Actualitatea Creștină, nr. 5/2014

Păstorul Arhidiecezei

Anton Durcovici,

un păstor care ne-a precedat în credință Cine anunță Evanghelia, trebuie să fie și martir, în sensul cel mai profund al cuvântului.

Benedict al XVI-lea

L

a 31 octombrie 2013, Sfântul Părinte Papa Francisc a recunoscut martiriul pentru credință al Mons. Anton Durcovici, Episcop de Iași, care peste puține zile – la 17 mai – va fi ridicat la cinstea altarelor, fiind declarat Fericit.

Este al patrulea martir catolic din România, din timpul prigoanei comuniste, după Episcopul auxiliar de Satu Mare și Oradea, Constantin Bogdánffy, Episcopul de Satu Mare, Ioan Scheffler, și Fericitul nostru, Vladimir Ghika. Sperăm totodată ca în curând să fie declarați Fericiți și episcopii greco-catolici, a căror cauză de beatificare este în curs. Toţi aceşti păstori ai Bisericii au preferat să-şi dea viaţa pentru Cristos şi pentru Evanghelie. „Eu voi oferi totul şi mă voi oferi pe mine pentru sufletele voastre” (2Cor 12,15). Cu aceste cuvinte, Apostolul neamurilor scoate în evidență trăsăturile de caracter proprii păstorului: a fi păstor înseamnă a precede în credință, în iubire, în fidelitate față de Cristos și față de Biserică.

Episcopii catolici de ambele rituri, din România, în anii grei ai comunismului, au mers înaintea noastră pe acest drum, conștienți fiind că episcopul este înainte de toate un om al credinței și, în consecință, un mărturisitor al credinței.

Astăzi, privim cu profundă iubire la păstorul martir al credinței, Anton Durcovici: preot, profesor și Vicar General al Arhidiecezei Romano-Catolice de București. În 1947, la 30 octombrie, Sfântul Scaun l-a numit pe Anton Durcovici Episcop al Diecezei de Iaşi. „Noul episcop – scria Monseniorul Marcu Glaser, într-o scrisoare circulară prin care anunţa clerul şi credincioşii Diecezei de Iaşi despre numire – este un preot învăţat, cu o experienţă rară şi în învățământ, și în pastorație; este un om al lui Dumnezeu, evlavios și zelos; este înțelept, delicat, prudent și energic; activitatea lui s-a desfășurat pe teren strict religios, astfel că se poate spune că dânsul este omul providenţial pentru Eparhia de Iaşi, în aceste timpuri grele”. La rândul său, Nunţiul Apostolic, Mons. Andrea Casullo, spunea că Vicarul General de Bucureşti este „demn de cler şi de popor”, omul providenţial pentru acele timpuri grele.

Odată cu instalarea regimului comunist în România, Biserica Catolică a început drumul Calvarului. Nu s-a precupeţit niciun efort în încercarea de distrugere a Bisericii, Actualitatea Creștină mai 2014

Păstorul Arhidiecezei aceasta fiind considerată drept cel mai serios obstacol în calea instaurării definitive a regimului totalitar comunist în țara noastră. La foarte puțin timp după alegerea sa ca episcop, Monseniorul Durcovici a semnat, la 28 noiembrie 1947, protestul Conferinței Episcopale Române adresat lui Petru Groza, prin care erau incriminate acțiunile grave ale Guvernului comunist: dispoziții de natură legislativă și administrativă care limitau libertatea religioasă, arestările succesive de preoți, desființarea școlilor confesionale și a operelor sociale și de caritate.

Datorită situației politice din țară, Anton Durcovici a putut fi consacrat episcop abia în data de 5 aprilie 1948, în Catedrala Sf. Iosif din București, de către Nunțiul Apostolic de atunci, Arhiepiscopul Gerald Patrick O’Hara, însoțit de Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar și de Episcopul Marcu Glaser. „Astăzi – menționa nunțiul –, am luat parte cu toții la consacrarea unui apostol al lui Cristos, în Catedrala din București. Dorim ca apostolatul pe care îl inaugurați să mărească sfințenia clerului, să intensifice viața spirituală și să culeagă roade bogate pentru viața veșnică”. Opera pastorală înfăptuită de Monseniorul Durcovici ca episcop are la bază conștiința sa de păstor ales de Dumnezeu, pentru a păstori turma încredințată lui. „Acum, când Isus Domnul, prin Sfântul Părinte, locțiitorul său, a dispus astfel și mă cheamă pe mine nevrednicul, ca odinioară pe Apostoli, primesc din ascultare și cu încredere în Cel ce m-a chemat”.

După consacrare, noul episcop a dorit să ajungă cât mai repede și în mijlocul credincioșilor săi, așa cum păstorul dorește să stea în mijlocul oilor sale și tatăl, în mijlocul fiilor săi.

Ce este, de fapt, specific păstorului? Faptul că el merge înaintea turmei, indicând drumul care trebuie parcurs. Știe care și unde este pericolul și cum poate fi acesta evitat. Cunoaște vitregiile timpului, știind să interpreteze „semnele cerului” și să tragă concluzii corecte, pentru ca turma să nu fie risipită de furtună. În același timp, păstorul cunoaște turma sa, știe ce poate pretinde de la ea și ce nu. Și mai presus de toate, apără viața: știe că oile turmei nu sunt acolo pentru el, dar el pentru ele. Păstorul trebuie să fie și un om curajos, pentru că, în ciuda înțelepciunii sale, pericolele sunt inevitabile și este necesar tot curajul și toată dăruirea sa. Circumstanțele în care Preasfințitul Anton Durcovici și-a început activitatea de păstor al Diecezei de Iași, la 14 aprilie 1948, au fost extrem de dificile, iar el era conștient că trebuia practic să se sacrifice pentru a birui dificultățile.

A avut parte doar de un an și două luni de pastorație în calitate de episcop, însă a reușit să realizeze foarte multe în acest timp.

