine o mângâiere interioarã!

Cã aceastã mângâiere trebuie pãstratã, în secret, pentru cã este lucrarea lui Dumnezeu!

Permiteti-mi sã îl pr ezint...

Rugãciuni ale fratelui Roger din T aizé (martie) Taizé

Duhule Sfânt, Mângâietorule, primeºte dragostea noastrã simplã. Noi încercãm sã-þi încredinþãm totul ºi sã ne bucurãm de ceea ce tu înfãptuieºti în sufletul nostru.

Propuneri de catehezã – luna martie

1. Isus s-a suit la cer, ºade la dreapta lui Dumnezeu Tatãl 2. Va veni sã judece pe cei vii ºi pe cei morþi.

3. Cred în Duhul Sfânt.

4. Duhul Sfânt ºi Biserica.

Echipa diecezanã a petrecut un sfârºit de sãptãmânã la munte. Nu o sã intrãm în detalii cu privire la traseu, la ora de plecare, sau la ora de sosire... Ar fi inutil. Important este cã ne-am adunat, am cãlãtorit împreunã ºi, mai mult decât atât, am avut ocazia de a ne cunoaºte mai bine... ºi nu oricum... ci în vârful muntelui, admirând tot ceea ce ne-a dãruit Creatorul.

Tocmai de aceea vã sfãtuim sã ne urmaþi exemplul! Luaþi o pauzã de la activitãþile cotidiene ºi contemplaþi minunile creaþiei!

Sã nu stãm orbi ºi surzi în marele templu al naturii!

Paginã realizatã de ROXANA ROT ARU ROTARU

Trifaº Petru-Andrei sau „Boxã” – cum îl ºtiu prietenii – este elev în clasa a XII-a la Colegiul „Sf. Iosif”. Are 18 ani, este responsabilul tinerilor de la parohia „Sf. Cruce” ºi unul dintre mezinii „echipei”, el fãcând parte din acest grup de numai un an ºi jumãtate.

- Cum a fost integrarea în echipã?

- La început a fost mai greu sã mã acomodez cu adolescenþii ºi tinerii din echipã pentru cã nu-i cunoºteam; eram mai retras, dar acum mã înþeleg bine cu toþi, mai ales cu cei veniþi recent.

- În ce plan te implici?

- Fac parte din planul cultural-recreativ. Încep sã mã implic din ce în ce mai mult în ultimul timp (o spun ºi ceilalþi). Sper sã mã descurc bine în toate activitãþile pe care le voi susþine pe viitor în acest plan.

- Mai existã azi „prezenþe vii”, exemple dintre tineri care sã ne „vorbeascã”?

- Isus spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele pânã la sfârºitul veacurilor” (Mt.28.20). „Prezenþele vii” existã, dar le întâlnim tot mai rar. Lumea e într-o continuã schimbare ºi pãcatul/rãul ne aºteaptã la fiecare pas. Odatã ce întâlnim aceste persoane trebuie sã urmãm exemplul lor de trãire în Cristos ºi sã nu ne lãsãm pradã ispitelor de tot felul.

- Ce sfat ai da tinerilor?

- Nu sunt eu în mãsurã sã dau sfaturi,dar ar fi bine ca prin rugãciuni sã se încredinþeze lui Dumnezeu ºi sã ocoleascã lucrurile dãunãtoare sufletului ºi trupului. Ar fi bine sã demonstreze cã sunt adevãraþi creºtini.

- Un gând frumos...?

- Pe când eram în ºcoala primarã, învãþãtoarea mi-a spus: „Zâmbeºte, pentru cã în fiecare zi e sãrbãtoare!”.

Aceste cuvinte mi-au luminat copilãria.

Maria a înþeles cã umilinþa oferã siguranþã!

Cã siguranþa inimii te leagã de lumea nemãrginitã!

Cã aceastã lume infinitã poate pãtrunde într-un suflet smerit!

Maria a înþeles cã doar umilinþa te abandoneazã în mâinile lui Dumnezeu!

Cã în mâinile lui Dumnezeu ai prezentã Viaþa Lui! Cã aceastã Viaþã tainicã a lui Dumnezeu este lângã noi!

Experimenteazã ºi tu lumea umilinþei în timpul Postului Mare 2006!

Micul Prinþ Copile dragã, Þi-am spus pânã acum o sumedenie de poveºti cu împãraþi ºi prinþese, cu zburãtoare de curte sau sãlbatice, ca sã nu mai vorbesc de flori ºi de alte câte ºi mai câte minunãþii de care are parte faþa pãmântului. Acum a venit ºi rândul unui vas de lut sã fie eroul unei poveºti pe care nu întâmplãtor am ales sã þi-o istorisesc acum, în vreme de post, ci pentru ca tu sã iei aminte la mersul ºi la rostul vieþii.

Dacã ai vãzut ori ai auzit vreodatã de ospeþele de pe la casele împãrãteºti sau boiereºti ai aflat, fãrã îndoialã, de fastul lor înfrãþit, de cele mai multe ori, cu risipa, dupã cum cere rangul celui care oferã festinul. La astfel de banchete, bucatele ºi vinurile alese sunt servite în veselã specialã ºi cu tacâmuri pe mãsurã, stãpânul casei scoþând la ivealã servicii de farfurii, pahare ºi ceºti din cele mai rafinate, de la vasele din porþelan de Boemia ºi paharele din cristal de Veneþia pânã la tacâmurile filigranate, îmbrãcate în foiþã de aur ºi argint.

Printre iubitorii de banchete fastuoase se afla ºi un principe dintr-un þinut îndepãrtat care, simþind cã balanþa vieþii sale începe a se înclina spre cea de-a treia ºi ultimã parte a vieþii, începu a simþi greutatea timpului pierdut în petreceri pompoase, dar fãrã de vreun folos pentru viaþa sufletului sãu. ªi astfel, din cãinþã în cãinþã, îi veni în minte ideea de a porni în cãutarea timpului irosit în vremea tinereþii, hotãrând sã plece de unul singur într-acolo unde l-or purta paºii ºi privirea, pentru a descoperi înþelesurile vieþii cei fuseserã ascunse pânã atunci din pricina negurii þesute de prea multã îmbuibare.

Principele decise sã ia cu sine doar atât cât ar fi putut duce cu mâinile ºi nimic mai mult, fapt pentru care trezi agitaþie în rândul obiectelor care-i slujiserã, care-i fuseserã dragi sau de nelipsit. Toate ar fi vrut sã-l însoþeascã în cãlãtoria anunþatã, întrecându-se în a-ºi afirma frumuseþea, fineþea ºi alte calitãþi care le fãcuserã sã fie într-atât de preþioase în ochii stãpânului lor încât fuseserã alese sã încânte oaspeþii cu prilejul faimoaselor banchete. ªi sã fi auzit cum se întreceau în a se lãuda rafinatele porþelanuri ºi cristaluri, sigure cã vor fi alese sã-l însoþeascã pe principe. „Eu, spunea cu mândrie o ceºcuþã din porþelan chinezesc, port iniþialele numelui ºi prenumelui stãpânului nostru, suflate în aur curat, încât e clar ca lumina zilei cã prinþul mã va lua cu el în lunga-i cãlãtorie”. Dar nu terminã bine de vorbit ceºcuþa purtãtoare de monogramã aurie cã se ºi auzi vocea unui certãreþ pahar din cristal de Veneþia ce þinu sã le aminteascã suratelor ceºti ºi farfurii cã, la ospeþe, el a fost ridicat de cãtre principe ori de câte ori acesta fãcea urãri în cinstea vreunei persoane sau a vreunui fapt fericit ori de însemnãtate. „Aºa o fi, sãri cu gura o farfurioarã dantelatã cu fine împletituri din fir de aur ºi argint, dar eu sunt aceea pe care prinþul o

Povestea unui vas de lut ANCA MÃRTINAª GIULIMONDI

preferã, fiindcã am aparþinut mamei lui de care îºi aminteºte cu duioºie ori de câte ori mã priveºte”. ªi tot aºa, pe rând, fiecare dintre farfurii, ceºti ºi pahare, crezându-se de neînlocuit, îºi afirmã frumuseþea ºi importanþa, dar nu oricum ci bãtând atât de tare din picioare, în încercarea de a-ºi impune voinþa încât, la sfârºitul disputei, se fãcurã toate þãndãri, umplând dulapul în care erau aºezate cu cioburi multicolore, bune doar de aruncat la coºul de gunoi. Îþi poþi închipui, copile dragã, cât de surprins fu a doua zi prinþul când, voind sã aleagã unul dintre preþioasele vase, gãsi doar o grãmadã de hârburi care-l purtarã cu gândul la cât de repede trece gloria lumii cu ale ei frumuseþi ºi bogãþii. Dar, rotindu-ºi privirea prin ungherele întunecate ale bufetului, zãri un vas de lut de a cãrui existenþã uitase cu desãvârºire. ªi, încreþindu-ºi fruntea în încercarea de a înþelege cum de ajunse un vas de lut în dulapul vaselor din porþelan ºi cristal, îºi aminti cã fusese el însuºi cel care îl aºezase acolo, cu mulþi ani în urmã.

Principele era un copilandru când îl întrebã pe tatã-sãu care-i rostul omului pe pãmânt, dar rãspunsul nu-i fu dat pe loc ci, luându-l de mânã, tatãl îl purtã la olarul locului care-i arãtã cum se face ca o grãmãjoarã de lut sã fie transformatã într-un vas care sã-i fie spre bucurie ºi folos celui care l-a creat, aºa încât, atunci când va veni timpul sã se spargã, iar cioburile sã se întoarcã în pãmântul din care a fost creat, olarul sã-i poatã spune: „Ai fost un vas credincios care a ºtiut sã pãstreze proaspãtã ºi neîntinatã apa vieþii care i-a fost încredinþatã ºi într-atât mi-ai fost spre bucurie ºi spre încântare încât va veni ziua în care voi face ca cioburile tale sã devinã din nou un vas întreg, îmbrãcat în luminã ºi strãlucire”.

Amintirea învãþãturii rostului vieþii, lãmuritã cu ajutorul vasului de lut, avea sã dea cãlãtoriei principelui un þel, acela de a purifica ºi împrospãta propria-i viaþã aºa încât, privindu-l, Creatorul sã spunã: „Binecuvântatã sã fie ziua în care þi-am dat viaþã”.

Copiii se întreabã…: Îngerii se uitã la televizor? Îngerii vãd în cer faþa lui Dumnezeu, ºi acest lucru îi umple de o bucurie de nedescris. Dumnezeu este atât de bun încât îngerii îºi doresc cu ardoare sã-I slujeascã numai Lui, ºi nu vor nimic altceva. Îngerii se pot uita la televizor, dar probabil cã au alte lucruri mai interesante de fãcut. Gândeºte-te: dacã ai avea priceperea ºi puterea unui înger, þi-ai mai pierde vremea uitându-te la televizor?

Verset cheie - “... ºi odihnã nu au, ziua ºi noaptea, zicând: Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotþiitorul, cel ce era, ºi cel ce este, ºi cel care vine” (Ap. 4,8). Alte versete ajutãtoare - Ev 1,14; Ap 7, 11-12. (adaptare dupã 205 Question Children Ask about God, )

13

14

Din viaþa parohiei

Parohia Sfântul Pr Pr.. LIVIU BÃLêCUÞI

mã înþeleg bine cu oamenii, cunosc foarte multã lume din oraº care vine marþea la bisericã. Am atras pe mulþi dintre prieteni, vecini sau cunoºtinþe la bisericã. Îmi amintesc de pãrintele Ciuraru care fãcea niºte predici aºa de frumoase cã venea lumea din oraº încât nici nu mai aveai pe unde sã treci, iar dacã întârzia vreodatã, fiind dus pe la filiale, lumea rãmânea ºi îl aºtepta o orã, douã, nimeni nu pleca”.

Scurt istoric

Parohia catolicã din Buzãu a fost înfiinþatã în anul 1898, dar, la acea vreme, Sfintele Liturghii se celebrau în case închiriate. Aceastã situaþie nu a durat mult pentru cã, din lipsã de preoþi, în anul 1890 parohia a trecut în administraþia celei din Ploieºti, pânã în 1906. La Buzãu, existenþa unui paroh local se înregistreazã doar din anul 1934, dar ºi dupã aceea au fost perioade în care parohia a rãmas vacantã. Biserica a fost construitã în anii 1912-1913 de Episcopul martir Anton Durcovici ºi a fost sfinþitã de Arhiepiscopul Raymond Netzhammer. Actualmente parohia cuprinde 210 familii, iar paroh este pãrintele Pavel Butnariu.

Pentru cã în luna martie, parohia romano-catolicã din Buzãu celebreazã hramul în sãrbãtoarea Sfântului Iosif, am vrut sã vedem ce-ºi amintesc credincioºii din istoria parohiei ºi cum îºi trãiesc credinþa.

Domnul Iosif Victor Simonic, unul dintre primii ministranþi ai pãrintelui Dominic Neculãieº, a fost botezat în anul 1942 în aceastã bisericã. „Îmi amintesc cã mergeam cu pãrintele Neculãieº, cu trãsura, la sfinþirea caselor ºi comunitatea era mult mai micã, dar s-a mãrit între 1965-1967 când s-a construit zona industrialã ºi au venit la lucru mulþi moldoveni.

