Actualitatea creştină, nr. 3 / 2012

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Postul Mare 2012 «Ca odinioară la profeţi, chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere în primul rând faptele exterioare, „sacul şi cenuşa”, postul şi mortificările, ci convertirea inimii; pocăinţa interioară. Fără ea, faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase; dimpotrivă, convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile, gesturi şi fapte de pocăinţă.

Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. În acelaşi timp, ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa, cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus (mâhnirea sufletului), compunctio cordis (căinţa inimii).

Inima omului este greoaie şi împietrită. E nevoie ca Dumnezeu să dea omului şi o inimă nouă. Convertirea este înainte de toate o lucrare a harului lui Dumnezeu care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi ne vom întoarce” (Lam 5, 21).

Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt» (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1430-1432, Editura ARCB 1993, pg. 313-314).

Această învăţătură pe care ne-o dă Catehismul despre pocăinţă, este reluată în forme foarte variate de către rugăciunea oficială a Bisericii, şi anume de rugăciunea Oficiului divin (a Breviarului), de cele ale Sfintelor Liturghii, de rugăciunea universală a Bisericii şi de fiecare Prefaţă proclamată de preot la Liturghiile Postului Mare. În toate invocaţiile acestor rugăciuni descoperim trăsăturile convertirii, ale întoarcerii la Tatăl; în ele găsim spiritul adevăratului post venit să ne purifice inimile şi să ne îndrepte paşii pe calea dreptăţii şi a sincerităţii, să devenim ascultători şi răbdători, să ne bucurăm cu cei care se bucură şi să plângem cu cei care plâng, cu alinarea pe care noi o primim de la Dumnezeu, să-i mângâiem şi să-i întărim pe cei întristaţi, să-l slujim pe Cristos în fraţii noştri flămânzi şi însetaţi, să facem bucurie

celor săraci. Implorându-l pe Cristos care ne-a răscumpărat prin moartea şi învierea sa, noi primim iertarea păcatelor, vindecarea rănilor sufleteşti. Reînnoiţi şi purificaţi prin pocăinţă, departe de a ne învechi în fapte rele, ajungem să dorim hrana Cuvântului lui Dumnezeu mai mult decât hrana trupească. Îndreptând ceea ce cu nesocotinţă am stricat prin păcatele noastre, întăriţi prin fapte de pocăinţă în bătălia împotriva celui rău, căutându-l pe Dumnezeu cu toată ardoarea, noi înaintăm în înţelegerea misterului lui Cristos. Cu sufletele curăţate de păcat şi stăruind cu multă râvnă în rugăciune, noi medităm negrăita putere a crucii, pregătindu-ne astfel cum se cuvine pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti. Şi vă propun acum spre meditare încă un citat din Catehismul Bisericii Catolice: «Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă mai ales asupra a trei forme: postul, rugăciunea, pomana, care exprimă convertirea în raport cu sine, în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu, ei citează, ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor, eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele, lacrimile de căinţă, grija pentru mântuirea aproapelui, mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii „care acoperă mulţime de păcate” (1Pt 4, 8).

Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare, prin grija faţă de săraci, exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului prin mărturisirea greşelilor către fraţi, prin îndreptarea frăţească, revizuirea vieţii, examenul de conştiinţă, direcţia spirituală, acceptarea suferinţelor, răbdarea în prigoniri pentru dreptate. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei» (Catehismul Bisericii Catolice, pg.

314, nr. 1434-1435).

Calea Sfintei Cruci, pe care Biserica ne-o propune mai ales în timpul Postului Mare, este o bună şcoală pentru noi toţi, unde învăţăm cum să ne purtăm crucea în fiecare zi, imitându-l pe Cel care ne aşteaptă să-l urmăm mai întâi în răstignire şi apoi în Înviere.

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti martie 2012

Actualitatea Creştină

1

ACTUALITATE

Justiţia din România a constatat de 15 ori ilegalitatea Cathedral Plaza Odată cu decizia CA Iaşi s-a încheiat lungul şir de procese care vizau anularea autorizaţiei de construire a proiectului Cathedral Plaza. Dintre cele 16 hotărâri, sentinţe şi decizii judecătoreşti, 15 au fost în favoarea ARCB, iar una singură, care s-a dovedit ulterior nelegală, în favoarea MBD. În momentul de faţă ARCB este angajată în alte procese care vizează desfiinţarea colosului ilegal şi tragerea la răspundere pe cale penală a celor care, împotriva bunului simţ şi a legilor în vigoare, au ridicat acest edificiu sau au încercat fraudulos introducerea sa în circuitul civil.

Să spunem şi noi împreună cu psalmistul: „Doamne, în Tine mă încred, să nu fiu dat nicicând de ruşine; mântuieşte-mă în dreptatea Ta” (Ps 31,2).

ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ BUCUREŞTI Str. G-ral Berthelot 19, 010164 Bucureşti (RO) Tel. +40 21 2015400 - Fax +40 21 3121207 birouldepresa@arcb.ro

Nr. 128 / 22.02.2012

Nr. 144 / 04.03.2012

Comunicat de Presă D.N.A. continuă cercetarea penală a ilegalităţilor în cazul „Cathedral Plaza” În urmă cu o lună, reprezentanţii şi avocaţii Millennium Building Development, dezvoltatorul autointitulatei „Cathedral Plaza”, clamau legalitatea intrării în circuitul civil a proiectului, printr-un aşa-zis proces verbal de recepţie, şi anunţau acţionarea în judecată a statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o disperată încercare de a evita demolarea clădirii.

Omiteau însă să precizeze că intabularea frauduloasă a clădirii fusese în mod firesc anulată în 2.08.2011, după suspendarea din funcţie şi cercetarea penală a registratorilor de carte funciară care au dispus ilegal intabularea construcţiei „Cathedral Plaza”, deşi aceasta nu avea nici autorizaţie, nici proces verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

A venit acum rândul mai multor angajaţi ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă al Municipiului Bucureşti (I.S.U. Bucureşti) să fie cercetaţi penal pentru fals intelectual, săvârşit cu ocazia întocmirii aşa-zisului proces verbal de terminare a lucrărilor la turnul corupţiei.

Plângerea penală formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a primit iniţial o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, prin Rezoluţia din data de 16.12.2011 în dosarul nr. 409/P/2011. Însă luna aceasta, Doru Ţuluş, Procuror şef al Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a D.N.A., a infirmat în totalitate soluţia de neîncepere a urmăririi penale a angajaţilor I.S.U. Bucureşti şi a dispus reluarea cercetărilor. În fapt, în baza unei cereri formulate de Millenium Building Development – cerere care nu figurează în registrul de intrări al I.S.U. Bucureşti -, mai mulţi lucrători din cadrul instituţiei de stat au participat, la o dată nedeterminată, la încheierea unui act, un aşa-zis proces verbal de recepţie a clădirii construite de firma BOG’ART pentru Willbrook, act care, aşa cum rezultă în mod evident, este antedatat: procesul verbal este datat în 21.10.2010, însă în cuprinsul lui se face trimitere la nota I.S.U. Bucureşti din data de 28.10.2010! Mai mult, această notă nu are o dată certă de ieşire din instituţie, aşa încât nu se ştie când şi în ce condiţii a ieşit documentul din I.S.U. Bucureşti. „Această clădire care ameninţă Catedrala Sf. Iosif a crescut numai prin minciuni, falsuri şi ilegalităţi. Ne bucură faptul că, iată, încet-încet se face lumină şi dreptate. Aşteptăm desfiinţarea acestui simbol al corupţiei din România”, a declarat Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.

2

Actualitatea Creştină

martie 2012

Comunicat de Presă Curtea de Apel Iaşi confirmă: Cathedral Plaza este o clădire ilegală A 15-a sentinţă defavorabilă prevesteşte iminenţa desfiinţării proiectului ilegal Curtea de Apel Iaşi, prin decizia nr. 405 din 02.03.2012, confirmă ilegalitatea construcţiei auto-intitulate Cathedral Plaza, stabilind că rediscutarea valabilităţii autorizaţiei de construire nu mai poate avea loc, litigiul fiind fără obiect, iar desfiinţarea autorizaţiei irevocabilă. Decizia C.A. Iaşi confirmă în fapt decizia nr. 1989/2010 a Curţii de Apel Suceava prin care a fost modificată decizia nr. 1025/2009 a Curţii de Apel Ploieşti. Întrucât decizia C.A. Ploieşti a fost modificată şi autorizaţia de construire a fost anulată irevocabil, niciun alt litigiu cu privire la această soluţie nu mai poate fi judecat, o astfel de cerere nemaiavând obiect.

Decizia Curţii de Apel Iaşi confirmă totodată şi soluţia Curţii de Apel Alba Iulia din 19.01.2011, care stabilea şi ea că rediscutarea valabilităţii autorizaţiei de construire nu mai poate avea loc, litigiul fiind fără obiect.

Atunci, reprezentanţii Millenium Building Development SRL (MBD) au declarat în mod fals că decizia C.A. era în favoarea lor. În realitate, în istoria litigiului pentru anularea autorizaţiei Cathedral Plaza, Justiţia din România s-a pronunţat de 15 ori în favoarea ARCB, pe când MBD a obţinut o singură soluţie favorabilă, cea a C.A. Ploieşti, şi aceea modificată ulterior. „O construcţie ilegală nu poate fi menţinută, întrucât contravine chiar noţiunii de drept. Abuzurile promotorului imobiliar al Cathedral Plaza şi ale puterii de stat care i-a permis construirea ilegală trebuie să înceteze.

Aşteptăm cu încredere o decizie a justiţiei şi pentru demontarea colosului, într-un stat în care puterea corupţiei şi corupţia puterii se clatină din ce în ce mai tare”, a declarat ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.

ARCB şi Primăria Municipiului Bucureşti sunt angajate în prezent în diferite procese care vizează desfiinţarea construcţiei ilegale. Dezavuăm pe această cale încercările promotorilor Cathedral Plaza de a influenţa prin conferinţe de presă şi declaraţii fără acoperire soluţiile pe care urmează a le pronunţa în curând instanţele judecătoreşti, în special Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Sector 1, atât în dosarele penale cât şi în cele civile.

Biroul de presă Pr. Francisc DOBOŞ Tel. 0755 065 069

IN MEMORIAM

In memoriam – Inginer Daniel Baciu

După câteva luni de suferinţă trăită cu credinţă, în discreţie şi cu mare demnitate, în noaptea de 18 spre 19 februarie 2012, a trecut la cele veşnice (prea devreme pentru cei 60 de ani ai săi) inginerul Daniel Baciu. Poate că pentru mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri, numele lui nu spune mult, însă pentru cei care l-au cunoscut, numele lui este legat de „structura de rezistenţă” a multor biserici catolice din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti şi din Dieceza de Iaşi.

Mulţi preoţi l-au cunoscut şi au colaborat cu el. Pe mine, cel mai mult mă leagă de el amintirea începuturilor odiseei „turnului corupţiei”, autointitulat Cathedral Plaza.

Dacă nu ar fi fost inginerul Baciu, cine ştie cum ar fi stat lucrurile astăzi? Amintirea acelor ani mă obligă să îl readuc în memoria dumneavoastră aşa cum l-am cunoscut.

Eram secretar eparhial, în 2006, când cei de la Millenium au obţinut (aşa cum justiţia a dovedit între timp) o ilegală autorizaţie de construcţie, care avea la bază avize viciate în proporţie de peste 80% (acest lucru a fost des-

Pr. Francisc DOBOŞ

coperit după luni întregi de muncă şi de nopţi nedormite).

PS Cornel Damian, la îndemnul ÎPS Ioan Robu, a apelat la un bun prieten şi profesionist consacrat, inginerul Daniel Baciu, cu care colaborase ani de zile la edificarea bisericii Sfânta Cruce din Bucureşti. Din acel moment, Daniel Baciu şi soţia Valeria şi-au sacrificat cariera şi orice alt proiect pentru apărarea Catedralei Sf. Iosif, de care îi legau multe amintiri. În catedrală inginerul Baciu a fost botezat şi, imediat după 1990, a lucrat la consolidarea ei şi la realizarea capelei care se află în subsolul catedralei.

Am lucrat cot la cot împreună cu el din 2006 până în 2008, când am plecat la Roma, pentru studii. Se putea spune că noua lui casă devenise Arhiepiscopia. La prima oră a dimineţii, era aici împreună cu soţia, Valeria, unde rămâneau până seara. Multe nopţi şi le petrecea căutând toate acele legi încălcate prin care a fost demascată caracatiţa corupţiei, care a dus la proiectul Cathedral Plaza. Este clar că a fost o muncă de echipă, împreună cu avocaţii şi cu multe alte persoane implicate, însă în mare parte, i se datorează inginerului Baciu. Au existat şi situaţii tensionate în interiorul echipei care lucra la acest caz, datorită complexităţii acestuia, însă nu pot uita însufleţirea şi perseverenţa cu care s-a dăruit acestei cauze timp de atâţia ani de zile. O muncă migăloasă care a adus multe roade.

Din august 2011, când a descoperit cancerul care îl mistuia, a menţinut mare discreţie asupra stării sale de sănătate. Rozariul a fost mângâierea lui spirituală pe patul de suferinţă. În seara zilei de sâmbătă, 18 februarie, am fost la el acasă împreună cu PS Cornel Damian, care tocmai se întorsese dintr-o călătorie. Preasfinţitul l-a pregătit pentru trecerea la Domnul, i-a dat Sfântul Maslu şi l-a împărtăşit.

Era perfect conştient, chiar dacă cu greu putea vorbi. A fost ca şi cum inginerul Baciu n-ar fi aşteptat decât această clipă. De altfel, după doar câteva ore, avea să treacă la Domnul în care a crezut.

„Pentru mine, inginerul Daniel Baciu a fost înainte de toate un om de credinţă, un om care a crezut cu sinceritate în Dumnezeu. Poate că şi munca pe care a depus-o pentru atâtea biserici a avut la bază această credinţă a lui, prin care a lucrat pentru casa lui Dumnezeu. Ultimii ani i-a dedicat apărării Catedralei Sfântul Iosif. Şi a făcut-o într-un mod cu totul şi cu totul plin de dăruire, pentru că inginerul Baciu a iubit mai presus de toate dreptatea şi a urât nelegiuirea. În memoria mea, el rămâne cu aceste caracteristici care i-au marcat viaţa: om de credinţă, integru, drept şi cel care avea forţa şi curajul să lupte împotriva nedreptăţii. Nu i-a fost teamă. Nu s-a temut niciodată… M-a legat de această familie o prietenie sinceră, spirituală, pentru că i-am considerat oameni ai Bisericii. Şi acest lucru îmi dă forţa ca astăzi, deşi cu sufletul îndurerat, să privesc, totuşi, cu seninătate acest moment al despărţirii de prietenul meu”.

(PS Cornel Damian, fragmente din predica de la S+lujba de înmormântare a inginerului Daniel Baciu).

martie 2012

Actualitatea Creştină

3

EVENIMENT

Cardinalul Lucian Mureşan, o viaţă în patru cuvinte: „Fie voia ta, Doamne!”

Avea sfială pe chip şi lacrimi în ochi când s-a apropiat de Sfântul Părinte pentru a fi ridicat la demnitatea de cardinal. Lacrimi de emoţie, de recunoştinţă, de bucurie, de simţ al responsabilităţii? Doar sfinţia sa, Preafericitul Părinte Cardinal Lucian Mureşan ştie care-i erau gândurile şi simţirea când a îngenuncheat în faţa Sfântului Părinte pentru a primi bereta şi inelul de cardinal, precum şi titlul unei bazilici din Roma1.

Poate că a rostit în gând cuvintele: „Fie voia ta, Doamne!”, pe care le-a spus Domnului întreaga viaţă. Le-a rostit mereu, în momente fericite ca şi în cele de suferinţă, dar mai ales în momentele care au marcat chemarea sa la slujire în Biserica Greco-catolică.

A spus: „Fie voia ta, Doamne!”când a fost sfinţit preot, în secret, pe 19 decembrie 1964, după ani de grele oprelişti din partea regimului comunist; le-a rostit cu siguranţă când a fost consacrat episcop de Maramureş, pe 27 mai 1990, dar şi pe 4 iulie 1994, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Grecocatolică.

Repet, nu ştiu la ce se gândea Preafericirea Sa când era îngenuncheat în faţa Papei Benedict al XVI-lea pentru a fi creat cardinal, dar îmi place să-mi imaginez că, alături de miile de ochi pământeşti care-l priveau, se aflau şi ochii cereşti ai mamei sale, Maria Mureşan (născută Breban), maramureşeanca simplă şi credincioasă care a dat naştere la 12 copii, 10 băieţi şi 2 fete, şi care obişnuia să spună: „Din zece feciori, măcar unul să fie oferit

Domnului şi să slujească, preot, la altarul Domnului”, fără a şti că unul dintre fiii ei fusese deja consacrat preot, după cum a povestit chiar Cardinalul Mureşan, într-un interviu acordat postului Radio Vatican, cu două zile înaintea Consistoriului. „A fost cu atât mai dureros pentru mine că atunci când, mai târziu, mama îmi spunea aceste cuvinte, eu eram deja preot clandestin, hirotonit în secret. Nu puteam să-i spun mamei mele, nici mamei mele care m-a născut şi m-a crescut, dar eram preot”2, a povestit Cardinalul Lucian Mureşan.

Lucian Mureşan, creat cardinal în al IV-lea Consistoriu al lui Benedict al XVI-lea

Prin Consistoriul ordinar public de sâmbătă, 18 februarie 2012, cel de-al IV-lea al lui Benedict al XVI-lea, au fost creaţi 22 de noi cardinali. Ceremonia a avut loc la Altarul Confesiunii din Bazilica Sfântul Petru. Între cei 22 de noi membri ai Colegiului Cardinalilor, s-a aflat şi Preafericirea Sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma. În vârstă de 81 de ani, Lucian Mureşan a devenit al treilea cardinal român, după Dr. Iuliu Hossu şi Alexandru Todea.

După Consistoriul din 18 februarie a.c., Colegiul Cardinalilor numără în prezent 213 membri, dintre care 125 electori şi 88 neelectori, pentru că au depăşit vârsta de 80 de ani. În cadrul ceremoniei de creare a noilor cardinali, cei 22 de prelaţi chemaţi la înalta demnitate au primit bereta roşie, inelul de cardinal şi titlul unei bazilici din Roma.

foto: www.intermirifica.net

De la o fereastră a Cerului, Maria Breban şi-a văzut fiul cardinal

Vinerea reculegerii pentru Principii Bisericii

Vineri, 17 februarie, ziua precedentă Consistoriului, a fost dedicată rugăciunii şi reflecţiei, Sfântul Părinte convocând o întâlnire de reculegere pentru membrii Colegiului Cardinalilor, inclusiv pentru cei care aveau să fie creaţi cardinali în ziua următoare.

Ziua de reculegere a început dimineaţa, la ora 10, cu celebrarea Orei Medii, urmată de salutul Cardinalului decan Angelo Sodano. Tema principală, „Vestirea Evangheliei azi, între missio ad gentes şi noua evanghelizare”, a fost introdusă de Arhiepiscopul de New York, Mons. Thimoty Dolan, din rândul cardinalilor numiţi.