Vizitele pastorale, care au început la scurt timp după instalarea lui la Iași, au însemnat, desigur, împlinirea unei îndatoriri pastorale, dar mai presus de toate, dorința

păstorului de a fi în mijlocul credincioșilor săi, pentru a-i întări în credință și pentru a-i pregăti, astfel, pentru timpurile grele care ameninţau Biserica. Călăuzit de mottoul de pe stema episcopală, Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul, Episcopul Durcovici îi îndemna pe fiii săi spirituali să fie tari în credinţă, să-şi împlinească în mod conştiincios îndatoririle, spre binele întregii comunităţi: «Daţi peste tot pildă bună, şi celor de altă credinţă, „ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în Ceruri” (Mt 5,16)». Singura lui dorinţă era de a călăuzi turma Diecezei de Iaşi, spre mântuirea veşnică. În august 1948, după pensionarea forţată a Arhiepiscopului Cisar, Episcopul Anton Durcovici a fost numit şi Administrator Apostolic de Bucureşti, revenind astfel în Arhidieceza unde s-a format ca preot şi unde a activat până la consacrarea episcopală. În această calitate, a efectuat, în luna iunie 1949, cu doar câteva zile înainte de a fi practic răpit de pe stradă de securitate, vizite canonice în decanatul de Craiova, pentru conferirea sacramentului Sfântului Mir. Comuniștii vedeau în vizitele canonice ale Episcopului Durcovici și în predicile ținute cu acele ocazii adevărate pericole pentru doctrina lor materialistă. Ziarul Scânteia titra la 13 iunie 1949, în mod malițios: „Conducătorul acțiunii antidemocratice este episcopul Durcovici Anton.

De la el pornesc toate dispozițiile de prelungire a slujbelor, de instigare, de afurisenie, dispoziții pe care la rândul lui le primește de la Vatican și de la stăpânii săi de peste ocean”.

Devenit, astfel, incomod pentru regimul comunist, Episcopul Durcovici va fi arestat pe 26 iunie 1949, în drum spre Popești-Leordeni, unde trebuia să confere Taina Mirului. Misiunea de a predica Evanghelia și de a fi martor al adevărului duce uneori la prigoană, la pătimire pentru adevăr. „Cine anunță Evanghelia – spunea Papa emerit Benedict al XVI-lea –, trebuie să fie și martir, în sensul cel mai profund al cuvântului”. În noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951, în închisoarea din Sighet, bolnav, răpus de foame și de sete, Episcopul Anton Durcovici dădea mărturia supremă, încredințându-și sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. „La fel ca și înaintașii mei în păstorirea voastră… doresc și eu, cu ajutorul atotputernic al Celui de Sus, să vă călăuzesc pe voi toți pe calea fericirii”, spunea Preasfințitul Anton Durcovici în ziua instalării sale ca Episcop de Iași. Acum, din slava cerească, îl rugăm să ne fie nu numai călăuză și exemplu, dar și mijlocitor de haruri și binecuvântare de la Domnul!

kl Actualitatea Creștină mai 2014

PS Cornel DAMIAN Episcop auxiliar de București

Magisteriu

Din alocuțiunile Sfântului Părinte Pentru fiecare dintre noi există o „Galilee” la lipsurile, până la trădare – pornind de la sfârşit, care este un originea drumului cu Isus nou început, de la acest suprem act de iubire.

E

vanghelia despre învierea lui Isus începe cu drumul femeilor spre mormânt. Ele merg la mormânt pentru a onora trupul Domnului, dar îl găsesc deschis şi gol. Un înger le spune: „Nu vă temeţi!” (Mt 28,5) şi le porunceşte să meargă ca să ducă vestea discipolilor: „A înviat din morţi şi iată merge înaintea voastră în Galileea” (v. 7). Femeile aleargă imediat şi de-a lungul drumului Isus însuşi le iese în întâmpinarea şi spune: „Nu vă temeţi; mergeţi şi vestiţi fraţilor mei să meargă în Galileea: acolo mă vor vedea” (v. 10).

După moartea Învăţătorului, discipolii erau risipiţi; credinţa lor se rupsese, totul părea terminat, se dărâmaseră certitudinile, se stinseseră speranţele. Însă acum, acea veste a femeilor, deşi incredibilă, venea ca o rază de lumină în întuneric. Vestea se răspândeşte: Isus a înviat, aşa cum a prezis… Şi acea poruncă de a merge în Galileea; de două ori femeile au auzit-o, mai întâi de la înger, apoi de la Isus însuşi: „Să meargă în Galileea, acolo mă vor vedea”. „Nu vă temeţi” şi „mergeţi în Galileea”.

Galileea este locul primei chemări, unde începuse totul!

Pe malul lacului, Isus trecuse în timp ce pescarii îşi aranjau năvoadele. I-a chemat şi ei au lăsat toate şi l-au urmat (cf.

Mt 4,18-22).

A se întoarce în Galileea înseamnă a reciti totul pornind de la cruce şi de la victorie; fără frică: „nu vă temeţi”. A reciti totul – predica, minunile, noua comunitate, entuziasmele şi

Şi pentru noi există o „Galilee” la originea drumului cu Isus. „A merge în Galileea” înseamnă pentru noi a redescoperi Botezul nostru ca izvor viu, a lua energie nouă de la rădăcina credinţei noastre şi a experienţei noastre creştine. A ne întoarce în Galileea înseamnă înainte de toate a ne întoarce acolo, la acel punct incandescent în care harul lui Dumnezeu m-a atins la începutul drumului. De la acea scânteie pot să aprind focul pentru astăzi, pentru fiecare zi, şi să duc căldură şi lumină fraţilor mei şi surorilor mele. De la acea scânteie se aprinde o bucurie umilă, o bucurie care nu ofensează durerea şi disperarea, o bucurie bună şi blândă. În viaţa creştinului, după Botez, există şi o altă „Galilee”, o „Galilee” mai existenţială: experienţa întâlnirii personale cu Isus care m-a chemat să-l urmez şi să particip la misiunea sa. În acest sens, când Isus a trecut pe drumul meu, m-a privit cu milostivire, mi-a cerut să-l urmez; a mă întoarce în Galileea înseamnă a recupera amintirea acelui moment în care ochii săi s-au intersectat cu ai mei, momentul în care m-a făcut să simt că mă iubea.

Astăzi, fiecare dintre noi se poate întreba: care este Galileea mea? Doamne, ajută-mă: spune-mi care este Galileea mea; vreau să mă întorc acolo pentru a te întâlni şi a mă lăsa îmbrăţişat de milostivirea ta.

Nu vă fie frică, nu vă temeţi, întoarceţi-vă în Galileea! (din Predica Papei Francisc la Vigilia Pascală)

SANCTITĂȚII SALE FRANCISC PONTIF SUPREM Sfinte Părinte, Cu prilejul Solemnității Învierii Domnului, Arhiepiscopul Arhidiecezei de București, împreună cu Episcopul său auxiliar, cu preoții săi, cu membrii congregațiilor religioase de femei și bărbați și cu întreg poporul credincios încredințat grijii sale pastorale, cu suflete pline de bucurie și cu mult respect, adresează Păstorului Suprem al turmei Mântuitorului cele mai bune felicitări, dorindu-i o revărsare îmbelșugată a harurilor și bucuriilor pascale.