Dintre ceilalþi preoþi l-am cunoscut mai bine pe pãrintele Ioan Ciuraru despre care pot sã spun cã era tãios la predici ºi a reuºit sã coaguleze aceastã parohie; prin felul dânsului de a fi a determinat-o ºi pe fiica mea sa vinã la bisericã. Iar acum ne-a binecuvântat Dumnezeu cu pãrintele Pavel Butnariu care a depus eforturi extraordinare atât din punct de vedere administrativ cât ºi pastoral. ªi, conchide domnul Simonic, Liturghia este pentru mine un adevãrat bob de aur, o hranã spiritualã”.

„Prorociþa Ana” de la Buzãu povesteºte…

Doamna Adelaida Meghi este un fel de Ana Prorociþa, vine în fiecare zi la bisericã, iar marþea stã în sfântul locaº toatã ziua. „Am lipsit doar o sãptãmânã atunci când am fost bolnavã, dar ºi atunci pãrintele Pavel ma þinut aici, la parohie, ºi mã împãrtãºea zilnic. Dacã nu merg zilnic la bisericã parcã îmi lipseºte ceva. Mã simt foarte bine în aceastã comunitate,

Comunitatea, a doua mea familie

Domniºoara Doiniþa Balint s-a nãscut la Tecuci, din pãrinþi romano-catolici, dar, în anul 1968, s-a mutat în aceastã comunitate pe vremea când era pãstoritã de pãrintele Iosif Trancioveanu. „Un preot în vârstã ºi foarte bun, care ne-a adoptat foarte repede. Apoi pãrintele Ciuraru avea pentru fiecare câte ceva, se cobora la nivelul fiecãruia ºi plecai cu inima împãcat la drum. Iar acum este la fel, pãrintele Pavel îºi pune tot sufletul pentru noi. Pentru mine aceastã comunitate este o a doua familie, nu-i cunosc pe nume pe ceilalþi credincioºi dar îi iubesc, ºi faptul cã ne întâlnim conteazã foarte mult pentru mine”.

La armatã, cu cruciuliþa la gât…

Domnul Ion Cheosea este ortodox, dar s-a cãsãtorit cu o polonezã catolicã. „Eu am revenit în bisericã acum câþiva ani, spune domnul Cheosea; am fost ofiþer de aviaþie mai bine de 40 de ani, deci am „beneficiat” destul de mult timp de educaþia ateistã din armatã. Cu toate acestea, eu cred cã am avut mereu în inimã ºi în suflet aceastã credinþã. Îmi amintesc cã, în anul 1946, când am depus jurãmântul în armatã, era de faþã ºi un preot, încã mai erau preoþi în armatã, iar când am plecat la ºcoala militarã aveam cruciuliþã la gât ºi iconiþa Maicii Domnului în buzunar, însã în anul 1948 mi le-au confiscat.

Din anul 1996 am ieºit la pensie ºi acum câþiva ani, din proprie iniþiativã, m-am hotãrât sã mã spovedesc. Îmi place mult aici în bisericã, este disciplinã, seriozitate (…). Am început sã prind ºi ceva din cântece”, încheie satisfãcut domnul Cheosea.

Pãrintele Ciuraru, de neuitat

Doamna Ileana Petcu, originarã din Maramureº, dintr-o familie grecocatolicã, este de 30 de ani în aceastã parohie ºi nu-l poate uita pe pãrintele Ciuraru. „Eu lucram ºi mai lucrez încã în învãþãmânt, spune doamna Petcu; aveam sesizãri cã aº fi urmãritã, dar pãrintele Ciuraru m-a încurajat ºi un merit deosebit îl are în descoperirea vocaþiei fiicei mele care este acum cãlugãriþã în Congregatio Jesu. Comunitatea noastrã este acum mai unitã. Înainte ne cunoºteam mai puþin, eram mai fricoºi, speriaþi; acum nu mai este aºa, ne întâlnim dupã Sfânta Liturghie, discutãm teme spirituale (…). Un cuvânt ºi despre activitatea surorilor; nu sunt doar un imbold, ci ne-au determinat sã facem ceva ºi în afara bisericii, iar satisfacþiile sunt foarte mari. Nu ne lãudãm pentru cã nu este bine sã ºtie stânga ce face dreapta”.

Din viaþa parohiei

Iosif – Buzãu Ascultarea pãsurilor unui bolnav bolnav,, cel mai bun medicament

Sora M. Rose este din Madagascar ºi face parte din congregaþia Micile Slujitoare ale Inimii lui Isus. „În Buzãu am venit de patru ani, spune sora Rose, înainte am fost la Ploieºti, dar veneam deseori duminica în aceastã parohie pentru cã mi-a plãcut cum participã credincioºii la Sfânta Liturghie. Activitatea noastrã principalã este îngrijirea bolnavilor la domiciliu, avem circa 60 de bolnavi”. „Pentru cã suntem ºi asistente medicale, adaugã sora Laura, asigurãm bolnavilor ºi familiilor pe care le vizitãm un serviciu profesional ºi nu ieºim din casã fãrã sã ne rugãm. Noi ne gândeam cã trebuie sã-i îngrijim medical, dar am vãzut cã mulþi vor sã fie ascultaþi, medicamentul cel mai bun pe care îl oferim este, de multe ori, ascultarea”.

Din rândul tinerilor am vorbit cu Robert Budãu (20 de ani). „Am fost educat de mic sã respect sãrbãtorile de poruncã, ne mãrturiseºte Robert, îmi place sã vin la bisericã, dacã nu vin mã simt toatã sãptãmâna fãrã vlagã; îmi pare rãu cã, din cauza ºcolii, nu pot veni ºi la catehezã”. Ancuþa Andreea Iacob este o altã interlocutoare din rândul tinerilor. „În fiecare sâmbãtã ne întâlnim doar noi, adolescenþii, cu pãrintele ºi sora Rose pentru a pregãti Sfânta Liturghie de duminicã; dupã cum vedeþi avem ºi o salã de catehezã foarte frumoasã, dotatã cu televizor, DVD, încã nu le-am folosit la catehezã pentru cã sunt instalate doar de douã sãptãmâni. În fiecare varã organizãm cu tinerii din Ploieºti ºi cu cei din Cremona (Italia) Vara Împreunã”.

O parohie euharisticã

Pãrintele Pavel Butnariu a sosit în aceastã parohie în ziua de 15 august a anului 1991 când paroh era pãrintele Ioan Ciuraru. „Misiunea mea, spune pãrintele Pavel, a fost sã învãþ tipografia de la A la Z. Pe vremea când pentru o maºinã de scris era necesarã o autorizaþie specialã de la autoritãþile comuniste, pãrintele Ciuraru a reuºit sã tipãreascã materiale religioase de strictã necesitate pentru fiecare familie: Catehismul Bisericii Catolice, Cartea de rugãciuni sau Colecþia de cântece. În anul 1996, pe 11 aprilie, moare pãrintele Ciuraru ºi am preluat eu parohia cu cele douã filiale, Râmnicu Sãrat ºi Nehoiu. În prezent, parohia numãrã 150 de familii în oraº, la care se adaugã cele 20 de familii greco-catolice ºi alte 40 de familii din satele din judeþul Buzãu. Încã de la început am încercat sã fie o parohie euharisticã, am dezvoltat ºi dezvolt adoraþia euharisticã. În prima vineri ºi duminicã din lunã este adoraþie euharisticã; adoraþia mamelor pentru copiii lor, de exemplu, a fost creatã ca sã-i motivez sã participe la astfel de rugãciuni. Devoþiunea cãtre Inima lui Isus era ºi înainte, dar era consideratã mai mult pentru persoanele în vârstã, acum nu mai este aºa. Mereu am insistat pe împãrtãºania deasã ºi pe spovadã, de aceea în fiecare primã vineri din lunã vine pãrintele

Leonard Donea, din Moldova, ºi rãmâne trei zile la dispoziþia credincioºilor.

O altã caracteristicã a parohiei noastre este grija faþã de cei bolnavi.

Surorile Micile Slujitoare ale Inimii lui Isus sunt ca un semnal, un imbold. În fiecare cartier au numit, din rândul credincioºilor, responsabili pentru bolnavi, altfel nu ar putea face faþã cerinþelor bolnavilor. Un alt aspect pe care vreau sã-l subliniez este devoþiunea faþã de cultul Sfintei Fecioare Maria. În Anul Rozariului, de exemplu, o statuie a Maicii Domnului a mers în toate familiile câte o sãptãmânã ºi oamenii s-au rugat rozariul în jurul ei. Apoi, parohia din Buzãu are multe vocaþii la preoþie ºi la viaþa consacratã, îi avem pe Monseniorul Vittorio Blasutti ºi pe pãrintele Cristian Buga; anul acesta, pe 7 ianuarie, a fost sfinþit pãrintele capucin Daniel Gãlãþeanu; avem un seminarist la Iaºi, unul la Oneºti, un altul, salezian, la Torino. Avem o sorã benedictinã, una în Congregatio Jesu, o alta la surorile Maria Bambina, o misionarã în Madagascar”.

Pe lângã bisericã, tipografia – o nobilã ºi stãruitoare misiune

Anul trecut, biserica a fost renovatã ºi s-a mãrit spaþiul cu 80 de locuri, numai pe scaune, adicã s-a dublat. Pãrintele nu trece aceastã lucrare la capitolul realizãri. „Nu este o realizare, spune pãrintele paroh, ci mai mult o necesitate; în anii din urmã m-am ocupat mai mult de filiale ºi am neglijat parohia, iar acum am considerat cã a sosit timpul mãririi bisericii ºi construirii unui loc de formare pentru tineri, formare nu numai religioasã dar ºi umanã. Lucrãrile, atât oratoriul cât ºi mãrirea bisericii, au durat un an de zile. Credincioºii m-au ajutat cu alimente, muncã, cu bãnuþi, cei care au putut, dar eu m-am bucurat mai mult cã au fost în asentimentul meu”.

Pe lângã toate aceste caracteristici, parohia Sfântul Iosif din Buzãu duce mai departe, prin tipografia pe care o are, misiunea pãrintelui Ioan Ciuraru, aceea de a-l transmite lumii pe Cristos prin intermediul cuvântului scris.

15

16

Din viaþa Arhidiecezei

Paºi înainte în construirea celei de-a doua biserici catolice din Constanþa MARIUS OVIDIU NICULESCU

Comunitatea catolicã din Constanþa, care numãrã în prezent circa 4.000 de credincioºi (aproximativ 1.000 de familii) se va bucura, nu peste mult timp, sperãm noi, de o a doua bisericã. Pe lângã cunoscuta bazilicã Sfântul Anton de Padova, ziditã între anii 1935-1937 în zona peninsularã a oraºului, credincioºii catolici din Constanþa, dar ºi numeroºii turiºti ce vin cu precãdere în sezonul estival, vor putea participa la Sfintele Liturghii ºi într-o nouã bisericã, a cãrei piatrã de temelie a fost pusã în anul 2000. Amplasatã în cartierul Tomis III, biserica va deservi o bunã parte dintre credincioºii care locuiesc în partea de nord a oraºului Constanþa.

Vicarul episcopal de Dobrogea, Mons. ªtefan Ghenþa, a dorit sã ne facã o scurtã radiografie a stadiului lucrãrilor de la noua bisericã, fiind convins cã, prin ajutorul nemijlocit al Bunului Dumnezeu, totul va fi dus la bun sfârºit. „Probabil nu toatã lumea ºtie cã din luna august a anului 2000, în oraºul nostru a fost înfiinþatã parohia Constanþa II, cu sediul pe bulevardul Alexandru Lãpuºneanu, în cartierul Tomis III. Terenul pentru construirea celei de-a doua biserici catolice în Constanþa l-am obþinut de la primãrie, în anul 1998. Noul lãcaº de cult a fost închinat lui Padre Pio, unul dintre sfinþii veneraþi de cãtre credincioºii noºtri. Mergem mai greu cu lucrãrile, pentru cã fondurile sunt puþine. Totuºi, am reuºit sã punem plafonul, acoperiºul este pe terminate ºi a fost instalatã fleºa la turn, adicã am pus acoperiºul ºi la turla bisericii. Mai trebuie sã punem încadramentele, sã demarãm proiectul de încãlzire a bisericii, dar ºi lucrãrile de finisare în interior ºi exterior. De asemenea, vom purcede la amenajarea terenului, prin construirea scãrilor laterale. Dupã cum se observã, mai avem destul de lucru. Cu ajutorul lui Dumnezeu sper sã terminãm construirea acestei biserici, care va deservi aproximativ jumãtate din comunitatea catolicã a Constanþei“, ne-a declarat Mons. ªtefan Ghenþa. În Constanþa existã la ora actualã ºi douã capele în care se celebreazã sfintele taine, una aparþinând comunitãþii saleziene, situatã în zona industrialã, iar cealaltã Congregaþiei Surorilor Sf. Iosif, în cartierul Tomis I.

Pace, dãruire ºi iubire faþã de aproapele DANIELA POGAR – lider Lupeþi

Acesta a fost sloganul celor nouã cercetaºi (lideri ºi exploratori) din parohia “Adormirea Maicii Domnului” din Bucureºti, care au fost împreunã, timp de douã zile, la Poiana Izvoarelor.