Sâmbăta primirii demnităţii de cardinal Sâmbătă, 18 februarie, a fost ziua dedicată Consistoriului, în desfăşurarea căruia au fost făcute câteva mici modificări aprobate de Papa. Şi anu-

1Este vorba de Biserica „Sfântul Atanasie”, titlu deţinut şi de cardinalul Alexandru Todea 2Din interviul acordat de Preafericitul Părinte Cardinal Lucian programului român de la Radio Vatican, interviu

realizat de Pr. Adrian Dancă

4

Actualitatea Creştină

martie 2012

me, inelul şi bereta de cardinal au fost consemnate de Papa noilor cardinali în timpul Consistoriului de sâmbătă şi nu în cursul Sfintei Liturghii din ziua următoare. Celebrarea euharistică de duminică, 19 februarie, a devenit astfel exclusiv „o celebrare de aducere de mulţumire Domnului pentru darul noilor cardinali, făcut Bisericii”. „Slujiţi Biserica cu iubire şi vigoare, uniţi în mod indisolubil”, le-a cerut Benedict al XVI-lea celor 22 de noi cardinali, insistând pe rolul de „slujitori ai slujitorilor lui Dumnezeu”, pe care trebuie să-l îndeplinească purtătorii hainei de cardinal.

Episcopul Romei l-a indicat pe Sfântul Petru ca figură de referinţă pentru cei ridicaţi la demnitatea cardinalatului, „întrucât constituiţi pietre, împreună cu el, pe care Biserica de azi se sprijină găsind stabilitate, trăgând forţă, direcţie şi lumină asemenea primei Biserici din timpul Apostolilor”, le-a spus Papa.

Alocuţiunea Succesorului lui Petru a precedat ceremonia consemnării beretei roşii, a inelului şi a titlului unei biserici din Roma sau din una din diecezele limitrofe, cunoscute cu numele de „suburbicare”. În cursul după-amiezii, noii cardinali au primit tradiţionalele vizite de curtoazie din partea rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor prezenţi la Roma. În scopul acestor vizite, ce au avut loc între orele 16.30 şi 18.30, au fost fixate diferite locaţii în Vatican.

Preafericitul Părinte Cardinal Lucian Mureşan a primit vizitele de salut în atriul Aulei Paul al VI-lea din Vatican.

foto:www.intermirifica.net

foto: www.intermirifica.net

EVENIMENT Tot sâmbătă, după vizitele de curtoazie, Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun a oferit un moment de întâlnire convivială în cinstea noului cardinal român, Preafericitul Părinte Lucian Mureşan, la Palazzo Cesi de pe Via della Conciliazione, nu departe de piaţa Sfântul Petru.

La recepţie, au participat Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, împreună cu secretarul şi subsecretarul aceluiaşi dicaster, reprezentanţi ai Prefecturii Casei Pontificale, ai Secretariatului de Stat Vatican, ai Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi ai Consiliului pentru Cultură. Desigur, au fost prezenţi toţi episcopii greco-catolici români, precum şi ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, dar şi reprezentanţi ai PS Siluan, de la Episcopia Română Ortodoxă din Italia.

Duminica recunoştinţei

„Biserica este o fereastră de la care Dumnezeu se arată lumii”, a spus Benedict al XVI-lea în Bazilica Sfântul Petru, la Sfânta Liturghie de mulţumire, concelebrată duminică, 19 februarie, împreună cu cei 22 de noi cardinali creaţi la consistoriul din ziua precedentă. După Sfânta Liturghie, la rugăciunea Îngerul Domnului, Papa a salutat în limba română pelerinii români sosiţi la Roma cu ocazia ridicării la rangul de cardinal a Preafericitului Părinte Lucian Mureşan. „Rugăciunea la Mormintele Apostolilor să vă întărească credinţa şi entuziasmul de a

vesti Evanghelia”, le-a spus Benedict al XVI-lea pelerinilor români.

Lunea îndemnurilor

La audienţa pe care a acordat-o noilor cardinali, luni, 20 februarie, în aula Paul al VI-lea din Vatican, Papa i-a îndemnat să apere şi să facă să crească Biserica lui Dumnezeu. „Chiar în situaţiile cele mai contrastante, Biserica este mereu vie şi prezentă”, le-a spus Sfântul Părinte noilor purtători ai hainei purpurii, primiţi în audienţă împreună cu rudele, prietenii şi cunoscuţii sosiţi la Roma cu ocazia Consistoriului. La finalul audienţei, Pontiful s-a adresat din nou în limba română, binecuvântându-l pe Cardinalul Lucian Mureşan şi întregul popor român.

În jurul cardinalului, cu tricolorul la gât

Purtau la gât panglici tricolore pelerinii români veniţi la Roma pentru a-şi onora păstorul ridicat la demnitatea de cardinal. Erau numeroşi, circa 800, iar bucuria care se citea pe feţele lor, nu lăsa să transpară nici oboseala şi nici dificultatea drumului, îngreunat de nămeţii care au invadat drumurile europene şi de gerul financiar care bântuie lumea de ceva vreme.

Fireşte, vorbeau cu tipicul accent maramureşean, caracterizat de veselie şi umor şi, pe toată durata vizitei de curtoazie de sâmbătă, au rămas în jurul Cardinalului Mureşan precum puii în jurul cloştii, strâns uniţi în jurul celui care nu i-a lăsat să se piardă în zilele din trecut, când erau vânaţi de năprasnicul „uliu roşu”.

N-am reuşit să ajung în faţa noului cardinal român pentru a-i săruta inelul şi a-i cere binecuvântarea, dar – asemenea lui Zacheu din Evanghelia după Sfântul Marcu – am găsit o soluţie. Nu m-am urcat într-un copac, asemenea vameşului mic de statură, dar m-am ridicat cât am putut de tare pe vârful picioarelor şi am reuşit să văd bine faţa senină şi zâmbitoare a Cardinalului Lucian Mureşan: o faţă de neuitat, de persoană care a avut credinţa şi curajul de a spune mereu în viaţă: „Fie voia ta, Doamne!”.

Anca Mărtinaş GIULIMONDI (Radio Vatican)

martie 2012

Actualitatea Creştină

5

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

Pr. Cristian Pişta, paroh de Sololo (Kenya) După aproape patru ani de activitate misionară în Maikona (Kenya), Pr. Cristian Pişta (30 de ani), preot al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, a primit la 31 ianuarie 2012 misiunea de paroh de Sololo, în dieceza de Marsabit (în zona de nord a Kenyei). Aflată la circa 180 km de Marsabit şi 80 km de Moyale (oraş la graniţa cu Etiopia), misiunea din Sololo are 10 filiale, dintre care cea mai îndepărtată se află la o distanţă de 51 km de „centru”. Când descrie misiunea, Pr. Cristian numără capelele şi grădiniţele (are capele şi grădiniţe în toate filialele, plus grădiniţa de la „centru”, cu trei clase şi 90 de copii), adică locurile cele mai importante, în care se formează creştinul şi omul.

Deşi a preluat misiunea de puţin timp, Pr. Cristian şi-a trasat deja un plan iniţial de activitate: „În prima şi a treia săptămână din lună celebrez trei Sfinte Liturghii pe zi: una în centru şi două în filiale; în fiecare duminică trei Sfinte Liturghii. În a doua şi a patra săptămână a fiecărei luni voi celebra atât în centru cât şi în şcolile catolice (şase la număr). Vreau să celebrez prin rotaţie şi în cele două licee care sunt în Sololo, şi vor mai fi şi două Sfinte Liturghii pe lună în spitalul care aparţine diecezei. Mai sunt apoi activităţi cu copiii, cu tinerii şi cu mamele. În plus, acum, în Postul Mare, facem Calea Sfintei Cruci prin jumuyas [„comunităţi creştine”, în limba swahili]”.

De patru luni misiunea din Sololo rămăsese fără preot, iar membrii comunităţilor se simţeau ca o turmă fără păstor, aşa încât localnicii l-au întâmpinat cu multă căldură pe Pr. Cristian în filialele pe care le-a vizitat deja. În munca sa, părintele este ajutat de trei cateheţi pregătiţi: „La zece filiale doar trei cateheţi, e foarte puţin”, observă părintele. Şi atunci trece la planuri de viitor: „Vreau să trimit la şcoala de cateheţi mai mulţi tineri. Pe lângă aceşti cateheţi, vreau să ridic şi nivelul educaţiei în şcoli, şi mai ales în grădiniţe, dar pentru asta trebuie să pregătesc profesori: sunt cinci profesori de grădiniţă care au doar opt clase; toţi aceştia trebuie să urmeze cursuri de specializare”. Tot în planurile de viitor Pr. Cristian a inclus renovarea tuturor capelelor, a grădiniţelor şi a caselor cateheţilor din filiale.

Pentru cei care privesc din exterior, viaţa misionară pare o provocare care arată cu atât mai mare cu cât obstacolele

de înfruntat şi de depăşit sunt mai multe sau mai dificile.

Pentru Pr. Cristian, însă, oboseala, distanţa, lipsurile – de ex., are curent electric doar trei ore pe zi, de la generatorul spitalului –, cultura nu sunt provocări. „Cea mai mare provocare este fără dubiu limba: în Kenya sunt două limbi oficiale, swahili şi engleza, vorbite de cei şcoliţi. Limba vorbită de cei mai mulţi este însă borana, limba tribului în care lucrez. Este o limbă foarte grea, şi în plus lipsesc manualele şi profesorii”.

O amintire deosebită din activitatea misionară desfăşurată anterior în misiunea din Maikona? „Am avut ocazia să intru pentru prima dată într-o manyatta [sat de nomazi] în care nu erau creştini şi le-am vorbit pentru prima dată despre Dumnezeu...”. Pr. Cristian Pişta a promis că ne va mai împărtăşi din experienţa sa misionară în Kenya. Până atunci, îi dorim roade bogate în noua sa misiune ca paroh de Sololo şi îl însoţim cu rugăciunea noastră.

Cristina Grigore

4 martie, Ziua Europeană pentru duminici nelucrătoare „Într-o perioadă de criză economică şi financiară, când drepturile sociale şi de muncă sunt adesea supuse tot mai mult presiunii, duminica nelucrătoare este o dovadă clară şi vizibilă că persoanele şi societăţile noastre nu depind doar de muncă şi de economie”, se afirmă într-un apel lansat de European Sunday Alliance (ESA - Alianţa Europeană pentru Duminică), cu ocazia Zilei Europene pentru duminici nelucrătoare,

6

Actualitatea Creştină

celebrată la 4 martie 2012. ESA este o reţea de organizaţii, asociaţii şi organisme europene civile şi religioase, sprijinită de COMECE (Comisia Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană) şi de FAFCE (Federations de l’Associations Familiale Catholiques d’Europe – Federaţia Asociaţiilor Familiilor Catolice din Europa). În calitate de membru FAFCE, Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” (AFCVG)

martie 2012

se alătură iniţiativei ESA, pentru a readuce în atenţia românilor semnificaţia biblică a zilei Domnului (ca zi de odihnă şi de sfinţire personală) şi pentru a solicita adoptarea cadrului legislativ necesar protejării şi garantării duminicii ca zi nelucrătoare în România. Într-un comunicat de presă dat publicităţii la 1 martie 2012, AFCVG face apel la angajatori - instituţii publice, antreprenori, companii private -, cerân-

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI du-le să respecte dreptul angajaţilor de a se odihni duminica. Totodată, asociaţia îi invită pe toţi cetăţenii consumatori să achiziţioneze mărfurile sau serviciile dorite în oricare din celelalte şase zile

ale săptămânii, pentru a nu încuraja lucrul în zi de duminică. „Reamintim că ziua de duminică este un prilej excelent pentru activităţile spirituale, odihnă, timp petrecut cu familia şi pentru sluji-

rea aproapelui, ieşiri în natură, activităţi culturale şi recreative şi, în general, pentru interacţiunea cu frumosul, cu binele, cu pacea interioară”, se afirmă în comunicatul AFCVG.

Angajamentul social, o prioritate pentru persoanele consacrate „Angajamentul social al Bisericii şi evanghelia lui Marcu” este tema asupra căreia au reflectat zilele trecute circa 40 de membre ale diferitelor institute feminine de viaţă consacrată din România, în cadrul primului curs de formare permanentă organizat de Conferinţa Română a Superioarelor Majore (CRSM), prin Comisia Socială. Cursul a avut loc între 22 şi 26 februarie şi a fost găzduit de Congregatio Jesu în comunitatea Sf. Agnes din Popeşti-Leordeni (Ilfov). Reflecţia persoanelor consacrate despre angajamentul social al Bisericii a fost îndrumată de preotul belgian Jean Claude Brau. De-a lungul celor cinci zile de curs, persoanele consacrate participante au ascultat prelegerile Pr. Brau şi au dezbătut diferite aspecte ale angajamentului social în cadrul unor lucrări de grup. „Ne-am bucurat să găzduim acest prim curs de formare permanentă din acest an a persoanelor consacrate feminine din ţara noastră. Multe dintre institutele de viaţă consacrată feminine din România desfăşoară activităţi în sectorul social, în favoarea celor săraci şi defavorizaţi, a copiilor orfani ori abandonaţi, în apărarea persoanelor care cad victime traficului de fiinţe umane, consumului de droguri ori vioComunitatea „Credinţă şi Lumină” din Popeşti-Leordeni a împlinit la 3 martie 10 ani de activitate. Înfiinţată în 2002, comunitatea a primit aprobarea ecleziastică în 2003. Actualmente comunitatea numără 21 de membri, la care se adaugă rudele şi prietenii acestora.

Apărută la Lourdes, în 1971, Comunitatea „Credinţă şi Lumină” (Foi et Lumière) a fost fondată de Jean Vanier şi Marie-Hélène Mathieu, cu scopul de a oferi sprijin spiritual şi uman

lenţei domestice, în ajutorarea imigranţilor ş.a.m.d. Tema cursului este aşadar deosebit de importantă, angajamentul social fiind o prioritate pentru persoanele consacrate, mai ales ţinând cont de societatea de astăzi”, a declarat la sfârşitul cursului de formare Sr. Varvara Acatrinei, Superioară Provincială a Congregatio Jesu şi Preşedintă a CRSM. Următorul curs de formare permanentă a persoanelor consacrate organizat de CRSM va avea loc în perioada 17-21 aprilie şi va fi organizat de Comisia de pastoraţie vocaţională. Cursul va avea ca temă „Viaţa consacrată ca profeţie, încotro?” şi va fi găzduit la Casa de reculegere de la Traian, a Misionarilor Verbiţi.

Comunitatea „Credinţă şi Lumină” din Popeşti-Leordeni, 10 ani de activitate

persoanelor cu dizabilităţi - în special celor cu handicap mintal -, precum şi familiilor lor. Astăzi comunitatea este răspândită în 80 de ţări, cu circa 1650 de comunităţi, şi are o dimensiune ecumenică.

Sâmbătă, 3 martie 2012, Comunitatea „Credinţă şi Lumină” din PopeştiLeordeni s-a reunit în casa surorilor „Catehete ale Preasfintei Inimii” pentru a celebra 10 ani de activitate. La

întâlnire au participat şi responsabili de comunităţi din Cluj, Tg. Mureş şi Bucureşti, împreună cu câţiva membrii cu nevoi speciale din comunităţile lor, binefăcători care susţin activitatea comunităţii, precum şi primarul oraşului Popeşti-Leordeni, dl. Grigore Trache.

Comunitatea a primit şi vizita PS. Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, care le-a adresat celor prezenţi un cuvânt de încurajare şi apreciere.

Duminică, 4 martie, membrii Comunităţii „Credinţă şi Lumină”, rudele şi prietenii au participat la Sfânta Liturghie în biserica parohială din Popeşti-Leordeni, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile primite în cei 10 ani de activitate.

martie 2012

Actualitatea Creştină

7

ŞTIRI INTERNE

Eparhia Greco-Catolică de Maramureş

Lansarea site-ului www.liturgica.ro La începutul Sfântului şi Marelui Post, Comisia Eparhială pentru Liturgică şi Artă Sacră (CELAS) a Eparhiei de Maramureş îşi lansează în mod oficial site-ul www.liturgica.ro. Acesta se vrea a fi, în primul rând, un instrument de cunoaştere a propriei tradiţii liturgice, pentru preoţi şi mireni. Totodată, preoţii din eparhia de Maramureş, care doresc să întreprindă proiecte de iconostas, proiecte iconografice murale sau să reamenajeze spaţiul sacru existent, pot găsi pe site modele de iconostas, de icoane sau de mobilier liturgic în armonie cu tradiţia liturgică a Bisericii Române Unite.

Având în vedere principalul motiv al apariţiei acestui site – cunoaşterea mai profundă a tezaurului liturgic al Bisericii noastre în Eparhia de Maramureş – dorim să amintim faimosul principiu teologic enunţat de Sfântul Prosperus din Aquitania, un sfânt părinte latin din sec. al V-lea: „lex orandi statuat legem credendi” (liturgia să stabilească legea credinţei). Acest principiu teologic vrea să spună că liturgia creştină nu este o consecinţă, şi cu atât mai puţin un accesoriu al credinţei, ci, dimpotrivă, este matricea identităţii credinţei noastre. Cu alte cuvinte, poporul lui Dumnezeu ajunge la cunoaşterea adevărurilor de credinţă prin practicarea şi trăirea oficiilor liturgice rânduite de Biserică. Dacă slujbele Bisericii sunt ferestre spre credinţa aceleiaşi Biserici, se impune, aşadar, o cunoaştere cât mai profundă, din partea preoţilor şi a credincioşilor, a semnificaţiilor adânci ale acestor slujbe,

rânduieli şi rugăciuni. Prin intermediul acestui site, dorim să oferim materiale utile unui astfel de demers. Intenţionăm să publicăm unele articole din domeniul teologiei liturgice precum şi cateheze liturgice, care pot fi folosite la catehezele cu tinerii şi adulţii, în parohii.

Punându-ne nădejdea că, prin lucrarea Sfântului Spirit, această lucrare a noastră va aduce rod Bisericii, ne încredinţăm rugăciunilor dumneavoastră, aşteptând binecuvântare de la Tatăl milelor, spre zidirea turmei Sale, care aşteptă venirea şi arătata zi a Unuia-Născut Fiul Său, Judecătorul şi Răsplătitorul fiecăruia după faptele lui.

Pr. Florin Fodoruţ preşedintele CELAS sursa: www.liturgica.ro

Dieceza Romano-Catolică de Timişoara

Clopot sfinţit în cinstea Fericitului Constantin Ignaţiu Bogdanffy De sâmbătă, 4 martie, în turnul Catedralei romano-catolice Sfântul Gheorghe din Timişoara răsună un clopot nou, dedicat Fericitului Constantin Ignaţiu Bogdanffy, Episcop martir de Oradea .

Realizat şi instalat de firma Rincker din oraşul Sinn, Germania, clopotul a fost sfinţit anul trecut, la 15 mai, de către Preasfinţitul Martin Roos, Episcop de Timişoara, şi Preasfinţitul Laszlo Bocskei, Episcop de Oradea.

Noul clopot al Domului din Timişoara este al şaptelea în ordine

8

Actualitatea Creştină

martie 2012

cronologică, şi al doilea din punct de vedere al greutăţii. El le va aminti timişorenilor de mărturia de credinţă a Episcopului martir Constantin Ignaţiu Bogdanffy.

