Actualitatea creştină, nr. 4/2008

Pãstorul Arhidiecezei IOAN ROBU, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureºti

Arhidieceza la ceas aniversar

1883-2008 Pe 28 aprilie vom marca printr-un program special acest aniversar la care nu atât numãrul anilor ne impresioneazã, ci, mai degrabã, lucrarea lui Dumnezeu ºi a harurilor sale de multe feluri în biserica noastrã localã pe tot parcursul acestor 125 de ani.

Dacã luãm în considerare prima perioadã din viaþa Arhiepiscopiei, 1883-1948, putem spune cã a fost un timp de înflorire, de creºtere, în ciuda greutãþilor ºi, mai ales, a celor Douã Rãzboaie Mondiale.

Din Vicariat Apostolic a devenit Arhidiecezã ºi, treptat, a început sã se asemene tot mai mult cu orice diecezã din lumea catolicã. Spuneam de înflorire; primele „flori” au fost Catedrala, terminatã în 1884 ºi deschiderea primului Seminar pentru formarea clerului diecezan; în 1852 sosesc surorile IMBV (Doamnele Engleze); în 1861 vin la Bucureºti Fraþii ªcolilor Creºtine; trebuie sã ne amintim ºi de sosirea surorilor Notré Dame de Sion; în 1906 îºi încep activitatea în Bucureºti surorile Sfântului Vincenþiu de Paul; în 1909 se înfiinþeazã Societatea Catolicilor din Bucureºti ºi Revista catolicã. În aceeaºi perioadã sunt construite alte noi biserici în Arhidiecezã. Între cele Douã Rãzboaie Mondiale a fost semnat ºi Concordatul cu Vaticanul, prin care Bucureºtiul devenea Mitropolie, având sufragane diecezele romano-catolice din România. Înainte ºi dupã Cel de-al Doilea Rãzboi Mondial era cunoscutã ºi apreciatã prezenþa catolicã în Muntenia prin ºcolile sale ºi prin alte activitãþi sociale. Reamintesc faptul cã Biserica catolicã avea ºcoli nu numai în Bucureºti, dar ºi la Craiova, Ploieºti, Brãila, Severin, Piteºti, Greci etc.

Am pus anul 1948 ca an limitã al primei perioade din istoria Arhidiecezei tocmai pentru cã atunci multora li s-a pãrut sfârºitul vieþii catolice din Bucureºti ºi din împrejurimi. Biserica Greco-catolicã a fost desfiinþatã, Arhiepiscopul Cisar a fost forþat sã-ºi dea demisia încã înainte de 1948, ºcolile au fost desfiinþate ºi luate de Statul comunist, celelalte opere sociale distruse, majoritatea diecezelor desfiinþate, congregaþiile cãlugãreºti scoase în afara legii, preoþii asistau la atâtea simulacre de procese etc.

Aºa s-a intrat în perioada 1948-1989, cu crucea în spate. Prin puºcãrii, domicilii forþate, supravegheri, teamã, nesiguranþã, tãcere. Când puterea comunistã a fost sigurã cã pentru ea nu mai existau pericole majore, a început sã arate o faþã mai omeneascã. A deschis, în 1964, uºile puºcãriilor pentru deþinuþii politici ºi i-a eliberat pe cei care au mai supravieþuit. Dupã 1964 nu au mai arestat preoþi, decât cu foarte rare excepþii.

Autoritãþile au început sã vorbeascã mai frumos, chiar sã „deplângã” greºelile trecutului. Oricum, Biserica Romano-Catolicã a fost profund mortificatã de supraveghere ºi control, izolatã de restul lumii catolice ºi de Vatican, expusã capriciului conducãtorilor comuniºti.

Faptul cã la Alba Iulia s-a pãstrat fãrã întrerupere succesiunea episcopalã, cã Iaºiul ºi Bucureºtiul au mai primit în vremea comunistã câte un episcop, acestea sunt semne ale Milostivirii lui Dumnezeu, haruri pentru continuitate. La fel ºi istoria de întrerupere ºi apoi de continuare a Seminariilor unde se pregãteau viitorii preoþi. Când încerc sã vãd departe, în trecut, ce a contat mai mult pentru continuitatea noastrã catolicã în România, nu ºtiu ce sã admir mai mult: înþelepciunea „pãstorilor” sau înþelepciunea „turmei”. Oricum, dupã 1948, aceastã înþelepciune a fost mult încercatã ºi a fost obligatã sã îmbrace când haina prudenþei, când pe cea a tãcerii, când a cuvântului ambiguu, când a fricii ºi aºa mai departe.

Biserica nu a tãcut în vremurile grele niciodatã. Ea a predicat fãrã întrerupere Vestea cea Bunã, iar când se apropia de anul 1989, era deja pregãtitã în speranþã de Papa Ioan Paul al II-lea.

A treia perioadã din cei 125 de ani, cea cuprinsã între 1989-2008, este prea aproape de noi ca sã o apreciem cum se cuvine, istoriceºte.

Oricum, în 1989, la Revoluþie, am tras atât de mult aer proaspãt în piept, încât tuºim ºi astãzi, acuzându-ne de imprudenþã respiratorie. ªtim totuºi cã nimeni nu a murit din cauza unei supradoze de speranþe. Din aceastã mare încãrcãturã de speranþã au crescut dupã 1989 în Arhidiecezã multe lucruri frumoase. S-a mãrit numãrul parohiilor ºi al congregaþiilor, al bisericilor noi, al iniþiativelor caritative etc. Am crescut în cele ce ne lipseau. Am reluat ºi contactele mai normale cu alte Biserici Catolice din Europa ºi din lume, am încercat, fãrã sã ne dãm seama cã imitãm ceva, sã refacem ce aveam odinioarã: prezenþa cãlugãreascã, ºcolile, alte activitãþi sociale. Îi mulþumim lui Dumnezeu pentru tot ce am reuºit sã împlinim . Sigur cã sunt ºi realitãþi care ne tulburã gândul. Dupã Conferinþa de la Bologna privind reforma învãþãmântului universitar, nu am mai avut voie sã pregãtim la Institutul Teologic duble specializãri ºi, ca atare, restructurarea impusã de situaþie a adus neplãceri multor profesori. În alt context, ne gândim la situaþia Catedralei ameninþatã de construcþia alãturatã. ªi ce sã mai spunem de migrarea credincioºilor catolici în cãutare de lucru în alte þãri. Ne vine în minte rugãciunea Psalmilor „Priveºte Doamne (...) ºi ia aminte la neputinþa noastrã”.

Sigur cã l-am putea ruga pe Domnul sã priveascã ºi la altele, de exemplu, la mulþimea celor care frecventeazã bisericile noastre, la fidelitatea preoþilor, a cãlugãrilor ºi a cãlugãriþelor noastre, la preoþii care ajutã alte biserici locale din Europa ºi din America, la grãdiniþele ºi ºcolile noastre de toate gradele, la tineretul nostru catolic, la diferitele organizaþii ºi fundaþii care prin viaþa ºi activitatea lor vestesc legea iubirii conform Evangheliei.

Dacã perioada 1948-1989 s-ar putea numi perioada încercãrii ºi a ispitirii dureroase, cea de acum, 1989-2008, s-ar putea defini ca timpul revenirii ºi al refacerii normalitãþii în Biserica localã.

Putem spune cã în cei 125 de ani am cunoscut în atâtea feluri Moartea ºi Învierea Domnului. Pe acestea le spunem mai departe celor care vin cu noi ºi dupã noi!

Sigur cã printre aceste rânduri sunt multe lucruri acoperite de tãceri, voluntare ºi involuntare. Nu am scris ca specialist în istorie sau în alte discipline, ci ca om care ºtie cã Dumnezeu ne stã alãturi prin semnele Crucii ºi Învierii.

Doamne, „cãtre tine îmi ridic ochii, cãtre Tine care locuieºti în Ceruri”!

1

2

Magisteriu

Din alocuþiunile Sfântului Pãrinte la rugãciunea Regina Coeli Vocaþiile în ser viciul Bisericii-misiune serviciul (13 aprilie)

Dragi fraþi ºi surori, în duminica a patra a Paºtelui, în care Liturgia ni-l prezintã pe Isus ca Bun Pãstor, se celebreazã Ziua Mondialã de Rugãciune pentru Vocaþii. Pe fiecare continent, comunitãþile ecleziale invocã de la Domnul numeroase ºi sfinte vocaþii la preoþie, la viaþa consacratã ºi misionarã ºi la cãsãtoria creºtinã, ºi mediteazã asupra temei: Vocaþiile în serviciul Bisericii-misiune. Anul acesta, Ziua Mondialã de Rugãciune pentru Vocaþii se situeazã în perspectiva Anului Paulin, care va începe la 28 iunie, pentru a celebra bimilenarul naºterii apostolului Paul, misionarul prin excelenþã. În experienþa Apostolului neamurilor, pe care Domnul l-a chemat sã fie „slujitor al Evangheliei”, vocaþia ºi misiunea sunt inseparabile.

De aceea, el reprezintã un model pentru fiecare creºtin, în mod deosebit pentru misionarii ad vitam, pentru toatã viaþa, care se dedicã total vestirii lui Cristos celor care încã nu l-au cunoscut. Acest serviciu misionar îl desfãºoarã, în primul rând, preoþii, împãrþind Cuvântul lui Dumnezeu ºi Sacramentele, ºi manifestând, prin caritatea lor pastoralã faþã de toþi, mai ales faþã de bolnavi, faþã de cei mici ºi cei sãraci, prezenþa vindecãtoare a lui Isus Cristos (...) Ne rugãm sã creascã tot mai mult numãrul acelora care decid sã trãiascã în mod radical Evanghelia prin voturile de castitate, sãrãcie ºi ascultare: sunt bãrbaþi ºi femei care au un rol de prim ordin în evanghelizare. Dintre ei, unii se dedicã contemplaþiei ºi rugãciunii, alþii unei acþiuni educative ºi caritative, într-o multitudine de forme; toþi, însã, au în comun unul ºi acelaºi scop: acela de a mãrturisi primatul lui Dumnezeu peste orice ºi sã rãspândeascã Împãrãþia sa în orice ambient al societãþii (...) Nu trebuie uitat cã ºi cãsãtoria creºtinã este o vocaþie misionarã: soþii, de fapt, sunt chemaþi sã trãiascã Evanghelia în familii, la locul de muncã, în comunitãþile parohiale ºi civile. În afarã de aceasta, în anumite cazuri, oferã preþioasa lor colaborare în misiunea ad gentes.

Drumul spre Emaus, calea unei maturizãri a credinþei (6 aprilie)

Evanghelia acestei duminici - a treia a Paºtelui - prezintã celebra povestire numitã a ucenicilor de la Emaus (...) Localitatea Emaus nu a fost identificatã cu certitudine. Existã diferite ipoteze, iar acest fapt nu e lipsit de semnificaþie, deoarece lasã sã ne gândim cã Emaus reprezintã, în realitate, orice loc: drumul care conduce la Emaus este drumul fiecãrui creºtin, mai mult, al fiecãrui om. Pe drumurile noastre, Isus înviat se face tovar㺠de cãlãtorie, pentru a reaprinde în inimile noastre cãldura credinþei ºi a speranþei ºi pentru a frânge pâinea vieþii veºnice. În discuþia ucenicilor cu cãlãtorul necunoscut impresioneazã expresia pe care evanghelistul Luca o pune pe buzele unuia dintre ei: Noi speram... (24,21). Acest verb la trecut spune totul: am crezut, am urmat, am sperat..., dar de-acum totul s-a sfârºit (...)

Aceastã dramã a ucenicilor de la Emaus apare ca o oglindã a situaþiei multor creºtini din timpul nostru. Pare cã speranþa credinþei a eºuat. Credinþa însãºi intrã în crizã din cauza unor experienþe negative care fac sã ne simþim abandonaþi de Domnul. Dar acest drum spre Emaus poate deveni calea unei purificãri, a unei maturizãri a credinþei noastre în Dumnezeu. ªi noi putem intra în conversaþie

cu Isus ascultând Cuvântul Sãu. ªi astãzi frânge pâinea pentru noi ºi se dãruieºte pe Sine ca pâine a noastrã.

Astfel, întâlnirea cu Cristos Înviat, care este posibilã ºi azi, ne dã o credinþã mai profundã ºi mai autenticã, cãlitã în focul evenimentului pascal; o credinþã robustã, întrucât se hrãneºte nu din idei omeneºti, ci din Cuvântul lui Dumnezeu ºi din prezenþa Sa realã în Euharistie.

Acest minunat text evanghelic conþine deja structura Sfintei Liturghii: în prima parte ascultarea Cuvântului prin Sfintele Scripturi; în cea de-a doua, Liturgia Euharisticã ºi Împãrtãºania cu Cristos prezent în Sacramentul Trupului ºi Sângelui Sãu. Hrãnindu-se la aceastã dublã masã, Biserica se edificã fãrã încetare ºi se reînnoieºte, zi de zi, în credinþã, în speranþã ºi în iubire.

Milostivirea este însuºi numele lui Dumnezeu (30 martie 2008)

În timpul Jubileului din 2000, iubitul Slujitor al lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea, a stabilit ca în toatã Biserica, Duminica de dupã Paºti, pe lângã Domenica in Albis, sã fie denumitã ºi Duminica Milostivirii lui Dumnezeu. Aceasta s-a petrecut concomitent cu slujba canonizãrii Faustinei Kowalska, umila sorã polonezã, nãscutã în 1905 ºi decedatã în 1938, zeloasã mesagerã a lui Isus Milostiv. Milostivirea este, în realitate, nucleul central al mesajului evanghelic, este însuºi numele lui Dumnezeu, chipul cu care El s-a revelat în vechiul Legãmânt ºi, pe deplin, în Isus Cristos, întrupare a Iubirii creatoare ºi rãscumpãrãtoare.

Aceastã iubire de milostivire lumineazã ºi faþa Bisericii ºi se manifestã fie prin Sacramente, în special prin cel al Reconcilierii, fie prin faptele de caritate, comunitare ºi individuale. Tot ceea ce Biserica spune ºi sãvârºeºte, manifestã milostivirea pe care Dumnezeu o are pentru om. Când Biserica trebuie sã atragã atenþia asupra unui adevãr tãgãduit sau a unui bine trãdat, o face mereu mânatã de iubirea milostivã, pentru ca oamenii sã aibã viaþã ºi sã o aibã din belºug (cf. In 10,10). Din iubirea divinã, care împacã inimile, izvorãºte apoi adevãrata pace în lume, pacea între popoare, între culturi ºi religii diferite.

Asemenea sorei Faustina, Ioan Paul al II-lea s-a fãcut, la rândul sãu, apostol al Milostivirii lui Dumnezeu. În seara neuitatei sâmbete, 2 aprilie 2005, când a închis ochii pentru aceastã lume, era chiar vigilia Duminicii a doua a Paºtelui ºi mulþi au notat singulara coincidenþã care unea în sine dimensiunea marianã - prima sâmbãtã a lunii - cu cea a Milostivirii lui Dumnezeu. Într-adevãr, pontificatul sãu îndelungat ºi multiform îºi are aici nucleul central; toatã misiunea sa în serviciul adevãrului despre Dumnezeu ºi despre om, ºi în serviciul pãcii în lume se rezumã în acest anunþ, aºa cum el însuºi a spus la Cracovia-£agiewniki, în 2002, inaugurând marele Sanctuar al Divinei Milostiviri: „În afara milostivirii lui Dumnezeu, nu existã nici un alt izvor de speranþã pentru fiinþele umane”.

Pelerin la Vatican ANCA MÃRTINAª GIULIMONDI

Comunitatea „Sfântul Egidiu”, 40 de ani în slujba Domnului Pãcii Sanguis martyrum semen christianorum

S-au împlinit 40 de ani de la înfiinþarea Comunitãþii „Sfântul Egidiu”. Cu aceastã ocazie, pe 7 aprilie, Benedict al XVI-lea i-a întâlnit pe membrii binecunoscutei comunitãþi la bazilica romanã „Sfântul Bartolomeu”, de pe Insula Tiberinã. În acest strãvechi lãcaº de cult se aflã, din voinþa Papei Ioan Paul al II-lea, Sanctuarul Martorilor Credinþei din secolele XX ºi XXI, care adãposteºte relicve ale multor mãrturisitori ai credinþei din timpul nostru; un memorial al credinþei apãrate cu preþul vieþii ºi al mãrturisitorilor lui Cristos.

Aici apar nume precum Oscar Arnulfo Romero, arhiepiscop de San Salvador; Posada Ocampo, cardinal ucis de traficanþii de droguri la aeroportul din Guadalajara, în Mexic; Andrea Santoro, preot italian, ucis recent la Trabzon, în Turcia; Paul Schneider, pastor evanghelic; Franz Jägerstätter, agricultor austriac, opozant al nazismului, din motive de conºtiinþã ºi de credinþã ºi, nu în ultimul rând, Sofian Boghiu, cãlugãr ºi îndrumãtor spiritual ortodox, care s-a opus regimului totalitarist comunist din România.

ªase altare din Sanctuar amintesc de creºtinii victime ale violenþei totalitare comuniste ºi naziste, din toate cele cinci continente, istorii de sânge ale martirilor care au umplut câmpul secolului trecut cu sãmânþa noilor creºtini. Dupã cum afirmã Tertulian: Plures efficimur quoties metimur a vobis: sanguis martyrum semen christianorum, în traducere: Noi devenim mai mulþi ori de câte ori suntem seceraþi de voi: sângele martirilor este sãmânþã de noi creºtini (Apologeticum, 50,13: CCL, 1,171).

Bazilica „Sfântul Bartolomeu” are o semnificaþie deosebitã pentru Comunitatea „Sfântul Egidiu”, cãreia i-a fost dãruitã de Ioan Paul al II-lea, în 1993, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea comunitãþii. Dedicatã noilor martiri, bazilica a devenit loc de pomenire ecumenicã a acestora, lãcaºul fiind vizitat de diferite personalitãþi ortodoxe, precum patriarhul ecumenic Bartolomeu I,

patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, în octombrie 2002, patriarhul armean ºi mulþi alþii.

Patru decenii de rugãciune ºi solidaritate, de ecumenism ºi dialog interreligios. Vizita lui Benedict al XVI-lea la Comunitatea „Sfântul Egidiu”, împreunã cu vicarul general pentru dieceza de Roma – cardinalul Camillo Ruini, exprimã afecþiunea Sfântului Pãrinte pentru aceastã comunitate înfiinþatã la Roma, în 1968, ºi prezentã acum în peste 70 de þãri din întreaga lume, inclusiv în România.

Cu peste 50 de mii de membri, Comunitatea „Sfântul Egidiu” se aflã în prima linie în angajarea concretã, atât în trãirea spiritualã cât ºi în domeniul social, devenind o emblemã a eforturilor pentru pace ºi reconciliere, pentru ecumenism ca ºi pentru dialogul dintre credincioºi de diferite religii. În Cuvântul sãu, Benedict al XVI-lea a spus: „Putem considera aceastã întâlnire, la antica bazilicã „Sfântul Bartolomeu” de pe Insula Tiberinã, un pelerinaj al memoriei martirilor secolului al XX-lea, nenumãraþi bãrbaþi ºi femei, cunoscuþi ºi necunoscuþi care, în secolul trecut, ºi-au vãrsat sângele pentru Domnul. Un pelerinaj cãlãuzit de Cuvântul lui Dumnezeu care, ca fãclie pentru paºii noºtri, a luminat pe calea noastrã ºi lumineazã cu lumina sa viaþa fiecãrui credincios. Acest templu a fost destinat, de cãtre iubitul meu predecesor, Ioan Paul al II-lea, în mod expres, ca loc al memoriei martirilor secolului XX ºi încredinþat de el Comunitãþii „Sfântul Egidiu” care, anul acesta, aduce mulþumiri lui Dumnezeu pentru cea de-a 40-a aniversare a începuturilor”.

3

4

Aniversare

Ioan Robu 25 de ani de pãstorire ºi 40 de ani de preoþie În viaþa oricãrui om se aplicã aceste cuvinte ale Mântuitorului: “De pe roadele lor îi veþi cunoaºte... Astfel, tot pomul bun face roade bune, iar pomul rãu face roade rele”(Mt 7,16-17).