Ca semn al iubirii și al prețuirii, prin rugăciuni zilnice și stăruitoare, cerem de la Părintele nostru din Ceruri, Cel bogat în îndurare, și de la Domnul Cristos, înviat din morți, care acum șade la dreapta Lui și mijlocește neîncetat pentru noi, oamenii păcătoși, și pentru lumea mântuită prin preaprețiosul său Sânge, și implorăm pentru Succesorul Sfântului Apostol Petru putere și statornicie pentru a-i întări în credință pe frații și surorile lui Cristos în călătoria lor pe acest pământ.

Cu mare încredere, pentru Biserica noastră, pentru Patria noastră și pentru poporul nostru, Vă rugăm să ne acordați Binecuvântarea Apostolică.

București, 11 aprilie 2014

Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit Actualitatea Creștină mai 2014

Din viața Arhidiecezei

București (Cioplea): Prima Sf. Împărtășanie

Î

n Duminica Albă, a doua duminică a Timpului Pascal, un grup de 19 copii din Parohia Sf. Fecioara Maria, Regină (Cioplea), din Bucureşti, l-au primit pentru prima dată în viața lor pe Isus în Sfânta Euharistie.

După o perioadă de pregătire de câteva luni, în care copiii, îndrumați de Pr. vicar Marian Blaj, au căutat să cunoască învățătura Bisericii (Crezul, Poruncile, importanța Euharistiei, ritualul spovezii etc), a venit momentul mult așteptat al întâlnirii copiilor cu Isus, în Sfânta Taină a Euharistiei. În cadrul Sfintei Liturghii a comunității (de la 10.30), celebrată de Pr. paroh Robert Bălan, împreună cu preoţii Emanuel Dumitru și Marian Blaj, copiii au înțeles mai bine de ce acest moment este unul dintre cele mai importante din viață. În cadrul predicii prezentate de părintele paroh, copiilor li s-a amintit importanța lui Isus în viața lor și rolul Euharistiei pentru sufletul fiecăruia. Apoi, părintele le-a povestit despre momentul Primei Împărtășanii din viața Sfântului Dominic Savio care, cu acel prilej, și-a propus să se împărtășească cât mai des și să fie prietenul lui Isus și al Mariei pentru totdeauna. Întrucât în aceeași duminică, Fericitul Ioan Paul al-IIlea a devenit sfânt, din predică nu au lipsit cuvintele papei legate de un asemenea moment important din viața copiilor:

Prima Sfântă Împărtășanie în Parohia Sfânta Fecioară Maria, Regină

parafrazând, sfântul papă spunea cândva copiilor că cel mai frumos copil nu este neapărat cel cu o înfățișare frumoasă, ci acela care se roagă mult. Astfel, copiii au primit în dar, la finalul Sfintei Liturghii, pe lângă amintirea specifică acestui moment, și o carte de rugăciuni pentru copii și un rozariu.

Alături de copii, la acest moment minunat, au fost familiile lor, rudele, prietenii, cunoscuții și comunitatea parohială. Cu toții s-au rugat pentru acești copii, mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a făcut părtași la o taină atât de sublimă, cum este Euharistia. Totodată, au implorat asupra lor binecuvântarea divină.

Pr. Marian BLAJ

Emoția primei întâlniri cu Isus e 27 aprilie, zi deosebită pentru Biserica Catolică datorită canonizării celor doi Papi – Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, Parohia noastră a avut un motiv de bucurie în plus: 15 copii au trăit emoția primei întâlniri cu Isus din Sfânta Împărtășanie. În ziua anterioară, copiii și părinții lor s-au spovedit și au participat la ultimele pregătiri pentru buna desfășurare a evenimentului.

Fiind protagoniștii sărbătorii, candidații la Prima Sfântă Împărtășanie au animat Sfânta Liturghie prin cântările lor, citind lecturile și prezentând darurile la altar. În predica sa, părintele paroh, Mihai Mărtinaș, a amintit evenimentul care se desfășura la Vatican – canonizarea celor doi Papi și a vorbit despre milostivirea lui Dumnezeu pe care am experimentat-o de atâtea ori în viața noastră și pe care trebuie, la rândul nostru, să o arătăm fraților noștri.

Adresându-se în mod deosebit celor 15 copii și familiilor lor, părintele a amintit importanța pe care o are exemplul părinților în formarea creștină și umană a copiilor lor.

Pentru a ilustra această idee, a folosit o floare care pentru a crește frumos, are nevoie de susținere. „Dragi copii, fiecare dintre voi este ca această floare. Acum sunteți în creștere, în formare, de aceea aveți nevoie de ajutor, trebuie să fiți susținuți ca să creșteți frumos, drepți și puternici. Dragi părinți, dacă îndepărtez această floare de bățul care o susține, se va rupe, va cădea, se va ofili. Dumneavoastră Actualitatea Creștină mai 2014

© Victor Fomino

P

Prima Sfântă Împărtășanie în Parohia Sfinții Petru și Paul

aveți misiunea de a-i susține pe copii, de a-i ajuta să crească frumos, să fie oameni adevărați și buni creștini.

Iar exemplul dumneavoastră este mai grăitor decât sute de cuvinte. Însoțiți-i la Liturghia de duminică, fiți alături de ei în momentele de rugăciune!”

Desigur, momentul cel mai emoționant pentru copii a fost împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Cristos.

Sărbătoarea a fost frumoasă, emoțiile tuturor au fost mari și bucuria, pe măsură. Cu siguranță, copiii își vor aminti cu drag de această zi în care au fost înconjurați cu bucurie și dragoste de familiile lor, de prieteni, de întreaga comunitate. parohiabaneasa.ro

Din viața Arhidiecezei

București (Bărăția): Prima Sf. Împărtășanie

Î

n viaţa fiecărei parohii sunt anumite evenimente deosebite, care le trezesc amintiri celor mai în vârstă, iar pentru mulţi, rămân întipărite adânc în memorie. Un astfel de eveniment este ziua în care copiii din parohie primesc prima Sfântă Împărtăşanie. Ei se pregătesc pentru aceasta, participând la lecţii de catehism, învăţând cum să se roage, cum să cânte în biserică. Toate acestea se adaugă şi completează educaţia religioasă primită în familia lor, de la mama şi de la tata.