Deşi a fost Episcop al Diecezei de Oradea, Bogdanffy şi-a petrecut o parte din anii copilăriei şi ai tinereţii în Dieceza de Timişoara.

Aici a studiat la Liceul Piarist, iar mai apoi, la vârsta de 10 ani, la 15 mai 1921 a primit Sacramentul Sfântului Mir în Domul (Catedrala) Sfântul Gheorghe. (sursa: www.catholica.ro)

ŞTIRI EXTERNE

Dublin, Paris, Zagreb, Budapesta, Varşovia, Frankfurt, Lisabona, Torino, Viena, Barcelona, Liverpool şi Bruxelles sunt cele 12 metropole europene care au răspuns pozitiv provocării lansate de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări prin proiectul „Metropolis 2012”. Proiectul este un „experiment pilot” şi cuprinde întâlniri catehetice, mărturii, gesturi concrete de solidaritate cu cei săraci. La Bruxelles proiectul a fost iniţiat la 22 februarie şi se va încheia la 15 aprilie. La Paris manifestările se vor derula în perioada 31 martie-1 aprilie, cu titlul „Hosanna dans la ville” (Osana în oraş). La Lisbona, misiunea metropolitană este lansată de Patriarhul însuşi, Card. José Policarpo, care consideră că această iniţiativă a Consiliului Pontifical „demonstrează preocuparea Sfântului Părinte pentru reevanghelizarea Europei sau, mai clar, pentru o nouă evanghelizare în Europa care, deşi îşi are rădăcinile în creştinism, a căzut într-un fel de indiferenţă şi agnosticism, iar comunităţile creştine au devenit minorităţi, în care adesea nu toţi membrii înţeleg în mod profund semnificaţia credinţei creştine”.

FRANŢA: ARHIVA CARMELULUI DIN LISIEUX DISPONIBIL ONLINE Manuscrisele originale ale Sfintei Tereza a Pruncului Isus, fotografii, scrisori de familie etc, sunt disponibile acum pe internet, pe siteul www.archives-carmel-lisieux.fr. Este vorba despre documentaţia referitoare la Sf. Tereza păstrată în arhiva Carmelului din Lisieux.

Site-ul oferă acces liber la documente de mare valoare, de la manuscrisele autobiografice ale „Istoriei unui suflet”, la parcursul postum al scrierilor Sfintei Tereza, scrisori de familie (peste 1200), imagini (fotografii, precum şi desene şi tablouri) şi toate scrierile sfintei de la Lisieux. Site-ul este rodul mai multor ani de muncă a părinţilor carmelitani şi a diferiţi specialişti şi cercetători din diferite ţări.

UE: DECLARAŢIE SCRISĂ PENTRU DREPTURILE COPIILOR CU SINDROM DOWN Parlamentul UE invită, printr-o declaraţie scrisă, atât Consiliul Europei cât şi statele membre ale Uniunii Europene „să contribuie la incluziunea socială a copiilor afectaţi de sindromul Down prin campanii de sensibilizare la nivel naţional şi european” şi „să promoveze cercetarea la nivel paneuropean pentru tratarea acestei afecţiuni”.

Parlamentarii UE propun, totodată, „elaborarea unei strategii la nivel european pentru tutelarea în UE a drepturilor copiilor afectaţi de sindromul Down”. Printre semnatarii declaraţiei se află şi europarlamentari români. Termenul limită pentru semnarea declaraţiei de către europarlamentari este 15 martie, când va avea loc prima sesiune plenară a Parlamentului European la Strasburg.

UNGARIA: ALTE 18 DENOMINAŢIUNI RELIGIOASE RECUNOSCUTE DE STAT La 27 februarie, Parlamentul ungar a extins de la 14 la 32 numărul denominaţiunilor religioase recunoscute oficial de către stat. Proiectul de lege referitor la statutul legal al Bisericilor, denominaţiunilor şi comunităţilor religioase a fost aprobat de către deputaţii aparţinând majorităţii parlamentare, în absenţa membrilor opoziţiei. Conform site-ului www.politics.hu, citat de agenţia SIR, printre Bisericile şi comunităţile religioase recunoscute se numără 10 denominaţiuni creştine, o comunitate hindusă, 2 comunităţi islamice şi 5 congregaţii budiste. Au fost respinse, în schimb, cererile de recunoaştere legală a altor 66 de comunităţi religioase. Noua lege a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012. Scopul legii este acela de a stopa răspândirea asociaţiilor care, după căderea regimului comunist din Ungaria, au beneficiat de sprijin financiar public declarându-se comunităţi religioase.

ITALIA: TREI BISERICI PROFANATE ÎN MAI PUŢIN DE TREI LUNI Dieceza de Monreale (Provincia Palermo) s-a confruntat în ultimele trei luni cu trei cazuri de furturi din bisericile de pe teritoriul său. Primele două furturi au avut loc la Terrasini (12 februarie) şi Carini (23 decembrie), iar ultimul (29 februarie), din biserica mamă a oraşului Cinisi. Hoţii au forţat tabernacolul şi au furat pixida cu hostiile consacrate. Autorităţile, care au definit cele întâmplate drept „un episod teribil, dar nu izolat”, au deschis o anchetă. Investigatorii nu exclud ipoteza ca în spatele furturilor să fie secte satanice. Cele întâmplate au tulburat comunităţile diecezei italiene. „Am rămas şocaţi de profanarea bisericii, dar răul nu poate învinge binele.

Aceste acte, chiar dacă sunt deosebit de grave, nu vor perturba desfăşurarea activităţilor religioase”, a declarat Pr. Vincenzo Gaglio, parohul comunităţii din Cinisi.

CUBA: VIZITA PAPEI BENEDICT AL XVI-LEA, ÎNTRE 26 ŞI 28 MARTIE Papa Benedict al XVI-lea va efectua o vizită în Cuba între 26 şi 28 martie, cu ocazia deschiderii Anului Jubiliar al Sfintei Fecioare a Carităţii din Cobre, patroana Cubei. În timpul vizitei sale, Suveranul Pontif se va întâlni cu preşedintele Raúl Castro şi cu episcopii cubanezi. În ziua de 27 martie Sfântul Părinte va prezida Sfânta Liturghie în Piaţa Antonio Macedo din Santiago de Cuba, iar apoi va vizita sanctuarul Madonna del Cobre. În aceeaşi zi va merge la Havana unde îl va întâlni pe preşedintele ţării. La 28 martie, Papa Benedict al XVI-lea va prezida Sfânta Liturghie în Piaţa Revoluţiei din Havana, după care se va întâlni cu episcopii cubanezi la sediul Nunţiaturii Apostolice. Este prima vizită a Papei Benedict al XVI-lea în Cuba.

MEXIC: VIZITA SUVERANULUI PONTIF Între 23 şi 25 martie, Papa Benedict al XVI-lea va efectua o vizită apostolică în Mexic, în cadrul căreia se va întâlni cu preşedintele federal Felipe Calderon şi cu episcopii Bisericii locale. Duminică, 25 martie, Papa va prezida Sfânta Liturghie în Parque del Bicentenario di Leon.

martie 2012

Actualitatea Creştină

Pagini realizate de Cristina GRIGORE

VATICAN: METROPOLIS 2012, EXPERIMENT DE EVANGHELIZARE ÎN 12 ORAŞE

9

BISERICA ŞI SOCIETATE

Viaţa noilor născuţi nu este un produs de laborator

Biserica Catolică din România contestă un proiect de lege privind reproducerea umană cu terţ donator Bucureşti, 8.03.2012 SCRISOARE DESCHISĂ În atenţia Domnului MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU Prim-Ministru al României Domnului VASILE BLAGA Preşedintele Senatului României Domnului LADISLAU RITLI Ministrul Sănătăţii Doamnei CLAUDIA BOGHICEVICI Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Social Obiect: Biserica Catolică din România dezaprobă „Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator” şi solicită retragerea acestei iniţiative legislative pe care o consideră un atac la demnitatea persoanei şi la integritatea familiei Biserica Catolică din România a luat act de Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator iniţiat de Guvern şi care se află acum la Senat spre adoptare tacită la data de 13 martie 2012 cu procedură de urgenţă, în completarea prevederilor art. 441-447 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată.

Biserica a fost şi este întotdeauna aproape de acei părinţi care îşi doresc, dar nu pot avea copii din pricina infertilităţii, şi înţelege suferinţa lor. Totodată Biserica doreşte să amintească faptul că darul nepreţuit al maternităţii şi paternităţii nu se obţine cu orice preţ. Copilul rămâne mereu o persoană umană şi nu poate fi socotit un produs de laborator.

Dat fiind proiectul de lege mai sus amintit, episcopii catolici din România doresc să aducă la cunoştinţa forurilor abilitate şi societăţii civile poziţia Bisericii Catolice faţă de viaţa care se naşte şi faţă de demnitatea procreaţiei: „Respectarea unităţii căsătoriei şi a fidelităţii conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura existentă între cei căsătoriţi atribuie soţilor, în mod obiectiv şi inalienabil, dreptul exclusiv de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt. Recurgerea la gameţii unei terţe persoane, pentru a avea la dispoziţie sperma sau ovulul, constituie o violare a îndatoririi reciproce a soţilor şi o lipsă gravă faţă de acea proprietate esenţială a căsătoriei, care este unitatea sa. Fecundarea artificială heterologă lezează drepturile copilului, îl lipsesc de relaţia filială cu

10

Actualitatea Creştină

martie 2012

La data de 5 octombrie 2011, fostul Prim-Ministru al României, Emil Boc, trimitea Senatului spre adoptare, cu procedură de urgenţă, un proiect de lege „privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator” (H.G. E 203/5.10.2011). În „expunerea de motive”, se ia, în mod fals, ca factor fundamental scăderea natalităţii în România, iar la capitolele „impact social”, „consultări”, „informarea societăţii civile asupra impactului şi a efectelor asupra sănătăţii cetăţenilor” se specifică „nu este cazul”.

Biserica Catolică din România a luat act de proiectul de lege şi, prin Comisia pentru familii din Cadrul Conferinţei Episcopilor din România, al cărei preşedinte este PS Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti, a trimis o Scrisoare deschisă către autorităţile abilitate, în care-şi exprimă dezacordul şi cere retragerea proiectului de lege.

Informaţii despre Proiectul de lege sunt disponibile pe pagina de internet a Senatului României: http://www.senat.ro/Legis/Lista.aspx?cod=16308

originile sale părinteşti şi poate stăvili maturizarea identităţii sale personale. În plus, constituie o ofensă adusă vocaţiei comune a soţilor, care sunt chemaţi la paternitate şi maternitate: privează în mod obiectiv fecunditatea conjugală de unitatea şi integritatea sa; creează şi manifestă o ruptură între legătura de sânge din zămislire, legătura de sânge din sarcină şi datoria educaţiei. Astfel de alterare a relaţiilor personale în interiorul familiei are repercusiuni şi asupra societăţii civile: ceea ce ameninţă unitatea şi stabilitatea familiei este izvor de disensiuni, de dezordine şi de nedreptăţi în întreaga viaţă socială” (Donum vitae, II.2).

Prin urmare, Biserica Catolică din România consideră că „Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator” este un atac la demnitatea persoanei, la integritatea familiei şi implicit la echilibrul vieţii sociale. „Originea unei persoane umane este, în realitate, rezultatul unei dăruiri. Copilul zămislit trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. Nu poate fi voit, nici conceput ca produs al unei intervenţii de tehnici medicale şi biologice: acest lucru ar echivala cu reducerea lui la a deveni obiect al unei tehnologii ştiinţifice. Nimeni nu poate să supună venirea pe lume a unui copil condiţiilor de eficienţă tehnică evaluabile conform parametrilor de control şi de dominare” (Donum vitae, II. B. 4. c). În consecinţă, pentru binele comun al societăţii şi al familiei, cât şi pentru demnitatea fiecărei persoane, Biserica Catolică solicită Guvernului României retragerea Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, trimis spre adoptare Senatului României prin Hotărârea de Guvern nr. E 203 din 05.10.2011.

Mons. Cornel Damian Episcop auxiliar de Bucureşti Preşedintele Comisiei pentru Familii în cadrul Conferinţei Episcopale Române

MAGISTERIU

Din alocuţiunile Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea Cenuşa, un element al naturii, devine în Liturgie un simbol sacru (22 februarie, Omilia de Miercurea Cenuşii)

Cu această zi de pocăinţă şi de post - Miercurea Cenuşii - începem un nou drum spre Paştele Învierii: drumul Postului Mare. Aş vrea să mă opresc pe scurt să reflectez despre semnul liturgic al cenuşii, un semn material, un element al naturii, care devine în Liturgie un simbol sacru, foarte important în această zi în care începe itinerarul Postului Mare. În vechime, în cultura ebraică, obiceiul de a-şi presăra cenuşă pe cap ca semn de pocăinţă era obişnuit, însoţit adesea cu îmbrăcarea cu sac sau cu zdrenţe. În schimb, pentru noi creştinii există acest unic moment, care are de altfel o însemnată relevanţă rituală şi spirituală. Înainte de toate, cenuşa este unul din acele semne materiale care introduc cosmosul în liturgie. Principalele sunt desigur cele ale Sacramentelor: apa, uleiul, pâinea şi vinul, care devin adevărată materie sacramentală, instrument prin care se comunică harul lui Cristos care ajunge până la noi. În cazul cenuşii, e vorba în schimb de un semn nesacramental, dar tot legat de rugăciunea şi de sfinţirea poporului creştin: de fapt, este prevăzută, înainte de impunerea individuală pe cap, o binecuvântare specifică a cenuşii, cu două formule posibile. În prima ea este definită „simbol auster”; în a doua se invocă direct asupra ei binecuvântarea şi se face referinţă la textul din Cartea Genezei, care poate şi să însoţească gestul impunerii: „Aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (cf. Gen 3,19).

Să ne oprim un moment asupra acestui text din Geneză. El încheie judecata rostită de Dumnezeu după păcatul strămoşesc: Dumnezeu blestemă şarpele, care i-a făcut pe bărbat şi pe femeie să cadă în păcat; apoi pedepseşte femeia anunţându-i durerile naşterii şi o relaţie dezechilibrată cu soţul; în sfârşit, îl pedepseşte pe bărbat, îi anunţă truda în muncă şi blestemă pământul. „Blestemat să fie pământul din cauza ta!” (Gen 3,17), din cauza păcatului tău. Aşadar, bărbatul şi femeia nu sunt blestemaţi direct aşa cum este blestemat şarpele, dar, din cauza păcatului lui Adam, este blestemat pământul, din care el a fost luat. Să recitim relatarea magnifică a creării omului din pământ: „Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie.

Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care îl plăsmuise” (Gen 2,78); aşa se spune în Cartea Genezei. Semnul cenuşii ne duce la marea frescă a creaţiei, în care se spune că fiinţa umană este o unitate singulară de materie şi de suflu divin, prin imaginea ţărânei pământului plăsmuită de Dumnezeu şi însufleţită de respiraţia sa insuflată în nările noii creaturi.

Parohia, locul unde se învaţă credinţa

(4 martie, Discursul Papei ţinut în parohia San Giovanni Battista de La Salle al Torrino, ca Episcop al Romei) Suntem cu adevărat familia lui Dumnezeu, şi faptul că îl vedeţi pe Papa ca pe un tată este pentru mine un lucru minunat carte îmi dă curaj! Însă, trebuie să ne gândim şi că Papa nu este ultima instanţă: ultima instanţă este Domnul şi privim spre Domnul pentru a percepe, pentru a înţelege – cât ne stă în putinţă – ceva din mesajul acestei a doua Duminici din Post [...].

Să nu aşteptăm ca alţii să vină pentru a aduce mesaje diferite, care nu conduc spre viaţa adevărată; deveniţi voi înşivă misionari ai lui Cristos pentru semeni, acolo unde trăiesc, lucrează, studiază sau numai îşi petrec timpul liber. [...] Credinţa trebuie să fie trăită împreună şi parohia este locul în care creştinii învaţă să-şi trăiască propria credinţă în acel noi al Bisericii. Şi doresc să vă încurajez ca să crească şi responsabilitatea pastorală, într-o perspectivă de autentică comuniune între toate realităţile prezente, care sunt chemate să meargă împreună, să trăiască complementaritatea în diversitate, să mărturisească acel noi al Bisericii, al familiei lui Dumnezeu.

Anul Credinţei care se apropie să fie o ocazie potrivită şi pentru această parohie pentru a face să crească şi să se întărească experienţa catehezei asupra marilor adevăruri ale credinţei creştine, astfel încât să permită întregului cartier din jurul parohiei să cunoască şi să aprofundeze Crezul Bisericii, şi să depăşească acel analfabetism religios care este una dintre cele mai mari probleme ale zilelor noastre. martie 2012

Actualitatea Creştină

11

SEMNIFICAŢII LITURGICE

Schimbarea la Faţă în Postul Mare

Wilhelm TAUWINKL

Schimbarea la Faţă a lui Isus este comemorată, în ritul romano-catolic, nu numai la sărbătoarea propriu-zisă (6 august), ci şi în Duminica a II-a din Postul Mare, după cum o arată şi Evanghelia citită cu această ocazie: Mc 9, 2-10, în acest an, respectiv pasajele paralele din Evangheliile sinoptice în ceilalţi ani: Mt 17, 1-13 şi Lc 9, 28-36.

Misterul Schimbării la Faţă ne arată cine este Isus: El este Împărăţia lui Dumnezeu în persoană. Acest lucru este sugerat deja de versetul premergător episodului (Mc 9,1), care poate fi interpretat ca referindu-se la parusie (dar atunci ridică probleme privind atotştiinţa lui Isus), dar şi la episodul imediat următor: aşadar, se vesteşte că apostolii, care sunt de faţă, vor vedea cu ochii lor „împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere” în timpul Schimbării la Faţă.

Toate misterele vieţii lui Isus sunt concentrate, ca întrun punct focal, în Schimbarea la Faţă. Acest lucru este însă valabil, în mod deosebit, pentru misterul pătimirii şi al Învierii. În varianta de la Luca, pătimirea este tema convorbirii dintre Isus, Moise şi Ilie. Poate de aceea — spun Părinţii Bisericii — Petru nu mai vrea să coboare de pe munte, ci să rămână acolo. Tema pătimirii este apoi discutată şi cu ucenicii, îndată după coborârea de pe munte.

Astfel, putem înţelege mai bine de ce se celebrează acest mister în perioada de pocăinţă şi de pregătire pentru sărbătoarea Învierii. Trebuie să facem o paralelă cu misterele vieţii lui Isus şi cu desfăşurarea acesteia: propovăduirea Evangheliei, săvârşirea de minuni, trecerea prin pătimire şi moarte spre Înviere. Cei trei apostoli care sunt de faţă la Schimbarea la Faţă — Petru, Iacob şi Ioan — au fost prezenţi şi la învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5, 37) şi vor fi alături de Isus în timpul suferinţei acestuia pe Muntele Măslinilor (cf. Mc 14, 33). Episodul are şi scopul de a întări credinţa ucenicilor ce vor trebui să treacă prin toate acestea; similar, ne putem gândi că meditarea acestui mister de către creştini, astăzi, va întări credinţa celor care participă la Post ca drum spre Înviere.