Nãscut în ziua de 6 noiembrie 1944 la Târgu Secuiesc ºi crescut la Traian Roman, printre bunii catolici din satele Moldovei, Ioan a învãþat, ca oricare alt copil de vârsta lui, în satul natal, Traian, apoi în satul învecinat, mult mai mare, Sãbãoani, terminând cele ºapte clase, dupã cum era organizarea ºcolarã în acele timpuri. În luna august 1958, s-a dat, la parohia Ghirãieºti, examen de admitere pentru Seminarul din Iaºi, abia redeschis în 1956, dupã ce fusese închis la reformele dezastroase din România anului 1948.

Providenþa, care orânduieºte toate, a fãcut ca el sã fie primit în Seminar, dar nu pentru Dieceza de Iaºi, ci pentru Arhidieceza de Bucureºti.

Dupã 10 ani de Seminar, a fost sfinþit preot la 15 august 1968, de cãtre Episcopul Petru Pleºca.

Primul loc pentru activitatea tânãrului preot Ioan Robu a fost parohia Craiova, ca preot vicar al parohului Leopold Hochenecker, începând cu 1 decembrie 1968 pânã la 15 iulie 1971.

Apoi el a activat ca preot vicar la Catedrala Sfântul Iosif. Între anii 1973-1977 a urmat studii de specializare la Roma, la Universitatea din Lateran,

Academia Alfonsianã, obþinând titlul de Doctor în Teologie. În perioada 1977-1983 a fost profesor ºi apoi rector la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaºi.

Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucureºti era condusã în acea perioadã

de Mons. Francisc Augustin, în calitate de Ordinarius Substitutus, încã din 1959. În seara zilei de 27 noiembrie 1983, Dumnezeu l-a chemat la sine pe Mons.

Francisc Augustin. În ziua de 1 decembrie în care îºi serba, de obicei, patronul ceresc, pe sfântul Francisc Xaveriu, l-am condus spre locul sãu de odihnã, din Cimitirul Bellu Catolic, unde acum aºteaptã clipa Învierii. În dupã-amiaza aceleiaºi zile, toþi preoþii care lucram în Arhidiecezã ne-am adunat în Capela din palatul Arhiepiscopal unde, dupã ce am invocat lumina Duhului Sfânt, cel mai în vârstã dintre noi, pãrintele Iosif Gonciu ne-a

expus situaþia Arhidiecezei ºi ne-a îndemnat ca, în conºtiinþã, prin vot secret, sã alegem un administrator diecezan care sã conducã Arhidieceza pânã ce se va pronunþa Sfântul Scaun asupra situaþiei create prin moartea Mons. Francisc Augustin.

La al doilea tur, majoritatea voturilor a fost pentru Preotul Profesor Doctor Ioan Robu, Rector al Institutului Teologic din Iaºi. Cel ales a acceptat opþiunea majoritãþii preoþilor, alegerea a fost comunicatã Sfântului Scaun ºi autoritãþilor statului. Era o situaþie provizorie care nu se ºtia cât va dura. Însã Dumnezeu are planurile lui. La 25 octombrie 1984 Sfântul Pãrinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Ioan Robu ca Episcop Administrator Apostolic al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureºti cu titlul de „Celle in Proconsulari”. Consacrarea episcopalã a avut loc la Roma, în Capela Paulinã din Palatul Apostolic în ziua de 8 decembrie 1984, în Solemnitatea Neprihãnitei Zãmisliri a Sfintei Fecioare Maria, consacrator fiind Cardinalul Agostino Casaroli, Secretarul de Stat al Vaticanului. La marele eveniment au participat ºi tatãl noului Episcop, un frumos numãr de preoþi din Arhidiecezã ºi din Moldova. Nu au lipsit reprezentanþii statului.

Prima Sfântã Liturghie pontificalã în Catedrala din Bucureºti a fost celebratã

Aniversare în seara de 22 decembrie 1984.

Au fost de faþã toþi reprezentanþii diecezelor din þarã, toþi preoþii vârstnici ºi tineri ai Arhidiecezei, membri ai Corpului Diplomatic, reprezentanþi ai autoritãþilor statului, ai altor Biserici. A fost o solemnitate deosebitã, iar vorbitorii s-au întrecut unii pe alþii în a scoate în evidenþã importanþa acestui adevãrat miracol aºteptat de 40 de ani. ªi a mai urmat un eveniment plin de semnificaþie. În ziua de 14 martie 1990, Sfântul Pãrinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a promovat pe Episcopul Ioan Robu, Administrator Apostolic, la demnitatea de Arhiepiscop - Mitropolit de Bucureºti. Instalarea solemnã a avut loc în Catedrala Sfântul Iosif în ziua de 29 aprilie 1990 în prezenþa Arhiepiscopului Angelo Sodano, delegat de Sfântul Pãrinte Papa Ioan Paul al II-lea, el devenind astfel al ºaptelea Arhiepiscop de Bucureºti.

Era mult de muncã pretutindeni în Arhidiecezã. Însã dupã experienþa acumulatã în anii de studii, cunoºtinþele adunate din cele citite, cele învãþate din dialogul cu alþii, au fãcut ca în puþin timp sã se vadã ceva nou în Arhidiecezã. Încetul cu încetul numãrul preoþilor a crescut, coeziunea dintre Pãstor ºi colaboratori devenea tot mai strânsã, viaþa religioasã în parohii prindea noi elanuri, preoþii cãutau sã fie mult mai apropiaþi de enoriaºi, aºa cum îi îndemna pãstorul lor. S-a început organizarea Caritas-ului arhidiecezan, s-a început învãþãmântul în cadrul Bisericii noastre, prin deschiderea Institutului Teologic Sfânta Tereza, a unui colegiu pedagogic, a unei ªcoli Sanitare, a unei ºcoli primare, a mai multor grãdiniþe conduse de surori din diferite congregaþii.

Toate institutele de viaþã consacratã, toate ordinele ºi congregaþiile din Biserica Universalã care ºi-au exprimat opþiunea sã vinã la noi, au fost acceptate cu dragã ºi largã inimã de pãstorul Arhidiecezei. ªi s-a ajuns acum cu rãbdare, rugãciune ºi încredere în Providenþã ca sã se schimbe faþa parohiilor prin activitatea din domeniul

educativ, pastoral, sanitar al cãlugãrilor ºi cãlugãriþelor. Însã Arhiepiscopul Robu a dorit sã organizeze ºi viaþa pastoralã pe întregul teritoriu al Arhidiecezei. Dintr-un singur decanat care era mai înainte a împãrþit în ºase decanate întregul teritoriu al Eparhiei. A înfiinþat pentru zona Dobrogei un Vicariat Episcopal. A reuºit cu insistenþã, rãbdare, rugãciune ºi cerºind, sã clãdeascã peste 30 de noi biserici. Preoþii, în marea lor majoritate tineri, lucreazã cu elan ºi zel acolo unde sunt trimiºi, ºtiind cã fiecare suflet trebuie mântuit ºi cã sãmânþa Evangheliei, odatã împrãºtiatã, va produce rod când va veni timpul.

La începutul anului 1999 era plãnuitã prima vizitã a unui succesor al Sfântului Petru, a Papei Ioan Paul al II-lea în România; vizita a avut loc în zilele de 7-9 mai. Cardinalul Sodano a mãrturisit la terminarea sfintei Liturghii din Parcul Izvor cã „aceasta a fost una din cele mai reuºite vizite ale Sfântului Pãrinte Papa!”.

Fãrã lupta curajoasã ºi tenace a Arhiepiscopului, nu ar mai fi în tezaurul Bisericii Universale strigãtul mulþimii din

parc: „Unitate, unitate, unitate!”, strigãt rãmas în inima Sfântului Papã ºi de care, ulterior, a amintit în mai multe rânduri!

Mai amintesc faptul cã Arhiepiscopul Ioan Robu a cerut ºi a obþinut de la Sfântul Pãrinte Papa Ioan Paul al II-lea un Episcop Auxiliar. Acesta este Episcopul Cornel Damian, consacrat în Solemnitatea Neprihãnitei Zãmisliri în anul 2003. Evenimentul a avut loc în Catedrala Sfântul Iosif, unde Arhiepiscopul l-a consacrat pe noul episcop.

Am þinut sã enumãr câteva din roadele celor aproape 25 de ani de pãstorire a Arhidiecezei de cãtre Arhiepiscopul Ioan Robu. Cuvintele din Sfântul Evanghelist Ioan „adevãrul vã va face liberi”, alese de Arhiepiscop drept devizã a episcopatului sãu, i-au fost întotdeauna cãlãuzã. Au fost ani de multe frãmântãri, de lupte, de paºi mici fãcuþi înainte, de suferinþe, însã toate au fost oferite cu încredere Domnului. Sfânta Fecioarã Maria, pe care a avut-o ca Mamã cereascã, în ale cãrei mari zile de sãrbãtoare a primit darul Sfintei Preoþii ºi apoi pe acela al plinãtãþii Sfintei Preoþii prin consacrarea episcopalã nu l-a pãrãsit niciodatã pe Pãstorul Arhidiecezei noastre. Implorând pentru Excelenþa Sa plinãtatea darurilor Duhului Sfânt prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, îi dorim ºi noi încã mulþi, mulþi ani frumoºi ºi de rodnicã pãstorire.

Pr Pr.. Eugen Bortoº

5

6

Actualitate

Parohia Romano-Catolicã Regina Sfântului Rozariu din Popeºti-Leordeni

1828- 2008: 180 de ani de istorie

Pe 27 aprilie, la Sfânta Liturghie de la ora 11.00, va avea loc lansarea monografiei „Catolicii din Popeºti-Leordeni: istorie ºi credinþã”.

Evenimentul marcheazã cei 180 de ani de istorie creºtinã a comunitãþii de bulgari catolici sositã pe aceste meleaguri. Iniþiativa aniversãrii aparþine preoþilor care slujesc în comunitate: Ioan Solomon, Ovidiu Giurgi ºi Fabian Mãriuþ, care s-au bucurat de concursul domnului profesor Dãnuþ Doboº ºi al unui grup de specialiºti. În continuare, vã prezentãm câteva mãrturii ale unor persoane implicate în aceastã iniþiativã: „Monografia aduce o luminã asupra istoriei comunitãþii noastre catolice. Din conþinutul ei se poate vedea cum între credinþa ºi viaþa comunitãþii existã o strânsã legãturã. Ca preot, am fost miºcat de un amãnunt de la începuturile comunitãþii. La venirea credincioºilor de pe celãlalt mal al Dunãrii aici, la marginea Bucureºtiului, aceºtia erau însoþiþi de pãstorul lor. Împreunã, au înfruntat vremuri potrivnice, fãcând, asemenea poporului ales, experienþa exodului . Mã bucur cã sãrbãtorim acest eveniment în timpul pascal. În mod simbolic, acest lucru aratã cã Domnul Înviat este mereu prezent acolo unde credinþa e vie.

Mai vreau sã amintesc un alt amãnunt. La începuturi, comunitatea era foarte redusã ca numãr ºi foarte sãracã din punct de vedere material, dar, cu siguranþã, bogatã din punct de vedere spiritual. Astãzi, comunitatea este frumoasã din punct de vedere numeric, iar situaþia materialã s-a schimbat mult. De la bordeiul sãpat în pãmânt ºi acoperit cu stuf ºi cu podea de paie de la început, astãzi avem o bisericã trainicã, construitã cu sprijinul ºi generozitatea multor credincioºi. Devotamentul lor faþã de Bisericã este un semn de speranþã pentru viitor. Ca paroh, îi mulþumesc Domnului pentru dãruirea de care dau dovadã, în mod constant, mulþi dintre enoriaºii pe care îi pãstoresc. Mulþumesc celor care au susþinut publicarea acestei monografii” (Pr. paroh Ioan Solomon). „Cine nu are trecut nu are nici viitor”. Amintesc aceste cuvinte ca recunoºtinþã faþã de generaþiile care ne-au precedat în credinþã. Mã gândesc la miile de înaintaºi, trecuþi la Domnul, dar care au locuit mereu în speranþa de mai bine. Da, desigur, speranþa este ca o locuinþã. Poþi lãsa totul: pãmânt, avuþii, neam ºi, cu toate acestea, sã ai totul, dacã ai speranþã. Speranþa se aseamãnã ºi cu rãdãcinile unui pom. Cu cât ele sunt mai adânc înfipte în pãmânt, cu atât pomul este mai ancorat, mai solid, mai straºnic. În cazul speranþei este vorba de pãmântul credinþei catolice.

Monografia este semnul legãturii dintre trecut, prezent ºi viitor. Ea oglindeºte modul în care credinþa ºi biserica au fost în inima înaintaºilor noºtri. Mai oglindeºte ºi dorinþa lor de a le lãsa ca moºtenire peste generaþii. Mesajul lor este clar: nu poate fi mai bine în afara speranþei

care se adapã din credinþa în Isus Înviat” (Pr. Fabian Mãriuþ). „Comunitatea catolicã din Popeºti-Leordeni ºi-a pus amprenta asupra formãrii caracterului meu ca om ºi, fãrã putinþã de tãgadã, asupra formãrii mele profesionale. Mã refer la faptul cã educaþia primitã într-o familie creºtinã, catolicã, mi-a determinat acþiunile în tot ceea ce aveam sã întreprind ca adult. Scara valoricã, percepþia despre omul de lângã mine, modul prin care îmi gestionam manifestãrile faþã de cei din jur – fie la ºcoalã, fie la locul de muncã ori, mai târziu, în grupul de prieteni ºi cunoscuþi – îºi aveau o singurã origine: educaþia primitã în sânul unei familii creºtin-catolice. Culmea era cã percepþia sau, mai bine zis, rãspunsul individului din faþa mea nu întârzia sã aparã. “Tu, eºti cumva catolicã?” aveam sã aud de foarte multe ori de la interlocutorul meu. Cã e bine, cã e rãu, îi las pe ei sã tragã concluziile. Cert e, însã, cã nimeni, vreodatã, n-a avut a-mi reproºa nimic, cel puþin pânã acum ºi cel puþin, nu între patru ochi. Iar acest fapt îl datorez, în primul rând, familiei mele, catolice, care mi-a cãlãuzit paºii chiar ºi-atunci când n-a fost fizic lângã mine, ºi, de ce sã nu recunosc, comunitãþii în care m-am nãscut ºi în care sunt convinsã c-o sã rãmân.

Din punctul meu de vedere, acesta este unul dintre motivele pentru care consider cã Monografia reflectã continuitatea de credinþã a catolicilor care aveau sã vinã din nordul Bulgariei, dar, mai ales, o scarã de valori care s-a perpetuat pânã în zilele noastre” (Ivanca Petre). „Apariþia acestei monografii este motiv de mare bucurie pentru întreaga comunitate catolicã din Popeºti-Leordeni. În aceastã carte am descoperit, cu mare plãcere, pagini frumoase ºi interesante despre strãmoºii noºtri, despre preoþii care au slujit în comunitate ºi împreunã au pus bazele acestei parohii.

Ca fiu al comunitãþii, þin sã le mulþumesc autorilor precum ºi pãrintelui paroh Ioan Solomon pentru iniþiativa ºi realizarea acestui proiect care ne ajutã sã ne cunoaºtem trecutul ºi, în acelaºi timp, ne dã repere pentru viitor” (Prof. Ion Dogaru).

Câtã memorie, atâta identitate, spunea un filozof francez ºi aceste cuvinte capãtã un sens ºi o valoare aparte acum când putem avea în mâini aceastã lucrare între copertele cãreia este rezumat un destin comunitar. Sã ºtim care ne sunt originile, ce sânge ne curge prin vene nu este un simplu exerciþiu de aducere aminte, ci înseamnã sã ne bucurãm de un spor de cunoaºtere a propriei identitãþi, sã interpretãm prezentul cu o privire cuprinzãtoare ºi cu motive nenumãrate de recunoºtinþã pentru cei care ne-au precedat.

A consemnat pr pr.. OVIDIU GIURGI

Actualitate

Celebrând viaþa Mariei Madeleine Victoire de Bengy de Bonnault d’Houet, Fondatoarea Congregaþiei Însoþitoarele Credincioase ale lui Isus (FCJ) Marie Madeleine - o femeie relevantã pentru timpul nostru ! O femeie care asculta cu inima. O femeie iubitoare, generoasã, autenticã ºi misticã, încrezãtoare ºi curajoasã. Dar cine era aceastã femeie care a murit acum 150 de ani, pe 5 aprilie 1858?

Fiicã, sorã, soþie, vãduvã, mamã, fondatoarea Congregaþiei noastre.

Un an dupã cãsãtoria sa cu Iosif, în 1804, a rãmas vãduvã, fiind însãrcinatã. Cam trei luni dupã moartea lui Iosif, Marie Madeleine a nãscut un fiu, Eugène, pe care îl adora. I-a asigurat educaþia ºi, în acelaºi timp, cãuta voinþa lui Dumnezeu pentru ea. Într-o duminicã, dupã sfânta împãrtãºanie, am auzit clar o voce care ieºea din tabernacol ºi îmi zicea: „Cere-mi ce vrei”. M-am gândit ºi am rãspuns: „Dumnezeul meu, nu doresc decât sã se împlineascã în mine voia Ta cea sfântã”.

Dumnezeu i-a vorbit de la inimã la inimã: Am primit deodatã o vedere clarã ºi alinãtoare cã Dumnezeu mã voia în viaþa cãlugãreascã, sã fiu însoþitoare a lui Isus. Isus urma sã fie centrul vieþii ei ºi însoþitorul ei fidel.

Toatã fiinþa ei tânjea spre Dumnezeu. Drumul nu era întotdeauna uºor ºi erau momente când a strigat: Doamne, ai milã de mine!

Ea se considera supusã încercãrii focului pentru ca încrederea ºi curajul ei sã se bazeze doar pe Dumnezeu. Se cuvenea, aºadar, ca harul fondãrii Societãþii sã-i fie dãruit în noaptea din Joia Sfântã..

Marie Madeleine a avut o serie de experienþe mistice dintre care menþionãm câteva:

· Deodatã am auzit limpede o voce venind dinspre Crucifixul aºezat pe altar: „Mi-e sete!” - Am fost foarte miºcatã de aceste cuvinte. Am îngenuncheat în adoraþie ºi m-am oferit lui Dumnezeu din toatã inima, pentru tot ce avea sã-mi cearã.

Am auzit un glas care îmi spunea: „Vei avea trei însoþitoare care-þi vor fi foarte dragi: Umilinþa, Sãrãcia ºi Ascultarea… ºi dupã, a fost adãugatã Blândeþea”. . · În timpul meditaþiei, mã alinam cu gândul cã Domnul va fi directorul nostru ºi cã va conduce El însuºi Societatea. Atunci a primit de la Isus inima Sa, duhul Sãu, pe mama Sa, ºi chiar numele Sãu... cu alte cuvinte …identitatea lui Isus!

Viaþa Mariei Madeleine era în armonie perfectã cu Dumnezeu.

Nimic nu era prea dificil când Cel pe care îl iubea, cerea. A rãmas întotdeauna liniºtitã, a acþionat cu curaj ºi încredere pentru cã era convinsã cã Societatea FCJ este lucrarea lui Dumnezeu “qui a tout conduit lui-même”.

Acum 150 de ani, pe data de 5 aprilie, ºi-a încheiat misiunea aici pe pãmânt ºi a fost unitã cu Dumnezeu. Anul acesta, la aceeaºi datã, s-a celebrat o Liturghie la Notre Dame, Paris. ªi aici în România vom celebra viaþa Mariei Madeleine pe data de 10 mai, la biserica Sacré Coeur din Bucureºti.

În Duminica Albã, 19 copii din parohia Toþi sfinþii, din Craiova, au primit Prima Sfântã Împãrtãºanie. Cu emoþie, bucurie ºi curaj, în faþa preoþilor, a pãrinþilor, a rudelor ºi a întregii comunitãþi, copiii ºi-au exprimat dorinþa de a-l urma pe Cristos îndeaproape. Toþi au primit Trupul ºi Sângele Domnului, dupã ce, cu o zi înainte, cunoscuserã pentru prima datã taina spovezii.

Fie ca acest moment unic din viaþa lor sã îi antreneze ºi mai mult, pe ei ºi pe familiile lor, în trãirea vieþii de credinþã.