Duminică, 27 aprilie, în Duminica Milostivirii lui Dumnezeu, care a coincis cu ziua aleasă de Sfântul Părinte Papa Francisc pentru canonizarea a doi dintre înaintaşii săi pe scaunul Sfântului Apostol Petru, Sfinţii Papi Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, în Parohia Sfânta Maria a Harurilor – cunoscută de toţi cu numele de Bărăţia – a avut loc Prima Sfântă Împărtăşanie a unui număr de 20 de copii. În timpul Sfintei Liturghii solemne de la orele 11.00, biserica a fost frumos împodobită cu flori proaspete, cu aranjamente pe bănci, dar cel mai ales buchet au fost copiii, îmbrăcaţi frumos şi cu chipuri surâzătoare, plini de bucuria aşteptatului moment. Dintre aceşti copii, cinci sunt ministranţi, obișnuiţi deja cu slujirea specifică la sfântul alter, alături de preot. În predica ţinută de părintele paroh Eugen Bortoș, printre alte învăţături li s-a sugerat copiilor să-l imite pe Sf. Dominic Savio care, în ziua primei lui Sfinte Împărtăşanii, a luat hotărârea ca în viitor cei mai buni prieteni ai lui să fie Isus şi Maria. Părintele a ţinut să mulţumească lui Dumnezeu pentru aceşti copii, părinţilor lor, în special mamelor lor, rugându-le să-i însoţească în continuare cu

Prima Sfântă Împărtășanie în Parohia Sfânta Maria a Harurilor (Bărăția)

grijă pe aceste odrasle în drumul lor de credinţă pe cărările vieţii. A mulţumit şi părintelui Cristinel, catehetul lor, surorilor care au ajutat în catehizarea şi pregătirea copiilor, tinerilor care i-au învăţat pe cei mici mai ales să cânte.

Celebrarea s-a încheiat cu o mică agapă pentru copii, ei primind cu acest prilej ultimele poveţe şi amintirile pregătite special pentru această zi. Au fost invitați să se apropie des de sacramentul Sfintei Spovezi și al Sfintei Împărtășanii.

Copiii sunt nu numai viitorul şi speranţa familiilor lor, dar și viitorul și speranța Bisericii.

Pr. Cristinel ȚÂMPU

București (Sfânta Cruce): Ca bucuria noastră să fie deplină!

P

entru ca „bucuria noastră să fie deplină” (cf. Ioan 15, 11), aşa cum Domnul o doreşte mereu, în data 27 aprilie 2014, am sărbătorit împreună cu întreaga Biserică Duminica Albă sau Duminica Divinei Milostiviri alături de ridicarea la cinstea altarelor a celor doi Papi Sfinţi, Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea. Pe lângă toate aceste motive de bucurie, comunitatea noastră parohială a fost binecuvântată cu încă un eveniment, Prima Sf. Împărtăşanie a unui grup de 22 de copii din parohie. A fost un motiv în plus să facem sărbătoare, atât pentru ei, dar şi pentru aceia care i-au însoţit pe tot parcursul drumului străbătut până în ziua în care pentru întâia dată, „au gustat şi au văzut cât de bun este Domnul” (cf. Ps 34, 8) !

Răzvan GALICE (unul dintre părinți)

Prima Sfântă Împărtășanie în Parohia Sfânta Cruce

Actualitatea Creștină mai 2014

Din viața Arhidiecezei

Liturghie de mulțumire pentru canonizarea celor doi Pontifi

A

m venit să aduc omagiu poporului român... unor frați „ și surori care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia lui Cristos”. Aceste cuvinte, rostite de Papa Ioan Paul al II-lea la 8 mai 1999, în Catedrala Sf. Iosif, au răsunat din nou în lăcașul de cult, după 15 ani, în timpul Sfintei Liturghii de mulțumire pentru canonizarea Suveranilor Pontifi Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, celebrată duminică, 27 aprilie, în Catedrala mitropolitană din București. Prin Sfânta Liturghie solemnă, prezidată de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de București, cei prezenți în Catedrală s-au unit în rugăciune cu pelerinii reuniți la Roma și cu întreaga Biserică Universală, mulțumind lui Dumnezeu pentru cei doi Papi care se numără de-acum în rândul sfinţilor. „Amândoi, acești papi, au avut o legătură deosebită cu țara noastră; amândoi, într-o formă sau alta, și-au exprimat iubirea lor deosebită față de România și amândoi au fost mesageri ai păcii în această lume”, a spus PS Cornel Damian.

Episcopul a amintit vizitele pe care Angelo Roncalli, viitorul Papă Ioan al XXIII-lea, le-a făcut la București, la Nunțiatura Apostolică, în anii 1930 și 1932, și ajutorul pe care l-a dat evreilor români deportați în Transnistria, în 1944. Totodată, a subliniat importanța istorică și spirituală a gestului Papei Ioan al XXIII-lea, care a recunoscut virtuțile eroice ale Fratelui Ieremia Valahul (1959), și al Papei Ioan Paul al IIlea, care mai apoi l-a beatificat (1983), într-o perioadă în care românii erau prigoniți pentru credință, în patria lor.

PS Cornel a evocat şi istorica vizită, din mai 1999, a Papei Ioan Paul al II-lea, prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă: întâlnirile dintre Suveranul Pontif și Patriarhul Teoctist, precum și celebrările care au avut loc cu acea ocazie, în Catedrala Sf. Iosif și în Parcul Izvor, unde mulțimea prezentă a strigat spontan „Unitate! Unitate!”.

PS Cornel Damian prezidând Sfânta Liturghie solemnă din Catedrala Sf. Iosif

Totodată, episcopul a amintit și eforturile făcute de cei doi Pontifi pentru pacea în lume, îndeosebi enciclica Pacem in terris (Pace pe pământ), a Papei Ioan al XXIII-lea, și rolul Papei Ioan Paul al II-lea în căderea comunismului în Europa de Est. Ioan al XXIII-lea, a spus episcopul, „i-a invitat pe mai marii lumii să găsească, în situații de conflict și de neînțelegere, calea dialogului și a înțelegerii. Cât de actuală este această invitație și în zilele noastre, când există atâtea situații de conflict, de neînţelegere, de teamă!” „Cei doi Suverani Pontifi, declaraţi sfinţi de către Papa Francisc, care au iubit poporul și țara noastră, cu siguranță vor continua să ne iubească și să mijlocească pentru noi”, a mai spus episcopul, încheind cu cuvintele pe care Papa Ioan al XXIII-lea le-a adresat credincioşilor, în seara deschiderii Conciliului Vatican II: „Întorcându-vă acasă, îi veţi găsi pe copii; mângâiaţi-i pe copiii voştri şi spuneţi-le: Mângâierea aceasta este de la Papa. Veţi găsi pe careva cu lacrimi pe obraz. Spuneţi o vorbă bună... Papa este cu noi mai ales în ceasurile de tristeţe şi de amărăciune.” arcb.ro

Craiova: Mulțumire pentru 22 de ani de slujire a săracilor din România

S

osite în țara noastră cu 22 de ani în urmă, surorile italience Giorgina Schembri şi Elisa Schembri, din Congregația „Surorile Săracilor Părintelui Morinello”, își încheie mandatul misionar la Fundația „Casa Speranței” din Craiova, predând ștafeta Sorei Francisca Farcaș, actuala superioară a comunității. Cele două surori italience pleacă din România cu multe amintiri și realizări, dar și cu mulțumiri din partea episcopilor Arhidiecezei Romano-Catolice de București, a preoților din Decanatul de Craiova, a credincioșilor din comunitatea locală, a prietenilor și binefăcătorilor.