Momentele acestor zile ne-au permis sã descoperim pãrticica cea mai frumoasã din noi – omul spiritual – cãci, din start, fiecare ºi-a luat “inima-n dinþi” ºi s-a hotãrât sã se debaraseze de “cele lumeºti” ºi, refugiat aici în munþi, sã lase deoparte egoismul ºi mândria. Drumul pânã la Poiana Izvoarelor nu a fost deloc uºor. A durat cinci ore. Panta, rucsacul, lunecuºul, temperatura scãzutã încercau, parcã, sã ne descurajeze pe cale, dar priveliºtea care ne vorbea atât de clar de paºii lui Dumnezeu ne-a dat curaj.

Campusul, gândesc, a fost o reuºitã. Ne-a ajutat sã ne cunoaºtem mai bine, sã descoperim în celãlalt calitãþi minunate ºi cât de frumos este sã ai curajul sã te deschizi celuilalt ºi pe plan spiritual, sã abordezi ºi teme duhovniceºti. Îndrãznesc sã mãrturisesc cã în tot acest timp nu am auzit pe nimeni din grup sã vorbeascã de rãu pe cineva sau sã se arate mofturos. Am cântat, am recitat Rozariul împreunã, am meditat tema “pãcii”, iar seara nu a putut lipsi programul distractiv. Dimineaþa, dupã micul dejun, am pornit spre o nouã aventurã ºi anume “Gura Diham”. Traseul mirific, de un alb imaculat, ne-a provocat la un Scout-Ball pe cinste unde, cu regret o spun, echipa bãieþilor a luat bãtaie. În final, ajunºi la garã, obosiþi dar fericiþi, am simþit încã o datã cã o excursie este mult mai frumoasã când îl inviþi pe traseu ºi pe Dumnezeu.

Expoziþie de goblenuri la parohia romano-catolicã din Constanþa MARIUS OVIDIU NICULESCU

Începând cu 26 februarie, în incinta casei parohiale din Constanþa poate fi admiratã o interesantã expoziþie de goblenuri, aparþinând profesoarei Leontina Sana. Membrã a Clubului Femeilor catolice din cadrul parohiei romanocatolice din Constanþa, profesoara de geografie Sana este la a 14-a expoziþie de acest gen, însã prima sa expoziþie având loc la bazilica Sf. Anton de Padova.

Iubitorii de frumos pot admira nu mai puþin de 47 de lucrãri, structurate pe trei teme principale: sculpturile lui Constantin Brâncuºi, subiecte din cãlãtoriile autoarei ºi picturã universalã. Expoziþia se bucurã ºi de o tombolã, fondurile rezultate urmând a completa bugetul lucrãrilor de construcþie a noii biserici catolice din oraº. Vicarul episcopal de Dobrogea, Mons. ªtefan Ghenþa, a fost primul vizitator al expoziþiei ºi le-a cerut credincioºilor sã-i urmeze exemplul.

Din viaþa Arhidiecezei

Drumul cãtre Libertate (Duminica a III-a a Postului Mare) Pr ARCIZIU ªERBAN Pr.. TTARCIZIU

Suntem împreunã pentru a face tot posibilul!

La un an de existenþã, grupul Scout de la Catedrala Sf. Iosif a marcat evenimentul duminicã, 26 februarie a.c., cu celebrarea Sfintei Liturghii, în cadrul cãreia ºapte dintre copiii care s-au pregãtit timp de un an au fãcut prima lor promisiune la grupa lupeþilor (8-12 ani). Ei s-au angajat, în faþa lui Dumnezeu ºi a comunitãþii prezente la celebrare, cã vor face tot posibilul sã-i ajute pe ceilalþi sã observe Legea Haiticului, punând în evidenþã prin activitãþile lor zilnice valorile scoutismului. Tinerii lupeþi sunt: Baltã Cristina, Frollo Claudia, Frollo Mihai, Huþu Ricardo, Pitica Isabela, Pitica Adelina ºi Pitica Iohana.

Din activitatea ªcolii Sanitare “Sfântul Iosif” Craiova Prof.Dr DELHEIT DANET Prof.Dr.. A ADELHEIT

De la primirea scrisorii oficiale de la ANPCDEFP Bucureºti, din 12.08.2005, ªcoala Sf. Iosif a început pregãtirea elevelor pentru cel de al treilea proiect de mobilitate Leonardo da Vinci. Proiectul este finanþat din grantul alocat de cãtre Comunitatea Europeanã.

Beneficiarele proiectului sunt 6 eleve din anul II de studiu, care vor efectua un stagiu de pregãtire practicã, pe durata a cinci sãptãmâni, în Clinicile de Geriatrie si Medicinã paliativã ale Spitalului Universitar din oraºul Graz-Austria. Aceste 6 eleve au fost selecþionate dintr-un numãr de 16 eleve înscrise, in urma susþinerii probelor stabilite de comisia de concurs (nivel profesional, cunoºtinþe de limba germanã, recomandarea diriginþilor, operare PC, stare de sãnãtate si vârstã).

Elevele selecþionate participã la programul de pregãtire generalã, culturalã, pedagogicã ºi lingvisticã, sub îndrumarea unui cadru didactic.

Acest al treilea proiect al ºcolii noastre este diferit de cele precedente prin tematica, durata ºi numãrul beneficiarelor.

Participarea la aceste proiecte reprezintã un mod de a ne face cunoscuþi într-o þarã membrã a Uniunii Europene ºi de a cunoaºte, la rândul nostru, pregãtirea viitoarelor asistente medicale într-un sistem de învãþãmânt european.

Pe muntele Sinai Dumnezeu a rostit aceste cuvinte: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tãu care te-am scos din þara Egiptului… Sã nu ai alþi dumnezei în afarã de mine… Sã nu iei numele Domnului Dumnezeului tãu în zadar… Adu-þi aminte de ziua sabatului ca s-o sfinþeºti. Cinsteºte pe tatãl tãu ºi pe mama ta… Sã nu ucizi… Sã nu sãvârºeºti adulter. Sã nu furi. Sã nu mãrturiseºti strâmb… Sã nu pofteºti casa aproapelui tãu; sã nu pofteºti femeia aproapelui tãu…” (Ex 20,1-17).

Primul cuvânt din Decalogul revelat pe muntele Sinai (Eu sunt Domnul Dumnezeul tãu care te-am scos din þara Egiptului…) nu este atât o poruncã, cât mai ales un preambul care dã sens poruncilor ce urmeazã.

Sã notãm cã originalitatea Legii pentru Israel nu vine, în primul rând, din conþinutul Decalogului. Legea se fondeazã pe un eveniment: eliberarea din Egipt. Nãscutã din acest eveniment, Legea scrisã este înþeleasã ca un drum de iniþiere cãtre libertate. Fiecare poruncã, în felul ei, înfãptuieºte o lucrare de eliberare pentru noi înºine ºi pentru alþii.

Atunci, de exemplu, când ni se porunceºte, Sã nu ai alþi dumnezei în afarã de mine, am putea avea astãzi dificultãþi în a-i percepe actualitatea.

Dacã ne gândim, totuºi, cã un idol ar fi nu doar o statuetã ci tot ceea ce ne-ar preocupa pânã acolo încât am deveni adevãraþi sclavi, descoperim imediat în viaþa noastrã interese exagerate faþã, poate, de bani, de drog, sex, televizor etc. Privirea corectã cãtre Dumnezeu ne permite sã întrezãrim valoarea ºi locul fiecãrui lucru în viaþa noastrã.

Numai atunci începem sã simþim gustul libertãþii.

Era aproape Paºtele iudeilor, ºi Isus a urcat la Ierusalim. ªi a aflat în templu pe cei care vindeau boi ºi oi ºi prumbei ºi pe schimbãtorii de bani ºezând. Atunci, fãcându-ºi un bici de funii, i-a alungat pe toþi din templu… ªi celor care vindeau porumbei le-a spus: “Luaþi acestea de aici ºi nu faceþi din Casa Tatãlui meu casã de negoþ…” (In 2,13-16s).

Comportamentul Lemnarului din Nazaret este surprinzãtor.

Neaºteptatã este violenþa lui Isus; ºi mai neaºteptate sunt cuvintele lui! Într-adevãr, vorbind despre Templul de la Ierusalim, el îndrãzneºte sã-l numeascã casa Tatãlui meu, iar prin reproºul pe care-l face vânzãtorilor (nu faceþi din Casa Tatãlui meu casã de negoþ…) lasã sã se înþeleagã cã ar fi un profet. Profetul Ieremia spusese într-o zi: “Aceastã Casã peste care a fost invocat numele Meu a ajuns pentru voi o peºterã de tâlhari?” (Ier 7,11) Mai mult, El se considerã a fi Mesia de vreme ce profetul Zaharia vestise cã “În timpul acela (al lui Mesia) nu va mai exista nici un negustor în Casa Domnului…” (Zah 14,21). În faþa acestor pretenþii existã douã atitudini posibile: a-þi deschide larg urechile încercând sã înþelegi gesturile ºi cuvintele lui Isus (atitudine adoptatã de ucenici), sau a face tot posibilul ca acest fals mesia sã fie redus la tãcere (atitudine adoptatã de cei pe care sfântul Ioan îi numeºte iudei). Drept urmare, ucenicii l-au urmat ºi l-au descoperit pe Cristos încet-încet, în timp ce oponenþii sãi s-au închis în propriile certitudini. În acest fel au ratat întâlnirea cu o revelaþie extraordinarã, mai precis întâlnirea cu Dumnezeu sãlãºluit în inima umanitãþi, în trupul Celui Înviat.

17

18

Din viaþa socialã

Medicii pentru comuniune În ziua de 11 februarie, ziua bolnavului, medicii care susþin cabinetul de la Bãrãþia, catolici ºi nu numai, au avut o întâlnire cu pr. Mihai Mãrtinaº, în ipostaza de capelan sanitar. Au discutat despre problemele ºi dificultãþile pe care le întâmpinã în realizarea comuniunii pe care o nutresc, comuniune care ar avea un real efect pozitiv atât pentru actul medical cât ºi pentru trãirea vieþii creºtine în profesia de medic. Tocmai de aceea ºi-au propus sã se întâlneascã lunar cu pãrintele ºi cu diferiþi invitaþi conferenþiari, cu care sã aprofundeze teme importante pentru viaþa de medic. Cercul este declarat deschis ºi dovedit primitor pentru cadrele medicale. Cei care simt importanþa comuniunii de credinþã în viaþa de dãruire pentru cei în suferinþã sunt invitaþi la toate activitãþile grupului.

Urmãtoarea întâlnire va avea loc sâmbãtã, 11 martie, la ora 15, la parohia Bãrãþia, iar invitat va fi pãrintele Alexandru Cobzaru, Director al Asociaþiei Caritas Bucureºti, care va vorbi despre prima enciclicã a Papei Benedict al XVI-lea, Deus Caritas est. Grupul de iniþiativã vã aºteaptã.

O ºansã pentru fiecare!

Aºa se intituleazã proiectul care mai înainte se numea birou de consultanþã profesionalã.

Acum lucreazã împreunã douã asociaþii, Aproapele ºi MCL – Miºcarea Creºtinã a Lucrãtorilor . Acestea, sub patronajul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureºti, îºi propun sã dea o mânã de ajutor celor care cautã de lucru sau lucrãtori.

Adresa este aceeaºi: str. G-ral Berthelot, 19 (lângã Librãria Sfântul Iosif), dar putem fi gãsiþi ºi la tel: 021/2015410 sau 021/2015482 (fax). Programul nu s-a schimbat: de luni pânã vineri, între orele 16 ºi 20.

Centrului Informatic pentru copiii defavorizaþi ai Târgoviºtei PAL SERGIU-ALIN

Dumincã, 12 februarie, la „Fundaþia Padri Somaschi” a fost inaugurat Centrul Informatic pentru copiii neajutoraþi. Evenimetul a început în Bicerica „Sfântul Francisc de Assisi” din Târgoviºte unde s-a celebrat o Liturgie în cinstea sfântului Ieronim Miami, prezidatã de IPS Jean Claude Perisset, Nunþiul Apostolic în Bucureºti.

Printre participanþi, împreunã cu întreaga comunitate din Târgoviºte, amintim pe: Provincialul Pãrinþilor Somaschi, Luigi Ghezzi, pãrintele decan de Ploieºti, Solomon M. Ioan, Daniele Mancini, ambasadorul Italiei la Bucureºti, dr. Maria Garbriela Gambacurta, consulul Italiei la Bucreºti, pr. Marcu Viorel ºi pr. Adrian Rada, vicar patriarhal, reprezentanþi ai Bisercii Ortodoxe.

Cristos cel rãstignit este puterea ºi înþelepciunea lui Dumnezeu (Duminica a IV -a a Postului Mare) IV-a Pr ARCIZIU ªERBAN Pr.. TTARCIZIU

În zilele acelea, toþi mai marii preoþilor ºi poporul au sporit în fãrãdelege… pângãrind casa Domnului pe care El o sfinþise în Ierusalim. ªi Domnul Dumnezeul pãrinþilor lor trimitea necontenit la ei, prin vestitorii sãi, înºtiinþare, cãci voia sã cruþe poporul ºi lãcaºul sãu. Ei îºi bãteau joc de trimiºii lui Dumnezeu ºi nesocoteau cuvintele lui ºi luau în râs pe profeþii lui, încât s-a aprins mânia Domnului împotriva poporului sãu pânã ce n-a mai fost scãpare… (2 Cron 36,14-16) Cele douã cãrþi ale Cronicilor sunt un soi de rezumat de istorie a lui Israel, de la domnia lui David pânã la sfârºitul exilului din Babilon.