În ziua de 28 martie, în parohia Sfântul Anton de Padova, din Râmnicu Vâlcea, în prezenþa pãrintelui Gilbert Sebastian Iavorschi ºi a credincioºilor a avut loc reînnoirea voturilor perpetue a 16 surori din Congregaþia Surorile Caritãþii ale Sf. Ioana Antida Thouret. Ele ºi-au reînnoit Da-ul pentru sãrãcie, castitate, ascultare ºi slujirea materialã ºi spiritualã a sãracilor. Astfel, ºi-au reînnoit, de fapt, Da-ul spus slujirii lui Dumnezeu. Comunitatea surorilor de caritate face acest lucru în fiecare an, începând cu 1991, de când activeazã în România. Un mod simplu ºi eficace de a arãta lumii cã Dumnezeu este în mijlocul nostru, gata sã ne ofere oricând iubirea sa.

Pr Pr.. EMIL DIAC

FCJ

7

8

Biserica în lume

Despre cauza de beatificare a papei Ioan Paul al II-lea

Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, a anunþat cã este aproape finalizat raportul care prezintã virtuþile eroice ale acestui pontif. Raportul reprezintã un pas necesar ºi definitiv în procesul de beatificare. „În aceste zile am predat o variantã aproape definitivã pentru positio, raportul care adunã toate documentele despre pontificatul lui, ordonate într-un mod sistematic ºi organizat. Avem în jur de 2.000 de pagini care trebuie sã fie editate, dar, în general, aceastã muncã poate fi consideratã încheiatã”, a declarat, pentru Radio Vatican, Mons. Slawomir Oder.

Prefectul Congregaþiei pentru Cauzele Sfinþilor, Cardinalul José Saraiva Martins, vorbind pentru Radio Vatican, a spus: „Pot garanta cã de îndatã ce vom primi positio, o vom studia imediat, fãrã a pierde o clipã, deoarece, în mod evident, acest dicaster doreºte ca Papa Ioan Paul al II-lea sã fie ridicat cât mai curând posibil la cinstea altarelor ºi sã poatã fi numit fericit, ºi astfel sã rãspundã la strigãtele din Piaþa San Pietro, santo subito”.

Diferiþi teologi vor studia documentul ºi, dacã va fi aprobat, Papa Benedict al XVI-lea va putea, apoi, sã dea un decret de recunoaºtere a virtuþilor eroice ale Papei polonez, ceea ce va permite proclamarea ca venerabil, a Papei Ioan Paul al II-lea. Pentru a fi beatificat, este nevoie sã se atribuie un miracol mijlocirii lui.

Noi membri pentru Biserica din China

Ca ºi în alte pãrþi ale lumii, Biserica din China a avut ºi ea bucuria sã se îmbogãþeascã cu noi membri, în cadrul perioadei pascale din acest an. Agenþia de ºtiri Fides a relatat cã, doar în Dieceza de Hong Kong, au fost 2.800 de botezuri în timpul celebrãrilor din acest an. Comunitatea din Tie Ling, din China continentalã, a primit nouã noi membri, botezaþi în Duminica Milostivirii Divine, pe lângã cei 11 care au fost botezaþi de Paºti. Existã multe comunitãþi catolice din China continentalã care au primit noi membri în perioada pascalã, a confirmat agenþia.

Potrivit unui buletin diecezan, între cei 2.800 de catehumeni botezaþi de Paºti se numãrã familii întregi sau mai mulþi membri ai aceleiaºi familii. Este ºi cazul a patru surori care au îmbrãþiºat credinþa catolicã. Cea mai mare dintre ele a spus: “Toate am studiat în ºcoli ºi licee catolice. Educaþia noastrã catolicã ºi prietenii catolici au sãdit în noi sãmânþa evanghelizãrii; este ceea ce ne-a încurajat sã studiem mai profund credinþa. Acum sperãm sã îi convingem pe pãrinþii noºtri sã înceapã ºi ei sã meargã la orele de catechism”.

Bunicii: mãrturia ºi prezenþa lor în familie

La începutul lunii aprilie, s-a desfãºurat cea de-a XVIII-a Adunare Plenarã a Consiliului Pontifical pentru Familie, dedicatã în acest an Bunicilor: mãrturia ºi prezenþa lor în familie.

Organizatorii evenimentului au dorit sã sublinieze rolul bunicilor în pãstrarea unitãþii familiilor, în sprijinirea ºi creºterea nepoþilor; în medierea relaþiilor dintre pãrinþi ºi a relaþiilor dintre pãrinþi ºi copii.

Dupã cuvântul de deschidere al Cardinalului Alfonso Lopez Trujillo, preºedintele Consiliului Pontifical pentru Familie, Arhiepiscopul Fernando Filoni, substitut pentru afacerile generale ale Secretariatului de Stat al Vaticanului, a vorbit despre rolul vârstnicilor în Bisericã ºi în societate: „Astãzi, în special în oraºele mari, unde ritmul zilnic este tot mai accelerat, adesea, cea care câºtigã este cultura eficienþei, care face ca bãtrânii sã sfârºeascã singuri, departe de familie sau chiar complet abandonaþi”, a spus prelatul. Arhiepiscopul Filoni a îndemnat societãþile din Occident sã ia „ceea ce în aparenþã pare a fi o problemã - adicã situaþia numeroºilor bãtrâni - ºi sã o transforme într-o resursã pozitivã pentru întreaga societate (...) Tinerii privesc la bãtrâni cu admiraþie ºi încredere când recunosc în ei un model de imitat ºi persoane prudente, cu care sã se consulte privitor la problemele mari ale vieþii. Aceasta implicã promovarea unei educaþii în respect faþã de bãtrâni ºi de preþuire a potenþialului lor”.

O altã temã abordatã la întâlnire a fost rolul bunicilor în familiile afectate de migraþie. Despre aceastã realitate au vorbit, în cadrul unei mese rotunde, familii din Australia, Congo, Chile ºi Filipine.

Un documentar despre Papa, difuzat în Rusia

Pentru prima oarã, o televiziune de stat din Rusia a transmis, pe 16 aprilie, chiar de ziua Papei, un documentar despre Benedict al XVI-lea. Promovat de Kirche in Not asociaþie caritabilã catolicã internaþionalã - filmul prezintã etapele mai importante din viaþa lui Joseph Ratzinger, actualul Suveran Pontif. Expertul pentru Rusia al Kirche in Not, Peter Humeniuk, a condus realizarea documentarului. În opinia sa, atât la Roma cât ºi la Moscova se considerã cã “filmul ºi mesajul papal reprezintã un simbol frumos al procesului de apropiere dintre cele douã Biserici (...) De-a lungul cãlãtoriilor mele prin Rusia, am întâlnit mulþi oameni care ºi-au exprimat dorinþa de a se informa obiectiv despre Papa ºi Biserica Catolicã. Sper cã filmul despre Papa Benedict va ajuta în acest sens”.

Documentarul a fost realizat în strânsã colaborare cu Patriarhia Moscovei. Sprijinul a venit din partea pr.

Vsevolod Chaplin, vice-preºedintele Departamentului pentru relaþii externe al Patriarhiei Moscovei, ºi din partea Arhiepiscopului Antonio Mennini, Nunþiu Apostolic la Moscova. La final, Sfântul Pãrinte a vorbit poporului rus, exprimându-ºi consideraþia. Salutul a fost adresat Patriarhului Alexei, capul Bisericii Ortodoxe Ruse, creºtinilor ortodocºi, clerului ºi laicatului catolic din Rusia ºi tuturor celor care trãiesc pe pãmânt rusesc. Discursul Papei Benedict, parþial în rusã, a subliniat necesitatea dialogului dintre creºtini.

Biserica în lume

Sfântul Pãrinte în SUA

În perioada15-20 aprilie, Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Statele Unite ale Americii.

Agenda vizitei a inclus, printre altele, o întâlnire cu preºedintele George W. Bush, celebrarea unei Liturghii la New York, pe locul celor douã turnuri gemene distruse în timpul atacurilor de la 11 septembrie, ºi un discurs la sediul Organizaþiei Naþiunilor Unite.

Preºedintele american George Bush l-a întâmpinat personal, la aeroport, pe Sfântul Pãrinte, lucru pe care nu l-a mai fãcut pentru un nici un alt lider. Preºedintele a explicat cã a fãcut acest lucru “deoarece Papa este o figurã importantã din mai multe puncte de vedere. Unu: el vorbeºte în numele a milioane de oameni. Doi: nu vine ca un politician; el vine ca un om al credinþei. ªi trei: subscriu ºi eu noþiunii sale cã existã dreptate ºi greºealã în viaþã, cã relativismul moral riscã sã submineze capacitatea de a avea societãþi mai libere ºi mai pline de speranþã (...) Papa reprezintã ºi apãrã unele valori pe care le cred importante pentru sãnãtatea þãrii ºi, când el vine în America, milioane dintre concetãþenii mei se vor agãþa de fiecare dintre cuvintele sale. ªi de aceea este important”.

Cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat al Vaticanului, vorbind despre cãlãtoria Papei, a punctat anumite aspecte legate de relaþiile dintre SUA ºi Vatican. Prelatul a afirmat cã Vaticanul ºi SUA au fost frecvent aliaþi în apãrarea vieþii umane ºi a cãsãtoriei, dar a admis cã Sfântul Scaun nu a agreat, în toate punctele, politica americanã, un exemplu clar constituindu-l rãzboiul din Irak. A vorbit ºi despre „diferenþele de opinie” în justificarea folosirii forþei militare.

Congres Internaþional despre plãgile avortului ºi ale div orþului divorþului

În luna aprilie a avut loc, la Vatican, Congresul Internaþional Uleiul pe rãni. Un rãspuns la plãgile avortului ºi divorþului, organizat de Institutul Pontifical Ioan Paul al II-lea pentru Studii despre Cãsãtorie ºi Familie, în colaborare cu Knights of Columbus. În discursul adresat participanþilor, prezentând contextul cultural marcat de individualism, hedonism ºi, adesea, de un sprijin social minimal, Papa Benedict al XVI-lea a arãtat cã, deºi este vorba despre pãcate grave, Biserica trebuie sã ofere întotdeauna mângâierea Evangheliei milostivirii. „Biserica are datoria fundamentalã de a se apropia de aceste persoane cu iubire ºi delicateþe, cu grijã ºi atenþie maternã, pentru a vorbi despre apropierea milostivã a lui Dumnezeu în Isus Cristos”, a spus Sfântul Pãrinte.

Papa a explicat cã divorþul ºi avortul sunt decizii „luate, uneori, în circumstanþe dificile, ele provoacã, adesea, traume ºi sunt cauze de profunde suferinþe pentru aceia care le iau”.

Apoi, a adresat un îndemn femeilor care poartã rana avortului în sufletele lor, inspirându-se din Enciclica Evangelium vitae: „Nu vã lãsaþi consumate de descurajare ºi nu abandonaþi speranþa.

Sã ºtiþi mai degrabã sã înþelegeþi ceea ce s-a întâmplat ºi sã interpretaþi aceste lucruri în adevãr. Dacã nu aþi fãcut încã acest lucru, deschideþi-vã, cu umilinþã ºi încredere, faþã de pocãinþã: Tatãl milostiv vã aºteaptã sã vã ofere iertarea ºi pacea Lui în Sacramentul Spovezii. Puteþi oferi, de asemenea, copilul vostru aceluiaºi Tatã ºi milostivirii Lui”.

Adaptare dupã Catholica.ro, zenit.org

Rugãciunea pentru evrei se bazeazã pe Noul TTestament estament

Cardinalul Walter Kasper, Preºedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creºtinilor ºi oficialul Vaticanului responsabil de relaþiile cu evreii, a acordat un interviu publicaþiei L‘Osservatore Romano, în care a vorbit despre noua formulã a rugãciunii pentru evrei din Vinerea Mare.

El a explicat faptul cã noua formulã, care este folositã doar de comunitãþile care celebreazã Liturghia dupã Misalul din 1962, “vorbeºte despre Isus ca fiind Cristos ºi mântuitorul tuturor oamenilor, de aceea ºi al evreilor. Mulþi au interpretat aceastã afirmaþie ca fiind nouã ºi neprieteneascã faþã de evrei. Dar ea este bazatã pe Noul Testament ca întreg (cf. 1Tim 2,4), ºi indicã diferenþa fundamentalã, pe care toatã lumea o ºtie, dintre creºtini ºi evrei”. “În trecut, credinþa în Cristos, care îi diferenþiazã pe creºtini de evrei, a fost frecvent transformatã într-un limbaj al sfidãrii, cu toate consecinþele grave ce derivã de aici. Dacã astãzi ne angajãm sã ne respectãm reciproc, aceasta se poate baza doar pe faptul cã ne recunoaºtem reciproc diversitatea. Din acest motiv, noi nu aºteptãm ca evreii sã fie de acord cu conþinutul cristologic al rugãciunii din Vinerea Mare, ci sã ne respecte modul în care ne rugãm în calitate de creºtini, dupã credinþa noastrã, aºa dupã cum noi respectãm modul lor de a se ruga. Din aceastã perspectivã, ambele pãrþi au de învãþat”. În opinia Cardinalului Kasper, „neînþelegerile legate de reformularea rugãciunii din Vinerea Mare aratã cât de importantã este sarcina dialogului iudeo-creºtin. Reacþiile de supãrare trebuie sã fie folosite ca ocazii de clarificare ºi de aprofundare”.

Pagini realizate de CRISTINA ªOICAN

9

10

Anul pastoral

Sfânta Scripturã ºi Familia

Pr ARCIZIU Pr.. ªERBAN TTARCIZIU

Duminica a V -a a Paºtelui (A) V-a

Isus le-a spus ucenicilor sãi: „Sã nu se tulbure inima voastrã. În casa Tatãlui meu sunt multe lãcaºuri. Iar de nu, oare v-aº fi spus: Mã duc sã vã pregãtesc loc? ªi de mã voi duce ºi vã voi pregãti loc, iarãºi voi veni ºi vã voi lua la mine, ca acolo unde sunt Eu sã fiþi ºi voi. ªi unde mã duc, ºtiþi calea.” I-a zis Toma: „Doamne, nu ºtim unde te duci; cum putem ºti calea?” I-a zis Isus: „Eu sunt Calea, Adevãrul ºi Viaþa. Nimeni nu vine la Tatãl, decât prin mine...” (In 14,1-6).

Meditarea misterului Învierii preaslãvite a lui Isus Cristos, vreme de patru sãptãmâni, a avut menirea ca, prin reevocarea mãrturiilor celor care au descoperit-o, noi înºine sã pãtrundem în pedagogia care sã ne ajute sã descoperim prezenþa de înviere a Mântuitorului, astãzi, în viaþa noastrã. Aceastã aprofundare continuã pe mãsurã ce se apropie momentul despãrþirii lui Isus de ucenicii sãi prin Înãlþarea glorioasã la ceruri.

Anunþul despãrþirii, fãcut deja în cadrul Cinei celei de tainã, provoacã tristeþe ºi descurajare în inimile apostolilor. Aceastã stare de spirit îl determinã pe Isus sã-i consoleze pe cei care îl înconjoarã, sã-i încurajeze ºi, mai ales, sã-i înveþe în ce fel vor putea ei sã regãseascã intimitatea prezenþei sale, acea intimitate care este, în acelaºi timp, ºi intimitate cu Tatãl. El se prezintã pe sine ca fiind Cel care mediazã aceastã intimitate. Isus este calea pentru cã el este adevãrul sigur ºi de nezdruncinat, revelaþia Tatãlui. De aici decurge cã El este viaþa. De vreme ce Tatãl este izvorul vieþii, acea viaþã pe care o trãieºte Fiul ºi pe care acesta o împãrtãºeºte credincioºilor: viaþa constã în a-L cunoaºte pe Tatãl, prezent în Fiul (17,3). ªi dacã ucenicii recunosc în Isus calea, dacã ei recunosc în El, prin credinþã,

adevãrul ºi viaþa Tatãlui, atunci ei îl cunosc deja pe Tatãl.

În zilele acelea, pentru cã numãrul ucenicilor creºtea, eleniºtii au început sã cârteascã împotriva evreilor cã vãduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea de fiecare zi. Atunci, cei doisprezece au spus: „Nu se cuvine ca noi sã lãsãm Cuvântul lui Dumnezeu ºi sã slujim la mese. De aceea, fraþilor, cãutaþi dintre voi ºapte bãrbaþi cu nume bun, plini de Duhul Sfânt ºi de înþelepciune, pe care noi sã-i rânduim la aceastã slujbã...” (Fapte 6,1-7).

Se vede cã apostolii au înþeles mesajul lui Isus de vreme ce, într-o situaþie de tulburare, nãscutã în sânul comunitãþii primare, ei sunt conºtienþi cã nu pot pãrãsi Cuvântul lui Dumnezeu pentru a restabili ordinea. Numai în mãsura în care ei vor scruta Cuvântul viu al lui Dumnezeu, Cuvânt în care Isus însuºi li se reveleazã ºi îi învaþã, vor obþine acea înþelepciune cãlãuzitoare ºi chiar acea prezenþã înnoitoare ºi pacificatoare a Mântuitorului în Comunitatea primarã.

Soluþia gãsitã s-a concretizat prin instituirea celor ºapte diaconi.

Sfântul Luca ne învaþã sã descoperim, în creºterea numãrului de ucenici, rodul lucrãrii lor de slujire, care nu este altceva decât slujirea vivificatoare a lui Isus Cristos înviat, care vegheazã asupra Biesricii, Trupul sãu (mistic).

Duminica a VI-a a Paºtelui (A)

Isus le-a spus ucenicilor sãi: „Dacã mã iubiþi, pãziþi poruncile mele. ªi Eu îl voi ruga pe Tatãl, ºi alt Apãrãtor vã va da, ca sã fie cu voi în veci: Duhul Adevãrului, pe care lumea nu poate sã-l primeascã pentru cã nu-l vede, nici nu-l cunoaºte. Voi îl cunoaºteþi, pentru cã la voi rãmâne ºi în voi va fi. Nu vã voi lãsa orfani: vin la voi. Încã puþin ºi lumea nu mã va mai vedea, dar voi mã veþi vedea, pentru cã Eu trãiesc ºi voi veþi trãi...” (In 14,15-21).

Tot în cadrul discursurilor adresate ucenicilor sãi, discursuri menite sã îi consoleze ºi sã îi încurajeze, Isus le vorbeºte despre un dar cu totul special, este vorba de darul Duhului Sfânt. Acest dar este esenþialmente pascal ºi este numit cu un titlu (paraclet) care evocã deja rolul sãu: apãrãtor ºi mângâietor. Mai precis, acest Paraclet, consolatorul care învaþã pe fiecare în adâncul inimii, apãrãtorul ºi mai ales cel care actualizeazã mântuirea înfãptuitã de Isus Cristos prin intermediul predicãrii Evangheliei ºi prin celebrarea sacramentelor, este numit ºi Duh al Adevãrului (14,17). El este numit astfel deoarece este singurul care poate sã îi înveþe pe ucenici cine este cu adevãrat Isus. Tot El este cel care poate sã îi facã pe ucenici sã trãiascã într-o adevãratã comuniune cu Fiul ºi cu Tatãl: Duhul lui Isus înviat, cel pe care Isus l-a dat ucenicilor pentru a-i conduce la întregul adevãr (sau la întreaga mântuire). Astfel, ucenicii vor fi capabili sã înþeleagã corect persoana ºi mesajul lui Isus, ºi vor actualiza mântuirea lui în viaþa lor de fiecare zi.

Toate aceste lucruri vor fi posibile dacã va exista un prealabil din partea ucenicilor: dacã îl vor iubi pe Isus ºi dacã îi vor pãzi poruncile.

Filip, coborând într-o cetate din Samaria, îl vestea lor pe Cristos ºi mulþimile luau aminte într-un cuget la cele spuse de Filip, auzind de semnele pe care le sãvârºea sau vãzându-le... ªi a fost bucurie mare în cetatea aceea.