12

Actualitatea Creştină

martie 2012

Schimbarea la Faţă, Girolamo da Sermoneta, 1556

Dar şi alte amănunte ne arată că suntem în faţa unui eveniment ieşit din comun. În primul rând, este vorba de asemănarea cu teofania de pe Muntele Sinai: Moise alege oameni cu care să urce pe muntele pe care va coborî slava Domnului. La întoarcerea de pe munte, faţa lui Moise străluceşte atât de tare, încât oamenii se tem să se apropie şi, de aceea, el trebuie să şi-o acopere (cf. Ex 24, 1. 13. 16; 34, 29-35). Însă, în acelaşi timp, este limpede că Isus este mai mult decât Moise: faţa sa nu străluceşte — ca în cazul lui Moise — datorită întâlnirii cu Dumnezeu, ci de la sine însuşi, arătându-şi propria slavă.

Schimbarea la Faţă pune laolaltă Postul şi Paştele, înjosirea şi preamărirea: astfel, uneori se vorbeşte despre Întruparea lui Isus ca despre o „nimicire de sine”, gr. kénōsis (cf. Fil 2, 7). Aceasta nu înseamnă că Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Om, şi-ar fi pierdut dumnezeirea sau unele însuşiri divine, ci că, luând fire omenească, şi-a ascuns slava care i se cuvenea; această slavă se descoperă însă la Schimbarea la Faţă, trimiţând şi la transfigurarea cosmosului care începe cu Învierea şi se va desăvârşi la „împlinirea veacului acestuia”. Natura umană a lui Isus îl ascunde şi-l descoperă, în acelaşi timp, pe Fiul lui Dumnezeu; aşadar, „kenoza” (nimicirea de sine) înseamnă asumarea naturii umane în stadiul în care nu a ajuns încă la preamărire.

Cu alte cuvinte, aşa cum Schimbarea la Faţă anticipă preamărirea lui Isus prin Înviere şi Înălţare, tot astfel, Postul anticipă Paştele, iar viaţa de acum a omului o anticipă pe cea viitoare.

Postul Mare, timp pentru a reînnoi drumul nostru de credinţă „Îndemnul nostru invită să ne îndreptăm privirea spre celălalt, înainte de toate spre Isus, şi să fim atenţi unii faţă de alţii, să nu ne arătăm străini, indiferenţi faţă de soarta fraţilor. În schimb, adesea prevalează atitudinea contrară: indiferenţa, dezinteresul, care se nasc din egoism, mascat de o aparenţă de respect faţă de „sfera privată”. Şi astăzi răsună cu putere glasul Domnului care îl cheamă pe fiecare dintre noi să se îngrijească de celălalt. Şi astăzi Dumnezeu ne cere să fim „păzitorii” fraţilor noştri (cf.

Gen 4,9), să instaurăm relaţii caracterizate de grija reciprocă, de atenţie faţă de binele celuilalt şi faţă de tot binele său. Marea poruncă a iubirii faţă de aproapele cere şi solicită conştiinţa că am o responsabilitate faţă de cel care, ca şi mine, este creatură şi fiu al lui Dumnezeu: faptul de a fi fraţi în umanitate şi, în multe cazuri, şi în credinţă, trebuie să ne facă să vedem în celălalt un adevărat alter ego, iubit în mod infinit de Domnul.

Atenţia faţă de celălalt comportă a dori pentru el sau pentru ea binele, sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual. Cultura contemporană pare că a pierdut simţul binelui şi al răului, în timp ce trebuie reafirmat cu forţă că binele există şi învinge, pentru că Dumnezeu este „bun şi face binele” (Ps 119,68). Binele este ceea ce trezeşte, protejează şi promovează viaţa, fraternitatea şi comuniunea. Responsabilitatea faţă de aproapele înseamnă, deci, a voi şi a face binele celuilalt, dorind ca şi el să se deschidă la logica binelui; a ne interesa de fratele înseamnă a deschide ochii cu privire la necesităţile sale. Sfânta Scriptură avertizează cu privire la pericolul de a avea inima împietrită de un soi de anestezie spirituală care ne face orbi faţă de suferinţele celuilalt”.

(Din Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare, 2012) martie 2012

Actualitatea Creştină

13

DOSAR

Istoria unei practici care se repetă de la începutul Creştinismului Postul Mare este perioada de patruzeci de zile care, prin amintirea Botezului nostru şi prin penitenţă, ne dispune să celebrăm misterul pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos, ascultând mai des Cuvântul lui Dumnezeu şi rugându-ne mai intens.

Această perioadă a avut o dezvoltare lentă şi progresivă

Încă din primele timpuri ale Creştinismului, ca pregătire pentru Solemnitatea Paştelui, creştinii au început să practice o perioadă de pregătire ca să-şi dispună mai bine inimile pentru trăirea misterului central al Răscumpărării aduse de Cristos.

La început, era o singură zi de pregătire; apoi, această perioadă s-a extins tot mai mult, până s-a ajuns la 6 săptămâni, adică la Quadragesima, cele 40 de zile de pregătire pentru trăirea Misterului Pascal.

Postul Mare implică pentru credincioşi două practici religioase distincte: postul şi penitenţa. Prima practică, pe care odinioară erau obligaţi să o respecte (cu excepţia duminicilor) toţi credincioşii între 21 şi 60 de ani, a fost introdusă în Biserică după secolul al IV-lea. În Biserica Latină, postul dura 36 de zile; în secolul al V-lea, se vor mai adăuga alte 4 zile, exemplu urmat apoi în tot Occidentul, mai puţin în Biserica ambroziană.

De ce 40 de zile?

Referitor la cifra 40, se poate observa că în Sfânta Scriptură, aceasta reprezintă mereu o perioadă de suferinţă şi încercări. Aşadar, acesta este un număr simbolic ce aminteşte: zilele potopului universal (cf. Gen 7,12); anii petrecuţi de Israel în deşert (cf. Dt 8,2); zilele petrecute de Moise pe muntele Sinai înainte de a primi Tablele Legii (cf. Ex 24, 12-17); zilele petrecute de profetul Ilie în deşert înainte de a ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu pe muntele

14

Actualitatea Creştină

martie 2012

Horeb (cf. 1Rg 19,1-8); Isus însuşi, după botezul pe care l-a primit în Iordan şi înainte de a-şi începe activitatea publică, a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi în pustiu, rugându-se şi postind (cf. Mt 4,2). În trecut, postul începea în prima duminică din Quadragesima şi se încheia în zorii din ziua Învierii. Dar, pentru că duminica era zi festivă şi nu se celebrau ritualuri penitenţiale, atunci, pentru a suplini 4 zile de post care din această cauză lipseau numărului sacru 40, începutul postului a fost stabilit pentru miercurea care preceda prima duminică din Quadragesima. Acest obicei a început în ultimii ani ai vieţii Sfântului Grigore cel Mare, care a fost papă între anii 590-604. Aşadar, această schimbare de a începe Quadragesima miercurea, numită ulterior Miercurea cenuşii şi începutul Postului Mare, poate fi datată în primii ani ai secolului al VII-lea, chiar între 600 şi 604. În Creştinismul primar, perioada Postului Mare era dedicată mai ales pregătirii catecumenilor, care primeau Botezul în noaptea de Paşti şi erau astfel primiţi în Biserică.

Ca o concluzie, se poate spune că la dezvoltarea perioadei Postului Mare, au contribuit practicarea postului ca pregătire pentru Paşti, disciplina penitenţială şi pregătirea catecumenilor, care erau botezaţi în Noaptea Pascală.

Sacrosanctum Concilium: Constituţia despre Sfânta Liturgie

Evoluţia progresivă a perioadei Postului Mare avea nevoie de o înnoire radicală. Astfel, Conciliul Vatican II a simplificat structura acestui timp liturgic. Constituţia conciliară Sacrosanctum Concilium, la nr. 109, afirmă: „Caracterul dublu al Postului Mare, care, mai ales prin reamintirea sau pregătirea Botezului şi prin pocăinţă, îi pregăteşte pe credincioşi la celebrarea misterului pascal,

DOSAR prin ascultarea mai frecventă a cuvântului lui Dumnezeu şi prin practicarea rugăciunii, trebuie să fie mai bine pus în evidenţă atât în liturgie, cât şi în cateheza liturgică.

De aceea: a) Elementele baptismale ale liturgiei din Postul Mare se vor folosi mai abundent şi, dacă e oportun, unele dintre ele vor fi restabilite conform tradiţiei anterioare;

b) Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa elementelor penitenţiale. Iar prin cateheză, se va întipări în sufletele credincioşilor, odată cu urmările sociale ale păcatului, acel aspect propriu pocăinţei, de ură faţă de păcat, întrucât acesta este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Nu se va trece cu vederea rolul Bisericii în acţiunea penitenţială şi se va insista asupra rugăciunii pentru păcătoşi”.

Postul Mare, timpul schimbării interioare Postul Mare, azi În Biserica Romano-Catolică, Postul Mare începe în Miercurea Cenuşii şi durează până la Liturghia Cinei Domnului, exclusiv, din Joia Sfântă, când începe Triduumul pascal, care este timpul cel mai sfânt al anului liturgic, timp în care celebrăm misterele centrale ale mântuirii noastre: pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos. „Triduumul pascal este format din celebrările liturgice care încep cu Liturghia din seara zilei de Joia Sfântă şi se termină cu Liturghia din noaptea Învierii Domnului. În Vinerea Sfântă, după citirea Patimii Domnului după Evanghelistul Ioan, au loc rugăciuni speciale pentru lumea întreagă; urmează adorarea Crucii şi aşa-zisa Míssa Praesanctificatórum (o celebrare specială când nu are loc consacrarea, ci credincioşii se împărtăşesc cu Ostii deja consacrate în Joia Sfântă). În Sâmbăta Sfântă, nu există nicio celebrare liturgică în cursul zilei: în această zi, Biserica priveghează şi jeleşte lângă mormântul în care se odihneşte trupul lui Cristos. Celebrarea începe după ce se lasă noaptea: este vegherea cea mai lungă („mama tuturor vegherilor”, sfântul Augustin). În cadrul acestei celebrări, se binecuvântează focul, se aprinde lumânarea pascală (simbolul lui Cristos Înviat), se cântă imnul Exúltet, are loc liturgia baptismală şi, în sfârşit, Sfânta Liturghie” (Pr. Ioan Tămaş, Mic dicţionar creştin catholic).

Miercurea Cenuşii este zi de penitenţă pentru întreaga Biserică, zi de post (se mănâncă o dată până la săturare) şi abstinenţă de la carne.

noastre de viaţă, mărturisirea păcatelor şi luarea hotărârii de a elimina din viaţa noastră ceea ce Dumnezeu consideră păcat, luptând cu noi înşine, învingând omul vechi şi aducând la lumină omul cel nou.

Miercurea Cenuşii îşi ia numele de la ritul impunerii cenuşii pe capetele credincioşilor. Cenuşa este simbolul slăbiciunii şi al fragilităţii omului, dar şi semnul exterior al celui care se căieşte şi se hotărăşte să se convertească; plecarea capetelor pentru primirea cenuşii semnifică recunoaşterea stării de păcătos şi manifestarea regretului pentru păcatele săvârşite.

Cum trăim Postul?

Practica spirituală a postului constă în privarea sau în cumpătarea nu doar la mâncare, ci la tot ce-ar putea impiedica trăirea unei vieţi spirituale intense. În acest timp, se cere o ascultare mai atentă a cuvântului lui Dumnezeu, redescoperirea şi celebrarea sacramentului Spovezii, participarea frecventă la celebrarea Euharistiei, intensificarea rugăciunii personale.

Acum, creştinul este invitat să se trezească din lâncezeală şi să dea un nou suflu credinţei sale. În Postul Mare, Biserica este „înarmată” cu instrumente care fac vizibilă acţiunea lui Dumnezeu în drumul convertirii omului: postul, rugăciunea, pomana.

Postul şi abstinenţa se păstrează cu stricteţe în două zile din an: în Miercurea Cenuşii şi în Vinerea Sfântă, iar abstinenţa (alimentaţia fără carne) este obligatorie în toate vinerile din Postul Mare.

Rugăciunea, în timpul Postului Mare, trebuie să facă parte din arsenalul de luptă împotriva omului vechi. Fără rugăciune, convertirea este imposibilă, aşa cum fără rugăciune, faptele noastre sunt doar prestări de servicii. În acest timp, o devoţiune importantă este Calea Crucii, care poate fi practicată în biserică sau în particular.

Postul Mare este perioada de patruzeci de zile al cărei scop fundamental este un serios examen asupra stării

Pomana faţă de cei aflaţi în nevoie, făcută cu multă discreţie şi din dorinţa sinceră de a ajuta, este o mărturie a iubirii frăţeşti, dar şi o faptă plăcută în ochii Domnului. martie 2012

Actualitatea Creştină

15

DOSAR

Practicile din Postul Mare În Postul Mare, este recomandată mai ales practicarea faptelor de milostenie trupească şi sufletească:

loarea unei măsuri terapeutice pentru îngrijirea propriului corp”. În schimb, pentru credincios, postul are o importanţă relevantă, este bogat în semnificaţii şi finalităţi:

Cele şapte fapte de milostenie trupească 1. A da de mâncare celor înfometaţi.

2. A da de băut celor însetaţi.

3. A îmbrăca pe cei goi.

4. A adăposti pe străini.

5. A vizita pe cei bolnavi.

6. A vizita pe cei închişi.

7. A îngropa pe cei morţi.

Cele şapte fapte de milostenie sufletească 1. A sfătui pe cei ce sunt în îndoială.

2. A învăţa pe cei neştiutori.

3. A dojeni pe cei păcătoşi.

4. A mângâia pe cei mâhniţi.

5. A ierta ofensele.

6. A suporta cu răbdare nedreptatea.

7. A ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

Practicarea acestor îndemnuri „exprimă convertirea în raport cu noi înşine, în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1434).

Care este importanţa postului? „Putem să ne întrebăm ce valoare şi ce sens are pentru noi, creştinii, privarea de ceva care ar fi în sine bun şi util pentru întreţinerea noastră. Sfintele Scripturi şi toată tradiţia creştină învaţă că postul este de mare ajutor pentru evitarea păcatului şi a tot ceea ce duce la el. De aceea, în istoria mântuirii, revine de mai multe ori invitaţia la a posti”. „În zilele noastre, practica postului pare să fi pierdut puţin din valoarea sa spirituală şi să fi căpătat mai degrabă, într-o cultură marcată de căutarea bunăstării materiale, va-

16

Actualitatea Creştină

martie 2012

Dimensiunea personală: Prin post, „credinciosul vrea să se supună cu umilinţă lui Dumnezeu, încrezându-se în bunătatea şi milostivirea sa”.

Practica postului „conferă unitate persoanei, trup şi suflet, ajutând-o să evite păcatul şi să crească în intimitatea cu Domnul”. „A ne priva de hrana materială care hrăneşte trupul, facilitează dispoziţia interioară de a-l asculta pe Cristos şi de a ne hrăni cu cuvântul său de mântuire”. „Prin post şi rugăciune, îi permitem lui să vină să potolească foamea mai profundă pe care o simţim înlăuntrul nostru: foamea şi setea de Dumnezeu”. „Postul reprezintă o practică ascetică importantă, o armă spirituală pentru a lupta împotriva oricărei eventuale alipiri dezordonate faţă de noi înşine” şi „îl ajută pe discipolul lui Cristos să controleze apetiturile naturii slăbite de păcatul originar, ale cărui efecte negative cuprind întreaga personalitate umană”.

Dimensiunea socială: Postul „ne ajută să conştientizăm situaţia în care trăiesc atâţia fraţi ai noştri”. Ceea ce economisim postind, putem să destinăm pentru opere de binefacere, caritative. „A posti de bunăvoie ne ajută să cultivăm stilul bunului samaritean, care se apleacă şi vine în ajutorul fratelui în suferinţă”.

Parohiile sunt îndemnate „să intensifice în Postul Mare practica postului personal şi comunitar, cultivând, de asemenea, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea şi pomana”. În definitiv, prin aceste practici, Postul Mare este timpul ideal „pentru a îndepărta tot ceea ce distrage spiritul şi pentru a intensifica tot ceea ce hrăneşte sufletul deschizându-l spre iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele”. (din Mesajul pentru Postul Mare al Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, 2009)

BISERICA MISIONARĂ

Misionari plătind cu viaţa

La 26 decembrie 2011, Papa Benedict al XVI-lea spunea la rugăciunea Angelus: „La fel ca în primele secole ale creştinismului, adeziunea sinceră la Evanghelie impune sacrificiul vieţii, astfel că mulţi creştini, în diferite părţi ale lumii, sunt expuşi persecuţiei şi, uneori, martiriului. Însă Cristos ne aminteşte că cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit (Mt 10,22)”. În ziua de 24 martie a fiecărui an, se celebrează Ziua Mondială de post şi rugăciune în memoria misionarilor care au plătit cu viaţa mărturisirea Evangheliei. Din anul 1980, când a fost ucis, în timpul Sfintei Liturghii, Mons.

Oscar Arnulfo Romero, Arhiepiscop de San Salvador, multe biserici locale din lume îi amintesc în rugăciunile şi jertfele lor, pe toţi operatorii pastorali care, în anul precedent, au fost ucişi în ţările de misiuni.

Conform statisticilor publicate de Agenţia Fides, în 2011, au fost ucişi 26 de operatori pastorali, cu unul mai mult decât în 2010. Printre toţi aceşti martiri misionari, se numără 18 preoţi (13 în America, 2 în Africa, 2 în Asia şi unul în Europa), 4 persoane consacrate (3 în Africa şi una în Asia) şi 4 laici (doi în America, unul în Africa şi unul în Asia). În perioada dintre anii 1990 – 2011, au fost 885 de misionari, care au plătit cu viaţa lor propovăduirea evangheliei.

La aceste cifre publicate în fiecare an, trebuie să se adauge mereu lunga listă a acelora despre care probabil nu se va şti nimic, care în orice loc al planetei, suferă şi plătesc cu propria viaţă credinţa lor în Cristos. Este vorba de „acea mulţime de eroi necunoscuţi pentru cauza lui Dumnezeu” (expresia Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea), spre care trebuie să privim cu recunoştinţă şi veneraţie, chiar fără a cunoaşte chipurile lor, şi fără de care, Biserica şi lumea ar fi mult mai sărace.

Toţi martirii misionari sunt acum prietenii noştri în cer şi moartea lor rămâne un motiv de preocupare, de îngrijorare şi de teamă, întrucât nu vorbim de unul sau doi misionari, ci de zeci de misionari în fiecare an. Martiriul lor a lăsat comunităţi private de un episcop sau de un preot, de o soră sau de un frate.

