Actualitatea creştină, nr. 05/2010

Luna mai, luna Maicii Domnului Suntem în luna mai, lună dedicată Sfintei Fecioare Maria. Toate comunităţile noastre parohiale şi călugăreşti, persoane consacrate, familii, credincioşi de toate vârstele continuă tradiţia de cinstire a Reginei lunii mai, şi ceea ce vedem în Biserica noastră locală găsim în toată lumea catolică.

Evlavia mariană din luna mai este de acum o tradiţie care poartă peste secole una din expresiile cele mai importante ale cinstirii Maicii Domnului.

Primul care a aşezat alături de luna mai chipul Sfintei Fecioare Maria a fost Alfons al X-lea, supranumit „Înţeleptul”, regele Castiliei, spre sfârşitul secolului al XIII-lea. În scrierile sale intitulate Cantigas a la Virgen (Cântări aduse Fecioarei) afirma că nu putem să sfinţim mai bine luna mai decât cinstind-o pe Maica Domnului, adresându-i cu bucurie rugăciuni în faţa altarelor sale. În secolul al XVII-lea, celebrarea lunii mai ca lună mariană era aproape generalizată în Europa; mai întâi ea a fost promovată de spiritualitatea din diferite mănăstiri (de exemplu, Noviciatul dominican din Fiesole, 1677), care consacra duminicile din luna mai cinstirii Fecioarei Maria. După anul 1701, devoţiunea mariană a fost extinsă la toate zilele lunii mai şi nu doar în mănăstiri, ci în toate comunităţile Bisericii. În poezia popoarelor europene îndeosebi, dar şi în cea din Orient, adesea, luna mai este cadrul ideal în care este aşezat chipul Maicii Domnului, Floare unică în toată Creaţia. Dar nu numai poezia este martoră a acestei tradiţii. Şi Magisteriul Bisericii, mai ales de la Papa Leon al XIII-lea până la Pius al XII-lea, la Paul al VI-lea şi la Ioan Paul al II-lea, s-a ocupat de luna mai, recomandând-o în diferite documente care atestă recunoaşterea şi importanţa acestei evlavii pentru Biserică. În aprilie 1965, Papa Paul al VI-lea dădea lumii catolice o enciclică intitulată Luna mai. Iată ce spunea acest mare Papă la începutul Scrisorii sale: „Odată cu apropierea lunii mai, consacrată Sfintei Fecioare Maria de către evlavia credincioşilor, sufletul nostru tresaltă de bucurie cu gândul la emoţionantul spectacol de credinţă şi iubire care, peste scurt timp, va fi oferit Reginei Cerului de pe întregul pământ. Aceasta este într-adevăr luna în care, în biserici ca şi în case, cu mai multă fervoare şi duioşie se ridică spre Maria, din inimile creştinilor, omagiul rugăciunii şi al veneraţiei lor. Şi este, totodată, luna în care de la tronul Mamei cereşti se revarsă spre noi, mai mari şi mai îmbelşugate, harurile Milostivirii lui Dumnezeu.

Ne este de aceea mult plăcută şi mângâietoare această devoţiune a lunii mai, izvor de cinstire a Sfintei Fecioare şi bogăţie de roade spirituale pentru poporul creştin. Căci Maria este întotdeauna calea ce duce la Cristos. Fiecare întâlnire cu ea nu poate decât să ne conducă la o întâlnire cu Cristos Însuşi. Şi ce altceva este invocarea ajutorului Mariei, dacă nu dorinţa de a-L afla în braţele ei, în ea, cu ea şi prin ea, pe Cristos Mântuitorul nostru? În rătăcirile şi primejdiile de pe acest pământ, către ea trebuie şi ne simţim neîncetat îndemnaţi să ne îndreptăm, ca spre portul mântuirii noastre şi izvorul transcendent al vieţii”.

Devoţiunea mariană a fost o trăsătură şi a pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, care avea ca deviză a slujirii sale expresia inspirată de Sfântul Ludovic Grignon de Montfort: „Totus tuus”, ca înnr. 5/2010

1 Reproducere grafică (creion) de Pr. Cazimir BUDĂU

Păstorul Arhidiecezei

2

Păstorul Arhidiecezei credinţare totală Maicii Domnului. Acest Sfânt Părinte a dorit nespus de mult ca fiecare credincios să se folosească de mijlocirea Mariei pentru a ajunge mai uşor la Cristos.

Maria este Steaua mării, aceea care pe marea credinţei ne ajută să nu pierdem niciodată busola şi să mergem mereu direct spre Cristos. În cartea sa autobiografică Dar şi mister, Ioan Paul al II-lea povesteşte: „A fost un moment în care am pus oarecum în discuţie cultul meu faţă de Maria, crezând că dezvoltându-se în mod excesiv ar ajunge să compromită supremaţia cultului datorat lui Cristos. Mi-a venit atunci în ajutor cartea Sfântului Ludovic Maria Grignon de Montfort intitulată Tratatul adevăratei evlavii către Sfânta Fecioară. În acest fel Papa şi-a dat seama că nu doar „Maria ne conduce la Cristos”, dar şi „Cristos ne conduce la Mama Sa” (Dar şi Mister, pag. 37-38). Îmi vine în minte acum imaginea lui Ioan Paul al II-lea cu rozariul în mână, imagine a Bisericii care întotdeauna a ţinut în mână acest semn al iubirii faţă de Maica Domnului. „Rozariul, spunea Ioan Paul al II-lea, în sobrietatea elementelor sale, concentrează în sine profunzimea întregului mesaj evanghelic, constituind un fel de compendiu al acestuia. În el răsună rugăciunea Mariei, veşnicul ei Magnificat pentru opera Întrupării mântuitoare începută în sânul ei feciorelnic. Prin el, poporul creştin învaţă la şcoala Mariei, pentru a se lăsa iniţiat în contemplarea frumuseţii chipului lui Cristos şi în experimentarea profunzimii iubirii sale” (Rosarium Virginis Mariae, nr.1). În luna mai, pe lângă alte forme de evlavie faţă de Sfânta Fecioară Maria, să intrăm ca prima oară în lumea rugăciunii Rozariului ca să redescoperim în fiecare zi chipul Răscumpărătorului şi al Maicii Sale. „O, Rozariu binecuvântat al Mariei, lanţ suav care ne legi de Dumnezeu, legătură de iubire care ne uneşti cu îngerii, turn de scăpare în atacurile infernului, liman sigur în naufragiu, noi nu te vom părăsi niciodată. Tu ne vei fi mângâiere în ceasul agoniei. Ţie îţi vom da ultimul sărut al vieţii ce se stinge. Şi ultima rostire a buzelor noastre va fi numele tău dulce, o, Regină a Rozariului de la Pompei, o, Maica noastră iubită, o, scăpare a păcătoşilor, o, supremă mângâietoare a celor mâhniţi. Fii pretutindeni binecuvântată, acum şi întotdeauna, pe pământ şi în cer” (Rosarium Virginis Mariae, nr. 43). + Ioan ROBU Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE Mărturia trezeşte vocaţii (Regina Coeli, 25 aprilie) În a patra Duminică după Paşti, numită Duminica Bunului Păstor, este celebrată Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care în acest an are tema Mărturia trezeşte vocaţii, temă „strâns legată de viaţa şi misiunea preoţilor şi a persoanelor consacrate” (Mesaj pentru a 47-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, 25 aprilie 2010). Prima formă de mărturie care trezeşte vocaţii este rugăciunea, aşa cum ne arată exemplul Sfintei Monica. Ea, implorându-l pe Dumnezeu cu umilinţă şi perseverenţă, a obţinut harul de a-l vedea pe fiul ei, Augustin, devenind creştin. Sfântul Augustin a scris: „Fără îndoială, cred şi afirm că prin rugăciunile ei, Dumnezeu m-a făcut să nu propun, să nu doresc, să nu gândesc, să nu iubesc nimic altceva decât cunoaşterea adevărului”.

Aşadar, îi invit pe părinţi să se roage pentru ca inimile copiilor lor să se deschidă spre ascultarea faţă de Bunul Păstor şi „fiecare mică sămânţă a unei vocaţii… să crească până ce ajunge un copac matur, aducând multe roade bune pentru Biserică şi pentru întreaga omenire”. (…) În această zi specială de rugăciune pentru

vocaţii, îi îndemn în special pe miniştrii consacraţi ca, inspiraţi de Anul Preoţiei, să fie orientaţi la „o mai puternică şi mai pătrunzătoare mărturie despre Evanghelie în lumea de astăzi” (Scrisoare de proclamare a Anului Preoţiei). Să îşi amintească faptul că preotul „continuă lucrarea răscumpărătoare pe pământ”; să ştie „să se oprească adesea înaintea tabernacolului”; să rămână „total fideli propriei lor vocaţii şi misiuni prin practicarea unui ascetism auster”; să fie disponibili să asculte şi să ierte; să formeze din punct de vedere creştin poporul încredinţat lor; să cultive cu grijă „fraternitatea preoţească”. Să îi ia ca exemplu pe păstorii înţelepţi şi zeloşi, precum Sfântul Grigore de Nazianz, care îi scria iubitului lui prieten şi episcop, Sfântul Vasile cel Mare: „Învaţă-ne iubirea pentru turma ta, grija şi capacitatea ta de înţelegere, vigilenţa ta, austeritatea în blândeţe, seninătatea şi bunătatea în activitate, lupta în apărarea turmei, victoriile dobândite în Cristos” (Oratio IX, 5, PG 35, 825ab). (după Radio Vatican)

Pelerin la Vatican

Matteo Ricci, apostolul Chinei

3

Cine nu a auzit de Matteo Ricci, preotului iezuit de origine italiană, misionar în „Împărăţia Dragonului”? Şi dacă cineva nu a auzit până acum de cel care a reuşit să-şi câştige admiraţia atât în China cât şi în Europa, este timpul să afle câte ceva în acest an, când se împlinesc patru secole de la moartea sa la Pekin (Beijing), petrecută pe 11 mai 1610.

Cel care a reuşit să fie punte între două culturi – asiatică şi europeană – s-a născut pe 6 octombrie 1552, la Macerata, în regiunea italiană Marche.

Cunoscut în întreaga lume pentru extraordinara operă culturală şi ştiinţifică, părinte Matteo Ricci este totodată cel care a dat naştere unei gândiri şi metodologii misionare ce a fost definită prin sintagma „geniul aculturaţiei”. Inovatorul model al părintelui Ricci, misionar în China, a constat în a fi chinez printre chinezi, prin studierea limbii, a mentalităţii şi obiceiurilor locale şi folosirea acestora pentru aculturaţia credinţei.

Aniversarea a 400 de ani de la moartea părintelui Matteo Ricci, mare apostol al chinezilor, s-a aflat în centrul a numeroase manifestări din întreaga lume.

Desigur, evenimentul a fost celebrat mai ales în Italia, în diferite oraşe, prin conferinţe, expoziţii, publicaţii şi filme documentare dedicate călugărului iezuit. O importantă conferinţă internaţională, intitulată „Ştiinţă, religie, credinţă. Geniul părintelui Matteo Ricci”, a avut loc recent la Macerata, oraşul său natal. Într-o nr. 5/2010

telegramă semnată de cardinalul Secretar de Stat, Tarcisio Bertone, şi adresată cu această ocazie episcopului de Macerata, Claudio Giuliodori, Sfântul Părinte îl caracterizează pe misionarul iezuit ca pe un „nobil fiu” al ţinutului Marche, exprimându-şi totodată admiraţia pentru „profunda iubire faţă de Biserică şi zelul pentru evanghelizarea poporului chinez” demonstrate de părintele Ricci.

Printre iniţiativele diecezei de Macerata de omagiere a celui care i-a adus onoare şi renume se numără şi un calendar 2010, compus din 16 pagini ce ilustrează, prin intermediul unor texte şi imagini, viaţa şi geniala operă a misionarului iezuit. Şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a omagiat figura părintelui Ricci. Evenimentul a avut loc în luna februa-

rie, la sediul UNESCO din Paris, printr-un simpozion cu tema: „Despre prietenie: o metodă de întâlnire. Reflecţii asupra experienţei preotului Matteo Ricci”, la care a participat cardinalul Stanislaw Rylko, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Laici. A intervenit şi mons. Francesco Follo, observator permanent al Sfântului Scaun pe lângă UNESCO. Simpozionul a fost urmat de filmul documentar „Matteo Ricci, un iezuit”, de Gjon Kolndrekaj, şi de inaugurarea expoziţiei „Părintele Matteo Ricci, în slujba Domnului Cerului”.

Misionarul iezuit, de la a cărui moarte au trecut 400 de ani, a fost omagiat printr-un simpozion şi la Taipei, între 20 şi 24 aprilie. La eveniment, desfăşurat la universitatea Fu Ren, au participat aproximativ 90 de cercetători din întreaga lume.

Participanţii la evenimentul din capitala Taiwanului şi-au dat întâlnire pentru a aprofunda diferite aspecte istorice ale Chinei din timpul lui Matteo Ricci. De asemenea, s-au oprit asupra metodelor misionare din acea perioadă, dar şi asupra situaţiei Bisericii din China zilelor noastre.

Matematician, realizator de hărţi, explorator… Multe erau capacităţile intelectuale ale părintelui Ricci, dar cel mai mare dar al său pare să fi fost cel al relaţionării cu celălalt, cu cel diferit, cu cel de o altă cultură.

Un model pentru misionari, dar şi pentru noi toţi cei de azi, locatarii unei lumi globalizate, cu caracteristici multietnice şi multiculturale.

Anca MĂRTINAş GIULIMONDI

Patru secole de la moartea preotului iezuit

4

Actualitate

S-au încheiat lucrările de restaurare a orgii Wegenstein a Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti

Orga Catedralei Sfântul Iosif inaugurată într-un concert de muzică sacră Pentru prima oară în 50 de ani şi după aproape doi ani de lucrări de restaurare, orga Wegenstein a Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti a fost pusă în valoare cu întreaga ei varietate de registre, de o sonoritate extraordinară, într-un concert de muzică sacră ce a avut loc duminică, 11 aprilie, la ora 19.30. Onoarea de a da viaţă lucrărilor de orgă semnate de J.S. Bach, Caccini şi Mozart pe acest instrument deosebit de valoros i-a revenit lui Marcel Costea, capelmaistru şi organist, şi totodată profesor la Conservatorul de muzică din Bucureşti. În anul 1930, an în care a fost inaugurată printr-un concert la care a asistat însăşi Regina Maria, orga Catedralei Sfântul Iosif era prima orgă din România cu tractură electrică şi cea mai mare orgă din Bucureşti de la vremea aceea. Registrul ei de harpă/vibrafon este extrem de rar şi a rămas unic în peisajul românesc. Restaurarea acestui regis-

Marcel Costea capelmaistru şi organist

tru este cea mai mare realizare pentru Ferdinand Stemmer, maestrul-constructor elveţian care a condus colectivul format din 14 specialişti, de mai multe naţionalităţi, care s-a ocupat de revizuirea şi recondiţionarea fiecărui element în parte.

Orga are trei claviaturi, un pedalier, 3.375 de tuburi, 54 de registre concertante şi 36 de registre auxiliare. Wegenstein&Fiii, firma constructoare din Timişoara, a fost înfiinţată în 1893 de vienezul Carl Leopold Wegenstein. Până la desfiinţare, în 1940, firma a finalizat peste 200 de instrumente noi, printre care se numără orga Catedralei din Timişoara, orga bisericii romano-catolice din Brăila, orga Bazilicii Maria-Radna, cea de la Sinagoga din Timişoara dar şi alte comenzi din străinătate.

Orga Catedralei Sfântul Iosif a fost sfinţită în cadrul Sfintei Liturghii solemne de la ora 10,30 de către Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. (A.C.)

Programul concertului de la Catedrala Sfântul Iosif a inclus: J.S. BACH, Toccata şi Fuga in D Moll, BWV 565; Alleluja, din Cantata 51; G. CACCINI, Ave Maria (aranjament pentru cvintet de suflători, violoncel şi orgă de Marcel Octav Costea); W.A. MOZART, Alleluja, din motetul Exultate, Jubilate; H. PURCELL, Te Deum.

Au interpretat Ansamblul Musica sacra al Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti şi Orchestra Collegio Stravagante. Solişti: Veronica Anuşca, Andreea Petrea, Nicolae Simonov, Iustinian Zetea, Bianca Manoleanu, Mihaela Stanciu, Alexandru Moroşanu. Dirijor şi organist: Marcel Octav Costea.

Orga Wegenstein a Catedralei Sfântul Iosif

Ferdinand Stemmer, maestru-constructor

Eveniment

PS Cornel Damian: 50 de ani de viaţă Episcopul auxiliar al Arhidiecezei noastre, Preasfinţitul Cornel Damian, împlineşte, la 8 mai 2010, 50 de ani de viaţă. Împreună cu Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit al Arhidiecezei, cu preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii, îl felicităm şi noi şi îl asigurăm de afecţiunea noastră filială.