Reproºul cel mai grav pe care fragmentul din aceastã duminicã îl adreseazã poporului este acela de a se fi îndepãrtat de Legãmântul de pe Sinai. Poruncile privitoare la Dumnezeu sunt abandonate dupã cum abandonate sunt ºi cele privitoare la aproapele. Iar urmãrile nu au întârziat… Ierusalimul cu Templul sãu distrus… Poporul exilat… ªi totuºi aceasta nu a însemnat nimicirea totalã a poporului.

Dumnezeu rãmâne Dumnezeul pãrinþilor, oricare ar fi fost infidelitatea poporului. Dumnezeu gãseºte modalitatea de a înfãptui eliberare…

Isus i-a spus lui Nicodim: “Dupã cum Moise a înãlþat ºarpele în pustiu, aºa trebuie sã fie înãlþat Fiul Omului, ca oricine crede în El sã aibã viaþã veºnicã. Findcã aºa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul sãu unul-nãscut l-a dat, pentru ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã. Pentru cã Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul sãu în lume, ci pentru ca lumea sã fie mântuitã prin El… ªi aceasta este judecata: Lumina a venit în lume ºi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina… Cel ce sãvârºeºte adevãrul vine la luminã…” (In 3,14-17s) Pe cât de surprinzãtoare pe atât de neaºteptatã este modalitatea gãsitã de Dumnezeu pentru a înfãptui eliberarea. Fiul îºi apropriazã o imagine veche a Sfintei Scripturi, cea a ºarpelui de aramã pe care Moise, la porunca lui Dumnezeu, l-a înãlþat pe un stâlp. Dupã cum atunci era suficient pentru rebelii poporului sã-ºi înalþe ochii cu credinþã cãtre acel ºarpe (ºi de la el cãtre Dumnezeul Legãmântului) pentru a fi vindecaþi de muºcãturile pedepsitoare ale ºerpilor, la fel acum ar fi suficient pentru oricine sã-ºi înalþe ochii cu credinþã cãtre Cristos rãstignit pe cruce pentru a dobândi o vindecare ºi mai profundã, cea interioarã.

(Pentru prima generaþie ceºtinã crucea nu mai era privitã ca un instrument de supliciu, ci ca dovada cea mai frumoasã a iubirii lui Dumnezeu. Pavel avea sã scrie: “noi îl vestim pe Cristos cel rãstignit: pentru iudei, smintealã, iar pentru pãgâni, nebunie… Acest Mesia este putera lui Dumnezeu ºi înþelepciunea lui Dumnezeu. Pentru cã nebunia lui Dumnezeu este mai înþeleaptã decât oamenii ºi slãbiciunea lui Dumnezeu este mai puternicã decât oamenii.” – 1 Co 1,23-15)

Din viaþa socialã - Anunþuri

Glosar social Bine comun, advocacy advocacy,, lobby

Binele comun este un termen folosit în eticã, politicã, economie; în sens larg, indicã acel bine care este împãrtãºit ºi benefic pentru toþi (sau aproape toþi) membrii unei comunitãþi. Folosit mai întâi de Aristotel, Platon ºi Cicero, termenul a fost amplu elaborat de-a lungul timpului, în jurul modului de definire ºi raportare la acest concept gravitând, în ultimã instanþã, întreaga paletã a opþiunilor etice, economice ºi politice, de la individualism la democraþie ºi pânã la comunism, de la economia de piaþã la statul paternalist etc. În tradiþia Bisericii Catolice, care are o îndelungatã experienþã în efortul de definire ºi promovare a binelui comun, conceptul respectiv reprezintã “suma acelor condiþii de viaþã socialã care asigurã grupurilor sociale ºi membrilor lor acces deplin ºi neîngrãdit la dezvoltarea proprie, personalã sau ca grup”. Binele comun nu presupune existenþa unor legi care sã favorizeze anumite grupuri (eventual în defavoarea altora), ci promovarea acelor condiþii care sã creeze condiþiile necesare pentru creºterea armonioasã a tuturor. De exemplu, instituirea unor sistem de educaþie sau de ocrotire a sãnãtãþii, accesibile tuturor, protejarea mediului etc. Datã fiind marea complexitate a necesitãþilor sociale ºi individuale, binele comun nu este uºor de identificat, ºi nici nu va fi întotdeauna unanim acceptat. Cã binele individual trebuie uneori sacrificat în favoarea binelui comun este un fapt incontestabil, care îngreuneazã mult promovarea binelui comun. Totuºi, analizând lucrurile în profunzime, se poate observa cã, în general, acel bine individual care se opune binelui comun este doar un bine de scurtã duratã.

Advocacy este un termen de specialitate provenind din limba englezã, unde înseamnã “sprijinire activã, propagare a unor idei sau cauze”. Aceste cauze pot reprezenta interese personale sau de grup ori, dimpotrivã, pot avea ca scop binele comun. Mai folosit este termenul cu sens restrâns, lobby lobby,, definit în DEX ca fiind un grup de persoane care influenþeazã din afarã hotãrârile unui parlament. În accepþiunea originarã din englezã, lobby înseamnã “hol, anticamerã”, provenind din latinescul medieval lobium care desemna incinta unei mãnãstiri. În românã este atestat ºi termenul lobbysm – “sistem de influenþare a parlamentarilor sau a funcþionarilor superiori de stat de cãtre anumite grupuri de afaceri, prin intermediul unor agenþi, în vederea adoptãrii unor hotãrâri favorabile acestor grupuri” (DEX).

De ce Biserica este titlul noului volum care aparþine gânditorului catolic Luigi Giussani, fondatorul Miºcãrii Comunione e Liberazione .

Lansarea cãrþii va avea loc luni, 6 martie, la Biblioteca Academiei, în prezenþa Arhiepiscopului Ioan Robu, a Consilierului prezidenþial Bogdan Tãtaru Cazaban ºi a Pr. Profesor Ambrogio Pisoni de la Universitatea Sacro Cuore din Milano.

Pelerinaj în Þara Sfântã Postul Sfintelor Paºti se apropie, ºi in aceastã perioadã fiecare dintre noi îºi îndreaptã gândul cãtre Mântuitorul Isus, cãtre pãtimirile sale pentru omenire. ªi fiecare dintre noi se gândeºte, în aceste momente, cã un bun creºtin ar trebui mãcar o singurã datã în viaþã sã ajungã în þinutul Sfânt unde s-a nãscut ºi a pãtimit Isus Cristos, sã aãa locurile pe unde a trecut El, sã se închine la locurile unde a fost rãstignit pentru pãcatele sãvârºite de omenire.

Din fericire, în zilele noastre existã mai multe oportunitãþi de a ajunge în Israel decât în trecut, ºi ca drept dovadã cã se poate cãlãtori în siguranþã ºi în pace în aceastã þarã plinã de încãrcãturã spiritualã, atãt pentru creºtini cãt ºi pentru musulmani sau evrei, agenþia de turism Pro Tours International împreunã cu partenerii israelieni International Travel & Congress ºi sub îindrumarea Excelenþei Sale Ioan Robu, Arhiepiscopul – Mitropolit al Arhiepisciopiei Romano – Catolice de Bucureºti, vã pune la dispoziþie un pelerinaj de 9 zile în þara sfântã Israel, care vã poartã prin aproape toate locurile de interes din punct de vedere religios ºi nu numai.

Cãlãtoria începe cu cel mai important loc, cu oraºul Ierusalim, acolo unde se aflã Muntele Mãslinilor, Grãdina Ghetsimani, ºi unde puteþi sã parcurgeþi, imaginându-vã cã Isus vã însoþeºte ºi vã cãlãuzeºte pe Drumul Crucii cãtre Golgota, cu cele 14 staþiuni, terminându-se cu Piatra Ungerii ºi cu Mormântul Sfânt, locurile cele mai pline de încãrcãturã spiritualã.

Tot acum aveþi posibilitatea sã urcaþi pe Muntele Sfânt Sinai din Egipt, acolo unde Moise a primit Cele 10 Porunci. Este un drum foarte anevoios, se cãlãtoreºte noaptea, pe jos, dar simþãmântul ºi panorama rãsãritului de soare sunt fantastice ºi meritã tot efortul depus.

Dupã minunata aventurã din Egipt, ne întoarcem îin Israel ºi vizitãm Bethleemul, locul naºterii Mântuitorului, astãzi teritoriu palestinian.

Urmeazã apoi Nazareth, oraºul Bunei Vestiri a Sfintei Fecioare ºi a copilãriei Mântuitorului. În acest oraº se aflã cea mai mare bisericã catolicã din Orientul Mijlociu.

La intoarcerea în þarã, fiecare pelerin va dori sã revadã aceste locuri minunate.

Israelul este o destinaþie turisticã de peste 2000 de ani. În întreaga þarã veti descoperi muzee, parcuri naþionale, rezervaþii naturale ºi locuri sfinte. Este o þarã plinã de ruine ºi oraºe vechi în care oamenii vin pentru a atinge o parte a trecutului.

Persoanele interesate pot contacta agenþia de turism Pro Tours International la nr. de telefon 021-310.28.90; 021-310.28.91; 021-312.23.78; 0723.348.893. Persoana de contact: Dana Miertoiu

19

20

Istorie

Vladimir Ghika, suferinþa în cuvinte ºi fapte Pr Pr.. IOAN CIOBANU

Vladimir Ghika a experimentat suferinþa din dragoste faþã de Cristos ºi faþã de aproapele. El rãmâne pentru noi un exemplu de imitat, un exemplu convingãtor dovedit prin cuvinte ºi fapte, un exemplu de mare actualitate.

În cuvinte:

Monseniorul Ghika a scris în limba francezã, limba în care reuºea sã se exprime mai bine. De la el avem o conferinþã cu tema „Suferinþa”, pe care a pregãtit-o pentru Doamnele de caritate din înalta societate de atunci, cu ajutorul cãrora reuºea sã vinã în ajutorul celor suferinzi ºi sãraci.

La întrebarea ce vrea Dumnezeu de la noi când suferim, el rãspunde cu argumentul cã Dumnezeu ne ajutã (vrea) sã înþelegem cã El ne iubeºte mai mult decât toþi ºi orice suferinþã sã fie consideratã ca o vizitã din partea lui Dumnezeu care ne iubeºte cãci „prin suferinþã Dumnezeu ne viziteazã”. Atitudinea noastrã în timpul suferinþei trebuie sã fie ca cea a unui copil care, în timpul unei intervenþii chirurgicale, o þine de mânã pe mama sa. „Aceastã mânã divinã pe care vrem s-o þinem cu încredere, o cãutãm aproape fãrã voia noastrã; îl cãutãm imediat pe Dumnezeu când suferim. Când este mama mai mult lângã copilul ei? Atunci când este bolnav. Da, Dumnezeu vegheazã noaptea asupra copiilor sãi bolnavi, El ne este mamã, tatã, frate, cel mai apropiat de noi, cel mai în noi…

Dumnezeu vegheazã, este marele veghetor al tuturor nopþilor, al nopþilor care sunt nopþi îngrozitoare, nopþile minþii, nopþile inimii, nopþile naturii umane, nopþile rãului care coboarã asupra oamenilor suferinzi. Cine ar putea spune cu câtã iubire ne vegheazã?

Aceastã iubire are un nume ºi o calitate; este Iubirea infinitã. Ce este o iubire nemãrginitã?

Nu voiesc ºi nici nu pot sã o definesc; dacã vrei sã o defineºti înseamnã sã o limitezi. Un singur mod ne ajutã sã ne apropiem de aceastã

iubire: abandonul. Suntem iubiþi în acelaºi fel în care am fost creaþi. Dumnezeu ne iubeºte mai mult decât ne iubim noi, Dumnezeu ne iubeºte cu o iubire nemãrginitã, neîntreruptã ºi veºnicã. Dumnezeu ne iubeºte cu o iubire care este „numai iubire”. Iatã cã iubirea lui Dumnezeu este motiv de încredere pentru omul suferind ºi supremul sprijin al inimii noastre în mijlocul relelor vieþii prezente. Tema suferinþei în concepþia Monseniorului este prezentã ºi în culegerile de maxime, cugetãri, gânduri ºi reflecþii filozofice, teologice ºi spirituale, cum ar fi de exemplu: „Dacã suferi pe nedrept mulþumeºte-i lui Dumnezeu atât pentru nedreptate cât ºi pentru suferinþã…ai prefera oare sã ai de suferit pe bunã dreptate?” „Numai Dumnezeu poate sã facã ceva cu lacrimile omeneºti fãrã sã le profaneze”. „Fie ca bucuriile mele sã nu vinã niciodatã prin durerile altora”. „Când fratele tãu îþi face un rãu pe nedrept, tu trebuie sã suferi mai mult de mila lui decât pentru tine însuþi. Rãul ce þi l-a fãcut este inferior rãului ce ºi l-a fãcut sieºi, cãci el ºi-a rãnit sufletul fãrã sã atingã sufletul tãu; ºi ca frate bun tu trebuie sã simþi acest lucru”. „A face pe altul sã sufere este poate cea mai insuportabilã suferinþã”.

