Actualitatea creştină, nr. 5/2007

Mesajul Sfântului Părinte Papa BENEDICT al XVI-lea, pentru a 41-a Z.M.C.S. Communio et progressio Despre vise, realitate şi ficţiune Cartea Isus din Nazaret, Benedict al XVI – lea Televizorul: pozitiv sau negativ?

Gânduri călăuze Social Poşta redacţiei Gânduri călăuze Rut, o femeie credincioasă Preasfânta Fecioară Maria în cultul Bisericii Suflet tânăr Micul prinţ Fiicele Sfântului Paul Din viaţa Arhidiecezei Embrionul uman Obiecţiunea de conştiinţă (II) Monseniorul Ghika Lecturi - „Purtând în minte cerul“ Magisteriu Ştiri Jan Hus şi John de Wycliffe Semnal editorial Sfânta Ioana d’Arc Coperta 1: Imagine de la atelierul de creaţie, IAŞI Coperta 2: Staţia RADIO VATICAN

Magisteriu Mesajul Sfântului Pãrinte Papa BENEDICT al XVI-lea, pentru a 41-a Zi Mondialã a Comunicaþiilor Sociale

Copiii ºi media: o provocare pentru educaþie

Dragi fraþi ºi surori, 1. Tema celei de-a 41-a Zile Mondiale a Comunicaþiilor Sociale, “Copiii ºi media: o provocare pentru educaþie”, ne invitã sã reflectãm asupra a douã teme conexe de o imensã importanþã. Formarea copiilor este una dintre ele. Cealaltã, poate mai puþin evidentã dar nu mai puþin importantã, este formarea mijloacelor de comunicare.

Provocãrile complexe cu care se confruntã astãzi educaþia sunt adesea legate de influenþa penetrantã a mijloacelor de comunicare în lumea noastrã. Ca un aspect al fenomenului globalizãrii, ºi facilitatã de progresul rapid al tehnologiei, media modeleazã în mod profund mediul cultural (cf. Papa Ioan Paul al II-lea, scrisoarea apostolicã Dezvoltarea rapidã, nr. 3). Într-adevãr, unii pretind cã influenþa formativã a media rivalizeazã cu cea a ºcolii, a Bisericii ºi poate chiar a cãminului. “Realitatea, pentru mulþi, este ceea ce mijloacele de comunicare recunosc ca real” (Consiliul Pontifical pentru Comunicaþiile Sociale, Aetatis novae, nr. 4).

2. Relaþia dintre copii, media ºi educaþie poate fi analizatã din douã perspective: formarea copiilor de cãtre media; ºi formarea copiilor pentru a rãspunde în mod potrivit la mijloacele de comunicare socialã. Rezultã un fel de reciprocitate care indicã responsabilitãþile pe care le au media ca industrie ºi nevoia unei participãri active ºi critice a cititorilor, spectatorilor ºi ascultãtorilor. În acest cadru, pregãtirea pentru o folosire corectã a mijloacelor de comunicare este esenþialã pentru dezvoltarea culturalã, moralã ºi spiritualã a copiilor.

Cum trebuie protejat ºi promovat acest bun comun? Educarea copiilor pentru a fi selectivi în folosirea media este o responsabilitate a pãrinþilor, a Bisericii ºi a ºcolii. Rolul pãrinþilor este de primã importanþã. Ei au dreptul ºi datoria de a garanta folosirea prudentã a media prin formarea conºtiinþelor copiilor lor pentru a exprima judecãþi sãnãtoase ºi obiective, care îi vor cãlãuzi mai apoi în alegerea sau respingerea programelor disponibile (cf. Papa Ioan Paul al II-lea, exortaþia apostolicã Familiaris consortio, nr. 76). În a face acest lucru, pãrinþii trebuie sã aibã parte de încurajare ºi asistenþã din partea ºcolilor ºi a parohiilor, pentru a se asigura cã acest aspect dificil, dar dãtãtor de satisfacþie, al faptului de a fi pãrinte este sprijinit de comunitatea mai largã.

Educaþia pentru mass-media trebuie sã fie pozitivã. Copiii expuºi la ceea ce este excelent din punct de vedere estetic ºi moral sunt ajutaþi sã îºi dezvolte aprecierea, prudenþa ºi capacitatea de a discerne. Este important aici sã recunoaºtem valoarea fundamentalã a exemplului pãrinþilor ºi beneficiile introducerii tinerilor în lucrãrile clasice ale literaturii pentru copii, în artele frumoase ºi în muzica înãlþãtoare. În timp ce literatura popularã îºi va avea mereu locul ei în culturã, tentaþia spre senzaþionalism nu trebuie sã fie acceptatã pasiv în locurile de învãþare.

Frumuseþea, un fel de oglindã a divinului, inspirã ºi însufleþeºte inimile ºi minþile tinere, în timp ce urâþenia ºi vulgaritatea au un impact deprimant asupra atitudinilor ºi comportamentului.

Asemenea educaþiei în general, educaþia pentru mass-media cere formare pentru exercitarea libertãþii. Este o sarcinã exigentã. Atât de des libertatea este prezentatã ca o cãutare neobositã a plãcerii sau a unor experienþe noi. ªi totuºi aceasta este o condamnare ºi nu o eliberare! Adevãrata libertate nu ar putea sã condamne pe cineva - în special un copil - la o cãutare lacomã a noutãþii. În lumina adevãrului, libertatea autenticã este experimentatã ca un rãspuns definitiv la “da”-ul lui Dumnezeu adresat omenirii, chemându-ne sã alegem, nu la întâmplare ci deliberat, tot ceea ce este bun, adevãrat ºi frumos. Pãrinþii apoi, ca pãzitori ai acelei libertãþi, în timp ce le acordã copiilor lor o tot mai mare libertate, îi introduc în bucuria profundã a vieþii (cf. Discursul la a V-a Întâlnire Mondialã a Familiilor, Valencia, 8 iulie 2006).

3. Aceastã dorinþã fierbinte a pãrinþilor ºi învãþãtorilor de a-i educa pe copii pe cãile frumuseþii, adevãrului ºi binelui poate fi sprijinitã de industria media doar în mãsura în care ea promoveazã demnitatea umanã fundamentalã, adevãrata valoare a cãsãtoriei ºi a vieþii de familie, ºi realizãrile ºi þelurile pozitive omenirii. De aceea, nevoia ca mijloacele de comunicare sã fie angajate într-o formare eficientã ºi în respectarea standardelor etice este vãzutã cu un interes special ºi chiar ca o urgenþã nu doar de cãtre pãrinþi ºi învãþãtori, ci de cãtre toþi cei care au simþul civic al responsabilitãþii.

Afirmând convingerea cã multe persoane implicate în comunicaþiile sociale doresc sã facã ceea ce este bine (cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicaþiile Sociale, Etica în comunicaþii, nr. 4), trebuie de asemenea sã recunoaºtem faptul cã cei care lucreazã în acest domeniu se confruntã cu “presiuni psihologice ºi dileme etice deosebite” (Aetatis novae, nr. 19) care uneori vãd competitivitatea comercialã constrângându-i pe comunicatori sã coboare standardele. Orice tendinþã de a produce programe - inclusiv filme de animaþie ºi jocuri video - care în numele distracþiei exaltã violenþa, prezintã comportamente antisociale sau trivializeazã sexualitatea umanã este o perversiune, cu atât mai respingãtoare când aceste programe sunt destinate copiilor ºi adolescenþilor. Cum le putem explica aceastã ‘distracþie’ nenumãraþilor tineri nevinovaþi care suferã realmente din cauza violenþei, a exploatãrii ºi a abuzului? În aceastã privinþã, toþi ar trebui sã reflecteze asupra contrastului dintre Cristos care “luându-i în braþe [pe copii], îi binecuvânta punându-ºi mâinile peste ei” (Marcu 10,16) ºi cel care “scandalizeazã chiar ºi numai pe unul dintre aceºtia mici” pentru care “ar fi mai bine... dacã i s-ar lega o piatrã de moarã de gât ºi ar fi aruncat în mare” (Luca 17,2). Fac din nou apel la liderii industriei media de a-i educa ºi încuraja pe producãtori sã apere binele comun, sã susþinã adevãrul, sã protejeze demnitatea umanã individualã ºi sã promoveze respectul pentru nevoile familiei.

4. Biserica însãºi, în lumina mesajului mântuirii încredinþat ei, este de asemenea o învãþãtoare a umanitãþii ºi primeºte cu bucurie ocazia de a-i asista pe pãrinþi, pe educatori, pe comunicatori ºi pe tineri. Propriile ei parohii ºi programe ºcolare trebuie sã fie în avangarda educaþiei media de astãzi. Mai presus de toate, Biserica doreºte sã comunice o viziune în care demnitatea umanã sã fie centrul tuturor comunicãrilor umane demne. “Eu vãd cu ochii lui Cristos ºi pot sã dãruiesc celuilalt mult mai mult decât lucrurile exterioare care îi sunt necesare: pot sã-i Traducere Radu ºi Oana Capan catholica.ro dãruiesc privirea dragostei de care are nevoie” (Deus caritas est, 18).

1

2

Magisteriu

Communio et progressio Cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaþiilor Sociale (20 mai 2007) redãm fragmente din Instrucþiunea Pastoralã Communio et progressio elaboratã în urma Conciliului Vatican II Suveranul pontif Paul al VI-lea a aprobat aceastã instrucþiune pastoralã despre comunicaþiile sociale în ansamblu ºi în fiecare parte, a confirmat-o prin autoritatea sa supremã ºi a cerut promulgarea ei ca sã fie respectatã de cei pe care îi priveºte.

Roma, 23 martie 1971, în cea de-a V -a Zi V-a Mondialã a Comunicaþiilor Sociale.

Partea a treia Comunicaþiile sociale ºi implicarea catolicilor

101. Conciliul Vatican II le-a adresat catolicilor un viu îndemn de a avea în vedere ºi de a aprofunda noile obligaþii ºi îndatoriri care le revin, în lumina principiilor creºtine, din progresul tehnologic al mijloacelor de comunicare (...). Asumându-ºi cu hotãrâre obligaþia în acest sector, Biserica este interesatã sã analizeze legãturile vitale dintre doctrina catolicã ºi natura intimã a comunicaþiilor sociale; astfel, ea realizeazã mandatul divin încredinþat ei de a-ºi îndrepta grija pastoralã asupra întregii lumi pentru progresul uman ºi vestirea evangheliei (...).

Capitolul I Aportul catolicilor la comunicaþiile sociale

102. Poporul lui Dumnezeu doreºte sã aducã o contribuþie eficace la comunicaþiile sociale prin mijloacele moderne; pentru ca acestea sã fie cu adevãrat în slujba omenirii, nu încape îndoialã cã aportul lor cel mai constructiv trebuie situat în transmiterea valorilor spiritului.

Biserica, în acest spirit de slujire, sperã înainte de toate ca legile fundamentale ale comunicãrii sã fie înþelese cu mai multã claritate ºi sã fie respectate cu mai multã atenþie ºi, în acelaºi timp, ca demnitatea persoanei, atât a comunicatorului cât ºi a receptorului, sã fie recunoscutã în toate dimensiunile sale ºi tratatã cum se cuvine, pentru ca aceastã comunicare, prin care oamenii devin apropiaþi unul de altul, sã se transforme cu adevãrat în comuniune.

103. De aceea, catolicii implicaþi în sectorul comunicaþiilor, când îºi desfãºoarã activitatea cu competenþã, împlinesc nu doar o nobilã îndatorire profesionalã, ci participã ºi la misiunea creºtinilor în lume.

Pe lângã aceastã mãrturie fundamentalã, pe care o oferã ca tehnicieni ºi colaboratori la locul de muncã ºi în organizaþii neconfesionale, ei vor cãuta sã facã cunoscut punctul de vedere catolic în toate problemele care necesitã o atenþie deosebitã din partea societãþii. Astfel, vor putea da ºi ei un ajutor valid acelora care se ocupã de ºtiri ºi le transmit, ca sã nu neglijeze evenimentele religioase care intereseazã publicul lor, ºi sã dea importanþa cuvenitã

aspectului religios al evenimentelor transmise. Este clar cã prezenþa acestor catolici nu este menitã sã exercite o presiune ideologicã, ci doreºte sã aducã un serviciu autentic care, prin calitãþile sale intrinsec pozitive, sã fie acceptat de colegii de profesie.

123. Cei care au responsabilitãþi pastorale în Bisericã trebuie, prin mijloacele de comunicare socialã, sã vesteascã cu perseverenþã adevãrul în plinãtatea sa ºi sã se strãduiascã în acelaºi timp sã fie prezentatã o imagine fidelã a Bisericii ºi a vieþii ei. Deoarece ele sunt adesea unicul canal de informare dintre Bisericã ºi lume, cine nu s-ar îngriji în mod suficient de ele ar ajunge, de fapt, sã îngroape darurile primite de la Dumnezeu. În timp ce Biserica doreºte ºi sperã ca agenþiile de informare ºi mijloacele de comunicare sã-ºi îndrepte atenþia spre temele religioase ºi sã le trateze cu acel respect ºi acea discreþie care sunt cerute de însãºi natura lor, din partea sa trebuie sã le ofere o informare completã, exactã, nereticentã, aºa încât sã-ºi poatã desfãºura bine misiunea lor.

125. În trei direcþii se polarizeazã, aºadar, interesul catolicilor pentru comunicaþiile sociale: ele 1) ajutã Biserica sã se prezinte lumii moderne; 2) faciliteazã dialogul în interiorul ei; 3) o informeazã asupra mentalitãþii concrete a oamenilor contemporani, cãrora, dintr-o poruncã divinã, ea trebuie sã le prezinte mesajul mântuirii. Pentru a realiza aceastã misiune Biserica trebuie sã foloseascã un limbaj care sã poatã fi înþeles astãzi, plecând de la gravele probleme care preocupã omenirea.

126. Cristos le-a poruncit apostolilor ºi urmaºilor lor sã înveþe „toate popoarele” sã fie „luminã a lumii”, sã proclame evanghelia oriunde ºi oricând. Aºa cum Cristos însuºi, în viaþa sa pãmânteascã, ne-a dat dovadã cã este „comunicatorul” perfect, ºi aºa cum apostolii au utilizat tehnicile de comunicare pe care le aveau la dispoziþie, la fel, astãzi, pentru acþiunea pastoralã trebuie sã ºtim sã utilizãm posibilitãþile ºi mijloace cele mai recente.

Magisteriu Aºadar, nu va fi ascultãtor faþã de porunca lui Cristos cine nu foloseºte în mod corespunzãtor posibilitãþile oferite de aceste mijloace pentru a extinde, la un numãr cât mai mare de oameni, raza de rãspândire a evangheliei. De aceea, Conciliul Vatican II îi îndeamnã pe catolici sã utilizeze mijloacele de comunicare socialã „fãrã întârziere ºi cu cea mai mare eficienþã în multiplele opere de apostolat”.

127. Aceastã activitate este mai necesarã ca oricând în faþa abundenþei comunicaþiilor sociale, de care omul de astãzi este înconjurat ºi în care este, într-un fel, cufundat, cu o influenþã continuã asupra modului sãu de a gândi ºi a atitudinilor adoptate, în domeniul religios ºi în orice alt sector.

129. Comunicaþiile sociale sunt, în plus, de o foarte mare utilitate pentru rãspândirea doctrinei creºtine. De fapt, se poate obþine colaborarea specialiºtilor în ºtiinþe religioase ºi a experþilor în toate problemele care sunt tratate, ºi asta cu toate resursele tehnice care permit o prezentare atrãgãtoare ºi la zi. Mijloacele de comunicare, prin însãºi structura lor, pot servi la reînnoirea întregii organizãri catehetice ºi la sporirea potenþialului iniþiativelor. În fine, deoarece aceste mijloace sunt cãi normale de difuzare a ºtirilor, care fac cunoscute atitudinile ºi mentalitatea oamenilor moderni, ele constituie o ocazie optimã pentru a-l ajuta pe creºtin sã discute despre evenimentele ºi problemele de fiecare zi ºi sã reflecteze asupra principiilor fundamentale ale credinþei ºi asupra aplicãrii lor în diferitele circumstanþe ale vieþii.

134. Luând în consideraþie incidenþa tot mai sporitã a mijloacelor de comunicare socialã asupra vieþii întregii omeniri ºi, în particular, a Bisericii, conferinþele episcopale se vor îngriji sã acorde un spaþiu important problemelor pastorale legate de comunicaþii, integrându-le în programele lor ºi sprijinind financiar realizãrile din acest sector, utilizând resursele locale ºi recurgând la cooperarea internaþionalã.

Capitolul III Iniþiativa ºi implicarea catolicilor în fiecare din mijloacele de comunicare

140. Credincioºilor le este adresat un îndemn insistent de a citi regulat presa de inspiraþie catolicã ºi care este cu adevãrat demnã de acest titlu, nu numai pentru a cunoaºte ºtirile de actualitate din Bisericã, ci ºi pentru a-ºi forma o mentalitate creºtinã citind comentariile. Aici nu se intenþioneazã sã se interfereze în nici un fel asupra libertãþii individului de a citi ceea ce i se pare convenabil ºi nici mãcar de a nu recunoaºte un legitim pluralism al organelor de informare legate de tradiþiile locale, precum ºi al opiniilor propuse de jurnaliºti de altã origine. În plus, este clar cã scriitorii catolici, pentru a avea o mare audienþã, trebuie sã demonstreze cã posedã o pregãtire culturalã ºi tehnicã de un înalt nivel.

Capitolul IV Structuri, personal ºi organizare

162. Incidenþa comunicaþiilor sociale asupra comportamentelor umane, marea lor eficacitate, problemele care derivã din ele pentru conºtiinþa catolicilor sunt consideraþii care impun un potenþial pastoral adecvat.

Este necesar ca personalul implicat în acest sector sã fie competent ºi activ, ca organismele pastorale specifice sã fie bine

structurate, înzestrate în mod corespunzãtor cu aparaturã, abilitate sã-ºi desfãºoare activitatea ºi finanþate adecvat. În fine, trebuie sã fie promovate organizaþii care sã se implice în realizarea acestor forme aparte de apostolat.

168. Episcopii fiecãrei dieceze trebuie sã se îngrijeascã în mod intens de apostolatul comunicaþiilor, cu ajutorul consilierilor ecleziastici ºi laici. Sã se constituie, acolo unde este posibil, un birou diecezan sau cel puþin interdiecezan. Una din îndatoririle acestuia va fi aceea de a studia un plan pastoral diecezan ºi de a se îngriji de punerea lui în practicã pânã la nivel parohial, pe lângã datoria de a pregãti în dieceze celebrarea anualã a Zilei Mondiale.

169. În fiecare naþiune sã se constituie un birou naþional dedicat tuturor mijloacelor de comunicare socialã, cu secþiuni reunite sau chiar distincte pentru fiecare sector (presã, cinema, radio, televiziune), dar care sã colaboreze strâns între ele. În orice caz, întreaga structurare ºi aplicare trebuie sã depindã de o conducere unicã.

170. Birourile naþionale ºi diecezane trebuie sã promoveze, sã stimuleze, sã coordoneze activitãþile catolicilor din sectorul comunicaþiilor sociale. Vor depune un efort deosebit pentru pregãtirea specificã a clerului ºi a laicilor; vor organiza, aºadar, conferinþe, cursuri, dezbateri publice, simpozioane de studiu, prezentãri critice ale operelor cu aportul unor adevãraþi specialiºti.

Astfel, publicul va învãþa sã facã alegeri cât mai bune ºi prudente. În plus, îºi vor da pãrerea în ce priveºte filmãrile ºi transmisiunile cu caracter religios.

174. Fiecare episcop, fiecare conferinþã sau adunare episcopalã, ºi Sfântul Scaun însuºi, vor avea un purtãtor de cuvânt oficial ºi permanent, care va trebui sã transmitã ºtiri ºi informaþii ºi sã ilustreze documentele Bisericii, care urmeazã a fi publicate, aºa încât sã facã semnificaþia acestora mai clarã ºi sã ofere o interpretare sigurã a lor. Purtãtorul de cuvânt va cãuta sã dea, într-un timp cât mai scurt ºi cu deplinã fidelitate, ºtiri despre viaþa ºi activitatea Bisericii, în sectorul competenþei sale. În plus, se recomandã cu insistenþã ca organizaþiile catolice cele mai importante sã aibã purtãtori de cuvânt ficºi ºi permanenþi, cãrora li se vor încredinþa îndatoriri similare.

Toþi aceºti purtãtori de cuvânt, precum ºi cei care reprezintã în vreun fel Biserica în mod public, vor trebui sã aibã o pregãtire solidã, teoreticã ºi practicã, în domeniul relaþiilor publice, pentru a cunoaºte exigenþele publicului cãruia trebuie sã-i se adreseze, conform circumstanþelor, ºi sã poatã stabili cu el contacte utile, întemeiate pe încredere ºi înþelegere reciprocã. Or, încrederea ºi înþelegerea reciprocã pot sã aparã ºi sã se menþinã numai dacã indivizii au respect ºi consideraþie unul faþã de altul, conform cu adevãrul.

175. Pe lângã instituirea unui purtãtor de cuvânt oficial, trebuie sã se îngrijeascã sã circule un continuu flux ºi reflux de ºtiri care sã le prezinte tuturor adevãratul chip al Bisericii ºi sã furnizeze orice informaþie utilã despre reacþiile, curentele de gândire ºi aspiraþiile opiniei publice, ca sã fie informate autoritãþile ecleziastice. Pentru a obþine acest lucru, trebuie sã se stabileascã relaþii de prietenie ºi de respect între Bisericã ºi oameni ºi cu organizaþiile lor; astfel se va realiza un schimb continuu, în care fiecare dã ºi primeºte.

187. Poporul lui Dumnezeu, fiind în pas cu evenimentele care þes firul istoriei, ºi îndreptându-ºi cu imensã încredere privirea spre viitor, atât în calitate de comunicator cât ºi ca receptor, întrevede deja cât este de promiþãtoare noua erã: cea a comunicaþiilor sociale.

3

4

Copiii ºi media

Despre vise, realitate ºi ficþiune DORIN BABEU BABEU, 12 ani, a participat în vara anului 2006 la un atelier de creaþie video, organizat de SIGNIS ROMÂNIA, dupã modelul iniþiat de fundaþia Theoneminutesjr. de la Amsterdam. Filmul realizat de el ºi echipa lui, Puieþii, a fost selecþionat la douã festivaluri internaþionale ºi a luat un premiu la Tokyo, la Festivalul JVC. Nu mã gândisem vreodatã cu adevãrat sã cãlãtoresc în Japonia, poate doar visasem. Dar cum Dumnezeu nu doarme niciodatã, iatã visul devenea realitate, nu rãmânea în urma mea, mi se derula în faþã ca un basm incredibil.

Cãlãtoria spre îndepãrtata Japonie a început din Muscel.