Auzind apostolii din Ierusalim cã Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru ºi Ioan, care, mergând acolo, s-au rugat pentru ei ca sã primeascã pe Duhul Sfânt. În episodul relatat de prima lecturã a acestei duminici regãsim o concretizare a convingerii dobândite de apostoli cu privire la rolul Duhului Sfânt în viaþa Bisericii. Astfel, diaconul Filip, în virtutea acestui Duh îl vesteºte pe Cristos mulþimilor din Samaria ºi tot în virtutea acestui Duh el sãvârºeºte acele semne ºi minuni care îi salveazã/ mântuieºte chiar ºi pe ne-evrei. Mai mult, invocarea Duhului Sfânt, de cãtre Petru ºi Ioan, asupra acestor noi credincioºi avea menirea de a-L sãlãºlui în viaþa lor, astfel încât ºi ei sã aibã parte de consolarea, de cãlãuzirea, de actualizarea mântuirii lui Isus Cristos, pe care doar Duhul Adevãrului le poate înfãptui.

Anul pastoral

Înãlþarea Domnului (A)

Cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise Isus. ªi, vãzându-l, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. ªi Isus, apropiindu-se, le-a vorbit zicând: „Mi s-a dat toatã puterea în cer ºi pe pãmânt. Aºadar, mergeþi ºi faceþi ucenici din tate neamurile, botezându-i în numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh, învãþându-i sã pãzeascã toate câte vi le-am poruncit. ªi iatã, Eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârºitul lumii” (Mt 28,16-20).

Textul evanghelic, citit în sãrbãtoarea Înãlþãrii gloriase a lui Isus la ceruri, ne prezintã, de fapt, ultima apariþie a lui Isus Cristos înviat celor unsprezece ucenici înainte de a se duce la Tatãl. În cuvintele rostite înaintea celor care, închinându-se pânã la pãmânt, îi recunoºteau (deºi îndoielile nu lipseau) domnia, Isus afirmã câteva lucruri fundamentale: 1. prin Învierea preaslãvitã ºi prin Înãlþarea preaglorioasã, El ºi-a dobândit statutul deplin de Mesia (Cristos) obþinând totodatã puterea absolutã în cer ºi pe pãmânt; 2. trimiterea în lume a apostolilor, pentru a face ucenici prin botez ºi prin învãþarea celor poruncite de El, avea drept scop continuarea lucrãrii de constituire a Poporului pe care mâna Lui îl cãlãuzeºte; 3. Isus îi asigurã de prezenþa Sa, prezenþã pe care ei o vor recunoaºte mai ales prin roadele eforturilor lor. În fond, esenþialul lucrãrii mântuitoare este sãvârºit de Isus, devenit Cristos (Regele, Mesia), prin intermediul martorilor trimiºi de El. Pe când se afla [Isus] la masã împreunã cu ei, le-a poruncit sã nu se depãrteze de Ierusalim, ci sã aºtepte fãgãduinþa Tatãlui... „Veþi primi putere, când va veni Duhul Sfânt asupra voastrã, ºi-mi veþi fi martori în Ierusalim ºi în toatã Iudeea ºi Samaria ºi pânã la capãtul pãmântului”. ªi, spunând acestea, s-a înãlþat la cer în vãzul lor ºi un nor l-a ascuns de ochii lor... (Fapte 1,4.8-9).

Prea adesea creºtinii îºi reprezintã Înãlþarea glorioasã a lui Isus ca pe o plecare a unei fiinþe dragi, pe care prietenii o însoþesc la aeroport.

De fapt, toate textele acestei sãrbãtori reafirmã misterul Înãlþãrii în obiectivitatea sa, dar, mai ales, în modul în care el ne priveºte pe noi. Acest mister afirmã ascunderea prezenþei sensibile a lui Isus de ochii ucenicilor ºi, în acelaºi timp, deschiderea cãtre un alt mod de prezenþã, interioarã creºtinului, ºi perceptibilã în credinþa concretizatã prin mãrturie ºi prin atitudine conformã cu cele învãþate de El. Altfel spus, acest mister afirmã dimensiunea universalã a mãrturiei de credinþã, mãrturie înrãdãcinatã în Botez ºi hrãnitã de iniþierea progresivã în viaþa evanghelicã.

Duminica a VII-a a Paºtelui (A)

Isus, ridicându-ºi ochii spre cer, a zis: „Tatã, a venit ceasul!

Preamãreºte pe Fiul tãu, ca ºi Fiul sã te preamãreascã pe tine.

Precum i-ai dat putere peste tot trupul, ca sã dea viaþa veºnicã tuturor acelora pe care i-ai dat lui. ªi aceasta este viaþa veºnicã: sã te cunoascã pe tine, singurul Dumnezeu adevãrat, ºi pe Acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos. Eu te-am preamãrit pe pãmânt, împlinind lucrarea pe care mi-ai încredinþat-o... Am arãtat numele tãu oamenilor pe care mi i-ai dat mie din lume... Eu pentru ei mã rog... (In 17,1-11a).

Duminica situatã între sãrbãtoarea Înãlþãrii glorioase a lui Isus ºi cea a Rusaliilor ni-L prezintã pe Mântuitorul, în fragmentul evanghelic, în atitudine de milocire faþã de Tatãl în folosul celor pe care Acesta i-a încredinþat. Aceastã atitudine exprimã bine funcþia pe care Mântuitorul o exercitã acum pe lângã Tatãl: dupã ce a preamãrit Numele sãu pe pãmânt, adunându-i pe toþi cei pe care El i-a încredinþat pentru a le da viaþa veºnicã, acum se roagã ca aceºtia sã fie ajutaþi sã Îl preamãreascã pe pãmânt.

Prin aceastã rugãciune, Isus Cristos mijloceºte, în fond, prezenþa Duhului Sfânt în viaþa celor care au crezut în El. În plus, aceastã rugãciune are menirea de a-l configura pe ucenic cât mai mult lui Isus ºi a-l ajuta sã descopere bucuria existenþei creºtine, în chiar inima suferinþelor îndurate din cauza Lui. Nu în ultimul rând, rugãciunea lui Isus stabilieºte acea comuniune care comunicã, ucenicilor din toate timpurile, iubirea Tatãlui ºi îi angajeazã spre a-L urma.

Dupã ce Isus s-a înãlþat la cer, apostolii s-au întors în Ierusalim... ªi când au intrat în cetate, au urcat în încãperea de sus, unde

stateau de obicei: Petru ºi Ioan ºi Iacob ºi Andrei, Filip ºi Toma, Bartolomeu ºi Matei, Iacob al lui Alfeu ºi Simon Zelotul ºi Iuda al lui Iacob. Aceºtia toþi sãtruiau într-un cuget în rugãciune împreunã cu femeile ºi cu Maria, mama lui Isus, ºi cu fraþii lui (Fapte 1,12-14).

Prezentându-i pe apostolii întorºi la Ierusalim, dupã ce Isus s-a înãlþat glorios la cer, în rugãciune, împreunã cu femeile ºi cu Maria, mama lui Isus, ºi cu fraþii lui, sfântul Luca creeazã o imagine oarecum paralelã aceleia din fragmentul evanghelic. Într-adevãr, apostolii nu întreprind nimic înainte de a se ruga, ºi aceasta pentru cã rugãciunea comunã e menitã sã îi pregãteascã sã-L primeascã pe Duhul Sfânt pe care Isus a promis cã-L va trimite asupra lor. Tot rugãciunea realizeazã acea comuniune cu Isus Mijlocitorul tuturor darurilor, mai ales al Duhului dãtãtor de Viaþã. ªi nu în ultimul rând, rugãciunea realizeazã acea comuniune între toþi membrii Bisericii. În fond, o astfel de prezentare a rugãciunii ne-o aratã ca fiind proiectul ºi, oarecum, conþinutul oricãrei realizãri ulterioare.

11

12

Anul pastoral

Sfânta Scripturã ºi Familia

Pr Pr.. FABIAN MÃRIUÞ

Reformarea cuvintelor În episodul trecut am vorbit despre iubirea de aproapele. Am vãzut cã ea cunoaºte o multitudine de faþete. Una dintre ele este prietenia. În prietenie, iubirea de aproapele dobândeºte gradul cel mai înalt de purificare. Dar ce este prietenia? Pentru antici, rãmâne afectul sublim. Pentru a o încadra între afecte voi arãta întâi ce sunt afectele.

Ce sunt afectele?

Sunt forme naturale ale iubirii. Numãrul lor este indefinit. Voi aminti trei forme, prezentând latura pozitivã în contrapunere cu cea negativã. Prima pune pe balanþã frica de a nu pierde ceva, pe de o parte, ºi dorinþa de a poseda, pe de altã parte; a doua frica de a fi constrazis ºi pãstrarea bunului nume ºi a demnitãþii; a treia, dorinþa de a fi recunoscuþi pentru ceea ce suntem ºi posibilitatea de a fi neglijaþi. Astfel, putem vedea cum frontiera dintre bine ºi rãu trece prin afecte.

Prima. În mod spontan ºi instinctiv, o mamã doreºte fericirea propriului copil. Ar face totul sã fie fericit. ªi-ar pune în pericol ºi viaþa ºi sãnãtatea. În felul acesta, ceea ce þine de iubirea de sine (pãstrarea vieþii proprii ºi conservarea sãnãtãþii) dobândeºte sens numai în dãruirea vieþii pentru apãrarea vieþii altuia (De exemplu, nu puþine sunt cazurile în care o mamã îi dãruieºte un rinichi copilului condamnat la dializã).

Aceastã atitudine este, de fapt, un fel de prelungire a firii materne. Când mama îºi alãpteazã pruncul, o face din nevoia de a dãrui. Alãptarea nu-i un dar gratuit ci unul impus de situaþie.

Mama dãruieºte cu gândul cã într-o zi copilul se va hrãni singur, va merge pe propriile picioare. Tocmai afectul matern stã la baza acestei atitudini. De aici ne dãm seama de rolul sãu ingrat. Afectul lucreazã în vederea propriei abdicãri. Ziua în care mama poate spune „nu mai are nevoie de mine”, ar trebui sã fie, de fapt, ziua marii recompense.

Spun „ar trebui” pentru cã, în realitate, lucrurile sunt mai complexe. Afectul nu este mereu atât de limpede încât sã punã interesul altuia mai presus de propriul interes, viaþa altuia mai presus de propria viaþã. O mamã care ajunge sã doneze un rinichi (sã dea viaþã a doua oarã!), comite un act eroic. Cu îngãduinþã spun cã, de fapt, actul ca atare e posibil datoritã harului care a purificat afectul matern. Centrul existenþei mamei, ilustrat într-un astfel de gest, nu se mai aflã în sine, ci în copil. În general, însã, afectul rãmâne ca apa tulbure. În ziua în care copilul devine autonom, în mod paradoxal, în pãrinte se trezeºte puternica dorinþã de a-i rãmâne de folos în continuare. Rareori,

pãrintele este gata sã-l lase liber. Afectul ar vrea sã protejeze, sã posede. Îi e fricã sã nu piardã. Tocmai când ar trebui sã înceteze, sau sã se transforme, devine rebel, ambiguu.

A doua. Amintesc un caz real. E vorba de un profesor, cu mare dãruire faþã de elevi, care a lãsat o amprentã de neºters în memoria ºi în conºtiinþa lor ºi care a trezit chiar un simþãmânt de veneraþie faþã de persoana sa. Semn al preþuirii era faptul cã, dupã bacalaureat, elevii îl vizitau ºi acasã. Cu toate acestea, foarte curios, ºi asta se întâmpla cu regularitate, dupã numai câteva sãptãmâni sau luni, se sfârºea totul. Pentru fiecare elev în parte sosea fatala clipã când, bâtând la uºã, primea urmãtorul rãspuns: „profesorul este foarte ocupat, nu vã mai poate primi”. Hotârârea fusese luatã deja la precedenta întâlnire. Atunci elevul îºi susþinuse pãrerea cu atâta curaj, cã nesocotise opinia maestrului. Profesorul nu era în stare sã accepte independenþa intelectualã a ucenicului.

Vedea acest fapt ca pe un atentat la propria sa reputaþie, chiar demnitate.

A treia. Mã voi referi la afectul pentru animale. Vreau sã fiu bine înþeles. Nu am nimic cu posesorii de animale de companie, nici cu tovãrãºia om-animal. Un om însoþit de câinele sãu ar putea fi o frumoasã imagine a dorinþei de a recompune legãtura omului cu lumea, cu Universul. Mai mult, grija omului faþã de vieþuitoarele inferioare este chiar un semn de omenie. În schimb, vreau sã demasc uzul meschin al companiei animalelor. Anume, umplerea golului instaurat în legãturile cu familia, cu prietenii. Afectul este foarte tulbure în aºa situaþii.

Dacã la dorinþa unuia de a fi util familiei, acesta este rãsplãtit cu indiferenþã, atunci compania unui suflet de animal poate deveni un surogat. Mã întreb dacã nu cumva de la acest punct începe istoria multor declinuri? Nu cumva de aici începe drama afectelor rãtãcite (în droguri, în alcoolism, în prostituþie)? Simþãmântul de inutilitate nu e cumva semnul capitulãrii, al renunþãrii la luptã?

Imaginea oamenilor vagabonzi însoþiþi de câini mi se pare grãitoare.

O maximã cam sarcasticã spune: „cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii”. Enunþarea ei, în acest loc, are menirea de a invita la o serioasã cercetare a cugetului. Dacã în compania animalelor se aflã mai multã mângâiere decât în cea a oamenilor... Nu-i o formã de nevrozã? Poate... Dar vorbind despre afect nu intenþinez, nici pe departe, sã iau în consideraþie vreo patologie. E rolul medicului. Ca preot, îl invit pe cel care ar fi tentat sã consimtã enunþului la o cercetare a sentimentelor sale. Oare

Anul pastoral dorinþa de posesie, grija exageratã pentru propria demnitate, frica de a fi inutil nu sunt stãri nenaturale? Începutul lor, dupã maeºtrii vieþii spirituale, se aflã în egoism, în zgârcenie, în iluzii. Baza lor este mereu narcisismul, iubirea dezordonatã de sine. Ele dau naºtere la ceea ce este nefiresc. A iubi mai mult un animal decât o persoanã umanã este nefiresc, dupã cum nefiresc este a gãsi mângâiere mai mare în tovãrãºia unui animal decât în a unei fiinþe umane.

Viaþa e cu adevãrat complexã!? Nu putem neglija, totuºi, situaþia când o persoanã de bune intenþii este sistematic refuzatã, când nevoia sa de a dãrui este permanent cãlcatã în picioare de cei aproapiaþi. Inutilitatea este un sentiment teribil. Utilitatea vine, înainte de toate, din putinþa de a dãrui... dar fãrã sã pui condiþii. De aici poate începe prietenia. Totuºi, putinþei de a dãrui trebuie sã-i corespundã putinþa de a primi, care se aflã într-o altã persoanã.

Ce este prietenia?

Cicero a scris un tratat intitulat „Despre prietenie”. Poetul se întreabã: “În primul rând, cum poate fi viaþã cu adevãrat (...), aceea care nu-ºi gãseºte liniºtea în iubirea mutualã a unui prieten? Ce e mai plãcut decât sã ai pe cineva cu care sã îndrãzneºti sã vorbeºti totul cum vorbeºti cu tine? Ce preþ ar avea bucuria în împrejurãri fericite, dacã n-ai avea pe cineva care sã se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s-o înduri fãrã cineva care s-o suporte ºi mai greu decât tine. În sfârºit, toate celelalte lucruri pe care le dorim sunt potrivite, fiecare, de regulã, pentru un singur scop: bogãþia, ca sã te foloseºti de ea; puterea, ca sã fii onorat; onorurile, ca sã fii lãudat; plãcerile, ca sã te bucuri; sãnãtatea, ca sã fii cruþat de durere ºi sã te slujeºti cum trebuie de corpul tãu; prietenia, însã, conþine cele mai multe avantaje. Oriunde te întorci, ea e de faþã; nu e îndepãrtatã de nicãieri; nu e niciodatã inoportunã, niciodatã supãrãtoare; aºadar nu ne folosim nici de apã, nici de foc, cum se spune, în mai multe împrejurãri decât de prietenie (...). Cãci prietenia dã mai multã strãlucire împrejurãrilor fericite ºi uºureazã nenorocirea, împãrþind-o ºi împãrtãºind-o”.

Prietenia se aflã, înainte de toate, acolo unde existã împãrtãºire la bine ºi la rãu. Aºa se explicã de ce anticii au ajuns sã defineascã prietenul un „alt eu” (amicus alter ego).

Prietenia cere virtute

Pentru Aristotel, prietenia nu poate exista fãrã virtute. Filosoful considerã cã la baza prieteniei se aflã o atracþie reciprocã. Sunt multe lucruri care atrag: câºtigul, distracþia, dar ºi virtutea. Primele douã nu sunt adevãrate. Nu iubim persoanele, ci ceea ce ne preocupã la ele. De aceea, asemena prietenii sunt instabile. Dispar când nu mai este nici câºtig, nici distracþie. Virtutea, dimpotrivã, aparþine omului însuºi ºi este stabilã. De aceea o prietenie adevãratã, durabilã poate exista numai între oamenii virtuoºi.

Prietenia este afectul cel mai puþin biologic, cel mai puþin gelos.

De aceea are nevoie de virtute ºi de purificare. Prietenia nu poate fi o simplã atracþie a corpului, ea existã numai în oameni fiinþe raþionale. Cu aceastã afirmaþie deschidem câmpul vast al prieteniei dintre adolescenþi, tineri, logodnici, temã pe care o vom pune în discuþie în episoadele urmãtoare.

Prietenia adevaratã se bazeazã pe încredere reciprocã ºi spirit de sacrificiu. Cere cinste, devotament, respectarea cuvântului dat.

Este generatoare de fapte mãreþe.

Papa Ioan Paul al II-lea

În dialog cu Isus despre fundamentele familiei 1. [...] în întrebarea cu privire la unitatea ºi indisolubilitatea cãsãtoriei [...] fariseii au fãcut apel la Legea lui Moise, spre deosebire de Isus care face referinþã la „început”, citând cuvintele Genezei [...].

Capitolul 19 din Evanghelia dupã Matei ºi capitolul 10 din cea dupã Marcu se încadreazã într-un context bine definit [...].

Cuvintele: „Nu aþi citit cã, la început, Creatorul i-a fãcut bãrbat ºi femeie?” (Mt 19,4) se referã la aºa-numita primã relatare a creaþiei omului, inseratã în ciclul celor ºapte zile ale creaþiei lumii (Gen 1,1-2,4). În schimb, contextul apropiat al celorlalte cuvinte ale lui Isus, extrase din Gen 2,24, este aºa zisa a doua relatare a creaþiei omului (Gen 2,5-25; 3; 4). [...]

3. [...] omul este creat împreunã cu lumea vizibilã. Dar, în acelaºi timp, Creatorul îi porunceºte sã stãpâneascã ºi sã domine pãmântul (Gen 1,28): aºadar el este pus mai presus de lume.

Chiar dacã omul este atât de strâns legat de lumea vizibilã, totuºi naraþiunea biblicã nu vorbeºte despre asemãnarea cu restul creaturilor, ci doar cu Dumnezeu [...] omul nu este creat în virtutea unei naturale succesiuni, dar Creatorul pare a se opri mai înainte de a-l chema la existenþã, ca ºi cum ar fi intrat în sine însuºi pentru a lua decizia [...]

4. [...]prima relatare a creaþiei [...], cu caracter teologic, [...] include afirmaþia imposibilitãþii de a reduce omul la “lume”. În lumina primelor fraze ale Bibliei, omul nu poate fi nici înþeles ºi nici explicat pe deplin cu categoriile “lumii”, luate din complexul vizibil al trupului. Cu toate acestea, omul este trup. Gen 1,27 constatã cã acest adevãr esenþial se referã atât la bãrbat cât ºi la femeie[...]

5. [...] omul este definit mai întâi de toate în dimensiunile de fiinþã ºi de existenþã. Este definit mai degrabã metafizic decât fizic. Misterului creaþiei sale îi corespunde perspectiva procreaþiei, a acelei deveniri în spaþiu ºi timp, a celui „fieri” care este, în mod necesar, legat de starea metafizicã a creaþiei: de a fi trecãtoare (contingens). [...]

6. [...] trebuie sã cãutam sã aprofundãm acest pasaj din Cartea Genezei, la care Isus a fãcut referinþã.

(Spicuiri din cateheza Papei Ioan Paul al II-lea din 12 septembrie 1979, prima din ciclul Bãrbat ºi femeie l-a creat, cf.