Prin fapte concrete de iubire faţă de comunitate, pentru a-L mărturisi pe Cristos, mort şi înviat pentru mântuirea omului, martirii misionari nu au ezitat să-şi pună în pericol propria viaţă în contexte de suferinţă, de extremă sărăcie, de tensiuni şi de violenţă. Ei s-au îngrijit de cei pe care societatea îi refuză, îi ignoră sau îi marginalizează. Unii au fost victime chiar ale acelor violenţe pe care le combăteau, sau au fost disponibili să meargă în ajutorul altora, punând pe locul doi propria siguranţă. Mulţi au fost ucişi prin tentative de jaf sau de sechestru, surprinşi în propriile locuinţe. Alţii au fost ucişi doar pentru că în numele lui Cristos, răspundeau urii cu iubire, disperării, cu speranţă, controverselor violente, cu dialogul, abuzului, cu dreptatea.

Sângele martirilor este sămânţa creştinilor, deoarece acolo unde există vieţi dăruite Evangheliei, acolo există din belşug şi harul lui Dumnezeu, care îi naşte pe creştini. Toţi fiii Bisericii suntem invitaţi ca în rugăciunile noastre, nu doar să ne amintim de misionarii ucişi din cauza credinţei şi activităţii lor, ci să încredinţăm lui Dumnezeu viaţa lor, cu speranţa că jertfa lor va aduce roade. Ne rugăm pentru ei şi prin ei, în unire cu întreaga ceată a celor ucişi, care şi-au spălat hainele în sângele Mielului.

Fie ca toţi creştinii catolici din România să poată creşte în credinţă şi solidaritate misionară, pentru a continua şi a transmite mai departe darurile credinţei.

Pr. Claudiu IŞTOC (Director naţional al Operelor Pontificale Misionare în România) martie 2012

Actualitatea Creştină

17

VLADIMIR GHIKA

Ruga lui Vladimir Ghika Mesajul Monseniorului pentru Postul Mare Postul, pomana şi rugăciunea sunt căile privilegiate de trăire a timpului de pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Cine vede o fotografie a lui Vladimir Ghika, în special din ultimii ani de viaţă, îşi poate face cu uşurinţă o idee despre regimul alimentar al Monseniorului. Dar mai ales mărturiile din închisoare indică modul în care Vladimir Ghika înţelegea să renunţe la puţina mâncare, pentru a fi dată unuia care avea şi mai mare nevoie decât el. La el, postul se sublimează în caritate, renunţare pentru Cristos, pe care îl întâlnea în aproapele. Un important exemplu şi pentru postul nostru.

Totuşi, această pagină îşi doreşte să puncteze cea de-a treia cale a postului: rugăciunea. Vedem, în primul rând, nenumăratele atestări privitoare la timpul dedicat de Vladimir Ghika dialogului cu Dumnezeu, oriunde se afla. Un aspect important din amintirile celor care l-au cunoscut este tocmai faptul că principalul motiv al întâlnirilor şi al vizitelor Monseniorului era tocmai rugăciunea, se ruga împreună cu oaspeţii sau cu gazdele sale. Această atitudine nu doar că a lăsat o impresie plăcută, dar i-a şi întărit pe ceilalţi în convingerea că rugăciunea este parte esenţială din viaţa unui creştin.

Textele scrise de Monseniorul sunt pline de îndemnuri la rugăciune şi de explicaţii ale rugăciunii, iar printre aforismele sale mai mult de optzeci sunt legate de rugăciune, iată doar unul dintre ele: „Rugăciunea este singura limbă pe care, probabil, întregul univers ar putea să o înţeleagă.”

Pentru toate situaţiile în care era implicat, propunea ca atitudine fundamentală rugăciunea asiduă, dar şi texte concrete care să ajute în rugă. A compus şi o rugăciune pentru buna folosinţă a suferinţei, pe care a trăit-o permanent, dar mai ales în închisoare: „Doamne, pot suferi mai îndelung decât pot, cu buzele sau cu inima, să mă rog la tine. Or, iată că suferinţele mele se roagă singure de când ţi le-am dat; ele se vor ruga mai mult timp decât rugăciunile mele. Şi cu cât mă chinui mai mult, cu atât mai tare vor şti ele să se roage la tine.”

Rodul rugăciunii este elocvent în mărturia lui Matei Boilă care, ieşind din închisoare, îl întâlneşte pe fratele său, cu care are acest dialog: „Ştii cu cine m-am întâlnit în închisoare? - Ştiu, mi-a răspuns el, cu Monseniorul Ghika. - De unde ştii?, doar n-a ieşit nimeni din celulele noastre după ce m-am întâlnit cu el, care să-ţi fi spus. - Ştiu, pentru că noi ne-am rugat intens să te întâlneşti cu Mons. Ghika”. Colegul de celulă al lui Vladimir Ghika concluzionează mărturia zicând: „Rugăciunile lor nu au fost în zadar!”, iar ulterior va deveni preot greco-catolic. Scriind aceste rânduri, nu pot decât să fac la fel ca fratele părintelui Boilă, să mă rog ca

18

Actualitatea Creştină

martie 2012

să-l întâlniţi pe Monseniorul. Toţi cei care au avut o astfel de ocazie, primită cu seninătate şi fără prejudecăţi, nu au regretat. În final, vă încredinţez un motiv de rugăciune. Nu este pentru prima dată că sunteţi invitaţi să vă rugaţi pentru beatificarea Monseniorului Ghika. Acum, când dosarul de beatificare, Positio, este în studiul teologilor consultanţi ai Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, avem nevoie ca aceştia să fie apăraţi de orice rău pentru ca judecata lor să fie clară şi inspirată: „Doamne Isuse Cristoase, Marele şi Veşnicul Preot al sufletelor noastre, priveşte cu bunăvoinţă la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika. Fă ca exemplul său de credinţă şi de iubire să strălucească tot mai mult printre noi şi dăruieşte-ne pentru meritele şi sfinţenia martiriului său, harul... (aici se spune harul cerut), pentru ca el să fie ridicat la cinstea altarelor, spre slava Ta, care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor.

Amin.” postulatura@vladimirghika.ro

Bărbat adevărat

RECENZIE

Jason Evert, EARCB 2012, 64 pag Recenzie de Annamaria MIKLOŞ

Noua carte despre castitate apărută la EARCB se adresează de data aceasta băieţilor. Multora li se pare ciudată această preocupare privind educaţia pentru castitate. Mai ales în privinţa băieţilor. Vorbind cu o mămică despre educaţia la castitate a tinerilor, când am pomenit despre băieţi, mi-a răspuns consternată: „Cum, doar n-o să rămână virgin până se însoară?! Asta nu-i posibil, e o nevoie fiziologică, va înnebuni dacă nu şi-o satisface. Şi, în plus, când se va însura, nu va avea pic de experienţă…”.

Alţii nu reuşesc să înţeleagă de ce – dacă se iubesc, dacă îşi sunt fideli, dacă intenţionează pe viitor să-şi întemeieze o familie –, de ce, totuşi, este rău să aibă relaţii sexuale înainte de căsătorie.

Răspunsul îl găsim în prima enciclică a Papei Benedict al XVI-lea, Deus Caritas Est: iubirea care se exprimă prin actul sexual, dacă vrem să fie cu adevărat iubire – atât eros cât şi agape – trebuie să aibă un dublu sens: să fie exclusivă („numai această persoană”) şi definitivă („pentru totdeauna”). Nu ar putea fi altfel, deoarece promisiunea ei vizează eternitatea.

Deci, într-un fel, actul sexual este pecetea care spune: „Îţi aparţin doar ţie şi tu îmi aparţii doar mie pentru totdeauna”. Or, în afara căsătoriei, această afirmaţie este o minciună.

Iată de ce este atât de important ca tinerii să înţeleagă ce valoare are castitatea şi că merită efortul să lupte pentru ea. „De ce Dumnezeu ne-a dat hormoni aşa puternici, dacă nu se cuvine să-i urmez?” „De ce, dacă şi ea e de acord, să nu mergem până la capăt?” „Am înţeles şi suntem amândoi de acord: relaţiile sexuale premaritale nu sunt morale; dar ne iubim şi suntem atraşi foarte tare unul către celalalt: unde să tragem linia?

Cât de departe putem merge fără să păcătuim?”

La aceste întrebări şi la multe altele, răspunde cunoscutul vorbitor american Jason Evert în lucrarea „Bărbat adevărat”. Pornind de la propria experienţă şi din cea a zecilor de mii de adolescenţi cu care discută anual, Jason a sintetizat răspunsuri obiective la cele mai arzătoare întrebări cu privire la iubire, sexualitate, relaţia cu fetele etc.

Deşi mass-media încearcă agresiv să impună imaginea adolescentului fericit care priveşte relaţia sexuală cu una sau mai multe iubite ocazionale ca pe ceva relaxant, în realitate, majoritatea băieţilor doresc o relaţie stabilă, o fată pe care să o iubească cu adevărat. Astfel, o mare confuzie ajunge să se instaleze în inimile şi trupurile lor. Şi nu rareori, într-o lume care priveşte cu ironie lupta pentru castitate, aceeaşi confuzie poate domni şi între părinţi şi prieteni. Cu toţii ştiu în sinea lor că este mai masculin să protejezi nevinovăţia unei fete decât să o ştirbeşti, şi totuşi, un băiat care refuză să aibă relaţii sexuale cu prietena lui, poate fi catalogat drept „ciudat”.

La începutul cărţii, autorul restabileşte un mare adevăr: nu toţi băieţii sunt fustangii, iar majoritatea covârşitoare a fetelor (994 dintr-o mie, arată sondajele) îşi doresc un băiat serios, care să le aprecieze pentru ceea ce sunt şi nu doar pentru cum arată. În acest sens, autorul oferă multe idei utile despre cum să fii un adevărat gentleman.

La întrebarea: „Cât de departe putem merge fără a păcătui”, autorul răspunde schimbând un pic cadrul: „Să presupunem că viitoarea ta soţie are acum o întâlnire. Cât de departe ai vrea să meargă? Sau sora ta: cât de departe să meargă cu un tip despre care nu ştii mare lucru?”. Astfel, băieţii înţeleg că aplică fără să-şi dea seama un dublu standard: unul pentru binele fetelor pe care le iubesc cu adevărat şi altul pentru iubitele pe care susţin că le iubesc foarte mult şi, totuşi, nu-i preocupă ce este cu adevărat bine pentru ele.

Aceeaşi strategie de a privi problema din alt unghi este aplicată de autor şi atunci când trage un semnal de alarmă asupra pornografiei şi a masturbării, lucruri care, în aparenţă, „nu fac rău nimănui”, dar care, în ascuns, creează o teribilă dependenţă capabilă să distrugă structurile intime ale tânărului şi imaginea sa despre iubire, negându-i şansa de a deveni un bărbat adevărat, soţul şi tatăl care ar fi putut să fie. Căci acţiunile din adolescenţă şi imaginea pe care şi-o fac tinerii despre sexualitate le vor modela întreaga viaţă. Se pune astfel întrebarea: suntem liberi să iubim cu adevărat sau suntem sclavii instinctelor şi ai dependenţelor noastre?

Cartea lui Jason Evert nu e nici filozofică, nici moralizatoare, ci este doar foarte directă, fără a pierde din vedere delicateţea necesară în abordarea acestui domeniu atât de intim. Autorul îi face pe tineri să înţeleagă valoarea purităţii şi-i înarmează cu suficiente motive ca să o apere. martie 2012

Actualitatea Creştină

19

MICUL PRINŢ

Isus merge la Ierusalim Mt 21,1-11

I

sus a venit în lume pentru a-i mântui pe oameni de păcate. El a făcut aceasta sacrificându-se pe sine. Isus le spusese deja ucenicilor săi că va fi osândit la moarte în Ierusalim, dar că va învia a treia zi.

Chiar înainte de marea sărbătoare a Paştelui, Isus a mers la Ierusalim. Când erau aproape de cetate, a trimis pe doi dintre ucenicii săi într-un sat învecinat.

- Veţi găsi un măgăruş legat de un stâlp. Veniţi cu el la mine, a spus el. Dacă cineva vă întreabă unde îl duceţi, spuneţi-le că învăţătorul are nevoie de el.

Cei doi ucenici au plecat să îndeplinească cele cerute de Isus. Au găsi măgăruşul exact aşa cum le spusese Isus. Când proprietarii au întrebat ce făceau cei doi ucenici, aceştia au răspuns: - Învăţătorul are nevoie de el.

Proprietarii l-au lăsat să-l ia.

Când au adus măgăruşul la Isus , şi-au pus hainele pe spinarea lui şi Isus s-a urcat pe el. O mare mulţime de oameni a venit să-l întâlnească pe Isus. Ei şi-au întins hainele pe pământ dinaintea lui Isus în timp ce el trecea. Unii oameni au tăiat ramuri din palmierii învecinaţi şi le-au aşezat şi pe acestea dinaintea lui.

Oamenii fluturau ramurile de palmier dinaintea lui şi strigau: - Osana! Binecuvântat este Fiul lui David care vine în numele lui DumIsus ştia că nezeu!

Osana în înaltul cerurilor! aceasta urma Astfel a intrat Isus în Ierusalim. Locuitorii din cetate întrebau: să fie ultima săptămână - Cine este acest om? din viaţa lui.

Oamenii veseli din mulţime, care fluturau ramuri de palmier, au răspuns: Iar noi, în fiecare an, - Este Isus, profetul din Galileea! în timpul

Săptămânii Patimilor, ne amintim ce a făcut Isus pentru noi când a suferit, a murit şi a înviat ca să ne mântuiască de păcate.

Cele mai importante zile ale Săptămânii Patimilor sunt Joia Mare, când Isus a celebrat Cina de Paşti cu ucenicii săi; Vinerea Mare, când Isus a murit pe cruce; Duminica Paştelui, când a înviat din morţi.

Relatarea despre intrarea lui Isus în Ierusalim este luată din cartea Biblia mea. Istoria Iubirii lui Dumnezeu, care a apărut la Editura Pauline, 2009. Texte: Melissa Wright. Ilustraţii: Augusta Curreli. Traducere: Andreea Popescu.

Cartea poate fi cumpărată de la Librăria Sfântul Iosif, din Bucureşti (G-ral Henri-Mathias Berthelot, nr. 19, sector 1, 010164; tel: 021-201.54.75; e-mail: libraria@arcb.ro), sau de la Librăria Pauline (Str. Bărăţiei nr.27, Bucureşti - 030194, sect. 3, tel.: 021-312.35.51; e-mail: librariapauline@yahoo.it ).

Mulţumim Surorilor Pauline pentru permisiunea de a publica acest fragment.

20

Actualitatea Creştină

martie 2012

SUFLET TÂNĂR

Gândul meu pentru tine/ri

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Crucea face parte din viaţa noastră. Ne-am născut cu ea, trăim cu ea şi murim cu ea! Crucea este un mister în care putem pătrunde numai cu ajutorul credinţei. Fără credinţă crucea este de neînţeles, este un lucru absurd, este o povară insuportabilă! Crucea pe care a murit Isus, arătându-ne iubirea Sa nemărginită, este punctul de întâlnire între cer şi pământ în viaţa fiecărui om. Din forma crucii vedem cum cerul şi pământul s-au întâlnit, puterea divină vine în ajutorul slăbiciunii umane, lumina cerească împrăştie întunericul lumii, darul tăriei lui Dumnezeu îndepărtează frica din sufletul omului. Isus îmbrăţişând Crucea pentru mântuirea noastră, a transformat „destinaţia” ei: dintr-un instrument de tortură şi de moarte, într-un mijloc de manifestare a iubirii divine. Isus este primul care a primit Crucea şi a purtat-o cu iubire; este primul care a căzut sub Cruce din iubire; este primul care a fost pironit pe Cruce pentru iubire; este primul care a fost înălţat pe Cruce ca să ne arate iubirea; este primul care a murit pe Cruce pentru a ne învăţa iubirea. Cristos de pe Cruce ne-a dat, şi ne dă, forţa să ne purtăm Crucea şi să pătrundem în misterul propriei Cruci.

Pr. Daniel BULAI

Întâlnire cu Isus la Mănăstirea Sf. Agnes Pe 3 martie, peste 80 de tineri şi adolescenţi au răspuns DA invitaţiei de a participa la ziua de reculegere din Postul Mare, ce s-a desfăşurat la Mănăstirea Sfânta Agnes, din Popeşti Leordeni.

Tema anului pastoral „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!”a fost bine aprofundată de tinerii şi adolescenţii care şi-au manifestata dorinţa de a petrece o zi în tăcere cu Isus.

La începutul meditaţiei, Pr. Daniel Bulai, responsabil cu Pastoraţia Tineretului, ne-a spus că, pentru ca această zi să fie simţită în profunzime, fiecare trebuie să contribuie, desprinzându-se de problemele, de grijile de zi cu zi şi acordând mai multă atenţie problemelor spirituale care nu trebuie niciodată neglijate.

Părintele Liviu Crişmaru, preot vicar la Parohia Sf. Tereza a Pruncului Isus din Bucureşti, i-a îndrumat pe tineri, dezvoltând tema anului pastoral diecezan: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4).

Calea Sfintei Cruci a reprezentat un bun moment de meditaţie pentru toţi cei prezenţi, pentru a-şi pune întrebări asupra vieţii, asupra relaţiei pe care o au cu Isus, dar şi cu semenii lor, prieteni, familie, colegi.

Nici la aceasta zi de reculegere nu a lipsit un simbol reprezentativ. Fiecare dintre noi a rupt un spin dintr-o coroană de spini, ca semn al contribuţiei fiecăruia la uşurarea suferinţei lui Isus Răstignit.

La sfârşitul zilei, am participat la Sfânta Liturghie, unde Pr. Daniel Bulai ne-a îndemnat să-i acordăm lui Isus cel mai bun loc în viaţa noastră.

Putem considera că această zi i-a ajutat pe toţi participanţii să se pregătească aşa cum se cuvine pentru întâmpinarea sărbătorilor Pascale şi sperăm ca, după această zi, fiecare să aibă curajul să afirme fără ezitare „Isus e bucuria mea”.

Andreea IMBRIŞCĂ

Noapte de veghe cu Isus

Cu o săptămână înainte de Duminica Floriilor, sâmbătă, 24 martie 2012, Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti va fi deschisă toată noaptea pentru Adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament. Tinerii din toate parohiile din Bucureşti, pe rând, conform programului afişat pe www.tic.ro, vor anima prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin cântece, prin rugăciuni şi momente de tăcere această Veghe Nocturnă, cu scopul de a ne pregăti pentru Duminica Floriilor, când este şi Ziua Mondială a Tineretului.

Tema pentru Ziua Mondială a Tineretului din acest an este „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!”, citat din Scrisoarea către Filipeni 4,4. La Veghe sunt aşteptaţi toţi cei care doresc să stea o noapte cu Isus!

martie 2012

Actualitatea Creştină

21

UNIVERSUL FAMILIEI

Despre post, pomană şi rugăciune Postul Mare: timp intens şi profund, timp emblema-

tic şi simbolic. Cele patruzeci de zile de pregătire la marea solemnitate a Sfintelor Paşti amintesc cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul evreu în deşert ori cele patruzeci de zile de pocăinţă ale lui Isus în deşert, înainte de a începe viaţa publică.

Biserica a dat mereu o atenţie sporită acestui timp sfânt, invitându-i pe credincioşi la post, pomană şi rugăciune.

Cele trei coordonate spirituale îşi păstrează nealterată actualitatea, atât în viaţa personală, cât şi în sânul familiei, fiind trei mijloace de reînnoire personală, socială, dar deopotrivă trupească şi sufletească.