Ningea ca-n Esenin, deºi era sfârºitul lunii februarie ºi-al unei ierni pâna atunci blânde, fãrã zãpadã.

Din Otopeni, apoi, am plecat cu avionul. La scurt timp dupã decolare am zãrit prin hublou frumoasele lanþuri muntoase ale Carpaþilor. Împreunã cu mama mea, care mã-nsoþea, încercam sã desluºim culmile Pietrei Craiului, un masiv muntos foarte îndrãgit de mine. Acolo, la poalele acestui lanþ muntos, merg în fiecare varã în tabãra de la Sãtic. Aici Dumnezeu ºi-a revãrsat harul ºi m-a inspirat în realizarea filmului “Puieþii”, care m-a plimbat prin lume. Lucrarea nu a fost doar a lui Dumnezeu ci ºi rezultat al implicãrii unor persoane deosebite cãrora vreau sã le mulþumesc ºi la care mã gândeam mereu: pr. Petru Pãuleþ, care a fãcut posibilã aceastã tabarã ºi mã ajutã în permanenþã; regizorul ºi desãvârºitul pedagog Marius ªopterean care m-a motivat extraordinar, m-a încurajat ºi m-a iniþiat în tainele artei video; lui Doru Niþescu, care a fost alãturi de el ºi de noi, Rodicãi Buzoianu, Ancãi Berlogea ºi Luciei Soci pentru compania plãcutã ºi ajutorul lor .

Selecþionat pentru filmul “Puieþii”, mergeam sã particip la cea de-a 29-a ediþie a festivalului video de la Tokyo T.V.F.-2007,

sponsorizat de Compania japonezã Victor (JVC). T.V.F. Este cel mai mare festival video care se desfãºoarã anual în Japonia ºi a fost fondat în 1978, pentru a populariza arta video. Festivalul este deschis profesioniºtilor, amatorilor, indiferent de naþionalitate sau vârstã. Cerinþa este ca filmul creat sã fie filmat în video. Se acceptã orice fel de subiect.

Festivalul a atras anul acesta un numãr record de 3491 de filme înscrise în competiþie, venind din 55 de þãri ºi regiuni ale lumii (841 din Japonia ºi 2650 din alte þãri). Dar nominilizaþi au fost doar o sutã. Majoritatea studenþi sau tineri profesioniºti, aveau în jur de 21 de ani. Cel mai vârstnic a vut 87, iar cel mai tânãr, adicã eu, avea doar 12. Iar acesta era primul lucru inedit: nominalizarea mea la o vârstã atât de fragedã.

Regula, impusã realizatorilor de anul acesta, cerea ca filmul lor sã transmitã un mesaj clar, plin de expresivitate. Subiectele tratate au fost variate ºi bine realizate. De aceea, chiar ºi în finalã, juriului i-a fost foarte dificil sã aleagã. ªi, pentru prima datã în istoria T.V.F, juriul a decis sã fie acordate mai multe premii. Al doilea lucru inedit: aceastã excepþie de la regulã o fãceam ºi eu. Primeam un premiu de excelenþã . În Japonia, alãturi de studenþi, profesori, regizori, scenariºti, scriitori, educatori, funcþionari, producãtori, directori de film, operatori, pensionari, artiºti video, am experimentat diversitatea de gândire, puterea culturii, puterea lui Dumnezeu de a ne aduna într-o comuniune plãcutã, am fãcut cunoºtinþã cu subiectele care au o relevanþã contemporanã pentru culturi diverse ºi pentru societatea civilã.

Prin intermediul filmului meu video, mic ca duratã (un minut) am adus ºi eu un mic aport artistic la diversitatea de opinii ale lumii. În acest mod a fost cunoscutã ºi þara noastrã, cãci Asia deþine puþinã informaþie despre România, aproape îi este necunoscutã, aºa cum mi-a mãrturisit una dintre gazdele festivalului.

Alãturi de mine, la Tokyo, a fost ºi Raya Ribbius, de la Fundaþia culturalã europeanã, care a sprijinit participarea mea la festival ºi careia, de asemenea, doresc sã îi mulþumesc.

Pãcat cã aici nu mi-am putut împãrtãºi experienþa cu alþi copii de vârsta mea!

Pelerin la Vatican

Cartea Isus din Nazaret, un itinerar spiritual pe urmele Mântuitorului

ANCA MÃRTINAª GIULIMONDI

Isus din Nazaret este titlul cãrþii lui Benedict al XVI-lea, apãrutã în librãriile din Italia pe 16 aprilie a.c., ziua în care Papa a împlinit vârsta de 80 de ani. Publicatã de Editura Rizzoli, cãreia i-au fost încredinþate – de cãtre Libreria Editrice Vaticana – drepturile de traducere, difuzare ºi comercializare, Isus din Nazaret este primul din douã volume a ceea ce Papa numeºte „misterul lui Isus”, invitându-i pe cititori sã se apropie de Isus vãzând în el pe Cristos Mântuitorul ºi strãbãtând, asemenea discipolilor, parcursul vieþii sale publice, ce începuse cu botezul în râul Iordan ºi pânã ajunge pe muntele Schimbãrii la Faþã.

Cartea începe cu o premisã, urmatã de introducerea cu titlul: „O primã privire asupra misterului lui Isus” ºi de cele zece capitole, intitulate astfel: 1. Botezul lui Isus; 2. Ispitirile lui Isus; 3. Evanghelia Împãrãþiei lui Dumnezeu; 4. Cuvântarea de pe munte (cu douã subtitluri: Fericirile ºi Torah lui Mesia); 5. Rugãciunea Domnului (cu nouã subtitluri); 6. Mesajul parabolelor (cu douã subtitluri: Natura ºi scopul parabolelor ºi Trei mari povestiri în parabolele lui Luca); 7. Ucenicii; 8. Marile imagini ale Evangheliei dupã Ioan (cu douã subtitluri: Introducere ºi Imaginea apei, a viþei-de-vie, a vinului, a pâinii ºi a pãstorului); 9. Douã momente importante în drumul lui Isus: Mãrturisirea lui Petru ºi Schimbarea la Faþã; 10.

Afirmaþiile lui Isus despre sine (cu trei subtitluri: Fiul Omului; Fiul; ‘Eu sunt’).

Volumul se încheie cu o notã editorialã, urmatã de: bibliografie, citate biblice ºi documente ale Magisteriului, lista prescurtãrilor din Vechiul ºi din Noul Testament ºi indice de nume.

Ediþia italianã numãrã 448 de pagini ºi, în prima zi a apariþiei în librãrii, a înregistrat o vânzare de peste 50 de mii de exemplare, motiv pentru care Editura Rizzoli a decis deja retipãrirea cãrþii, fãcând ca tirajul total al celor douã ediþii sã atingã 420 de mii de exemplare.

Parcursul interior al Papei, în cãutarea feþei lui Isus

„Cred cã acest Isus – din Evanghelii – este o figurã chibzuitã ºi convingãtoare din punct de vedere istoric”, scrie Benedict al XVI-lea în prefaþa cãrþii Isus din Nazaret, ce vrea sã contureze figura istoricã a Fiului lui Dumnezeu pentru cã, în decursul timpului – dupã cum spune Papa, omul Isus a fost descris în mod diferit „faþã de cum îl prezintã evangheliºtii ºi faþã de modul în care îl vesteºte Biserica, plecând de la Evanghelii”. Începând cu anii ’50, ruptura dintre „Isus al istoriei” ºi „Isus al credinþei” a devenit din ce în ce mai extinsã, iar cercetãrile istorico-critice au dus la

„separaþii din ce în ce mai subtile” ce au fãcut ca figura lui Isus sã fie „din ce în ce mai neclarã” ºi cu „contururi din ce în ce mai puþin definite”.

Chiar dacã constituie fructul unui „lung parcurs interior”, mãrturiseºte Sfântul Pãrinte, „cartea nu este un act magisterial” (care þine de magisteriu n.n.) ci, precizeazã Benedict al XVI-lea, este „expresia unei cercetãri personale a ‘feþei lui Isus’, de aceea oricine-i liber sã mã contrazicã”.

Isus din Nazaret, cartea unui bun prieten

Din seria „ªtiaþi cã?” este interesant de aflat cã primele pagini ale cãrþii Isus din Nazaret au fost scrise în vara anului 2003 ºi, de când autorul a fost chemat la catedra lui Petru, acestei cãrþi i-au fost dedicate „toate momentele libere”.

Dar sã vedem ºi un portret al autorului, trasat de cardinalul secretar de stat Tarcisio Bertone care, vorbind despre ceea ce-l impresioneazã în legãturã cu personalitatea Papei Benedict al XVI-lea, spune: „Amabilitatea sa, fineþea sa, respectul sãu pentru fiecare persoanã, capacitatea de a asculta ºi de a personaliza orice raport cu alþii: nu numai cu colaboratorii, cei care au trãit alãturi de el mulþi ani, dar ºi – aºa cum vedem la audienþele generale – cu cei care-l salutã chiar ºi numai o clipã; Papa acordã atenþie tuturor ºi are un cuvânt potrivit pentru fiecare persoanã, ca ºi cum ar fi un prieten”.

5

6

Universul familiei

Televizorul: pozitiv sau negativ?

- Pãrinte Fabian, televizorul a devenit „ca o pâine zilnicã”. Parcã nici mâncarea nu mai are acelaºi gust fãrã el. Ne condiþioneazã din ce în ce mai mult... Mare parte din timpul liber îl petrecem tot în faþa televizorului... Nu ar fi mai bine sã-l închidem, sã renunþãm la el?

Televizorul este un mijloc de comunicare. Nu-i o cutie goalã, ci una plinã de conþinut. Cu cât programele sunt mai numeroase ºi transmisiunile mai variate, cu atât conþinutul este mai amplu. Suntem puºi în faþa alegerii. Pe de o parte, între programe bune ºi rele. Pe de altã parte, în cadrul aceluiaºi program, între ceea ce îmbogãþeºte cu adevãrat ºi ceea ce pãgubeºte. Telespectatorul nu este indiferent la ceea ce vede. Este minte ºi inimã.

Pentru cã aþi comparat televizorul cu „o pâine zilnicã”, nu mã voi da de partea celor care îl demonizeazã. Avem nevoie de hranã.

Mintea ºi inima au nevoie de informaþie ºi de frumos, aºa cum flãmândul are nevoie de pâinea zilnicã.

Televizorul o poate oferi. Ce mi se pare important înainte de toate este discernãmântul. El priveºte: tipul emisiunii, ora transmisiei, timpul acordat.

- Cum sã educãm discernãmântul copiilor noºtri?

- Înainte de a învãþa prin cuvânt, copiii învaþã din experienþa de zi cu zi. Exemplul pãrinþilor rãmâne normativ. Pãrinþii sunt cei care stabilesc timpul maxim de folosire a televizorului, dau scurte informaþii privitoare la conþinutul emisiunii, îºi însoþesc copiii, pe cât posibil, pe durata vizionãrii, discutã cu ei pe tema emisiunii.

Folosirea videocasetelor ºi DVD-ului poate fi o alternativã binevenitã la programele TV, presupunând cã se ºtie deja ceea ce li se propune copiilor. Meritã amintit cã, adesea, copiii se uitã la televizor, fãrã a lua în discuþie ºi internet-ul, pentru cã pãrinþii nu le acordã timp suficient. Mi-aº permite sã dau ºi un sfat pãrinþilor. Sã nu îngãduie copiilor rãmânerea în faþa televizorului pânã noaptea târziu, nici dimineaþa înaintea plecãrii la ºcoalã. Sã aibã curajul de a interzice vizionarea anumitor programe, motivând aceastã opþiune.

- De ce este rãu sã stãm mult timp în faþa televizorului?

Atunci când te expui timp îndelungat la soare, chiar dacã acesta nu este puternic, riºti sã fii ars. La fel ºi televizorul are o capacitate de radiere, chiar dacã, la prima vedere, ceea ce urmãrim pare a sta sub semnul nevinovãþiei. Voi aminti douã motive pãguboase ale îndelungatei „expuneri” în faþa televizorului. Primul este contaminarea pe care acesta o provoacã. Chiar dacã refuzãm sã vizionãm scene violente sau cu impact emoþionl puternic, atunci când rãmânem prelung în faþa ecranului, vrând-nevrând, ne supunem vulgaritãþii mai mult sau mai puþin mascate. Astfel, la sfârºitul unei zile, ca urmare a unui proces lent, dar sigur, de sedimentare, mintea ºi inima, psihicul sunt poluate, ºi ceea ce este destul de rãu e cã nici nu ne dãm seama de acest fapt.

Al doilea motiv pãgubos este îndreptarea atenþiei exclusiv asupra televizorului ºi neputinþa de a mai face altceva. E mult mai uºor sã treci de la un program la altul decât sã citeºti o carte, sã vizitezi un prieten, sã te joci cu copiii, sã vorbeºti cu soþul/soþia, cu atât mai

puþin vei avea timp sã te rogi. Pe scurt, timpul petrecut în faþa ecranului rãpeºte ore preþioase în care s-ar putea face ceva mai util ºi mai frumos.

- De ce programele educative sunt mai puþin urmãrite decât, de exemplu, cele de divertisment? În realitate, cu cât tema unei emisiuni este mai profundã, cu atât mai puþine sunt persoanele dispuse sã o urmãreascã. Un argument profund, cu un mesaj bogat, are nevoie de o modalitate de exprimare la fel de profundã. În caz contrar va fi înþeles doar de persoane care au o culturã sau un interes aparte. În general, în lumea artelor, operele cele mai apreciate, capodoperele, sunt înþelese într-o mãsurã anume de toate persoanele: de la cel care nu a mers la ºcoalã la intelectualul de marcã, de la cel mai bãtrân la cel mai tânãr, de la cel necredincios la cel credincios.

Ceea ce oferã programele de divertisment este imediat, nu cere profunzime, este uºor digerabil. Sensul cuvântului „divertisment” este simptomatic.

Etimologic semnificã „a se îndrepta în altã parte”. Este vorba de o acþiune menitã sã distragã atenþia. Când acest lucru înseamnã îndepãrtarea de la gânduri rele, neîmpliniri, obsesii chiar, divertismentul ar putea avea un rol pozitiv. Când însã atenþia este îndepãrtatã de la ceea ce este esenþial ºi profund, atunci el devine o ocazie de înstrãinare. Simptomatic este faptul cã divertismentul se aflã în opoziþie cu convertirea, chemarea fundamentalã a fiecãrui creºtin la a-ºi schimba ori înnoi viaþa. Mesajului creºtin „convertiþi-vã ºi credeþi în evanghelie” (Mc 1,15) i se contrapun mesajele multiple de divertisment.

Aº încheia cu o micã istorisire pe care o amintesc în linia de idei a convertirii; a îndreptãrii privirii cãtre cãtre, ºi nu în altã parte parte. La binecuvântarea familiilor, din ianuarie, mi-a fost dat sã vãd un lucru ciudat de simpatic. Un credincios a inventat „televizorul spiritual”.

Nu e vorba de o desoperire în domeniul tehnologiei, ci poate chiar de una în domeniul spiritual, cum îi place lui sã spunã. Într-o cutie de lemn a unui vechi televizor alb-negru a aºezat câteva semne care sã-i aminteascã de Anul jubiliar ºi de anii pregãtitori acestuia.

De anul 1997, Anul Fiului, îi aminteºte crucifixul lângã care este scris: „Isuse, mã încred în tine”. De 1998, Anul Duhului Sfânt, îi aminteºte desenul unei limbi de foc ºi un porumbel. De anul 1999, Anul Tatãlui, îi amintesc globul pãmântesc, coroana Rozariului ºi iconiþa Maicii Domnului pusã la poalele crucii. De anul 2000, Anul Marelui Jubileu, îi aminteºte o icoanã cu Sfânta Treime, pusã ca fond al întregului ansamblu. În loc de butoane se aflã o imagine cu Preasfânta Inimã a lui Isus ºi Neprihãnita Inimã a Mariei. Aºa a cãutat dânsul sã-ºi adune privirile dispersate în altã parte cãtre ceea ce este esenþial în credinþa noastrã creºtinã.

Ca un rãspuns la întrebarea din titlu - „pozitiv sau negativ?” -, aº spune cã televizorul poate fi pozitiv în mãsura în care ne ajutã sã comunicãm, sã ne îndreptãm privirea cãtre ceea ce este profund ºi peren, chiar dacã pare a fi mai tentant sã rãmâi cu privirea în altã (A.C.) parte.

Gânduri cãlãuze

Prezenþã tainicã, dar eficace Pagina evanghelicã despre ucenicii de la Emaus (Lc 24, 13-35) este o perlã narativã lucanã care ne întãreºte credinþa cã Domnul înviat este prezent în viaþa noastrã ºi cã îl putem întâlni realmente.

Drumul vieþii pãmânteºti a lui Isus se distinge prin urcarea conºtientã ºi liberã spre Ierusalim pentru a-ºi îndeplini ºi asuma pânã la capãt misiunea.

Cei doi ucenici, în schimb, sunt surprinºi în coborârea lor de la locul unde se consumase lucrarea mântuitoare sub forma celui mai rãsunãtor faliment: moartea pe cruce. Ei se îndepãrteazã cuprinºi de tristeþe, abãtuþi ºi decepþionaþi, cãci pe lemnul crucii se spulberaserã toate speranþele ºi se nãruise tot entuziasmul lor. Dar ei sunt gãsiþi de cel pe care încetaserã sã-l mai caute. Dezamãgirea le întunecase mintea, le încetinise reflexele de înþelegere. Cel Înviat se apropie, se întreþine cu ei, chiar cu accente grave, însã ei nu-l recunosc. Tensiunea trecerii de la necunoaºtere la recunoaºtere strãbate întreaga relatare. Procesul de recunoaºtere în acest caz are o funcþie teologicã: nu ajung ochii fizici pentru a-l identifica pe Domnul, ucenicii erau legaþi de logica morþii, mintea le era încã “rãstignitã” ºi nu cunoscuserã eliberarea învierii. Cei doi l-au cunoscut bine pe Isus, dar numai pânã la moarte; Scripturile le sunt explicate de “exegetul” cel mai avizat (cf. In 1,18; 2Cor 1,20), însã ei refuzã scandalul smintitor al crucii, ignorând deocamdatã cã, pentru a intra în adâncurile lor ºi pentru a le putea înþelege, singura cheie este crucea, principiul interpretativ indispensabil. “Rãmâi cu noi!” (Lc 24, 29). Domnul nu s-a îndepãrtat definitiv, parcurge drumurile istoriei cu noi, iar evanghelistul ne sugereazã prin aceastã dulce insistenþã cã rugãciunea este necesarã, indispensabilã pentru a fi în comuniune cu Cristos. Rãmânerea lui Dumnezeu cu noi este una dintre expresiile care ne fac sã pãtrundem în taina neþãrmuritã a Euharistiei. Isus intrã. În intimitate ºi convivialitate, dupã ce masa abundentã a cuvântului a fost servitã pe cale, are loc gestul deja cunoscut ºi revelator: frângerea pâinii.

“Memorialul” deschide ochii larg închiºi ai ucenicilor, dar, surprinzãtor, în momentul recunoaºterii, Isus se sustrage privirii lor. Acest fapt devine exemplar: dupã înviere, cât timp nu este recunoscut, Domnul este vizibil, dar când este recunoscut, devine invizibil. El nu dispare, ci asumã o altã formã de prezenþã, care nu se mai supune categoriilor de dinaintea evenimentului pascal. În Euharistie îl putem recunoaºte mereu. Este nevãzut, pentru cã, în sens propriu, nu mai este cu noi, ci în noi. Cuvântul sãu ni l-a pus în inimã, iar pâinea în viaþã. Cine îl mãnâncã trãieºte din el, aºa cum el trãia din Tatãl care l-a trimis (cf. In 6, 57). El devine maestrul lãuntric, cuvântul sãu viu ºi eficace învie în noi speranþele moarte. În noi îºi descoperã ºi ne descoperã numele sãu. Dumnezeu este prezent chiar dacã nu-l mai vedem, cãci ºtim cã el a intrat pentru a rãmâne. Isus transformã fuga celor doi de la Ierusalim în pelerinaj. Ei parcurgeau drumul invers, începuserã o urmare rãsturnatã a Învãþãtorului, dovadã cã, îndatã ce l-au recunoscut, fac cale întoarsã, revin la centru, în sânul comunitãþii, pentru a porni, întãriþi în credinþã, în misiune. Dezertarea iniþialã devine forþã propulsoare spre lume, graþie întâlnirii reale cu Cel Înviat în Cuvânt ºi în Euharistie.

Isus s-a comportat aidoma Bunului Samaritean (cf. Lc 10, 29-37) cu cei doi ucenici ºi continuã sã vindece neîncetat; mulþumitã lui, picioarele se întorc din fugã spre originea întemeietoare, chipul se lumineazã alungând tristeþea, mintea se limpezeºte spre înþelegere, inima lentã ºi greoaie începe sã pulseze vioi ºi sã ardã intens, ochii înceþoºaþi de teamã vãd în invizibil, iar gura înþepenitã în litigii se umple de dulceaþa speranþei ºi credinþei întru caritate: Domnul a înviat cu adevãrat, aleluia!

Pr Pr.. OVIDIU GIURGI

Duminica a V -a a Paºtelui – anul C V-a Pr ARCIZIU Pr.. ªERBAN TTARCIZIU

Dupã ce a ieºit Iuda din cenacol, Isus a zis: „Acum a fost preamãrit Fiul Omului ºi Dumnezeu a fost preamãrit în El… Copilaºii mei, încã puþin timp mai sunt cu voi.

Poruncã nouã vã dau: sã vã iubiþi unii pe alþii; precum ºi Eu v-am iubit, aºa ºi voi sã vã iubiþi unii pe alþii. Dupã aceasta vor cunoaºte toþi cã sunteþi ucenicii mei, dacã veþi avea iubire unii faþã de alþii” (In 13,31.33-35).

Fragmentul evanghelic care se citeºte în duminica a V-a a Paºtelui relateazã un eveniment petrecut nu dupã Învierea glorioasã a lui Isus Cristos, ci în timpul ultimei Cine pe care El a luat-o împreunã cu ucenicii sãi. Textul ne readuce în atmosfera tensionatã a ajunului Pãtimirii Mântuitorului ºi totuºi în centrul lui porunca pe care Isus o dã ucenicilor – precum ºi Eu v-am iubit, aºa ºi voi sã vã iubiþi unii pe alþii – ni se înfãþiºeazã ca o razã de luminã ºi de speranþã. Cuvintele lui Isus sunt cuvinte testamentare, de care ucenicii îºi vor aduce aminte, cu drag, mai târziu, dupã Învierea Preaslãvitã. ªi aceste cuvinte revin ca un ecou suav în urechile ucenicilor (ºi ale noastre) atunci când Cristos îºi va anunþa glorioasa înãlþare la cer (eveniment pe care ºi noi ne pregãtim sã-l celebrãm). Mai mult, împlinirea acestei porunci conferã o dimensiune identitarã ºi misionarã ucenicilor, de vreme ce dupã aceasta vor cunoaºte toþi cã sunt ucenicii Lui. În sfârºit, ºi nu în ultimul rând, trãirea acestei porunci deschide perspectivele unei înnoiri nu doar la nivel social ci chiar cosmic, de vreme ce iubirea care l-a purtat în Pãtimire era iubirea cu care însuºi Tatãl ne-a iubit.