Giovanni Paolo II, Uomo e dona lo creò, catechesi sull’amore umano, Città Nuova Editrice, Libreria Editrice Vaticana, Roma 20015, p. 33-35; sau: http://www.vatican.va/holy_father/ john_paul_ii/audiences/1979/documents/hf_jpii_aud_19790912_it.html)

13

14

125 de ani de la înfiinþarea Arhiepisc Pr Pr.. IERONIM IACOB

În anul 1870, Mons. Ignazio Mons. IGNAZIO PAOLI Paoli a fost numit Episcop de Nicopole ºi Administrator Apostolic al Valahiei. Ca ºi predecesorii sãi, el îi avea sub jurisdicþie canonicã atât pe catolicii bulgari de la sud de Dunãre (în Imperiul Otoman) cât ºi pe catolicii din Valahia. Situaþia sa a devenit extrem de delicatã în preajma Rãzboiului de Independenþã (1877): „este adevãrat cã o anumitã prejudecatã mã însoþeºte mereu, ca urmare a dublului titlu al oficiului meu ºi a dublei jurisdicþii.

Când merg în Bulgaria, le displace titlul de administrator al Valahiei ºi reºedinþa la Bucureºti.

Aici, în Valahia, ei spun: «acesta este un episcop de Turcia». Aceastã prejudecatã n-o pot evita, ºi începe a-mi crea dificultãþi, acum cã Guvernul român lucreazã pentru emanciparea totalã de sub jurisdicþia turceascã” – se confesa Episcopul Paoli Nunþiului de la Viena, Mons. Iacobini.

Separarea competenþei jurisdicþionale a Mons. Paoli, în fapt separarea dintre Nicopole ºi Bucureºti, însemna o miºcare importantã pentru realizarea independenþei statale, atât a românilor cât ºi a bulgarilor. Scriindu-i Cardinalului Franchi de la Roma, pe 7 iulie 1875, Mons. Paoli prelua vocea curentului de opinie de la Bucureºti: „Ei spun cã, dacã episcopul catolic înceteazã de a mai fi episcop de Nicopole, limitându-ºi jurisdicþia la partea noastrã a Dunãrii, am fãcut un alt pas de o oarecare importanþã cãtre totala emancipare a þãrii noastre de sub Sublima Poartã. În al doilea rând (ºi asta au exprimat-o în mod deschis), o vom

(27 april

termina cu totul cu acest Protectorat austro-ungar care, da fapt, se poate considera încetat”.

Dupã 1875, în teritoriul bulgar au fost orchestrate, în rândul populaþiei catolice, intense agitaþii separatiste.

Puse la cale de puterile europene ºi de Rusia, interesate de soarta Balcanilor, aceste „intrigi ale slavilor”, dupã cum le numea un oficial turc, au dat o turnurã politicã chestiunii bisericeºti. Conºtient de acest pericol, Mons.

Paoli spunea: „Nici una din aceste puteri nu priveºte chestiunea din punct de vedere religios, ci doar politic. La rândul lor, turcii ºi românii nu au nici un interes pentru religia catolicã” (Mons. Paoli cãtre Card. Frenchi).

Mons. Paoli a dat curs dezideratului naþional al românilor, Independenþa, fãcând tot ce-i stãtea în putinþã pentru realizarea acestuia. In acest sens, el ºi-a anunþat Congregaþiei De Propaganda Fide, de la Roma, intenþia de a accepta un titlu episcopal in partibus (rãmânând doar cu jurisdicþia la nord de Dunãre), a cooperat la diversele proiecte de separare a Diecezei de Nicopole de Vicariatul Apostolic al Valahiei, a propus lista candidaþilor potriviþi pentru dieceza de dincolo de Dunãre etc.

O ierarhie catolicã în teritoriul românesc dorea ºi Guvernul român, conºtient de importanþa acesteia în procesul de consolidare a Independenþei þãrii, proclamatã la 9 mai 1877. Tratativele cu Sfântul Scaun au fost purtate în secret, „pentru a evita ca Sinodul, clerul ortodox ºi ziarele sã alarmeze populaþia”, dupã cum afirmã istoricul P. Tocãnel.

Pe 2 august 1879, Episcopul Ignazio Paoli notificã Sfântului Scaun ºi Guvernului român cã noul þar al Bulgariei era pe punctul de a-i impune, întrucât era Episcop de Nicopolis ad Hystrum, sã se transfere în teritoriul bulgar, deci sã pãrãseascã Bucureºtiul. Guvernul român, preocupat de o atare stare de fapt, ºi, mai ales de consecinþele sale politice, decide, în urma unei propuneri a ministrului Cultelor, Nicolae Krezulescu, confirmatã de Consiliul de Miniºtri ºi prin Decret regal, cã „episcopul catolic de la Bucureºti” sã-ºi ia titlul de „episcop catolic al Diecezei de Bucureºti”, ºi-l autorizeazã sã-ºi conserve propria reºedinþã la Bucureºti.

15

copiei Romano-Catolice de Bucureºti

lie 1883)

In sesiunea nr. 55 a Consitoriului cardinalilor (3 martie 1883), convocatã pentru a concede noi structuri Bisericii din România, s-a hotãrât înfiinþarea Arhidiecezi de Bucureºti. Pentru noua Arhiepiscopie urmau sã fie create douã dieceze sufragane, la Iaºi ºi Galaþi. In ultimul moment, s-a renunþat la proiectul unei dieceze la Galaþi, pentru a nu-i diviza pe franciscanii conventuali din Moldova.

La Roma, pe 27 aprilie 1883, a fost publicatã scrisoarea apostolicã Praecipuum munus, prin care Papa Leon al XIII-lea separa Dieceza de Nicopolis ad Hystrum de Vicariatul Apostolic al Valahiei. In teritoriul românesc se constituia Arhidieceza de Bucureºti, la care era numit Arhiepiscop Mons. Ignazio Paoli.

Pentru comunicarea acestui eveniment, Mons. Paoli a fost chemat la Roma. Presa strãinã a acordat o mare importanþã evenimentului.

Monitorul de Roma descria primirea Mons. Paoli la reºedinþa sa din Bucureºti, cu demonstraþii de bucurie ºi de respect, primire la care au luat parte corpul diplomatic, persoane de vazã ale societãþii ºi mulþi ortodocºi. Cât priveºte efectele politice ale ridicãrii noului scaun arhiepiscopal, comentariul aratã: „pentru numirea Mons.

Paoli, Suveranul Pontif nu a fãcut altceva decât sã dea un cadru normal ºi legal stãrii de fapt deja existente.

Patrioþii români exultã. [...] Numirea Mons. Paoli, departe de a fi un pericol pentru independenþa României, contribuie la afirmarea prestigiului ºi a rolului naþiunii române”.

Presa româneascã ºi ierarhia ortodoxã au reacþionat vehement la actul înfiinþãrii Arhiepiscopiei de Bucureºti. Poetul Mihai Eminescu, ziarist la Timpul, se fãcea vocea partidei naþionaliste, exprimând temerea cã înfiinþarea Arhiepiscopiei Catolice de Bucureºti îi va împinge pe români la intoleranþã religioasã sau la aversiune faþã de Occident. In câteva articole, verva poetului a construit, „uneori chiar pe temelii puþin rezistente, construcþii ingenioase, sprijinite

de argumentãri ºi atacuri uimitoare”, dupã cum afirma istoricul Iosif Gabor. Împotrivirea ierarhiei ortodoxe, care-l avea în frunte pe Episcopul Melchisedec ªtefãnescu, se va stinge treptat. În anul 1887, o moþiune guvernamentalã, referitoare la dreptul de existenþã al Arhiepiscopiei Catolice de Bucureºti, nu a fost votatã de nici un episcop ortodox, semn al acceptãrii Arhiepiscopiei Catolice de Bucureºti de cãtre fraþii ortodocºi.

La data înfiinþãrii Arhiepiscopiei Catolice de Bucureºti, în Capitalã trãiau circa 25.000 catolici, de diferite naþionalitãþi, în sânul unei populaþii de circa 200.000 de ortodocºi, musulmani etc. În toatã Arhidieceza erau pânã la 50.000 de catolici, la o populaþie între cinci ºi ºase milioane de persoane.

Scrisoarea apostolicã Praecipiuum munus, de înfiinþare a Arhidiecezei de Bucureºti, a devenit pe deplin operantã, la nivel statal, odatã cu Concordatul României cu Sfântul Scaun, din 1927/ 1929, când Bucureºtiul a devenit sediul mitropolitan pentru toate diecezele din þarã ºi pentru toate riturile catolice: roman, grec ºi armean. Ca urmare, viaþa catolicã a cunoscut o perioadã de prosperitate, pânã la al Doilea Rãzboi Mondial.

16

Oameni ai credinþei Mons. prof. VLADIMIR PETERCÃ

Paul, învãþãtor al neamurilor

”Fraþilor! Rãmâneþi cu bucurie, nãzuiþi la desãvârºire; îmbãrbãtaþi-vã, fiþi un singur simþãmânt, trãiþi în pace, iar Dumnezeul dragostei ºi al pãcii va fi cu voi!”

(2Cor 13,11).

Apostolul Paul a avut o viaþã destul de trepidantã în slujba lui Isus. Aºa cum ne mãrturiseºte el însuºi, s-a angajat cu trup ºi suflet pe urmele lui Isus Cristos, pe care l-a slujit cu dragoste, l-a iubit cu toate puterile sale ºi l-a urmat în toate, pânã în îndepãrtata Romã, unde ºi-a dat viaþa pentru credinþã. De la Paul avem atâtea de învãþat, deºi de la moartea sa au trecut douã mii de ani; peste viaþa ºi activitatea sa nu s-a aºternut praful istoriei ºi al uitãrii.

Dupã convertirea sa, Paul a rãmas, vreme de trei ani, în regiunea Damascului, meditând la învãþãtura lui Cristos ºi rugându-se mult pentru el ºi pentru alþii, înainte de a merge la Ierusalim, unde îl va cunoaºte pe apostolul Petru, cel cãruia Cristos “i-a încredinþat cheile Împãrãþiei Cerurilor”(Mt 16,19). Despre toate acestea, Paul ne vorbeºte în scrisoarea sa adresatã Galatenilor, pe care v-aº îndemna din inimã sã o citiþi, aºa cum vã îndemn sã faceþi ºi cu cele trei cãlãtorii misionare ale lui Paul, din Faptele Apostolilor.

Dupã o împãrþire tacitã între creºtinii proveniþi din iudaism ºi cei proveniþi din pãgânism, Paul s-a ocupat de convertirea pãgânilor, mai precis a grecilor ºi, mai târziu, a romanilor, aºa cum Petru s-a preocupat de convertirea evreilor (Gal 2,8). A fãcut-o cu mult zel ºi dãruire.

L-a luat pe fiecare aºa cum era, cu greºeli ºi lipsuri, respectându-i calitãþile ºi puterea de a iubi sau de a fi iubit, dupã cum stã scris: “Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii, ca sã-i facã de ruºine pe cei înþelepþi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca sã le facã de ruºine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos de pe lume ºi dispreþuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca sã distrugã pe cele ce sunt, aºa încât nimeni sã nu se poatã mândri înaintea lui Dumnezeu!” (1Cor 1,27-29). Acesta a fost crezul apostolului Paul, înainte de a pleca la drum. În prima sa cãlãtorie misionarã, (Fap 13,13-15,35) Paul ia cuvântul sâmbãta, în sinagoga din Antiohia Pisidiei, unde a vorbit poporului despre Isus ca urmaº firesc al personajelor care au animat întreaga istorie a mântuirii; el a vorbit despre mântuirea fãgãduitã. Predica a fost acceptatã în termeni pozitivi, dar o bunã parte a evreilor îl pãrãsesc pe Paul. În aceastã situaþie, el concluzioneazã: „ Vouã trebuia sã vã fie adresat mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece voi îl respingeþi ºi nu vã socotiþi

vrednici de viaþa veºnicã, iatã, ne îndreptãm paºii spre pãgâni!”

(Fap 13,46).

De la Antiohia, Paul a plecat la Iconium ºi de acolo, mai departe, la Listra, unde a vindecat un paralitic. Dupã ce, împreunã cu Barnaba, au reuºit sã tempereze poporul în urma acestei minuni, Paul a scãpat, cu greu, teafãr de agresivitatea conaþionalilor sãi.

Urmeazã participarea la conciliul de la Ierusalim, unde a fost dezbãtutã o problemã importantã pentru creºtinii de pretutindeni. Nu era normal ca respectarea Legii sau a Torei sã fie impusã ºi creºtinilor proveniþi din pãgânism, aºa cum pretindeau creºtinii proveniþi din iudaism.

Cristos ne-a chemat la libertate, aºa cum se exprima Paul în scrisoarea cãtre Galateni (5,1).

Imediat dupã conciliul din Ierusalim, Paul, însoþit de data aceasta de Silas, începe cea de a doua cãlãtorie (Fap 15,36-18,17), ducând vestea cea bunã tuturor Bisericilor din Siria ºi Cilicia. Paul se întâlneºte cu Timotei, care era deja discipol al Domnului; acesta i se alãturã în cãlãtoria misionarã. Ajunºi în localitatea Troas, Paul are o viziune foarte importantã. Un macedonean, un cetãþean de pe cealaltã parte a Bosforului, îl ruga insistent pe Paul: “Treci dincolo, în Macedonia, ºi ne ajutã!” (Fap 16,9). Aceastã cãlãtorie a fost binecuvântatã de Dumnezeu cu multe convertiri.

Paul cunoaºte mai multe cetãþi, cum ar fi: Filipi, Tesalonic, Bereia, Atena, unde a vizitat areopagul, ºi Corintul. Corintenilor, Paul le va adresa douã din scrisorile sale importante. Aici Paul a fost încurajat din nou: ”Nu-þi fie teamã, ci vorbeºte!”(Fap 18,9).

Paul a plecat în cea de a treia cãlãtorie misionarã, însoþit de doi evrei convertiþi: Acvilla ºi Priscila (Fap 18,18-20,38). Merge mai întâi la Efes, apoi la Corint, de acolo trece prin Macedonia ºi Grecia, apoi pleacã mai departe la Milet ºi de acolo spre Ierusalim. În final, Paul face o mãrturisire memorabilã: “Eu nu pun preþ pe viaþa mea, numai sã-mi duc la capãt misiunea ºi însãrcinarea ce am primit-o de la Domnul Isus, aceea de a da mãrturie despre Vestea cea Bunã a harului lui Dumnezeu!” (Fap 20,24). Într-adevãr, câte eforturi, câte renunþãri, câte pericole, câte neînþelegeri nu a întâmpinat apostolul Paul în timpul acestor cãlãtorii misionare?! Pe toate le-a îndurat, pe toate le-a depãºit, pe toate le-a învins, pentru dragostea cea mare a lui Isus. Pentru Paul, Isus însemna totul. Sã ne convingem de acest lucru citind imnul dragostei din 1Cor 13.

Catehezã Pr Pr.. prof. dr dr.. ISIDOR MÃRTINCÃ

Înãlþarea Domnului

Anul acesta, noi, romano-catolicii, am celebrat Învierea Domnului nostru Isus Cristos pe data de 23 martie, iar fraþii bizantini ºi cei din Biserica Orientalã vor celebra Sfintele Paºti pe 27 aprilie.

Unii îºi pun întrebarea de ce Învierea Domnului e sãrbãtoritã de noi mai devreme, de alþii mai târziu, iar alteori împreunã, aºa cum s-a întâmplat în 2004 ºi 2007.

Totul a început în anul 325 d. Ch. cu Conciliul de la Niceea. În primii ani ai creºtinismului, Învierea se celebra în fiecare duminicã.

Apoi, Biserica a decis sã celebreze Învierea o datã pe an. Dar comunitãþile creºtine nu au reuºit sã se punã de acord pentru o anumitã datã. Conciliul de la Niceea a pus capãt acestei chestiuni stabilind cã Învierea trebuie celebratã în prima duminicã dupã prima lunã plinã de primãvarã. ªi astãzi, data Sfintelor Paºti se calculeazã pe baza echinocþiului de primãvarã (21 martie) ºi luna plinã, folosind pentru calcul meridianul Ierusalimului, locul morþii ºi învierii lui Cristos.

Paºtele ortodox nu coincide totdeauna cu cel catolic pentru cã Biserica Ortodoxã foloseºte în calculele sale calendarul iulian (vechiul calendar al lui Iuliu Cezar) în loc sã-l foloseascã pe cel gregorian de care ne folosim noi ºi care este în acord cu calculele astronomice. Dar atât Biserica Catolicã cât ºi Biserica Ortodoxã celebreazã acelaºi mister al Patimii, Morþii ºi Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Unii se bucurã mai devreme, alþii mai târziu, dar eficacitatea operei rãscumpãrãtoare a lui Isus Cristos este aceeaºi pentru toþi creºtinii.

Biserica Romano-Catolicã celebreazã, anul acesta, Înãlþarea lui Isus la ceruri pe data de 1 mai. Aceastã solemnitate este încheierea grandioasã a permanenþei vizibile a lui Dumnezeu între oameni, preludiu al Rusaliilor, cu care începe istoria Bisericii ºi se deschide rãspândirea creºtinismului în lume. Potrivit unei concepþii universal împãrtãºite, reflectatã de Sfânta Scripturã, Dumnezeu locuieºte într-un loc superior, iar omul, pentru a-L întâlni, trebuie sã se înalþe, sã urce. Nu numai cã Dumnezeu locuieºte în cele de sus, ci a ales locurile pe înãlþimi pentru a-ºi stabili acolo locuinþa.

Astfel, pentru a merge la sanctuarele Sale trebuia sã urci: a urca la Ierusalim, însemna a urca la Yahve. În Noul Testament, chiar Isus urcã la Ierusalim cu pãrinþii sãi, când se întâlneºte cu învãþaþii templului. De asemenea, urcã în cetatea sfântã pentru a sãvârºi Înãlþarea pe cruce ºi apoi, dupã Înviere, Înãlþarea Sa glorioasã la Tatãl. Înãlþarea lui Isus la ceruri este manifestarea gloriei lui Cristos Înviat. Plecare Sa nu este un adio, ci începutul unei noi prezenþe ºi, în acelaºi timp, al unei noi angajãri pentru discipoli. Aceºtia nu trebuie sã rãmânã cu privirea spre cer în timp ce El se înalþã, ci trebuie sã meargã în lume ºi sã predice Evanghelia Sa la toatã fãptura. Isus dispare din ochii apostolilor pentru a-i învãþa cã, de-acum, este rândul lor sã facã aºa cum a fãcut El, sã vorbeascã

asemenea Lui, sã iubeascã asemenea Lui. În Faptele Apostolilor, evanghelistul Luca relateazã ce a fãcut Domnul Isus care, dupã Înviere, S-a arãtat viu în faþa apostolilor, i-a instruit timp de 40 de zile ºi le-a vorbit despre cele viitoare cu privire la împãrãþia lui Dumnezeu. Le-a mai amintit Domnul ºi de coborârea Duhului Sfânt, care-i va transforma în martori. ªi alte documente neotestamentare, ca de exemplu Lc 24,50-53 ºi Mc 16,19, vorbesc despre Înãlþarea lui Isus. În contextul sus-amintit, se pot evidenþia câteva aspecte esenþiale: sfârºitul prezenþei vizibile a lui Isus, glorificarea Sa, noua Sa prezenþã în Bisericã ºi promisiunea venirii Sale viitoare la sfârºitul timpurilor. Doctrina Noului Testament completeazã perspectiva: Isus se aflã mereu cu ai sãi, într-un mod invizibil, dar eficace (Mt 28,20; Mc 16,20); El a plecat sã pregãteascã un loc pentru ai sãi pentru ca ºi ei sã fie glorificaþi împreunã cu El (In 14,2-3); s-a înãlþat la ceruri drept „Cap” al Trupului Sãu care este Biserica (Col 1,2427; Ef 1,22-23); din ceruri îl va trimite pe Duhul Sfânt (In 15,26; 16,7; Fapte 1,8); Isus mijloceºte totdeauna pentru ai sãi (Evr 7,27); s-a înãlþat la ceruri ca „speranþã ºi garanþie a glorificãrii noastre” (Evr 10,19-20; Col 1,27); înãlþarea lui Isus dã sens vieþii creºtine, ca viaþã care-ºi gãseºte plinãtatea în glorificarea lui Cristos, ca „viaþã ascunsã cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,1-4). Învierea lui Isus îºi are împlinirea în Înãlþarea Sa, cu aspecte noi, ca preamãrirea umanitãþii Sale pentru a putea trimite pe Duhul Sfânt ºi a da o semnificaþie situaþiei viitoare a întregii umanitãþi în viaþa de dincolo. Situându-se în continuarea morþii ºi a învierii Sale, Înãlþarea lui Cristos la cer este ºi cauza mântuirii noastre ºi hrana credinþei ºi a speranþei (cf. Sf. Toma de Aquino, S. Th., III, q.57, a.1, e. 6). „Însã Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morþi din cauza greºelilor noastre, ne-a readus la viaþã împreunã cu Cristos – prin har aþi fost mântuiþi – ne-a înviat ºi ne-a aºezat în ceruri în Cristos Isus” (Ef 2, 4-6). Înãlþarea este triumful lui Isus, Regele Universului.