În fapte:

Încã din copilãrie ºi din tinereþe, cunoscând suferinþa, a fost sensibil faþã de cei aflaþi în

suferinþã. În 1904, când fratele sãu Dimitrie era consul general al României la Salonic, Vladimir se dedicã îngrijirii bolnavilor din spitalul condus de o admirabilã sorã de caritate, Sora Vicenza Pucci, membrã a Companiei Fiicele Caritãþii Sf. Vincenþiu de Paul. Dupã doi ani, aceastã sorã, însoþitã de altele, prin intermediul Monseniorului Ghika, va ajunge la Bucureºti pentru a acorda îngrijire gratuitã bolnavilor sãraci. În 1913 participã la îngrijirea bolnavilor de holerã din Caracal. Prin exemplul personal pe care l-a dat, observãm punerea în practicã a gândirii sale. Meditând despre suferinþã, el spunea: „În marea familie a oamenilor, aºa cum o vrea Cristos, toate suferinþele unora, fie cã sunt materiale, morale sau spirituale, pot fi, graþie lui Dumnezeu, înlãturate, alinate sau cel puþin reduse, prin generozitatea celorlalþi”.

Ambele rãzboaie mondiale i-au dat prilejul sã ofere ajutor material ºi spiritual oamenilor aflaþi în suferinþã. Între anii 1927-1928, în cartierul parizian Villejuif, locuieºte într-o baracã împãrþitã în trei pãrþi: capelã, cuºetã ºi dispensar, pentru a îngriji sufletele dar ºi trupurile oamenilor suferinzi. „A consola este putinþa noastrã de a da celuilalt ceva care sã fie mai adevãrat decât durerea sa. A consola înseamnã sã-l faci pe cel deznãdãjduit sã trãiascã în speranþã. A consola înseamnã a permite celui ce suferã sã vadã în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el”. Ceea ce gândea, ducea la îndeplinire ºi cu fapta. Obsedat de imaginea leproºilor pe care i-a întâlnit în Japonia, se ambiþioneazã ºi studiazã tot ceea ce þine de leprã pentru a putea veni în ajutor leproºilor din Delta Dunãrii, localitatea Isaccea. În aceºti bolnavi cu trupurile descompuse, el vede înflorind suflete de sfinþi. În toate aceste activitãþi la care a luat parte, alãturi de surorile de caritate, tânãrul laic Vladimir Ghika este considerat ca membru al comunitãþii cu numele „sora Vladimir”. Avea sã spunã mai târziu în ale sale gânduri ºi maxime: „Se suferã proporþional cu dragostea pe care o ai”. Iar „capacitatea de a suferi este în noi aceeaºi cu capacitatea de a iubi, este într-un fel umbra ei, umbra ei arzãtoare ºi teribilã”. Închei cu un citat scris tot de el: „Cele mai umile suferinþe ale noastre, chiar cele mai strãine maiestãþii lui Dumnezeu, pot ºi trebuie sã-i fie oferite. Odatã oferite lui Isus, ele înceteazã sã ne mai aparþinã, pentru a fi ale sale. Odatã ale sale, ele au o valoare care ne depãºeºte. Ele sunt capabile, amestecate cu ale sale proprii, cu amãrãciunea Crucii, sã schimbe faþa lumii.”

21

Aprofundare

ACTUALITATEA DOCTRINEI SOCIALE A BISERICII

P. ADOLFO SCANDURRA o.c.d.

Papa Ioan Paul al II-lea a definit astfel doctrina socialã a Bisericii: „Învãþãtura doctrinarã prin care Magisteriul Bisericii, asistat de Duhul ºi ajutat în acelaºi timp de pãrerile teologilor ºi specialiºtilor în ºtiinþele sociale, vrea sã lumineze cu lumina Evangheliei întâmplãrile de zi cu zi ale bãrbaþilor ºi femeilor în diferitele comunitãþi de care aparþin, de la familie pânã la societatea internaþionalã”.

Deja, din definiþie, putem înþelege cã avem de-a face cu o construcþie în acelaºi timp filosoficã ºi raþionalã, fundamentatã pe revelaþie, nu pe confesiune, dar care nu îi priveºte numai pe specialiºtii în sociologie sau teologie moralã. Doctrina socialã a Bisericii rãspunde la întrebarea cum sã fii om în societate, deci este adresatã tuturor oamenilor de bunãvoinþã, nu numai creºtinilor.

Actualitatea acestei învãþãturi rezidã în faptul cã este capabilã sã rãspundã la criza culturilor, în care se zbate omul contemporan, ºi face aceasta printr-o nouã evanghelizare. Învãþãtura ºi rãspândirea doctrinei sociale a Bisericii þin de misiunea ei evanghelizatoare ºi constituie o parte esenþialã a mesajului creºtin (Centesimus annus 5).

Criza culturilor se manifestã prin exacerbarea puterii omului. Raþiunea este redusã la o „dimensiune tehnicã”. Dupã aceastã mentalitate, viaþa este mai degrabã o problemã de rezolvat, decât un mister de descifrat. Bineînþeles cã, în aceastã mentalitate, libertatea absolutã este o condiþie necesarã pentru a controla realitatea sub toate aspectele sale. Nu se poate accepta nici un fel de limitã care cere un discernãmânt. Deviza este: dacã sunt capabil îmi este ºi permis. Vorbim de crizã pentru cã sunt atacate fundamentele convieþuirii civile.

Cine are dreptul de a pune o limitã dacã libertatea este o dogmã, dacã tot ce este stabil este o piedicã? Constituþiile entitãþilor sociale, ca cea europeanã, se fac fãrã a-l lua în calcul nici pe Dumnezeu, nici rãdãcinile creºtine ale civilizaþiei, în numele toleranþei. Rezultatul este un relativism acerb care corupe rãdãcinile civilizaþiei occidentale. Concret vedem cã este atacatã familia întemeiatã pe

iubirea stabilã ºi fecundã între bãrbat ºi femeie. Uneori ºi între creºtini pãtrunde aceastã mentalitate raþionalistã, impregnatã de subiectivism ºi relativism, care transformã credinþa în mântuire, în moralism ºi într-un creºtinism al valorilor „fãrã Cristos”, În faþa autodistrugerii libertãþii ºi a societãþii, în faþa raþiunii mutilate, constatãm cã este nevoie de ceva sigur ºi concret.

Adevãrul despre om ne-a fost revelat în Cristos. Aºadar este nevoie de o nouã evanghelizare. Creºtinismul este credinþa în Logos-ul divin ºi demonstreazã cã gratuitatea este rãdãcina libertãþii. Dumnezeu ne-a creat în mod gratuit, din iubire, ca un scop în sine ºi nu ca pe un mijloc în folosul sãu. De aceea suntem liberi. Ne-a creat (bãrbat ºi femeie) pentru o relaþie de dãruire gratuitã, pentru o comuniune. Libertatea constã în realizarea acestui scop. Libertatea trebuie eliberatã de egoism, închinatã Celui care ne dã puterea de a iubi în acest mod. Într-adevãr, omul nu devine cu adevãrat el însuºi decât prin libera dãruire de sine ºi acest dar este fãcut posibil de faptul cã persoana umanã este, în esenþa sa, „capabilã de transcendenþã”. Omul nu se poate dãrui unui proiect pur omenesc al realitãþii, unui ideal abstract sau unor false utopii. Ca persoanã, el se poate dãrui unei alte persoane sau altor persoane ºi, în sfârºit, lui Dumnezeu, autorul fiinþei sale ºi singurul care-i poate primi de deplin dãruirea. Omul este alienat când refuzã sã se depãºeascã pe sine ºi sã trãiascã experienþa dãruirii de sine ºi a formãrii unei comunitãþi umane autentice, orientate spre scopul lui ultim, Dumnezeu. O societate este alienatã atunci când, în formele sale de organizare socialã, de producþie ºi de consum, îngreuneazã realizarea acestei dãruiri ºi constituirea acestei solidaritãþi între oameni (Centesimus annus 41).

Evanghelia trebuie vestitã iarãºi. Ea este Vestea cea Bunã pentru omul modern. Ea nu propune o religie, o moralã, o teorie (de pus în practicã), o apartenenþã socialã, etnicã, tradiþionalã. Evanghelia ºi creºtinismul sunt un eveniment care rãspunde aºteptãrilor fundamentale ale omului. Ne învaþã arta de

a trãi. M-a impresionat definiþia creºtinismului datã de Ioan Paul al II-lea la începutul ponficatului sãu: Acea adâncã stupoare faþã de valoarea ºi de demnitatea omului se numeºte Evanghelie, adicã Vestea cea Bunã.

Se numeºte chiar Creºtinism (Redemptor hominis 10).

Doctrina socialã Bisericii este credinþa care devine culturã, un mod de a privi viaþa ºi omul, un mod de a aborda problema sensului existenþei personale ºi sociale. Ea se poate rezuma ca un umanism integral ºi solidar. Doctrina Socialã are în sine valoarea unui instrument de evanghelizare: ca atare, ea îl vesteºte pe Dumnezeu ºi misterul mântuirii în Cristos fiecãrui om ºi, prin aceasta, îl dezvãluie pe om lui însuºi (Centesimus annus 54).

Biserica, în calitate de comunitate de oameni care trãiesc în societate, este un „subiect social” de evanghelizare.

Dimensiunea socialã este vitalã pentru Bisericã pentru cã omul trãieºte în aceastã dimensiune. De aceea comuniunea este cea mai mare mãrturie a creºtinilor.

Interesul central al doctrinei sociale este omul care trãieºte în societate ºi, pentru a-l conduce la desãvârºire, îi propune caritatea.

Modelul suprem al caritãþii este Cristos; poate tocmai de aceea propunerea Sfântului Benedict de a îmbina rugãciunea ºi munca are încã valoare. Biserica ºtie cã cine nu pune nimic mai presus de Cristos este un constructor de pace, „sufletul” care poate anima o societate mai dreaptã ºi umanã.

Rolul evanghelizator al Bisericii cere statornicie ºi rãbdare în aceastã misiune pentru cã împotrivirile sunt multe. Sã þinem cont de sfatul Apostolului: „Vesteºte cuvântul, insistã la timpul potrivit ºi la timp nepotrivit, convinge, ameninþã, îndeamnã, cu toatã rãbdarea ºi învãþãtura. Cãci va veni timpul când nu vor mai primi învãþãtura sãnãtoasã, ci, dupã propriile pofte, se vor înconjura de o mulþime de învãþãtori care sã le delecteze auzul. κi vor întoarce auzul de la adevãr ca sã se îndrepte spre basme. Tu însã fii mãsurat în toate, îndurã suferinþele, fã-þi munca de evanghelist, împlineºte-þi slujirea” (2Tim 4, 2-5).

22

Lecturi

Bruno Ferrero Cercuri în apã & Doar vântul o ºtie Ed. Galaxia Guntenberg, 2005 ANA-MARIA BOTNARU

Cele douã volumaºe pe care vi le prezint în acest numãr al revistei noastre au apãrut în colecþia „Duhovnicul meu“ ºi sunt subintitulate „Istorioare pentru suflet“.

Povestioare, legende, parabole, mici poeme, fabule, cântece, rugãciuni – toate alcãtuiesc un univers filozofico-sapienþial creºtin dedicat în special copiilor ºi adolescenþilor, dar în care se pot regãsi ºi adulþii.

Despre relaþia omului cu Dumnezeu, despre rugãciune ºi încrederea în bunãtatea lui Dumnezeu, despre defectele omului modern, despre duºmani ºi prieteni, despre zgomot, despre generozitate ºi sacrificiu de sine, despre ziua de duminicã, despre milostenie, despre comorile ascunse sub aparenþe umile, despre grijile care ne copleºesc, despre luminã, despre lacrimi, despre iubirea conjugalã, despre dureri ºi ispite, despre înþelepciune – fiecare poate gãsi în volumaºele lui Bruno Ferrero ceea ce i se potriveºte, pilda care sã rãspundã unei situaþii concrete.

De fapt, „Cercuri în apã“ ºi „Doar vântul o ºtie“ sunt numai la prima vedere adresate unui public juvenil. Înþelepciunea micilor texte culese sau imaginate de Bruno Ferrero ar trebui sã le vorbeascã în primul rând celor maturi. Se spune despre aceºtia cã au pierdut candoarea. Dar la fel de bine s-ar putea spune despre ei cã au pierdut seriozitatea.

Seriozitatea cu care un copil se joacã sau se roagã nu e la îndemâna unui adult.

ªi ar mai fi ceva: lecþia de… perspectivã. Privim lucrurile, situaþiile ºi oamenii cu încrâncenare. Nu renunþãm la punctul nostru de vedere nici în ruptul capului. Ne credem infailibili.

NU AVEM DREPTATE. Multe din textele culese între paginile acestor cãrþi ASTA vor sã ne spunã: „gândurile Mele nu sunt gândurile voastre ºi cãile Mele nu sunt cãile voastre…“. Numai credinþa, iubirea ºi speranþa ne pot pãstra pe drumul spre nemãrginirea Paradisului. Fãrã ele, vom rãtãci în universul îngust al egoismului ºi al disperãrii.

Ce poate fi mai trecãtor, mai neînsemnat, decât niºte cercuri în apã? Dar cât sunt de frumoase... Suntem seminþe purtate de vânt. Sã nu întrebãm vântul de ce ne-a purtat acolo unde suntem.

Doar vântul o ºtie... Sã ne amintim de evanghelia apocrifã a lui Toma ºi de enigmaticul îndemn al lui Isus Înviatul cãtre discipolii sãi: „Fiþi trecãtori!“.

Din colecþia Istorioare pentru suflet a Editurii Galaxia Gutenberg sunt disponibile ºi urmãtoarele cãrþi ale lui Bruno Ferrero: 1. Uneori ajunge o simplã razã 2. Cântecul unui greier 3. Cercuri de apã 4. Trandafirul de mare preþ 5. Doar vântul o ºtie 6. 40 de povestiri din deºert 7. Secretul peºtilor roºii 8. Viaþa e tot ce avem 9. E cineva acolo sus?