Eu, Ioan, am vãzut un cer nou ºi un pãmânt nou, pentru cã cerul cel dintâi ºi pãmântul cel dintâi au trecut, ºi marea nu mai este. ªi eu, Ioan, am vãzut cetatea sfântã, Ierusalimul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, gãtitã ca o mireasã împodobitã pentru mirele ei. ªi am auzit un glas puternic rãsunând de pe tron: „Iatã locuinþa lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui în mijlocul lor ºi ei vor fi poporul sãu, iar El va fi Dumnezeul lor. ªi va ºterge toatã lacrima din ochii lor ºi moarte nu va mai fi… (Ap 21,1-4).

Transfigurarea pãmântului dintâi ºi a cerului dintâi despre care vorbeºte sfântul Ioan este lucrarea restauratoare înfãptuitã de Cristos, Mielul jertfit, care a biruit moartea. În aceastã nouã creaþie în care Ierusalimul transfigurat capãtã chip de mireasã frumos gãtitã, adunã în sânul ei pe cei care ºi-au spãlat veºtmintele în sângele Mielului ºi care îl urmeazã cu fidelitate. Or fidelitatea ºi-au dovedit-o atunci când i-au împlinit poruncile ºi mai ales atunci când au dovedit, în ciuda tuturor persecuþiilor ºi suferinþelor, cã iubesc ºi se iubesc unii pe alþii.

7

8

Social

Lumea în care trãim Privitã de la nivelul statisticilor prezentate în rândurile de mai jos, ºi pe care le gãsim frecvent vehiculate în mass-media, lumea în care trãim ne poate pãrea alarmantã. Fãrã a ignora datele furnizate, creºtinul se va folosi de ele ºtiind cã Dumenezeu vede totul mai de sus ºi cã El este adevãratul Stãpân al istoriei oamenilor.

Aprilie 2007: Câþi suntem?

Populaþia globului: 6.584.660.000 - a crescut cu 84,6 milioane din martie 2006 Populaþia României: 21.570.000 - a scãzut cu 40.000 din ianuarie 2006.

Ceasul HIV/SIDA

La fiecare 10 secunde, o persoanã moare din cauza unei boli asociate cu SIDA. La fiecare 6,5 secunde, o persoanã contracteazã HIV. Viziteazã ceasul HIV/SIDA pentru a vedea cum acþioneazã agenþiile ONU pentru a opri extinderea epidemiei ºi pentru a-i ajuta pe cei afectaþi.

Poliþist român vorbeºte la ONU despre combaterea violenþei în familie

Agentul-ºef adjunct Traian Buta, de la Poliþia de Proximitate Mureº, a participat la lansarea unui nou raport al UNFPA, Fondul ONU pentru Populaþie, privind eradicarea violenþei împotriva femeii ºi le-a vorbit activiºtilor din lumea întreagã despre soluþia gãsitã de autoritãþile ºi de societatea civilã din judeþul Mureº pentru a combate violenþa.

Cartea Alb/V erde Alb/Verde a Populaþiei din România

În octombrie 2006, Comisia Naþionalã pentru Populaþie ºi Dezvoltare a lansat Cartea Albã a Populaþiei din România, un inventar de probleme demografice ºi sociale, însoþitã de un set de soluþii propuse de experþii Comisiei. Odatã intratã în dezbatere publicã ºi aprobatã de Guvernul României, Cartea Verde va deveni Cartea Albã a Populaþiei, document în baza cãruia se vor stabili politicile naþionale de populaþie.

Bunici ºi nepoþi

Marile oraºe din România se confruntã cu o crizã majorã de locuri la grãdiniþe. În Constanþa, Iaºi ºi Timiºoara numãrul cererilor de înscriere depãºeºte cu mult locurile disponibile, iar cea mai gravã situaþie este la Bucureºti, unde 8.000 de copii preºcolari vor rãmâne în afara sistemului de învãþãmânt în aceastã toamnã.

Situaþia aceasta s-a creat în urma creºterii constante a natalitãþii între 2003 ºi 2005, în special în Bucureºti ºi în oraºele mari, ºi a migraþiei cãtre mediul urban a familiilor tinere care au copii mici. În fiecare an, numãrul de naºteri a crescut în toatã þara – cu 2.000 în 2003, 4.000 în 2004, 5.000 în 2005. În Bucureºti sporului natural i se adaugã anual în jur de 1.000 de copii de vârstã preºcolarã care se mutã în oraº. Criza grãdiniþelor survine dupã o lungã perioadã de scãdere continuã a numãrului de copii – de la 360.000 pe an înainte de 1989 la 200.000 pe an în 2002 – care dusese la închiderea multor

grãdiniþe ºi ºcoli, ºi care va afecta sistemul de învãþãmânt superior în anii care urmeazã – generaþiile mai puþin numeroase nãscute dupã 1990 vor intra la facultate începând cu 2008-2009. Genul acesta de discrepanþe între situaþia demograficã ºi sistemul social se va acutiza în scurt timp ºi în alte domenii: pe piaþa muncii, unde forþa de muncã va scãdea dramatic din cauza emigraþiei ºi a numãrului mic de tineri; în sistemul de sãnãtate, unde numãrul din ce în ce mai mare de vârstnici va cere servicii medicale specifice, geriatrice, pe care sistemul românesc nu este pregãtit sã le ofere.

Exemplele pot continua, ºi ele nu sunt decât cele mai evidente consecinþe ale schimbãrilor demografice din România: scãderea ºi îmbãtrânirea populaþiei. Astfel, pentru anul 2050, se estimeazã cã populaþia va numãra 14-16 milioane de locuitori, din care doar 10% vor fi activi pe piaþa muncii, ceea ce înseamnã cã un contribuabil va plãti pentru pensiile, educaþia ºi serviciile de sãnãtate ale altor 9 persoane.

(ªtiri preluate dupã www .onuinfo.ro) www.onuinfo.ro)

Doctrina socialã a Bisericii ne învaþã despre... familie ºi dreptul la muncã

În ultimii ani, datoritã accelerãrii ritmului în care se desfãºoarã activitãþile economice, problema alegerii între familie ºi carierã a devenit mai acutã ºi mai radicalã, ºi nu doar pentru femei. Într-un climat de competitivitate crescândã, „dreptul la muncã” se identificã tot mai mult cu „dreptul la carierã”, munca nemaifiind doar un mijloc de câºtigare a celor necesare traiului, ci un mod de afirmare – uneori egoistã – a personalitãþii proprii. În paralel, coexistã ºi situaþia inversã, în care mulþi oameni îºi vãd viaþa de familie „rãstignitã” pe crucea exigenþelor tot mai mari ºi a nesiguranþei de la locul de muncã. Docrina socialã priveºte cu realism la rãdãcina problemei: Munca este „baza pe care se formeazã viaþa familialã, care este un drept natural ºi o vocaþie a omului” (Ioan Paul al II-lea, Laborem exercens). Familia ºi munca, atât de strâns legate în experienþa marii majoritãþi a oamenilor, meritã o analizã mai adecvatã a realitãþii, o privire atentã care sã le cuprindã împreunã, fãrã limitele unei concepþii privatiste asupra familiei, ºi economiciste asupra muncii. În acest sens, este necesar ca firmele, organizaþiile profesionale, sindicatele ºi statul sã se facã promotorii unor politici ale muncii care sã nu penalizeze, ci sã favorizeze nucleul familial din punctul de vedere al angajãrii în câmpul muncii (Doctrina socialã a Bisericii. Compendiu, cap. VI, par. 294).

Paginã realizatã de LIANA GEHL

Gânduri cãlãuze

POªT A REDACÞIEI POªTA

„În numãrul trecut cineva punea problema evoluþiei vieþii pe pãmânt ºi faptul cã unii se folosesc de aceastã teorie pentru a nega existenþa lui Dumnezeu. Legat de acest subiect, am întâlnit destul de frecvent afirmaþia cã viaþa pe Terra ar fi rezultatul unei intervenþii din spaþiu, cã îngerii descriºi în Biblie ar fi de fapt extratereºtri...” Ipoteza unei intervenþii extraterestre este o explicaþie comodã pentru apariþia vieþii pe Pãmânt. Spun „comodã” pentru cã o astfel de ipotezã mutã problema undeva foarte departe, pe o altã planetã, unde e deocamdatã imposibil de elucidat. Dar chiar ºi admiþând cã ipoteza ar fi realã, problema rãmâne nerezolvatã: cum a apãrut viaþa pe acea planetã? Tot de pe altã planetã? ªi înainte de ea?... Când Moise Îl întreabã pe Dumnezeu cine este, El îi rãspunde: „Eu sunt Cel ce sunt.” Oricât de departe am merge pe firul originii vieþii, la sfârºit ajungem tot acolo: la Cel care este ºi de la care întregul Univers îºi are existenþa. *** O doamnã din Bucureºti ne scrie cã, mergând la spovadã, preotul nu i-a adresat nici un cuvânt în afarã de pocãinþã ºi dezlegare. „Am rãmas nedumeritã: poate preotul era supãrat pe mine, poate am fãcut o spovadã rea? ªi apoi, aº fi avut nevoie de un sfat... Acest lucru mi s-a întâmplat de mai multe ori...” Spovada este o tainã între om ºi Dumnezeu, de aceea cel mai indicat e sã discutaþi problema dumneavoastrã tocmai cu cel pe care Dumnezeu l-a rânduit în acest scop, ºi anume preotul. Totuºi, ca orientare generalã, e bine sã aveþi în minte câteva principii: dezlegarea, pe care o primiþi prin persoana preotului, vine de la Dumnezeu, ºi ea nu este influenþatã de dispoziþia preotului. Poate în acea zi preotul nu se simþea bine, ori poate era multã lume în Bisericã ºi nu voia sã vorbeascã tare... pot fi o mulþime de motive pentru tãcerea lui. Preotul nu este acolo ca sã vã judece, deci e puþin probabil sã fi fost supãrat pe dumneavoastrã. Daca spovada ar fi fost rea, nu v-ar fi dat dezlegarea. Apoi, dacã aveþi o problemã gravã ºi vã trebuie un sfat, cereþi explicit acel sfat. Dar faceþi-o într-un moment potrivit: când preotul este mai liber, ºi nu neapãrat la spovadã. Dacã doriþi sã progresaþi în trãirea credinþei, cãutaþi un duhovnic care sã vã poatã îndruma constant. *** Actualitatea creºtinã mulþumeºte pe aceastã cale tuturor celor care ne-au rãspuns la sondajul de opinie din numãrul trecut.

Contribuþia lor ne va ajuta sã rãspundem mai bine la cerinþele cititorilor noºtri. Dumnezeu sã-i rãsplãteascã. (Redacþia)

Este nevoie ºi de semnãtura ta!

Catedrala are nevoie ºi de tine!

Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucureºti a lansat o campanie pentru strângerea de semnãturi în sprijinul demersurilor pentru salvarea Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureºti. Facem un apel de suflet cãtre toþi oamenii de bunãvoinþã sã sprijine salvarea acestui monument de arhitecturã ºi lãcaº de cult, reprezentativ pentru patrimoniul istoric ºi cultural al României. Ultima zi cand poþi semna este 14 mai mai!

Duminica a VII-a a Paºtelui – anul C Pr ARCIZIU Pr.. ªERBAN TTARCIZIU

Isus, ridicându-ºi ochii spre cer, s-a rugat spunând: „Tatã Sfânt, nu numai pentru aceºtia mã rog, ci ºi pentru aceia care cred în mine prin cuvântul lor, ca toþi sã fie una precum Tu, Tatã, în mine ºi Eu în tine, ca ºi ei sã fie una în Noi, ca lumea sã creadã cu Tu m-ai trimis. ªi slava pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor, ca sã fie una precum Noi suntem una. Eu în ei ºi Tu în mine, ca ei sã fie în chip desãvârºit una, ca sã cunoascã lumea cã Tu m-ai trimis ºi i-ai iubit pe ei cum m-ai iubit pe mine…” (In 17,20-23).

Citind (ascultând) rugãciunea pronunþatã de Isus la sfârºitul Cinei de Tainã, în aceastã duminicã de dupã sãrbãtoarea Înãlþãrii glorioase a lui Isus Cristos, întrezãrim în minte chipul Mântuitorului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (cum îl va vedea sf. ªtefan) în atitudine de mijlocire pentru fraþii (ucenicii) sãi rãmaºi în lume. În mod deosebit, El se roagã ca ucenicii sã rãmânã uniþi cãci tocmai în unitatea lor se va face vizibilã ºi credibilã prezenþa în lume a Celui pe care Tatãl l-a trimis. Mai mult, aceeaºi unitate va fi în lume ºi sursa acelei iubiri cu care Dumnezeu l-a iubit pe Fiul ºi pe care continuã sã o reverse cãtre oameni prin Bisericã.

Oamenii de pretutindeni, ºi din toate generaþiile, vor trebui sã înþeleagã, din iubirea oricãrui membru al Bisericii, cã Dumnezeu îi iubeºte. ªtefan, plin de Duhul Sfânt, privind þintã la cer, a vãzut slava lui Dumnezeu ºi pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. ªi a zis: „Iatã, vãd cerurile deschise ºi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”. Iar ei au început sã rãcneascã ºi… sã-l batã cu pietre. În timp ce-l bãteau cu pietre, ªtefan îl chema pe Domnul ºi zicea: „Doamne Isuse, primeºte duhul meu!”. Apoi, plecându-ºi genunchii, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor pãcatul acesta!” ªi zicând acestea, a adormit în Domnul (Fap 7,55-60).

Scena descrisã de sf. Luca este impresionantã ºi grãitoare din cel puþin douã motive.

Scena este impresionantã pentru cã ªtefan, omul plin de credinþã ºi de devotament faþã de Biserica prin intermediul cãreia l-a întâlnit pe Cristos cel înviat ºi al cãrui ucenic, mai întâi, ºi diacon, mai apoi, a devenit, se dovedeºte fidel, chiar cu preþul vieþii, Celui care l-a adus la o viaþã nouã ºi i-a comunicat îndrãzneala ºi statornicia în mãrturisirea lui în faþa Sinedriului întrunit sã-l judece.

Scena este grãitoare pentru cã ªtefan se dovedeºte a fi un model de ucenic care, pe de-o parte, trãieºte ºi activeazã în virtutea Învierii pe care o contemplã ca pe o sursã din care îºi obþine puterea de a da mãrturie ºi ca pe un scop spre care se îndreaptã. Grãitoare este, pe de altã parte, ºi capacitatea sa de a iubi pânã într-atât încât, ca ºi Mântuitorul, îi iartã pe cei care îl bat cu pietre.

Cum sã nu fie credibil ºi mântuitor un astfel de exemplu de ataºament faþã de Cristos ºi faþã de Biserica Sa? Cum sã nu fie credibilã ºi mântuitoare o astfel de mãrturie care poartã în ea puterea Învierii?

9

10

Femei în Biblie

Rut, o femeie credincioasã Mons. VLADIMIR PETERCÃ

”Încotro vei merge tu, voi merge ºi eu, unde vei rãmâne tu, voi rãmâne ºi eu.

Poporul tãu va fi poporul meu ºi Dumnezeul tãu, Dumnezeul meu.

Unde vei muri tu, voi muri ºi eu ºi acolo voi fi îngropatã.

Aºa sã facã Dumnezeu cu mine ºi mai mult sã facã decât atât, dar numai moartea mã va despãrþi de tine!

(Rut 16-17).

Cartea lui Rut este o adevãratã idilã a literaturii ebraice vechi. În centrul acestei cãrþi plãcute ºi atrãgãtoare se aflã istoria unei femei cu numele de Rut care, deºi strãinã de poporul ebraic - ea fiind din pãrþile Moabului, un þinut aflat la est de Marea Moartã -, respectã întru totul tradiþiile vechi ale poporului evreu. Ne aflãm în istoria de demult a Israelului, pe vremea Judecãtorilor, când din cauza unei mari foamete în Palestina, Elimelech, un evreu temãtor de Dumnezeu, pleacã împreunã cu soþia ºi cei doi fii ai sãi în þara vecinã, în Moab, unde era hranã din belºug.

Dupã moartea tatãlui ºi a celor doi fii ai sãi, soþia, care se numea Noemi, hotãrãºte sã se reîntoarcã în Palestina, în þinuturile Betleemului, cãci acolo era patria ei. Rut, nora ei, s-a ataºat aºa de mult de Noemi, încât voieºte ºi ea sã o urmeze. Cealaltã norã, pe numele ei adevãrat Orpha, a ales Moabul, unde a rãmas pânã la sfârºitul vieþii sale. Este interesant sã ascultãm, pe scurt, discuþia ce a avut loc între Noemi ºi cele douã nurori ale sale.

Le spune Noemi: ”Duceþi-vã ºi întoarceþi-vã fiecare la casa pãrinteascã.

Domnul sã se arate milostiv cu voi, precum ºi voi v-aþi arãtat cu cei morþi ºi cu mine! ªi le-a sãrutat pe amândouã.” (Rut 1,8).

Rut însã îºi ia inima în dinþi ºi-i rãspunde lui Noemi, adresându-i cuvinte pline de mângâiere. Sunt cuvinte de dragoste ºi de ataºament faþã de persoana ºi poporul lui

Noemi. Am citat aceste cuvinte drept moto al prezentei relatãri.

Rut o va însoþi de acum încolo pe soacra sa Noemi ºi nu o va pãrãsi niciodatã. Se reîntorc împreunã în þinutul Betleemului ºi, conform obiceiurilor evreieºti, spicele care au rãmas pe câmp dupã ce a fost strânsã recolta, puteau fi adunate de Rut, ca sã poatã trãi ea ºi soacra sa, Noemi. Câmpul acela aparþinea unui om bogat cu numele de Booz, rudã a socrului ei mort, Elimelech.

Conform dreptului iudaic, Booz avea dreptul sã o ia pe Rut de nevastã, dacã voia, ºi sã-i lase urmaºi din tribul lui. În felul acesta, lui Rut i se naºte un fiu cãruia îi va pune numele de Obed. Acesta va fi tatãl lui Iesei, din care s-a nãscut mai târziu marele rege David. Astfel, Rut a urmat legea leviratului, o lege specificã tradiþiei iudaice, dupã care ruda cea mai apropiatã din partea soþului sau a socrului decedat, are dreptul, aº spune chiar datoria, de a o lua ca nevastã pe vãduva rãmasã singurã ºi de a-i lãsa astfel urmaºi, ca nu cumva sã se stingã linia genealogicã.

Suntem de-a dreptul impresionaþi de atitudinea acestei femei credincioase, simplã, dar cu o inimã mare ºi generoasã, care ne-a lãsat un exemplu de viaþã viu, ce vorbeºte generaþiilor viitoare.

Propunând exemplul vieþii lui Rut, autorul biblic nu face altceva decât sã scoatã în relief virtuþile morale ºi practicile unice ale familiei israelite. Dumnezeu a rãsplãtit-o din plin, deoarece va deveni bunica marelui rege David. Dumnezeu nu se dezice niciodatã de noi oamenii, nici mãcar faþã de o strãinã, cum a fost Rut. O binecuvânteazã ºi o integreazã în istoria mântuirii noastre.

Biblia se dovedeºte a fi o comoarã nesecatã ºi un izvor mereu proaspãt, care se descoperã numai acelora ce se aplecã asupra ei cu asiduitate, cu rãbdare, cu perseverenþã ºi cu respect. Fiecare epocã descoperã în paginile Bibliei teme ºi persoane care, prin caracterul ºi comportamentul lor, devin un imbold ºi o pildã de viaþã. ªi acesta este un motiv pentru care trebuie sã avem mereu la inimã cuvântul Bibliei.

Catehezã

Preasfânta Fecioarã Maria în cultul Bisericii

Pr Pr.. prof. dr dr.. ISIDOR MÃRTINCÃ

Toatã creºtinãtatea catolicã dedicã luna mai cinstirii într-un mod deosebit a Preacuratei Fecioare Maria. Tot în aceastã lunã, în unele þãri catolice, în prima duminicã se celebreazã Ziua mamei.

Noi, ca fii nãscuþi de Preasfânta Fecioarã Maria la picioarele Crucii, încredinþaþi ei în persoana lui Ioan Apostolul de cãtre Domnul Cristos Rãstignit, avem datoria ºi onoarea de a o cinsti în mod cu totul special. Existã în iubirea maternã ceva minunat! Însã iubirea Preasfintei Fecioare Maria este incomparabilã, este unicã! Aceastã iubire neasemuitã ne reveleazã iubirea maternã a lui Dumnezeu, deoarece provine din ea. Tot ceea ce este maternitate în inima Preacuratei Fecioare Maria izvorãºte din inima lui Dumnezeu, care este infinit mai matern decât ea însãºi.

Aº dori în aceste rânduri sã ne ocupãm, într-un mod deosebit, de cultul Preasfintei Fecioare Maria încã de la începutul creºtinismului.

Consistenþa fenomenului marian în ambientul Bisericii catolice apare în dublul plan al cultului ºi al teologiei. Mama lui Isus este prezentã în celebrãrile liturgice ºi în spiritualitate, la diferite niveluri.

La nivel liturgic liturgic, Biserica catolicã îi recunoaºte Preasfintei Fecioare Maria un larg spaþiu celebrativ – cel mai larg dupã cel rezervat lui Cristos – dupã cum observã Conciliul Vatican II: „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos, Sfânta Bisericã o venereazã cu o iubire deosebitã pe Sfânta Maria, Mama lui Dumnezeu, legatã indisolubil de opera Fiului sãu...” (SC 103).

Reforma post-conciliarã, la rândul ei, „a dat voie sã se introducã într-un mod mai organic ºi cu o legãturã mai strânsã memoria Mamei în ciclul anual al misterelor Fiului” (MC 2). În realitate, Preasfintei Fecioare Maria îi sunt dedicate în mod direct patru solemnitãþi (Neprihãnita Zãmislire, Nãscãtoare de Dumnezeu, Bunavestire, Ridicarea cu trupul la cer), douã sãrbãtori (Naºterea Preasfintei Fecioare Maria, Vizita la Sfânta Elisabeta) ºi opt comemorãri (Sfânta Fecioarã de la Lourdes, Sfânta Fecioarã de pe Muntele Carmel, Regina Rozariului, Maica Îndureratã, Sfânta Fecioarã Maria Reginã, Prezentarea la Templu a Sfintei Fecioare, Inima Neprihãnitã, Dedicarea Bazilicii Santa Maria Maggiore).