Ne rugăm ca Domnul să-l păstreze în sănătate şi să-i binecuvânteze paşii!

Excelenţă, la mulţi ani!

Mons. Cornel Damian s-a născut la data de 8 mai 1960 la Jibou (Sălaj, Dieceza de Maramureş).

A locuit împreună cu familia la Turnu Severin unde a absolvit şcoala Generală şi Liceul. A terminat Seminarul din Iaşi, iar la 22 iunie 1986 a fost sfinţit preot în Catedrala Sfântul Iosif, fiind încardinat în Arhidieceza de Bucureşti. După sfinţire a activat ca vicar la Parohia Cioplea din Bucureşti, iar din 1987 până în 1998 ca paroh la Parohia Sfânta Cruce. După înfiinţarea, în anul 1991, a Institutului Teologic Sfânta Tereza, a fost profesor de Teologie Morală la această instituţie de învăţământ. În perioada 1998-2002 a studiat Dreptul Canonic la Universitatea Gregoriană din Roma, iar în 2009 a obţinut titlul de Doctor în Drept Canonic, cu un studiu istorico-juridic despre Concordatul dintre Sfântul Scaun şi România. Din 2002 a fost Vicar General al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, paroh la Parohia Preasfântul Mântuitor şi profesor de Drept Canonic la Institutul Sfânta Tereza. Pe 31 octombrie 2003, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea l-a numit Episcop Auxiliar al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti cu titlul de Episcop titular de Isiriana, fiind consacrat în Catedrala Sfântul Iosif, în ziua de 8 decembrie 2003, de către Arhiepiscopul-Mitropolit Ioan Robu.

Deviza sa ca episcop este In verbo tuo (La cuvântul tău...).

PS Petru Gherghel: 20 de ani de episcopat La 1 mai 2010 s-au împlinit 20 ani de când PS Petru Gherghel a fost consacrat episcop de către actualul cardinal Angelo Sodano, pe atunci arhiepiscop. Cu această ocazie, în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, din Iaşi PS Petru a celebrat o Liturghie de mulţumire. I s-au alăturat ÎPS FranciscoJavier Lozano, Nunţiu Apostolic în România, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, PS Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, PS Anton Coşa, Episcop de Chişinău, PS Aurel Percă, Episcop auxiliar de Iaşi, numeroşi preoţi, persoane consacrate şi credincioşi.

PS Gherghel s-a născut la 28 iunie 1940, în Gherăeşti (Neamţ). La 29 iunie 1965 a fost hirotonit preot la Alba-Iulia, de către episcopul Marton Aron.

A fost profesor la Seminarul din Iaşi, iar mai apoi rector. La 21 februarie 1978, Papa Paul al VI-lea l-a numit ordinariu la dispoziţia Sfântului Scaun cu drepturi de administrator apostolic al Episcopiei de Iaşi. Instalarea a avut loc la 4 aprilie 1978. La 14 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Episcop de Iaşi. Consacrarea a fost oficiată la Seminarul din Iaşi, la 1 mai 1990, consacrator principal fiind actualul cardinal Angelo Sodano, delegat al Papei Ioan Paul al II-lea. nr. 5/2010

5

6

Din viaţa Arhidiecezei Pr. Emilian Cătălin, noul preşedinte al Conferinţei Superiorilor Majori din România În ziua de 13 aprilie 2010. a.c., la Mănăstirea Carmelitanilor Desculţi din Snagov-Ciofliceni, a avut loc cea de-a XXXI-a Adunare Generală a Conferinţei Superiorilor Majori ai Institutelor de Viaţă Consacrată şi ai Societăţilor de Viaţă Apostolică din România (C.S.M.R.). La lucrări au luat parte Excelenţa Sa Francisco-Javier Lozano, Nunţiu Apostolic în România, şi Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, preşedintele Conferinţei Episcopale din România.

Cu această ocazie au fost aleşi noul preşedinte al C.S.M.R. în persoana Pr. Emilian Cătălin, O.F.M. Conv. Pr. Emilian s-a născut la 23 martie 1976 în Băluşeşti (Neamţ). A fost hirotonit preot la Iaşi la 29 martie 2002. În 2008 a fost ales superior provincial al Provinciei Sfântul Iosif al Franciscanilor Minori Conventuali din România.

La sfârşitul lucrărilor s-a hotărât ca următoarea adunare generală ordinară să aibă loc în zilele de 21–22 octombrie 2010, la Mănăstirea Carmelitană din Luncani (Bacău).

Întâlnirea preoţilor din seria 2008 la Craiova Pe 27 aprilie 2010, în Biserica Toţi Sfinţii din Craiova a avut loc întâlnirea celor 21 de preoţi sfinţiţi pe 24 iunie 2008, la Iaşi, în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină. A fost un moment de mare bucurie atât pentru preoţii veniţi din întreaga ţară, cât şi pentru comunitatea parohială. Sfânta Liturghie a fost prezidată de Pr. Laurenţiu Dăncuţă, iar cuvântul de învăţătură a fost proclamat de Pr. Adrian Blăjuţă.

Au concelebrat: Pr. Lucian Adam; Pr. Ioan Bălan; Pr. Adrian Bulai; Pr. Liviu-Marian Bulai; Pr. Paul Fechetă; Pr. Eusebiu Gabor; Pr. Cristinel Gal; Pr. Ciprian Laslău; Pr. Petru Medveş; Pr. Eduard-Emilian Păduraru; Pr. SergiuAlin Pal; Pr. Emil-Ioan Robu; Pr. Mihai Savin; Pr. Romică Sociu ; Pr. Ciprian Sascău; Pr. Gabriel Trişcă; Pr. Maximilian Horlescu CSI. La sfârşitul Sfintei Liturghii fiecare preot s-a prezentat în faţa credincioşilor aflaţi în biserică. Fiind Anul Sfintei Preoţii, credincioşii catolici din Craiova au fost invitaţi să se roage pentru preoţi şi pentru vocaţii la sfânta Preoţie.

Lansarea cărţii „Castelul libertăţii interioare” Vineri, 16 aprilie 2010, a avut loc lansarea cărţii Castelul libertăţii interioare. Persoana în filozofia lui Edith Stein (Editura Galaxia Gutenberg, 2010), de Tereza Brînduşa Palade. Eevenimentul a avut loc în Aula Magna a Institutului Teologic Romano-Catolic Sfânta Tereza din Bucureşti şi a fost organizat de Academia Teologică Anton Durcovici. Cartea a fost prezentată de Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti; conferenţiar universitar dr. Madeea Axinciuc, Pr. Martin de la Croix de la Comunita-

ÎPS Ioan Robu şi T.-B. Palade

tea Sfântul Ioan din Bucureşti şi Pr. Luca Bulgarini de la Părinţii Carmelitani Desculţi.

Castelul libertăţii interioare este „o carte care te pune la încercare, pentru că nu poţi să o termini aşa dintr-un foc ca pe un roman”, a spus ÎPS Ioan Robu (…).

Cartea Terezei-Brînduşa Palade, aşa cum arăta conf. univ. dr. Madeea Axinciuc, nu propune „un demers despre conceptul persoanei, ci despre persoana înţeleasă în plinătatea ei şi această plinătate nu este doar filosofică este şi filosofică, nu este doar teologică este şi teologică, nu este doar mistică este şi mistică”.

Vorbind despre autoare, Pr. Wilhelm Dancă, a spus: „Tereza (…) nu filosofează de dragul filosofiei, nici teologie nu face de dragul teologiei, ci pentru ca să integreze acest principiu transcendent divin pe care văd că-l simte uneori, uneori îl pierde, dar e mereu în faţa ei. Tereza, din propriile sale căutări, propriile sale contemplări, ne-a încredinţat şi nouă această carte”.

Din viaţa Arhidiecezei Capela Sfântul Anton de Padova (Colentina) Duminică, 18 aprilie, după Sfânta Liturghie de la ora 10.30, ÎPS Ioan Robu a inaugurat şi binecuvântat noua sală parohială de lângă biserica Sfântul Anton de Padova din Bucureşti (Colentina). Noua sală parohială, sau „capela”, cum o numea Înalt Preasfinţitul, va fi folosită pentru celebrarea Sfintei Liturghii şi a celorlalte sacramente pe durata lucrărilor de remodelare şi consolidare a bisericii Sfântul Anton.

La predică, Arhiepiscopul i-a îndemnat pe credincioşi să se roage în mod deosebit pentru Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea şi pentru Biserică, care, în ultimele săptămâni, au devenit ţinta atacurilor mediatice.

Apoi, plecând de la textul Evangheliei în care Isus îl întreabă pe Petru „Mă iubeşti?”, le-a cerut credincioşilor să se identifice cu Petru şi să dea fiecare un răspuns.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, Arhiepiscopul a ţinut să le mulţumească tuturor credincioşilor şi, în mod special, prietenilor noştri din Elveţia, patru dintre ei fiind prezenţi la această celebrare, pentru ajutorul acordat pe parcursul lucrărilor la noua sală parohială.

Asociaţia Acziun d’agid per la Rumenia, din Elveţia, în frunte cu domnul Faustin Cariget, a ajutat şi ajută unele familii în dificultate din parohia noastră, iar de Crăciun îndeasă sacul Moşului cu daruri.

La Sfânta Liturghie, i-am mulţumit în primul rând Domnului pentru acest prim pas în realizarea proiectului de restaurare a bisericii. Apoi, mulţumirile noastre se îndreaptă către ÎPS Ioan Robu care, ori de câte ori ne-am împotmolit pe parcursul lucrărilor, ne-a ajutat să mergem mai departe. Gândul nostru de mulţumire se îndreptă şi spre credincioşii din parohia Hart/Wald an der Alz, din Germania, care au fost alături de noi şi ne-au susţinut în realizarea acestui proiect.

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI nr. 5/2010

Prima Sfântă Împărtăşanie Parohia Sfânta Cruce din Bucureşti Duminică, 11 aprilie 2010, în cadrul Sfintei Liturghii solemne de la ora 10.30, au primit pentru prima dată Sfânta Împărtăşanie 12 copii din Parohia Sfânta Cruce (Bucureşti). Liturghia a fost celebrată de părintele paroh Ionel Pojum împreună cu Pr. Emanuel Dumitru.

Sfânta Liturghie, la care au participat un număr foarte mare de credincioşi, dar şi prieteni de familie sau rude ale candidaţilor, a fost animată de cei 12 copii prin citirea lecturilor, prin predica dialogată şi prin Rugăciunea credincioşilor.

La sfârşit, Pr. Ionel a subliniat că Isus, pe lângă cei 12 apostoli, a mai avut şi 72 de ucenici, şi a făcut apel către părinţi să se deschidă cu generozitate în favoarea vieţii. Apoi, i-a invitat pe candidaţi şi apropiaţii lor la o agapă în sala de cateheză.

Parohia Sfânta Fecioară Maria Regină (Cioplea – Bucureşti) Unsprezece băieţi şi unsprezece fete din Parohia Sfânta Fecioară Maria Regină (Cioplea – Bucureşti) au primit duminică, 11 aprilie, Prima Sfântă Împărtăşanie. Sfânta Liturghie a fost prezidată de Pr. Iojă Neculai, care s-a ocupat de pregătirea copiilor pentru această primă întâlnire cu Isus Euharistic.

La predică, părintele l-a propus ca model de trăire a întâlnirii cu Isus Euharisticul pe Sfântul Dominic Savio, care „la Prima Sfântă Împărtăşanie, şi-a luat următoarele hotărâri: voi primi Sfânta Împărtăşanie cât mai des; nu voi mai săvârşi niciun păcat de moarte; prietenii mei vor fi de acum: Isus, Maria şi Iosif”. „Şi pentru cei 22 de copii din comunitatea Cioplea sunt valabile şi realizabile propunerile Sfântului Dominic dacă noua lor experienţă de viaţă cu Isus va fi sprijinită, în continuare, de mărturia vie şi constantă a părinţilor şi a celor dragi. Noi, în calitate de păstori, ne dorim din toată inima să reuşească şi le urăm succes”, a declarat într-o corespondenţă pr. Aenaşoaiei Veniamin, parohul comunităţii catolice din Cioplea.

Parohia Toţi Sfinţii din Craiova Duminică, 25 aprilie, la Sfânta Liturghie de la ora 11.30, în Parohia Toţi Sfinţii (Craiova), 12 copii au primit Prima Sfântă Împărtăşanie. A fost un moment important din viaţa lor pentru care s-au pregătit intens sub îndrumarea părintelui paroh Petru Beşleagă, în colaborare cu părintele vicar Sergiu-Alin Pal şi cu părintele diacon Claudiu Vacaru. Sărbătoarea a fost continuată în sala de cateheză, unde copiii au primit cadouri care să marcheze simbolic această a doua etapă a iniţierii în trăirea autentică creştină.

7

8

Anul Sfintei Preoţii

CRISTOS, UNICUL PREOT Dăruirea faţă de Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită În articolul din luna mai, dedicat sfintei preoţii, vorbim despre cel de-al doilea sfat evanghelic legat de feciorie sau celibat. Luna mai, dedicată Sfintei Fecioare, trebuie să favorizeze o astfel de reflecţie, întrucât Maria a exprimat prin excelenţă trăirea acestui sfat evanghelic prin dăruirea sa faţă de Dumnezeu. Cu privire la acest al doilea sfat evanghelic, Conciliul Vatican II se exprimă astfel: „Între sfaturile evanghelice străluceşte mai ales preţiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruieşte unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai uşor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită (cf. 1Cor 7,32-34) în feciorie sau în celibat” (Lumen gentium 42). În ciuda vocilor contrare, care uneori se manifestă chiar cu vehemenţă, discursul cu privire la această temă este în continuare valabil, iar cei care îmbrăţişează fecioria sau celibatul pot trăi, într-adevăr, cu o inimă neîmpărţită, dăruirea lor faţă de Domnul. Legat de acest argument, acelaşi document conciliar spune: „Înfrânarea desăvârşită pentru Împărăţia Cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume” (Lumen gentium 42).

Ce se ascunde în spatele acestor cuvinte ale Conciliului? Răspunsul îl aflăm din gura Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea care, în exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, spune: „În feciorie şi celibat, castitatea îşi menţine semnificaţia ei originară, adică cea a unei sexualităţi umane trăită ca manifestare autentică şi slujire preţioasă a iubirii de comuniune şi de dăruire interpersonală. Această semnificaţie subzistă pe deplin în starea de feciorie, care realizează, chiar în renunţarea la căsătorie, semnificaţia sponsală a trupului printr-o comuniune şi o dăruire personală faţă de Isus Cristos şi faţă de Biserica sa care prefigurează şi anticipă comuniunea şi dăruirea desăvârşită şi definitivă din ceruri” (n.

29). Explicaţia aceasta, a Sfântului Părinte, mă duce cu mintea la răspunsul pe care Isus l-a dat saduceilor. La întrebarea ironică: Aşadar, la înviere, căruia dintre cei şapte îi va fi soţie?

Căci toţi şapte au avut-o. Mântuitorul răspunde: „Vă înşelaţi pentru că nu cunoaşteţi Scripturile,

nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în cer” (Mt 22,29-30). Altfel spus, fecioria şi celibatul realizează încă de pe pământ ceea ce sufletele celor drepţi trăiesc în ceruri: unirea intimă, sponsală, cu Dumnezeu.

Aprecierea de care s-a bucurat, de-a lungul secolelor, fecioria şi celibatul, în Biserica Occidentală, a condus la nişte consecinţe foarte concrete: 1. Hirotonirea preoţească este conferită numai bărbaţilor care dau dovadă că sunt chemaţi de Dumnezeu la darul castităţii în celibatul absolut şi perpetuu „ales în mod liber” (Lumen gentium 42).

2. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat şi explicat în toată bogăţia sa biblică, teologică şi spirituală, ca dar preţios făcut de Dumnezeu Bisericii sale şi ca semn al Împărăţiei care nu este din această lume, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de această lume, precum şi al iubirii neîmpărţite a preotului faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu, astfel încât celibatul să fie privit ca o îmbogăţire pozitivă a preoţiei.

3. Celibatul preoţesc înseamnă dăruire de sine în şi cu Cristos Bisericii sale şi exprimă slujirea preotului faţă de Biserică în şi cu Domnul.

4. Pentru o viaţă spirituală adecvată, celibatul trebuie considerat şi trăit ca un aspect al unei orientări pozitive prin care preotul îl urmează pe Isus, păstorul cel bun, într-o comuniune apostolică, în slujirea poporului lui Dumnezeu.