Mandatul misionar pe care Isus îl comunicã Bisericii Sale în ziua Înãlþãrii (cf. Fapte 1,4-8; Mc 16,15; Mt 28,19-20) dã o semnificaþie deplinã credinþei în acest mister, precum ºi celebrãrii sale. Omul concret, omenirea întreagã ºi cosmosul pot deja sã-ºi gãseascã dinamismul definitiv pentru cã mântuirea pe care Isus o comunicã antreneazã fiinþa integralã a omului (chiar ºi corporalitatea sa), toatã umanitatea, toatã istoria ºi toatã Creaþia în drum spre „un cer nou ºi un pãmânt nou” (Fapte 21,1).

Aceastã Solemnitate a Înãlþãrii Domnului este momentul cel mai potrivit pentru a examina pelerinajul nostru de-a lungul vieþii, þinând seama de faptul cã Domnul se va întoarce ca sã ne ia cu Sine ºi cã, prin urmare, trebuie sã întreprindem cu entuziasm îndatoririle noastre cotidiene, recuperând în ele valoarea veºniciei.

17

18

Istorie ºi spiritualitate Pr RANCISC UNGUREANU Pr.. FFRANCISC

Servus servorum Dei!

Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu! – a fost titlul pe care Papa Grigore cel Mare (590-604) ºi l-a asumat pentru prima datã, iar apoi toþi urmaºii sãi pe scaunul vicarului lui Cristos l-au folosit. Însã, nu poate fi imaginat un creºtin, un preot sau o persoanã consacratã, care, fiecare în felul sãu, sã nu corespundã acestei definiþii: Servus servorum Dei!

Slujirea ca mãrturie

Monseniorul Ghika a trãit aceastã condiþie de slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu; ºi-a fãcut proprie aceastã stare încã din tinereþe, ca laic ºi ca preot, ca prinþ ºi ca deþinut, în viaþã ºi în moarte, de pe pãmânt ºi de dincolo. Nenumãraþi sunt toþi cei care au putut da mãrturie, de-a lungul anilor, despre felul cum au fost slujiþi în nevoile lor de cãtre slujitorul lui Dumnezeu Vladimir Ghika. În Abruzzo sau la Roma, în periferiile sãrace ale Parisului sau în saloanele princiare, în Balcani sau Japonia, în spitale ºi închisori, la Bucureºti sau oriunde... tânãrului, domnului sau monseniorului, tuturor, Vladimir a fãcut prezentã iubirea lui Dumnezeu. Poate pãrea paradoxal, dar ºi mãrturia acelora care lau cunoscut este tot o slujire în comunitatea creºtinã. Este o slujire a slujitorilor lui Dumnezeu pentru cã reamintesc acestora opera milostivirii divine în lume. Putem spune cã nu este doar o obligaþie de a da mãrturie ci chiar o misiune care continuã opera celui pe care l-au cunoscut, operã în care se vede degetul lui Dumnezeu.

Mãrturia ca slujire

Slujirea prin mãrturie face parte din altã înaltã slujire, la care Arhidieceza s-a angajat în calitate de comunitate de credinþã, aceea a procesului de beatificare ºi canonizare a Slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika. Avem privilegiul ca, prin aceastã mãrturie, sã contribuim concret la definirea ºi întregirea portretului de sfinþenie al Bisericii universale. Propunând pentru cinstea altarelor viaþa de credinþã, jertfitã, în final, pentru credinþã, în închisoarea comunistã de la Jilava, noi, catolicii din Arhidieceza de Bucureºti, scoatem în evidenþã o pietricicã roºu-aurie din mozaicul ce constituie aureola Miresei lui Cristos, Biserica. Procesul de constatare a stãrii beatifice actuale, cu alte cuvinte, a aºezãrii în Cer, în rândul celor drepþi, a Monseniorului Ghika, este aºadar o slujire. Calea procesualã este lungã ºi adesea complicatã, aºa cum sunt toate lucrurile importante, însã, certitudinea mijlocirii Slujitorului lui Dumnezeu nu este indispensabilã pentru a o putea cere. Experienþa a arãtat deja cã miracolele pot precede declararea drept fericit sau sfânt ºi chiar sunt necesare pentru a putea ajunge la aceasta.

Postulatura slujirii

Aici intervine o slujire specialã în Bisericã, aceea a postulatorului.

Acesta este cel care, împreunã cu cei care îl ajutã în ceea ce putem numi postulaturã, mãsoarã nivelul de slujire al mãrturiilor. Astfel cã mãrturiile adunate, ale tuturor celor care l-au cunoscut direct pe Monseniorul Ghika, ca ºi cele ale celor care au primit prin mijlocirea lui haruri sau miracole spirituale sau fizice, sunt manifestãri ale slujirii Bisericii în sprijinul slujirii postulatorului. Împreunã cu colaboratorii sãi, în numele comunitãþii de

credincioºi din Arhidieceza de Bucureºti, postulatorul va trebui, în final, sã prezinte Sfântului Pãrinte Papa ºi consultorilor acestuia dovezile cã cel pe care noi îl propunem pentru cinstea altarelor se numãrã deja în rândul fericiþilor din Cer. Este bine înþeles cã ceea ce numim dovezi nu sunt altceva decât mãrturii ale experienþei milostivirii lui Dumnezeu, dobândite prin mijlocirea Slujitorului lui Dumnezeu, în cazul nostru, Vladimir Ghika.

Slujirea postulaturii

Pentru faza diecezanã a procesului de beatificare, misiunea de postulator a fost susþinutã de pãrintele Ioan Ciobanu, paroh la biserica Preasfânta Inimã a lui Isus din Bucureºti, bisericã în care a slujit ºi Monseniorul Ghika. Procesul se aflã acum în faza de studiu la Roma, iar Arhiepiscopul Ioan Robu, cel care, în numele Arhidiecezei, susþine cauza, m-a numit pe mine, semnatarul acestor rânduri, în slujirea de postulator. Fiind continuator al misiunii Pãrintelui Ioan Ciobanu, de comun acord cu acesta ºi cu Înaltpreasfinþitul Ioan, am stabilit ca loc de referinþã pentru postulaturã Parohia Preasfânta Inimã a lui Isus, din Bucureºti, cunoscutã sub numele de Sacré Coeur, sau Biserica Francezã. Adresa postulaturii este, aºadar: Str. Cpt. Av. Gh. Demetriade 1-3, sector 1, 011848 Bucureºti; tel/fax: 021/3197070, puteþi trimite aici orice credeþi cã poate susþine cauza Monseniorului Vladimir Ghika, ca ºi orice cerere pentru susþinerea unor propuneri de a o prezenta, conºtienþi cã acesta este un mod de slujire a slujitorilor lui Dumnezeu.

Arhiepiscop OTTO ZARDETTI

S-a nãscut la 24 ianuarie 1847, la Rorschbach (Elveþia). A fost sfinþit preot la 21 august 1870, activând apoi ca profesor de teologie la Seminarul din St. Gallen (Elveþia) ºi canonic al Catedralei St. SUA, Gallen. În 1881 a fost transferat ca profesor în SUA iar în 1889 a fost numit episcop de St. Cloud. La 14 ianuarie 1894, Sfântul Scaun l-a numit arhiepiscop de Bucureºti, funcþie din care a demisionat la 12 iunie 1895. Dupã retragere, a fost numit arhiepiscop titular de Mocissus (Capadocia) ºi a murit la 10 mai 1902, la Roma.

Conform voinþei sale testamentare, a fost înmormântat în mãnãstirea cistercianã Mehreau, lângã Bregenz, pe lacul Constanz (Austria), nu departe de patria sa, Elveþia. În pofida faptului cã a stat foarte puþin timp pe scaunul arhiepiscopal de Bucureºti, Otto Zardetti s-a remarcat în domeniul învãþãmântului ºcolar catolic, iar ºederea sa la Bucureºti a fost una plinã de trãiri religioase. Unul dintre cele mai importante acte pastorale ale Arhiepiscopului Zardetti a fost Decretul din 29 ianuarie 1895 prin care declara Catedrala Sfântul Iosif bisericã parohialã.

Acesta este actul de naºtere al parohiei Catedralei Sfântul Iosif.

Dr Dr.. DÃNUÞ DOBOª

Sfântul lunii

5 aprilie - Sfântul Vinceþiu Ferrer (1350-1419)

Sfântul Vincenþiu s-a nãscut la Valencia, Spania, în jurul anului 1350. Era fiul unui englez, William, care se stabilise în Spania împreunã cu soþia sa, Constanza Miguel, de origine spaniolã. La vârsta de ºaptesprezece ani, a terminat studiile de filosofie ºi teologie cu atât de mare succes, încât a fost încadrat imediat în corpul profesoral. A început sã predea filosofia la Lérida, renumita universitate din Catalonia. Nu dupã mult timp, a cerut sã fie primit în ordinul dominican (preoþi, urmaºi ai Sfântului Dominic, care au pus pe primul loc studiile ca bazã pentru predicile adresate poporului), iar în jurul anului 1374 a fost sfinþit preot. A fost profesor ºi la Barcelona, înainte de a se transfera la Toledo, unde ºi-a aprofundat studiile în teologie ºi limba ebraicã. În 1379, a devenit prior al casei dominicane din Valencia, aceasta fiind singura funcþie importantã pe care a acceptat-o în viaþa sa. Era un om cu o personalitate puternicã, cu convingeri clare ºi devotat în întregime binelui Ordinului ºi al Bisericii. S-a remarcat rapid, atât ca filosof cât ºi ca predicator.

Avea harul de a-i face pe creºtini sã se cãiascã de pãcate, iar pe evrei sã se converteascã, dintre aceºtia fãcând parte ºi rabinul Paul, viitorul episcop de Cartagina.

Consilierul ºi confesorul unui antipapã

Anul 1378 este începutul Marii Schisme din Occident (13781429); reºedinþa papilor a fost transferatã la Avignon, în Franþa.

Atunci, au început sã se afirme douã serii de papi: unii la Avignon ºi alþii la Roma, iar uneori au existat trei papi concomitent, fiecare afirmând cã este singurul legitim. Unul dintre aceºti papi era ºi prietenul sãu, Piedro de Luna, devenit antipapa Benedict al XIII-lea, care l-a numit pe Sfântul Vincenþiu, în anul 1394, consilierul ºi confesorul sãu. La început, pãrintele Vincenþiu a fost mulþumit cu aceste roluri, dar când ºi-a dat seama cã, de fapt, chiar prietenul sãu, antipapa Benedict al XIII-lea, era împotriva unitãþii Bisericii ºi cã nu a dat ascultare sfatului sãu de a realiza reconcilierea cu Papa de la Roma, Urban al VI-lea, Sfântul Vincenþiu ºi-a canalizat toate forþele spre predicarea învãþãturii creºtine ºi a avut un succes enorm.

În anul 1414, Conciliul din Constanz a pus capãt schismei. Sfântul Vincenþiu a încercat, încã o datã, sã-l convingã pe Benedict sã abdice dar, din nou, nu a reuºit. Totuºi, a izbutit sã-l determine pe regele Ferdinand de Aragon sã nu-l mai susþinã ºi, în cele din urmã, antipapa Benedict al XIII-lea ºi-a pierdut credibilitatea ºi schisma a fost remediatã.

„Îngerul Apocalipsului”

Între anii 1399-1412, Sfântul Vincenþiu a predicat în diferite pãrþi ale Franþei, Spaniei ºi Italiei; unul dintre primii sãi biografi susþine cã ar fi predicat chiar în Anglia ºi în Scoþia. Printre subiectele sale principale de predicã erau: pãcatul, judecata de apoi ºi viaþa veºnicã. Predica din amvoanele bisericilor sau de la tribune improvizate în pieþe, când bisericile nu mai puteau cuprinde mulþimile adunate sã-l asculte, ºi niciodatã nu-ºi încuraja auditoriul în van ºi nu-l linguºea cu promisiuni ºi îndemnuri la speranþã deºartã ci, prin cuvinte de dojanã, biciuia aprig viciile. Contemporanii sãi l-au supranumit „înger al Apocalipsului”, deoarece în predicile sale obiºnuia sã-i înfricoºeze pe ascultãtori cu pedepsele ºi nenorocirile de pe urmã. Numãrul convertiþilor creºtea din ce în ce mai mult, iar unii dintre aceºtia erau persoane importante care – în urma predicilor Sfântului Vincenþiu – au ales sã intre în mãnãstirea fratelui acestuia, prior la Grande Chartreuse, din Grenoble.

Sfântul Vincenþiu ºi-a petrecut ultimii trei ani din viaþã predicând în Franþa, îndeosebi în Normandia ºi în Bretagne.

Istovit din cauza deplasãrilor cerute de activitãþile sale, a murit la Vannes, pe 5 aprilie 1419. Cultul lui s-a rãspândit cu repeziciune ºi datoritã minunilor obþinute prin mijlocirea sa.

Faptul cã cea mai mare parte a activitãþii de predicator o desfãºurase în teritoriul care dãdea ascultare Papei de la Avignon nu l-a împiedicat pe Papa Calixt al III-lea sã-l canonizeze, în anul 1455, bula oficialã fiind, însã, promulgatã de Pius al II-lea, în 1458. Aceasta autoriza sãrbãtoarea Sfântului Vincenþiu pe 6 aprilie dar, de fapt, aceasta s-a þinut, întotdeauna, pe 5 aprilie.

Prezentare de Pr Pr.. LIVIU BÃLêCUÞI

19

20

Hirotonire ºi primiþie

Fr Fr.. LUCIAN - MIHAI BOBÂRNAC un preot din Arhidiecezã în Ordinul Fraþilor Minori Conventuali

Hirotonirea - Nisiporeºti, jud. Neamþ, 29 martie 2008

Primiþia, Catedrala Sfântul Iosif, 20 aprilie 2008

Ai fãcut din mine„un instrument al împãcãrii între oameni” Drumul de formare la viaþa consacratã ºi sfânta preoþie este un drum, dacã nu anevoios, cel puþin lung ºi presãrat cu multe încercãri, însã pe cât este de greu, pe atât este de minunat. Astfel a fost ºi drumul de formare pe care l-am strãbãtut pânã acum; ºi graþie puterii ce mi-a dat-o Dumnezeu am reuºit sã ajung ziua în care sã-i aduc laudã, mulþumire ºi preamãrire de la sfântul altar pentru cã a fãcut din mine „un instrument al împãcãrii între oameni” (Sf. Francisc de Assisi - Rugãciune).

Chiar dacã Dumnezeu ne-a lãsat libertate deplinã, totuºi nu putem spune Nu chemãrii sale de a-l urma, de a fi martori ºi mãrturisitori ai Evangheliei Sale. Tocmai datoritã acestor martori ºi datoritã faptului cã încã de mic îmi doream sã devin un misionar al lui Cristos, am ales eu sã devin frate franciscan minorconventual având drept exemple pe pr. Alois Donea de fericitã memorie, precum ºi alþi fraþi franciscani pe care-i cunoºteam din satul bunicilor mei.

Aºadar, în 1995, am reuºit sã intru în Seminarul Franciscan din Roman (am zis cã am reuºit deoarece nu mi-a fost uºor) ºi, cu ajutorul Domnului, prin mijlocirea continuã a Preasfintei Fecioare Maria, precum ºi datoritã rugãciunilor pe care multe persoane le-au fãcut pentru mine, am mers în continuare pe drumul de formare, terminând liceul, mergând apoi la Postulandatul Franciscan din Huºi (1999-2000), dupã care am intrat la Noviciat la Prãjeºti, iar din 2001, dupã terminarea frumosului an de noviciat ºi dupã ce am depus prima profesiune a voturilor religioase, m-am reîntors la Roman pentru a-mi continua studiile la Institutul Teologic Romano-Catolic

Franciscan. Odatã terminatã facultatea, pe data de 08.09.2006, am fãcut profesiunea perpetuã de ascultare, sãrãcie ºi castitate în cadrul Ordinului Fraþilor Minori Conventuali, Provincia „Sf. Iosif” din România, iar un an mai târziu am acces la prima treaptã a preoþiei ºi anume la Ordinul Diaconatului, pe care l-am primit în data de 04.10.2007, tot la Roman.

Dumnezeu a dorit ca eu sã fac parte din rândul aleºilor sãi de aceea, pentru a încununa acest drum de creºtere spiritualã, moralã ºi intelectualã, în ziua de 29 martie a acestui an am fost hirotonit preot prin rugãciunea de consacrare ºi impunerea mâinilor Excelenþei Sale Petru Gherghel, Episcop de Iaºi, alãturi de care s-au aflat Preasfinþitul Aurel Percã, Episcop Auxiliar al Diecezei de Iaºi, ºi Episcopul Auxiliar al Arhidiecezei de Bucureºti, Preasfinþitul Cornel Damian, precum ºi foarte mulþi preoþi, din þarã ºi strãinãtate. La sfârºitul unui drum formativ iniþial ºi la începutul unui alt drum de formare permanentã la slujire ºi apostolat, spun ºi eu, asemenea psalmistului, atât ca mulþumire cât ºi ca un semn de încredere în viitor, cã mari lucruri a fãcut Domnul pentru noi, ºi de aceea suntem plini de bucurie (Ps 126, 3). Înainte de a încheia aceastã succintã prezentare, vã rog pe toþi sã-i înãlþaþi Domnului rugãciuni pentru preoþi, pentru vocaþii la sfânta preoþie ºi la viaþa consacratã, deoarece dacã dumneavoastrã vreþi sã aveþi preoþi buni ºi sfinþi, martori autentici ai Evangheliei, atunci trebuie sã cereþi acest lucru în special în rugãciune, în adoraþie ºi în implorarea mijlocirii Sfintei Fecioare Maria, Mama noastrã.

Fr Fr.. LUCIAN-MIHAI BOBÂRNAC

Doctrinã socialã

„Omul ºi piaþa“ Institutul Teologic RomanoCatolic Sfânta Tereza a gãzduit vineri, 18 aprilie 2008, la ora 16.00, conferinþa cu tematica socialã “Omul ºi piaþa”.

Conferinþa a fost organizatã de cãtre Confederaþia Caritas România împreunã cu Academia Teologicã Anton Durcovici ºi l-a avut ca invitat special pe Cardinalul Renato Raffaele Martino, prefectul Consiliului Pontifical pentru Dreptate ºi Pace de la Vatican. În cadrul acestei Conferinþe a avut loc ºi lansarea Compendiului de doctrinã socialã a Bisericii, tipãrit de editura Sapientia din Iaºi cu ajutorul Confederaþiei Caritas România ºi a organizaþiei Secours Catholique din Franþa.

Cardinalul Martino a þinut în cadrul dezbaterii o conferinþã cu tema “Compendiul de doctrinã socialã ºi provocãrile lumii de azi”. În cadrul acesteia Eminenþa sa a fãcut o scurtã prezentare a conþinutului Compendiului accentuând cã scopul principal al doctrinei sociale a Bisericii este edificarea unei societãþi mai umane.

Dupã conferinþa Cardinalului Martino a urmat cea a Pãrintelui Profesor Doctor Wilhelm Dancã, Rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic de la Iaºi. Pãrintele a prezentat Compendiul ca un manifest al umanismului integral ºi solidar, sau spus altfel, ca o gramaticã a omului social, a omului care merge în viaþa publicã, în societate, iar în Compendiu gãseºte elementele fundamentale, criteriile, orientãrile necesare pe care le propune Biserica ºi el, în spirit de credinþã, le aplicã.