Sâmbătă, 12 aprilie a.c., în capela Fundației „Casa Speranței”, s-a celebrat o Sfântă Liturghie de mulțumire prezidată de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de București, alături de care au concelebrat Pr. Gabriel Popa, secretar eparhial, Pr. Gheorghe Coșa, Decan de Craiova, Actualitatea Creștină mai 2014

Sfânta Liturghie de mulțumire - capela Fundației „Casa Speranței”

Pr. Daniel Abalintoaiei, paroh al Parohiei „Toți sfinții” din Craiova, și Pr. Aurelian Herciu, vicar. Au fost alături de surori și mulți credincioși, prieteni și binefăcători. „Sora Giorgina Schembri împreună cu alte surori

Din viața Arhidiecezei italience și românce au dat mărturie de credință și iubire, trăind carisma carității, slujindu-l pe Cristos în mijlocul persoanelor nevoiașe, mai cu seamă copii și persoane vârstnice. Congregația le mulțumește celor două misionare pentru mărturia credinței, dragostea față de săraci și de aproapele, rugăciunea și sacrificiile oferite lui Cristos pentru mântuirea sufletelor și slava lui Dumnezeu”, a declarat Sr. Gabriela Lucaci.

Congregația „Surorile Săracilor Părintelui Morinello” este prezentă în România din 1991, mai întâi la Deva, iar mai apoi

la Craiova, unde surorile s-au stabilit și au înființat Fundația „Casa Speranței”, pentru bătrâni abandonați și copii. Casa fundației a fost inaugurată în 2001 și a fost ridicată cu ajutorul multor binefăcători din Italia și a Sfântului Scaun, prin Consiliul Pontifical „Cor Unum”.

Surorile încearcă să le ofere persoanelor asistate nu numai ajutor material, dar și spiritual, după exemplul și învățăturile fondatorului Congregației lor, Pr. Vincenzo Morinello. arcb.ro

Slobozia: Zi de reculegere

S

Zi de reculegere în Parohia Preasfânta Inimă a lui Isus, Slobozia

âmbătă, 5 aprilie 2014, în Parohia Preasfânta Inimă a lui Isus, din Slobozia, a avut loc o zi de reculegere pe marginea exortației apostolice „Evangelii Gaudium”

(Bucuria Evangheliei), a Papei Francisc. Cu acest prilej a avut loc o conferinţă ținută de Pr. Stefano Conotter, superiorul Părinților carmelitani desculți din București, urmată de adoraţie euharistică, Sfânta Liturghie şi un moment de comuniune fraternă.

După-amiază, în biserica parohială, a fost organizat un moment de rugăciune în stil Taize. La rugăciunea ecumenică au asistat și credincioși ortodocși și Pr. Stanciu Dragoş, din partea Episcopiei Ortodoxe de Slobozia. Aceste momente de rugăciune ecumenică ne-au deschis sufletele spre marele Mister al Credinţei creştine, Învierea Domnului, pe care în acest an l-am celebrat la aceeași dată.

Pr. Paroh Romeo HORVAT Parohia Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”

Oituz (CT): Scenetă de Paști - Patima Pătimirii

P

entru a medita mai profund Patima și Moartea lui Isus, sub îndrumarea părinților salezieni, copiii și tinerii din Oituz au organizat o scenetă în care au relatat ultimele evenimente din viața lui Isus.

După aproximativ o lună de pregătire, după încheierea Sfintei Liturghii în Miercurea Sfântă, tinerii au prezentat sceneta Patima Pătimirii. Printr-o procesiune de la biserică la Căminul Cultural, au rememorat întâmpinarea lui Isus în Ierusalim.

Ajunși la Cămin, au continuat prin amintirea Cinei de Taină, urmată de rugăciunea lui Isus din Grădina Ghetsemani și de momentele în care Isus a fost condamnat la moarte prin răstignirea pe Cruce. Fiecare scenă a fost urmată de o pauză muzicală, în care muzica ambientală a trezit emoție.

Actorii (copiii și animatorii), regizorii (animatorii de la Oratoriul salezian Don Bosco din Constanța) și surorile Jose și sr. Franca din Congregația Sfântul Iosif au încercat să transmită cât mai bine mesajul scenetei. Spectatorii au fost încântați și au apreciat munca depusă printr-un ropot de aplauze și felicitări.

Copii și tineri din Oituz prezentând sceneta Patima Pătimirii

La încheierea scenetei, părintele paroh, Petru Mihăică, a spus câteva cuvinte de mulțumire și apreciere. Totodată, cei care au luat parte la acest minunat moment au fost îndulciți cu o mică atenție.

Mulțumim îndrumătorilor și sperăm să mai avem parte de astfel de momente frumoase împreună!

Amalia și Dorina MATE Actualitatea Creștină mai 2014

Din viața Arhidiecezei

Sesiune dedicată Episcopului Anton Durcovici

F

acultatea de Teologie Romano-Catolică din Bucureşti, Academia Teologică „Anton Durcovici“ și Societatea Internaţională „Toma de Aquino“, Secţia română, în cadrul Congresului anual al S.I.T.A. România, organizează vineri, 9 mai 2014, între orele 1419, Sesiunea dedicată Episcopului Anton Durcovici.

Vor fi prezentate următoarele prelegeri: Anton Durcovici, profesor de credinţă (Pr. Wilhelm Dancă), Elemente noi privind biografia Monseniorului Anton Durcovici (Pr. Alois Moraru) Anton Durcovici, defensor fidei (Pr. Ştefan Lupu) Zelul pastoral al Mons. Anton Durcovici (Pr. Iosif Bisoc OFMConv) Comunicarea la Mons. Anton Durcovici (Pr. Francisc Doboş)

Intelectul creat şi esenţa divină: Sfântul Toma în lectura lui Anton Durcovici (Tereza-Brînduşa Palade) Mons. Anton Durcovici, îndrumător spiritual (Rodica Miron) Moderatori vor fi Pr. Emil Moraru şi Mihaela Voicu Sesiunea va avea loc la Facultatea de Teologie Catolică, Auditorium Maximum (et. IV), Str. G-ral Berthelot 19, Sect. 1, Bucureşti.