5. În sfârşit, pentru a trăi toate exigenţele morale, pastorale şi spirituale ale celibatului preoţesc este absolut necesară rugăciunea umilă şi încrezătoare.

Cuvintele Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea sunt sugestive în acest sens: „Rugăciunea, unită cu sacramentele Bisericii şi trăirea normelor ascetice, va fi aceea care va da speranţă în dificultăţi, iertare în cazul unor deficienţe, încredere şi curaj în reluarea drumului” (Pastores dabo vobis 29). O invocăm pe Maria, Mama Preotului Veşnic, să mijlocească harul ca toţi cei chemaţi şi angajaţi pe drumul trăirii fecioriei şi celibatului să-şi trăiască vocaţia cu o inima neîmpărţită.

Pr. Veniamin AENĂŞOAIEI

Viaţa unui preot sfânt

9

Szilard Ignac Bogdanffy (1911-1953) Contextul istoric. „Voi bate păstorii şi se vor risipi oile [...]”

(Zah 13,7b). Cunoscători diabolici ai profeţiilor, comuniştii, instalaţi în anul 1948 la conducerea României cu ajutorul tancurilor şi al aparatului de represiune sovietic, au trecut la suprimarea ierarhiei Bisericii Catolice de ambele rituri, identificată ca obstacolul principal în modelarea „omului nou”, fără Dumnezeu. În aceste condiţii dramatice, Sfântul Părinte Pius al XII-lea l-a împuternicit pe regentul Nunţiaturii Apostolice la Bucureşti, Mons. Gerad Patrick O’Hara, să consacre, în clandestinitate, noi episcopi pentru diecezele şi eparhiile văduvite de păstorii lor.

La 9 aprilie 1948, Papa Pius al XII-lea a unit Dieceza Romano-Catolică de Oradea cu Dieceza de Satu Mare. În acelaşi an, statul român a abolit Concordatul cu Vaticanul (17 iulie) şi nu a mai recunoscut în Ardeal decât o singură dieceză, cea de Alba Iulia. Cu numai câteva zile mai înainte de arestatea Episcopului de Satu Mare şi Oradea, Ioan Scheffler (martie 1949), a fost consacrat episcop auxiliar al acestei dieceze Mons. Szilard Ignac Bogdanffy

(14 februarie 1949).

Viaţa. Szilard/Constantin s-a născut în Banatul de Nord, la Feketeto (pe atunci localitate în Ungaria; astăzi Crna Bara din Voivodina), unde tatăl său era învăţător. În anul 1920, familia Bogdanffy s-a mutat la Cruceni, tatăl lui Szilard primind post la şcoala din localitate. În fine, în 1925, Bogdanffyii s-au stabilit la Timişoara, iar Szilard s-a înscris la Gimnaziul Piariştilor din localitatea de pe Bega. A urmat apoi Seminarul Teologic din Oradea (începând din 1929) şi a fost hirotonit preot romanocatolic de către Episcopul Ioan Fiedler, în măreaţa catedrală romano-catolică din Oradea. Între anii 1935-1939, părintele Szilard a fost profesor la Gimnaziul Catolic din Oradea şi duhovnic la Mănăstirea Călugăriţelor Ursuline din oraş. Şi-a luat apoi doctoratul în filosofie şi teologie dogmatică la Universitatea Pazmany Peter din Budapesta. Reîntors în România, în anul 1944, a fost numit profesor la Gimnaziul Catolic Sfântul Iosif din Oradea. În aprilie 1947 a devenit canonic al Catedralei Episcopale din Oradea şi vicar episcopal.

Episcopul SzilArd IgnAc BogdAnffy născut: 21 februarie 1911, la Feketeto (Ungaria) diacon: 5 februarie 1934 preot: 29 iunie 1934, Catedrala din Oradea episcop: 14 februarie 1949, Bucureşti arestat: 5 aprilie 1949, la Oradea închisori: Jilava, Capul Midia, Sighet, Aiud decedat: 3 octombrie 1953, în puşcăria Aiud martir pentru credinţă: 27 martie 2010 nr. 5/2010

A fost consacrat, în clandestinitate, episcop auxiliar de Satu Mare şi Oradea, la vârsta de numai 38 ani, în Capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, de către episcopul Gerald Patrick O’Hara La nici două luni după consacrare, Episcopul Bogdánffy a fost arestat, pe 5 aprilie 1949, la Oradea. A parcurs apoi cu demnitate şi eroism creştinesc calvarul puşcăriilor comuniste de la Jilava, Capul Midia, Sighet şi Aiud. Şi-a consumat cea de-a XII-a staţiune a martiriului său la Aiud, în împrejurări pe care hagiografia urmează să le consemneze, atât cât va fi cu putinţă.

Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru, în lucrarea memorialistică Lanţuri şi teroare (Editura Signata, Timişoara, 1993, p.

186-189;192) ne spune despre C. Bogdanffy că era „blând şi umil” şi nu vorbea niciodată despre suferinţele proprii. Doar într-o circumstanţă critică, atunci când nu a putut să execute o corvadă, „a scăpat o mărturie”: „Oasele de la picioare miau fost dislocate, căci am primit 72 de lovituri la tălpi”. Episcopul Bogdanffy a avut mult de suferit în puşcărie, inclusiv pedepse la „neagra” (celulă de izolare, unde rezistenţa umană era supusă la limitele extreme ale supravieţuirii), datorită disponibilităţii sale de a-i ajuta mereu pe alţii.

Spre cinstea Sfintelor Altare. La 27 martie 2010, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul de beatificare a Slujitorului lui Dumnezeu Szilard Bogdanffy, episcop auxilar de Oradea şi Satu Mare, „martir pentru credinţă”.

Pr. Ieronim IACOB

Episcop auxiliar de Oradea şi Satu Mare, martir pentru credinţă

10

Sfânta Scriptură Duminica a VI-a a Paştelui (C) Evanghelia zilei: Ioan 14,23-29 Această a şasea duminică a Paştelui precede în mod imediat sărbătoarea Înălţării preaslăvite a Domnului nostru Isus Cristos la ceruri, Înălţare ce va marca sfârşitul perioadei în care, prin apariţiile sale, El a dat apostolilor şi ucenicilor nenumărate dovezi ale Învierii Sale glorioase. Prin textul evanghelic al acestei duminici şi mai ales prin cele ale duminicilor următoare suntem pregătiţi să înţelegem mai bine modul în care Isus Cristos Înviat şi Înălţat la dreapta Tatălui continuă să rămână cu noi şi să-şi continue lucrarea mântuitoare în lume.

Prima parte a Evangheliei de astăzi se dovedeşte a fi deosebit de interesantă întrucât Isus expune în faţa ucenicilor rolul Duhului Sfânt, rol care ne este şi nouă uneori mai greu de înţeles. Isus îl numeşte paraclet.

Acest cuvânt este un termen juridic grec şi înseamnă avocat, desemnând persoana pe care cineva o cheamă în ajutor (para-klètos). Prin extensie,

cuvântul poate însemna şi „mijlocitor” şi poate că în acest sens ar trebui înţeles în scrierile Sfântului Ioan (singurul autor neotestamentar care îl utilizează). De fapt, Isus îi atribuie două funcţiuni: pe aceea de a-i învăţa pe ucenici şi pe aceea de a le reaminti.

E drept că Isus este cel care a venit în lume ca să-i înveţe pe oameni. Însă Duhul Sfânt Paracletul este cel care va aşeza învăţătura Mântuitorului într-o lumină clarificatoare, o va face să pătrundă în inimile şi în inteligenţa apostolilor astfel încât nu există concurenţă între lucrarea lui Isus şi cea a Duhului. Cele două lucrări sunt, de fapt, complementare, întrucât ele vin din acelaşi izvor, Tatăl.

De altfel, Isus spune că Tatăl îl va trimite pe acest DuhParaclet în numele său. Această ultimă precizare se dovedeşte a fi foarte importantă întrucât ea arată bine care este natura relaţiilor dintre persoanele divine ale Sfintei Treimi: niciuna nu lucrează pentru sine. Isus

„Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus” (In 14,26).

nu vorbeşte despre El însuşi, ci spune cuvintele pe care Tatăl i le-a dat să le spună (v. 24). La fel, Duhul Sfânt nu învaţă „din iniţiativă proprie”, ci pentru că este trimis în numele Fiului.

Cel de-al doilea rol încredinţat Duhului Sfânt este, după cum am spus, acela de a le reaminti ucenicilor cele spuse de Isus. Prin această funcţie Duhul Sfânt nu doar le readuce în memorie ucenicilor spusele Învăţătorului, ci îi ajută să le şi înţeleagă în aşa fel încât ele să treacă de la o înţelegere luminoasă la o trăirea vie a lor. În sens biblic, memoria este mai mult decât o simplă reamintire a trecutului.

Atunci când Isus le cere ucenicilor să repete gestul său euharistic, El şi consacră memoria creştină pentru totdeauna. Prin urmare, a-şi aminti cuvintele lui Isus înseamnă, pentru creştin, a le şi pune în practică, a le trăi.

Duminica a VII-a a Paştelui (C) Evanghelia zilei: Ioan 17,20-26 Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: „Părinte sfânt, nu mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în mine: toţi să fie una; după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine, aşa şi ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 20,27-29).

Odată cu Înălţarea preaslăvită, pe care Sfânta Biserică a celebrat-o Joia trecută, Isus Cristos şi-a redobândit locul de mărire de-a dreapta Tatălui (Mc 16,19). Întronat alături de Tatăl, Isus poate de aici înainte să-şi exercite domnia asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, care este o Împărăţie veşnică şi universală.

Textul evanghelic al duminicii a şaptea a Paştelui ni-L înfăţişează pe Isus în atitudine de mijlocire în favoarea atât a celor care l-au urmat de-a lungul vieţii sale pământeşti şi pe care i-a lăsat să-i continue lucrarea de vestire a Cuvântului, cât şi a acelora care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în El. Este surprinzător acest mod de a se ruga. Isus îi are în vedere şi pe cei care, de-a lungul istoriei vor crede şi se vor ataşa de El, fie că aparţin poporului ales, fie că provin din alte popoare. Toţi aceştia vor forma noul Popor al lui Dumnezeu pe care Isus îl adună şi îl conduce ca un Bun Păstor.

Traducerea noastră spune că Isus se roagă pentru toţi cei care vor crede în El. Acest viitor este totuşi inutil întrucât în textul grec original verbul este la participiu prezent: Isus se roagă dinainte pentru cei care cred „acum” în secolul I ca şi în 2010, ca şi cum toţi cei care cred, indiferent de momentul istoric în care se află, se află deja în faţa Lui. În centrul rugăciunii sale se află un strigăt: Toţi să fie una... Acest strigăt are pentru noi aspec-

Sfânta Scriptură tul dureros al unei speranţe ecumenice: când vor redeveni creştinii una? Trebuie, însă, să notăm faptul că Evanghelia Sfântului Ioan (spre deosebire de Epistole) nu oferă un context al vreunei comunităţi în criză căreia această rugăciune să-i dea de gândit. Mai mult, această expresie de a fi „una”, la Sfântul Ioan, depăşeşte cu mult ideea unei coeziuni comunitare dintr-o anumită „parohie”. Prin urmare ar fi mai curând vorba aici de acea unitate dintre Tatăl şi Fiul în sânul Sfintei Treimi. De altfel, expresia „ei să fie în chip desăvârşit una” înseamnă, în mod literal „ei să fie împliniţi în unitate”. Ca şi cum Isus ar voi să spună că noi nu vom fi nicicând noi înşine decât atunci când am realiza între noi această unitate divină.

Iată un adevărat proiect pentru unitatea creştină, care depăşeşte cu mult simpla obţinere a unui consens. Dar această unitate, conform lui Isus, are într-însa putere probatorie: ea va spune cu claritate lumii că Evanghelia este adevărată şi că noi suntem iubiţi de către Tatăl la fel de mult ca şi Fiul.

Duminica Rusaliilor (C) Evanghelia zilei: Ioan 14,15-16.23-26

Trimiterea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii asupra grupului de apostoli şi de ucenici adunaţi în jurul Mamei lui Isus Cristos (Fap 1,14) a însemnat nu doar împlinirea unei promisiuni făcute de Mântuitorul înainte de Înălţarea sa glorioasă la ceruri (v. Fap 1,8), ci mai ales momentul naşterii Bisericii ca Fiinţă vie, ca Trup mistic al cărui cap este Cristos însuşi (Ef 1,22). Duhul Sfânt este „Sufletul” acestui Trup. El adună „mădularele” sale într-o unitate fiinţială (Rom 12 sau 1Cor 12) şi îi dă viaţă, iar această viaţă pe care i-o dă nu este alta decât aceea a Sfintei Treimi.

Fragmentul evanghelic al acestei duminici pune în evidenţă tocmai acest aspect al vieţii Bisericii, viaţă în care se „sălăşluiesc” Tatăl şi Fiul prin lucrarea de iubire a Duhului Sfânt. Iar lucrarea Duhului Sfânt se concretizează prin ceea ce titlul de Apărător/Paraclet exprimă (şi despre care am vorbit în duminica a şasea a Paştelui), dar şi prin ceea ce exprimă cuvintele Duhul adevărului. În cadrul ultimei Cine Isus le promite celor care vor primi în inimile lor Cuvântul său o inteligenţă sau o lumină care îi va ajuta să-l înţeleagă ca fiind un Cuvânt adevărat.

El spune că acest Duh al adevărului îi va conduce pe ucenici către întreg adevărul (16,13), iar ceea ce e important de remarcat este faptul că Duhul nu adaugă nimic la ceea ce Isus spune, întrucât Isus este El însuşi „cale, adevăr şi viaţă”. În fond, Duhul este desemnat ca fiind „al adevărului”, înnr. 5/2010

„Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis” (In 14,23-24).

trucât El ne ajută să-l descoperim pe Isus, şi prin El, pe Tatăl.

Dar aşa cum este primit Cuvântul lui Isus, la fel trebuie primit şi Duhul pentru ca El să lucreze în noi. Din acel moment, însă, începe o luptă interioară între duhul propriu şi acest Duh al adevărului. Lumea, ne spune versetul 17 (absent, din păcate, din textul liturgic), nu poate să-L primească pentru că… nu-l cunoaşte. Or, una din „provocările” importante ale Rusaliilor este aceasta: cel care îl iubeşte pe Isus se va încredinţa el, oare, atât de mult Duhului adevărului încât să înlăture definitiv din viaţa sa minciuna (aşa cum se angajase prin promisiunile făcute la Botez )? În definitiv, Isus angajează libertatea noastră de oameni în sensul următor: dacă cineva mă iubeşte, spune El, va primi/păzi Cuvântul…, primire care nu-l va transforma într-o fiinţă super-instruită sau îndoctrinată (sau chiar savantă ori inteligentă), ci îl transformă, în primul rând, întrun locaş viu al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Adevărului, într-un „tabernacol” fericit.

Pr. Tarciziu ŞERBAN

11

12

Ştiri interne Arhiepiscopia romano-catolică de Alba-Iulia A trecut la Domnul IPS Balint Lajos, Arhiepiscop emerit de Alba-Iulia Înalt Preasfinţitul Balint Lajos, Arhiepiscop emerit de Alba-Iulia, a trecut la Domnul în ziua de 4 aprilie 2010, în sărbătoarea Sfintelor Paşti, la vârsta de 81 de ani, în al 53-lea an al ministerului sacerdotal, al 29-lea an al episcopatului, la 17 ani de când s-a retras de la cârma Arhidiecezei. Cu o săptămână înainte de a muri, la cererea sa expresă, i-a fost administrat sacramentul celor suferinzi. Chiar şi în ziua morţii a celebrat Jertfa Euharistiei în capela sa particulară.

Excelenţa Sa s-a născut la Delniţa, la 6 iulie 1929. A urmat cursurile Institutului Teologic Romano-Catolic de la Alba-Iulia între anii 1948 şi 1957, cu o întrerupere de trei ani, timp în care şi-a satisfăcut stagiul militar. A fost hirotonit preot la 28 aprilie 1957 de către Episcopul Marton Aron. A fost mai întâi capelan, iar mai apoi paroh în diferite parohii. În anul 1981 a fost numit Episcop auxiliar de Alba-Iulia (titular de Nova). Din anul 1990 a devenit episcop diecezan, iar la 5 august 1991 a fost numit primul arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba-Iulia. Din cauza gravelor probleme cardiace şi-a înaintat demisia în anul 1993, fiindu-i acceptată de către Sfântul Părinte.

De atunci a trăit retras la Izvorul Mureşului şi Odorheiu Secuiesc.