Prezentarea structurii Compendiului ºi detaliile tehnice despre

traducere au fost oferite de cãtre Pãrintele Profesor Doctor Lucian Farcaº, Profesor la Institutul Teologic de la Iaºi, cel care s-a ocupat de traducerea acestui text în limba românã.

Cãtre sfârºitul Conferinþei a luat cuvântul ºi Pãrintele Alexandru Cobzaru, Directorul Asociaþiei Caritas Bucureºti. Pãrintele a fãcut o prezentare a activitãþii sociale din cadrul Arhidiecezei de Bucureºti, activitate în care se oglindeºte aplicarea doctrinei sociale a Bisericii.

Pe tot parcursul acestei Conferinþe, gazda dezbaterilor, Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Robu, a intervenit cu numeroase explicaþii ºi exemple din care cei prezenþi au înþeles importanþa misiunii sociale a Bisericii în lumea de astãzi.

La aceastã Conferinþã au participat reprezentanþi ai statului român, ai Bisericii Ortodoxe, ai Bisericii Catolice ºi ai altor culte, Episcopul Cornel Damian, preoþi din parohiile Arhidiecezei, cãlugãri ºi cãlugãriþe ºi persoane laice care au venit sã afle despre misiunea socialã a creºtinului în lume. Încheierea acestei zile s-a fãcut prin celebrarea sfintei Liturghii în Catedrala Sfântul Iosif, având ca celebrant principal pe Eminenþa sa, Cardinalul Martino, concelebranþi fiind Arhiepiscopul Ioan Robu, Episcopul Cornel Damian ºi ceilalþi preoþi prezenþi la Conferinþã.

Pr Pr.. VINCENÞIU BALINT

21

22

Social EUGEN ªTEFÃNESCU

Centrul de Resurse Sindrom Down acestora, ONG-urilor ºi autoritãþilor pentru a i se asigura persoanei cu Sindrom Down un nivel de viaþã corespunzãtor dezvoltãrii sale fizice, mentale, spirituale, morale ºi sociale, promovând dreptul acesteia la integritate ºi la îmbunãtãþirea calitãþii vieþii.

Obiective ºi calitãþi

Proiectul Centrul de Resurse Sindrom Down a fost demarat de cãtre Asociaþia Caritas Bucureºti în anul 1992, sub denumirea de Centrul Down. În anul 2004 a fost dezvoltatã componenta de cercetare ºi informare a proiectului, în parteneriat cu Asociaþia Sindrom Down Bucureºti, DGASPC sector 1 ºi DGASPC sector 3. În 2008, cu sprijinul financiar al Fundaþiei Vodafone România ºi al Asociaþiei Fratello Mio din Italia, Centrul de Resurse îºi dezvoltã activitatea, având ca principal partener asociaþia de pãrinþi Up Down.

Misiune

Centrul de Resurse pentru Persoane cu Sindrom Down este un serviciu comunitar care acordã sprijin persoanelor cu sindromul Down, familiilor

Obiectivele proiectului, în acest an, sunt Informarea ºi sensibilizarea opiniei publice cu privire la problematica sindromului Down ºi Creºterea ºanselor de integrare a copiilor cu Sindrom Down în comunitate.

Cu ajutorul partenerilor ºi al finanþatorilor noºtri ne propunem ca în 2008 sã completãm baza de date a centrului cu informaþii despre problematica ºi terapiile specifice Sindromului Down, sã identificãm nevoile persoanelor cu Sindromul Down, din Bucureºti, ºi ale familiilor lor. Ne propunem sã informãm comunitatea localã prin realizarea ºi distribuirea de materiale informative în maternitãþi, cabinete medicale, farmacii,

în ºcoli, facultãþi. Aceste demersuri vor fi sprijinite de organizarea unei campanii de presã. De asemenea, vom realiza un seminar internaþional, în luna octombrie a acestui an. Vom continua dezvoltarea site-ului www.sindromdown.ro ºi a forumului gãzduit de acesta (ºtiri, informare ºi consiliere online, album de fotografii, magazin online, publicitate).

Centrul de Resurse Sindrom Down oferã ºi servicii de terapie corectiv– recuperatorie (consiliere psihologicã, juridicã, medicalã ºi socialã, kinetoterapie, logopedie, terapie ocupaþionalã). De asemenea, realizãm ºedinþe de consiliere pentru persoane cu Sindrom Down ºi familiile acestora ºi o ªcoalã a Pãrinþilor.

Pentru atingerea tuturor acestor obiective, avem în vedere realizarea de parteneriate cu DGASPC–urile din Bucureºti ºi Jud. Ilfov ºi cu alte organizaþii de profil din România ºi strãinãtate.

Vã stãm la dispoziþie pentru: • Informaþii suplimentare • Înscrieri în programul de terapie/ consiliere • Colaborãri sau Voluntariat • Donaþii Puncte de lucru în Bucureºti - Str. Bãrãþiei nr. 27, sector 3 Consiliere ºi Informare - Str. Danubiu nr. 11, Bl 6 H, Sc1, Ap1, sector 3 – Intervenþie timpurie Tel/fax: 021/2332134; Mobil: 0723188725/0727224117; Email: centru_resurse@sindromdown.ro; Web: www.sindromdown.ro

In memoriam MART A ANDRO MARTA

CHIARA LUBICH Fondatoarea Miºcãrii Focolarelor „Vezi, eu sunt un suflet care trece prin aceastã lume. Am vãzut multe lucruri frumoase ºi bune ºi am fost atrasã întotdeauna numai de ele. Într-o zi (o zi oarecare) am vãzut o luminã. Mi s-a pãrut mai frumoasã decât toate lucrurile frumoase ºi am urmat-o. Mi-am dat seama cã era Adevãrul“ Pe 14 martie a.c., Chiara Lubich, una dintre vocile cele mai prestigioase ºi fecunde ale creºtinismului contemporan, ºi-a încheiat pelerinajul pe acest pãmânt într-o atmosferã seninã ºi sacrã, la locuinþa ei de la Rocca di Papa (Roma). În ultimele ore ale vieþii, sute de persoane - rude, colaboratori apropiaþi, fii ºi fiice spirituale - ºi-au luat rãmas bun de la ea în camera sa, apoi s-au oprit pentru un moment de meditaþie în capela alãturatã. A fost o constantã ºi spontanã procesiune de rugãciune.

Mai bine de ºaizeci de ani, Chiara Lubich a trãit pentru unitate, a vorbit ºi a scris despre ea. Competenþa ei a fost recunoscutã, în lumea întreagã, de specialiºtii din diferite discipline, de responsabilii Bisericilor ºi de liderii diferitelor religii.

Astãzi, putem vedea în aceastã miºcare calitãþile caracteristice unei lucrãri a lui Dumnezeu: multe roade ºi o rãspândire disproporþionalã cu orice forþã ori geniu uman. „Instrumentele lui Dumnezeu au, în general, o caracteristicã: micimea, slãbiciunea...”, repeta adesea Chiara. „În timp ce instrumentul este folosit de mâna lui Dumnezeu, El îl formeazã prin mii ºi mii de modalitãþi dureroase ori pline de bucurie. Astfel, îl face sã devinã tot mai capabil pentru lucrarea pe care trebuie sã o ducã la îndeplinire. Pânã când, dobândind o profundã cunoaºtere de sine ºi o anume intuiþie despre Dumnezeu, reuºeºte sã spunã: Eu sunt nimic, Dumnezeu este totul. Când am început aceastã aventurã, eu nu aveam un program. Ideea despre miºcare era în Dumnezeu, planul era în cer”.

Însã totul are un început

„Tocul nu ºtie ce trebuie sã scrie, penelul nu ºtie ce trebuie sã picteze, iar dalta ce sã sculpteze. Atunci când Dumnezeu ia în mânã o persoanã pentru a da naºtere, în Bisericã, unei noi opere a Sa, persoana aleasã nu ºtie ce va trebui sã facã. Este un instrument.

Cred cã ar putea fi ºi cazul meu”. În acest mod dezvãluie fondatoarea miºcãrii cheia de lecturã a unei istorii povestite de mii de ori ºi amintite cu o frazã de început: „Era vremea rãzboiului ºi totul se prãbuºea...”.

Chiara Lubich este cunoscutã pentru a fi iniþiat, în toiul celui

de-al Doilea Rãzboi Mondial, la Trento, oraºul sãu natal, un nou stil de viaþã creºtinã, inspirat din testamentul lui Isus:Ca toþi sã fie una ( In 17,21). Din aceastã fulgerãtoare experienþã a Evangheliei trãite a luat naºtere ºi s-a dezvoltat una dintre cele mai vaste miºcãri ecleziale ce caracterizeazã Biserica preconciliarã.

Miºcarea Focolarelor – Opera Preasfintei Maria este prezentã astãzi în 182 de þãri ºi numãrã peste douã milioane de aderenþi ºi mai multe milioane de persoane la care a ajuns spiritul unitãþii.

Animatã de o spiritualitate colectivã ºi laicã – apropiatã de „spiritualitatea de comuniune” pe care, la încheierea anului jubiliar, papa Ioan Paul al II-lea a vrut sã o dea Bisericii ca program pentru noul mileniu (Novo millennio ineunte, 42-45) – aceastã Miºcare face sã se nascã pretutindeni fraternitate ºi unitate. Spiritul ei a depãºit frontierele Bisericii noastre, ajungând ºi în alte confesiuni, suscitând ºi adeziunea multor credincioºi din alte religii.

Cei care au urmãrit în direct Liturghia transmisã prin satelit din Bazilica San Paolo Fuori le Mura, la Roma, marþi, 18 martie a.c., au putut vedea în jurul Chiarei un popor nou. Zecile de mii de persoane sosite din cele cinci continente - printre care reprezentanþi ai budismului, ai islamului, ai hinduismului, reprezentanþii altor confesiuni creºtine – care i-au adus un ultim omagiu Chiarei Lubich în cadrul Liturghiei prezidate de secretarul de stat al Vaticanului, card. Tarcisio Bertone, pãreau sã aminteascã de o dorinþã secretã a Chiarei: „Aº dori ca, la plinirea timpurilor, când, unitã, Opera Preasfintei Maria (Miºcarea Focolarelor) va aºtepta sã se înfãþiºeze înaintea lui Isus pãrãsit– Înviat, sã-I poatã spune, însuºindu-ºi cuvintele teologului belgian Jacques Leclercq, care m-au impresionat întotdeauna: „…în ziua Ta, Dumnezeul meu, voi veni la Tine… Voi veni la Tine, Dumnezeul meu (…), cu visul meu cel mai nebunesc: sã-þi aduc în braþe lumea întreagã”.

O lume care dã mãrturie, în cele patru colþuri ale pãmântului, cã spiritualitatea unitãþii a îmbogãþit cultura contemporanã cu una nouã: cu o culturã a reciprocitãþii, nãscutã din iubirea lui Dumnezeu care face: „ca toþi sã fie una”.

23

24

Micul prinþ

Fun di,tã ros , ie Pr Pr.. ADRIAN BOBORUÞÃ

Ascultaþi, copii! Era o datã un lupuºor care purta, zi ºi noapte, o fundã de catifea roºie, din pricina cãreia toþi îi spuneau Fundiþã roºie.

Fundiþã roºie, precum toþi lupii, locuia în pãdure cu mama, tata, fraþii, unchii, mãtuºile, cu verii ºi veriºoarele. Fundiþã roºie avea chiar ºi o bunicã, bãtrânã ºi cam bolnãvioarã, ce locuia într-o altã pãdure, dincolo de vizuinile ce alcãtuiau oraºul oamenilor. Într-o bunã zi, mama lui Fundiþã roºie îl chemã ºi-i spuse: - Ascultã Fundiþã, mâine este ziua de naºtere a bunicii. I-am pregãtit câteva bunãtãþi ºi, pentru cã eºti deja mare, vei fi tu cel care sã i le duci ºi sã o saluþi pe bunica.

Fundiþã roºie a fost nespus de bucuros sã afle cã o va vedea curând pe bunica. Dându-i coºuleþul cu bunãtãþi ºi aranjândui fundiþa, mama îi spuse: - Poþi merge. Sã ai grijã pe drum ºi mai ales când vei strãbate oraºul sã nu uiþi cã oamenilor, ºi mai ales câinilor, nu prea le sunt dragi lupii.

- Bine mamã, spuse Fundiþã roºie, sã fii fãrã grijã, am sã fiu atent! Dupã care, luându-ºi rãmas bun, luã coºuleþul în dinþi, pornind voios la drum. ªi merse, ºi merse. Traversa pãdurea, iar când ajunse la liziera unde începeau câmpurile cultivate ale oamenilor, privi din înãlþimea unei coline oraºul ce se întindea la picioarele lui. Înspre cer se ridica un fum continuu, acru ºi înecãcios iar zgomote diverse de motoare, de maºini ºi claxoane alcãtuiau, împreunã, o þesãturã de vibraþii neliniºtitoare. Oamenii mergeau grãbiþi, care încotro, ºi o mulþime de lumini ºi de sunete, care mai de care mai diverse, umpleau vãzduhul.

- Ce lume ciudatã, îºi spuse Fundiþã roºie. ªi când te gândeºti cât de frumos este în codru, cu susurul zglobiu al apelor ºi cântecele pãsãrelelor. Dupã ce mai privi o vreme, Fundiþã roºie chibzui cã-i mai bine sã ajungã în celalaltã pãdure, la bunica, apucând-o prin cartierele mãrginaºe. Când ajunse în preajma primelor case, la o cotiturã a drumului, fãrã sã vrea, dãdu nas în nas cu o fetiþã, purtând

Copiii se î ntreabã… în

o mantie ºi o scufiþã, amândouã de culoare roºie. Fundiþã roºie se sperie grozav pentru cã la ºcoala lupilor învãþase cã toþi oamenii ºi puii lor sunt rãi ºi îi urãsc pe lupi. Totuºi, privirea puiului acela de om nu i se pãru chiar atât de rea. Fetiþei, la început, pãru sã-i fie fricã, dar vãzându-l cu fundiþa aceea roºie ºi cu un coºuleþ în dinþi se mirã ºi-i zise: - Bunã, lupuºorule, cum te cheamã? Lãsând coºuleþul jos, îi rãspunse: - Mã cheamã Fundiþã roºie, dar... nu trebuie sã vorbesc cu puii de om, deoarece sunt rãi. – Ce tot spui? îl întrerupse fetiþa.

Nu-i adevãrat! Nu toþi oamenii sunt rãi. – Poate, dar marea majoritate sunt, ºi asta o ºtie orice lup din pãdure. Întristatã, fetiþa dãdu sã plece, dar schimbându-ºi gândul, Fundiþã roºie o întrebã: - Ei, zãboveºte un pic, te rog, cum te chemã? Fetiþa îi spuse: – Mã cheamã Scufiþa roºie. – Oh, dar te cunosc, strigã Fundiþã roºie, ai ieºit din paginile unei poveºti. Scufiþa roºie surâse: - Probabil tu eºti cel care ai intrat în filele de poveste, deoarece în lumea obiºnuitã nici lupii ºi nici fetiþele nu-ºi vorbesc ºi nici mãcar nu-ºi înþeleg graiul. Cum spuneai cã te cheamã? – Mã cheamã Fundiþã roºie ºi mã duc la bunica în pãdure, dincolo de oraºul oamenilor. - Ah, îl întrerupse Scufiþa roºie, am impresia cã am auzit povestea asta... Fundiþã roºie îºi aminti ºi el cum, odatã, mama le povestise, lui ºi fraþilor sãi, o poveste despre o fetiþã îmbrãcatã în roºu, cu o bunicã bolnavã ºi un lup, cicã rãu, care mâncase bunica ºi fetiþa. Dupã care strigã: - ªtiu eu! Voi copiii sunteþi mereu aceiaºi. Vã plac poveºtile în care numai noi suntem rãi ºi pe deasupra scorniþi aiureli ºi minciuni despre lupi vicleni care pãcãlesc copii dupã care le mãnâncã bunicile ºi se îmbracã în straiele lor. Dar, ia spune-mi, socoþi cã vânãtorul acela era mai bun cã a omorât ºi a spintecat un sãrman lup? Scufiþa roºie îi zise: - Dar, dragul meu, poveºtile sunt doar închipuiri, nu sunt adevãrate. - Mda, îi rãspunse Fundiþã roºie, dar unora le place sã creadã mai degrabã în închipuiri. - Ai dreptate, spuse gânditoare Scufiþa roºie, când cineva îºi întipãreºte ceva în minte, este foarte greu sã-l faci sã-ºi schimbe judecata. Atâþia pe lume au o grãmadã de prejudecãþi, dar, deºi se înºealã, trãiesc totuºi cu impresia cã au dreptate ºi cã ceea ce cred este singurul adevãr. De pildã gândul cã... toþi copiii sunt rãi... - Ai dreptate, asta o cred, zise degrabã Fundiþã roºie. - Tocmai, cum îþi spuneam, vezi cã ºi tu ai o prejudecatã? continuã zâmbind Scufiþa roºie. Dacã nu reuºim sã ne schimbãm opiniile greºite vom trãi mereu în fricã unii faþã de alþii, urând ºi vorbind de rãu despre ceea ce este diferit de noi ºi de obiceiurile noastre.

Voi ce pãrere aveþi, copii? De ce, oare, unii oameni au o pãrere atât de proastã faþã de ceea ce este divers la alþi oameni? Ce i-aþi fi povestit despre asta bunicii dacã aþi fi fost în locul lui Fundiþã roºie?

Cum aratã Dumnezeu?

Nimeni nu ºtie cum aratã Dumnezeu, pentru cã Dumnezeu nu are un trup ca al nostru ºi este nevãzut pentru ochii noºtri. Dar putem afla Cine este Dumnezeu ºi cum lucreazã El dacã privim la Fiul Sãu, Isus Cristos. Din Biblie aflãm cum a trãit Isus, cum s-a purtat cu ceilalþi, ce i-a învãþat pe oameni. Aºa aratã Dumnezeu.

Versete cheie: „Doamne”, i-a zis Filip,”aratã-ni-L pe Tatãl ºi ne este de ajuns.” Isus i-a zis:”De atâta vreme sunt cu voi, ºi tu nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vãzut pe Mine, L-a vãzut pe Tatãl.”

(In 14,8-9) Versete ajutãtoare: In 1,18; 5,37; 1In 3,2

(adaptare de Liana Gehl dupã 205 Questions Children Ask about God)

Suflet tânãr

Ziua ministranþilor ministranþilor,, misionari ai lui Cristos

Gândul meu pentru tine/ri Dragã prietene, În sãptãmâna de dupã Paºti, un tânãr a venit la mine cu urmãtoarea întrebare: „Vreau sã mã bucur de liniºte sufleteascã, dar nu ºtiu ce sã fac, pentru cã ajung foarte greu la acest lucru.

Apoi îmi este aproape imposibil sã menþin în mine aceastã pace!”

L-am lãsat sã-mi povesteascã tot ce-l îngreuna pentru a junge la liniºtea sufleteascã. Era foarte logic în tot ce-mi spunea, ba chiar era atent la toate detaliile. Din tot ce mi-a spus am descoperit cã provenea dintr-o familie în care primise o educaþie deosebitã din punct de vedere creºtinesc... Era practicant ºi se implica în activitãþile parohiale... Dar, de Paºti, nu s-a împãrtãºit pentru cã „o slãbiciune omeneascã” îl împiedica sã facã o spovadã bunã.

Atunci, i-am spus: este foarte important cã îþi dai seama de „acest pãcat”. Conºtientizarea pãcatului este primul pas când vrei sã schimbi ceva în viaþa ta. Apoi, curajul ce îl ai de a veni la birou ºi sã stai de vorbã cu mine este al doilea pas. Al treilea pas deja îl întrezãresc: vrei sã schimbi ceva, dar vrei în mod total!

Pentru cã aveam la îndemânã un citat din Rudolf Bultmann i l-am dat sã-l mediteze câteva zile, singur, acasã: „Binele ce trebuie fãcut, trebuie fãcut în întregime. Cine renunþã la adulter, dar alimenteazã în inimã dorinþa de a pãcãtui, nu a înþeles sub nici o formã ce înseamnã sã renunþi la adulter. Cine face ceva doar parþial, gândindu-se mereu la o rezervã, este ca ºi cum nu ar fi fãcut nimic. Cine pretinde cã nu ucide, dar nu-ºi stãpâneºte ura, nu a înþeles ce înseamnã, într-adevãr, a ucide.