Chiar dacã se face cu o tipicã sobrietate latinã, referirea la Preasfânta Fecioarã Maria este prezentã în sacramente, în riturile sacramentale, în liturgia orelor ºi în lecþionar. În special cu Collectio missarium de B.M.V (1986), care conþine 46 de formulare de mare valoare, s-a împlinit un mare pas cãtre depãºirea aºa-zisului „laconism marian” al liturgiei romane.

Este de remarcat ºi schimbarea aproape totalã a repertoriului de cântece mariane, semn al unei creativitãþi susþinute de un profund raport cu Mama lui Isus.

La nivel popular se aflã, evident, puterea de convocare ºi invocare exercitatã de cãtre Mama lui Isus. În ciuda previziunilor sociologice, care susþineau ca fiind sigurã cãderea sacrului în societatea industrialã, se înregistreazã, începând din anii ’70, persistenþa religiozitãþii populare. Aceasta se exprimã în special prin

pelerinajele la numeroasele sanctuare dedicate Preacuratei Fecioare Maria, la noi în þarã la Cacica, ªumuleu, Maria Radna etc. ºi, în afarã, la Lourdes, Fatima, Czestochowa. Asistãm la o revitalizare crescândã a cultului marian de mari proporþii, ce gãseºte expresii diferite ºi originale: este de ascultat rugãciunea adresatã Fecioarei Maria ca unui „tu” viu, ex voto e riti tipici în sanctuare, obiceiuri ºi tradiþii neprevãzute de cãtre prescrierile oficiale.

Preasfânta Fecioarã Maria îi aratã Bisericii cum poate o creaturã sã exercite cultul divin datorat Tatãlui, de-a lungul etapelor unei existenþe umane. Ea este Fecioara care ascultã ºi mediteazã cuvântul lui Dumnezeu. Preacurata este în rugãciune. Inima ei preasfântã este un spaþiu care se dilatã la acþiunile Duhului Sfânt ºi astfel Ea poate iubi pe Dumnezeu ºi pe noi. Neprihãnitã este Fecioara Mamã care, prin credinþa ºi ascultarea sa, l-a nãscut pe pãmânt pe însuºi Fiul Tatãlui ºi care, pe Golgota, cum am spus la început, s-a oferit sã ne nascã ºi pe noi, fiind asociatã la jertfa Mântuitorului, devenind astfel modelul întregii Biserici în exercitarea cultului divin.

Problema marianã constã, în principal, în „tensiunea între pietatea cristocentricã ºi pietatea mariocentricã... între o pietate care se proclamã marianã ºi o pietate care nu este”. O asemenea tensiune între un creºtinism al Fecioarei ºi un creºtinism fãrã Fecioara Maria se evidenþiazã în întâlnirea/dezbaterea dintre miºcarea marianã posttridentinã ºi celelalte miºcãri bisericeºti (biblicã, patristicã, liturgicã, ecumenicã), care cer o tratare mai mult istorico-soteriologicã ºi eclezialã a discursului despre Preasfânta Fecioarã Maria. Drept consecinþã avem faptul cã miºcarea marianã aduce o contraloviturã reductivã tendinþei spre o nouã dezvoltare cantitativã ºi unilateralã ºi, împreunã, primesc un impuls vitalizant care încadreazã mariologia în întregul dat-ului revelat ºi contribuie pozitiv cu noi achiziþii”.

Chiar având în vedere redescoperirea Mariei în perioada postconciliarã, sub impulsul documentelor Magisteriului, mai ales al Marialis cultus al lui Paul al VI-lea (1974) ºi Redemptoris Mater al lui Ioan Paul al II-lea (1987), dar ºi a numeroaselor studii biblice ºi teologice, mulþi exponenþi ai elitei catolice recomandã în mod deosebit cultul Preasfintei Fecioare Maria, cultul hiperduliei care conduce implicit la cultul datorat lui Cristos ºi întregii Preasfintei Treimi. În cultul datorat ei, noi îl cinstim în mod deosebit pe Dumnezeu Întreit: pe Tatãl a cãrui Fiicã este, pe Fiul pe care l-a adus pe lume ca om ºi pe Sfântul Duh, mirele Ei, care a adumbrit-o la Bunavestire.

S-o rugãm pe Maica Sfântã sã fie pentru noi o lecþie ºi un exemplu, un drum ºi mijloc pentru sfinþenia noastrã.

11

12

Suflet tânãr

Gândul meu pentru tine(ri) În 1999, a avut onoarea sã fie aproape de Sfântul Pãrinte, Papa Ioan Paul al-II-lea. Face parte din Parohia Regina Sfântului Rozariu (PopeºtiLeordeni), lucreazã la librãria Pauline ºi este student la Facultatea de Drept ºi Administraþie Publicã, anul I. Are 28 de ani ºi activeazã în echipã de 3 ani. Anul acesta este important pentru el...dar ºi pentru o altã membrã a echipei diecezane, Mirela Nica. În luna august se vor cãsãtori.

Mai multe detalii ne va oferi chiar el...Iosif Nãstase.

- Împãrtãºeºte-ne prima emoþie de la întâlnirile cu tinerii.

- O experienþã frumoasã a fost prima întâlnire cu responsabilii parohiali la care am participat, întâlnire ce a avut loc la Piteºti.

Eram foarte emoþionat pentru cã nu ºtiam ce se va întâmpla ºi nu cunoºteam pe nimeni.

- Se ºtie cã în rândul bãieþilor din echipã impui respect. Cãrui fapt se datoreazã acest lucru?

- Sincer, nu ºtiu cãrui fapt se datoreazã acest lucru. Cred cã cel mai bine la aceastã întrebare ar trebui sã rãspundã ei.

- Cât de greu a fost sã faci marele pas cu Mirela ºi cum crezi cã va afecta acest eveniment implicarea voastrã în echipã?

- Nu a fost greu ,totul a venit de la sine dupã o perioadã foarte scurtã, prima oarã ca o glumã, dupã care a devenit un lucru serios care a fost dus la îndeplinire. Cât priveºte implicarea noastrã în echipã, ea nu se va opri. Vom încerca sã ne organizãm în aºa fel încât sã avem timp ºi pentru astfel de activitãþi.

- Care ar fi cel mai frumos eveniment organizat de centrul diecezan?

- Pentru mine, cele mai frumoase evenimente au fost cele în care, indiferent de problemele fiecãruia, am reuºit sã ne mobilizãm ºi sã le transmitem celorlaþi un mesaj. Pot menþiona filmãrile, participarea la spectacolul de la Reºiþa, sceneta „E Domnul”.

Pr Pr.. DANIEL BULAI

Prietene, De pe cruce, Isus, înainte de a ieºi din coasta sa sânge ºi apã, i-a zis ucenicului: „Iat-o pe mama ta!” (In 19,27) De pe cruce, Isus, înainte de a muri, þi-a dat-o pe Maria pentru ca sã-þi fie mamã! De pe cruce, Isus a spus ultimul cuvânt: „S-a împlinit!” (In 19,30).

Maicã Preaslãvitã, tu ai fost martorã cã Fiul tãu a fost rãstignit pe cruce! Ai fost de faþã când mâinile lui, care au sãvârºit minuni, au fost strãpunse de cuie ºi prinse de cruce.

Ai fost de faþã când picioarele lui, care au umblat pentru a face binele, au fost þintuite pe cruce. Ai fost de faþã când inima sa plinã de iubire a fost strãpunsã de suliþa unui ostaº.

Maicã Preaiubitoare, tu l-ai vãzut pe Fiul tãu rãstignit între doi tâlhari! Tu i-ai vãzut pe cei care l-au rãstignit cum au tras la sorþi pentru haina lui. Tu ai vãzut cum mai marii poporului îl batjocoreau ºi în ultima clipã pe Fiul tãu. Tu ai vãzut cum Fiul tãu i-a dat tâlharului cãit paradisul: „Astãzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43).

Tu, Mamã a Preotului Veºnic, l-ai vãzut pe centurion zicând: „Cu adevãrat, omul acesta era drept!” (Lc 23,47).

Ai vãzut mulþimile, care se întorceau dupã rãstignire, cum îºi bãteau pieptul (cf. Lc 23,48) Marie, Mamã a lui Isus ºi Mamã a noastrã, ia-ne în braþele tale ºi spune-ne: Ce ai simþit în clipele acelea tainice de sub cruce?

Ce ai pãstrat în sufletul tãu în acele momente pline de mister?

Ce ar trebui sã ºtie lumea dupã ce Dumnezeu ºi-a descoperit iubirea?

În perioada urmãtoare vã propunem urmãtoarele activitãþi...

Festivalul Copiilor - 19 mai 2007 „Lãsaþi-i pe copii sã vinã la Mine” – acesta este moto-ul unui festival dedicat copiilor parohiilor noastre. Micuþii (viitorii tineri) îºi vor putea sãrbãtori ziua ºi vor putea transmite încã odatã bucuria, energia ºi frumuseþea unei copilãrii curate. Activitatea se va desfãºura în Bucureºti, în aer liber, grupurile de copii putând prezenta, în maximum 12 minute: un montaj artistic, o scenetã, un dans, un cântec etc.

Veghea de Rusalii din Bucureºti - 26 mai 2007 Ca în fiecare an, o Bisericã din Bucureºti gãzduieºte Veghea de Rusalii. Anul acesta tinerii, ºi nu numai, sunt aºteptaþi în noua Bisericã „Sfântul Francisc de Assisi” din Bucureºti. Programul va începe cu Sfânta Liturghie de la ora 18.00, Veghea fiind continuatã prin rugãciuni ºi cântece cãtre Duhul Sfânt.

Campusul de formare pentru noii animatori parohiali - 9-14 iulie 2007, Sinaia La acest campus vor fi prezenþi cei doi adolescenþi care au participat la cursul introductiv din toamna anului 2006, cu condiþia ca implicarea lor în activitãþile parohiale de pânã acum sã fi fost satisfãcãtoare.

Altfel, din fiecare parohie, pot participa alþi doi adolescenþi, care au terminat fie clasa a IX-a, fie clasa a X-a. Asupra acestei activitãþi vom mai reveni dar, pentru moment, vã îndemnãm sã vã gândiþi bine la participanþi, pentru ca formarea lor sã aducã roade în parohiile în care activeazã.

Paginã realizatã de ROXANA ROT ARU ROTARU

Micul Prinþ Copii, trãia odatã, într-o þarã de mult uitatã, un împãrat trufaº ºi bogat pe nume Grimp. Împãraþia lui era puternicã, aºa cã Grimp îºi zidi cel mai frumos palat dintre palatele care fuseserã înãlþate vreodatã. Cei care-i vizitau palatul ziceau uimiþi cã numai Paradisul i-ar fi putut sta alãturi. Grimp clãtina mulþumit din cap, mândrindu-se tot mai mult cu palatul sãu aºa încât, încet-încet, nu mai gãsi vreme sã se ocupe de alte treburi. Grija pentru palat îi lua toata ziua. Servitorii sãi trudeau din greu sã pregãteascã, rând pe rând, una dintre camerele în care împãratul petrecea doar o zi din an. Grimp nu avea timp pentru nimeni ºi nimic altceva decât pentru artiºti sau pentru neguþãtori de lucruri rare, ce-i aflau mereu uºa deschisã, ca sã-i împodobeascã ºi mai bine palatul acela fãrã pereche. Copii, în afarã de Grimp, de fapt nimeni nu ºtia câte camere sau sãli erau în realitate.

Deseori, curtenii sãi habar n-aveau în care dintre camerele sale minunate se afla Grimp. Mergeau în cârduri întrebându-se unii pe alþii: “Unde-l putem afla azi pe Majestatea Sa?” “Alaltãieri, spuse ajutorul bucãtarului unui grup rãtãcit, Majestatea Sa era în celãlalt capãt al palatului, în sala de cleºtar. Iar ieri, ieri mi se pare cã a dormit în apartamentul de chihlimbar”. “Bine, dar azi? Unde-l putem afla?” “Azi?!” “Nu ºtiu unde l-aþi putea afla”, le rãspunse ajutorul bucãtarului ridicând din umeri. “Treaba mea este sã stau lângã oale, sã curãþ atent peºtele, sã mãrunþesc morcovii ºi ceapa ºi sã tai cu grijã cartofii felii. Întrebaþi-l pe ºambelan”. “ªi el, unde-i?” Dar nu primirã nici un rãspuns pentru cã ajutorul bucãtarului le întorsese deja spatele, alergând grãbit cu gândul la cratiþele lui aburinde. Iar marele ºambelan de ceremonii, într-un frumos costum aurit, uneori, de ciudã, îºi rupea dezdãnãjduit butonii de diamant pentru cã, purtând porunci, era nevoit sã alerge fãrã istov prin uriaºul palat. Primul ministru era însã într-o stare ºi mai jalnicã. Ajunsese o umbrã cãutându-l mereu pe Grimp ºi însoþind amabasadorii sau delegaþiile strãine prin nesfârºitele coridoare, terase ºi grãdini. Trecea bombãnind singur, fãrã sã mai priveascã de mult spre lacurile ºi havuzurile cu peºtiºori aurii, sau la pãsãrile, arborii, florile ºi animalele nemaivãzute. Dar Grimp nu-i putea primi decât rareori pentru ca era veºnic ocupat cu maeºtrii mobilieri. Treburile împãrãþiei începurã sã sufere. Miniºtrii sãi erau tot mai deznãdãjduiti, iar dupã o vreme ambasadorii îl uitarã pe Grimp ºi nu mai venirã niciunul. Dar cine ar fi putut sã spunã ceva unui împãrat? Singurii bineveniþi erau vizitatorii, mereu

Copiii se î ntreabã… în

l e c p m i r p G m i t ã r fã Pr Pr.. ADRIAN BOBORUÞÃ

buimãciþi de atâta frumuseþe. La tot pasul nu auzeai decât: “Ohh, câtã minunãþie!” “Vaai, priveºte vasul acela!” “Ahh, uitã-te sus! Uite, ce scarã nemaivãzutã!” Iar Grimp îi asculta cu plãcere ºi inima sa trufaºã nu iubea nimic pe lume decât palatul sãu. Pânã intr-o zi, când cuvintele unui înþelept îl tulburarã adânc.

“Palatul tãu, Majestate, are un defect, altminteri ar fi fãrã nici un cusur:” “Ce defect?” “Cum îndrãzneºti sã-mi spui mie, puternicul Grimp, aºa cuvinte nesãbuite?” “De ce vrei cu vorbele-þi viclene sã-mi pierd tihna? Ai grijã ce-mi spui, înþeleptule, pentru cã altminteri te poate costa scump îndrãzneala!” “Preabine, Majestate!”

“Tu, care eºti atât de mândru de palatul tãu, aflã cã în turnul uriaº, dinspre nord, se aflã fereastra prin care într-o bunã zi trebuie sã intre îngerul morþii”. ªi auzind cuvântul moarte, dragi copii, peste chipul lui Grimp trecu un nor. Uitase cuvântul acesta. Nu avea timp. Dar înþeleptul continuã: “Iubindu-þi palatul, ai uitat de Dumnezeu ºi de oameni. În faþa morþii, ce preþ poate avea palatul tãu?” “Ar putea fi precum Paradisul, dar nu-i”. ªi ascultându-l, cât era el de împãrat, pentru înâia oarã în viaþa lui, Grimp rãmase descumpãnit. “Moartea ºi gândul pieirii, îi zise înþeleptul, fac orice lucru nesuferit. Vai þie, dacã fiind împãrat, curtenii nu-þi vorbesc decât despre ceea ce îþi place: palatul tãu. Ai uitat cã timpul ce trebuie dãruit celorlalþi ºi viaþa sunt daruri de la Dumnezeu? Lucrurile, bogãþiile ºi palatele nu preþuiesc nimic faþã de iubirea pentru oameni”.

Copii, pentru cel care crede în El, Isus a închis definitiv fereastra morþii. Dar celui ca Grimp, ce se vaitã mereu de lipsã de timp, nemaisãturându-se de muncã, Isus îi spune: “Smintitule! În aceastã noapte voi cere de la tine sufletul tãu! ªi cele ce le-ai strâns ale cui vor fi?” (Lc 12, 20)

Îngerii cresc?

Probabil cã ai vãzut ºi tu picturi sau iconiþe cu „îngeraºi bebeluºi”, dar asta nu înseamnã cã aºa sunt ei. Îngerii sunt spirite, adicã nu au trup. Ei nu se nasc, nu cresc ºi nu mor. Nu au nevoie sã bea ºi sã mãnânce ºi nu le rãmân mici hainele sau pantofii. Dar, ca ºi noi, îngerii pot ºi ei sã creascã în înþelepciune – adicã învaþã mereu lucruri noi. Biblia ne spune cã îngerii învaþã privindu-i pe oameni ºi admirând iubirea cu care Dumnezeu îi ocroteºte pe oameni ºi tot ceea ce El a creat. Pentru cã vãd mereu faþa lui Dumnezeu, îngerii aflã tot mai mult despre frumuseþea ºi bunãtatea Lui ºi acest lucru nu se va sfârºi niciodatã.

Verset cheie: „Pentru ca domniile ºi stãpânirile din locurile cereºti [adicã îngerii] sã cunoascã azi, prin Bisericã, înþelepciunea nespus de feluritã a lui Dumnezeu, dupã planul veºnic pe care l-a fãcut în Cristos Isus, Domnul nostru” (Ef 3, 10-11). Versete ajutãtoare: Mt 22,30; 1 Pt 1,12

(adaptare dupã 205 Questions Children Ask about God)

13

14 Cristina ªoican În anul 1914 a apãrut în viaþa Bisericii Familia Paulinã ce concretiza carisma care încolþise în inima fondatorului, Giacomo Alberione: viaþa în Isus Cristos care este Calea, Adevãrul ºi Viaþa ºi vestirea Sa cu toate mijloacele de comunicare pe care progresul uman le pune la dispoziþie. Numele Paulin exprimã relaþia profundã cu Apostolul Paul, de la care se inspirã viaþa, spiritualitatea ºi misiunea Familiei Pauline. Acestei Familii îi aparþine ºi Congregaþia Fiicele Sfântului Paul fondatã la Alba, în Piemont, la 15 iunie 1915.

Giacomo Alberione (1884-1971), seminarist fiind, în timp ce se afla în rugãciune în faþa lui Isus Euharisticul, a înþeles cuvintele „Veniþi la mine toþi” ºi s-a simþit chemat sã aducã în Bisericã un „nou impuls misionar”, utilizând presa ºi toate mijloacele de comunicare în masã, pentru a vesti tuturor Evanghelia, într-o manierã adaptatã schimbãrilor. Sfinþit preot, Don Giacomo Alberione a iniþiat proiectul de fondare a Familiei Pauline, care astãzi este compusã din cinci Congregaþii religioase ºi cinci Institute seculare, toate bazate pe o spiritualitate profund apostolicã, inspiratã de Apostolul Paul.

Prin vocea Papei Ioan Paul al II-lea, care l-a numit “Apostol al noii evanghelizãri” ºi care, la 27 aprilie 2003, l-a declarat Fericit, a fost recunoscut rolul deosebit pe care Giacomo Alberione l-a avut în viaþa Bisericii.

Pentru fondarea Congregaþiei Surorile Pauline, Don Alberione a colaborat cu Teresa Merla, o tânãrã cu o deosebitã sensibilitate religioasã, pe care a ales-o sã coordoneze un grup de tinere ce se pregãteau sã lucreze în presã. Ca sorã, a primit numele Tecla, în amintirea primei discipole a Apostolului Paul. A fost aleasã sã fie ghid ºi mamã pentru Congregaþia care abia prindea contur. Încurajându-ºi surorile, le spunea: „Sã împrumutãm picioarele noastre Evangheliei, pentru ca mesajul sãu sã poatã alerga ºi sã se poatã extinde”. La moartea sorei Tecla, în 1964, Congregaþia Fiicele Sfântului Paul activa pe cinci continente, în 24 de naþiuni. În România, Surorile Pauline sunt prezente din 1994. Ele s-au stabilit la Bucureºti, dar prezenþa lor este cunoscutã ºi în celelalte dieceze fie prin proiectele de animaþie pe care le organizeazã în diferite colþuri ale þãrii, fie prin materialele apãrute la Editura Paulinã.

Pentru a afla mai multe despre comunitatea din Bucureºti ºi despre activitatea Surorilor Pauline în România am avut-o ca interlocutoare pe sora Francesca Pratillo.

Aveþi o carismã pe care nu am mai întâlnit-o la alte congregaþii.

Vorbiþi-ne, vã rog, despre asta!

Suntem singura congregaþie a cãrei carismã este vestirea lui Cristos prin mijloacele de comunicare în masã - Televiziune, Radio, Presa scrisã, Internet, Cinema. Asta este caracteristica noastrã.

Vestirea lui Cristos prin mijloacele de comunicare în masã reprezintã emblema noastrã. Pe urmele Sfântului Paul ºi animate de acelaºi spirit, Paulinele îºi dedicã viaþa ºi slujirea pentru a trãi ºi a-l comunica pe Isus Cristos în areopagul comunicaþiilor.

Carisma noastrã este un pic specialã, pentru cã roadele muncii

Fiicele Sfân nu se vãd imediat. Nu este ca ºi cum ai da de mâncare unei persoane flãmânde ºi peste puþin ai vedea cã deja se simte mai bine. Munca noastrã este „anonimã”. Fondatorul nostru spunea cã nu ºtim niciodatã unde ajunge sau pe cine „atinge” un articol, o carte, o prezentare a Evangheliei pe care o facem, ºi nici nu ºtim când vor apãrea roadele.

Pentru cã noi ne adresãm, în mod special, interiorului omului, roadele nu se vãd imediat. Pentru aceasta avem nevoie de o spiritualitate profundã care sã ne dea curaj sã mergem mai departe ca sã putem, prin mijloacele de comunicare în masã, sã asigurãm hranã pentru suflet.

Cum se adapteazã carisma paulinelor la diversitatea culturilor cu care intrã în contact?

Surorile Pauline lucreazã pentru ca Evanghelia sã poatã intra în cultura locului în care sunt prezente, culturã pe care ele o respectã ºi se strãduiesc sã o cunoascã tot mai bine.

De exemplu, în Europa, în momentul de faþã, avem o culturã a omului fãrã vocaþie, care nu ºtie încotro sã se îndrepte. ªi toate acestea din cauza consideraþiei cã aspectul material ºi pasional ar fi suficiente în viaþã. Or, noi tocmai aici vrem sã intervenim ºi sã spunem cã nu este suficient, cã trebuie ºi altceva. Vrem sã facem ca mentalitatea sã fie mai evanghelicã ºi mai orientatã cãtre valorile fundamentale, cum ar fi familia, viaþa, educaþia.