Pentru a oferi câteva puncte de meditaţie, am ales câteva răspunsuri date de copiii din parohia Regina Sfântului Rozariu - Popeşti-Leordeni, care se pregătesc să primească, în luna mai, Prima Sfântă Împărtăşanie.

Ce este postul?

Postul priveşte înainte de toate trupul, fără a se mărgini la acesta. Are scopul de a uşura sufletul, uneori atât de plin de venin şi toxine, care revărsându-se, mânjesc relaţiile umane, împiedicând trăirea frumoasă a credinţei, înaintarea senină pe calea speranţei, cultivarea sănătoasă a iubirii.

La întrebarea: Ce este postul? O fetiţă a răspuns: „Să nu mănânci vinerea carne?” Un băieţel a spus: „Să ai stomacul gol şi să-ţi fie foame?”, iar ceilalţi copii au râs. Legate între ele, răspunsurile ascund şi dezvăluie deopotrivă două verbe: a renunţa şi a simţi. Amândoi copiii au partea lor de dreptate. A posti înseamnă să renunţi la ceva cu adevărat important – cum ar fi hrana (abundentă, ori gustoasă, ori scumpă) - ca în această experienţă, să apară dorinţa după o hrană şi mai profundă: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4).

Pr. Fabian MĂRIUŢ

autentică nu se rezumă la formele exterioare (a renunţa la hrană, a te îmbrăca modest, a te folosi cumpătat de televizor, de calculator), ci presupune lepădarea de păcat şi trăirea Evangheliei.

Ce frumos ar fi dacă la întrebarea Ce este postul?, un copil ar răspunde: Atunci când închidem pentru câteva momente televizorul şi împreună cu mama, tata şi fraţii, citim câteva versete din Evanghelie şi ne rugăm.

Ce este pomana?

Fiind un mijloc de trăire a Evangheliei, postul nu poate fi rupt de pomană ori de milostivire. La întrebarea „ce este pomana?”, un băieţel a răspuns: „Acolo unde a nins mult, să-i ajuţi pe oameni să iasă din casă”, iar o fetiţă a adăugat „şi să le duci haine şi ceva de mâncare!”. Minunat! Copiii au intuit că postul trebuie să ducă la solidaritate, deoarece renunţarea la ceva nu poate fi un scop în sine, ci motiv pentru a dărui. A te priva de ceva pentru a-l dărui altora, înseamnă să te pui în situaţia celui care se află în nevoie, creând astfel o împărtăşire adevărată.

Pomana este un mod de a deveni responsabili faţă de nevoia celuilalt. Nu se rezumă nicidecum la a da săracilor un bănuţ din când în când. Este mult mai mult. Este o atitudine de dăruire din propriile bunuri, din propriul timp, din propriile puteri.

Perioada de criză economică în care ne aflăm, ar putea să ne ducă la izolare şi închidere. Dar credinţa ne învaţă să dăm din puţinul ce-l avem, şi astfel puţinul devine mult. De fapt, ceea ce ne-a fost încredinţat aparţine, într-un anume fel, şi altora, mai ales celor în nevoi.

Grăitoare poate fi învăţătura lui Soloviev: „pâinea, pentru mine, este o necesitate materială, pentru aproapele, o necesitate spirituală”.

Ce este rugăciunea?

Cum există un post de la hrană, există şi un post al ochilor, al auzului, al simţurilor în general, apoi, un post al minţii, al gândurilor, al fanteziei; cu alte cuvinte, postul, într-un sens amplu, înseamnă sobrietate. Şi totuşi, însemnătatea sa

22

Actualitatea Creştină

martie 2012

Sfântul Augustin spunea că „postul şi pomana sunt cele două aripi ale rugăciunii”. Rugăciunea umple lăuntric postul şi pomana şi le învredniceşte cu sens dumnezeiesc. La întrebarea „ce este rugăciunea?”, un băieţel a răspuns: „să stai cu mâinile împreunate?” La care o fetiţă a replicat „şi cum mai dai de pomană?”. Iată marea dilemă! A urmat răspunsul surprinzător de înţelept al unui alt băieţel: „Ca să poţi ţine post ori ca să dăruieşti cu toată inima, trebuie să te rogi mai întâi!” Genial răspunsul. Nici postul, nici pomana, nici rugăciunea nu pot fi rupte una de alta. Sunt una. Numai că la început şi la sfârşit, se află rugăciunea.

UNIVERSUL FAMILIEI

Familia, munca, sărbătoarea (Milano, 31 mai-3 iunie, 2012)

Andreea şi Ioan ROBU

Munca şi sărbătoarea în familie şi Munca, resursă pentru familie sunt titlurile catehezelor a V-a şi a VI-a din ciclul Familia, munca, sărbătoarea. Cea de-a V-a cateheză are ca punct de plecare pasajul biblic al creaţiei omului (bărbat şi femeie), căruia i s-a dat stăpânire peste toată creaţia şi misiunea de a procrea (cf. Gn 1,26 – 2,4), iar cea de-a VI-a aduce un elogiu femeii virtuoase care în calitatea sa de soţie atentă şi mamă vrednică, întreţine şi umple casa cu prezenţa sa grijulie şi munca sa stăruitoare (cf. Prov 31,10-3)

Cateheza a V-a

Uimirea defineşte lucrarea lui Dumnezeu. Domnul se bucură de bunătatea (frumuseţea) a toate câte le-a făcut.

Creaţia este munca sa. Totuşi, încă de la început, apare o diferenţă calitativă între regnurile mineral, vegetal, animal calificate drept „bune” şi om, desemnat ca fiind „foarte bun”. La rândul său, omul, în ciuda condiţiei sale umbrite de slăbiciune şi păcat, are capacitatea de a se uimi, de a munci şi de a trăi aceeaşi bucurie a lui Dumnezeu. Urmarea acestui fapt este caracterul ambivalent al muncii umane: poate elibera ori poate înrobi. Dar cum Dumnezeu a creat prin Cuvânt, omul îşi poate păstra libertatea, demnitatea, prin dreptul la cuvânt: „Niciodată nu ar trebui ca munca să sufoce omul până la punctul de a-l reduce la tăcere! Lipsit de dreptul la cuvânt, lucrătorul se prăbuşeşte în condiţia de sclav, acestuia fiindu-i cu neputinţă să se bucure de munca sa, deoarece tot rodul muncii i-ar fi sechestrat de patron”.

Cateheza atinge şi chestiunea globalizării şi a ecologiei. Apoi, şi a raportului dintre muncă şi repaus, odihnă. Fără o privire contemplativă asupra creaţiei şi asupra trudei sale, omul riscă să se înstrăineze de sine: „Odihna lui Dumnezeu îi aminteşte omului de necesitatea de a suspenda munca, pentru ca viaţa sa religioasă personală, familială, comunitară să nu fie sacrificată idolilor strângerii de bogăţii, avansării în carieră, creşterii puterii. Viaţa nu se compune numai din raporturi de muncă, nu este o funcţie a economiei. E nevoie de timp pentru a cultiva relaţiile gratuite care privesc afectele familiale şi legăturile de prietenie şi rudenie”. „Ne aşteptam ca progresul tehnologic să aducă mai mult timp liber. Freneticul timp de lucru, călătoriile pentru a merge la locul de muncă şi a se întoarce acasă, reduc în mod drastic spaţiul de confruntare şi împărtăşire dintre soţi şi posibilitatea de a sta cu copiii. Printre provocările cele mai arzătoare din ţările dezvoltate economic, se numără aceea de a aduce echilibru între timpul petrecut în familie şi timpul de la muncă”.

Cateheza a VI-a

Descrie icoana femeii ideale şi face o apologiei a muncii casnice. Zelul şi truda în îngrijirea familiei şi a casei, frica de Dumnezeu şi vorba dulce sunt patru calităţi care alcătuiesc acest portret. Ceea ce ar trebui să ne pună, însă, pe gânduri este aprecierea faţă de munca domestică. Munca nu se rezumă la a produce, e mult mai mult: „Munca domestică de îngrijire a casei, de educaţie a copiilor, de asistenţă a bătrânilor şi bolnavilor, are o valoare socială mult mai ridicată decât multe profesiuni lucrative, oricât de bine retribuite ar fi acestea din urmă.

Contribuţia de neînlocuit a femeii la formarea familiei şi la dezvoltarea societăţii aşteaptă încă recunoaşterea cuvenită şi o punere în valoare pe măsură.

Familia este ambientul de formare a multora dintre virtuţi, este şcoală de recunoştinţă faţă de angajarea zeloasă, gratuită şi iubitoare a părinţilor. A învăţa să spui «mulţumesc» este cu totul altceva decât un fapt previzibil şi, cu toate acestea, absolut indispensabil”.

P.S. În lumea oraşului, munca domestică a devenit o cenuşăreasă. Totuşi, a învăţa să spui mulţumesc este marele său rod. Chiar dacă ar fi unicul, credem că ar merita să fie promovată. Dar câte lacune nu se ascund în lipsa de apreciere a acestei munci, cum ar fi deschiderea faţă de darul vieţii, faţă de naşterea de prunci? martie 2012

Actualitatea Creştină

23

ARTA DE A TRĂI

Despre umilinţă

Cristina ŞOICAN

Când am ales să scriu despre umilinţă, mi-au apărut în minte câteva chipuri care mă priveau dezaprobator-ironic.

Această privire interioară m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva voi cădea în ridicol abordând subiectul „umilinţă” într-o lume marcată la tot pasul de trufie. Cum să vorbeşti despre umilinţă într-o societate care evită cu dibăcie ultimul loc propus de Evanghelie şi culege cu mândrie laurii succesului? Ce am de pierdut, mi-am zis? Dacă textul va fi privit cu dezaprobare, va fi un bun prilej să mă întăresc în virtutea despre care am ales să vorbesc!

Ce este umilinţa

Conform definiţiei din dicţionar, „umilinţa este un sentiment de inferioritate, de supunere; este o situaţie umilitoare impusă cuiva”; prin urmare, este ceva nedorit. Însă din punct de vedere creştin, umilinţa înseamnă cu totul altceva. Autorul de spiritualitate Evdokimov spunea: „Umilinţa este arta de a fi exact la locul tău”, adică la locul creaturii care ştie că toate darurile sale îi vin în mod gratuit de la Dumnezeu. Să fii umil nu înseamnă să te desconsideri, să negi sau să laşi să se aşeze praful peste talentele cu care ai fost înzestrat, nu înseamnă să ai o atitudine de dispreţ faţă de propria persoană. Să fii umil înseamnă săţi recunoşti dependenţa de Dumnezeu şi să te eliberezi de dorinţa de a fi stimat de oameni.

Puncte de vedere

Dacă am întreba diferite persoane ce înseamnă pentru ele umilinţa, cu siguranţă că răspunsurile ar fi dintre cele mai diverse. De exemplu, o persoană cu un temperament agresiv, care-şi impune punctul de vedere cu forţa, ar răspunde, probabil, că umilinţa înseamnă să nu mai ridici vocea, să nu mai vrei să stai pe poziţia atotputernicului. O tânără poate că ar răspunde că umilinţa înseamnă să nu fii vanitos, să nu vrei să atragi cu orice preţ privirile celorlalţi.

Un preot poate că ar răspunde că umilinţa înseamnă să te faci totul pentru toţi şi să fii mereu disponibil. Şi fiecare ar avea dreptate în felul său. Dar pentru a cuprinde sensul deplin şi profund al umilinţei, trebuie să privim spre Acela care a trăit prin excelenţă umilinţa.

Umilinţa lui Isus

Isus ne-a spus: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29 ). Ce a făcut Isus ca să se numească smerit, „umil”? S-a înjosit, a renunţat la sine!

Iar acest lucru l-a făcut prin faptele sale. Deşi era Dumnezeu, El s-a nimicit pe Sine; a luat firea sclavului; S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte (cf. Fil 2,6-8). Şi întreaga sa viaţă a continuat acest coborâş: s-a pus în genunchi pentru a spăla picioarele ucenicilor şi le-a spus: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27). Văzută astfel, umilinţa este ceva ce ţine de fapte, de gesturi concrete; nu este ceva ce ţine de cuvinte, ci de acţiunile noastre. Umilinţa este disponibilitatea noastră de a ne „face mici” şi de a-i sluji pe ceilalţi; şi totul făcut din iubire. Deci, a fi umil după modelul lui Isus, înseamnă să te dăruieşti gratuit, înseamnă să nu trăieşti doar pentru tine.

24

Actualitatea Creştină

martie 2012

Umilinţa în viaţa de căsătorie

Experienţa de toate zilele ne face să vedem că există câteva stări de fapt în care umilinţa este indispensabilă.

Una dintre aceste stări este căsătoria sau viaţa de familie.

Ciudat, nu? Să fii umil în viaţa de familie, astăzi, când soţii feministe şi soţi mânaţi de orgoliu masculin îşi dispută întîietatea?

Să iubeşti pe cineva şi să vrei să-ţi fie alături până când moartea vă va despărţi, presupune cel mai radical act de umilinţă, pentru că înseamnă să mergi către celălalt şi să-i spui: „Eu nu-mi sunt suficient mie însumi, am nevoie de tine!”. Născută din umilinţă, viaţa de căsătorie nu poate să supravieţuiască decât în umilinţă, pentru că această virtute ne ajută să ne depăşim orgoliul, egoismul, tendinţa de a ne considera mai buni decât celălalt.

Umilinţa şi iertarea năruiesc zidul neînţelegerilor şi al resentimentelor, înainte ca acesta să devină un obstacol de nedepăşit.

Umilinţa îi ajută pe soţi să nu asculte acea voce interioară, puternică până la agresivitate, care instigă: „De ce să cedez mereu, de ce să mă umilesc?” A ceda nu înseamnă a pierde, ci a învinge; înseamnă a învinge adevăratul duşman al iubirii, care este egoismul, „eul” nostru.

Virtutea umilinţei este în strânsă legătură cu disponibilitatea de a sluji, care ne face să nu urmărim doar propriul interes, dar şi – sau mai ales – al celorlalţi. „A sluji” este una dintre expresiile care azi se aud tot mai rar. Dar cum poate să existe un cuplu, o familie, o comunitate fără disponibilitatea de a sluji? Poate că uneori ar fi binevenit să înlocuim cuvântul „iubire” cu „slujire”.

Pentru că, în esenţă, a iubi înseamnă a sluji. Şi aici, exemplul prin excelenţă este Cristos.

ÎNDRUMAR MEDIATIC

Habemus papam

Liana GEHL

un film de Nanni Moretti, 2011

Acum vreo trei săptămâni, pe o seara cu frig şi zloată, cineva m-a scos din casă la un film, Habemus papam. Din trailerul consultat la repezeală pe net, părea o comedie ambientată la Vatican pe tema alegerii unui papă – fictiv – în timpurile noastre. „Pe o vreme ca asta, mi-am zis eu, un pic de amuzament în peisaj mediteraneean n-are ce să-mi strice.”

Un film care descumpăneşte Primele cadre, superbe, dar şi derutante (filmul începe cu o înmormântare, a defunctului papă) par să sugereze că, de fapt, vom vedea o dramă, ori ceva în genul filmelor cu Fernandel în rolul lui don Camillo, dar cu o tentă filosofică mai puternică. De altfel, impunerea unui stil derutant, greu de încadrat, reprezintă o trăsătură recunoscută a regizorului Nanni Moretti, care este şi autorul scenariului şi interpretul unuia dintre rolurile principale. Aşa că de la început şi până la sfârşit, eu – ca şi majoritatea celor din sală – am încercat să ne lămurim ce este, de fapt, cu acest film care părea să oscileze între diverse registre, cea mai apropiată analogie părând să fie aceea cu textele lui Italo Calvino, care pornesc de la elemente reale şi alunecă apoi într-un fantastic subtil şi greu de definit.

Acţiunea filmului curge vivace, cu continue răsturnări de situaţie, într-o interpretare foarte bună care ţine permanent sala în suspans. Pe acest fond, finalul vine ca o lovitură de secure ce taie crud toate aşteptările pe care regizorul le făcuse cu atâta grijă să se înfiripe în inimile spectatorilor: Papa demisionează, la numai câteva zile după ce a fost ales. Filmul se încheie cu un sentiment general de descumpănire, zugrăvit atât pe feţele mulţimii de pe ecran, cât şi pe chipurile spectatorilor din sală, pe care i-am simţit bulversaţi, plini de întrebări grave. Pentru că, dincolo de orice alt comentariu mai mult sau mai puţin subtil din partea regizorului (şi filmul abundă în comentarii de toate felurile, de la cele mai incisive la cele mai înduioşătoare), unul a reieşit clar: în calitatea sa de păstor, Papa este un factor crucial şi omenirea are nevoie de el.

Mesajul ne e transmis cu atâta putere, încât la sfârşit te ridici şi, luând paltonul, căciula şi mănuşile, ieşi în

frigul de afară cu un fior în plus în spate, întrebându-te: de ce acest final?

Sentimentul de disconfort e aşa de intens – şi nu numai pentru catolici – încât după ce o oră şi jumătate ai râs şi ai plâns, acum îţi vine să te duci să ceri banii înapoi.

Personajele, între realism şi închipuire

Mi-au trebuit mai multe zile până să pot da de un capăt acestui final. Singura pistă a fost pentru mine configuraţia personajelor. Avem în prim-plan câteva personaje individuale în opoziţie: un papă demisionar, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, care încearcă totul, până şi minciuna, ca să salveze situaţia, şi un psihiatru („cel mai bun”, după cum se autodefineşte el, dar fără emfază, chemat să-l asiste pe papă şi care sfârşeşte prin a organiza un turneu de volei între cardinali, dat fiind ca Papa a dispărut, iar cardinalilor nu le este îngăduit să părăsească Vaticanul), şi cardinalul Gregori, mai-marele colegiului, singurul care se menţine în litera legii. În plan secund, avem drama unui cuplu laic, doi soţi superprofesionişti, dar cumva „corigenţi la viaţă” şi înfrânţi de propria lor fire: psihiatrul şi soţia lui, tot psihiatră (care l-a abandonat pentru că „era prea bun”; Papa va recurge sporadic la ea pentru tratament, dar în zadar).

Mai există însă şi un alt personaj principal pe care, paradoxal, la început aproape nu-l remarci ca atare: mulţimea poporului credincios. Pe când între zidurile Vaticanului, cardinalii se joacă cu mingea la sugestia psihiatrului rămas fără pacient, afară, în Piaţa San Pietro, poporul credincios se roagă şi aşteaptă cu înfrigurare cuvintele noului Papă. Nu există, în tot filmul, nici măcar umbra unei aluzii răutăcioase la adresa acestui personaj colectiv. Chipurile surprinse de cameră

în piaţă – şi e o mulţime imensă, care trimite cu gândul la Apocalipsă – sunt toate chipuri de oameni obişnuiţi, dar purtând în sine o mare puritate: sunt chipuri de sfinţi!