Funeraliile au avut loc miercuri, 7 aprilie 2010, în biserica de la Şumuleu Ciuc, iar după oficierea serviciului divin, Arhiepiscopul a fost înmormântat, conform dorinţei sale, în cimitirul vechi din Delniţa. Să se odihnească în pace!

Sursa: www.catholica.ro

Biserica greco-catolică Vizita Cardinalului Leonardo Sandri, Prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale

La invitaţia Sindoului Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, va efectua o vizită în ţara noastră în perioada 6-10 mai 2010. Eminenţa Sa se va afla în mijlocul credincioşilor greco-catolici în numele Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, pentru a vedea la faţa locului realităţile Bisericii noastre, în calitate de „ministru” al Dicasterului care se ocupă tocmai de Bisericile Catolice Răsăritene.

Programul acestei vizite cuprinde întâlniri cu comunităţile din Blaj, Bucureşti, Sighetu Marmaţiei şi Cluj. Astfel, joi, 6 mai, la orele 18,30, Cardinalul Prefect se va afla la biserica vicarială din Bucureşti, Sfântul Vasile cel Mare (Polonă), unde va fi întâmpinat de Preasfinţia Sa Episcopul Mihai, Vicarul Bucureştilor, împreună cu comunitatea greco-catolică din Capitală. A doua zi a vizitei, 7 mai, sunt prevăzute întâlniri cu oficialităţi ale Statului.

Sâmbătă, 8 mai, Eminenţa Sa va participa la pelerinajul anual la Cimitirul Săracilor de la Sighetu Marmaţiei, unde se odihnesc episcopii martiri Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Valeriu Traian Frenţiu şi Anton Durcovici, precum şi atâţia alţi fii ai Bisericii, lideri ai vieţii politice şi culturale a ţării. Duminică, 9 mai, la orele 10, Cardinalul Prefect va celebra Sfânta Liturghie în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, împreună cu toţi Episcopii Bisericii noastre şi cu Nunţiu Apostolic în România şi Republica Moldova, iar în cursul după-amiezii va participa, tot la Blaj, la o întâlnire a Sinodului Episcopilor. Vizita în ţara noastră se va încheia în cursul după-amiezii de luni.

Sursa: www.bru.ro

Ştiri externe Giulgiul de la Torino expus spre venerare

Sâmbătă, 10 aprilie 2010, a fost inaugurată expunerea Giulgiului din Torino, care se va încheia în 23 mai. Unul dintre momentele importante ale expunerii l-a constituit vizita Papei Benedict al XVI-lea, în data de 2 mai, zi în care a celebrat Sfânta Liturghie în Piaţa San Carlo din Torino.

Până pe 23 mai, expunerea va permite trecerea prin faţa Giulgiului a circa 1 milion şi jumătate de pelerini. Cardinalul Severino Poletto, Arhiepiscop de Torino şi custode pontifical al Giulgiului, le aminteşte pelerinilor că „expunerea este înainte de toate un eveniment spiritual. Roadele pe care le sper de la această expunere sunt convertirea inimii şi ajutorul concret oferit celorlalţi”.

Giulgiul din Torino este considerat de milioane de creştini pânza care a învelit trupul lui Isus Cristos după moartea Sa. Pânza de 4,37 pe 1,11 metri conţine imaginea întreagă din faţă şi din spate a unui bărbat întins pe spate, şi are pete roşiatice corespunzând sângelui. Bărbatul din imagine are 1,80 m înălţime şi păr lung, barbă şi mustaţă. Ochii sunt închişi, mâinile îi stau încrucişate şi trupul poartă semne de tortură.

O nouă ediţie a Anuarului de Statistică al Bisericii

Editura Vaticanului a publicat recent o nouă ediţie a Anuarului de Statistică al Bisericii, cuprinzând informaţii despre principalele aspecte ale activităţii Bisericii Catolice în diferite ţări în perioada 2000-2008. În acest interval, prezenţa catolică în lume a crescut de la 1,045 de miliarde în 2000 la 1,166 miliarde în 2008, o creştere cu 11,54 procente. Ca procentaj al populaţiei totale, europenii catolici reprezentau 26,8% în 2000, şi doar 24,31% în 2008.

Numărul Episcopilor din întreaga lume a crescut de la 4.541 în 2000 la 5.002 în 2008, o creştere deci de 10,15%. Numărul preoţilor a crescut de asemenea uşor, trecând de la 405.178 în 2000 la 409.166 în 2008, o creştere generală de 0,98%. Analizând situaţia pe continente, în Europa numărul preoţilor s-a redus mult: în 2000 aproximativ 51% dintre preoţii lumii erau în Europa; în 2008 procentul a ajuns de 47%. Pe de altă parte, Asia şi Africa aveau împreună în 2000 circa 17,5% din preoţii lumii, în 2008 procentul ajungând la 21,9%. În Americi procentul a ajuns la 30% din preoţii din lumea întreagă.

Persoanele consacrate nehirotonite erau în număr de 55.057 în 2000, scăzând la 54.641 în 2008. Comparând datele pe continente, Europa are un puternic declin,de 16,57%.

Anuarul de Statistică al Bisericii include şi informaţii despre numărul de studenţi la filozofie şi teologie în seminarii diecezane şi călugăreşti. Per ansamblu, numărul lor a crescut de la 110.538 în 2000 la 117.024 în 2008. În Africa şi Asia numărul lor a crescut, în timp ce în Europa a scăzut. nr. 5/2010

Congres european dedicat migraţiilor În perioada 27 aprilie - 1 mai 2010 s-a desfăşurat la Málaga, în Spania, cel de-al VIII-lea Congres European asupra Migraţiilor, promovat de Consiliul Conferinţelor Episcopale ale Europei (CCEE).

Tema aleasă a fost Europa persoanelor în mişcare. Depăşirea temerilor. Trasarea perspectivelor.

Obiectivul a fost acela de a aprofunda fenomenul migrator în lumina efectelor sale asupra familiei, parohiei şi societăţii.

La lucrări au participat aproximativ 100 de delegaţi ai conferinţelor episcopilor din Europa reprezentând episcopi, directori naţionali pentru pastorala migranţilor, operatori pastorali şi reprezentanţi ai societăţii civile şi ai lumii politice.

România a fost reprezentată de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, care în după-amiaza zilei de 28 aprilie a prezentat o temă despre familie: „Valoare şi concepţie despre căsătorie şi familie în raport cu trei ambiente de viaţă: copii şi educaţie; îmbătrânirea în migraţie; consecinţe sociale şi politice ale căsătoriilor binaţionale şi inter-religioase: un efect al migraţiilor”.

13

14

Semnificaţii liturgice

Secvenţele Liturghiei Liturghiile pentru două sărbători care se apropie – Duminica Rusaliilor şi Trupul Domnului –, au prevăzute aşa-numitele „secvenţe” sau „proze”, care se cântă înainte de citirea Evangheliei (înainte sau după Aleluia, după caz).

Acest tip de cântare liturgică a ajuns la formele cunoscute astăzi trecând prin mai multe etape de-a lungul timpului. Punctul de plecare este legat de modul de interpretare a cântării Aleluia înainte de Evanghelie. Dat fiind că ultima silabă din Aleluia este dezvoltată – în cântul gregorian – într-o melodie mai lungă, bogat ornamentată, în Evul Mediu s-a fixat uzanţa de a o amplifica şi mai mult, ea fiind numită sequentia sau iubilatio. Ulterior, acestei melodii melismatice i s-a adăugat şi un text propriu, adaptat frazei muzicale (care servea şi la înlesnirea memorării ei).

Lungimea acestei iubilatio a făcut necesară împărţirea ei în mai multe diviziuni (numite şi ele sequentiae, „secvenţe”); melodia împreună cu textul ei se numea sequentia cum prosa („secvenţă cu proză, cu text”), de unde numele alternativ de prosa pentru secvenţă. Numele ar mai putea proveni şi de la faptul că ea „urmează” (sequitur) după ultima silabă din Aleluia. Începând din secolul al X-lea au început să apară colecţii cu astfel de secvenţe pentru diferite sărbători, care au fost compuse nu pentru a însoţi o melodie existentă, ci ca lucrări de sine stătătoare, de multe ori aceeaşi persoană alcătuind atât textul, cât şi melodia.

Liturghierul roman publicat după Conciliul din Trento – care a uniformizat ritul roman şi a devenit normativ timp de patru secole – a reţinut numai cinci secvenţe din mulţimea celor utilizate până atunci: Victimae paschali (Liturghia din Duminica Învierii Domnului), Veni Sancte Spiritus (Duminica Rusaliilor), Lauda Sion (Trupul Domnului), Stabat mater (Comemorarea

celor şapte dureri ale Fecioare Maria – numită astăzi „Sfânta Fecioară Maria Îndurerată”, 15 septembrie), Dies irae (pentru Requiem – Liturghia răposaţilor). De la reforma liturgică din 1970, Dies irae nu mai apare în Liturghia pentru răposaţi, ci ca imn la Oficiul lecturilor, în ultima săptămână de peste an; dintre celelalte secvenţe, doar cele pentru Paşti şi Rusalii sunt obligatorii, celelalte devenind facultative.

Dintre părţile schimbătoare ale Liturghiei, destinate corului, secvenţele sunt aproape singurele cu text nebiblic (în timp ce cântările la intrare, la Aleluia, la ofertoriu sau la împărtăşanie de la Liturghie sunt versete din Scriptură); textele sunt însă de inspiraţie biblică, iar cele păstrate azi în liturgie au autori celebri: Wipo din Burgundia (Victimae paschali, care a fost atribuită şi lui Notker Balbulus, precum şi lui Adam de St. Victor), Papa Inocenţiu al III-lea (Veni Sancte Spiritus, atribuită şi lui Ştefan Langton), Sf. Toma de Aquino (Lauda Sion), Jacopone da Todi (Stabat mater, atribuită şi Papei Inocenţiu al III-lea), Toma din Celano (Dies irae).

Textul secvenţelor este legat de semnificaţia sărbătorii pentru care a fost scris. Există o mare diversitate privind structura, ritmul şi metrul versurilor, melodia şi modul de interpretare, fapt care se observă chiar la cele rămase astăzi în uzul liturgic, fiecare dintre acestea fiind net diferită.

Secvenţele au diferite melodii gregoriene tradiţionale (de obicei, melodia se schimbă de la o strofă la alta). Variantele cu text în limba română sunt mai puţin cunoscute şi utilizate în zilele noastre; în schimb, de-a lungul veacurilor, secvenţele au inspirat numeroşi compozitori renascentişti, clasici şi moderni, care au creat foarte multe capodopere ale acestui gen.

Wilhelm Tauwinkl

Cinci ani de pontificat

BENEDICT AL XVI-LEA Cinci ani de pontificat 19 aprilie 2005 - 19 aprilie 2010

Un simplu şi umil slujitor în via Domnului Timpul a trecut repede iar întâmplările au fost intense în aceşti cinci ani împliniţi ai acestui Pontificat.

Pentru a-i interpreta în mod corect trebuie să ne întoarcem cu gândul la Capela Sixtină, din dimineaţa alegerii, atunci când noul Papă primea moştenirea spirituală a marelui său predecesor şi trasa priorităţile care urmau să orienteze slujirea sa „în via Domnului”: relaţia omului cu Dumnezeu, care ne-a fost revelat de Isus Cristos şi pe care o întâlnim în mod deosebit în Euharistie, în cultul Bisericii; angajarea „fără rezerve” pentru a reface „deplina şi vizibila unitate a tuturor celor care îl urmează pe Cristos”; dorinţa de a răspunde „cererii de ajutor venită din partea lumii actuale care, tulburată de nesiguranţe şi temeri, îşi pune întrebări legate de viitorul său”; dialogul „deschis şi sincer” cu membrii altor religii sau cu cei care pur şi simplu caută răspuns la întrebările fundamentale ale vieţii, „pentru a căuta adevăratul bine al omului şi al societăţii”.

Fără îndoială acestea au fost adevăratele priorităţi ale Pontificatului, urmărite cu coerenţă şi curaj într-un context adesea marcat de tensiuni şi obstacole. Benedict al XVI-lea spunea că nu intenţiona să facă să strălucească lumina proprie, ci pe aceea a lui Cristos. Auschwitz, Istanbul, New York, Sydney, Paris, Africa, Ierusalim. Sinagogi şi moschee, enciclice despre iubire, speranţă, etică în dezvoltare, în economie şi în respectarea mediului înconjurător.

Un bilanţ bogat şi plin, de slujire a lui Dumnezeu şi a omenirii. Un drum care trebuie continuat pe un itinerar sigur.

Pr. Federico Lombardi, purtător de cuvânt al Sfântului Scaun (editorial pentru Octava Dies) nr. 5/2010

15

16

Cinci ani de pontificat

Cinci ani de pontificat În după-amiaza zilei de 19 aprilie 2005, a doua zi a Conclavului, privirile tuturor celor reuniţi în Piaţa Sfântul Petru din Vatican erau îndreptate spre coşul Capelei Sixtine, din care începea să se înalţe spre cer un fum oarecum gri. “Avem Papă sau nu avem Papă?”, se întrebau toţi cei care urmăreau evenimentul, fie direct, fie prin intermediul televiziunii. Dubiile au fost îndepărtate în momentul în care au început să sune clopotele Bazilicii Sfântul Petru, iar după circa jumătate de oră a ieşit la balconul central al Bazilicii cardinalul camerleng Jorge Arturo Medina Estévez pentru a anunţa cu bucurie Urbi et Orbi: HABEMUS PAPAM: Annuntio vobis gaudium magnum; habemus Papam: Eminentissimum ac Reverendissimum Dominum, Dominum Josephum Sanctae Romanae Ecclesiae Cardinalem Ratzinger qui sibi nomen imposuit Benedictum XVI. Primele sale cuvinte. „Iubiţi fraţi şi surori, după marele Papă Ioan Paul al II-lea, domnii cardinali m-au ales pe mine, un simplu şi umil lucrător în via Domnului. Mă mângâie faptul că Domnul ştie să lucreze şi să acţioneze şi cu instrumente insuficiente şi în mod deosebit mă încredinţez rugăciunilor voastre. În bucuria Domnului înviat, încrezători în ajutorul său permanent, mergem înainte. Domnul ne va ajuta iar Maria, Preasfânta sa Mamă, va fi de partea noastră. Mulţumesc”.

Cele trei enciclice. Deus caritas est (Dumnezeu este iubire) este prima scrisoare enciclică publicată de Benedict al XVI-lea. Anunţată în timpul audienţei generale din 18 ianuarie 2006, a fost publicată la 25 ianuarie următor.

Enciclica este datată 25 decembrie 2005, ziua la care a fost semnată. Iată începutul: „Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Aceste cuvinte din Scrisoarea întâi a Sfântului Ioan exprimă cu o deosebită claritate ceea ce constituie centrul credinţei creştine: chipul creştin al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, chipul omului şi al drumului său”.

Spe salvi (În speranţă am fost mântuiţi) este cea de a doua, publicată la 30 noiembrie 2007, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei. Enciclica începe astfel: “Spe salvi facti sumus – în speranţă am fost mântuiţi, le spune Sfântul Paul romanilor şi nouă (Rom 8,24). Răscumpărarea, mântuirea, conform credinţei creştine, nu este un simplu dat de fapt. Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă vrednică de încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru”.

Caritas in veritate (Caritatea în ade-

văr) a fost semnată de Papa Benedict al XVI-lea la 29 iunie 2009, solemnitatea Sfinţilor Petru şi Paul. Începe cu cuvintele: „Caritatea în adevăr – Caritas in veritate -, pentru care Isus Cristos a devenit martor prin viaţa sa pământească şi, mai ales, prin moartea şi învierea sa, este principala forţă propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane şi a întregii omeniri”.

Călătorii apostolice. Papa Benedict al XVI-lea a efectuat 17 călătorii apostolice în Italia şi 14 călătorii în afara Italiei. Călătoriile în afara Italiei: prima la Koln, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului (18-21 august 2005); ultima, în Malta, între 17 şi 18 aprilie 2010.

Zile Mondiale ale Tineretului. Suveranul Pontif a participat la Cea de a XX-a Zi Mondială a Tineretului de la Koln (18-21 august 2005) şi la Cea de a XXIII-a de la Sydney (15-20 iulie 2008), suscitând mereu entuziasmul tinerilor.

Consistorii. Benedict al XVI-lea a prezidat două Consistorii ordinare publice pentru crearea de noi cardinali: 15-24 martie 2006 şi 23-24 noiembrie 2007, creând 38 de noi cardinali, dintre care mai sunt în viaţă 36, 30 dintre aceştia fiind electori.

Anul Sfântului Paul. Jubileu special dedicat Sfântului Paul, declarat de Papa Benedict al XVI-lea cu ocazia a 2000 de ani de la naşterea Apostolului neamurilor (28 iunie 2008 - 29 iunie 2009).