Obiectivul nostru este sã intrãm în cultura localã cu tot ce înseamnã formare spiritualã, intelectualã ºi umanã. Prin materialele pe care noi le editãm urmãrim toate aceste aspecte. Noi nu vorbim numai despre Biblie; formarea religioasã este foarte importantã, dar acesta nu este singurul aspect pe care îl avem în vedere.

În þara noastrã, cu ce se ocupã, concret, Paulinele?

Comunitatea noastrã este formatã din 6 surori venite din Italia ºi 2 surori românce. Suntem, deci, destul de puþine pentru câte lucruri am vrea sã realizãm. În aceste condiþii, încercãm sã ne organizãm cât se poate de bine ca sã putem acoperi toate ariile noastre de activitate.

Munca de evanghelizare prin media presupune un proces în care intrã redactarea - care înseamnã partea tehnicã de realizare a materialelor pe care le punem la dispoziþie, difuzarea - care se face prin librãria de la biserica Bãrãþia ºi prin distribuirea în parohii a diferitelor publicaþii pe care noi le editãm. Vreau sã amintesc cã librãria a fost deschisã oficial în 1997, deci împlineºte 10 ani de activitate. Pe lângã redactare ºi difuzare ne ocupãm ºi de partea de animaþie, atât cu tinerii cât ºi cu adulþii, care

15

ntului Paul se realizeazã în parohii ºi se orienteazã spre douã sectoare: biblic - vorbim oamenilor despre cuvântul lui Dumnezeu ºi-i ajutãm sã-i descopere bogãþia ºi actualitatea; al doilea sector ar fi acela al comunicãrii.

Vrem sã determinãm oamenii, care sunt consumatori media, sã aibã o atitudine mai criticã faþã de mijloacele de comunicare. Materialele prezentate de mass-media conþin de multe ori un mesaj subliminal împotriva vieþii sau a altor valori. De aceea se cere mare atenþie ºi o atitudine criticã.

Referindu-ne la Mesajul Papei din acest an, vorbiþi-ne despre importanþa educaþiei media pentru copii!

„Copiii ºi media – o provocare pentru educaþie” este titlul mesajului din acest an pentru Ziua Mondialã a Comunicaþiilor Sociale. Într-adevãr, educaþia copiilor pentru media este o mare provocare ºi este foarte importantã pentru devenirea lor, mai ales acum când par a fi abandonaþi în faþa mijloacelor de comunicare.

Pãrinþii nu se gândesc la consecinþele pe care le poate avea folosirea în exces a computerului sau a televizorului. Practic, copiii de astãzi cresc cu aceste lucruri, aºa cum spune Sfântul Pãrinte în Mesaj. Din acest motiv este nevoie sã fie educaþi cum sã foloseascã aceste mijloace, dar cred cã educaþia trebuie fãcutã, în primul rând, familiei. Familia, Biserica ºi societatea, aºa cum se ºtie, sunt factori hotãrâtori în formarea ºi devenirea unei persoane. Dacã nu ai, nu poþi sã dai. Dacã pãrinþii nu sunt ei înºiºi maturi în selectarea a ceea ce, cât ºi când vãd ºi aud, cu siguranþã cã nu-i vor putea ajuta în acest sens nici pe copii. Mass-media trebuie sã îi ajute sã se formeze, nu doar sã-i informeze sau sã-i facã „sã-ºi omoare timpul”.

Ce puteþi sã ne spuneþi despre utilizarea massmedia de cãtre copiii ºi tinerii din România?

Problema abandonãrii copiilor în faþa mijloacelor de comunicare în masã este îngrijorãtoare ºi foarte acutã. Pãrinþii fiind plecaþi la muncã, în foarte multe cazuri peste hotare, copiii ºi tinerii sunt lipsiþi de suportul educaþional ºi afectiv al acestora ºi atunci timpul liber sau cel destinat, în mod normal, studiului îl petrec în faþa televizorului sau a calculatorului.

Din discuþiile pe care le am cu unii tineri, îmi dau seama cât sunt de singuri ºi de dornici sã discute cu cineva. Simt, probabil, nevoia sã fie îndrumaþi, sã fie ajutaþi sã rãspundã la întrebãrile specifice vârstei: ce vreau sã fac în viitor, în ce direcþie este drumul pe care trebuie sã-l urmez.

Eu am simþit singurãtatea acestor copii ºi tineri care încearcã sã suplineascã lipsa pãrinþilor prin lumea virtualã pe care o au tot timpul la dispoziþie. Ei sunt singuri ºi pentru cã, izolându-se în aceastã lume a Internetului, care nu este rea deloc dacã este folositã echilibrat, cu moderaþie, s-au rupt de grupul de amici, de colectivitate, au pierdut legãturile cu prietenii.

Ce le-aþi spune copiilor ºi tinerilor legat de utilizarea mijlocelor de comunicare comunicare??

Le-aº spune sã fie atenþi la ce vãd ºi aud ºi sã filtreze bine, sã încerce sã descopere mesajul din spatele cuvintelor ºi al imaginilor.

Cred cã foarte util pentru ei este dialogul în familie. Dacã s-a vizionat în familie un film sau o emisiune, discuþiile ulterioare ºi împãrtãºirea opiniilor ar fi de folos tuturor, copiilor ºi pãrinþilor. Sã încerce sã devinã mai liberi în faþa ecranului ºi sã aleagã ei ce este de valoare ºi ce poate ajuta, ºi nu programul care este difuzat sã-i aleagã (atragã) pe ei.

Care credeþi cã este atitudinea faþã de educaþia media în Biserica localã?

Aici cred cã mai este drum de parcurs. În primul rând, ar trebui sã fie prezentate oamenilor mesajele prin care Biserica îºi exprimã poziþia faþã de mijloacele de comunicare în masã. Oamenii trebuie sã ºtie cã Biserica vede în aceste mijloace adevãrate instrumente de evanghelizare. Apoi, cred cã ar trebui sã se familiarizeze cu aceste lucruri toþi cei care au responsabilitate faþã de copii ºi tineri, de educaþia lor, adicã pãrinþii, preoþii, educatorii, familiile animatoare. ªi cred cã pentru asta este nevoie de o bunã colaborare între cei care ar putea promova în mod corect aceste mijloace, cât ºi de o „reîmprospãtare” a modului în care se face cateheza.

Ce proiecte au surorile Pauline în viitorul apropiat?

Vrem sã dezvoltãm partea de formare. Ne-am propus sã mergem în parohii încercând sã sensibilizãm pentru a spori interesul faþã de Sfânta Scripturã; vrem sã facem cunoscut cuvântul lui Dumnezeu, pentru cã, aºa cum am mai spus, carisma noastrã este legatã de mijloacele de comunicare puse în slujba Evangheliei. De asemenea, în vizitele în parohii vrem sã atragem atenþia ºi asupra educaþiei media. Avem un proiect de colaborare cu laicii. La una dintre întâlniri ne-au spus cã ei nu sunt conºtienþi de vocaþia lor, cã nu ºtiu ce pot face în, ºi pentru Bisericã. Vrem sã facem mai mult pentru vocaþia laicilor, sã-i ajutãm sã se poatã face utili.

16

Din viaþa Arhidiecezei

Întâlnirea europeanã a comitetului capelanilor universitari Pr Pr.. IOSIF TIBA TIBA,, capelan universitar

Între 13 ºi 15 aprilie, anul curent, a avut loc la Lvov, Ucraina, întâlnirea de lucru a comitetului european al capelanilor universitari, la care am participat ca reprezentant al Arhidiecezei de Bucureºti. Aici am descoperit importanþa, complexitatea ºi urgenþa unei pastorale, atât în universitãþile catolice, cât ºi în cele statale. Biserica nu poate sta departe de aceste locuri unde se formeazã ideile, valorile umane, modul de a privi lumea, persoana umanã ºi realitatea înconjurãtoare. Existã riscul, ºi deja putem vedea cum relativismul, individualismul, indiferenþa, materialismul câºtigã teren în conºtiinþele oamenilor din prezent care, de multe ori, sunt dezorientaþi ºi abandonaþi ideologiilor ºi gândirii superficiale de astãzi.

Am sã vã spun pe scurt ce m-a impresionat la aceasta întâlnire. În primul rând m-a uimit capelanul universitar din dieceza de Lvov, care a reuºit sã implice în problematica pastoraþiei universitare ºi autoritãþile locale, rectori ºi responsabili ai instituþiilor culturale, ºtiinþifice ºi de educaþie ºi pânã ºi anumiþi reprezentanþi ai statului. Un alt aspect interesant pe care l-am observat este munca în echipã ºi coordonarea echipei de lucru pe care pãrintele ºi-a format-o ºi care include preoþi, profesori universitari, persoane consacrate ºi studenþi. La biserica unde se desfãºoarã pastoraþia universitarã am vãzut mult entuziasm, chiar foarte mulþi studenti, universitari ºi tineri care iradiau credinþa lor profundã ºi o viaþã spiritualã intensã.

Cum s-a desfãºurat activitatea noastrã? Zilnic, dupã Sfânta Liturghie ºi micul dejun, am avut program de lucru ºi de dezbateri în echipã, de dimineaþa pânã la prânz ºi circa douã ore dupã-amiaza. În restul timpului am vizitat ºi intrat în contact cu realitãþile pastoraþiei universitare din diecezã. Am fost atent la reuºitele ºi dificultãþile din Europa în general, precum ºi la experienþa existentã deja în celelalte þãri cum ar fi Italia, Spania, Slovacia ºi Ucraina.

La ce am lucrat? S-a prezentat structura comisiei Catehezã, ºcoalã ºi universitate a CCEE, al cãrei nou preºedinte este Excelenþa Sa Mons. Vincent Nicols, episcop de Birmingham. A urmat o verificare a drumului parcurs ºi a perspectivei de lucru a comisiei. Pentru secþiunea universitarã existã o comisie episcopalã, un comitet al delegaþilor naþionali, un grup de coordonare ºi un secretariat. Au fost, de asemenea, analizate realitãþile ºi instituþiile care au legãturã cu pastoraþia universitarã: capelele universitare, universitãþile catolice ºi cele statale, facultãþile de teologie, miºcãri ºi asociaþii care sunt implicate în lumea universitarã. S-a discutat problema raporturilor cu instituþii academice din Europa precum ºi cu Consiliul Europei ºi cu Uniunea Europeanã. Calendarul diferitelor evenimente ºi festivitãþi universitare a fost un alt punct de pe ordinea de zi, constând în: întâlnirea europeanã a docenþilor universitari, de la Roma, 21-24 iunie 2007; întâlnirea europeanã a delegaþilor naþionali, de la Zagreb, 21-24 septembrie 2007; ziua europeanã a universitarilor, 1 martie 2008; întâlnirea europeanã a studenþilor, în vara lui 2009; încheierea festivã a procesului, Bologna 2010; întâlnirea comitetului capelanilor universitari, Paris, 28-30 martie 2008.

Un eveniment important ºi cu totul special pentru România va fi încredinþarea icoanei Sfintei Fecioare Maria, Patroana Universitarilor, de cãtre Papa Benedict al XVI-lea, la Liturghia din noaptea de Crãciun, în bazilica Sfântul Petru, delegaþiei române.

De asemenea, spre surprinderea mea, s-a propus ca întâlnirea delegaþilor capelanilor din toate þãrile Europei, din septembrie 2008, sã aiba loc la Bucureºti, ocazie pentru a sensibiliza ºi a face sã avanseze lucrurile în acest domeniu.

Pentru a crea un cadru propice ºi a dãrui o eficacitate cât mai mare pastoraþiei universitare în dieceza noastrã, am început sã reflectãm asupra constituirii unei echipe de lucru ºi de coordonare, a unui spaþiu de desfãºurare a diferitelor activitãþi, precum ºi la o bisericã pentru diferitele celebrãri liturgice. Am contactat deja mai multe persoane în acest sens ºi sperãm, cu ajutorul lui Dumnezeu, sã putem avansa cu paºi mici, dar siguri.

Dificultatea, în dieceza noastrã, ca ºi în întreaga þarã, provine din faptul cã studenþii, profesorii universitari catolici, persoanele implicate în cercetare ºi în culturã, sunt împrãºtiaþi în lumea universitarã, acþioneazã ºi lucreazã în mod izolat, uneori fãrã a avea o conºtiinþã a legãturii cu ceilalþi catolici, ori a dimensiunii ecleziale a muncii lor. Pentru cei interesaþi, care doresc sã participe cu idei, iniþiative, sugestii, sunt disponibil la adresa iosiftt@yahoo.fr, sau la telefon 0721 77 35 14.

Din viaþa Arhidiecezei 8-15 iunie 2007

Statuia Maicii Domnului de la Fatima în Arhidieceza Romano-Catolicã de Bucureºti

Pr Pr.. DANIEL BULAI

Pentru a rãspândi mesajul de la Fatima, Statuia Sfintei Fecioare Maria a cãlãtorit în peste 100 de þãri din lume.

Antonio A. Borelli, în prefaþa cãrþii: FATIMA: MESAJ DE TRAGEDIE SAU DE SPERANÞÃ?, scrie: „La Fatima, Maica Domnului a vorbit unui grup de trei pãstoraºi ºi, prin intermediul lor, întregii lumi. În esenþã, ea le-a dat misiunea sã comunice profunda ei mâhnire în faþa impietãþii ºi a corupþiei oamenilor. Dacã acestea nu se vor corecta, a avertizat Sfânta Fecioarã, va urma o teribilã pedeapsã… Pentru a împiedica, pe cât posibil, ca în final sã se dezlãnþuie pedepsele anunþate de Sfânta Fecioarã ºi a grãbi aurora triumfului Inimii Neprihãnite a Mariei promisã de Ea - trebuie sã recurgem la mijloacele indicate: o ferventã devoþiune faþã de Maica Domnului, rugãciunea ºi în mod deosebit recitarea Rozariului, cãinþa ºi respectarea poruncilor lui Dumnezeu.

Numai în felul acesta se va putea rezolva teribila crizã. Numai astfel vor fi îndeplinite condiþiile pentru o pace realã ºi durabilã: pacea lui

Cristos în domnia lui Cristos, pacea Mariei în domnia Mariei.”

Pr. Graziano Colombo, Rectorul Bisericii Italiene din Bucureºti, care se ocupã de organizarea pelerinajului cu Statuia Maicii Domnului de la Fatima din luna iunie, urmãreºte pe lângã rãspândirea Mesajului de la Fatima ºi o înflãcãrare a devoþiunii mariane în comunitãþile italiene prezente în Arhidieceza RomanoCatolicã de Bucureºti.

Programul pelerinajului cu statuia Maicii Domnului de la Fatima: vineri, 8 iunie 2007: Biserica Don Orione – Voluntari ºi Biserica Sf. Anton – Bucureºti; sâmbãtã, 9 iunie – duminicã, 10 iunie 2007: Biserica Italianã – Bucureºti; duminicã, 10 iunie – luni, 11 iunie 2007: Catedrala Sf. Iosif – Bucureºti; marþi, 12 iunie 2007: Biserica Sf. Lucia – Greci; miercuri, 13 iunie 2007: Biserica Cristos Rege – Ploieºti; joi, 14 iunie 2007: Biserica Toþi Sfinþii – Craiova; vineri, 15 iunie 2007: Biserica Sfinþii Apostoli Petru ºi Paul – Piteºti.

De sosirea statuii în Arhidiecezã ne desparte luna mai, lunã închinatã în mod deosebit Sfintei Fecioare Maria. Sã invocãm, prin rugãciune ºi cântec, ajutorul Mamei Cereºti, Regina lunii mai, asupra þãrii noastre ºi sã meditãm la cuvintele Sf. Bernard: „Omule, care te vezi purtat de vârtejul acestei lumi ºi-þi pare cã navighezi prin furtuni dezlãnþuite ºi cã piciorul tãu nu atinge pãmântul, nu-þi dezlipi privirea de la strãlucirea acestei stele, dacã nu vrei sã fii strivit de vijelie”.

Reînvierea tradiþiei spirituale pasioniste

O comunitate francezã a cãlugãriþelor din Congregaþia Pasionistelor Contemplative, dupã o îndelungã reflexie ºi consfãtuire, îºi propune sã vinã în România, în Arhidieceza de Bucureºti.

De ce tocmai în aceastã arhiediecezã? Pentru cã aici au fost prezenþi în trecut, în secolul al XVIII-lea, fraþii pasioniºti. Dorinþa cãlugãriþelor este, aºadar, de a relua ºi a continua prezenþa congregaþiei pe acest teritoriu românesc, în lumina tradiþiei trãite. Aceastã congregaþie a fost fondatã de sfântul Paul al Crucii (1694-1775), având drept carismã principalã redescoperirea ºi meditarea patimilor ºi învierii Domnului nostru Isus Cristos. Viaþa cãlugãriþelor Pasioniste este în totalitatre contemplativã, incluzând deci rugãciunea, viaþã fraternã, munca artizanalã ºi tãcerea monasticã.

Caracteristica centralã a vieþii lor este rugãciunea; ziua este ritmatã de Sfânta Liturghie, Liturgia Orelor, Meditaþie, Adoraþie ºi Lectio Divina (meditaþie ºi rugãciune prin intermediul Sfântei Scripturi). O atenþie specialã este datã ºi formãrii permanente. Viaþa comunã este caracterizatã de simplitatea plinã de bucurie, ºi trãitã mereu în împãrtãºire fraternã ºi susþinere reciprocã. Cãlugãriþele pasioniste se autosusþin prin munca proprie ºi gãzduiesc persoane pentru reculegere individualã, în vederea unei reînnoiri spirituale, în atmosfera de liniºte ºi de reculegere a mãnãstirii.

Pentru informaþii puteþi lua legatura cu pãrintele Daniel Bulai sau puteþi scrie, în limba românã, francezã sau italianã, la urmãtoarea adresã: Soeur Marie Gertrude, Monastere Saint Paul de la Croix , 19-21 route de Vaux , 27120 CROISY sur EURE FRANCE; Bd. Nicolae Bãlcescu, 28, sector 1, 010054 Bucureºti, tel. 021-3141857, 0744 349 516, p.daniel@tic.ro.

„În teologia Pãrinþilor Bisericii, se aratã în prefaþa semnatã de cardinalul Joseph Ratzinger, problema unitãþii interioare a Bibliei unice a Bisericii, formatã din Vechiul ºi Noul Testament, era o temã centralã.”

Mergând pe linia acestei centralitãþi, Comisia Biblicã pontificalã trateazã în mod amplu ºi erudit multiplele ºi complexele raporturi dintre lumea ebraicã a Scripturilor ºi Biblia creºtinã, raporturi care „merg de la acordul perfect în anumite puncte la o puternicã tensiune în altele”.

17

18

Bioeticã

Embrionul uman Ideea acestei pagini stãruie de multã vreme în redacþia noastrã. Între analiza ºtiinþificã aridã ºi spectaculosul unor “recorduri” care dau fiori bunului simþ, între absolutizarea ideii de progres ºi realitatea tristã a calitãþii vieþii din ce în ce mai precare, pe întreaga Planetã existã o tensiune în care este evidentã importanþa dezbaterii de naturã eticã.

Bioetica studiazã sistematic atitudinea umanã în domeniul ºtiinþelor vieþii ºi sãnãtãþii, în lumina valorilor principiilor morale.

Bioetica pune deci în miºcare o profundã dezbatere asupra valorilor umane, în primul rând asupra valorii vieþii.

Pentru realizarea serialului pe care vi-l propunem, principala sursã de informaþie este recentul volum didactic, semnat de Giovanni Russo, apãrut în Italia, la editura Elledici, sub titlul: “Bioetica in dialogo con i giovani”.

Embrionul este pentru noi un copil?

Un copil pe cale de a se naºte, sau o masã de celule?

Genetica a studiat în profunzime embrionul uman, din momentul conceperii lui: din punct de vedere ºtiinþific, identitatea embrionului coincide cu realitatea biologicã numitã genom.

Genomul este ansamblul elementelor cuprinse în genele unui individ uman, ale unui subiect uman – unic ºi irepetabil. Genele formeazã patrimoniul biologic al acestui subiect, adicã al meu, al tãu, al fiecãruia dintre noi. Genele reprezintã codul personal al întregii vieþi.

„Eu am un corp” sau „eu sunt un corp”?

Aºadar, chiar din momentul de început, embrionul nu este o celulã oarecare, apoi nu este o masã de celule, ci îºi are propria sa individualitate, unicã.

Astãzi, suntem foarte atenþi faþã de „individualitatea noastrã corporalã”, adicã faþã de identitatea noastrã. Nu mai spunem „eu am un corp”, ci mai degrabã atitudinea noastrã pare a spune „eu sunt corpul meu”. În mentalitatea actualã, existã o deosebitã grijã faþã de trup, faþã de estetica ºi sãnãtatea lui, grijã ce se manifestã prin sport, cosmeticã, modã.

Embrionul îºi are ºi el propria sa individualitate somaticã, iar acest fapt are ºi o valoare teologicã: Dumnezeu a iubit într-atât corporalitatea noastrã, încât a ales sã se întrupeze, sã se facã unul dintre noi, pentru ca noi în ipostaza trupeascã sã-L putem cunoaºte.

Cât de mult ne gândim cã embrionul este unul dintre noi?

O definiþie a demnitãþii umane

Încã din primul moment al existenþei sale, embrionul este unic ºi irepetabil. Adicã, nu existã posibilitatea ca pe suprafaþa pãmântului sã se fi zãmislit sau sã se zãmisleascã vreodatã unul identic. Demnitatea umanã poate fi înþeleasã ºi sub aspectul acesta: fiecare om este unic, fiecare om poate dãrui lumii ceea ce niciun altul ar putea dãrui. Fiecare om, prin faptul cã este unic, irepetabil, este demn de iubirea celorlalþi, care de la el vor putea primi ceea ce nimeni altul nu ar avea capacitatea de a le dãrui.

Aceastã unicitate ºi irepetabilitate se exprimã ºi printr-o valoare

teologicã: Dumnezeu, în identitatea Sa unicã ºi irepetabilã, a iubit omul într-atât, încât a înscris în carnea noastrã – în structura noastrã geneticã – imaginea Sa, prin faptul de a fi unici ºi irepetabili.

Suntem un cod

Legea ontogeneticã a dezvoltãrii: întreaga individualitate a unui om, întreaga sa istorie biologicã existã încã din prima clipã, din momentul primei celule, în „codul sãu genetic”. Întreaga sa „istorie” include faptul cã în zilele 14-16 de existenþã intrauterinã apare prima configurare a celulelor creierului; cã de la 5 luni toate organele sunt structurate; cã la 9 luni se naºte; cã la un an de la naºtere învaþã sã meargã; cã la o anumitã vârstã începe sã încãrunþeascã. Toate aceste evenimente sunt înscrise încã din prima clipã, unicelularã, în codul sãu genetic.