Speranţa moare ultima

Habemus papam. Ultima scenă din film e reprezentată de acest titlu, proiectat pe fundal negru şi muzică de doliu, ca o auto-negare: de fapt, non habemus papam. Faptul m-a făcut să mă întreb: cât de realist poate să fie acest film care îşi neagă propriul titlu? Şi ce vrea să spună regizorul când, după ce a conturat cu atâta realism personajele individuale, se abate apoi masiv de la realitate în descrierea personajelor colective? Căci în lumea reală din colegiul cardinalilor, fac parte personalităţi absolut remarcabile, care nu s-au sfiit să-şi pună viaţa în joc (ajunge să-i amintim pe regretaţii noştri cardinali, Alexandru Todea şi Iuliu Hossu, care au înfruntat prigoana comunistă pentru credinţa lor). Şi dacă mulţimea ar fi într-adevăr sfântă, descurajarea ei finală nu se justifică, pentru că orice creştin este călăuzit în viaţă de cele trei virtuţi teologale: credinţa, dragostea şi speranţa. Or, în finalul filmului lui Moretti speranţa – tocmai ea, care moare ultima! – pare condamnată definitiv. Şi atunci mi-am zis: să fie chiar atât de subtil comentariul autorului? Contrazicându-şi propria scriitură, vrea el să spună că toată vâlva care se face în jurul crizei postmoderne e doar o pistă falsă? Şi că, de fapt, cheia stă în reactualizarea virtuţilor – atenţie, a virtuţilor, nu a simplelor sentimente pioase! – la nivel individual şi colectiv? Să fie oare Moretti chiar atât de subtil?

Poate că da, ori poate că nu... Poate că este doar una dintre multele interpretări posibile, la care orice operă rămâne deschisă.

martie 2012

Actualitatea Creştină

25

SFÂNTA SCRIPTURĂ

uvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

rubrică realizată de Pr. Tarciziu ŞERBAN

Duminica a II-a PM (B) În acel timp, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus la o parte pe un munte înalt şi s-a schimbat la faţă înaintea lor (…) (Mc 9,1-10).

Prima duminică a Postului Mare ne-a adus înaintea acelei autorităţi care face din El Conducătorul noului popor ochilor imaginea lui Isus care s-a retras timp de 40 de zile în al lui Dumnezeu. De altfel, Glasul care a răsunat din nor îl pustiu, unde a trăit o experienţă ce aminteşte viaţa cotidiană indică a fi: Fiul său preaiubit care trebuie ascultat. Prezenţa a fiecărui om: o luptă permanentă cu tentaţiile (satanice) de lui Moise şi a lui Ilie alături de Cristos transfigurat confirorice fel. Lupta nu e simplă. Tentaţiile sunt atât de variate şi mă faptul că cele două figuri reprezentative ale Vechiului de seducătoare, încât nu mulţi oameni le pot învinge. Isus a Testament – a Legii şi a profetismului – dau mărturie în ieşit victorios şi ne-a cerut şi nouă, invitându-ne la conver- favoarea mesianităţii Celui desemnat de către Dumnezeu tire, să ne însuşim acele principii şi valori evanghelice, care ca Fiul meu preaiubit.

Surprinzător este faptul că, la coborârea de pe munte, să ne ajute să învingem tentaţiile ce ne ameninţă existenţa, Isus le interzice martorilor să vorbească despre cele văzute, echilibrul vieţii, relaţiile corecte cu ceilalţi. În a doua duminică a Postului Mare, textul evanghelic mai înainte ca Fiul Omului să fi înviat din morţi. Or, acest ne propune spre meditare un eveniment aparte. Isus, îm- ultim detaliu menţionat de Sfântul Marcu face trimitere la preună cu trei dintre apropiaţii săi, s-a dus la o parte pe un evenimentele care se vor petrece nu peste mult timp la Ierumunte înalt unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele salim, evenimente prevestite deja de Isus (Fiul Omului trelui au devenit strălucitoare şi atât de albe, cum nimeni de buie să sufere multe, să fie respins de bătrâni…, să fie ucis pe pământ nu le-ar fi putut albi. Acest tablou, care ni-l şi a treia zi să învie – 8,31), la care îi invită şi pe ucenici să i înfăţişează pe Isus cu chip strălucitor, ne aminteşte de stră- se alăture (Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe lucirea chipului lui Moise în momentul în care, purtând în la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea mâini tablele pe care era înscrisă Legea, o propune fiilor să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa lui Israel ca pe o condiţie a statornicirii lor, ca popor al lui pentru mine şi pentru evanghelie, o va salva – 8,34-35).

Dumnezeu (Ex 34,29-32). Strălucirea cerească a chipului Altfel spus, calea care ne conduce la salvarea şi la reînnoilui Moise atesta că este purtătorul unui mesaj încredinţat rea vieţii înfăptuite de Isus Cristos prin Patima, Moartea şi de Dumnezeu, că este învestit cu autoritate divină. În felul Învierea sa, trece prin asumarea a tot ceea ce simbolizează acesta, evanghelistul ne sugerează că Isus este purtătorul crucea de fiecare zi.

Duminica a III-a PM (B) Apropiindu-se Paştele iudeilor, Isus s-a urcat la Ierusalim. În templu i-a găsit pe negustorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând. A făcut un bici din funii şi i-a izgonit pe toţi afară din templu (…)

(In 2,13-25).

Dincolo de aspectul spectaculos al gestului lui Isus, părăsind Ierusalimul întinat de fărădelegile locuitorilor lui de a-şi fi făcut un bici şi a-i fi alungat pe vânzătorii de (Ez 8-10). Or, gestul lui Isus se situează pe această linie a animale de jertfă de pe esplanada Templului, gest cu va- respectului faţă de Templu, câtă vreme în el se desfăşoară loare profetică, textul pune în discuţie însemnătatea acestei o liturgie care nu doar intersectează accidental şi magic Case a Tatălui şi mai ales a modului în care Isus Cristos se viaţa omului, ci îi conferă o structură morală, bazată pe voinţa lui Dumnezeu, voinţă exprimată în evanghelia Sa. situează faţă de Ea. Încă de la zidirea lui, Templul a fost semnul şi garanţia Întrucât iudeii s-au arătat mai mult decât reticenţi faţă de prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Dacă mesajul său, distrugerea Templului anunţată de Isus avea Ierusalimul a devenit Cetate sfântă, aceasta s-a datorat drept cauză, ca şi în trecut, necredinţa lor. Mai mult, Isus faptului că avea în centrul ei Templul. Cu toate acestea, anunţă că va înlocui, nu peste mult timp, edificiul din mijprezenţa divină era un har, care putea fi luat poporului locul Ierusalimului cu Templul mesianic. Această trecere în momentul în care acesta se dovedea infidel faţă de de la vechiul Templu la Templul mesianic este, în viziunea Legământul încheiat cu Dumnezeu. Astfel, chiar profetul Sfântului Ioan, paralelă itinerarului trecerii de la moartea la Ieremia va lua atitudine împotriva Templului, atunci când învierea lui Cristos, care, ca şi Servitorul suferind, a plătit va constata că mulţi dintre contemporanii săi se încredeau cu viaţa preţul fidelităţii faţă de Templu. Cât priveşte cultul mai mult în liturgia de acolo, în detrimentul reformării ce va fi celebrat în noul Templu, conform comentariului vieţii (7,1-15), iar Ezechiel va vedea slava lui Dumnezeu din v. 21, el va fi centrat pe „trupul” lui Isus.

26

Actualitatea Creştină

martie 2012

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Duminica a IV-a PM (B) În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică (…) (In 3,14-21).

Odată cu duminica a patra a Postului Mare, semnificaţia Jertfei de pe Cruce a lui Cristos se precizează tot mai mult. Într-adevăr, discursul lui Isus în faţa lui Nicodim (acel membru al Sinedriului care, în fragmentul nostru evanghelic, reprezintă ordinea cea veche, pe cale de abolire) are ca punct de plecare episodul din cartea Numerilor 21, unde este evocată o revoltă a poporului evreu din timpul peregrinărilor sale prin pustiu. Consecinţele acestei revolte au fost devastatoare. Dumnezeu a trimis şerpi veninoşi. În urma muşcăturilor, mulţi oameni din popor au murit. Or, teama de moarte îi face pe cei rămaşi în viaţă, să alerge la Moise şi să ceară îndurare.

E lesne de înţeles că prin evocarea acestui episod veterotestamentar, Isus intenţionează să ilustreze modul în care omul „atins de moarte” îşi poate redobândi viaţa. Întradevăr, printr-un gest asemănător celui săvârşit de Moise, care a ridicat un şarpe de bronz pe un stâlp, pentru ca toţi cei care vor privi cu încredere la el să-şi recapete viaţa (Nm 21,8-9), la fel şi Dumnezeu îl va da pe Fiul său ca să fie înălţat pe lemnul crucii, pentru ca orice om care crede în

El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Această apropiere tipologică este semnificativă din cel puţin două motive. Mai întâi, pentru că situaţia multor oameni este la fel de disperată ca aceea a celor din pustiu; apoi, pentru că şarpele de pe stâlp îi salva pe cei care priveau la el cu o privire de credinţă (şarpele ridicat devenind un „semn de mântuire” – Înţ 16,6).

La fel, Fiul Omului este sursă de mântuire pentru cei care cred în El. Ei vor avea parte de „viaţa veşnică”, „viaţă” care nu desemnează atât viaţa viitoare, cât mai ales o posibilitate deja prezentă pentru cei care cred încă de pe acum (In 5,24).

Pentru prima generaţie creştină, crucea nu mai era privită ca un instrument de supliciu, ci ca dovada cea mai frumoasă a iubirii lui Dumnezeu şi ca sursa unică de mântuire.

Sfântul Paul avea să scrie: „noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,23-25).

Duminica a V-a PM (B) În acel timp, unii dintre grecii veniţi la Ierusalim, să se închine de sărbătoarea Paştelui, s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat, zicându-i: „Domnule, am vrea să-l vedem pe Isus” (…) (In 12,20-33).

Ne aflăm în ultima duminică dinaintea Săptămânii Sfinte. Fragmentul evanghelic al acestei duminici evocă un eveniment petrecut cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paştelui, la care Isus a venit împreună cu ucenicii săi cei mai apropiaţi. Atmosfera pe care textul o degajă este una deosebit de tensionată. Isus şi-a făcut o intrare triumfală în cetatea Ierusalimului, iar poporul, considerându-l drept Mesia, a aclamat Osana! Osana, Fiul lui David!, ca atunci când un nou rege, proaspăt uns, se îndrepta spre locul unde urma să se înscăuneze în tronul său regal. De altfel, fariseii au zis unii către alţii: „Iată, lumea s-a dus după el!”

(In 12,19). În acest context, unii dintre grecii – de bună seamă, nişte simpatizanţi ai religiei iudaice – veniţi la Ierusalim l-au rugat [pe Filip], zicându-i: „… am vrea să-l vedem pe Isus”. Or, o astfel de cerere presupune, în Evanghelia Sfântului Ioan, mai mult decât o simplă curiozitate de a vedea cu proprii ochi pe cineva renumit. Sfântul Ioan ne lasă să înţelegem că ei se află în căutarea adevărului. Drept care, ceea ce urmează, se doreşte a fi revelaţia cea mai profundă pe care Isus o va da cu privire la identitatea şi misiunea sa. Într-adevăr, preamărirea Fiului Omului presupune ca bobul de grâu căzut în pământ să moară. Numai în acest mod aduce mult rod, altfel rămâne singur. Prin această alegorie, Isus exprimă cel mai bine faptul că preamărirea Lui are loc în momentul morţii Sale pe cruce şi că o astfel de moarte nu reprezintă sfârşitul Lui şi al lucrării pe care a desfăşurat-o, ci, mai curând, modalitatea de a deschide calea către Tatăl,

a tuturor celor care îl urmează.

Acest moment al morţii nu este scutit, însă, de nelinişti.

Acum sufletul meu este tulburat, spune Isus. Dar ce să zic, „Tată, scapă-mă de ceasul acesta?” În aceste cuvinte, regăsim un ecou din Ghetsemani: „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine…” (Lc 22,42). Tulburarea interioară este totuşi depăşită de Isus. Ca şi în grădina de dincolo de pârâul Cedron, unde se supune total voinţei Celui care l-a trimis – „… dar nu voinţa mea, ci a ta să se facă!” (Lc 22,42) – Mântuitorul acceptă şi acum să-şi asume, indiferent de cât de dureroasă va fi, jertfa crucii, „căci tocmai de aceea, spune El, am ajuns la ceasul acesta”. În faţa unei astfel de dăruiri de sine, nu putem decât să ne înclinăm, să o adorăm şi să ne angajăm în a-L urma pe drumul pe care El ne conduce către viaţa cea veşnică: întrucât rodul ultim al preamăririi lui Cristos nu este judecata lumii, ci tocmai călăuzirea întregii umanităţi spre această viaţă. martie 2012

Actualitatea Creştină

27

Biserica Catolică din Ţara Sfântă Rituri: Rit roman: Patriarhatul Latin de Ierusalim Rit bizantin: Arhieparhia Melkită Greco-Catolică de Akka Rit antiohian: Arhiepiscopia Maronită de Haifa şi Ţara Sfântă; Exarhatul Patriarhal Maronit de Ierusalim şi Palestina

Circumscripţii Patriarhatul Latin de Ierusalim (Patriarchatus Hierosolymitanus Latinorum) Sediu al Bisericii Catolice sub jurisdicţia directă a Sfântului Scaun, a fost restabilit la 23 iulie 1847, din voinţa Papei Pius al IX-lea. În 2004, număra 77.000 de botezaţi.

Teritoriul patriarhatului se întinde peste patru state (Israel, Autoritatea Naţională Palestiniană, Iordania şi Cipru) şi are 64 de parohii (în majoritate compuse din vorbitori de limbă arabă) împărţite în diverse vicariate patriarhale: Vicariatul de Israel, cu sediul la Nazaret; Vicariatul de Iordania; Vicariatul teritoriilor palestiniene, cu sediul la Ierihon; precum şi un vicariat pentru catolicii „de limbă ebraică”.

Originile Patriarhatului de Ierusalim pornesc din secolul I d.C., odată cu întemeierea Diecezei de Ierusalim. În anul 451, dieceza este ridicată la rangul de patriarhat. Două secole mai târziu, urmează ocupaţia musulmană. Imediat după cucerirea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, cruciaţii instaurează Regatul Ierusalimului (care va dura 200 de ani) şi înfiinţează Patriarhatul Latin de Ierusalim (până în acel moment vechiul patriarhat funcţionase sub jurisdicţie ortodoxă, dar cruciaţii nu au vrut să accepte o autoritate religioasă venind din partea Bisericii Bizantine, separată de Roma în urma marii schisme de la 1054). Patriarhatul Latin va avea în subordine patru arhidieceze (Tir, Cezareea, Nazaret şi Petra, şi diverse teritorii sufragane, inclusiv Betleem, Hebron şi Gaza). Sub presiunea continuă a ofensivei musulmane, Regatul începe să slăbească, istoria sa (şi a patriarhatului latin) încheindu-se în 1291, prin cucerirea ultimelor sale teritorii de către mameluci. Biserica Catolică a continuat, însă, să numească patriarhi titulari de Ierusalim, din 1347, sediul Patriarhatului Latin fiind în Bazilica

San Lorenzo Fuori le Mura, din Roma; sub jurisdicţia sa, se aflau şi mai multe insule: Cipru, Creta, Rhodos ş.a. Cinci secole mai târziu, sediul patriarhal va reveni la Ierusalim, unde se află şi astăzi.

Pentru a evita amestecul în probleme cu caracter naţional, până nu de mult, Sfântul Scaun a preferat să numească patriarhi italieni; în 1987, a fost ales primul Patriarh latin de Ierusalim de limbă arabă, palestinianul Michel Sabbah, actualmente patriarh emerit, căruia i-a urmat, din 19 martie 2008, Patriarhul Fouad Twal, de origine iordaniană.

Arhiepiscopia maronită de Haifa şi Ţara Sfântă, înfiinţată la 8 iunie 1996, este supusă direct Patriarhatului Maronit de Antiohia. În 2009, număra 7.000 de botezaţi, împărţiţi în 6 parohii.

Exarhatul patriarhal maronit de Ierusalim şi Palestina, înfiinţat la 5 octombrie 1996, este unit in persona episcopi cu Arhiepiscopia Maronită de Haifa şi Ţara Sfântă. În 2010, avea 504 botezaţi în 3 parohii, teritoriul său acoperind Ierusalimul şi teritoriile Autorităţii Naţionale Palestiniene. În prezent, este sediu vacant.

Biserica Maronită este o ramură sui iuris a Bisericii Catolice deoarece, în cadrul acesteia, îşi păstrează riturile şi liturgia de tradiţie siro-antiohiană. Este singura Biserică din Orient care a rămas mereu fidelă Sfântului Scaun.

Patriarhul este ales de către sinodul episcopilor, şi numai după aceea depune profesiunea de comuniune cu Pontiful Roman. În 2010, Biserica Maronită din Ţara Sfântă a celebrat jubileul de 1600 de ani de la moartea fondatorului său, Sfântul Maron.

Arhieparhia Melkită de Akka şi Palestina (Archieparchia Ptolemaidensis Melchitarum) datează din secolul III, fiind declarată circumscripţie autonomă în 1759 şi ridicată la rangul de arhieparhie la 18 noiembrie 1964. Este sediu episcopal al Bisericii Melkite Greco Catolice, sufragană a Arhidicezei de Tir. În 2007, avea 95.000 de botezaţi.

Arhieparhul actual este Elias Chacour, cu sediul eparhial la Haiffa şi are în jurisdicţia sa pe toţi credincioşii melkiţi din Israel, cei mai numeroşi aflându-se în Galileea. Teritoriul este împărţit în 30 de parohii.

28

Actualitatea Creştină

martie 2012

Custodia franciscană în Ţara Sfântă

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME Arhieparhia Melkită de Ierusalim (Archieparchia Hierosolymitana Melchitarum) este un sediu diecezan supus direct Sfântului Scaun şi cuprinde teritoriul oraşului Ierusalim, cu 6 parohii. În 1969, avea 6.500 de botezaţi. Din 2008, este sediu vacant.

Mai multe date despre Bisericile Maronită şi Melkită vom oferi în numerele viitoare ale Actualităţii creştine.

Ioan Paul al II-lea la Zidul Plângerii (20-26 martie 2000) Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Ţara Sfântă, cu cinci ani înainte de trecerea lui la Domnul, a însemnat împlinirea unui vis îndelung aşteptat. În mod semnificativ, a fost singura călătorie a Suveranului Ponitf efectuată peste hotare în timpul Anului Jubiliar 2000. Două evenimente au marcat în mod deosebit acest pelerinaj: rugăciunea la Zidul Plângerii, unde Papa a depus într-o crăpătură a zidului o copie după „Rugăciunea de iertare pentru păcatele comise

împotriva evreilor”, şi celebrarea Sfintei Liturghii în Cenacol (Sala Cinei de Taină, sală în care Papa Paul al VI-lea nu avusese permisiunea să intre în timpul pelerinajului său din 1964, deoarece aceeaşi locaţie este venerată în iudaism drept locul unde a fost îngropat regele David). Cu această ocazie, proprietatea Cenacolului a fost transferată Bisericii Catolice, în cadrul unui protocol cu guvernul israelian, căruia i se retroceda în schimb o fostă sinagogă: Biserica Santa Maria Blanca din Toledo, Spania. „A fost o călătorie dificilă şi riscantă, dar deosebit de importantă pentru poporul evreu şi pentru cel creştin, popoare unite prin Scripturi, dar dezbinate de tensiuni şi neînţelegeri adânc înrădăcinate în istorie”, se menţiona în presa vremii.