Anul Sfintei Preoţii. A fost declarat cu ocazia aniversării a 150 de ani de la „naşterea pentru cer” a Sfântului Ioan Maria Vianney, patronul preoţilor din lumea întreagă (19 iunie 2009 - 11 iunie 2010). (A.C.)

Cinci ani de pontificat Triplă aniversare pentru Suveranul Pontif

Telegrama de felicitare a ÎPS Ioan Robu SANCTITĂŢII SALE BENEDICT AL XVI-LEA PONTIF SUPREM VATICAN Sfinte Părinte, Apropiindu-se fericitul întreit aniversar al Sanctităţii Voastre: al zilei de naştere, al alegerii ca Păstor Suprem al Bisericii lui Cristos şi al începutului solemn al Pontificatului, Arhiepiscopul Arhidiecezei de Bucureşti împreună cu Episcopul său Auxiliar, cu preoţii, congregaţiile religioase de bărbaţi şi femei şi toţi credincioşii încredinţaţi grijii sale pastorale, Vă transmit felicitări şi-şi mărturisesc din nou iubirea sinceră, comuniunea neabătută şi ascultarea filială către Vicarul lui Cristos pe pământ.

Domnul Isus, Regele Biruitor, speranţa noastră, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, ajutorul creştinilor, să Vă dea bogăţia harurilor şi a bucuriilor pascale, o sănătate cât mai bună, tărie, statornicie şi o abundentă revărsare a Duhului Sfânt şi a darurilor sale, pentru a-i putea întări în credinţă pe toţi şi pentru a învinge răul.

Cu umilinţă Vă cerem Binecuvântarea Apostolică pentru Biserica noastră locală, pentru Patria noastră şi pentru poporul nostru.

Bucureşti, Ioan ROBU 14 aprilie 2010 Arhiepiscop Mitropolit

Un pontificat al iubirii în adevăr Pontificatul Papei Benedict al XVI-lea a început cu enciclica Deus caritas est (2006), prin care magisteriul invita Biserica de astăzi la o aprofundare a virtuţii teologale a iubirii şi la o cultură a carităţii creştine, sub toate formele ei.

La scurtă vreme, a urmat conferinţa despre credinţă, raţiune şi universitate, de la Regensburg, susţinută de Sfântul Părinte la o universitate de care era legat trecutul său de profesor. Papa a ţinut un discurs erudit, în care nu a ezitat să spună mai multe lucruri neconvenabile nu numai despre Islam, ci şi despre declinul culturii raţionale a Occidentului. El sugera astfel că iubirea creştină nu înseamnă a fi totdeauna blând întrun sens psihologic, spunând nr. 5/2010

numai lucruri agreabile şi plăcute la auz. Iubirea evanghelică se hrăneşte profetic din adevăr – or, adevărul este cu atât mai incomod cu cât se

adresează celor care îl resping cu mai multă obstinaţie. În 2007, Papa Benedict al XVI-lea a oferit enciclica Spe salvi, în care a adus o critică – din nou incomodă – culturii pozitiviste de azi, care exaltă progresul ştiinţei ca pe un mijloc de „mântuire terestră” a omului. Această utopie este hrănită intelectual, cum aminteşte Papa, nu numai de Francis Bacon şi de Marx, ci şi de Kant – altminteri, un „monstru sacru” al filozofiei moderne. Curajul Papei de a deconspira mitul modern al progresului ştiinţific mergând la fundamentele sale filozofice este cu atât mai mare cu cât, în Biserica din Occidentul de azi, mulţi catolici, şi chiar unii preoţi şi călugări care nu au avut parte de „vaccinul dezi-

17

18

Cinci ani de pontificat luziei” comuniste, au fost contaminaţi de ideologia progresului ştiinţific şi fascinaţi de „mântuirea terestră” promisă de marxism.

O miză centrală a enciclicei Spe salvi este însă aceea de a sublinia obiectivitatea speranţei creştine, reamintind Bisericii că „credinţa este substanţa (hypostasis) realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd” (Evr 11,1). Credinţa nu este o opinie subiectivă, nu este un ideal vaporos al fiecăruia, nu este o senzaţie afectivă şi nu are nicio legătură cu vreun mit privat. Credinţa este substanţială, este drumul vizibil şi invizibil către realitatea lui Dumnezeu, care a devenit pentru noi, în Cristos, o realitate întrupată. Credinţa se bazează pe Adevărul veşnic, pe Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Obiectivitatea speranţei creştine este garantată astfel de substanţa realităţilor divine revelate în Cristos.

De curând, în 2009, Papa Benedict a oferit o primă enciclică socială, intitulată Caritas in veritate. Titlul acestui document este în sine grăitor, semnalând preocuparea centrală a Papei pentru o „civilizaţie a iubirii” bazată pe aderenţa necondiţionată la adevăr. Pe urmele lui Paul al VI-lea, Papa Benedict al XVI-lea propune aici, în plină criză economică mondială, o revizuire a principiilor umane ale civilizaţiei occidentale: o umanizare a omului de astăzi printr-o redescoperire a solidarităţii gratuite care îşi are temeiul şi izvorul în iubirea lui Cristos – în iubirea în adevăr a lui Dumnezeu.

Dar, poate cea mai profundă şi umilă ilustrare a acestui pontificat al iubirii în adevăr este recenta scrisoare pastorală adresată de Sfântul Părinte Bisericii din Irlanda. Scrisoarea reînvie înţelepciunea din Ezechiel 34,2-16 – în care

În faţa problemelor enorme ale dezvoltării popoarelor care aproape ne duc la descurajare şi la cedare, ne vine în ajutor cuvântul Domnului Isus Cristos care ne face conştienţi: „Fără mine nimic nu puteţi face" (In 15,5) şi ne încurajează: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20).

(Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 78)

Dumnezeu îi mustră cu asprime pe „păstorii care se pasc pe ei înşişi” (ecoul mustrării mult mai severe adresate preoţilor în Osea 6,9) şi promite că va răscumpăra oaia pierdută, o va aduce înapoi pe cea rătăcită, o va lega pe cea rănită şi o va întări pe cea bolnavă. Tonul scrisorii vădeşte însă delicateţea personală a Papei, iubirea sa de părinte pentru toţi copiii săi: o iubire care atinge cu blândeţe corzile sufletului celor răniţi, cu umilinţa profund umană şi profund creştină a celui care este astăzi Păstorul Bisericii universale. Într-o lume cum este cea a timpurilor noastre, însetată de iubire şi amnezică faţă de adevăr, Biserica a primit, prin pontificatul Papei Benedict al XVI-lea, darul de a creşte în iubirea în adevăr „până la măsura vârstei plinătăţii (pleroma) lui Cristos” (Ef 4,13).

Tereza-Brînduşa PALADE

Preoţia în Biblie

Sfânta Fecioară Maria, Mama preoţiei ierarhice După ce am aprofundat aspectele esenţiale ale preoţiei lui Cristos, să contemplăm chipul Sfintei Fecioare Maria, prima slujitoare a Marelui Preot.

Am ales un text biblic sublim, unde o regăsim pe această fiică aleasă a Tatălui la picioarele Crucii, purtând în inima ei îndurerată acel „Facă-se voia ta!”, cuvinte care o vor înălţa pe culmile martiriului. Să citim textul: „Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”

Apoi, i-a spus discipolului: „Iat-o pe mama ta!” şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19,25-27).

Această nouă privire a lui Isus către Maria – dezvăluită deja la nunta din Cana şi în timpul vieţii apostolice a lui Isus – capătă la Cruce un sens unic. Acesta este exprimat printr-un cuvânt special: „Femeie” – am putea spune: Neprihănită – noua Evă, care trebuie să ducă la bun sfârşit o lucrare asemănătoare cu cea a noului Adam, Isus. La Cruce este acest ceas al „Femeii”, când, dincolo de durerile morţii, Cristos o numeşte pe Maria cea vie, pentru a purta în rugăciunea ei Viaţa care renaşte din întunericul Morţii. În clipa supremă a dăruirii sale, Cristos ne arată unitatea sa profundă cu Fecioara Mamă, pentru această misiune de slujire a Tatălui, până pe culmea Calvarului. Dar, în acelaşi timp, Marele Preot i-l încredinţează pe ucenicul său preaiubit, Sfântul Ioan, cerându-i, astfel, ultima ofrandă, maternitatea ei spirituală, divină. Lângă Cruce, „Maria spune: Neagră sunt, dar frumoasă (Ct 1,4); ea este, cu adevărat, arsă de suferinţă, nu mai are chip, asemeni lui Isus, nimic atrăgător. Dar Ioan primeşte frumuseţea interioară a Fecioarei, ascultându-l total pe Învăţător” (Marie-Dominique Philippe, L’Étoile du matin). Din acea clipă, Ioan a acceptat-o pe Sfânta Fecioară ca un dar al Tatălui. „Aşa cum Ilie, ridicat la cer, i-a lăsat lui Eliseu mantia, semnul puterii sale profetice, Cristos, ridicat pe Cruce, i-a lăsat lui Ioan o altă mantie, pe Maria, semnul puterii sale preoţeşti” (Sfântul Ludovic Marie Grignon de Monfort, Tratat de devoţiune în cinstea Sfântei Fecioare).

Acesta a fost testamentul filial al lui Isus, aşa cum l-a numit Sfântul Ambroziu, prin care orice preot, urmându-l pe Ioan, primeşte această invitaţie imperativă de a o lăsa pe nr. 5/2010

Maria în casa lui, în inima lui, pentru a trăi intens preoţia, cu această credinţă contemplativă.

Urmându-l pe Fiul său în drumurile lui apostolice, Sfânta Fecioară îi este încredinţată lui Ioan, pentru ca ucenicul preaiubit să ne vorbească despre Isus în lumina ei, datorită unei legături de iubire pe care nu o avusese înainte. Până în acea clipă, Ioan o respecta pe Mama Învăţătorului, dar nu o cunoştea atât de mult. Dar, după înserarea din Vinerea Mare, Maria va fi mama lui Ioan şi mama tuturor preoţilor care vor trăi din cuvintele rostite de Marele Preot: Fiule, iată mama ta!

Iubirea maternă a Sfintei Fecioare Maria faţă de preoţi se manifestă şi astăzi, pentru a le arăta acestor slujitori ai lui Dumnezeu că au primit de la Cristos un dar unic pentru creştini, pentru oiţele Păstorului. Slujirea unui preot este slujirea lui Cristos şi, în inima Mariei, prima misiune a acestuia este rugăciunea. Preoţia este mai întâi o slujire a iubirii, a rugăciunii şi a mijlocirii. El, după exemplul Fecioarei, trebuie să ofere Tatălui sărăcia acestei lumi, sărăcia păcatului, mântuirea credincioşilor săi, ştiind că această sărăcie nu poate fi îmbogăţită decât de Cristos, prin Sfânta Euharistie. Astfel, preotul înţelege importanţa acestui sacrament, care trebuie să fie inima slujirii sale, pentru ca bunătatea arătată în viaţa lui pastorală să se realizeze întotdeauna în această lumină a Crucii. Închei citând din mesajul exprimat de Papa Benedict al XVI-lea, în timpul Audienţei Generale din 12 august 2009, cu ocazia Anului consacrat preoţiei: „A o primi pe Maria la tine înseamnă să o laşi să intre în dinamismul întregii tale existenţe – nu în mod superficial – şi în tot ceea ce cuprinde orizontul apostolatului tău. Ar trebui să înţelegem că legătura specială a maternităţii, care există între Maria şi preoţi, este izvorul primordial, motivul fundamental al iubirii pe care o are pentru fiecare dintre noi. Maria iubeşte preoţii din două motive: pentru că sunt asemănători lui Isus şi pentru că se dăruiesc, urmând exemplul Ei, în misiunea de a-l vesti şi de a-l dărui lumii pe Cristos. Datorită acestei uniri sacramentale cu Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei, fiecare preot poate şi trebuie să se simtă cu adevărat fiul preaiubit al acestei Fecioare, atât de nobilă şi atât de smerită”.

Sr. Cristiana MAREŞ cj

19

20

Biserică şi societate

Polonia plăteşte un nou tribut pe altarul de la Katyn Cunoaştem cu toţii vestea care a zguduit Polonia şi lumea întreagă în dimineaţa zilei de 10 aprilie. Avionul prezidenţial avându-l la bord pe Preşedintele Poloniei Lech Kaczynski s-a prăbuşit înainte de a ateriza pe aeroportul din Smolensk. Alături de el se aflau soţia sa Maria, fostul preşedinte în exil Ryszard Kaczorowski, membri ai elitei politice şi vârfurile armatei în frunte cu şeful de Stat Major, reprezentanţi ai Bisericilor catolică, ortodoxă şi protestantă. O delegaţie de 96 de persoane alese cu grijă pentru a reprezenta întreaga naţiune la un eveniment deosebit de semnificativ: comemorarea a 70 de ani de la masacrul a 22.000 de ofiţeri polonezi ordonat de Stalin. Într-o clipă, Polonia s-a trezit lipsită de şeful statului şi de mulţi oameni valoroşi din elita sa politică, culturală şi intelectuală. Ceea ce a făcut poporul să înmărmurească nu a fost numai pierderea acestor oameni extraordinari, ci şi locul unde aceasta s-a întâmplat. Katyn reevocă în memoria polonezilor un trecut dureros al istoriei lor, un adevăr care a fost ţinut ascuns şi pentru clarificarea căruia Lech Kaczynski s-a implicat cu toată dăruirea şi energia posibilă. Marea pierdere şi locul simbolic al tragediei au asumat în conştiinţa polonezilor valoarea unui sacrificiu eroic, pe deplin răsplătit de participarea masiva a întregii naţiuni care s-a unit pentru a le aduce un omagiu celor căzuţi, un omagiu demn de adevăraţi eroi naţionali.

Mulţi polonezi s-au trezit în acele zile cu un Preşedinte pe care nu îl cunoşteau, sau mai bine zis pe care îl cunoşteau altfel. Dintr-o dată pe megaecranele din centrul istoric al Varşoviei şi pe televizoarele tuturor polonezilor a apărut imaginea unui om bun, deschis, inteligent, plin de tact,

iubitor de familie şi de oameni. Un Om total diferit de felul în care o parte importantă a presei l-a prezentat pe Lech Kaczynski în ultima perioadă.

De aici şi fireasca întrebare a unei doamne în timpul unei emisiuni televizate: dacă nu le-aţi inventat acum, unde erau toate aceste imagini înainte? O întrebare pe care şi-au pus-o foarte mulţi polonezi şi care reprezintă una din temele de meditaţie ale acestor triste şi dureroase zile ce s-au transformat într-o lungă şi profundă reculegere spirituală la nivel naţional.

Polonia a plătit un mare preţ pentru a redescoperi unitatea şi solidaritatea dincolo de diviziunile de partid, pentru a remedita la valoarea demnităţii fiecărei persoane umane şi care, indiferent cine ar fi, nu poate fi călcată în picioare din interese politice sau de altă natură, pentru a reconsidera rolul mijloacelor de comunicare în formarea opiniei publice.

Biserica, ca întotdeauna în istoria zbuciumată a Poloniei, a fost alături de cei îndureraţi. Împreună cu cei ce plâng şi-a plâns proprii preoţi: Episcopul militar Tadeusz Ploski împreună cu secretarul său pr. Jan Osinski; Rectorul Universităţii din Varşovia, pr. dr. Ryszard Rumianek; capelanul preşedintelui pr. Roman Indrzejczyk; arhiepiscopul militar ortodox, pastorul militar protestant şi alţii. În aceste momente de criză s-a revelat din nou în faţa întregii lumi sufletul profund credincios al acestui popor încercat. Un popor care a ştiut să găsească întotdeauna în Dumnezeu forţa pentru a În telegrama de condoleanţe pe care a adresat-o Mons. Slawomir rezista adversităţilor de tot Zarski, vicar general al Ordinariatului Militar din Varşovia, ÎPS Ioan felul, forţa pentru a se ridica Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti spune: mereu cu speranţă şi încre„Împreună cu fraţii întru episcopat şi cu credincioşii noştri dere. „Fericit poporul al căînălţăm rugi fierbinţi pentru ca răposaţii să aibă parte împreună rui Dumnezeu este Domnul” cu Domnul Înviat de bucuria şi pacea fără de sfârşit, iar Domnul (Ps 144).

Milostivirii să-i dea tărie poporului polonez frate ca să depăşească în credinţă imensa durere”.