Deci e impropriu sã se spunã cã embrionul ar fi o fiinþã umanã în potenþialitate. În potenþialitate este doar dezvoltarea sa.

Embrionul este o fiinþã umanã care posedã întreaga sa posibilitate (potenþialitate) de dezvoltare. Dacã unele convenþii internaþionale afirmã cã embrionul e viaþã umanã doar începând cu zilele 14-16 (deci doar de la configurarea creierului), acest lucru nu are fundament ºtiinþific. Afirmaþia respectivã are doar un fundament „ideologic”, de convenienþã, pentru a susþine procrearea artificialã în urma cãreia mulþi embrioni supranumerari sunt distruºi sau sunt destinaþi experimentelor ºi infirmarea acestei afirmaþii ar avea grave consecinþe asupra intereselor financiare care însoþesc practicile respective.

Un lucru e cert: tema embrionului uman e fascinantã ºi spectaculoasã. Existã însã, pe de o parte, un spectaculos riscant ºi absurd, care genereazã o „culturã a morþii”, iar pe de altã parte un spectaculos generator de bucurie ºi admiraþie faþã de condiþia umanã, respectând viaþa ca pe o valoare sacrã.

Prezentare de MARINA FFARA ARA

Aprofundare

Obiecþiunea de conºtiinþã (II) Exemplul Sfântului V asile cel Mare Vasile din Cezareea

Pentru a înþelege mai bine obiecþiunea de conºtiinþã este suficient sã amintim întâlnirea episcopului Vasile cel Mare cu prefectul Modestus. Acesta voia sã-i închidã gura episcopului, dar în cele din urmã el a fost cel care a rãmas fãrã cuvinte. Vasile se exprima cu o libertate aºa de mare, încât toatã puterea prefectului a fost distrusã ca dupã impactul cu o stâncã. Vasile cel Mare a fost adus în faþa pretoriului, unde s-a prezentat ca ºi cum ar fi fost invitat la sãrbãtoare ºi nu la judecatã: - Hei tu - îi spuse prefectul pe nume, din moment ce nu considera drept sã-l cheme episcop - ce încerci sã obþii cu aceastã încãpãþânare faþã de autoritate ºi cãutând sã fii tu singurul arogant dintre toþi?

- Care este problema? - rãspunse episcopul cu nobleþe -, ºi de ce fel de aroganþã vorbeºti? Nu reuºesc sã înþeleg.

- Problema este cã tu - rãspunse prefectul - nu respecþi religia regelui, pe când toþi ceilalþi au fost deja învinºi.

Atunci Vasile continuã: - Regele meu nu permite aceste lucruri ºi nici eu nu accept sã mã închin unei creaturi, de vreme ce eu însumi sunt o creaturã a lui Dumnezeu, chematã sã devinã Dumnezeu.

- ªi noi ce reprezentãm pentru tine?

- Absolut nimic - rãspunse Vasile - când daþi astfel de ordine.

- Oare nu este important pentru tine sã ai un loc alãturi de noi ºi sã ne ai ca aliaþi?

- Voi sunteþi prefecþi ºi faceþi parte dintre oamenii iluºtri, nu vreau sã neg asta, dar cu siguranþã nu meritaþi sã fiþi veneraþi mai mult decât Dumnezeu. A vã avea ca aliaþi este un lucru important, cum ar putea sã nu fie? Dar ºi voi sunteþi creaturi ale lui Dumnezeu ºi vã situaþi la acelaºi nivel cu cei care primesc ordine de la noi: creºtinismul, de fapt, se distinge nu prin persoane, ci prin credinþã.

Atunci prefectul folosi cuvinte pline de violenþã: - Nu þi-e teamã de puterea civilã?

Vasile rãspunse: - Ce aº putea sã sufãr? Care ar fi acele condamnãri? Spune-mi!

Confiscãri de bunuri, exilãri, torturi ºi moarte. Dacã mai este ºi altceva poþi sã mã ameninþi pentru cã niciuna din acestea nu mã sperie: confiscarea nu mã loveºte pentru cã nu posed nimic [...]; nu ºtiu ce poate însemna exilul deoarece sunt liber în orice loc ºi consider cã tot pãmântul îi aparþine lui Dumnezeu. Singurul lucru cu care ai putea sã te crezi puternic faþã de mine este sã-mi iei viaþa, însã moartea îmi este o binefãcãtoare pentru cã mã conduce mai degrabã la Dumnezeu, pentru care eu trãiesc ºi lucrez (Grigore de Nazianz, Oratio 43, 48).

Creºtinul “poate” sau “trebuie” sã se opunã unei legi nedrepte?

În textul citat mai sus Grigore de Nazianz prezintã un aspect important din viaþa Bisericii din secolul al IV-lea, aspect existent deja în Biserica primarã sub formã de persecuþii ºi de violenþe de tot felul împotriva creºtinilor. Acest aspect este prezent ºi în timpul nostru,

chiar dacã puþin modificat în sensul sãu originar. Deci putem vorbi despre obiecþiunea de conºtiinþã ca de o componentã de bazã a vieþii creºtine. Însã obiecþiunea de conºtiinþã este o opþiune sau o obligaþie?

Sfântul Vasile obiecteazã ºi refuzã sã sãvârºeascã acþiuni care ar putea, în mod ireversibil, sã intre în contrast cu principiile sale profund creºtineºti; el nu acceptã sã dea cult falselor divinitãþi, aºa cum ºi primii creºtini refuzau sã se închine în faþa zeilor sau a împãraþilor; el era un om mai puternic decât ameninþãrile.

Autoritatea împãratului trebuie respectatã în momentul în care ea se regãseºte în legea lui Dumnezeu. Religia împãratului, în cazul Sfântului Vasile, este diferitã de adevãrata religie ºi poate avea ca urmare îndepãrtarea omului de scopul sãu final supranatural, fãcându-l sã rãmânã doar la nivel de creaturã. Dacã este adevãrat cã sclavia s-a nãscut “din nesupunerea faþã de Dumnezeu printr-o lege civilã contrarã legii divine” (Grigore de Nissa, Homilia in Ecclesiasten 4), atunci este adevãrat cã actul unei persoane de a se supune orbeºte unei legi nedrepte (care ar contrazice însãºi natura persoanei), deci fãrã obiecþiunea de conºtiinþã, poate fi considerat o autocondamnare ºi un gest împotriva umanitãþii. Sfântul Vasile ne aratã cã libertatea propriei conºtiinþe are o dimensiune practicã ºi universalã în acelaºi timp. Este vorba de acea conºtiinþã care mai întâi îl pune pe om în relaþie cu adevãrul sau cu binele care ar trebui sã fie prezent deja în el în mod natural ºi care ar cere un comportament etic determinat ºi abia dupã aceea în relaþie cu adevãrul sau cu binele cunoscut în mod teoretic.

Sfântul Vasile aratã cã libertatea sa de conºtiinþã ºi de cuvânt sunt îndreptãþite de o Lege care este superioarã legii împãratului ºi faþã de care el se simte obligat. De aceea este dispus sã suporte toate consecinþele negative care provin din obiecþiunea sa de conºtiinþã. Aceastã atitudine plinã de rãbdare a Sfântului Vasile este ºi ea o parte esenþialã a obiecþiunii de conºtiinþã. Închei spunând cã un creºtin adevãrat, conºtient de identitatea sa, trebuie sã devinã un obiector de conºtiinþã ºi sã trãiascã martiriul (de sânge, dacã acesta ar fi necesar, sau pe cel al exemplului creºtin, care cere de multe ori grele sacrificii). Creºtinul care pune în practicã obiecþiunea de conºtiinþã este în stare sã recupereze ºi sã întrevadã conþinutul Legii divine, este capabil sã aºeze la locul cuvenit legea iubirii faþã de aproapele, iar când o lege civilã este nedreaptã ºtie cã mai întâi trebuie sã-l asculte pe Dumnezeu ºi abia apoi pe oameni.

Mã întreb, în acest sens, dacã nu cumva fiecare creºtin (ºi fiecare om, în fond) ar trebui sã-L invoce mereu pe Dumnezeu ºi sã se simtã chemat de El, aºa cum se spune în cartea Apocalipsei: «ªi Duhul ºi Mireasa spun: „Vino!” ªi cine ascultã repetã: „Vino!” Celui ce îi este sete, sã vinã; cine vrea, sã ia gratis apa vieþii!» (Ap 22, 17).

Pr Pr.. DAMIAN SPÃ SPÃTTARU

19

20

Istorie ºi Spiritualitate

Monseniorul Ghika Scântei pentru viaþã

- Mor cu conºtiinþa împãcatã cã am fãcut tot ce a trebuit pentru adevãrata Bisericã a lui Cristos, într-o perioadã tristã pentru þara mea ºi pentru întreaga lume civilizatã.

- Eu nu sunt un mort, n-aº accepta niciodatã moartea. El trãieºte în mine ºi mã face sã-i vãd privirea. Nu mã voi lãsa niciodatã sã fiu despãrþit de El. - O inimã rãmâne neîmpãcatã atâta vreme cât nu va fi dãruit tot ce i-a cerut Dumnezeu.

(Vladimir Ghika, „Gânduri pentru fiecare zi”)

„A murit un sfânt!”

Monseniorul Ghika a murit în luna mai a anului 1954, în închisoarea de la Jilava. Evocãm acele clipe, în care teroarea represiunii comuniste, val uriaº de urã dezlãnþuitã, se izbea de stânca tare a credinþei ºi a speranþei, în clipele martiriului. Unul dintre martorii cei mai apropiaþi de Monseniorul Ghika, în închisoare, a fost Monseniorul Hieronymus Menges Menges, ºeful acelui lot de deþinuþi aflaþi acolo sub acuzarea de „spionaj în favoarea Vaticanului”. Din jurnalul Monseniorului Menges, tradus în limba românã ºi adnotat de Emanuel Cosmovici, vã oferim un fragment (neînsoþit de notele aferente), care evocã ultimele zile de viaþã pe pãmânt ale Monseniorului Ghika, în infirmeria închisorii, în perioada de relativã acalmie ce a urmat unor torturi ºi batjocuri incredibile.(AC) Dupã câtva timp, s-a fãcut o listã cu cei inapþi pentru muncã.

Monseniorul Ghika a fost înscris ºi el pe acea listã. Într-o zi, l-au scos din camera mea ºi l-au condus în camera inapþilor, ºi de acolo la infirmerie. În toatã perioada cât am fost împreunã, am avut grijã de el. Am avut în special grijã sã mãnânce. Mânca forþat, dar era clar cã fãrã hranã nu putea rezista multã vreme... ªi chiar aºa s-a întâmplat.

Ajuns în grija altor persoane, care priveau cu poftã la gamela sa, nu l-au mai încurajat sã mãnânce. κi dãdea „arpacaºul” altora ºi slãbea tot mai mult, zi de zi. Tânãrul Fundãþeanu, nepotul Amiralului Fundãþeanu, l-a îngrijit în ultimele sale zile. L-a ajutat sã umble, sã se spele ºi sã-ºi facã nevoile. La 13 mai [1954] el a spus: „Astãzi este ultima zi în care vã incomodez. De azi nu mai am nevoie sã ies. În patru zile voi muri. Te rog, spune Administraþiei sã-l lase pe pãrintele Menges sã vinã la mine. Trebuie sã-i spun ceva foarte important.”.

Vãzând cã Administraþia nu era de acord sã merg la el, a încercat sã cheme pe pãrintele Gunciu. Dar era clar cã Administraþia n-ar fi dat curs unei asemenea cereri. Începând cu data de 13 mai [1954] , Monseniorul Ghika n-a mai mâncat nimic. A mai vorbit cu cei din jur ºi s-a rugat.

Dupã cum prevãzuse, a adormit întru Domnul la 17 mai [1954] exact la jumãtatea pedepsei sale. Pânã în ultima clipã a fost lucid.

Când a închis ochii pentru totdeauna, cei care au fost de faþã au zis: „A murit un Sfânt!” . Nu ºtiu ce s-a fãcut cu trupul lui neînsufleþit, n-aº ºti sã spun. Înfãºurat într-o pãturã, a fost scos din infirmerie. Figura

sa blândã ºi seninã a rãmas în amintirea tuturor. A fost un om extraordinar, cu o memorie fenomenalã, de o vastã culturã, cu cunoºtinþe din toate domeniile, dar, mai presus de orice alte calitãþi, avea o iubire creºtinã faþã de Dumnezeu ºi faþã de cei din jur, iubire care-l fãcea sã semene atât de mult cu Mântuitorul sãu. Împreunã cu Sfântul Apostol Pavel a putut spune ºi el: „Caritas Christi urget me”, „Iubirea lui Cristos nu-mi dã rãgaz”. Avându-l pe Cristos în el, a aºteptat moartea cu seninãtate. Aflând de moartea lui, nu m-am rugat pentru el, ci l-am rugat sã-mi obþinã de la Dumnezeu tãria sufleteascã ºi curajul pe care le-a avut el. Monseniorul Ghika trãieºte ºi astãzi în amintirea ºi în inima tuturor celor care l-au cunoscut ºi l-au stimat. Astãzi îl venerez ca pe un Sfânt ºi îl invoc.

Comemorare

Joi, 17 mai, în Sãrbãtoarea Înãlþãrii, va avea loc, la ora 15.00, o ceremonie de comemorare la mormântul Slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, din cimitirul Bellu ortodox.

17 mai este ziua morþii Monseniorului Vladimir Ghika. Anul acesta, Sãrbãtoarea Înãlþãrii coincide în cele douã calendare, ortodox ºi catolic, astfel încât, în cimitirul ortodox venind mulþi creºtini la mormintele rudelor, comemorarea de la mormântul Monseniorului se va bucura de o providenþialã atmosferã ecumenicã.

Era o figurã cunoscutã a Bucureºtiului interbelic

Cu silueta lui subþire, înveºmântatã în roºu cardinal... l-am auzit vorbind la colega mea de liceu, Silvia Netta, care, în ultima clasã, s-a îmbolnãvit de paralizie infantilã ºi a fost primul – poate ºi singurul – pacient care, dupã al doilea rãzboi mondial, prin 1945-46, a beneficiat de un plãmân de oþel adus din SUA. Colega mea, complet paralizatã, era întinsã, de la gât în jos, cu tot corpul într-un fel de sarcofag din metal ºi sticlã, în care foale uriaºe pompau aer cu presiune, acþionând asupra toracelui ei ca o respiraþie artificialã.

Monseniorul Ghika a stat la cãpãtâiul ei zilnic ºi i-a vorbit blând pânã ce ea s-a sfârºit.

Douãzeci de ani mai târziu, când în 1964 au fost eliberaþi din închisorile comuniste deþinuþii politici, unul din aceºtia, ªtefan Neniþescu, fost diplomat, profesor de filosofie, poet ºi critic de artã, ne-a povestit înalta experienþã spiritualã pe care a trãit-o în închisoare alãturi de Monseniorul Ghika. Probabil sub influenþa acestuia, Neniþescu, care fusese dintotdeauna înclinat spre meditaþie religioasã (la 22 de ani a scris primele versuri de acest fel, continuând apoi toatã viaþa), a trecut de la ortodoxie la catolicism.

Mã bucur cã statuia Monseniorului Ghika, realizatã de Gheorghe Anghel, singurul sculptor contemporan care se putea înãlþa în arta lui pânã la cele sfinte, a fost plasatã lângã biserica unde a slujit Monseniorul (pe atunci capelã a Sanatoriului Sfîntul Vincent de Paul), biserica Sacré Coeur.

Prof. univ univ.. dr dr.. ADINA NANU Universitatea Naþionalã de Arte Bucureºti

Istorie ºi Spiritualitate

Martir al bisericii locale Dupã nenumãrate solicitãri din partea conducerii Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureºti, SRI a pus la dispoziþia CNSAS dosarul Penal 1109 în care a fost judecat în 1953 Mons. Vladimir Ghika, alãturi de un numeros grup de preoþi ºi laici. Dosarul fusese încadrat în ultimii ani la „siguranþã naþionalã”, ceea ce i-a fãcut pe istorici sã emitã tot felul de ipoteze fanteziste cu privire la conþinutul acestuia, ipoteze contrazise însã de lecturarea, fie ºi sumarã, a celor 26 de volume ale dosarului (cca 8500 file).

Prima impresie este aceea cã s-a dorit sã fie ascunsã opiniei publice o crimã sãvârºitã de regimul comunist în deceniul al ºaselea prin uneeltele sale – Securitatea ºi Procuratura militarã - , deoarece dosarul Penal 1109 reprezintã, de la un capãt la altul, o farsã sinistrã ºi o ilegalitate judiciarã. Avem de-a face cu un scenariu de spionaj plãsmuit în laboratoarele Securitãþii ºi cu un proces stalinist, lipsit de orice urmã de probatoriu, dar presãrat cu crime (preotul iezuit Cornel Chira, mort în 1953 ºi Mons. Vladimir Ghika, mort în 1954), precum ºi multe alte abuzuri ºi ilegalitãþi judiciare ce au frânt destine ºi vieþi. În cazul Mons. Ghika, revista Pro memoria a publicat, în 2004, un extras din sentinþa nr. 1234 din 24 octombrie 1953, prin care Monseniorul era condamnat pentru „complicitate la trãdare”; ne aºteptam ca dosarul penal „de siguranþã naþionalã” sã ne dezvãluie cine ºtie ce fapte ºi „crime” teribile. Adevãrul este însã cu totul altul.

Se confirmã faptul cã Mons. Ghika a fost condamnat în 1953 pentru cele trei scrisori trimise fratelui sãu Dimitrie, în care fãcea referire la starea sa de sãnãtate ºi la activitatea preoþeascã, dar ºi pentru faptul de a fi intermediat primirea de cãtre pr. H. Menges, ordinarius substitut, a unei scrisori trimise de Sf. Scaun, ºi de a fi primit el însuºi o scrisoare apreciatã ca având „conþinut duºmãnos” la adresa regimului. Pe baza acestor „probe” – primele patru scrisori lipseau de fapt de la probatoriu – Mons. Ghika a fost judecat ºi condamnat pentru „crimã de complicitate la înaltã trãdare”.

Se cuvine menþionat faptul cã rechizitoriul se baza pe concluziile unei Sinteze a cercetãrilor, document întocmit de ofiþerii de Securitate anchetatori, în care Mons. Ghika era acuzat de „nesinceritate” ºi de a se fi dovedit „un element fanatic, conºtient cã a sãvârºit crime contra Statului” (!) De asemenea, ofiþerii menþionau faptul cã „nu s-a putut face cu el o anchetã încontinuu, ci numai câteva ore pe zi ºi aceasta foarte rar, întrucât este foarte slãbit cu inima, ºi nu a putut sã suporte anchetele”.

Prin decizia nr. 870 din 15 iunie 1954, Tribunalul Militar pentru Unitãþile MAI i-a redus pedeapsa de la trei ani temniþã grea la doi ani închisoare corecþionalã, pentru „omisiune de denunþ”, instanþa apreciind cã scrisorile în cauzã nu puteau fi încadrate la „complicitate la crimã de înaltã trãdare”. De asemenea, instanþa apreciase faptul cã nu rezulta din dosar implicarea Mons. Ghika într-o presupusã „activitate de spionaj” coordonatã de pr. H. Menges.

La data pronunþãrii acestei decizii, Mons. Ghika nu mai era însã în viaþã. Astfel, potrivit certificatului medical nr.4 din 16 mai 1954, semnat de medicul penitenciarului Jilava, Monseniorul Ghika murise la 16 mai 1954, orele 17:30, cauza decesului fiind „debilitate senilã”.

Decesul a fost consemnat o zi mai târziu în registrul deceselor Sfatului Popular al comunei Jilava. Dosarul penitenciar al Mons. Ghika, ataºat la cel penal, dezvãluie faptul cã în perioada 18 noiembrie 1952 – 10 noiembrie 1953, Monseniorul a fost întemniþat în închisoarea centralã a Securitãþii din Bucureºti, iar în perioada 11 noiembrie 1953 – 16 mai 1954, fusese prizonier la Penitenciarul Jilava, celulele 37, 38 ºi 145. În perioada 19 noiembrie 1952 – 7 martie 1953, Mons. Ghika a fost supus unor interogatorii chinuitoare, consemnate în 19 procese verbale. Declaraþiile au fost date în faþa ofiþerului anchetator Gh. Mihãescu, acestea conþinând date sumare privitoare la unii inculpaþi din lotul Menges – Ghika, despre legãturile Monseniorului cu unele legaþii strãine din Bucureºti, în special cu Nunþiatura apostolicã, cu unii membri ai familiei sale, dar ºi cu preoþi din þarã ºi strãinãtate. În legãturã cu acuzaþia privitoare la faptul cã Mons. Ghika i-ar fi transmis ordinariului substitut H. Menges o scrisoare provenitã de la Sf. Scaun, Mons. Ghika l-a exasperat pe anchetator prin refuzul sãu prelungit de a face cunoscut numele intermediarului care îi predase scrisoarea în sacristia capelei Sfântul Vincenþiu de Paul.

La sfârºitul anchetei, ofiþerii de Securitate D. Marinache, Marin Constantin ºi Fr. Butyka consemnau urmãtoarele în referatul privind cercetãrile în cazul Mons. Ghika: „Cercetat cu privire la discuþiile ce le-a avut cu diplomaþii Legaþiei Franþei, Ghika Vladimir declara: „Vorbeam cu ei ceea ce ei voiau”, însã acesta nu vroia sã arate ce anume discutau. Fiind în etate de 80 de ani, nu s-a putut face o anchetã continuã ºi atunci când a fost cercetat nu a voit sã rãspundã la întrebãri [...] În concluzie, cu Ghika Vladimir nu s-a putut face o anchetã continuã, întrucât este în etate de 80 de ani ºi bolnav, iar atunci când s-a fãcut anchetã cu el a refuzat sã rãspundã la întrebãrile puse în legãturã cu discuþiile ce le-a avut cu diplomaþii strãini”.

Suntem de pãrere cã acest caz nu poate fi lãmurit pe deplin în absenþa dosarului de urmãrire informativã creat pe numele Mons.

Ghika, dosar pe care SRI „a uitat” sã-l predea CNSAS. Acest dosar ar putea dezvãlui „liniile informative” prin care a fost urmãrit operativ ºi informativ Mons. Ghika în perioada 1949-1952, precum ºi condiþiile în care a avut loc arestarea sa la 18 noiembrie 1952. În ceea ce priveºte dosarul Penal 1109, Procuratura Generalã a României dispune de suficiente probe pentru a proceda la gãsirea unei cãi de atac în vederea anulãrii sentinþei nr.1234 din 24 octombrie 1953 ºi a deciziei nr.870 din 15 iunie 1954. Prin acest act, s-ar ºterge o patã ruºinoasã din analele justiþiei române ºi s-ar condamna o crimã comisã de organele comuniste de represiune din deceniul al ºaselea.