Ioan Paul al II-lea, Zidul plangerii, martie 2000

Paul al VI-lea pe Calea Crucii (4-6 ianuarie 1964) Călătoria a inclus Bazilica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Bazilica Bunei Vestiri din Nazaret, Peştera Naşterii Domnului din Betleem şi a fost prima vizită a unui suveran pontif în Ţara Sfântă, „la două mii de ani după ce” – arăta marele scriitor italian Dino Buzzati – au trecut pe aici paşii primului papă, Sfântul Apostol Petru. Spre deosebire de acesta, Paul al VI-lea a călătorit spre Ierusalim pe calea aerului – o altă premieră, fiind primul zbor al unui papă cu avionul. La aterizarea pe aeroportul din Amman, Papa a fost aşteptat de însuşi regele Hussein al Iordaniei, mare pasionat de aeronautică (la acea vreme, Ierusalimul era împărţit între Israel şi Iordania). La intrarea în teritoriile israeliene, Papa Paul al VI-lea s-a prezentat oficialităţilor ca ”pelerin al păcii, venit să se roage”. Un episod anume a marcat în mod deosebit amintirea contemporanilor: trecând pe sub Poarta Damascului, pe când parcurgea Via crucis, mulţimea a devenit atât de agitată, încât Papa a trebuit să se retragă timp de vreo 20 de minute într-una din capelele ridicate la fiecare staţiune: era staţiunea a VII-a, „Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă”. Presa vremii a considerat incidentul drept un eveniment simbolic. „Musulmanii şi creştinii – scrie un alt observator – explodează într-un entuziasm de nestăpânit şi o masă întreagă de oameni se înghesuie spre Papă. Paul al VI-lea este prins strâns la mijloc între membrii Legiunii arabe, care la un moment dat, îl ridică pe braţe şi, presat de jur împrejur de mulţime, urcă pe jos Via dolorosa. Femeile îi aruncă flori de la ferestre. O petală de trandafir i se lipeşte de frunte. Montini e fericit.”

Pelerinajul Papei Benedict al XVI-lea (11-13 mai 2009) În ajunul vizitei sale în Iordania, Israel şi Teritoriile Palestiniene (vizită care a repetat în mare traseul parcurs de Paul al VI-a), Benedict al XVI-lea a fost ţinta unui atac vehement via internet din partea talibanilor, care acuzau Biserica Catolică de „prozelitism cruciat”. Restul presei arabe însă a făcut o prezentare pozitivă a evenimentului, care a inclus numeroase întâlniri cu autorităţi religioase şi de stat, sesizând intenţiile de pace ale Papei şi îndemnul său la dialogul interreligios. „Dumnezeul lui Avram, Dumnezeul lui Isac şi Dumenzeul lui Iacob – s-a rugat Papa Benedict al XVI-lea la Zidul Plângerii - ascultă strigătul celor chinuiţi, înspăimântaţi şi lipsiţi; trimite pacea ta asupra Ţării Sfinte, asupra întregului Orient Mijlociu şi a întregului neam omenesc: mişcă inimile tuturor celor care invocă numele Tău, ca să meargă cu umilinţă pe calea dreptăţii şi a compasiunii.” martie 2012

Actualitatea Creştină

Pagini realizate de Liana GEHL

Paul al VI-lea, Rugăciune la Sfântul Mormânt, 1964

Vizite papale în Ţara Sfântă

29

SOCIAL

Alcoolul, o alegere?

Asociaţia Cluburilor Alcoolicilor în Recuperare

Asociaţia Cluburilor Alcoolicilor în Recuperare şi-a propus să prezinte aspecte din viaţa reală cu privire la impactul pe care îl are alcoolul asupra persoanelor, asupra familiilor lor şi asupra celor din jur, care sunt denumiţi, în mod generic, comunitate. Deoarece există multe informaţii legate de acest subiect, mai mult sau mai puţin corecte, iar accesarea lor este destul de uşoară, vă propunem o altfel de abordare, mai personală şi, de asemenea, foarte reală.

Vom începe cu prezentarea alcoolului ca substanţă ce produce manifestări fizice şi psihice asupra individului consumator, urmând să descriem şi alte aspecte ce se referă la reluarea consumului (recădere) după un anumit interval de timp, la familie, la Club (grup de suport) ca modalitate de reechilibrare în vederea schimbării stilului de viaţă, la aspectul spiritual şi moral.

Alcoolul, o alegere?

De multe ori, efectele alcoolului la nivel fizic şi psihic asupra persoanei care îl consumă, sunt cele care îl fac diferit de ceilalţi. Te gândeşti mereu: ce rău este că beau, însă privindu-ţi schimbările feţei (îmbătrânită, ridată), observând că nu ai poftă de mâncare sau că nu dormi bine, că eşti nervos sau agitat, că îţi tremură mâinile şi le foloseşti cu greu, că nu te mai bucuri de nimic pentru că trebuie mereu să fii în căutarea următoarei doze sau pur şi simplu nu îţi mai pasă de ce este în jur, mergi la medic şi acesta îţi pune diagnostice diferite, care trădează probleme la nivelul organelor interne.

Atunci stai şi te gândeşti: ce să fac? Ai putea să gândeşti astfel... „Sunt un om, la fel ca tine. Tu nu mă cunoşti, dar aş vrea să ştii ceva despre mine: am ales să mor zi de zi câte puţin. Vei întreba: „De ce?”. Nici eu nu prea ştiu ce să răspund. Nu-mi place viaţa? Eu cred că da, dar nu ştiu dacă o apreciez cum trebuie. Vezi tu, eu sunt alcoolic! Ce ochi mari ai făcut! Mă dispreţuieşti? Hmm, poate aş merita sau poate ar trebui să-ţi fie milă de mine,

dar nu prea pare să îmi pese, nu-i aşa?

Trupul mi-e bolnav, şi mintea e bolnavă, şi sufletul, pentru că nu am puterea să rup lanţurile ce mă ţin legat de acest „prieten” la care am ales să apelez zilnic şi care mă distruge încetul cu încetul.

Au trecut ani de când am făcut „primul pas”, primul pahar. Când mă uit în oglindă, văd pe cineva care-mi seamănă, dar îmi spun că nu pot fi eu acela. „Cine eşti?”, întreb; dar cel din faţa mea mă priveşte la fel de mirat ca şi mine. Zilnic mă priveşte cu ochii injectaţi, cu privirea pierdută, care nu pare să mai exprime ceva, parcă ar fi fără viaţă; cu pielea atât de îmbătrânită.

Oare câţi ani am?! Şi parcă mă mişc mai greu, respir mai greu, nu mai pot dormi ca înainte. Mă uit în oglindă şi văd realitatea: sunt pe moarte, pentru că am ales să beau!

Am ales! Eu sunt cel care face alegeri, deci, care are puterea de a spune „da” sau „nu”. Mă uit din nou la cel care mă priveşte din oglindă şi îl în-

treb: „Oare de ce am ales moartea în locul vieţii?”. „Toate sunt posibile celui care crede” (Mc 9,23), scrie în Biblie. EU de ce nu aş putea să fac această schimbare?

Cel din oglindă continuă să tacă şi să mă privească; şi aşteaptă…

Sunt un om, la fel ca tine. Tu nu mă cunoşti, dar aş vrea să ştii ceva despre mine. Am fost alcoolic, însă acum am ales să trăiesc, să mă bucur de fiecare zi, de fiecare răsărit de soare, de fiecare zâmbet. Sunt fericit pentru că acum nu mai am o inimă bolnavă. Am ales să mă vindec, să renunţ la alcool pentru tot restul vieţii. Ai să mă întrebi „De ce?” Iar eu am să-ţi răspund: „Pentru că a fost alegerea mea... personală şi conştientă; pentru că doresc să am o viaţă frumoasă; pentru că vreau să fiu sănătos”.

Mă uit în oglindă şi mă văd pe mine: acum mă recunosc, în sfârşit. Şi cel din faţa mea mă priveşte, zâmbeşte şi îmi spune: „Mulţumesc pentru alegerea pe care ai făcut-o!”.

Caşcaval Smărăndiţa, voluntar ACAR Ramona CIOBANU, responsabil Centru de Recuperare ACAR

ASOCIAŢIA CLUBURILOR ALCOOLICILOR ÎN RECUPERARE Date de contact - Iaşi Tel/fax: 0232-228204 Email: acar_2004ro@yahoo.com Web: www.alcoologia.ro 30

Actualitatea Creştină

martie 2012

Date de contact – Bucureşti Tel: 0752865585 – dr. Simona Cotnăreanu Tel: 0768669037 – Laurenţiu Antucă

SFÂNTUL LUNII

Sfântul Luigi Orione Luigi Orione (1872-1940) s-a născut la Pontecurone, în dieceza de Tortona, la 23 iunie 1872. Tatăl său era constructor de drumuri, iar mama, femeie cu o credinţă profundă şi un deosebit simţ al educaţiei, era casnică. Deşi simţea chemarea la preoţie, timp de trei ani, între 1882-1885, Luigi a rămas să-şi ajute tatăl ca ucenic.

La 14 septembrie 1885, la vârsta de 13 ani, a fost primit în mănăstirea franciscană din Voghera (Pavia), dar din cauza unei pneumonii care i-a pus viaţa în pericol, în iunie 1886 a fost nevoit să se întoarcă în familie. Din octombrie 1886 până în 1889 a fost elev la oratoriul Valdocco, în Torino.

Aici a cunoscut şi operele de caritate ale Sfântului Iosif Cottolengo, care erau în apropierea oratoriului salezian.

Seminaristul fondator

La 16 octombrie 1889 a început cursul de filosofie la Seminarul din Tortona. Chiar din perioada studiilor, ca tânăr seminarist, a fost sensibil la problemele sociale şi ecleziale care tulburau acea epocă agitată; de aceea s-a dedicat solidarităţii faţă de aproapele, în cadrul Societăţii de Ajutor Reciproc „Sfântul Marţian” şi în cadrul Conferinţei „Sfântul Vincenţiu”. Mişcat de acest impuls apostolic, la 3 iulie 1892 a înfiinţat la Tortona primul oratoriu pentru a se ocupa de educaţia creştină a băieţilor. În anul următor, la 15 octombrie 1893, Luigi Orione, un seminarist de 21 de ani, a deschis în cartierul San Bernardino un colegiu destinat băieţilor săraci.

Luigi a fost hirotonit preot la 13 aprilie 1895. În cadrul aceleiaşi solemnităţi, episcopul a hirotonit şi şase elevi din colegiul deschis de Luigi.

Familia religioasă

În jurul tânărului fondator s-au adunat seminarişti şi preoţi care au alcătuit primul nucleu al Micii Opere a Divinei Provindente. În 1899 a înfiinţat ramura Eremiţilor Divinei Providenţe, aceştia fiind conduşi de motoul benedictin „ora et labora” (Roagă-te şi munceşte!), mai ales în coloniile agricole care, la acel moment, răspundeau necesităţii de a spori nivelul social şi creştin al lumii rurale.

Episcopul de Tortona, Mons. Igino Bandi, a recunoscut canonic congregaţia religioasă masculină a Micii Opere a Divinei Providenţe, Fiii Divinei Providenţe, şi a stabilit carisma exprimată în mod apostolic în „colaborarea pentru a-i conduce pe cei mici, pe săraci şi poporul, la Biserică şi la Papă, prin opere de caritate”, profesată printr-un al patrulea vot, de specială „fidelitate faţă de Papa”. Întărit de sfatul personal al Papei Leon al XIII-lea, Don Luigi Orione a aşezat printre scopurile formulate în primele Constituţii din 1904 pe acela de a lucra pentru „a obţine unitatea Bisericilor separate”.

Caritate printre ruine

După cutremurul din decembrie 1908, care a provocat 90.000 de morţi, Don Orione a mers în Reggio Calabria şi Messina pentru a acorda ajutor îndeosebi orfanilor; a devenit promotorul lucrărilor de reconstrucţie civilă şi religioasă.

A fost alături de cei care au suferit în urma cataclismului ce a zguduit localitatea Marscia la 13 ianuarie 1915 şi care a făcut 30 000 de victime.

Erau anii Primului Război Mondial. Don Orione a străbătut de mai multe ori Italia, pentru a sprijini diferite activităţi caritabile, pentru a ajuta spiritual şi material oameni de toate categoriile, pentru a trezi şi a cultiva vocaţii la sfânta preoţie şi la viaţa religioasă.

Micile Surori Misionare ale Carităţii

La douăzeci de ani de la fondarea Fiilor Divinei Providenţe, la 29 iunie 1915 a înfiinţat Congregaţia Micile Surori Misionare ale Carităţii, însufleţite de aceeaşi carismă. În 1927 a înfiinţat şi o ramură contemplativă, Surorile Sfântului Sacrament adoratoare nevăzătoare, la care se vor adăuga şi Contemplativele lui Isus Răstignit.

Munca apostolică

După cel de-al Doilea Război Mondial, s-au înmulţit şcolile, colegiile, coloniile agricole, operele caritative şi de asistenţă. În mod deosebit, Don Orione a înfiinţat la periferia marilor oraşe „Mici Cottolengo”, centre destinate să-i primească pe fraţii cei mai suferinzi şi mai nevoiaşi; el vedea în aceste instituţii „noi amvoane” de unde să vorbească despre Cristos şi despre Biserică, „faruri de credinţă şi de civilizaţie”.

A fost un predicator neobosit, confesor şi organizator de pelerinaje, misiuni, procesiuni şi alte manifestări populare ale credinţei.

Moarte şi glorie

În iarna anului 1940, suferind deja de anghină pectorală şi după două atacuri de cord agravate de o criză respiratorie, Don Orione s-a lăsat convins de confraţi şi de medici să se retragă într-o casă a Micii Opere, la San Remo, deşi spunea: „Nu-mi doresc să trăiesc şi să mor printre palmieri, ci printre săraci, care sunt Isus Cristos”.

Don Orione a murit la 12 martie 1940. Rămăşitele sale pământeşti se află la sanctuarul Madonna della Guardia (Tortona). Trupul său a fost găsit intact în 1965, la prima deshumare, şi a fost aşezat la loc de cinste în acelaşi sanctuar, după ce, la 26 octombrie 1980, Papa Ioan Paul al II-lea l-a înscris pe Don Luigi Orione în rândul Fericiţilor.

Traducere şi adaptare după www.vatican.va martie 2012

Actualitatea Creştină

31

ANUNŢURI

Tabăra sportivă internaţională FICEP 2012 – România FICEP (Fédération Internationale Catholique d'Education Physique et Sportive) este o federaţie internaţională a asociaţiilor sportive catolice, care are ca principal scop organizarea de evenimente sportive care să adune participanţi din toate ţările membre. În perioada 31.07.2012 – 07.08.2012, Asociaţia Clubul Sportiv Roman (CSR), cel mai nou membru al FICEP, organizează prima tabără FICEP din România.

Ideea organizării acestei tabere este de a sprijini adolescenţii în dezvoltarea şi organizarea valorilor lor personale, prin activităţi sportive, prin jocuri şi activităţi artistice. Scopul taberei este de a spori interesul adolescenţilor faţă de sport, cultură şi activităţile din timpul liber.

Sunt aşteptaţi să participe adolescenţi cu vârsta cuprinsă între 14 şi 17 ani, care doresc să încerce sporturi noi şi diferite.

Se estimează participarea a 100 de tineri din Franţa, Germania, Austria, Cehia, Belgia, Elveţia şi România.

Taxa de participare: All inclusive 210 € Tabăra va fi organizată în localitatea Ciofliceni, comuna Snagov, la 35 de km de Bucureşti, la mănăstirea catolică a călugărilor carmelitani. Pentru mai multe informaţii despre mănăstire: www.carmelitanisnagov.ro Pentru detalii despre tabără: Claudiu Roznovszky Tel: 0040724.376.455 Claudiu.roznovszky@csr-org.ro; roznovszky@yahoo.com Înscrierea se face pe site-ul www.csr-org.ro la secţiunea Tabere Ficep sau la Claudiu Roznovszky, până la data de 01.06.2012.

Taxa se poate plăti în două tranşe, prima, până la data de 01.06.2012, iar a doua, pănă la data de 01.07.2012.

Pregătiri pentru Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic În perioada 29 februarie – 1 martie 2012 s-a desfăşurat la Iaşi, la Mănăstirea Don Orione, Întâlnirea Responsabililor Diecezani şi Eparhiali cu Pastoraţia Tineretului. Întâlnirea s-a înscris în programul de pregătire a Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic (INTC), ce se va desfăşura anul acesta în luna iulie, la Iaşi.

Pe lângă responsabilii diecezani şi eparhiali, la întâlnire au participat: Episcopul Petru Gherghel – Episcopul Diecezei de Iaşi, pr. Nicolo Anselmi – responsabilul Serviciului Naţional pentru Pastoraţia Tineretului din cadrul Conferinţei Episcopale Italiene, şi pr Domenico Beneventi – vice-responsabilul Serviciului Naţional pentru Pastoraţia Tineretului. În seara primei zile a Întâlnirii a fost lansat site-ul www.intc2012.ro. Lansarea a fost făcută de Preasfinţitul Petru Gherghel, un gest în premieră, de bun augur se speră, deoarece este pentru prima dată când un episcop lansează un site al INTC.

Rubrică realizată de Dr. Dănuţ DOBOŞ

File de istorie

32

Episcopul Dominic Jaquet

S-a născut la Grelley (Elveţia), la 31 octombrie 1843, şi a fost sfinţit preot diecezan în 1866. După 16 ani, va trece la franciscanii convetuali, iar la 8 ianuarie 1895, a fost numit Episcop de Iaşi, funcţie pe care a deţinut-o până la 31 martie 1903.

După retragerea de la conducerea Episcopiei de Iaşi, a funcţionat ca profesor la Universităţile catolice din Fribourg şi Roma. A murit la Fribourg, la 3 februarie 1931. În perioada 25 iunie 1895 – 31 martie 1896, Episcopul Dominic Jaquet a deţinut şi funcţia de Administrator apostolic al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, calitate în care a depus toate eforturile pentru reconcilierea Regelui Carol I de România cu Sfântul Scaun. De asemenea, Episcopul Dominic Jaquet a susţinut ideea semnării unui Concordat între Sfântul Scaun şi Regatul României. În plan pastoral, Episcopul Dominic Jaquet a continuat proiectele predecesorului său, Arhiepiscopul Otto Zardetti, susţinând totodată dezvoltarea şcolilor catolice. A invitat, în acest sens, Congregaţia Notre Dame de Sion, activă în Moldova, să deschidă la Bucureşti şcoli pentru educaţia fetelor, proiect realizat sub conducerea succesorului său, Arhiepiscopul Francisc Xaveriu von Hornestein. În 1897, prefectul Congregaţiei De Propaganda Fide i-a scris Episcopului Dominic Jaquet, lăudându-i scurta, dar merituoasa activitate în calitate de Administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti.

Actualitatea Creştină

martie 2012