Cine a renunþat doar la minciunã nu a înþeles ce înseamnã sinceritatea. Cine luptã pentru dreptate doar pentru bani, nu va înþelege niciodatã cã, de fapt, chiar el este nedrept. Cine este amabil doar cu prietenii, nu ºtie ce înseamnã iubirea”.

Dupã câteva zile, bucuros ºi cu pace în suflet, revine la biroul parohial ºi-mi spune: am reuºit! M-am spovedit ºi m-am împãrtãºit!

Pr Pr.. DANIEL BULAI

Sâmbãtã, 12 aprilie 2008, la Catedrala Sfântul Iosif, a avut loc un eveniment important pentru ministranþii Arhidiecezei de Bucureºti. Aceastã sãrbãtoare s-a nãscut din dorinþa de a încuraja “slujirea” ministranþilor în parohiile Arhidiecezei ºi, totodatã, de a promova «demnitatea» ministranþilor în ajunul Duminicii Bunului Pãstor. Este al doilea an în care sãrbãtorim Ziua Ministrantului.

Ministranþii au fost primiþi în Catedrala Sf.Iosif, la ora 10:30, de Pr. Bulai Daniel ºi Pr. Lungeanu Marcel (de la parohia Preasfânta Inimã a lui Isus). Când Pr. Daniel i-a întrebat de ce le place sã ministreze, aceºtia au rãspuns fie cã le place ”sã facã cu cãdelniþa”, fie cã le place “sã sune din clopoþel” sau, pur ºi simplu, sã-l ajute pe preot ºi cu el, pe Cristos.

Pr. Marcel a fost entuziasmat de aceastã întâlnire, afirmând cã: ”ministranþii sunt un exemplu pentru ceilalþi. Sunt “apostolii preoþilor”.

La ora 11:00, Preasfinþitul Cornel Damian, Episcopul auxiliar, a fost întâmpinat cu aplauze de cei 150 de ministranþi, veniþi din toate colþurile Diecezei noastre. Preasfinþitul a subliniat importanþa rolului pe care ministrantul îl are în Biserica Catolicã: ”statutul ministrantului este de a sluji preotul la altar ºi, împreunã cu el, pe Cristos”, ministrantul fiind el însuºi un misionar ºi trãind Evanghelia lui Cristos. În jurul orei 11:45, în capela Catedralei, Preasfinþitul Cornel, împreunã cu alþi preoþi, au celebrat Sfânta Liturghie. În încheiere, Episcopul auxiliar, le-a adresat ministranþilor un ultim cuvânt: ”Domnul este cel care ne traseazã drumul de credinþã ºi acest drum îl strãbateþi ºi voi, dragi ministranþi”.

Andreea Imbri ºcã Imbriºcã

Þi-ai fãcut planuri pentru vara asta? Dacã nu, rezervã-þi o zi pentru noi: 5 iulie. O sã fie sãrbãtoarea noastrã, Ziua Diecezanã a TTineretului. ineretului. Va fi o ocazie pentru a petrece timp frumos împreunã, de a ne cunoaºte mai bine între noi, tinerii Diecezei. La catehezã îl vom avea alãturi pe Arhiepiscopul nostru, Excelenþa sa Ioan Robu, pentru ca apoi sã participãm cum se cuvine la Sfânta Liturghie. Sãrbãtoarea se va încheia cu Festivalul Tinerilor, unde toate grupurile parohiale, cu veleitãþi artistice, sunt invitate sã-ºi mãrturiseascã momentele de har prin intermediul scenetelor, cântecelor. Aºadar, bifeazã în calendar ziua de 5 iulie ºi începe pregãtirile! Succes!

Paginã realizatã de ROXANA ROT ARU ROTARU

25

26

Lecturi ANA-MARIA BOTNARU

O carte-emblemã a creºtinismului european

Ignaþiu de Loyola - „Istorisirea Pelerinului. Jurnalul miºcãrilor lãuntrice. Exerciþii spirituale“ Polirom, 2007; 279 p.

Dacã m-ar întreba cineva care este cartea-emblemã a creºtinismului european, mi-ar fi foarte greu sã aleg între „Confesiunile” Sf. Augustin, „Imitaþiunea lui Cristos“ de Thomas à Kempis ºi „Exerciþiile spirituale“ ale Sf. Ignaþiu de Loyola. Au fost traduse în zeci de limbi ºi editate în zeci de milioane de exemplare, schimbând mai multe destine decât am putea sã ne închipuim…

Editura Polirom a avut excelenta iniþiativã de a reuni într-un singur volum trei scrieri aparþinând Sf. Ignaþiu de Loyola - „Istorisirea Pelerinului“, „Jurnalul miºcãrilor lãuntrice“ ºi „Exerciþii spirituale“. Într-o vreme când mulþi traducãtori ºi editori fac concesii grave lenei intelectuale a cititorilor, „ferindu-i“ de dificultãþile lingvistice ºi stilistice inerente unor texte vechi, Antoaneta Sabãu, Iulian Budãu, S.J. ºi Marius Taloº, S.J. reuºesc o ispravã aproape eroicã: o traducere care pãstreazã nealteratã savoarea textelor ignaþiene, fiind, în egalã mãsurã, perfect inteligibilã pentru cititorul de astãzi.

Istorisirea Pelerinului. „Poate fi cititã atât ca o autobiografie a lui Ignaþiu, cât ºi ca un testament spiritual lãsat de maestru urmaºilor sãi. Avem de-a face cu o scriere în care nu doar însemnãrile, ci ºi trecerile sub tãcere sunt semnificative. Ignaþiu nu a vrut sã spunã decât ceea ce putea servi drept testament ºi învãþãturã” (Marius Taloº, SJ).

Om de arme însetat de glorie, devenit apoi deopotrivã contemplativ ºi om de acþiune, acum însetat de puritate, Ignaþiu de Loyola seamãnã mult cu Don Quijote… De altfel, primul pas al convertirii sale îl reprezintã lectura romanelor cavalereºti. Din suprapunerea acestor lecturi cu vieþile sfinþilor, ia naºtere gândul ºi apoi hotãrârea nestrãmutatã de a-i imita, devenind asemenea lor. Un raþionament de tipul „dacã ei au putut, eu de ce n-aº putea?“ îl determinã pe Ignaþiu sã-ºi schimbe viaþa ºi sã o punã în mâinile Aceluia care îl chemase. „Cavalerul lui Dumnezeu“ îºi fãcea intrarea în istoria creºtinismului ºi a umanitãþii… Iar întemeierea Societãþii lui Isus a fost un moment epocal în istoria Bisericii. Spiritul ignaþian a strãbãtut astfel secolele ºi a schimbat faþa lumii. Puritatea, onoarea, curajul fizic în faþa morþii ºi neclintirea cavalerilor medievali se regãsesc în portretul ideal al iezuiþilor. Iar istoria lor formidabilã aratã limpede cã portretul acesta nu e doar ideal…

Jurnalul miºcãrilor lãuntrice. „Þinând Preasfântul Sacrament în mâini, mi-au venit niºte cuvinte ºi o miºcare puternicã din interior de a nu-l pãrãsi pentru tot cerul sau pãmântul sau etc., simþind miºcãri noi, evlavie ºi desfãtare spiritualã. […] La rugãciunea

obiºnuitã, de la un capãt la altul al ei, însoþit de un har foarte lãuntric ºi suav ºi plin de evlavie cãlduroasã ºi foarte dulce” (sublinierile mele, A-MB). Aºa aratã una din însemnãrile obiºnuite din „singurul manuscris ignaþian autentic ajuns pânã la noi, oferind cititorilor o perspectivã nebãnuitã asupra lumii interioare a Sfântului”(Marius Taloº, SJ). Viziuni mistice ale Persoanelor divine, ale Sfintei Fecioare ºi ale Sfintei Treimi strãbat ca un refren scrierea ignaþianã. Ar fi putut la fel de bine sã se numeascã „Jurnalul lacrimilor“: spre sfârºit, autorul noteazã cu minuþiozitate reperele acestui dar uluitor ºi misterios fãcut de Dumnezeu sfinþilor ºi misticilor: darul lacrimilor.

Exerciþii spirituale. „Carte trãitã înainte de a fi scrisã, Exerciþiile spirituale cuprind patru sãptãmâni de apropiere a exercitantului, prin meditaþie ºi rugãciune, de Cuvântul lui Dumnezeu“ (Marius Taloº, SJ).

Câteva precizãri sunt necesare, chiar dacã ele sunt nãucitoare pentru cititorul modern: (i) exerciþiile nu au fost scrise pentru a fi citite, ci pentru a fi trãite; (ii) nu au fost scrise pentru exercitant, ci pentru propunãtor (preot).

Prin analogie cu cele patru sensuri ale Bibliei, Roland Barthes se referã la cele patru texte care se regãsesc în scrierea lui Ignaþiu: textul literal - destinat îndrumãtorului (cel care propune exerciþiile), textul semantic - textul propus exercitantului, adaptat special nevoilor ºi situaþiei acestuia, textul alegoric - alcãtuit din imaginile, meditaþiile, rugãciunile care se nasc în sufletul exercitantului pe parcursul celor patru sãptãmâni, textul anagogic - rãspunsul dat de Dumnezeu exercitantului, prin semne ºi miºcãri lãuntrice. În prima sãptãmânã, meditaþiile au ca obiect pãcatul ºi nevoia de mântuire a omului. Sãptãmâna a doua este dedicatã Întrupãrii ºi Naºterii, vieþii ascunse ºi vieþii publice a lui Cristos.

Sãptãmâna a treia este consacratã Pãtimirii, iar cea de-a patra - Învierii ºi Înãlþãrii Domnului. Un element profund ºi original al exerciþiilor sunt regulile pentru discernerea spiritelor. Ignaþiu vorbeºte de consolare ºi dezolare, miºcãri lãuntrice care ne conduc spre bine sau, dimpotrivã, ne abat de la bine ºi ne îndreaptã spre rãu.

Exerciþiile spirituale sunt reperul absolut al rugãciunii contemplative în spiritualitatea apuseanã, scriind o paginã de aur în istoria creºtinismului ºi în cultura europeanã. Fac parte din moºtenirea noastrã spiritualã: sã le acordãm atenþia cuvenitã.

Educaþie media RODICA BUZOIANU

STRANGER – platforma europeanã pentru creaþiile video ale tinerilor

Copiii spun “Motor” ºi îºi filmeazã viaþa Un festival video pentru 3.000 de tineri, 35 de ateliere de creaþie video în 20 þãri, un website interactiv, 20.000 de DVD-uri, o expoziþie itinerantã în peste 30 de oraºe, dezbateri în întreaga Europã ºi, nu în ultimul rând, o competiþie video adresatã copiilor ºi tinerilor sunt componentele unuia dintre proiectele port-drapel ale Anului european al dialogului intercultural, la care participã ºi copiii români aflaþi în situaþii de risc: festivalul STRANGER. În þara noastrã, proiectul STRANGER a început în luna februarie cu douã ateliere de creaþie video ºi de animaþie la Câmpulung ºi Miercurea Ciuc, unde, 40 de adolescenþi cu vârste între 14-18 ani ºi-au petrecut vacanþa de iarnã lucrând la filme de un minut.

“Copiii au spus «Motor» ºi au dat startul în România acestui proiect de mare anvergurã, iniþiat de Fundaþia Culturalã Europeanã de la Amsterdam, ºi având ca partener în România Asociaþia SIGNIS. În România, la sfârºitul lunii aprilie a mai avut loc un atelier de creaþie video la Iaºi, coordonat de regizorul Napoleon Helmis. Vor mai urma încã douã ateliere, la Cluj ºi la Baia Mare. În toamnã expoziþia itinerantã STRANGER va veni în România ºi pânã atunci, filmele realizate de copii vor fi prezentate la TIFF ºi, de 1 iunie, în cadrul Festivalului ONE WORLD ROMANIA, un festival pentru drepturile omului organizat la Bucureºti de Centrul Ceh în parteneriat cu ONE WORLD, Praga.

Pentru prima oarã, atelierul UMA va avea loc ºi la TIFF, în perioada 2-8 iunie, locul pânã acum rezervat proiectului Let’s go digital, atelierul de creaþie video pentru tineri iniþiat chiar de TIFF. Dacã Let’s go digital se adreseazã tinerilor deja pasionaþi de film, care poate vor sã facã din aceastã artã meseria lor, UMA încearcã sã îi iniþieze pe copiii ºi adolescenþii care nu au avut poate nici un contact cu filmul în elementele limbajului cinematografic.Timp de o sãptãmânã, adolescenþii învãþã sã scrie un scenariu, sã deseneze story-board-ul, sã filmeze ºi sã monteze propriul lor film de un minut. Filmele realizate de ei vor intra anul acesta în competiþia STRANGER ºi cei mai buni vor merge la Festivalul de la Amsterdam. Acolo vor avea ocazia sã participe la alte workshop-uri, la dezbateri ºi la emisiuni de televiziune.

De-a lungul ultimilor doi ani, de când UMA a fost iniþiat în România, în parteneriat cu Fundaþia theoneminutesjr ºi UNICEF, peste 200 de copii ºi adolescenþi au avut ocazia sã stea pentru prima oarã în spatele camerei ºi sã rosteascã magicul cuvânt: Motor! Peste 80 de filme de un minut, premii ºi participãri în Festivaluri internaþionale, sunt deja o carte de vizitã a proiectului Tomjr. în variantã româneascã.

Invitaþie cãtre a dolescenþi adolescenþi

Dacã ai între 12 ºi 21 de ani, te pasioneazã filmul, vrei sã spui ceva despre tine sau despre cei din jurul tãu, înscrie-te într-unul din atelierele de film organizate de ECF sau SIGNIS ROMÂNIA. Dacã ai deja un film care rãspunde temei “Identitate europeanã”, cu o duratã de 1-5 minute, atunci trimite-l pânã la 15 mai pentru competiþia STRANGER, direct pe site-ul www.strangerfestival.com ºi poþi fi unul dintre cei 3.000 de tineri care vor merge la Amsterdam, în iulie, pentru a participa la acest festival unic, STRANGER FESTIVAL. Te intereseazã sã vizionezi filmele realizate de tineri? Te intereseazã sã dezbaþi problema identitãþii culturale? Ai vrea ca filmele sã fie difuzate de televiziune? Poþi lua oricând legãtura cu coordonatorii proiectului ºi sã te implici ºi tu. Mai multe informaþii puteþi gãsi pe www.uma.ro, www.theoneminutesjr.org ºi pe www.strangerfestival.com.

27

28

Din istoria Bisericii Pr Pr.. EMANUEL DUMITRU

Persecuþiile împotriva creºtinilor (II) Persecuþiiile împotriva creºtinilor, declanºate de împãraþii romani pânã spre Edictul din Milano (313) al lui Constantin cel Mare, pot fi împãrþite în douã: persecuþii locale (de la Nero pânã la Filip Arabul) ºi persecuþii generale (de la Decius pânã la Diocleþian).

Avem, practic, douã intervale de timp: între anii 64–244 ºi 249– 305.

Persecuþiile locale

Începând cu anul 60, Nero preia în comportamentul sãu imperial modelul lui Caligula, adicã despotismul oriental o– elenistic, motiv pentru care persecuþia contra creºtinilor a cunoscut momente crude ºi nemaivãzute: creºtinii erau daþi la fiare în arene, alþii erau arºi pe rug, sfâºiaþi de animale ºi martirizaþi în multe alte feluri. Nu este cunoscut numãrul martirilor, dar se apreciazã a fi fost mulþi, printre care, dupã Tacitus: apostolul Petru, apostolul Paul ºi Clement Romanul Romanul.

Dupã Nero urmeazã un numãr de 11 împãrþi romani care vor declanºa persecuþii, în diferite locuri, dar cel mai mult vor avea de suferit creºtinii din Roma. Este limpede cã nu vom putea pune într-o paginã tot ceea ce s-a petrecut în timpul acestor persecuþii, dar vom încerca sã punctãm cel puþin câteva lucruri legat de împãraþii care ni se par mai importanþi.

Domiþian (81-96). Titus Flavius Domitianus se autointituleazã „dominus et deus” (stãpân ºi divinitate) ºi guverneazã pe baza despotismului lui Caligula ºi Nero. El a persecutat ºi rude, cum ar fi vãrul sãu Flavius Clemens ºi soþia acestuia Flavia Domitilla Domitilla, consulul Acilius Glabrio ºi mulþi alþii, iar, dupã tradiþie, Sfântul Ioan Evanghelistul a fost exilat în insula Patmos anul 96.

Traian (98-117). Marcus Ulpius Traianus,, cel mai însemnat cuceritor roman dupã Caesar, cu toate cã era drept ºi cinstit, a fost un persecutor al creºtinilor, realizând primul rescript referitor la ideile sale despre creºtini. Rescriptul a fost emis din cauza unei scrisori din partea lui Pliniu cel Tânãr, în 111-112, din care Traian afla cã datoritã creºtinilor templele se goleau, nu se mai respectau sãrbãtorile, iar animalele nu se mai cumpãrau pentru sacrificii.

Ca martiri mai cunoscuþi îi amintim pe sfântul Ignaþiu de Antiohia (a murit aruncat la fiare, în anul 107) ºi Simeon al Ierusalimului, care avea 120 ani.

Marc Aureliu (161-180). Marcus Aelius Aurelius Verus era preocupat de filosofie, de culturã ºi, în general, de învãþãmânt.

Din cauza filosofiei stoice ºi a raþiunii Sf. Cecilia de stat declanºeazã persecuþia dupã principiul neronian: „non licet esse vos” (“nu aveþi voie sã existaþi”). În persecuþiile sale mor: sfânta Cecilia,

Iustin, Blandiana etc. Lui Marc Aureliu i se atribuie un edict de toleranþã pentru creºtini datoritã victoriei romanilor asupra quazilor ºi macromanilor, în 174, victorie atribuitã rugãciunilor creºtinilor care au scãpat armata de secetã.

Persecuþiile locale în masã

Pânã în secolul al III-lea, nu guvernul imperial înscena marile persecuþii ci judecãtori individuali, în baza unor instrucþiuni existente, date de împãrat. Începând cu secolul al III-lea, împãraþii sunt cei care declanºeazã persecuþii de amploare, în timp ce, pe de altã parte, denunþurile individuale aproape dispar.

Septimiu Sever (193-211). La început era indiferent datoritã faptului cã, spune Tertulian, avea la palat un creºtin, Proculus Torpacion, care-l vindecase de o boalã. În anul 202, însã, dã un edict care interzice convertirile, atât la iudaism cât ºi la creºtinism.

Actæ-le lui Aoloniu vorbesc ºi despre o decizie a Senatului roman împotriva creºtinilor, dar ea ne este complet necunoscutã.

Cronicile timpului vorbesc apoi despre o puternicã persecuþie, în Africa, din cauza unor revolte în Orient. Astfel, în persecuþia de la Alexandria moare Leonida, tatãl lui Origene, în Africa, la Cartagina, mor Perpetua ºi sclava sa, Felicitas; de asemenea, episcopul Lugdunumului (Lyon) Irineu etc. Mulþi spun cã persecuþia lui Septimiu Sever a fost ºi durã ºi îndelungatã.

Maxim TTracul racul (235-238). Caius Iulius Verus Maximianus, deºi a domnit doar trei ani, a dus o persecuþie mai durã împotriva creºtinilor. El declanºeazã o persecuþie împotriva clerului creºtin.

Eusebiu din Cezareea spune cã Maxim a poruncit uciderea „conducãtorilor Bisericii, vinovaþi de învãþãtura cea dupã Evanghelie”.

De la Roma sunt exilaþi doi papi: Ponþian (230-235) ºi Ipolit (235), care au murit în Sardinia. Lui Maxim Tracul îi urmeazã împãraþii Gordianes III (238-244) ºi Filip Arabul (244-249). Despre ultimul, sfântul Ieronim spune în opera sa De viris illustribus la numãrul 54, cã ar fi fost primul împãrat roman creºtin („primus de regibus romanis christianus fuit”) .

În numãrul urmãtor vom intra pe un alt tãrâm, cel al persecuþiilor generale, provocate de împãraþii romani, începând cu Decius.