Chiar ºi în absenþa unor astfel de acte reparatorii din partea statului român, Mons. Ghika rãmâne un erou ºi un martir al Bisericii Catolice din România în anii prigoanei comuniste, cel care, prin faptele ºi acþiunile sale, a contribuit imens la consolidarea legãturilor de prietenie dintre România ºi Franþa. Dar cât timp va continua statul român sã-l considere „trãdãtor” pe martirul Mons. Ghika?

Dr Dr.. DÃNUÞ DOBOº

21

22

Lecturi

Pasquale Ionata - „Purtând în minte cerul“ Viaþa conform psihologiei pozitive Editura ARCB 2007; 186 p.

Cartea cu un titlu atât de frumos - „Purtând în minte cerul“ - este deopotrivã o expunere ºtiinþificã ºi un ghid practic. Expunere ºtiinþificã, pentru cã autorul citeazã din lucrãrile marilor psihologi, psihiatri ºi psihoterapeuþi (Jung, Freud, Adler ºi alþii), comentând diverse noþiuni, curente, concepte. Ghid practic, pentru cã încearcã sã ofere rãspunsuri la probleme cu care ne confruntãm astãzi. Cele douã personalitãþi la care autorul se raporteazã permanent sunt Martin Seligman, iniþiatorul Miºcãrii pentru Psihologia Pozitivã ºi Chiara Lubich, fondatoarea Miºcãrii Focolarelor.

Forþa pozitivã a fericirii îi permite omului sã vadã lumea ºi viaþa cu alþi ochi. Dacã Sartre spunea „Infernul este celãlalt“ (nici nu e de mirare, din partea unui radical de stânga!), omul fericit poate rãsturna aceastã zicalã - „Celãlalt este Paradisul“. Acesta este refrenul secret al cãrþii pe care v-o prezint. ªi, veþi fi de acord, sunã mult mai bine decât celebra zicalã a lui Sartre…

Scriind despre relaþia dintre fericire ºi credinþã, Pasquale Ionata citeazã cuvintele superbe ale lui Reuben Alves: „Speranþa înseamnã sã auzi muzica viitorului. Credinþa înseamnã sã dansezi dupã aceastã muzicã“. Curentul actual în psihologia americanã afirmã limpede cã fericirea nu are nicio legãturã cu bogãþia materialã. Din numeroasele studii a reieºit cã douã sunt coordonatele pe care subiecþii intervievaþi îºi construiesc fericirea: existenþa prietenilor ºi puterea de a ierta. Rezultat care te cam pune pe gânduri… Cum, oare miliardele de dolari investiþi în publicitatea agresivã nu au reuºit sã-i pãcãleascã pe oameni? Asaltat din toate pãrþile de consumism, „educat“ la televizor, omul îºi pãstreazã totuºi nealterat instinctul de a cãuta fericirea în aproapele? Nu e doar frumos, ci ºi adevãrat. Numeroºi psihologi ºi psihiatri americani ºi-au pus în joc reputaþia academicã demonstrând acest lucru.

Autorul analizeazã ºi ilustreazã, rând pe rând, conceptele de colaborare, cumpãtare, tãrie, prudenþã, dreptate, ascultare ºi curãþie.

Sursele bibliografice ale demonstraþiei sale sunt douã: cãrþile de specialitate ºi, deloc în ultimul rând, Sfânta Scripturã.

Un nucleu interesant al acestei cãrþi îl reprezintã câteva povestiri orientale propuse de N. Peseschkian (pp. 83-90). Ultima, atribuitã prorocului Ilie, este ºi cea mai frapantã: „Un credincios se adresã prorocului Ilie pentru a înþelege ce este iadul sau raiul. Prorocul […] îl duse într-un loc unde toþi erau furioºi pentru cã nu puteau mânca decât cu o lingurã lungã de doi metri, pe care n-o puteau apuca decât de la un capãt. Nici unul nu izbutea sã mãnânce fiindcã mânerul lingurii era mult mai lung decât braþul.[…] Tensiunea nervoasã ducea la încãierãri furibunde: unii se loveau cu lingura, alþii aruncau ciorba cãtre vecini, iar alþii erau plini de arsuri. Prorocul Ilie îi spuse credinciosului: «acesta este iadul». Apoi îl duse într-un alt loc ºi îi spuse: «acesta este paradisul». De fapt, situaþia era în esenþã identicã: fiecare trebuia sã mãnânce aceeaºi ciorbã, cu o lingurã lungã de doi metri, pe care nu o putea apuca decât de la un

capãt. Diferenþa stãtea în calmul, seninãtatea ºi pacea care domneau în locul acela. De ce? Fiindcã fiecare îi dãdea sã mãnânce celuilalt“.

Pasquale Ionata dedicã un capitol consistent din cartea sa psihologiei superpozitive - adicã trãirii mistice. O imagine recurentã este aceea a imensitãþii mãrii. Iatã ce scria Ecaterina de Siena, fecioarã ºi învãþãtoare a Bisericii, patroana Europei: „Dumnezeire, dumnezeire, eternã dumnezeire. Mãrturisesc ºi nu tãgãduiesc cã eºti mare liniºtitã care hrãneºti sufletul ce se odihneºte în tine în dragoste ºi unire din iubire, conformându-ºi voinþa cu voinþa ta veºnicã, ce nu vrea altceva decât sfinþirea noastrã. ªi de aceea sufletul care ia aminte la acestea se dezbracã de ale sale ºi se înveºmânteazã în voinþa ta“.

Cartea continuã cu un excurs tulburãtor despre moarte ºi nemurirea sufletului. Departe de a fi teroarea de care suferã modernii, moartea nu este altceva decât o simplã ºi fireascã ieºire din universul nostru strâmt din care prea adesea ne facem chip cioplit. O ieºire din noi înºine ºi o întoarcere la Acela care ne-a creat, ocrotit ºi rãscumpãrat. Relatãrile celor aflaþi în moarte clinicã se aseamãnã întrucâtva cu experienþa misticã: „Privitã din exterior, atâta timp cât rãmânem în afarã, moartea ni se înfãþiºeazã cumplit de crudã. Însã, dacã pãtrundem cât de puþin înãuntru, încercãm un sentiment atât de intens de împlinire, de pace, de mulþumire, încât n-am mai voi sã ne întoarcem înapoi“.

Iar în final, un episod delicios pe care unii moderni miopi l-ar numi „coincidenþã“. Pasquale Ionata îi spune însã altfel - „întâmplarea sacrã ºi «experimentarea» lui Dumnezeu“. Eroina acestei întâmplãri este Chiara Lubich: „Într-o zi am întâlnit pe stradã un sãrman care-mi spune: «Am nevoie de o pereche de pantofi numãrul 42». O pereche de pantofi numãrul 42? Unde sã gãseºti pe timp de rãzboi, când sunt lipsuri de tot felul, o pereche de pantofi? ªi, în plus, o mãsurã extrem de precisã: 42? Am trecut pe lângã o bisericuþã. Intru. Nu e nimeni înãuntru, însã luminiþa roºie de la altar mã liniºteºte: Isus este acolo. «Isuse, i-am spus, îngenuncheatã în faþa tabernacolului, dã-mi, te rog, o pereche de pantofi numãrul 42 pentru tine în acel sãrman». Dau sã ies. Deschid uºa ºi vãd o domniºoarã, pe care o cunoºteam. Îmi pune în mânã un pachet: «Pentru sãracii tãi», îmi spune. Iau pachetul: era o pereche de pantofi numãrul 42!” Învãþãturile acestei cãrþi sunt preþioase: celãlalt este paradisul, prietenii ºi iertarea sunt coordonatele fericirii, nu conteazã cât de fierbinte e ciorba sau câþi metri are lingura - important este sã îl hrãneºti pe celãlalt, imensitatea mãrii ne dã o idee despre nemãrginirea lui Dumnezeu, moartea nu e înficoºãtoare decât pentru cei care nu au cunoscut sau refuzã iubirea divinã, Dumnezeu nu ne lasã „desculþi“: are „pantofi“ pentru fiecare - chiar ºi mãsura 42!!!

ANA-MARIA BOTNARU

Magisteriu

Din Alocuþiunile Sfântului Pãrinte la rugãciunea Angelus „În inima Bisericii-comuniune este Euharistia” (29 aprilie)

„Astãzi, a IV-a Duminicã a Paºtelui, Duminica „Bunului Pãstor”, celebrãm ºi Ziua mondialã de rugãciune pentru vocaþii.

Toþi credincioºii sunt îndemnaþi sã se roage în mod deosebit pentru vocaþii la preoþie ºi la viaþa consacratã (...) Cerem pentru toþi preoþii darul statorniciei: sã se menþinã fideli rugãciunii, sã celebreze Sfânta Liturghie cu devoþiune mereu înnoitã, sã trãiascã în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu ºi sã îºi însuºeascã zi de zi aceleaºi sentimente ºi atitudini ale lui Isus, Bunul Pãstor. Ne rugãm, apoi, pentru cine se pregãteºte la slujirea preoþeascã ºi pentru formatorii din Seminarele din Roma, din Italia ºi din lumea întreagã; ne rugãm pentru familii, pentru ca în ele sã continue sã încolþeascã ºi sã se dezvolte “sãmânþa” chemãrii la ministerul preoþesc.

Anul acesta, tema Zilei Mondiale de rugãciune pentru vocaþii este: „Vocaþia în serviciul Bisericii-comuniune”. Conciliul Vatican II, pentru a prezenta misterul Bisericii în timpul nostru, a privilegiat categoria „comuniunii”. În aceastã perspectivã capãtã mare importanþã bogata paletã de daruri ºi de slujiri în Poporul lui Dumnezeu. Toþi cei botezaþi sunt chemaþi sã contribuie la opera mântuirii. În Bisericã existã însã unele vocaþii dedicate în mod special serviciului comuniunii. Primul responsabil al comuniunii catolice este Papa, Succesor al lui Petru, Episcop al Romei; cu el, pãzitori ºi maeºtri de unitate sunt Episcopii, succesori ai Apostolilor, ajutaþi de preoþi. Dar în serviciul comuniunii sunt ºi persoanele consacrate ºi toþi credincioºii. În inima Bisericii-comuniune este Euharistia: diferitele vocaþii trag din acest Preasfânt Sacrament forþa spiritualã pentru a edifica în mod constant în caritate unicul Trup eclezial”.

Isuse, mã încred în tine! – în aceste cuvinte se rezumã credinþa creºtinului (15 aprilie)

„Duminica aceasta încheie sãptãmâna sau, mai exact, Octava Paºtelui, pe care liturgia o considerã ca o singurã zi: «ziua pe care a fãcut-o Domnul» (Ps 117, 24). Nu este un timp cronologic, ci spiritual, pe care Dumnezeu l-a deschis în contextul zilelor când Cristos a înviat din morþi. Spiritul Creator, revãrsând viaþa nouã ºi veºnicã în trupul înmormântat al lui Isus din Nazaret, a dus la îndeplinire opera creaþiei dând origine unui „prim rod matur”: începutul unei umanitãþi noi care, în acelaºi timp, este început al unei noi lumi ºi al unei noi ere. Aceastã reînnoire a lumii se poate rezuma într-un singur cuvânt: acelaºi pe care Isus înviat l-a adresat ca salut ºi, mai mult, ca anunþ al biruinþei sale, ucenicilor: Pace vouã! (Lc 24,36; In 20,19.21.26). Pacea este darul pe care Cristos l-a lãsat prietenilor sãi (cf. In 14,27) ca binecuvântare destinatã tuturor oamenilor ºi tuturor popoarelor. Nu pacea dupã mentalitatea lumii, ca echilibru de forþe, dar o realitate nouã, rod al Iubirii lui Dumnezeu, al Milostivirii sale. Este pacea pe care Isus Cristos a dobândit-o cu preþul Sângelui sãu ºi pe care o împãrtãºeºte tuturor celor care se încred în el. Isuse, mã încred în tine! tine!: în aceste cuvinte se rezumã credinþa creºtinului, care este

credinþa în atotputernicia Iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Dragi fraþi ºi surori, în timp ce vã mulþumesc din nou pentru apropierea voastrã spiritualã cu ocazia aniversãrii zilei mele de naºtere ºi a aniversãrii alegerii mele ca succesor al lui Petru, vã încredinþez pe toþi Mariei, Mater Misericordiae - Maica Îndurãrii, Mama lui Isus care este întruparea Divinei Milostiviri. Cu ajutorul sãu sã ne lãsãm înnoiþi de Duhul pentru a conlucra la opera pãcii pe care Dumnezeu o înfãptuieºte în lume ºi care nu face zgomot, dar se realizeazã în nenumãratele gesturi de caritate ale tuturor fiilor sãi”.

„Domnul meu ºi Dumnezeul meu!”(8 aprilie)

„...Apostolii i-au spus lui Toma, care a fost absent la acea primã întâlnire extraordinarã: Da, Domnul a împlinit tot ceea ce a anunþat mai înainte; a înviat cu adevãrat ºi noi l-am vãzut ºi atins! Toma însã a rãmas neîncrezãtor ºi nedumerit. Când, opt zile mai târziu, Isus a venit a doua oarã în Cenacol, i-a spus: „Adu-þi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-þi mâna ºi pune-o în coasta mea ºi nu fi necredincios, dar credincios!”. Rãspunsul Apostolului este o emoþionantã mãrturisire de credinþã: Domnul meu ºi Dumnezeul meu!(Ioan 20, 27-28). (...) Fiecare dintre noi poate fi tentat de necredinþa lui Toma.

Durerea, rãul, nedreptatea, moartea, în special când îi lovesc pe cei nevinovaþi - de exemplu copiii, victime ale rãzboiului ºi terorismului, ale bolilor ºi foametei - nu ne pun ele oare la grea încercare credinþa? Cu toate acestea, în mod paradoxal, chiar în aceste cazuri, necredinþa lui Toma ne este utilã ºi preþioasã, deoarece ne ajutã sã ne purificãm orice concepþie falsã despre Dumnezeu ºi ne conduce la a descoperi chipul autentic: chipul unui Dumnezeu care, în Cristos, a luat asupra sa plãgile omenirii rãnite. Toma a primit de la Domnul, ºi, la rândul sãu, a transmis Bisericii darul unei credinþe pusã la încercare de patima ºi moartea lui Isus ºi confirmatã de întâlnirea cu El înviat. O credinþã care era aproape moartã ºi a renãscut datoritã contactului cu rãnile lui Cristos, cu rãnile pe care Cristos nu le-a ascuns, ci lea arãtat ºi continuã sã le indice în necazurile ºi suferinþele cu care se confruntã fiecare fiinþã umanã. (…) Acele rãni, care pentru Toma erau mai înainte un obstacol în calea credinþei, fiind semne ale unui aparent faliment al lui Isus; aceleaºi rãni au devenit, în întâlnirea cu cel Înviat, dovezi ale unei iubiri victorioase. Aceste rãni pe care Cristos le-a primit din iubire faþã de noi ne ajutã sã înþelegem cine este Dumnezeu ºi sã repetãm ºi noi: Domnul meu ºi Dumnezeul meu!.„ Prelucrare dupã Radio V atican Vatican

23

24

ªtiri

Benedict al XVI-lea – un Papã care „vorbeºte mai mult Bisericii” La sfârºitul lunii aprilie, Centrul Interdisciplinar pentru Comunicaþii Sociale al Universitãþii Pontificale Gregoriana a organizat o Masã rotundã despre religie în presã. În cadrul acestei dezbateri, Luigi Accattoli, observator al evenimentelor din Vatican pentru ziarul Corriere della Sera, a afirmat cã, spre deosebire de Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea „adreseazã mai puþine mesaje lumii” ºi „vorbeºte mai mult Bisericii”. ªi acest lucru „îl va spune el însuºi, la un moment dat”. Pentru jurnalistul care a mãrturisit cã a citit mesajele Papei Ioan Paul al II-lea „de la primul pânã la ultimul” ºi pe cele ale lui Benedict al XVI-lea, este clar faptul cã actualul Suveran Pontif vorbeºte, în primul rând, despre credinþã. „Aº îndrãzni sã spun cã acest Papã vorbeºte mai puþin pe teme lumeºti ºi mai mult despre

Dumnezeu, despre caritate ºi despre Isus”. Acest lucru se vede ºi din faptul cã Papa „primeºte mai mult Episcopi ºi reduce vizitele oamenilor politici”. Conform opiniei jurnalistului, „dacã se reduc mesajele Papei cãtre lume, ar putea sã scadã interesul lumii pentru mesajele sale”.

Referindu-se la informaþia religioasã în presa italianã, Accatoli a spus: „În afara cazului când se vorbeºte de Papã ºi de implicaþia politicã pe care o are ºtirea religioasã, aceasta este prezentatã, de cele mai multe ori, ca un material uºor, de destindere: miracole, viziuni, evenimente paranormale, luãri de

Avortul ºi eutanasia – „terorism cu faþã umanã” Consiliul Pontifical pentru Migranþi ºi Itineranþi a organizat la sfârºitul lunii aprilie, la Roma, seminarul internaþional dedicat capelanilor din aviaþie. La eveniment a participat ºi Arhiepiscopul Angelo Amato, secretarul Congregaþiei pentru Doctrina Credinþei care, în intervenþia cu tema „Problema rãului: reflecþii filosofice ºi teologice”, a rostit cuvinte dure referitoare la avort ºi eutanasie, spunând cã acestea sunt exemple de „terorism cu faþã umanã ºi, alãturi de sinuciderile cu bombã, sunt plãgi ale societãþii contemporane”. „...vedem zi de zi în desfãºurare un film pervers despre rãu, ‘filmat’ în fiecare parte a lumii, cu scene ºi momente tot mai crude,

poziþie faþã de problema sexualitãþii.

Dincolo de aceste limite, nivelul informaþiei este bun ºi superior mediei din celelalte þãri”.

dupã cum o aratã miile de provocãri din partea terorismului internaþional (...) Pe lângã abominabilele sinucideri cu bombe, mai este ºi aºa-numitul terorism cu faþã umanã, care acþioneazã tot zilnic ºi la fel de respingãtor, propagat în continuu de media, manipulând limbajul tradiþional prin expresii ce ascund realitatea tragicã a faptelor” a explicat Arhiepiscopul Amato. ªi pentru a exemplifica, a amintit cã avortului i se spune „întreruperea voluntarã a sarcinii” în loc de „uciderea unei fiinþe umane lipsitã de apãrare”. Iar eutanasia este definitã ca „moartea cu demnitate”. Prelatul a adãugat cã rãul, astãzi, „nu vine doar din acþiunile unor indivizi sau grupãri identificabile, ci ºi din centre întunecate, din laboratoare de opinii false, din partea unor puteri anonime care ne distrug minþile cu mesaje eronate ºi care apreciazã comportamentul dupã Evanghelie ca fiind ridicol de învechit”.

Imigranþii au dreptul de a fi respectaþi ºi obligaþia de a respecta La începutul lunii mai, Institutul Aspen, din Veneþia, a organizat o întâlnire în cadrul cãreia s-a discutat despre situaþia imigranþilor. Prezent la dezbatere, arhiepiscopul Agostino Marchetto, secretarul Consiliului Pontifical al Pastoralei pentru Migranþi ºi Itineranþi, a afirmat cã Europa trebuie sã-i respecte pe imigranþi „în demnitatea lor de persoane, tutelându-le drepturile umane ºi de muncã”.

Intervenþia arhiepiscopului Marchetto cu tema „Revoluþia demograficã ºi

migraþia: evoluþie ºi integrare socialã” a evidenþiat – pe lângã cerinþa asigurãrii unui salariu just, a ajutoarelor sociale – ºi necesitatea integrãrii imigranþilor în viaþa socialã, culturalã ºi politicã, precum ºi garantarea libertãþii religioase pentru aceste persoane. „Cultura imigranþilor trebuie nu doar toleratã, ci respectatã ºi acceptatã, atâta vreme cât nu contrazice valorile etice universale, drepturile umane fundamentale ºi legile þãrii care-i primeºte”, a precizat prelatul.

Dar a adãugat cã „deschiderea faþã de

diferite identitãþi ºi expresii culturale nu înseamnã cã trebuie acceptat totul, fãrã discernãmânt” ºi, „dacã imigranþii trebuie sã beneficieze de libertate de conºtiinþã ºi de cult, la rândul lor au datoria de a respecta identitatea culturalã ºi religioasã a þãrii care-i gãzduieºte”. „Integrarea este importantã, însã este necesarã osmoza culturalã, întrepãtrunderea, pentru cã fiecare culturã are ceva bun de oferit celeilalte”, a încheiat monseniorul Marchetto.

ªtiri

Trebuie sã se vorbeascã despre religie în mod competent, cu profesionalism

La Centrul Interdisciplinar de Comunicaþii Sociale din cadrul Universitãþii Pontificale Gregoriana, din Roma, a avut loc o dezbatere pe tema „Religia în presa scrisã. Catolicism ºi alte culte în cotidienele laice ºi confesionale”. Printre conferenþiari s-au numãrat experþi în comunicare, jurnaliºti ºi corespondenþi ai unor cotidiene internaþionale din lumea creºtinã-catolicã, ebraicã ºi musulmanã.

Miriam Diez Bosh, profesor de jurnalism la Universitatea Gregoriana, a spus despre raportul mediareligie: „Suntem convinºi cã este posibil, ba mai mult, cã trebuie sã se vorbeascã despre religie în presã, dat fiind cã teoriile secularizãrii reprezintã o contradicþie în contextul în care vedem cum religia este un element cu greutate în scenariul internaþional. Aºadar, a vorbi despre religie este o îndatorire, dar acest lucru trebuie fãcut în mod corect; a vorbi despre religia musulmanã nu înseamnã sã scoþi în evidenþã doar fundamentalismul islamic. (...) persoanele care scriu despre religie trebuie sã se specializeze ºi, mai ales, nu trebuie sã fie vagi, ambigue, ci au îndatorirea de a da voce persoanelor care se ocupã de religie, liderilor religioºi; pe aceºtia trebuie sã îi asculte în calitate de sursã de informaþie ºi, abia apoi, ei, ca jurnaliºti, trebuie sã aibã capacitatea de a le explica cititorilor informaþia, fãrã însã a generaliza...”.

Colegiul Pio Romeno – 70 de ani de existenþã

În luna mai se împlinesc 70 de ani de la înfiinþarea Colegiului Pontifical Pio Romeno, care a fost inaugurat pe 10 mai 1937 pentru a adãposti bursierii greco-catolici candidaþi la preoþie. Aceastã instituþie, fondatã de Papa Pius al XI-lea, se dorea a fi o pepinierã pentru aprofundarea Evangheliei în spiritul tradiþiilor proprii, fecundate însã de legãtura de suflet ºi credinþã cu Scaunul apostolic al Romei, dar ºi de spiritul universal al Bisericii..