Parohiile din Oltenia: Momente comemorative dedicate Episcopului Anton Durcovici

A

cademia „Anton Durcovici”, din cadrul Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, organizează duminică, 11 mai 2014, în cadrul Sfintelor Liturghii pro populo ale comunităţilor parohiale din zona Olteniei, momente comemorative dedicate episcopului martir Anton Durcovici, care urmează a fi beatificat la 17 mai a.c.

Invitaţia a fost lansată de către Pr. dr. Emil Moraru, preşedintele Academiei, parohilor din Turnu Severin, Craiova, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Piteşti şi Câmpulung Muscel. „Martirii credinţei din trecut sunt astăzi mijlocitori la tronul harului divin. Memoria

istorică a unui slujitor al lui Dumnezeu nu poate fi ştearsă de niciun sistem politic ateu. (...) La Sfintele Liturghii din parohiile din Oltenia se va aduce mulţumire, pentru că prin aceste parohii a trecut un om sfânt, o imagine vie a lui Cristos Domnul”, spune Pr. Moraru în scrisoarea trimisă parohiilor.

Anton Durcovici, în calitate de Administrator Apostolic de Bucureşti, a efectuat, în perioada 12-19 iunie 1949, vizite canonice în parohiile din zona Olteniei, cu ocazia administrării Tainei Mirului.

Dr. Dănuţ DOBOŞ

Peste 1000 de credincioși din Arhidieceza de București vor paticipa la beatificarea Mons. Durcovici

L

a 17 mai a.c., Episcopul Anton Durcovici, martir pentru credinţă, va fi beatificat de către Papa Francisc în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne prezidate, la Iaşi, de Card. Angelo Amato, trimisul Papei. La acest eveniment deosebit al Bisericii Catolice din România vor participa peste 1.000 de credincioşi şi persoane consacrate şi circa 60 de preoţi din Arhidieceza RomanoCatolică de Bucureşti. Pelerinii vor fi însoţiţi de ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, și de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar.

Beatificarea Episcopului Anton Durcovici are loc la mai puţin de un an de la beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika (31 august 2013), după ce, la 31 octombrie 2013, Actualitatea Creștină mai 2014

Papa Francisc l-a declarat pe Mons. Durcovici martir pentru credinţă. Va fi, astfel, al patrulea martir catolic din România, din timpul prigoanei comuniste, ridicat la cinstea altarelor de către Biserica Catolică, după Episcopul auxiliar de Satu Mare și Oradea, Constantin Bogdánffy, Episcopul de Satu Mare, Ioan Scheffler, și Monseniorul Vladimir Ghika. La Congregaţia Pontificală pentru Cauzele Sfinţilor este în curs și cauza de beatificare a episcopilor greco-catolici Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu, morţi în faimă de martiri sub regimul comunist, între anii 1950-1970.

Știri

ȘTIRI INTERNE BACĂU (DIECEZA DE IAŞI): Primul curs pentru logodnici

Î

n perioada 8-12 aprilie 2014, Parohia Sfântul Nicolae din Bacău a organizat primul curs pentru logodnici, la care au participat 17 cupluri din parohie. Scopul acestei prime serii de întâlniri a fost acela al unei bune pregătiri pentru noul drum al vieţii de familie. Îndrumaţi de

Pr. Lucian Adam, au abordat două teme ce corespund celor două drumuri din pregătirea pentru căsătorie: drumul credinţei, pentru a cunoaşte taina lui Cristos şi a Bisericii, şi drumul cunoaşterii de sine, pentru a putea trăi autentic relaţia de cuplu.

TIMIȘOARA (DIECEZA DE TIMIȘOARA): Orga Wegenstein, restaurată

D

oi specialiști din Germania, împreună cu o echipă de organiști români, au restaurat orga Wegenstein a Catedralei Romano-Catolice Sf. Gherghe din Timișoara.

Instrumentul este cea mai mare orgă existentă în oraşul de pe Bega. „Pentru timpurile în care a fost realizată, era ceva avangardist”, a explicat Johann Hüfken, unul dintre experţii germani. Orga a fost construită după

un model adus de Leopold Wegenstein de la Paris, din ateliere renumitului constructor de orgi francez, Aristide Cavaillé-Coll (1811-1899). Modelul, care fusese desenat iniţial pentru Bazilica Sf. Petru, din Roma, a fost redimensionat la o scară mai mică, adaptat la Domul din Timişoara. Orga restaurată, care are 3.000 de tuburi şi 48 de registre, a fost inaugurată cu ocazia Paştelui.

ȘTIRI EXTERNE SIRIA: Un preot iezuit a fost omorât

P

reotul iezuit Frans van der Lugt, olandez de origine, în vârstă de 75 de ani, a fost ucis pe 7 aprilie a.c. în orașul sirian Homs, de către un bărbat necunoscut. „Un bărbat a intrat în casă, l-a scos afară şi l-a împuşcat de două ori în cap. L-a lăsat în stradă, în faţa casei sale”, a spus Jan Stuyt, secretar al iezuiţilor olandezi. Părintele Frans lucra în Siria de circa 50 de ani. Era psihoterapeut şi implicat în dialogul interreligios. În anii 1980 a construit

un centru de spiritualitate în Homs, unde locuiau şi 40 de copii cu handicap mintal. „Peste tot a făcut numai bine, cu recunoștință și iubire, și a fost respectat și iubit atât de creștini, cât și de musulmani”, a explicat Pr. Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Vaticanului. În luna februarie, Pr. Frans van der Lugt declara pentru AFP: „Dacă poporul sirian suferă acum, doresc să iau parte la durerile şi dificultăţile lor”.

UCRAINA: Consacrată Maicii Domnului

A

flată de mai multe luni în tensiuni politice şi sociale, Ucraina a fost consacrată duminică, 6 aprilie a.c., Maicii Domnului. Consacrarea a avut loc în toate bisericile greco-catolice din Ucraina. Aşa cum a explicat Preafericitul Sviatoslav Shevchuk, Arhiepiscop Major de Kiev, prin această consacrare s-a cerut „prin Sfânta Fecioară Maria, binecuvântarea lui Dumnezeu asupra naţiunii ucrainene încercată de îndelungi suferinţe”. Într-o

scrisoare pastorală, Arhiepiscopul a invitat, totodată, clerul şi credincioşii, să persevereze în credinţă şi în rugăciunea către Fecioara Maria, pentru ca „rămânând mereu sub protecţia ei, şi după renunţările Postului Mare, să putem ajunge la strălucita Înviere a Domnului nostru Isus Cristos, pentru a fi martori şi protagonişti ai reînnoirii iubitei noastre patrii!”