PRO MEOMORIA Academia Teologicã “Anton Durcovici”, din cadrul Institutului Teologic RomanoCatolic “Sânta Tereza” din Bucureºti, a organizat, miercuri, 22 februarie 2006, o nouã manifestare ºtiinþificã.

Prof. dr. Dãnuþ Doboº, directorul executiv al revistei “Pro memoria” ºi al Centrului “Biserica ºi istoria” de pe lângã Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucureºti, a susþinut, în prima parte a manifestãrii, conferinþa cu tema: “Personalitãþi marcante din istoria Arhidiecezei de Bucureºti”. Au fost evocate figurile unor personalitãþi ilustre care au marcat viaþa bisericii locale, cum ar fi prof. univ. Gian Luigi Frollo, un apologet al Bisericii Catolice din România ºi iniþiatorul primului pelerinaj românesc la Lourdes, în august 1885; arhiepiscop de Bucureºti Alexandru Th. Cisar, (1924-1954), în timpul cãruia Arhidieceza de Bucureºti a cunoscut o perioadã de strãlucitã dezvoltare ºi care a coordonat, între anii 1945-1948, eforturile de a salva Biserica Romano-Catolicã din România în faþa tãvãlugului “ciumei roºii”, luptând contra regimului ateo-comunist de atunci. În partea a doua a manifestãrii a fost lansat al patrulea numãr al revistei arhidiecezane de istorie ecleziasticã “Pro memoria”. În acest numãr al revistei au semnat ÎPS dr. Ioan Robu, arhiepiscop de Bucureºti, prof. dr. Dãnuþ Doboº, pr. Iosif Gabor (restituire), prof. Daniel Banner, prof. dr. Marcel Octav Costea, pr. prof. dr. Isidor Mãrtincã, jurist Gruia Zamfirescu, dr. Rodica Mixich, dr. Vlad Mixich ºi pr. Ionuþ Streja.

Ecumenism

Acel împreunã spiritual care ne bucurã viaþa Un interviu de MARINA FARA

Prof. Hildebrand Frollo o viaþã dedicatã lui Dumnezeu ºi Bisericii Dr ÃNUÞ DOBOª Dr.. D DÃNUÞ

S-a nãscut în 1878 la Bucureºti ºi a urmat cursurile seminariale la Bucureºti ºi Iaºi, pe care le-a continuat apoi la Roma, la Colegiul „Capranica”, unde ºia luat licenþa în Drept canonic.

Reîntors la Bucureºti, dupã ce a renunþat la studiile seminariale, a obþinut o nouã licenþã în Filologie clasicã ºi a activat apoi ca profesor la Câmpulung Moldovenesc, Piatra Neamþ ºi Bucureºti.

Pentru mulþi ani a deþinut funcþiile de secretar al Asociaþiei Profesorilor Secundari din Bucureºti ºi al Asociaþiei Catolicilor din Bucureºti. A colaborat la „Revista Catolicã”, precum ºi la cele mai importante reviste literare din epocã.

Anunþând ºtirea morþii sale, la 29 ianuarie 1923, revista „Jugendfreund” scria urmãtoarele despre H. Frollo: „El a fost tot timpul carierei sale îndrumãtor de caractere, luminãtor de suflete, pedagog desãvârºit, suflet distins ºi nobil, intelectual select, ucenic umil ºi credincios al lui Isus Cristos ºi al Bisericii”. La rândul sãu, arhiepiscopul R. Netzhammer scria despre prof.

H. Frollo cã fusese „un mare talent ºi un bun catolic”.

Prof. H. Frollo se numãrã printre personalitãþile cãrora Biserica noastrã localã le datoreazã multe fapte bune.

-În copilãrie, la Sibiu, mama, împreunã cu mine ºi cu sora mea, petreceam perioadele de post cu foarte multã ºi specialã evlavie, cum s-ar spune, fiecare post era þinut, mai ales Postul Mare. Deºi eram copii, nu ni se pãrea ceva sever, chiar pot spune cã ne plãceau unele mâncãruri mai mult decât în alte dãþi, erau mâncãruri pe care nu ni le fãcea mama decât atunci, cum ar fi sarmalele cu orez ºi stafide, sau placintele cu ciuperci ºi busuioc, cu aluat stins în oþet. Dar mai erau ºi colãceii cu nuci, cartofii umpluþi... Deci, pentru mine nu era ceva sever, deºi, dupã cum se ºtie, postul ortodox nu permite nici un aliment de origine animalã. Noi, surorile, îl aºteptam cu un fel de emoþie, pentru douã motive: întâi era aºteptarea tainicã a împãrtãºaniei, în ajun de Paºti – un sentiment de aºteptare, un fel de dor indescriptibil, apoi, pentru cã aceste posturi erau ca un balsam care uºura o ranã. Rana nu se închidea ºi poate cã nu se va mai închide niciodatã, oricât de mult ne-am strãdui ºi oricâte evenimente fericite ne-ar oferi viaþa. E vorba despre moartea tragicã a tatãlui meu, când noi eram mici; iar mama nu s-a mai cãsãtorit niciodatã.

- Înþeleg cã postul, deci aceastã formã de ascezã, a fost pentru familia Dumneavoastrã o formulã de solidaritate, prin care aþi depãºit mai uºor durerile comune. Dar Dar,, desigur desigur,, o solidaritate “transfiguratã” spiritual.

Cititorii noºtri nu ºtiu însã cã eu vã întrebasem cu totul altceva, ºi anume, cum puteþi practica postul, la care þineþi foarte mult, ca ortodoxã în mijlocul unei familii catolice. Aveþi opt ani de cãsãtorie, locuiþi în Franþa, în familia soþului Dumneavoastrã...

- Nu v-am rãspuns direct la aceastã întrebare pentru cã era necesar sã vã explic tocmai faptul cã aceastã experienþã personalã a postului pe care îl þineam încã din copilãrie a fost “darul” meu spiritual pe care l-am adus în noua mea familie. Este o familie catolicã practicantã, pentru pãrinþii ºi fraþii lui Jean-François practica religioasã reprezintã nu o datorie, ci o necesitate, o primenire continuã a sufletului. Tocmai de aceea ei au putut primi acest “dar” al meu, eu fiind, în fond, o femeie foarte sãracã. Ei au primit cu multã dragoste aceastã experienþã spiritualã a mea ºi a familiei mele,

experienþa durerii depãºitã prin suferinþa alãturi de Mântuitorul.

- Poate a fost chiar un schimb de daruri...

- Bineînþeles, ºi eu am primit mult de la ei – mã refer la aspectul spiritual. Catolicismul mi-a deschis un orizont de împlinire personalã pe plan spiritual... Familia soþului meu nu este o familie cu prea mari posibilitãþi.

- Pe plan material...

- Exact. De acest lucru mi-am dat seama pe parcurs. Am observat însã cã tocmai credinþa lor ºi felul de a o pune în practicã îi fãcea sã fie “bogaþi”, chiar din punct de vedere material, într-o anumitã mãsurã. Nu pot sã uit primirea pe care mi-au fãcut-o...M-am simþit bine, chiar de la început.

M-au încurajat sã aranjez în casã câteva colþiºoare româneºti, sã-mi gãsesc compatrioþi...

- Au savurat mâncãrurile, reþetele de post ortodoxe?

- Tocmai, doream sã spun cã în timpul Postului Mare mâncãrurile ortodoxe sunt foarte apreciate în casa noastrã catolicã.

- O întrebare practicã: desigur desigur,, sarmalele de post sunt la mare preþ.

Dar unde gãsiþi varza muratã?

- La un magazin, al unui sârb, pe care îl frecventeazã mai mulþi ortodocºi din cartier ºi chiar de mai departe. Dar nu numai mâncãrurile specifice sunt apreciate de noua mea familie, ci ºi profunzimea spiritualã ortodoxã.

- Vã rugaþi împreunã?

- Le place foarte mult Acatistul Maicii Domnului, pe care l-am adus în limba francezã de la parohia ortodoxã. Au învãþat ºi în româneºte o rugãciune pe care o spunem cu copiii: “Înger, îngeraºul meu”. În fiecare duminicã, eu ºi soþul meu mergem cu copiii la biserica parohiei catolice, la prima Liturghie de dimineaþã. Deºi în Franþa se trãieºte într-un ritm cu mult mai alert decât la noi, în România, ºi generaþia soþului meu nu mai practicã rugãciunea în comun într-o formã de continuitate, ceea ce apreciez mult la ei este spontaneitatea. Când – cum spune soacra mea – “capriciile vieþii” le permit ºi ne permit sã fim mai mulþi sau poate cu toþii laolaltã, cu toþii facem ºi o rugãciune ( e drept, la iniþiativa socrului meu, ºi mai nou a unui nepoþel de ºase ani! Dar glumesc, oricum, existã dispoziþia de a ne ruga, iar la masã de fiecare datã se face o scurtã binecuvântare). Eu sunt fascinatã de Sfântul Rozariu ºi mai ales de Rozariul de Luminã, scris de Papa Ioan Paul al II-lea.

Mã întorc la “Înger, îngeraºul meu” pentru a vã cere o fãgãduinþã: sã revenim cât de curând la o discuþie, tot ecumenicã, despre copii...

Cu multã dragoste.

23

24

ªtiri

Biblia - Vulgata tradusã de Petru Pavel Aron - Monument de artã ºi culturã româneascã Vorbind despre aceastã ediþie a Bibliei, acad. Eugen Simion a numit-o un „monument de artã ºi culturã româneascã”. În alocuþiunea sa, Arhiepiscopul Ioan Robu a spus: „Sfânta Scripturã este mereu proaspãtã, mereu tânãrã. Ea plãmãdeºte tot sufletul omenesc, poate sã plãmãdeascã orice culturã”. Apariþia Bibliei lui Petru Pavel Aron adevereºte, încã o datã, „cã ºi pentru noi, Scriptura a rãmas tânãrã, a plãmãdit atâtea suflete, a plãmãdit cultura poporului nostru”. Excelenþa Sa ºi-a exprimat credinþa cã generaþia lui Petru Pavel Aron a ºtiut sã preþuiascã cuvântul lui Dumnezeu, transmiþându-ne, peste veacuri, o provocare privind atitudinea noastrã faþã de credinþã. Neîndoielnic, aceastã Biblie este „ o provocare pentru noi ca sã vedem cum stãm, noi cei de astãzi, faþã de Scripturã, faþã de Cuvântul lui Dumnezeu, cãci prospeþimea acestui Cuvânt poate da prospeþime spiritului nostru, vieþii noastre, culturii noastre în continuare”.

La Editura Academiei Române, într-o impresionantã ediþie ºtiinþificã, a fost publicatã „Biblia lui Petru Pavel Aron sau Vulgata”, prima versiune în limba românã a traducerii realizatã de sfântul Ieronim. Munca de tãlmãcire în limba românã a fost fãcutã cu „râvnã ºi pricepere” de episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron, în jurul anului 1760, ajutat fiind de grupul lui de colaboratori.

Lucrarea, lansatã pe 6 februarie, în Aula „Ion Heliade Rãdulescu“ a Bibliotecii Academiei Române, însumeazã 6.000 de pagini dintre care 1.700 pagini de note ºi comentarii.

Realizatorii acestui program academic au fost cercetãtorii de la Institutul de Istorie „Gheorghe Bariþiu” al Academiei Române din Cluj, de la Institutul de lingvisticã din Cluj ºi un grup de cercetãtori din Suceava ºi Târgu Mureº. Echipa a fost condusã de academicienii Ioan Chindriº ºi Camil Mureºanu La acest eveniment cultural au participat acad. Eugen Simion, preºedintele Academiei Române, Arhiepiscopul de Bucureºti, dr. Ioan Robu, membru de onoare al Academiei Române, acad. Camil Mureºanu, directorul Institutului de Istorie „George Bariþiu” din Cluj al Academiei Române, acad. Virgil Cândea, PS Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic de Oradea.

Catedrala retrocedatã

Pe 17 februarie, Catedrala “Sfinþii Arhangheli Mihail ºi Gavril” din Satu Mare a revenit în posesia grecocatolicilor. Curtea de Apel Oradea a dat câºtig de cauzã greco-catolicilor, proprietarii de drept, care aºteptau de 16 ani sã intre din nou în biserica lor.

Douã zile mai târziu, pe 19 februarie, greco-catolicii au celebrat Liturghia la care au participat în jur de 3000 de credincioºi ºi trei înalþi Ierarhi: Episcopii greco-catolici Virgil Bercea ºi Ioan ªiºeºtean, de Oradea, respectiv de Maramureº, ºi Episcopul romano-catolic Jenö Schönberger, de Satu Mare. Momentul de sãrbãtoare a fost umbrit de protestele unui grup de credincioºi ortodocºi condus de câþiva preoþi. “...Ortodocºii - paºnici pânã la un moment dat - au încercat sã rupã cordonul de poliþiºti ºi sã se îndrepte spre intrarea bisericii, peste greco-catolici, dar nu au reuºit. [...] Lozincile celor aproximativ 500 de credincioºi ºi preoþi ortodocºi la adresa greco-catolicilor au fost jignitoare. «Sunteþi împotriva majoritãþii?! Veþi da socotealã lui Dumnezeu!»... mulþimea ortodoxã a început sã-i huleascã pe greco-catolici, scandând, de asemenea, «Trãdãtorii! Trãdãtorii!» sau «Biserica e a noastrã, a ortodocºilor! Mergeþi la Vatican sã vã faceþi bisericã!»”. (Informaþia Zilei de Satu Mare).