Pr. Ionuţ Paul Strejac

Sfântul lunii în iconografie

Înălţarea Domnului

O icoană tipică pentru secolul al XV-lea Conform cărţii Faptele Apostolilor (cap. 1), după ce le-a încredinţat apostolilor misiunea de a-i fi martori „până la marginile pământului”, Isus s-a înalţat la ceruri, de pe muntele Măslinilor, fiind ascuns de un nor privirilor lor. Apostolii, rămaşi cu ochii aţintiţi spre cer, au fost întrebaţi de cei doi oameni (doi îngeri), în veşminte albe: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer?”. După ce Domnul a fost acoperit de nor, protagoniştii s-au întors la Ierusalim; acolo a început timpul Bisericii, timpul aşteptării revenirii Domnului.

La Ierusalim, pe esplanada fostului Templu a cărui distrugere a prezis-o Isus, nu departe de Moscheea cu cupolă aurită (Domul rocii), se află astăzi biserica Înălţării.

Lăcaşul sfânt, cu o suprafaţă de doar câţiva metri pătraţi, are în mijloc o lespede de piatră, pe care sunt vizbile două urme de picioare. Conform tradiţiei, din acest loc Domnul Isus s-a înălţat la cer, în văzul discipolilor. Alături de textele canonice (Matei, Luca şi Faptele Apostolilor), această tradiţie a stat la baza iconografiei occidentale despre Înălţăre, mai ales în Evul Mediu. Înălţarea Domnului.

Giotto, cel dintâi mare artist occidental care pictează scena Înălţării (în Capella degli Scrovegni, Padova, 1304-1306), transpune ad litteram cuvintele Scripturii în imagine. După el, artiştii sacri vor recurge la reprezentări tot mai sintetice, făcând abstracţie de scenografia exactă a textului canonic şi, nu de puţine ori, introducând elemente preluate din practicile de pietate.

Astfel, în icoana Înălţarea Domnului din polipticul de la Certosa din Thuison les Abbeville (pictată în 1485, autor neprecizat), aflată în prenr. 5/2010

zent la Art Institut din Chicago, lipsesc cei doi îngeri (bărbaţii în haine albe), dar este prezentă Maica Domnului. Mai mult, Maria apare în prim-plan, într-o clasică postură orantă; ea nu doar priveşte uimită la cer, aşemenea apostolilor, dar ştie deja ce are de făcut până la revenirea Domnului. Mama Mântuitorului devine astfel model al creştinului care-l aşteaptă pe Domnul. În planul superior al icoanei, Cristos – o imagine desprinsă parcă din porticurile catedralelor gotice – se ridică la cer binecuvântându-i pe apostoli. Trupul său glorios, sustras legii gravitaţiei, pluteşte spre înălţimi. Muntele Măslinilor ia forma globului pământesc, pe care rămân, ca mărturie, urmele picioarelor sale.

Când privesc icoana Înălţării Domnului, mă gândesc la mulţimea oamenilor, de la genii la nebuni, care au vorbit sau au scris despre sfârşitul lumii. Creştinii ştiu deja: Isus, ridicat la dreapta Tatălui, va reveni aşa cum l-au văzut apostolii înălţându-se.

Înălţarea Domnului, 1485, Chicago

Pr. Ieronim IACOB

21

22

Universul familiei

abc -ul familiei

D … de la demnitate

Fiind în luna mai, lună dedicată Sfintei Fecioare Maria, vă propun un gând pe tema demnităţii femeii, adăugând astfel încă o pietricică în mozaicul multicolor al reformării cuvintelor.

că s-a cam „exagerat”..., că într-o societate ca a noastră, din ce în ce mai invadată de un nou matriarhat, există mai degrabă riscul unei discriminări în sens opus!

Atacul la adresa demnităţii umane a fost descris de Henri de Lubac ca „răul timpurilor noastre”. Un atac înfricoşător şi, din păcate, real.

Dispreţul faţă de viaţă, faţă de libertate, faţă de bunul nume sunt tot atâtea căi de lezare a demnităţii umane. Războaiele, lagărele şi închisorile pe criterii ideologice, denigrările, sunt tot atâtea locuri de negare ori de schimonosire a demnităţii.

Promulgarea Declaraţiei universale a drepturilor omului, la 10 decembrie 1948, a fost reacţia întregii familii umane faţă de ororile comise în Cel de-al II-lea Război Mondial. Astfel se recunoştea demnitatea inviolabilă a fiecărei persoane umane şi implicit egalitatea dintre oameni.

Astăzi, căile de lezare a demnităţii au devenit mai sofisticate. Amintesc două. O privire parţială asupra persoanei: reducerea totului la o parte a sa (de exemplu, la trup) sau la rolul său (de exemplu, capacitatea sau incapacitatea de a munci).

În scrisoarea Mulieris dignitatem, Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte despre geniul profetic (Mulieris dignitatem, 29) al femeii, referindu-se tocmai la demnitatea sa preţioasă şi inconfundabilă. Secretul femeii e ascuns tocmai în a fi în mod eminent loc al diferenţei. Eva e altul în faţa lui Adam. Întotdeauna femeia ţine locul acestui altul. Dar cine este altul? În ultimă instanţă, e Dumnezeu însuşi. Într-un fel, femeia este semnul său cel mai grăitor. Oare i s-ar putea da femeii o preţuire mai mare? Nicidecum.

Dacă fiecare femeie ar fi conştientă măcar o clipă de marele său privilegiu, din asta ar izvorî un cânt de mulţumire, egal Magnificat-ului Mariei.

Diferenţa păstrează identitatea sa esenţială. În baza profundei atracţii (a bărbatului faţă de femeie şi viceversa) date de diferenţă, ia naştere totala şi reciproca dăruire de sine.

Aşa se pătrunde în inima sponsalităţii (dăruirii), ce priveşte atât căsătoria, care este calea măiastră de dăruire, cât şi vocaţia la feciorie. Din faptul că bărbatul şi femeia sunt fiinţe spiritual-corporale derivă şi transmiterea vieţii, ca necondiţionată ascultare faţă de facultatea de a da viaţa. „Am dobândit om de la Domnul!” (Gen 4,1) sunt cuvintele de uimire ale Evei. Ele ascund bucuria, dar şi cât de conştientă este Eva (femeia) de participarea la marele mister al lui Dumnezeu, Tatăl dătător de viaţă. Aici se înrădăcinează speciala familiaritate a femeii cu începutul şi cu sfârşitul vieţii: cu naşterea şi moartea fiecărui om.

De la grota Betleemului la picioarele crucii, pe Calvar, Maria, femeia prin excelenţă, joacă rolul protagonistei. În ea - mireasă, mamă şi fecioară - strălucesc caracteristicile identităţii feminine în toată puterea lor. „Demnitatea femeii - spune Papa - se măsoară în ordinea iubirii” (Mulieris dignitatem, 29). Fiecare bărbat a fost încredinţat femeii într-un mod cu totul special. Mai întâi mamei, apoi soţiei, şi nu în cele din urmă – ci într-un mod cu totul special, în cazul preotului, prin consacrare – Maicii Domnului. Demnitatea fiecărei femei e chip al demnităţii Maicii Domnului.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Respectul faţă de persoana umană are la bază următorul principiu: „aproapele este, fără nicio excepţie, un alt eu” (cf. Gaudium et spes 27). „Orice formă de discriminare în privinţa drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferenţa de sex, rasă, culoare, condiţie socială, limbă sau religie, trebuie depăşită şi eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu” (Gaudium et spes 29).

Nimeni, cel puţin în lumea occidentală, nu mai pune la îndoială demnitatea personală comună din care provine deplina paritate de drepturi şi îndatoriri ale bărbatului şi ale femeii. Secolul al XX-lea, poate ca urmare şi a aşa-zisei revoluţii sexuale şi a feminismului, a recunoscut, a cucerit şi a apărat paritatea în demnitate. Dar încă de la început Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia întru totul identici în umanitate („Os din oasele mele, trup din trupul meu” Gen 2,23), deci şi egali în demnitate. În zilele noastre, cel puţin în linie de principiu, identitatea deplină a bărbatului, respectiv a femeii, s-a consolidat. Poate că (fără a da dovadă de ironie!) unele voci freamătă de spaima

Universul familiei

Pelerinaj în Polonia În perioada 19-25 aprilie, un grup de pelerini de la Parohia Sfântul Anton din Constanţa a avut bucuria de a vizita Polonia şi câteva sanctuare închinate Sfintei Fecioare Maria. Pelerinii au fost însoţiţi de Pr. Vasile Ureche, vicar la Parohia Sfântul Anton din Constanţa, şi de Pr. Pavel Butnariu, paroh la Parohia Sfântul Iosif din Buzău.

Pelerinajul a început cu celebrarea Sfintei Liturghii în Bazilica Sfânta Maria din Radna, o biserică splendidă a cărei amintire rămâne în sufletul tuturor celor care o vizitează. A doua zi ne-am îndreptat spre Polonia şi, ajunşi la Czestochowa, am fost cazaţi la Casa Pelerinului.

Czestochowa, un loc binecuvântat de Dumnezeu, a devenit al treilea loc important de pelerinaj din Europa. Aici, prin mijlocirea Sfintei Fecioare s-au făcut multe minuni şi foarte mulţi oameni au obţinut haruri cu totul speciale. Acest loc i-a impresionat mult pe cei care au participat la pelerinaj atât prin frumuseţe cât şi prin pacea sufletească pe care o inspiră. Am avut bucuria de a participa la Sfânta Liturghie în limba română, celebrată în capela unde se afla icoana miraculoasă Madona Neagră.

S-a vizitat apoi oraşul natal al Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Wadowice, şi biserica unde a primit Botezul, precum şi sanctuarul din Kalwaria Zebrzydowska, locul lui preferat pentru reculegere.

Pelerinajul a continuat cu vizitarea castelului Wawel, a Bisericii Sfânta Maria şi a altor obiective turistice din Cracovia. Ultima parte a pelerinajului a fost rezervată vizitării sanctuarului Milostivirii Divine unde am celebrat Sfânta Liturghie, ne-am încredinţat mijlocirii Sfintei Faustina Kowalska şi am venerat relicvele acestei sfinte contemporane.

Revenind în ţară, ne-am oprit în localitatea Brezoi, unde am celebrat Sfânta Liturghie în biserica parohială, fiind primiţi cu bucurie de părintele paroh Gilbert Sebastian Iavorschi. Pelerinii i-au încredinţat Maicii Sfinte în rugăciunile lor pe cei dragi, pe cunoscuţi, şi au cerut binecuvântarea pentru toţi oamenii. Îi mulţumim Sfintei Fecioare Maria pentru că ne-a dat prilejul de a vizita locuri minunate, dar şi de a fi în comuniune cu creştinii polonezi.

Pr. Vasile URECHE

Propuneri de activităţi pentru familii Asociaţia Familiilor Catolice Vladimir Ghika şi Centrul Diecezan pentru Pastoraţia Familiilor de pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti propun familiilor programul de activităţi pentru lunile mai-iunie a.c.

• 16 mai – Comemorare Mons. Vladimir Ghika – ora 17:00 – recitarea Rozariului la mormânt (Cimitirul Bellu ortodox); ora 18:00 – Sfânta Liturghie (Parohia Sfânta Tereza a Pruncului Isus); ora 19:00 – mărturii ale unor persoane care l-au cunoscut pe Mons. Ghika (Aula Mare a Colegiului Sfântul Iosif); • 28-30 mai – Exerciţii spirituale pentru familii: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 3,22): Credinţa, lumină pentru paşii noştri – Mănăstirea Fraţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni – Snagov; • 5 iunie – Festivalul familiilor şi copiilor – Oratoriul Don Murialdo – Popeşti-Leordeni.

Informaţii suplimentare şi înscrieri: Iulian Oanţă: tel. 0723.176.240, email: iulianoanta@gmail.com. nr. 5/2010

23

24

Arta de a trăi

Educaţia copiilor, cea mai sigură investiţie Importanţa lui NU O altă atitudine a părinţilor care vor să le ofere copiilor o educaţie sănătoasă, în spiritul valorilor creştine, este curajul de a spune NU. Pedagogii şi psihologii au constatat că în ultimii ani copiilor şi tinerilor li se oferă o educaţie prea permisivă şi au identificat drept una dintre problemele fundamentale actuale faptul că părinţii nu mai ştiu să spună NU copiilor lor. Şi asta pentru că o opoziţie faţă de copii ar putea să genereze neîncredere, sentimente de vinovăţie (mai ales în cazul părinţilor prea puţin prezenţi în viaţa copiilor lor), dar şi pentru că este destul de obositor şi implică o anumită responsabilitate educativă, care de multe ori este refuzată de Nu televizorul este educatorul către părinţi. Trebuie să recunoaştem că uneori Pentru a le oferi copiilor o educaţie sănătoasă, este mult mai comod pentru noi, ca părinţi, să este important ca părinţii să vegheze la tot ce-i însatisfacem capriciile copiilor decât să le explicăm conjoară şi poate avea influenţă în formarea acesde ce nu este momentul potrivit sau să acceptăm tora. Aici, cred că trebuie amintit în primul rând mofturile unui eventual refuz! accesul la mass-media. Canalele media joacă un Părerea specialiştilor este că în prezent există rol important în dezvoltarea unui copil. Oare ştim un fel de neputinţă a părinţilor în faţa copilului de fiecare dată la ce sunt expuşi copiii noştri când sau a adolescentului care pretinde uneori chiar sunt lăsaţi în faţa televizorului sau a calculatorulucruri imposibile. Dar este tragic să ne creştem lui? Discutăm cu copiii noştri despre ce este bine copiii fără nicio constrângere şi să-i lăsăm să exsă vadă şi de ce este dăunător să urmărească anuperimenteze tot ce-şi doresc (ei nu conştientizează mite programe sau să joace anumite jocuri pe calriscurile la care se expun!!!). În absenţa unor reculator? Suntem oare conştienţi de modul în care guli clare, copiii ar fi dezorientaţi, calculatorul, televizorul, reclamele, nu ar avea niciun reper la care să filmele, jocurile video pot să influ„Învaţă-l pe copil se raporteze. enţeze dezvoltarea copilului nostru? calea pe care Trebuie aşadar să (re)învăţăm Nu vi s-a întâmplat niciodată să trebuie s-o urmeze, şi să spunem NU! Şi nu este vorba rămâneţi surprinşi de agresivitatea când va îmbătrâni, de un refuz care răneşte sau care copilului dumneavoastră, ştiind că îngrădeşte libertatea. Refuzul din nu se va abate de la ea” aţi investit în el alte valori şi alt stil partea părinţilor poate spori libertade a interacţiona cu cei din jur? Nu (Proverbe, 22,6) tea copiilor, învăţându-i pe aceştia trebuie „să tragem în televizor” sau să nu fie sclavii lucrurilor inutile şi în mijloacele tehnice moderne, însă nu neapărat necesare, să devină responsabili, „să trebuie să veghem ca acestea să nu ia locul noscucerească” anumite lucruri şi astfel să aibă mai tru şi al educatorilor. Şi asta mai ales acum când multă încredere în ei înşişi, să devină autonomi. “aceste mijloace tehnice exercită asupra omului o Oferindu-ne darul de a fi părinţi, Dumnezeu extraordinară putere şi îl pot conduce astfel atât ne-a încredinţat şi responsabilitatea de a-i căîn împărăţia luminii, a nobilului şi a frumosului, lăuzi pe copiii noştri. Din acest motiv trebuie să cât şi în împărăţia întunericului şi a depravării, a ne angajăm cu maturitate şi responsabilitate în lăsării în voia instinctelor desfrânate, în funcţie de educarea copiilor noştri. Şi cred că aceasta este obiectele oneste sau neoneste pe care spectacolele cea mai sigură investiţie! le prezintă simţurilor” (Miranda prorsus, nr. 18).

Cristina ŞOICAN

Fiind conştienţi de responsabilitatea pe care o avem ca părinţi, facem totul ca familia să fie prima şcoală a copiilor noştri. Îi educăm bine şi frumos, nu pentru că vrem să-i păstrăm lângă noi sau să fie dependenţi de noi, ci pentru că vrem să-i pregătim să trăiască în lume, în societate, dar să rămână în prezenţa lui Dumnezeu.

Părinţii creştini sunt responsabili de educaţia copiilor în spirit creştin şi de aceea le cer acestora ascultare faţă de valorile creştine. Copiii trebuie să fie ajutaţi să o înţeleagă ca pe o ascultare faţă de o autoritate binevoitoare, care iubeşte şi corijează din iubire, o ascultare însoţită de explicaţii, atunci când acestea pot fi înţelese.