ŢARA SFÂNTĂ: Site oficial dedicat vizitei Papei Francisc

C

u ocazia vizitei pe care Papa Francisc o va efectua în Ţara Sfântă în perioada 24-26 mai a.c., adunarea episcopilor catolici de diferite rituri din Ţara Sfântă a înfiinţat o Comisie Media care să se ocupe de mediatizarea evenimentului. În acest scop, comisia a lansat un site

oficial, www.popevisit.org, disponibil în şapte limbi: engleză, italiană, spaniolă, franceză, portugheză, arabă şi ebraică. Site-ul oferă informaţii despre vizita Sfântului Părinte şi despre Biserica locală, precum şi despre situaţia creştinilor în Ţara Sfântă.

Actualitatea Creștină mai 2014

Semnificații teologice

Teologia în versuri Gândirea simbolică a Sfântului Efrem

D

enumirea de „teologie simbolică“ se folosește, de obicei, cu referire la teologia dogmatică, deoarece aceasta din urmă este, în ultimă instanță, o explicație aprofundată a Crezului, care se mai numește și Simbol al credinței. La origine, cuvântul grecesc symbolon se referea la fiecare din cele două jumătăți ale unui obiect rupt care apoi, așezate împreună, dovedeau identitatea posesorului.

Primele mărturisiri de credință creștine au fost numite simboluri deoarece acceptarea sau respingerea lor dovedea identitatea unui creștin autentic față de necredincioși sau față de adepții unor grupări eretice.

Există însă și o situație în care denumirea de „teologie simbolică“ se referă la înțelesul cel mai cunoscut astăzi al termenului de simbol, și anume cel de semn, obiect, imagine sau act ce sugerează o altă realitate prin intermediul unei relații, asocieri sau asemănări (voite sau accidentale).

Este vorba de modul de a face teologie al Sfântului Efrem Sirul, diacon și învățător al Bisericii (cca. 306-373), care se deosebește, ca abordare, de sistemul teologic european, consacrat de sute de ani prin părțile noastre. În vreme ce marii teologi de limbă greacă, în fața disputelor cristologice și trinitare din primele veacuri, încercau să stabilească o terminologie și să adopte un limbaj care să exprime cât mai precis — pe cât îi este posibil omului — misterul inefabil al lui Dumnezeu, Efrem își scria teologia în versuri, folosind imagini și simboluri. Ținând seama că misterul divin depășește, în ultimă instanță, capacitatea de înțelegere a minții omului și, de aceea, orice terminologie rămâne, până la urmă, esențialmente inadecvată, acest clasic al literaturii siriace a înțeles poezia drept cel mai puțin inadecvat mod de a vorbi despre Dumnezeu. S-ar putea chiar spune, după cum socotește I. H. Dalmais, că, pentru Efrem, o teologie care „se constituie într-un sistem este întotdeauna primejdioasă, deoarece încătușează în sfera împrejmuită a gândului acea realitate față de care gândul trebuie să se deschidă“.

Metoda teologică pe care o folosește Efrem în cele 3 milioane de versuri ale sale (după cum afirmă unele tradiții), este o îngemănare de paralelisme, tipologii, nume și simboluri. El vede pretutindeni simboluri, fiind convins de armonia dintre Dumnezeu și creația sa; în aceasta aflăm mereu semne care trimit la existența lui Dumnezeu și la lucrarea creației și a providenței sale.

Pentru a ilustra gândirea simbolică a acestui poet teolog, iată, în continuare, câteva idei din imnurile sale pascale: piatra mormântului lui Cristos este ca un rob ce deschide, cu teamă, ușa în fața Stăpânului său; trei au fost îngerii care au vestit învierea lui Cristos, fiindcă El a înviat a treia zi.

Giulgiul a strălucit și a devenit străveziu, ca și Cel pe care întunericul nu l-a cuprins; de asemenea, giulgiul trimite la îmbălsămarea trupului lui Cristos, un simbol al Cuvântului Actualitatea Creștină mai 2014

Manuscris siriac din sec. XI

adevărului, păstrat în viața sufletelor: la înviere, atât trupurile, cât și sufletele oamenilor vor fi mântuite. Faptul că mormântul se afla într-o grădină îl face pe Efrem să se gândească la grădina Edenului. S-ar putea spune că Adam, ascunzându-se printre pomii raiului pământesc, a intrat ca în mormânt. Cristos, înviind într-o grădină, l-a ridicat pe Adam cel mort, îngropat în grădină. Faptul că Buna-Vestire și Învierea au loc în aceeași lună a anului (nisan) arată de ce Maria este cea dintâi martoră a învierii: ea este prima care l-a simțit pe Cristos când a coborât pe pământ și tot ea este cea dintâi care l-a văzut la înviere. În continuare, Sfânta Fecioară este și un simbol al Bisericii, care cea dintâi va vedea stindardul parusiei. În încheiere, să-l lăsăm chiar pe Sfântul Efrem să ne ilustreze acest fel de a face teologie, prin câteva versuri ale sale: „În [luna] nisan, Cel Ales s-a îmbrăcat în duioșie,

a pornit la drum și a coborât de sus. În nisan a fost încununat

de mulțimea faptelor sale minunate.

S-a și ridicat din adâncuri.

Ție ți-au împletit cunună cei morți care au înviat. Ție ți-au împletit cunună

ucenicii cei mângâiați. Ție ți-au împletit cunună

îngerii uimiți de lupta ta. În locul acestei cununi

de spini, ție, toate făpturile ți-au împletit

o cunună de slavă.“ (De resurrectione IV, 14).

Wilhelm TAUWINKL

17 MAI 2014

BEATIFICAREA EPISCOPULUI MARTIR

ANTON DURCOVICI

O

S-A SILIT A FI – PE CÂT A PUTUT – „TOTUL... TUTUROR”

figură prietenoasă, stimată şi iubită este părintele Dr. Anton Durcovici din Bucureşti. Astfel fiind, jubileul de 25 de ani de la sfinţirea sa ca preot este o sărbătoare a dragostei creştine ce-i poartă fiii şi fiicele sale spirituale, cărora le-a fost în decursul celor 25 de ani distribuitor de haruri, împărtăşitor al dragostei către Cristos. Părintele Anton Durcovici, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, s-a silit a fi - pe cât a putut – „totul...tuturor”.