Cu ocazia aniversãrii a fost organizat, în zilele de 30 aprilie - 1 mai, simpozionul cu tema “Naºterea la viaþa în Cristos. Reflecþii actuale asupra paternitãþii preoþeºti”, la care au participat PS Virgil Bercea, Episcop de Oradea, PS Alexandru, Episcop de Lugoj ºi PS Florentin Crihãlmeanu, Episcopul Eparhiei de Cluj-Gherla, profesori invitaþi de la Roma ºi din þarã.

Aniversarea Colegiului a fost salutatã ºi de Sfântul Pãrinte în cadrul audienþei de miercuri, 2 mai: „Salut comunitatea Colegiului Pontifical Pio Romeno care celebreazã în aceste zile a 70-a aniversare de la înfiinþare. Dragi prieteni, memoria binelui înfãptuit de aceastã importantã instituþie educativã în beneficiul Bisericii catolice în România sã vã fie de încurajare ca sã continuaþi cu un reînnoit avânt în angajarea dedicatã renaºterii spirituale a Patriei voastre”.

Biblioteca Apostolicã închisã pentru renovare ºi modernizare Din 14 iulie, Biblioteca Apostolicã Vaticanã va fi închisã, timp de trei ani, perioadã în care va fi supusã unor lucrãri de restructurare ºi de modernizare. Aceastã instituþie de culturã îºi are originea în perioada pontificatului Papei Sixt al V-lea, mai exact, la sfârºitul anilor 1500. „… manuscrisele reflectã, într-un fel, specificul Bibliotecii Apostolice Vaticane, care a luat naºtere tocmai pentru le pãstra aºa cum

se cuvine. Sunt circa 150 de mii de volume, din care aproximativ 72 de mii sunt pãstrate într-un buncãr subteran, capabil sã reziste ºi la un eventual atac atomic, care a fost construit cu aproximativ 25 de ani în urmã“, a specificat episcopul Raffaele Farina, prefectul Bibliotecii Vaticane. Existã ºi volume cu caracter mai mult arhivistic ºi incunabule - tipãrituri de la începuturile artei tipografice, instituþia deþinând 8300 din cele

10 mii de opere care au fost tipãrite în perioada incunabulelor. Existã, de asemenea, Cabinetul numismatic ºi al medaliilor, dar ºi Cabinetul stampelor, unde sunt conservate desene, incizii ºi stampe.

Pentru a înlãtura, în parte, neplãcerile cauzate celor studioºi, în aceastã perioadã, va fi activat un serviciu de reproducere a textelor, prin diverse tehnici: fotocopiere, microfilm, diapozitive, reproduceri digitale ºi cu ajutorul razelor ultraviolete sau a imaginilor multispectrale.

În 2008 - Sinod despre Sfânta Scripturã

Pe 27 aprilie au fost prezentate liniile directoare ale Sinodului Episcopilor despre Cuvântul lui Dumnezeu, care va avea loc între 5 ºi 26 octombrie 2008 ºi care îl continuã pe cel din 2005, care a avut tema „Euharistia, culme ºi izvor al vieþii ºi misiunii Bisericii”. “Scopul principal al Sinodului din 2008 este sã sublinieze legãtura intrinsecã dintre Euharistie ºi Cuvântul lui Dumnezeu”, a spus secretarul Sinodului, Arhiepiscopul Nikola Eterovic.

Liniile directoare, însoþite de un chestionar, vor ajunge, pentru a fi analizate, în toate Diecezele lumii, iar rãspunsurile vor fi trimise secretarului general al Sinodului pânã la sfârºitul lunii noiembrie. Pe baza rãspunsurilor va fi redactat “instrumentum laboris”, adicã documentul de lucru, pentru adunarea episcopalã. Arhiepiscopul Eterovic a declarat presei cã Sinodul din 2008, care va avea loc la 40 de ani dupã constituþia dogmaticã „Dei Verbum” a Conciliului ecumenic Vatican II, va cãuta sã identifice “în cadrul Bisericii universale rezultatele pozitive pe care (documentul) le-a adus poporului lui Dumnezeu, în special privitor la înnoirea biblicã în domeniul liturgiei, al teologiei ºi al catehezei”. Arhiepiscopul a mai spus cã urmãtoarea adunare sinodalã “va avea un obiectiv prevalent pastoral”.

Adaptare dupã catholica.ro VIS Radio V atican Vatican

Pagini realizate de CRISTINA ªOICAN

25

26

Istorie

Prereformatorii: Jan Hus în Cehia ºi John de Wyclif fe în Anglia Wycliffe Datoritã neputinþei Conciliului din Konstanz (1414-1418) de a rezolva problema husiþilor, Boemia, situatã în inima Europei, bogatã ºi îndreptatã spre progres, va rãmâne pentru mult timp separatã aproape în întregime de Bisericã.

Jan Hus, profesor de teologie la Praga ºi un înflãcãrat patriot, va avea asupra limbii literare cehe o influenþã atât de profundã, încât o putem asemãna cu cea pe care o va avea mai târziu Martin Luther asupra limbii germane.

Precizãm încã de la început cã Jan Hus este, conform mãrturiilor istoricilor Bisericii, continuator al învãþãturilor eretice ale englezului Wycliffe.

John de Wyclif fe Wycliffe

S-a nãscut în anul 1324, într-un oraº din comitatul York, numit Wycliffe. A studiat la Oxford, în colegiul Merton. Pe când era încã student, prin anul 1345, o ciumã groaznicã a pustiit Asia, Europa ºi a izbucnit tot atât de puternic ºi în Anglia.

Acest lucru l-a tulburat profund, astfel încât a început sã se gândeascã la pãcatele sale ºi la judecata lui Dumnezeu. În 1361, ca director al colegiului Balliol, a început o aprigã criticã împotriva ordinelor mendicante, franciscan ºi dominican, atrãgându-ºi nemulþumirea papei. A continuat sã tulbure mediul preoþesc în Anglia, atât prin traducerea Bibliei în limba englezã (deºi nu cunoºtea nici limba ebraicã, nici limba greacã), lucru pe care l-a realizat în anul 1380, cât ºi prin predicile împotriva învãþãturii despre transsubstanþiere (susþinea cã rugãciunea rostitã de preot nu are puterea de a transforma pâinea ºi vinul în Trupul ºi Sângele Domnului). Atacul împotriva învãþãturii despre transsubstanþiere i-a îngrozit pe prietenii sãi, astfel încât cel mai mare susþinãtor al sãu, ducele de Lancaster, îi porunceºte sã nu mai continue cu aceastã învãþãturã ereticã.

La 29 decembrie 1384, în capela din Lutterworth, pe când era în picioare ºi în clipa în care ridica pâinea, a fost lovit de o paralizie care l-a ucis în patruzeci ºi opt de ore. Au existat voci care au asociat evenimentul petrecut în capelã, legat de pâine, ca fiind o dreptate care s-a fãcut, întrucât îi negase Celui care este Pâinea vie capacitatea de a se întrupa în mod real în ea.

Ucenicii lui Wycliffe, porecliþi „lollarzi”, au înaintat în anul 1395 o petiþie parlamentului englez cerând sã se desfiinþeze celibatul preoþilor, transsubstanþierea, rugãciunile pentru cei rãposaþi ºi spovada, afiºând aceste dorinþe ale lor ºi pe uºile bisericii Sfântul Paul din Westminster. Aceastã petiþie a provocat parlamentul ca, dupã dezbateri îndelungate, sã dea un edict, în anul 1400, prin care cei care învaþã greºit ºi sunt dovediþi a fi eretici sã fie arºi.

Jan Hus

S-a nãscut pe 6 iulie 1369 (sau dupã alte surse 1373) în orãºelul Husinet, de unde ºi-a tras numele. Acest oraº se afla în sudul Boemiei, aprope de hotarele Bavariei.

A avut o carierã universitarã strãlucitã la universitatea din Praga. Începând cu anul 1402, devine capelan al reginei Sofia a Bavariei ºi predicator al capelei Betleem, în care puteau sã intre trei mii de persoane. În perioada în care era predicator, au sosit de la Oxford doi ucenici ai lui Wycliffe, Iacob ºi Conrad de Canterbury care ºi-au predicat ºi ei învãþãtura, pe care atât Hus, cât ºi enoriaºii sãi o considerau îndrãzneaþã. Din acest motiv a început sã studieze scrierile lui Wycliffe. Un an mai târziu, Hus începe sã predea la universitatea din Praga învãþãtura englezului, iar acest lucru împarte în douã colegiul profesorilor: pro sau contra Wycliffe. În 16 iulie 1405, arhiepiscopul de Praga cere sã fie dusã la îndeplinire bula papei Alexandru al V-lea prin care se cerea sã fie arse scrierile lui Wycliffe, ºi care, dupã ce Hus a fost numit rector al facultãþii din Praga, erau din belºug. Se spune cã au fost arse peste 200 de volume: iatã ce amploare luase învãþãtura englezului într-o perioadã în care nu exista tiparul! Lui Hus i s-a interzis sã mai predice la capela Betleem, dar el nu a fost de acord cu acest lucru ºi a predicat în continuare învãþãtura ereticã cãlãuzitã de ideile lui Wycliffe. Mai târziu, Hus a început sã predice împotriva indulgenþelor acordate de Bisericã ºi împreunã cu el acelaºi lucru îl fãcea ºi Ieronim de Praga.

La vârsta de 40 de ani este chemat înaintea Conciliului din Konstanz. La 11 octombrie 1414, Hus pãrãseºte Praga, iar pe 3 noiembrie intrã în Konstanz. Dupã mai bine de o lunã este închis pentru erezie. La 5 iulie, un an mai târziu, este chemat din nou în faþa episcopilor ºi a cardinalilor ºi timp de câteva zile Hus nu retracteazã nimic din cele 39 de articole considerate eretice. Ca urmare a discuþiilor Conciliului din Konstanz care a încercat sã înlãture învãþãtura greºitã a lui Wycliffe, a lui Jan Hus ºi a urmaºilor lor, Jan Hus ºi Ieronim de Praga au fost condamnaþi la ardere pe rug.

Aceºti doi predicatori, John de Wycliffe ºi Jan din Husinet se înscriu în rândul celor care au încercat sã aducã un suflu nou în viaþa Bisericii medievale, dar au devenit victime ale propriei lor învãþãturi, întrucât le-a lipsit auditus fidei (ascultarea credinþei cu tot ce implicã acest concept). Este bine sã precizãm cã principiul istoric care spune cã nu pot fi judecate evenimente din trecut dupã uzanþele contemporane, trebuie aplicat ºi în cazul acestor oameni care, din nefericire, au avut parte de un sfârºit atât de greu de Pr înþeles pentru noi cei de azi.

Pr.. EMANUEL DUMITRU

Semnal editorial

“Euharistia face Biserica ” “Euharistia face Biserica ” de pr. Iosif Tiba este un studiu istoric ºi teologic care încearcã sã arate cum Euharistia este fundamentul ºi izvorul fãrã de care nu existã Biserica. În acest sens, lucrarea de faþã încearcã sã punã în luminã legãturile profunde ºi vitale ce conduc de la Euharistie la Bisericã ºi de la Bisericã la Euharistie ºi o face apelând la tradiþia ºi magisteriul Bisericii precum ºi la munca teologilor.

S-ar pãrea cã astãzi suntem încã tributari moºtenirii unei anumite tradiþii teologice posttridentine, care trateazã subiectele teologice pentru ele însele ºi în ele însele, fãrã a se interesa de legaturile organice ce dau o unitate misterelor credinþei.

Dacã în Biserica primitivã ºi în cea patristicã unde se spunea “Trupul lui Cristos” creºtinul se gândea imediat la Bisericã, astãzi, când pronunþãm “Trupul lui Cristos”, ne gândim imediat numai la sacramentul euharistiei fãrã sã avem reflexul de a vedea ºi misterul Bisericii. Ce s-a întâmplat, când ºi cum s-a întâmplat acel ceva care a fãcut sã se schimbe maniera de a percepe Euharistia ºi Biserica?

Cartea de faþã încearcã sã rãspundã la aceastã întrebare.

“Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”

Apãrutã sub egida Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ca urmare a iniþiativei Fundaþiei St. Gerhard’s Werk e.V, cartea reprezintã „o lucrare cu caracter ecumenic consacratã creºtinilor care ºi-au dat viaþa pentru Hristos în perioada regimului comunist din România”. Întrunind aproape 200 de biografii aprofundate ºi 110 prezentãri pe scurt, volumul este rezultatul exemplar al unui efort de cercetare care a durat trei ani, ºi la care au colaborat, ca biografi, 20 de reprezentanþi ai confesiunilor creºtine din România. Alãturi de biografiile martirilor, lucrarea cuprinde binecuvântarea Preafericitului Pãrinte Patriarh Teoctist, mesaje din partea I.P.S. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit al Arhidiecezei romano-catolice de Bucureºti, ºi a Excelenþei Sale D. Dr. Cristoph Klein, episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din România, precum ºi un discurs al Excelenþei sale Alexandru Mesian, Episcop al Diecezei greco-catolice de Lugoj.

Bogatul aparat critic (note, hãrþi, bibliografie conþinând izvoare edite ºi inedite, listã de abrevieri etc.) sublinizã rigoarea ºi amploarea cercetãrii sintetizate în volum. În pastorala sa apostolicã adresatã Bisericii Creºtine Universale, Ioan Paul al II-lea amintea cã „prigonirea credincioºilor a dus în diferite pãrþi ale lumii la o bogatã sãmânþã de martiri”. Iar cu ocazia vizitei sale în România, Suveranul pontif afirma: „E nevoie, mai ales, sã redescoperim puterea credinþei tuturor acelora care au preferat sã moarã decât sã renege pe Dumnezeu sau Biserica. Fiecare Bisericã ºi comunitate religioasã din þara voastrã a avut martirii sãi, ºi în secolul XX. Tuturor doresc astãzi sã le aduc omagiu.” O dorinþã minunat continuatã de un comitet ecumenic, pe pãmânt românesc, dar ºi recunoscutã ºi susþinutã internaþional de Renovabis ºi de Fondul de conciliere al Conferinþei Episcopale Germane. „Mãrturisirea lui Hristos, chiar cu preþul vieþii, aratã I.P.S. Ioan Robu, a devenit moºtenire comunã a catolicilor, a ortodocºilor ºi a protestanþilor, iar documentaþia prezentã ºi-a propus pãstrarea acesteia. Dumnezeu, Domn al vieþii ºi al morþii, sã binecuvânteze aceastã ostenealã ºi sã o facã sã rodeascã ºi în fapta generaþiilor urmãtoare.”

Arhiepiscop Francisc Xaveriu von Hornstein

S-a nãscut la 9 martie 1840, la Porrentruy (Elveþia) ºi a studiat la Universitãþile din Innsbruck ºi München. A fost sfinþit preot în 1863, iar în 1870 a luat parte la lucrãrile Conciliului Vatican I, ca specialist teolog.

La 31 martie 1896 a fost numit Arhiepiscop de Bucureºti, funcþie pe care a deþinut-o pânã în 1905. Este ctitorul palatului arhiepiscopal, operã meritorie a arhitectului Magni, astãzi sediul Nunþiaturii Apostolice în România. În cei nouã ani petrecuþi în România a fost preocupat de succesul ºi de bunul mers al Arhiepiscopiei, iar printre realizãrile sale se numãrã readucerea, în 1898, la Bucureºti, a Fraþilor ªcolilor Creºtine, cãrora le-a încredinþat conducerea ºcolilor arhiepiscopale de bãieþi. În acelaºi an le-a chemat în România pe surorile din Congregaþia Notre Dame de Sion. A fondat mai multe ºcoli parohiale, precum ºi ºcoala maghiarã din Bucureºti. Pãrãseºte Bucureºtiul în 1905, în urma unor controverse ºi neînþelegeri locale, ºi moare la 3 iunie, în acelaºi an, la Evians les Baines. Ulterior, osemintele i-au fost strãmutate în biserica satului natal, Porrentruy Dr (Elveþia).

Dr.. DÃNUÞ DOBOº

“Poveºti pentru copii,...”

În luna iunie va apãrea la Editura ARCB un volum de povestiri semnate de Anca Mãrtinaº Giulimondi, cu titlul Poveºti pentru copii, de spus celor mari, cu ilustraþii de Ana Macovei. Un dar frumos atât pentru cei care în prima zi a lui iunie îºi sãrbãtoresc ziua, cât ºi pentru pãrinþii lor.

27

28

Sfântul lunii

30 mai - Sfânta Ioana d’Arc (1412-1431) Sfânta Ioana d’Arc s-a nãscut la Domrémy (Franþa), un mic sat din ducatul Lorraine, pe 6 ianuarie 1412, în timpul Rãzboiului de 100 de ani dintre Franþa ºi Anglia. A fost copilul fermierului Jacques Darc ºi al soþiei sale Isabelle de Vouthon.

Sfânta Ioana avea trei ani când a avut loc bãtãlia de la Anzincourt ºi numai nouã ani atunci când Henric al V-lea al Angliei ºi Carol al VI-lea al Franþei au murit, evenimente cãrora le-au urmat numeroase asedii ºi cuceriri ale oraºelor franceze de cãtre armatele engleze, aflate sub conducerea ducelui de Bedford.

Ascultând de glasul Cerului

Inteligentã, deºi analfabetã, Ioana a auzit pentru prima datã glasuri tainice când avea 14 ani, în anul 1426, în timp ce se ruga în bisericuþa din satul sãu natal. Ioana a identificat aceste voci, care îi spuneau sã salveze Franþa, ca aparþinând arhanghelului Mihail. În acele timpuri, situaþia militarã a þãrii sale pãrea aproape fãrã speranþã ºi ea nu a reuºit sã-l convingã pe comandantul forþelor franceze de autenticitatea mesajelor divine pe care le primea, însã vocile persistau ºi nu-i dãdeau pace.

Credibilitatea Ioanei a crescut atunci când unele predicþii ºi profeþia urmãtoarei înfrângeri s-au adeverit. Pânã la urmã a fost trimisã la Delfin (viitorul Carol al VII-lea), care a fost impresionat pentru cã Ioana îl recunoscuse, deºi era deghizat, ºi a constatat cu uimire cã tânãra cunoaºtea lucruri pe care numai Cerul i le-ar fi putut descoperi. Când teologii au supus-o unei examinãri minuþioase, timp de trei sãptãmâni, la Poitiers, nu au gãsit nimic suspicios în comportamentul ei ºi l-au sfãtuit pe Delfin sã-i fructifice carismele. În cele din urmã, Delfinul ajunge la convingerea cã Ioana este trimisã de Dumnezeu ºi îi încredinþeazã comanda trupelor care asediau oraºul Orléans. Tânãrul ºi neobiºnuitul „comandant” începe prin a introduce o disciplinã severã în armatã, sancþionând grav actele de imoralitate ºi de insultare a numelui lui Dumnezeu. În scurt timp, aproape întreg teritoriul este eliberat, iar Carol încoronat la Reims, ca rege al Franþei. În momentul încoronãrii, Ioana stãtea alãturi de rege, având în mânã steagul pe care erau scrise numele lui Isus ºi al Mariei. Acest eveniment îi completa misiunea; vocile o avertizaserã cã nu mai avea mult de trãit.

Arsã pe rug, la 19 ani

Gelos de imensa popularitate a Ioanei, tânãrul rege cere încheierea unui armistiþiu cu englezii. Convinsã cã o astfel de împãcare anuleazã eforturile ºi victoriile armatei franceze, Ioana, plinã de indignare, reîncepe lupta cu puþinii ostaºi rãmaºi alãturi de ea. Se pune la cale o ambuscadã ºi Ioana este prinsã. Ducele de Burgundia a întemniþat-o, iar Carol al VII-lea n-a întreprins nici

o tentativã pentru a o salva; burgunzii au vândut-o englezilor, care puneau succesul Ioanei pe seama vrãjitoriei. Întemniþatã la Rouen, Ioana a fost cercetatã, pentru vrãjitorie ºi erezie, de curtea episcopului de Beauvais, Pierre Cauchon, care i-a ales cu grijã judecãtorii. Ioana a fost examinatã în repetate rânduri, dar s-a apãrat singurã, cu mult curaj ºi inteligenþã, însã, în mod inevitabil, educaþia ei simplã ºi necunoaºterea termenilor teologici au antrenat-o în greºeli. Judecãtorii au declarat cã viziunile ei erau false ºi diabolice, iar rezumatul susþinerilor ei a fost, de asemenea, condamnat de Universitatea din Paris.

Ioana nu recunoaºte legitimitatea procesului, dar glasul ei nu poate ajunge la Roma; duºmanii triumfã ºi o condamnã la arderea pe rug. Sentinþa este executatã la Rouen, în ziua de 30 mai 1431.

Avea doar 19 ani. Legatã de un stâlp, având sub picioare rugul ce urma sã fie aprins, cere sã se aºeze o cruce în vârful stâlpului. Când fumul ºi flãcãrile încep s-o învãluie, Ioana mai rosteºte, încã o datã, numele celui care a trimis-o, strigând: „Isuse!”. Dupã stingerea flãcãrilor ce i-au mistuit trupul, cenuºa a fost aruncatã în Sena, iar unul dintre duºmanii sãi a recunoscut imensa greºealã, spunând: „Suntem pierduþi, am ars pe rug o sfântã”.

Reabilitarea

Dupã aproape 20 de ani, familia Ioanei a cerut sã fie redeschis cazul. Papa Calist al III-lea a numit o comisie care, în 1456, a anulat verdictul ºi a declarat-o nevinovatã.

Ea a fost beatificatã de Papa Pius al X-lea ºi canonizatã de Benedict al XV-lea, în anul 1920.

Ioana nu este veneratã ca martir, ci ca fecioarã care a rãspuns cu toatã fiinþa ºi curajul ei la misiunea ce i-a fost încredinþatã ºi care a rezistat persecuþiei ºi morþii cu vitejie eroicã.

Din punct de vedere militar, importanþa Ioanei d’Arc a fost uneori exageratã, cãci eºecurile engleze erau ºi o urmare a faptului cã soldaþii se sãturaserã de rãzboi, cã nu erau susþinuþi financiar, iar conducãtorii se dovediserã incompetenþi, armata suferind de foame ºi de boli. Desigur, aceste realitãþi istorice nu neagã succesul imens al Ioanei în ridicarea moralului compatrioþilor sãi, lucru pentru care ar fi meritat cu siguranþã o soartã mai bunã. Deºi misiunea ei a avut un sens politic, ea ºi-a împlinit rolul fãrã a se lãsa contaminatã de nedreptate ºi neadevãr, de urã ºi de rãzbunare, rãmânând în permanentã legãturã cu Cel care este Calea, Adevãrul ºi Viaþa.

Ioana d’Arc este invocatã ca patroanã a radiofoniºtilor, a telegrafiºtilor ºi a Franþei.

Prezentarea de pr pr.. LIVIU BÃLêCUÞI