Arta de a trăi

Apel către cinstitorii Sfântului Anton de Padova biserica Sfântul Anton

Dragă cinstitorule al Sfântului Anton de Padova, dacă citeşti aceste rânduri, înseamnă că Sfântul Anton de Padova te-a ajutat măcar o dată în viaţă şi de atunci îi porţi o dragoste deosebită care te face să te numeri printre cinstitorii săi. Aş vrea să-ţi aminteşti de momentele în care te aflai în strâmtorare. Atunci i-ai fi promis lui Dumnezeu şi Sfântului Anton orice, numai să ieşi cu bine din acea situaţie. Dumnezeu te-a ajutat, prin intermediul Sfântului Anton, iar tu, acum, ai ocazia să contribui la consolidarea şi remodelarea bisericii Sfântului Anton din Colentina.

Ajutând biserica Sfântului Anton din Bucureşti (Colentina), te înscrii în cartea binefăcătorilor acestui lăcaş de cult, iar numele tău va fi amintit mereu în rugăciunile noastre de mulţumire.

Restaurarea bisericii este încă în fază de proiect. Pentru ca lucrările să demareze şi să poată fi finalizate este binevenită şi dorită susţinerea spirituală şi materială a tuturor cinstitorilor Sfântului Anton.

Cu mulţumiri, preot paroh Liviu Bălăşcuţi, un cinstitor al Sfântului Anton

De vreo doi ani am început să observ la fiica mea cea mijlocie (are acum 9 ani) că şterpelea mici lucruri care îi plăceau (jucărioare, pixuri etc.) de pe la prietenii la care mergea în vizită. Când am prins-o asupra faptei, i-am explicat că nu e bine să facă acest lucru, şi am văzut că în timp a făcut eforturi să se corecteze, chiar dacă, rareori, încă mai „cade în ispită”. A început în schimb să fie duplicitară - se lasă influenţată de prietenele ei să facă lucruri cu care nu sunt de acord (de exemplu, le promite cadouri scumpe de ziua lor), iar apoi faţă de mine dă vina pe ele, spunând că ele au insistat. Eu sunt uimită şi întristată de comportamentul ei, pentru că întotdeauna am fost sincera cu ea şi am căutat să-i explic totul pe înţelesul ei. Cât despre partea materială, îi refuz unele dorinţe mai extravagante, dar în general are mai degrabă prea mult decât prea puţin. Care poate fi cauza purtării ei? (scrisoare anonimă)

nr. 5/2010

Bucureşti (Colentina)

biserica veche proiectul noii biserici

Cont deschis la CEC, sector 2, Bucureşti Cont nr. (Iban):RO95CECEB21036RON0355787 Parohia Romano-Catolică Sf. Anton Colentina Bucureşti, Sectorul 2, cod postal: 72407 Str. Magnoliei nr. 113; Cod fiscal: 6519164

Pot fi multe cauze pentru acelaşi comportament nedorit de acest gen, dar este necesar să intervii doar pornind de la og hol acele motive care vor fi identipsi ficate ca valabile în acest caz anume. Recomand în acest sens consultarea unui specialist (psiholog) care poate identifica mai repede şi precis semnificaţia (cauza) comportamentelor menţionate pentru acest copil şi apoi, în funcţie de aceste informaţii să construiţi intervenţia educativă eficientă.

Până acum aţi intervenit corespunzător, dar mai mult (sau exclusiv) asupra „efectului”, asupra clarificării noţiunilor de „proprietate”, „bine” şi „rău” ceea ce era necesar, dar nu şi suficient. În consecinţă, şi rezultatele au fost nesatisfăcătoare până acum.

Din prea sumarele date furnizate, putem doar gândi o ipoteză generală: că ar putea fi o conduită revendicativă, izvorând mai degrabă din sfera afectivă a relaţiilor specifice copil-mamă decât din sfera materială unde mai degrabă se „materializează” efectele.

Psiholog cercetător Emil ROBU

25

26

Vladimir Ghika

Fecioara Maria în alocuţiunile Monseniorului Vladimir Ghika Atât în calendarul catolic cât şi în cel ortodox, Sărbătoarea cea mai apropiată de ziua întâlnirii noastre este Buna Vestire. Şi amintesc acest fapt nu întâmplător. Monseniorul Vladimir Ghika a venerat persoana Fecioarei Maria. Alocuţiunea (La Vergine e l’Oriente) formulată la Congresul Marian din anul 1904 în Biserica Sfinţilor Apostoli din Roma şi Discursul rostit la Deschiderea Congresului Euharistic de la Sydney, din noiembrie 1928, dovedesc cu deplină claritate că Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament sunt două repere fundamentale ale gândirii cărturarului şi preotului catolic Vladimir Ghika.

Fiu al Orientului, cum nu ezită să se numească, asociind Orientul cu Răsăritul creştin - dar reprezentant al culturii europene prin educaţie şi al Bisericii apusene prin convertirea din anul 1902 - Vladimir Ghika numeşte trecutul acestei părţi de lume, Răsăritul, un imn de slavă adus Fecioarei Maria.

Monseniorul evocă literatura patristică răsăriteană, Liturghia, arta creştină, toate, sub semnul prezenţei Mariei, originea genealogiei Euharistice. Cel care mai târziu va deveni rector al Bisericii străinilor de la Paris şi simbol viu al eforturilor de apropiere dintre Orient şi Occident, dintre ortodoxie şi catolicitate, face trimiteri la Conciliile de la Efes şi Calcedon, ca şi la literatura imnografică dedicată Fecioarei.

Maria este aşezată la răscrucea separării Bisericilor şi văzută ca locul de la care Apusul şi Răsăritul vor consimţi reîntâlnirea.

La deschiderea Congresului Marian din 1904, Vladimir Ghika începea cu aceste fraze:

„În calitate de fiu al Orien-

tului, mi s-a cerut să vin să vă spun câteva vorbe despre Orient şi despre Sfânta Fecioară.

Nu am vorbit deloc în public despre asemenea subiecte.

Totuşi nu am putut să refuz.

Trebuia ca o voce plecată din Orient să fie aici în concertul vocilor care se vor strădui să o glorifice pe Fecioară. Mă simt mulţumit că pot împlini acest act de credinţă şi să vorbesc despre ceea ce iubesc”.

Pe tot parcursul discursului subliniază valorile răsăritene, fără să le umbrească pe cele ale Apusului. Rugăciunile siriene, greceşti, slave, imnografia Sfântului Efrem Sirul, Ioan Damaschinul, Sfântul Ioan Romanul, Liturghia, arta – sculptura şi pictura (sculptura în fildeşuri pure şi icoanele acoperite de răşină ori de metalele veritabile) – sunt argumentele Monseniorului.

Surprinzător poate, spiritul

său caritabil, viu, prezent, plin de umor, înfăţişat deja, este dublat de capacitatea extraordinară de a contempla şi de a recepta poezia. Michel de Galzain, în monografia pe care i-o dedică, îl consideră reprezentantul unei elite ridicate la subtilităţile adânci ale culturii şi la cele mai profunde rafinamente ale inimii. Observaţiile referitoare la imaginile poetice ale textelor imnografice demonstrează acest fapt.

Vladimir Ghika întăreşte valoarea catolicismului, dar susţine cu forţă posibilitatea întâlnirii Răsăritului cu Apusul, cu o condiţie: dacă Occidentul şi Orientul nu se vor despărţi de dragostea pe care o poartă Fecioarei Maria.

„În această lume plină de josnicii, îmbătrânită, plină de amestecuri înjositoare de bine şi rău, noi, catolicii, vrem mai mult ca niciodată să aducem o oglindire a acestei tinereţi, a acestei virginităţi, a acestei puteri a Mariei. Pentru Răsărit este o împărăteasă, o ţarină a cerului, mult mai rece, dar de o bunătate nesfârşită şi degrabă ajutătoare. Cu mâinile tocite de sărutările primite, ea rămâne mama care nu-şi lasă copiii, este speranţa viitorului”.

Modernismul, oricât de modern ar vrea să fie, susţine Vladimir Ghika, va trebui să se încadreze în mod inevitabil între coordonatele alfa şi omega trasate de creştinism. În alocuţiunea rostită la Sydney, în ţara soarelui, pe care o descrie poetic ca ţara împodobită de natură cu culorile Mariei, Vladimir Ghika ţine un discurs care este practic un curs de dogmatică centrat pe Scena Bunei Vestiri şi pe Scena

Vladimir Ghika Cinei celei de Taină. El face elogiul generozităţii divine: jertfa cristică, posibilă doar prin fiat-ul Mariei. Biserica proclamă identitatea absolută între trupul lui Isus, aşa cum este dat de Euharistie, şi trupul lui Cristos, născut din Maria; paradoxul virginităţii şi al maternităţii.

Citând din Bossuet, din predica la Vinerea Mare, relaţia mamă-fiu este văzută ca relaţia dintre două oglinzi opuse care, în mod reciproc, propagă lumina reflectată şi înmulţesc obiectele la infinit. Acceptarea Bunei Vestiri presupune acceptarea Crucii. Ieslea cedează locul crucii, braţele stâlpului infamiei le înlocuiesc pe cele ale mamei. Buna Vestire şi Cina cea de Taină sunt cele două momente esenţiale în economia mântuirii universale. Adormirea Maicii Domnului, prin faptul că este urmată de ridicarea la cer, se află într-un raport de complementaritate cu Sacramentul altarului.

Vladimir Ghika este împotriva pedanteriei şi adept al simplităţii şi al spiritului viu. Istoria Bisericii dovedeşte, scrie Monseniorul, că pe măsură ce spiritul devine mai lânced; se întăreşte litera, cu cât se estompează scopul, cu atât se pune mai mare accent pe mijloace. Finalul discursului arată dorinţa de a întări şi împărtăşi acest adevăr.

“Dă-ne, Doamne, prin Maria, vinul care lipseşte, acela care înflăcărează, îmbată, transformă şi reconfortează, păstrat pentru ultimele zile şi grăbit în acţiunea sa… Fie ca niciun colţ de lume să nu scape de această ploaie vie, să fie misiuni foarte apropiate de mulţimile civilizate dar redevenite păgâne, misiuni îndepărtate de pe pământurile cele mai virgine, întoarceri la Dumnezeu a copiilor pierduţi… bucurie şi pace... Ceea ce vrem să evocăm este viaţa însăşi... sunt zorile vieţii care se ridică strălucind deasupra lumii, deasupra capetelor noastre plecate”.

Lucia Toader (fragment din prezentarea susţinută în cadrul Colocviului dedicat Monseniorul Ghika din data de 4 martie la Biblioteca Academiei Române) nr. 5/2010

Vladimir Ghika şi preoţia sa

Emigratul Şi emigranţii Întâlnirea cu comunitatea românilor din Ladispoli, un orăşel nu departe de Roma, în Italia, m-a condus la o reflecţie asupra a ceea ce reprezintă părintele Vladimir pentru aceste persoane şi pentru cei care le împărtăşesc situaţia.

Emigratul Se spune că Franţa este ţara de adopţie pentru Vladimir Ghika, însă putem spune acelaşi lucru într-un limbaj mai direct: Vladimir Ghika era un emigrat în Franţa. Educaţia sa, convertirea, hirotonirea sacerdotală, munca pastorală… sunt în cea mai mare parte legate de a fi departe de casă, iar locul unde era acasă era la Buzoieni sau Bucureşti. Însă, pentru spiritul catolic, universal, nu s-a simţit niciodată printre străini, sau, altfel spus, oriunde ajungea era primit ca acasă, pentru că se făcea stimat şi iubit.

Emigranţii Ca preot a avut mereu o atenţie specială pentru necesităţile aproapelui, mai ales ale celor care, fiind departe de casă, erau defavorizaţi din principiu. Biserica străinilor din Paris, actualmente sub autoritatea iezuiţilor, a fost pentru mult timp locul de întâlnire cu aceste persoane. Probabil că acolo l-a întâlnit pe emigrantul rus muzician, pentru care face tot posibilul să găsească un pian. Planul era ca prin concertele pe care urma să le dea să-i ajute pe conaţionalii săi ruşi stabiliţi în sudul Franţei. Prin anii 1939-1940 în România, împreună cu Nunţiatura Apostică, îi va ajuta pe refugiaţii polonezi ajunşi la Bucureşti. Acestea sunt doar două momente din viaţa Monseniorului Ghika, dar pot fi găsite şi altele în biografiile care îl au ca subiect.

Creştinul este un emigrant Emigrarea terenă ne reaminteşte condiţia creştinului de continuă căutare a locului de comuniune cu Dumnezeu. Însă, deja de aici, preotul, ca şi părintele Vladimir, se face intemediarul acestei trăiri de comuniune, fiind sprijin în momentele cele mai dure, cum este cel al dezrădăcinării.

Protectorul celor aflaţi departe de casă Familiile celor plecaţi de acasă, părinţi sau copii, înalţă rugăciuni bunului Dumnezeu pentru cei de departe, fii şi fiice sau taţi şi mame, ca să fie apăraţi şi să se întoarcă acasă cu bine. La fel şi cei care sunt departe de casă şi de familie, de multe ori imploră ajutorul şi protecţia Domnului în situaţiile dificile pe care le întâmpină şi pe care trebuie să le depăşească. Monseniorul Ghika poate fi mijlocitor atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi, pentru că a avut mereu la inimă pe cei aflaţi în această situaţie. Rugăciunea pentru beatificarea sa poate fi şi rugăciunea pentru cererea mijlocirii de protecţie şi ajutor, în special în ziua comemorării morţii sale sfinte, 16 mai.

Pr. Francisc UNGUREANU Postulatura Cauzei de Beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika

27

28

In Memoriam

Eugenia Potra (27.11.1936 – 27.03.2010) A trecut ceva timp de când a intrat în Casa Părintelui Ceresc, dar şi acum, luni dimineaţa se simte lipsa Doamnei Potra în casa noastră parohială.

S-a născut pe 27.11.1936 în localitatea Săcuieu, jud. Cluj, dintr-o familie greco-catolică, cu persoane legate de Biserică: bunicul ei, preot greco-catolic; mama ei, verişoară primară cu părintele Ştefan Tătaru. Era penultimul din cei cinci copii (două surori şi trei fraţi) ai familiei. Nu i s-a dăruit lui Dumnezeu printr-o consacrare specială, dar prin slujirea faţă de mama ei până în ultima clipă, prin ajutorul de ani de zile oferit Caritasului (1993-1997) şi numeroaselor parohii ale Arhidiecezei (Sf. Elena, Bărăţia, Sf. Cruce, Sf. Tereza, Biserica Italiană, Sf. Anton, din Bucureşti; Mangalia, Pucioasa, Cernavodă, Năvodari) în contabilitate şi evidenţa documentelor, prin implicarea în domeniul social, şi mai târziu îngrijindu-se de fratele mai mare ţintuit pe patul suferinţei, doamna Potra a dovedit prin fapte credinţa tare şi iubirea ei mare faţă de Dumnezeu. În vigilia Duminicii Floriilor (27.03.2010), când comemoram Intrarea Domnului în Ierusalim, a intrat şi ea în Casa Tatălui Ceresc, cu gândul tot la aproapele. Îşi primenise deja casa de sărbătoare ca să-i primească pe cei dragi, dar Dumnezeu îi primenise o altă Casă, în care a întâmpinat-o şi a primit-o ca să-L vadă pe Cel pe care L-a slujit în semenii Săi toată viaţa.

Pr. Ionel POJUM

Cardinal Luigi Poggi (25.11.1917 – 04.05. 2010) Nunţiu itinerant în ţările din Estul Europei în perioada comunistă A murit, marţi, 4 mai, în al 93-lea an al vieţii, Cardinalul Luigi Poggi, arhivar şi bibliotecar emerit al Sfintei Biserici Romane. Născut în 1917 la Piacenza, în Italia, mons. Luigi Poggi a lucrat în diplomaţia Vaticanului, iar în 1994 a fost creat Cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea. În România este cunoscut datorită activităţii sale de Nunţiu itinerant pentru ţările de est, încă din perioada comunistă.

Cardinalul Luigi Poggi a fost de foarte multe ori în România, ca trimis papal a doi Suverani Pontifi: Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea. „În anii comunismului încerca deja o normalizare a situaţiei Bisericii catolice de ambele rituri de la noi din ţară. A iubit România şi Biserica noastră de aici şi, ca să ne vină în ajutor, a înfruntat de multe ori dispreţul autorităţilor de atunci şi a stăruit în apărarea drepturilor Bisericii, într-o perioadă în care nimeni nu îndrăznea să folosească această expresie la noi: drepturile Bisericii” – a declarat Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, la aflarea veştii întoarcerii la Tatăl Ceresc a Card.

Poggi. Roadele strădaniilor Cardinalului Luigi Poggi aveau să devină vizibile după 1989, când Biserica Catolică de ambele rituri şi-a intrat, am putea spune, în drepturile sale legitime în România. „Mulţi l-au cunoscut, din generaţiile vechi, iar Biserica din România se adună în rugăciune în aceste zile implorând de la Dumnezeu lumina cea veşnică pentru Cardinalul Luigi Poggi, acest slujitor fidel al Domnului şi al Bisericii” – a adăugat ÎPS Ioan Robu, Preşedintele Conferinţei Episcopilor Catolici din România.