Tensiunea momentului a crescut când epsicopii au ieºit din bisericã. Din sursa sus-menþionatã aflãm cã ierarhii «au fost huiduiþi, fãcuþi trãdãtori de þarã ºi neam, dar nu au rãspuns provocãrilor. Au binecuvântat mulþimea ortodoxã prin semnul crucii dupã care s-au îndreptat agale, fãrã nici o teamã, spre palatul episcopal romano-catolic».

La întâlnirea cu prefectul, care a urmat incidentelor din 19 februarie, preoþii ortodocºi “au declarat cã recunosc dreptul de proprietate al grecocatolicilor asupra bisericii cu pricina ºi l-au asigurat pe prefect cã pe viitor se vor abþine de la manifestãri de stradã similare cu cea de duminicã”.

Artiºti români la Roma

Vineri, 24 februarie 2006, la Biserica Santa Maria in Montesanto din Roma, în prezenþa Eminenþei Sale Cardinalul Paul Poupard, Preºedintele Consiliului Pontifical pentru Culturã, ºi a domnului Valentin Naumescu, secretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, a fost inauguratã expoziþia de icoane româneºti “Credinþã ºi Artã”. Evenimentul, organizat de Ambasada României pe lângã Sfântul Scaun în colaborare cu Uniunea Artiºtilor Plastici din România ºi Ministerul român al Afacerilor Externe, îºi propune sã facã cunoscute particularitãþile imagistice ºi stilistice ale artei icoanelor româneºti în mediul cultural al Romei.

Autorii icoanelor sunt artiºti plastici români, membri ai Asociaþiei “Artã Plasticã Religioasã ºi Restaurare”, care au dorit sã exprime fecunditatea ºi perenitatea artei religioase româneºti. Icoanele prezentate sunt, în mare parte, pictate pe suport de lemn fiind utilizatã tehnica temperei cu ou ºi foiþã de aur.

Expoziþia “Credinþã ºi Artã”, care va fi deschisã în perioada 25 februarie -12 martie, se bucurã de patronajul Consiliului Pontifical pentru Culturã, al Ministerului Afacerilor Externe al României, al Ministerului de Interne al Republicii Italiene, dupã cum ºi al Asesoratului pentru Politici Culturale al Provinciei Roma.

25

ªtiri

Radio V atican – 75 de ani de viaþã Vatican Pe 12 februarie, Papa Benedict al XVI-lea a celebrat 75 de ani de la intrarea în undã a Radio Vatican.

Suveranul Pontif a amintit clarviziunea apostolicã a Papei Pius al XI-lea care l-a însãrcinat pe omul de ºtiinþã Guglielmo Marconi (1874-1937) sã construiascã o staþie radiofonicã pentru Vatican. „Prin radio, ºi apoi prin televiziune, mesajul Evangheliei ºi cuvintele Papilor au ajuns mai uºor ºi cu mai mare rapiditate la toate popoarele” a afirmat Suveranul Pontif.

Conducerea Radio Vatican a fost încredinþatã Societãþii lui Isus (iezuiþii).

Directorul General, pãrintele Lombardi, vorbind despre postul de radio pe care îl conduce, a spus cã misiunea Radio Vatican , aºa cum reiese din Statut, este: ”Sã anunþe liber, fidel ºi eficient mesajul creºtin ºi sã facã legãtura între centrul catolicismului ºi diverse þãri ale lumii; sã facã auzite glasul ºi învãþãturile Pontifului Roman, sã informeze

Sora Lucia, alãturi de Iacinta ºi Francisc Duminicã, 19 februarie, trupul neînsufleþit al sorei Lucia a fost strãmutat de la mãnãstirea carmelitanã din Coimbra în bazilica de la Fatima, alãturi de Iacinta ºi Francisc, cei trei fiind destinatarii apariþiilor Sfintei Fecioare Maria, în 1917. În felul acesta a fost îndeplinitã dorinþa

explicitã a sorei Lucia de a fi înmormântatã alãturi de cei doi veriºori, aºa cum au fost împreunã ºi când le-a vorbit Sfânta Fecioarã. Ceilalþi doi pãstoraºi au murit la vârste fragede: Francisc, la zece ani, pe 4 aprilie 1919 ºi Jacinta Marto, pe 20 februarie 1920, la nouã ani. Amândoi au fost beatificaþi la Fatima, pe 13 mai 2000, de Papa Ioan Paul al II-lea.

Cortegiul cu sicriul sorei Lucia a parcurs 70 de km, distanþa care desparte Coimbra de Fatima, fiind însoþit de mãsuri de siguranþã, dar mai ales de rugãciunile credincioºilor care au format un lanþ uman neîntrerupt.

La Fatima, în ciuda condiþiilor meteorologice nefavorabile, 250 de mii de persoane au participat la eveniment. Dupã o oprire la Capela Apariþiilor, unde s-a recitat Rozariul, a urmat Sfânta Liturghie ºi ritul depunerii în mormânt.

Strãmutarea trupului neînsufleþit al sorei Lucia reprezintã începutul unui program de iniþiative religioase, culturale ºi artistice, organizate pentru a marca, pe 13 mai 2007, împlinirea a 90 de ani de la prima apariþie a Sfintei Fecioare Maria; în aceeaºi zi va fi inauguratã noua bisericã de la Fatima, la care acum se mai lucreazã încã.

1. 098 milioane de catolici în întreaga lume egal cu 1,1%”.

Confruntând aceste date cu evoluþia populaþiei mondiale care, în aceeaºi perioadã, a înregistrat o creºtere de la 6302 la 6388 de milioane, se observã cã prezenþa relativã a credincioºilor catolici botezaþi a scãzut cu o miime, trecând de la 17, 2 catolici la 100 de locuitori în 2003, la 17,1 în 2004.

Dupã criza ultimelor decenii, “tendinþa de creºtere a consistenþei numãrului preoþilor în lume a continuat ºi în 2004”. “În 2004, numãrul total al preoþilor se ridicã la 405.891, o treime fiind preoþi religioºi ºi douã treimi fiind preoþi diecezani”. Acest lucru este valabil, însã, la nivel planetar, pentru cã, raportat la fiecare continent, dinamica este diferitã.

Numãrul preoþilor a crescut în Africa ºi Asia,

a staþionat în America ºi Oceania ºi a scãzut în Europa. Din 1978, numãrul diaconilor permanenþi a crescut în toatã lumea; în 2004 erau 32 324. Ei sunt prezenþi, mai ales, în America de Nord ºi în Europa.

Numãrul candidaþilor la preoþie a crescut de la 112.373 în 2003 la 113.044 în 2004. “În acest caz, unele motive de preocupare provin din Europa unde, în ultimii ani, declinul devine evident. În schimb, Africa ºi Asia demonstreazã o încurajantã vitalitate a vocaþiilor”.

De coordonarea noului volum al Anuarului pontifical s-a ocupat Monseniorul Vittorio Formenti, însãrcinat al Oficiului Central de Statisticã al Bisericii.

Pagini realizate de Cristina ªoican

Marþi, 18 februarie, Cardinalul Angelo Sodano, Secretarul de Stat al Vaticanului ºi arhiepiscopul Leonardo Sandri, substitut al Secretariatului de Stat pentru Afacerile Generale, i-au prezentat Sfântului Pãrinte ediþia pe 2006 a Anuarului pontifical.

Volumul, care în 2400 de pagini adunã informaþii preþioase despre episcopi, dieceze, congregaþii religioase, universitãþi catolice ºi alte realitãþi bisericeºti, oferã o viziune detaliatã a situaþiei actuale a Bisericii Catolice.

Un comunicat publicat la aceeaºi datã prezintã câteva noutãþi pe care le conþine volumul: “în perioada cuprinsã între anii 2003 ºi 2004, catolicii, în lume, au crescut de la 1.086 la 1.098 milioane, o creºtere absolutã de 12 milioane de credincioºi ºi un procent

despre activitãþile Sfântului Scaun, sã se facã ecoul vieþii catolice în lumea întreagã, orientându-se spre o interpretare a problemelor momentului în lumina Magisteriului Bisericii, permanent atent la semnele timpului”.

384 de persoane de 59 de naþionalitãþi preoþi, persoane consacrate ºi laici – lucreazã pentru Radio Vatican, fãcând posibile cele 64 de ore de transmisie zilnicã. Pãrintele Andrzej Koprowski, S.I. Director de Programe, a amintit cã unul din obiectivele principale ale Radio Vatican este acela de a fi „punte” între Sfântul Pãrinte - Sfântul Scaun - Biserica Universalã ºi Bisericile particulare ºi societatea în care acestea îºi desfãºoarã activitatea”.

26

Viaþa consacratã

A XIIa ADUNARE GENERALà UCESM FATIMA 6-12 FEBRUARIE 2006 Viaþa noastrã spiritualã în faþa sfidãrilor în Europa Mesajul adresat persoanelor consacrate din Europa Europa se aflã în faþa a multiple sfidãri care trezesc, în acelaºi timp, speranþã ºi creativitate, teamã, închidere ºi neîncredere. Aceste sfidãri ne privesc pe toþi. Ele ne ating ºi pe noi, persoane consacrate, în ceea ce este esenþial ºi mai preþios: viaþa ºi sensul ei, demnitatea fiecãrei persoane, dreptatea ºi pacea. Noi împãrtãºim cu contemporanii noºtri aceleaºi rãni, aceleaºi vulnerabilitãþi ºi nesiguranþe. ªi lucrãm pentru o mai mare, unitate care se construieºte prin adevãratul respect faþã de celãlalt. Este bine a conºtientiza toatã bogãþia vieþii consacrate. Urmarea lui Cristos este fundamentul din care gãsim resurse pentru a ne trãi viaþa consacratã astãzi.

- Primatul lui Dumnezeu în viaþa noastrã transformã acest timp într-un timp de har. Încrederea în Isus Cristos ne înrãdãcineazã profund în Dumnezeu ºi face posibilã încrederea în noi înºine ºi în ceilalþi. Experienþa de rugãciune ºi de contemplaþie face din noi martori capabili de a mãrturisi credinþa într-o lume în cãutare de sens, deseori lipsitã de speranþã ºi nesigurã în faþa viitorului.

- Viaþa comunitarã ne învaþã o convieþuire exigentã ºi bogatã de umanitate ºi ne deschide la primirea diversitãþii ºi la învãþarea rãbdãtoare a dialogului ºi a întâlnirii. Ea constituie pentru noi o invitaþie de a depãºi individualismul ºi a rupe cercul fricii faþã de celãlalt, de cel strãin, de diferenþe...; conduce la o solidaritate mai amplã între congregaþii, culturi, religii... ; este un loc de discernãmânt permanent pentru misiune.

- Reconcilierea este pentru fiecare dintre noi rodul unei experienþe de dialog, de adevãr, de umilinþã, care ne ajutã sã descoperim forþa iertãrii. ªi noi devenim purtãtorii acestei iertãri, capabilã de a vindeca rupturile în noi ºi între noi, între popoarele care suferã din cauza greutãþii istoriei ºi în societãþile noastre marcate de violenþã.

- Voturile castitãþii, sãrãciei ºi ascultãrii ascultãrii, alese în mod liber, orienteazã dorinþa profundã a persoanei ºi o fac capabilã de a iubi ºi de a sluji. Ele ne ajutã sã ne eliberãm de ispita de a exercita atotputernicia noastrã asupra celorlalþi ºi sã acþionãm pentru demnitatea tuturor fiinþelor umane, în mod special pentru cei mai slabi, ºi faþã de sclaviile zilelor de azi.

- Primirea lui Dumnezeu, care nu înceteazã de a ne surprinde, chiar ºi în situaþiile dificile prin care trece viaþa consacratã, ne invitã sã percepem speranþele ºi aºteptãrile unei Europe care se construieºte ºi care ”cautã spiritul propriu”. Este necesar sã inventãm noi cãi de a trãi carismele fondatorilor noºtri pentru a rãspunde la cererile mai apãsãtoare ale timpului nostru, mai ales la cele ale tinerilor care sunt viitorul Europei. Împreunã cu ceilalþi, persoanele consacrate, încredinþându-ºi vieþile Duhului Sfânt ºi în comuniune în Bisericã, pot sã ofere un început de noi cãi pentru Europa. Este o chemare exigentã pentru a construi o Europã dupã inima lui Dumnezeu.

(Pr. GIANFRANCO MARONESE, svd)

Voturi Perpetue

Pe data de 25 februarie, la Biserica Sacré Coeur, în prezenþa Arhiepiscopului de Bucureºti, Dr. Ioan Robu ºi a Sorei Provinciale, Ruth Casey fcj, a avut loc ceberarea Euharisticã în cadrul cãreia Sora Luminiþa Popescu a fãcut profesiunea perpetuã în Congregaþia Însoþitoarele Credincioase ale lui Isus.

Sora Luminiþa este prima sorã româncã cu voturi perpetue în aceastã congregaþie. Deo gratias!

Surorile FCJ

Se coase ANCA MÃRTINAª GIULIMONDI

Cincisprezece noi cardinali vor fi creaþi în consistoriul din 24 martie a.c., dupã cum a anunþat Sfântul Pãrinte Benedict al XVIlea la sfârºitul audienþei generale de miercuri, 22 februarie a.c., zi în care s-a sãrbãtorit Catedra Sfântului Petru.