Duminică, 9 mai, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie din Catedrala Sfântul Iosif, de la ora 10.30, va fi celebrată pentru odihna veşnică a Cardinalului Luigi Poggi.

Dumnezeul să-l odihnească în pace! (după Comunicatul de presă al Conferinţei Episcopale Române din 4 mai 2010)

Suflet tânăr

Dragă prietene, Bucuria este un semn de mulţumire interioară.

Bucuria vorbeşte despre sinceritate şi deschidere.

Bucuria este un semn de împlinire sufletească.

Bucuria face cunoscute entuziasmul şi speranţa.

Bucuria dezvăluie motivaţia şi iubirea.

Bucuria este rod al Duhului Sfânt.

Bucuria vrea să fie căutată, cultivată şi păstrată.

Bucuria cere înţelegere, colaborare şi armonie.

Bucuria este sinceră când are la bază umilinţa şi pacea.

Creştinul plin de bucurie uită interesele proprii.

Creştinul plin de bucurie aduce cu sine atmosferă de voie bună.

Creştinul plin de bucurie este căutat de toţi.

Pr. Daniel BULAI

Păstorul între tineri

ANUNŢ pentru toţi ministranţii din Arhidieceza de Bucureşti Sâmbătă, 15 mai 2010, în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti va avea loc SĂRBĂTOAREA MINISTRANŢILOR În program: 10.30 – primirea grupurilor de ministranţi în Catedrală; 11.00 – discuţii formative şi salutul din partea Arhiepiscopului Ioan ROBU; 12.00 – Sfânta Liturghie prezidată de Episcopul Auxiliar Cornel DAMIAN; 13.00 – Fotografia de grup Tema: Curajul – Disponibilitatea – Perseverenţa La această sărbătoare, care s-a născut din dorinţa de a încuraja slujirea ministranţilor, sunt aşteptaţi toţi ministranţii din parohiile Arhidiecezei de Bucureşti.

O zi specială pentru tinerii din Arhidieceza de Bucureşti, aşa a fost ziua de sâmbătă, 24 aprilie. Motivul? Întâlnirea deschisă cu ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, ce a avut loc la Catedrala Sfântul Iosif. În introducere, Păstorul Arhidiecezei de Bucureşti a pornit de la tema „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10,17); apoi au urmat întrebările legate mai mult sau mai puţin de temă. Tinerii au fost interesaţi să audă răspunsul la întrebări, manifestându-şi curiozitatea şi pentru alte probleme din viaţa proprie, cum ar fi: vocaţia, ce ar putea face ei ca tineri pentru a-i ajuta pe cei din jur să-l cunoască pe Dumnezeu şi multe altele.

După cateheză, preoţii care au însoţit grupurile de tineri au fost invitaţi la altar pentru a concelebra împreună cu Arhiepiscopul Ioan Robu Sfânta Liturghie. În predica sa, Arhiepiscopul a remintit tuturor că pe 25 aprilie, întreaga Biserică Catolică celebrează Cea de a XLVII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii şi Duminica Bunului Păstor şi este necesar ca toţi să ne unim în rugăciune pentru ca Dumnezeu să cheme la slujirea Sa pe cât mai mulţi dintre noi. Iar noi, ca tineri, să rămânem fideli credinţei noastre şi să nu ne abatem de la calea pe care Biserica ne-o arată, pentru ca din acest drum pământesc să facem o pregătire pentru viaţa veşnică. După Sfânta Liturghie, fiecare tânăr a primit din partea Arhiepiscopului, drept amintire, o cruciuliţă, ca semn al credinţei noastre universale, şi cartea La revedere, în Rai. Finalul întâlnirii a avut loc în Aula Magna a Institutului Teologic Romano-Catolic Sfânta Tereza, unde tinerii au participat la un scurt program cultural-artistic. Cei prezenţi s-au simţit bine, mai ales că pe tot parcursul programului membrii formaţiei Suflet Tânăr ne-au încântat cu muzica lor şi ne-au făcut să ne simţim mai aproape de Isus, Păstorul cel Bun. nr. 5/2010

Anton BALINT

Gândul meu pentru tine/ri

29

30

Lecturi

Liana GEHL

Patrick Ahern, Maurice şi Tereza, EARCB 2010, 314 pag.,cu ilustraţii Ce pot avea în comun o călugăriţă carmelitană (devenită mai apoi o mare sfântă), şi bisericie catolice din Dobrogea?

Aparent nu prea mult, afară de faptul că ambele teme se referă la lumea catolică şi că despre fiecare s-a publicat recent o carte la EARCB. Privind mai atent însă, descoperim fire care le leagă. Prima carte, purtând subtitlul „Istoria unei iubiri”, descrie cu profund respect şi emoţie iubirea pe care Tereza de Lisieux a purtat-o fratelui ei adoptiv, Maurice Bellière, misionar în Africa. Nu s-au întâlnit niciodată (Tereza avea să moară între zidurile mănăstirii ei chiar în ziua în care el păşea pentru prima oară pe pământul african), dar corespondenţa lor de aproape doi ani „deschide către inima Micii Flori o fereastră – cum spune autorul – care ar fi rămas pentru totdeauna închisă dacă Maurice nu ar fi scris Carmelului cerând o soră care să se roage pentru el”.

Albumul Biserici catolice din Dobrogea surprinde şi el istoria unei întâlniri, dar nu între două suflete, ci între un pământ şi diverse comunităţi animate toate de acelaşi “suflet”: credinţa. De altfel, întâlnirea dintre Maurice şi Tereza a stat şi ea sub acelaşi semn al dragostei de Dumnezeu, pe care au căutat să-L slujească, fiecare după carisma sa, în Biserică. Acestui fond spiritual comun îi corespunde şi o apropiere temporală: Maurice (18721907) şi Tereza (1873-1897) au fost contemporani cu înfiinţarea primelor comunităţi catolice din Dobrogea (cele mai vechi biserici, Sulina şi Tulcea, datând de pe la 1860). Şi asemănările continuă...

Atât Maurice şi Tereza, cât

Istorii

Biserici catolice din Dobrogea, text Ana Boariu, foto Victor Bortaş, EARCB 2009, 136 pag.

şi membrii comunităţilor amintite au fost nişte strămutaţi.

Maurice, la 24 de ani, a părăsit Franţa pentru Africa; Tereza, la 15 ani, a părăsit casa părintească pentru Carmelul din Lisieux.

E adevărat că, geografic vorbind, pasul era mult mai mic – dintr-un capăt în altul al unui orăşel pe care uşor îl străbăteai cu piciorul. Dar din toate celealte puncte de vedere – uman, afectiv, teologal –, ţinând seama că Tereza nu a mai ieşit niciodată din mănăstirea în care intrase de bunăvoie, pasul a fost imens: de la pământ la cer. Un drum lung au străbătut şi catolicii veniţi în Dobrogea. Italieni din nordul Italiei (la Greci şi Constanţa), colonişti germani din Basarabia şi Crimeea (la Costineşti, Pantelimon etc.), români catolici din Moldova (la Oituz), toţi au sosit în Dobrogea mânaţi de un destin asemănător: căutarea unui mijloc de trai. Cioplitori în piatră ori constructori de drumuri mai ales, aceşti strămutaţi s-au asemănat lui Maurice şi Terezei şi prin munca lor: ei s-au luptat cu piatra muntelui şi au întins drumuri şi poduri peste pământ, pe când Maurice şi Tereza au căutat să cioplească asperităţile spiritului omenensc şi să întindă calea către cer. Şi unii, şi alţii au împlinit chemarea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu.

Dar două sunt, mai cu seamă, apropierile dintre istoriile despre care vorbim: una este „scandalul crucii”, cealaltă este inima. Să începem cu crucea:

Tereza a murit la nici 25 de ani, secerată de tuberculoză.

Maurice a avut un destin încă şi mai greu: în inima Africii este atins de teribila boală a somnului, care îl va priva nu doar de forţele fizice, ci şi de legătura cu realitatea. Va muri înstrăinat de tot ce avea mai sfânt – însăşi chemarea sa –, în acelaşi azil în care şi tatăl Terezei îşi petrecuse ultimii ani. Tot în plină înflorire vor fi secerate şi comunităţile din Dobrogea, fie de război, fie de secera comunismului. Cei mai mulţi locuitori s-au întors în ţările de origine, unele comunităţi dispărând cu totul, din altele rămânând doar biserica.

Dar amintirea s-a păstrat, şi pe locul vechilor comunităţi au crescut curând altele, alcătuite mai ales din muncitorii catolici veniţi la lucru pe noile şantiere.

Ajungem astfel la ultima asemănare – inima. Deşi călugăriţă de clauzură, Tereza şi-ar fi dorit să fie misionară, asemenea lui Maurice. De fapt, spunea ea, se simţea atrasă de o mulţime de vocaţii; până când şi-a găsit adevărata chemare: în trupul Bisericii, ea avea să fie inima. Iubirea. În cazul comunităţilor dobrogene, drumul a fost invers: aceşti oameni strămutaţi, dispersaţi, s-au adunat în virtutea a ceea ce iubeau mai mult – credinţa lor. Şi e frumos şi mângâietor să observi cum istoria fiecăreia dintre cele 15 comunităţi descrise de autoare probează mereu aceeaşi axiomă: biserica este inima care îi strânge pe oameni laolaltă. Din momentul în care au biserică, ei sunt acasă.

Emoţionante incursiuni în istorie, cele două cărţi se remarcă prin profunzimea documentării, cât şi prin atmosfera epocii, incitând la lectură.

Îndrumar mediatic

Seminar internaţional la Roma pentru purtătorii de cuvânt ai Bisericii

Identitate şi dialog în comunicare

Manifestarea unei identităţi clare şi bine definite constituie o forţă comunicativă a Bisericii.

Acesta a fost imboldul care a adunat la Roma peste trei sute de comunicatori ai Bisericii Catolice. Congresul bienal a avut loc la Universitatea Pontificală Sfânta Cruce din Roma, între 26 şi 28 aprilie, şi a fost organizat de Facultatea de Comunicare Socială Instituţională. Întâlnirea a avut ca temă Identitatea şi dialogul. Este vorba de identitatea Bisericii, manifestată în dialogul acesteia cu propriii credincioşi, cu societatea civilă şi cu mass-media. În relatările invitaţilor s-au facut referiri la acest dialog, deseori îngreunat de neînţelegeri de limbaj, de legile unei comunicări imediate, ba mai mult, al unei comunicări LIVE (adică în direct).

Biserica în ansamblu nu este încă obişnuită şi pregătită să lucreze cu ziariştii în acest ritm.

De aici şi dorinţa de a forma comunicatori capabili să transmită identitatea şi misiunea Bisericii într-un dialog viu şi eficient pentru binele persoanelor.

Iată doar câteva din titlurile conferinţelor: 1. Vocea Bisericii în dezbaterile publice: o propunere strategică.

2.Comunicarea identităţii creştine într-o societate postmodernă.

3. Biserica între a fi înţeleasă şi a-i face pe alţii să o înţeleagă.

La acest ultim punct au intervenit ziarişti acreditaţi pe lângă Sfântul Scaun de la Frankfurter Allgemaine Zeitung din Germania, The New York Times din Statele Unite ale Americi, De Telegraf din Olanda şi Corriere della Sera din Italia.

Foarte interesante au fost sfaturile vatica-

nistului de la Corriere della Sera, Gian Guido Vecchi, pentru cei care se ocupă de comunicare în Biserică. Iată câteva dintre ele: „Înainte de a transmite către presă un comunicat întrebaţi-vă mai întâi care este ştirea sau titlul. Dacă nu vă întrebaţi voi, se vor întreba ziariştii. Dacă nu găsiţi voi ştirea sau titlul, nu îl vor găsi nici ziariştii. Înainte de a va plânge de unele aberaţii pe care le pot scrie ziariştii, ajutaţi-i cu informaţii de la sursă.

Rapiditatea reacţiei. nu spuneţi ziariştilor să sune mâine dimineaţă sau săptămâna viitoare.

Dacă Biserica nu dă propria versiune asupra faptelor, ziariştii vor scrie ceea ce ştiu”.

Din această perspectivă nu numai Biserica catolică din România are de învăţat, ci întreaga Biserică catolică la nivel mondial: o identitate şi o misiune care să se traducă într-un dialog viu şi eficient pentru binele persoanelor.

Din România au participat Pr. Sebastian Benchea, Pr. Francisc Doboş si Pr. Francisc Ungureanu Corespondenţă pentru Radio Vatican: Pr. Francisc DOBOŞ nr. 5/2010

31

32

Din istoria Bisericii

Jubileele în istorie: o ocazie de convertire (II) Se împlinesc 10 ani de la Jubileul anului 2000 şi îmi amintesc de numeroasele iniţiative cu privire la desfăşurarea acelui jubileu.

Aţi putea să îmi clarificaţi când şi cu ce scop a apărut această tradiţie în Biserica Catolică?

Olga C. – Sibiu Am văzut în articolul din numărul trecut al revistei noastre că pentru anul 1300, Papa Bonifaciu al VIII-lea fixează un jubileu.

Numele era luat de la anul jubiliar descris de Vechiul Testament. Aşa cum în Scriptură se afirmă că toate datoriile şi alte obligaţii similare trebuiau să înceteze, tot astfel credincioşii noului jubileu ar fi trebuit să găsească ocazia unei iertări solemne şi depline a vinovăţiilor lor şi, pe cât stătea în puterea Bisericii, a pedepselor datorate acestor vinovăţii. Ideea unei pocăinţe generale care să dureze toată viaţa, idee care deja în secolele V şi VI dăduse naştere votului de pocăinţă, se păstrase vie în Biserică.

Chiar şi votul de a participa la cruciadă era de aceeaşi natură. La jubileu se adăuga şi un alt avantaj: deoarece dreptul penitenţial medieval, cu toate cenzurile şi cazurile sale rezervate, devenise prea complicat, acum, cel puţin o dată, toţi trebuiau să simtă micşorarea dificultăţilor

în primirea dezlegării.

Ideea are un ecou foarte puternic în întreaga creştinătate, motiv pentru care un mare număr de pelerini se îndreaptă spre Roma pentru a vizita mormintele apostolilor şi pentru a beneficia de indulgenţa jubileului.

Pelerinaje la sanctuare Cu siguranţă, pentru a facilita acest itinerar spiritual, existau mai multe forme de iertare, dacă erau asociate cu cultul sfinţilor şi al relicvelor, cu pelerinaje la sanctuarele cele mai importante, chiar cu realizarea unor mari opere de utilitate publică (cum ar fi construirea podurilor) şi, în fine, cu acele „cruciade“, concepute iniţial ca adevărate pelerinaje, cu arme sau fără. În 1290, doar cu zece ani înainte de marele Jubileu, Papa Nicolae al IV-lea dădea o indulgenţă specială credincioşilor aflaţi în vizită la Bazilica Laterană.

Iniţiativa lui Bonifaciu al VIII-lea corespundea unor nevoi de larg interes, motiv pentru care, de atunci şi până azi, au fost celebrate 125 de jubilee: 25 ordinare (cele numite Ani Sfinţi) şi 100 extraordinare.

Intervalul centenar, pentru fiecare An Sfânt, a apărut imediat ca fiind prea lung, ţinând cont de durata normală a vieţii umane şi a fost redus la cincizeci de ani, la treizeci şi trei şi în final la douăzeci şi cinci de ani, începând cu Anul Sfânt 1475. De atunci, această practică va rămâne şi va funcţiona admirabil.

Pr. Emanuel DUMITRU

File de istorie

Constantin Blasutti

S-a născut în anul 1888 la Rodiano Basso, comuna Rive D’Arcano – Udine (Italia) într-o familie ce număra 11 copii. Era de meserie constructor, iar înainte de Primul Război Mondial a venit în România în căutare de lucru. A fost unul dintre constructorii apreciaţi din oraşul Buzău, contribuind la construcţia Bisericii Sfântul Gheorghe, a Cercului Militar şi altor edificii (magazine, spitale şi şcoli).

Timp de decenii a fost membru activ al Comitetului Comunităţii Catolice din Buzău, remarcându-se cu ocazia construirii casei parohiale în anul 1924 şi a reparaţiilor întreprinse la Biserica Sfântul Iosif.

A fost foarte apreciat de colegii săi din cadrul Comitetului Comunităţii Catolice cât şi de preoţii care au activat la Buzău, rămânând în analele parohiei drept una dintre figurile ilustre ale laicatului catolic din Buzău şi din Biserica noastră locală.

A murit la Buzău în anul 1957. rubrică realizată de Dr. Dănuţ DOBOŞ