Din cei 15 viitori deþinãtori ai titlului de cardinal, destinaþi sã fie consilieri ºi colaboratori ai Papei, 12 vor fi cardinali electori, în timp ce alþi trei, cu vârste de peste 80 de ani, nu vor putea participa la un eventual conclav, adicã la reuniunea cardinalilor electori, în vederea alegerii Papei, dupã cum prevede Constituþia Apostolicã Romano Pontifici Eligendo a Papei Paul al VI-lea.

Creând 12 noi cardinali electori, Papa Benedict al XVI-lea revine la regula stabilitã de Constituþia Apostolicã mai sus citatã care prevede ca numãrul maxim de cardinali electori sã fie de 120, cei 12 adãugându-se la numãrul de 108 deja existenþi.

Cine va purta þuchetul roºu?

Începând din 24 martie a.c., „lo zucchetto”, cum se cheamã în italianã acoperãmântul de cap, de forma unei calote sferice, care acoperã numai creºtetul capului ºi care, în cazul cardinalilor, este de culoare roºie, va fi purtat, cum era de aºteptat, de cãtre Episcopul Joseph Zen ZeKiung de Hong Kong, China, prelat ce reprezintã una dintre vocile cele mai puternice în denunþarea încãlcãrii libertãþii religioase în China, motiv pentru care nu este vãzut cu ochi buni de cãtre guvernul de la Beijing. Ridicarea sa la rangul de cardinal este, din partea Papei Ratzinger, un evident semn de susþinere, de încurajare ºi, nu în ultimul rând, de admiraþie pentru Episcopul de Hong Cong.

Un alt nume binecunoscut în lumea catolicã, al Arhiepiscopului de Cracovia Stanislaw Dziwisz, care a îndeplinit, timp de 27 de ani, funcþia de secretar particular al

Pelerinla Vatican

de zor la beretele purpurii Papei Ioan Paul al II-lea, se aflã, de asemenea, pe lista cu numele noilor cardinali.

Cum se creeazã un cardinal?

Aºa-numita creare a unui cardinal are loc în cadrul unui consistoriu care, aºa cum spune ºi numele (derivat din latinescul consistorium, cu înþelesul de întrunire, consiliu) este o adunare solemnã a Colegiului Cardinalilor Bisericii Catolice în cadrul cãreia colegiul îndeplineºte funcþia de organ consultativ al Papei. Consistoriile se þin la Vatican ºi sunt convocate de cãtre Papã.

Este interesant de ºtiut cã sunt douã tipuri de consistorii: ordinare ºi extraordinare; la consistoriile ordinare participã cardinalii rezidenþi la Roma, în timp ce la consistoriile extraordinare prezenþa este obligatorie pentru toþi cardinalii.

Consistoriul reprezintã, de asemenea, adunarea solemnã în cadrul cãreia sunt creaþi noi cardinali ºi, potrivit Codului de Drept Canonic, evenimentul trebuie sã aibã loc în prezenþa Colegiului Cardinalilor.

„Cazul” von Balthasar

Crearea noilor cardinali este, de obicei, anunþatã înainte de consistoriu, dar înãlþarea efectivã la demnitatea de cardinal are loc în cadrul consistoriului, aºa încât, dacã s-ar întâmpla ca unul dintre viitorii cardinali sã moarã înainte de consistoriu, se considerã cã acesta nu a primit titlul de cardinal. Aºa s-a întâmplat cu renumitul teolog, Monseniorul Hans Urs von Balthasar (1905-1988) care, deºi aflat pe lista viitorilor cardinali, a trecut la cele veºnice cu câteva zile înainte de a-i fi pusã pe cap bereta de cardinal, aºa încât astãzi vorbim de Monseniorul, ºi nu de Cardinalul, Hans Urs von Balthasar.

Inelul ºi bereta

Noii cardinali primesc de la Papã, în timpul ceremoniei solemne din cadrul consistoriului, inelul ºi bereta de cardinal ºi, tot în cadrul consistoriului, fiecãrui nou cardinal i se repartizeazã o bisericã din cadrul diecezei de Roma.

Odatã cu noii cardinali, din data de 24 martie a.c., cei 120 de electori se împart, pe continente, dupã cum urmeazã: 60 de europeni, 36 de americani, 9 africani, 13 asiatici ºi 2 proveniþi din Oceania, o distribuþie ce reflectã, fãrã îndoialã, universalitatea Bisericii.

Noii cardinali arhiepiscopi. Prima coloanã la stânga (de sus în jos): Mons. Carlo Caffarra (Bologna), Mons. Jorge Urosa Savino (Caracas) ºi Mons. Jean-Pierre Ricard (Bordeaux). A doua coloanã: Mons. Antonio Cañizares (T oledo) ºi Mons. Sean Patrick O’Malley (Boston). A treia coloanã: (Toledo) Mons. Stanislaw Dziwisz (Cracovia) ºi Mons. Cheng Jing Sur (Seul). A patra coloanã: Zen Ze Kiung (Hong Kong) ºi Mons. Jorge Urosa Savino (Manila).

Noii cardinali din cadrul Curiei romane.

De la stânga: Mons.

William Levada, P r e f e c t u l Congregaþiei pentru Doctrina Credinþei; Mons. Franc Rodé, Prefectul Congregaþiei pentru Institutele de Viaþã Consacratã ºi Societãþile de Viaþã Apostolicã ºi Mons. Agostino VVallini, allini, Prefectul TTribunalului ribunalului Suprem al Segnaturii Apostolice.

Noii cardinali cu vârste de peste 80 de ani. De la stânga: Preotul iezuit Albert Vanhoye, Mons. Andrea Cordero Lanza di Montezemolo ºi Mons. Peter Poreku Der Deryy, arhiepiscop emerit de Tamale (Ghana) (Ghana)..

Catedrala Sf. Vasile - Moscova

27

28

Sfântul lunii

- Sfânta Francisca Romana (1384-1440) 9 martie

Sfânta Francisca Romana avea o capacitate extraordinarã de a câºtiga stima ºi afecþiunea tuturor acelora cu care intra în contact ºi, probabil, pentru aceasta a fost recunoscutã ca sfântã de cãtre oamenii obiºnuiþi, înaintea Bisericii. S-a nãscut într-o familie nobilã din Roma, în anul 1384, la începutul Marii Schisme Occidentale, care i-a provocat o mare durere ºi i-a ruinat familia cu care s-a înrudit prin cãsãtorie.

Mãritatã împotriva voinþei ei

Pãrinþii sãi, Paolo Busso ºi Giacobella de Roffredeschi, fãceau parte din douã ilustre familii romane; Francisca a crescut fãrã griji, dar cu un profund simþ religios. Mama ei, Giacobella, frecventa biserica Sfânta Maria cea Nouã, în care slujeau cãlugãrii benedictini. Antonio, unul dintre aceºti cãlugãri, a fost, pentru mai bine de 35 de ani, pãrintele spiritual al Franciscãi. Încã de copilã, Francisca s-a simþit atrasã de viaþa consacratã, iar la vârsta de 11 ani a cerut pãrinþilor permisiunea de a-ºi urma vocaþia, dar a fost refuzatã. Tatãl sãu stabilise deja cãsãtoria cu Lorenzo de Ponziano, un tânãr din aceeaºi pãturã socialã ºi nimic nu l-ar fi putut determina sã-ºi schimbe ideea sau sã-ºi încalce cuvântul dat. Atunci, pãrintele ei spiritual, Antonio, i-a sugerat Franciscãi sã accepte situaþia datã ca un act de supunere la voinþa lui Dumnezeu. ªi aºa, la numai 13 ani, Francisca a devenit soþia lui Lorenzo de Ponziano.

Îi slujeºte pe sãraci cu ace eaºi devoþiune acee cu care îºi iubeºte soþul

Încã de la început s-a strãduit sã-ºi facã soþul fericit, dar inima îi era plinã de durere. Odatã, cumnata ei, Vanozza, soþia fratelui mai mare al lui Lorenzo, a gãsit-o plângând. Francisca i-a mãrturisit ce era în inima ei ºi a rãmas impresionatã cã Vanozza împãrtãºea aceleaºi idealuri. Din acel moment, cele douã cumnate s-au decis sã se dedice cu generozitate vieþii conjugale, dar sã-ºi creeze ºi un sanctuar interior prin rugãciune, caritate ºi penitenþã.

Prietenia lor a durat mai bine de 38 de ani. Deseori mergeau în spitalul Duhului Sfânt pentru a ajuta infirmierele la îngrijirea bolnavilor ºi la împãrþirea pomenilor. Acasã, cele douã cumnate au fãcut un mic oratoriu unde, dupã ce terminau treburile domestice, se retrãgeau în rugãciune.

Soacra lor nu vedea cu ochi buni acest comportament ºi a încercat, de mai multe ori, sã le abatã de la aceastã cale, cerând ºi sprijinul fiilor, Lorenzo ºi Paluzzo, dar nici unul nu avea intenþia de a impune ideile mamei soþiilor lor care, de altfel, au învãþat sã-i respecte ºi sã-i iubeascã.

Dupã moartea soacrei ei, toatã familia a decis ca Francisca sã devinã noua stãpânã a casei. Francisca s-a dovedit demnã de încrederea care ia fost acordatã; era mereu blândã, dar fermã, era cultã, rafinatã, atentã la nevoile slujitorilor, în mod special la cele spirituale, ºi aºa a fost iubitã de toþi.

Nu a permis niciodatã ca ceva, nici mãcar devoþiunea sa, sã se opunã datoriilor sale de mamã ºi soþie.

Deºi în pragul ruinei, continuã sã-i ajute pe cei nevoiaºi

În anul 1408, Roma este cuceritã de Ladislau de Napoli. Din cauzã cã Familia Ponziano era susþinãtoare a papei Alexandru al V-lea, a fost þinta atacurilor. Fermele ºi viile familiei au fost prãdate ºi distruse, muncitorii masacraþi, iar proviziile scãdeau din ce în ce mai mult. În pofida circumstanþelor dificile, Francisca a continuat sã-i slujeascã pe cei sãraci, deschizând un ospiciu pentru cei bolnavi, mai ales pentru bolnavii de ciumã. În anul 1425, dupã moartea a doi dintre copiii ei, întemeiazã o societate de femei credincioase, supuse Regulii Sfântului Benedict, dar fãrã voturi, pentru a se ocupa de aceste activitãþi. Asociaþia s-a numit „Congregaþia Oblatelor Olivietane”. În aceastã perioadã Francisca ºi-a dat seama cã avea darul taumaturgiei (pe timpul procesului de canonizare au fost amintite circa 60 de vindecãri). Francisca atribuia toate aceste vindecãri îngerului sãu pãzitor cu care conversa deseori. În anul 1414 s-a îmbolnãvit de ciumã, iar cât timp a fost bolnavã, deseori, avea viziuni dureroase despre iad. A prevãzut ºi sfârºitul schismei, care s-a verificat în luna august a aceluiaºi an, când a murit Ladislau iar Papa a convocat conciliul din Constanþa (Konstanz, Germania). La acest conciliu au fost destituiþi toþi papii nelegitimi ºi a fost ales Papa Martin al V-lea. Francisca, graþie operelor sale de caritate, a dobândit o mare autoritate în faþa romanilor ºi, deseori, simpla sa prezenþã era izvor de binecuvântare ºi de convertire.

ªi-a ascultat conºtiinþa ºi si-a urmat îngerul pãzitor pânã la sfârºit

Dupã ce-ºi îndeplinea obligaþiile familiale, Francisca îºi petrecea tot timpul rãmas cu oblatele, dar nu a permis niciodatã sã fie numitã fondatoare, fãcând în aºa fel ca totul sã fie coordonat de Agnese de Lellis, care a fost aleasã ca prima superioarã. Numai când a murit Lorenzo, Francisca a intrat definitiv în societate ºi a fost constrânsã sã accepte postul Agnesei. Însã, de la o vreme, Francisca începea sã fie din ce în ce mai aproape de plecarea la casa Tatãlui; de câtva timp nu mânca decât pâine uscatã ºi legume ºi, deseori, îºi petrecea noaptea în rugãciune, având viziuni ºi intrând în extaz. Într-o zi, dupã ce a vizitat-o pe nora ei Mobilia, care se îmbolnãvise, întorcându-se la Tor de’ Specchi, locul unde se aflau oblatele, s-a întâlnit pe drum cu don Mattiotti care, de câþiva ani, devenise îndrumãtorul sãu spiritual.

Preotul a observat cã Francisca nu se simþea prea bine ºi i-a cerut sã se întoarcã la palat. Deºi starea ei s-a agravat, a mai rezistat 7 zile, iar în seara de 9 martie a anului 1440 a rostit ultimele sale cuvinte: „Îngerul ºi-a îndeplinit datoria, dar îmi face semn sã-l urmez”. Trupul sãu a fost expus în biserica Sfânta Maria cea Nouã, care va deveni biserica Sfintei Francisca ºi locul mai multor minuni. A fost canonizatã la 26 mai 1608, de Papa Paul al V-lea. Este invocatã pentru eliberarea sufletelor din Purgator, împotriva ciumei ºi este consideratã protectoarea vãduvelor ºi a ºoferilor, probabil, datoritã relaþiei sale speciale cu îngerul pãzitor.

Prezentare de Pr Pr.. LIVIU BÃLêCUÞI