A funcţionat în Bucureşti ca prefect al seminarului, deservind tot deodată parohiile din Târgovişte, Giurgiu şi Buzău, apoi ca prefect şi director al Convictului „Sfântul Andrei” şi profesor la liceul „Tomis”. A fost numit Rector al Seminarului Arhiepiscopal şi apoi al Academiei Teologice. A găsit timpul să fie şi rectorul capelei „Notre Dame de Sion”,

confesor la catedrala „Sfântul Iosif”, „praeses” al Congregaţiei Mariane a Bărbaţilor, spiritualul „terţiarelor”, censor al cărţilor, deci o viaţă plină de muncă, de zel, de abnegaţie.

A binemeritat să fie Canonic al Catedralei Arhiepiscopale „Sfântul Iosif”, jude prosinodal în tribunalul arhidiecezan din Bucureşti, examinator prosinodal, prelat domestic al Sanctităţii Sale Papa Piu XI, fiind decorat şi de M.S. Regele României cu „Coroana României”, în gradul de ofiţer... Ştiu că relevând aceste titluri, veneratul părinte se simte jenat în modestia sa, căci niciodată nu a căutat titluri şi onoruri. (din articolul „Canonicul dr. Anton Durcovici - jubileul de 25 ani de preoţie”, publicat de Farul Nou, nr. 60/6 octombrie 1935)

Actualitatea Creștină mai 2014

Dosar

Repere biografice COPIL 1888, 17 mai: Se naşte Anton Durcovici (Durkowitsch), în localitatea BadDeutsch Altenburg (Austria).

1893, 5 februarie: Moare Franz Durcovici, tatăl lui Anton Durcovici.

1894: Maria Durcovici, împreună cu fiii ei, Anton şi Francisc, vin la Iaşi, la ruda Osterreicher.

1895: Anton urmează cursurile clasei I primare la Şcoala Parohială Catolică din Iaşi.

1896-1898: Familia Durcovici se află la Ploieşti.

1898: Familia Durcovici se stabileşte în Bucureşti, str. Izvor 31. Anton este înscris în clasa a IV-a primară, la Şcoala Catolică „Sfântul Andrei”.

1899-1901: Urmează cursurile gimnaziale la Şcoala Arhiepiscopiei Catolice „Sfântul Iosif ” din Bucureşti.

SEMINARIST 1901-1906: Studiază la Seminarul catolic „Sfântul Duh” din Bucureşti.

1906-1911: Studiile de filozofie şi teologie la Roma, în Colegiul De Propaganda Fide.

PREOT 1910, 24 septembrie: Este hirotonit preot la Roma, în Bazilica „Sfântul Ioan” din Lateran.

1911, 11 august: Revine ca preot în Bucureşti.

1911-1916: Prefect de studii şi profesor la seminarul arhiepiscopal şi la gimnaziul „Sfântul Andrei” din Bucureşti. Administrator parohial la Târgovişte, Buzău şi Giurgiu.

1916-1918: Internat în lagăr pe timpul Primului Război Mondial, fiind de origine austriacă.

Actualitatea Creștină mai 2014

1919: Nominalizat împreună cu pr.

Alex. Th. Cisar pentru Episcopia de Iaşi.

1920-1924: Director al Internatului „Sfântul Andrei” şi rector al capelelor şcolilor catolice din Bucureşti.

1921-1947: Preşedinte al Congregaţiei Mariane a bărbaţilor din Bucureşti.

1923, 8 martie: Este numit canonic al Catedralei „Sfântul Iosif ” din Bucureşti.

1924-1947: Este rectorul Seminarului „Sfântul Duh” din Bucureşti.

1930: Este numit preşedinte al Academiei Teologice „Sfântul Duh”.

1930, 25 iunie: I se aprobă naturalizarea română.

1933-1944: Redactor coordonator al ziarului „Farul Nou”.

1923-1926: Membru al Uniunii Apostolice a Clerului.

1926-1947: Director naţional al Uniunii Apostolice a Clerului.

1931: Este decorat cu Ordinul Steaua României în grad de ofiţer.

1934: Este numit camerier papal.

1935, 2 octombrie: Este numit Vicar General al Arhidiecezei de Bucureşti.

1939, 31 martie: Este numit director naţional al Operei Intronizării Preasfintei Inimi a lui Isus în Familiile Creştine.

EPISCOP 1947, 30 octombrie: Papa Pius al XIIlea îl numeşte Episcop de Iaşi.

1948, 5 aprilie: Este consacrat episcop de nunţiul apostolic Gerald Patrik O’Hara în Catedrala „Sfântul Iosif ” din Bucureşti.

1948, 14 aprilie: Este instalat ca episcop în catedrala din Iaşi.

1949, 17 ianuarie: Este numit şi

Administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti. ÎN ÎNCHISOARE 1949, 26 iunie: Este arestat în drum spre Popeşti Leordeni împreună cu pr.

R. Friedrich, de agenţi ai Securităţii, şi închis la Bucureşti.

1951, 4 mai: Este mutat în închisoarea din Jilava (jud. Ilfov).

1951, 18 septembrie: Este mutat în închisoarea din Sighetu Marmaţiei (jud. Maramureş).

1951, 10 decembrie: Moare în urma bătăilor şi a înfometării în închisoarea din Sighetu Marmaţiei. A fost înmormântat într-un loc necunoscut din cimitirul orăşenesc.

PROCESUL DE CANONIZARE 1997, 25 martie: Este deschis procesul de canonizare în faza diecezană.

1999, septembrie: Se înaintează dosarul la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor din Roma.

2010, 8 februarie: Continuă procesul de canonizare cu faza romană.

2013, 28 februarie: La Vatican, se primeşte votul afirmativ argumentării teologice a martiriului Episcopului Durcovici.

2013, 15 octombrie: La Vatican, membrii Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, în unanimitate, au exprimat părerea pozitivă asupra martiriului şi virtuţilor Episcopului Anton Durcovici.

2013, 31 octombrie: Papa Francisc a recunoscut martiriul Episcopului Anton Durcovici.

2013, 23 decembrie: La Vatican, se aprobă data şi locul beatificării - Iaşi, 17 mai 2014. (durcovici.ro)

Dosar

Etape ale cauzei de beatificare a Episcopului martir Anton Durcovici

I

deea de a introduce cauza de beatificare a Episcopului Anton aparţine foştilor studenţilor ai Episcopului Durcovici, deveniţi preoţi în Germania sau în alte locuri din lume. Încep să adune mărturii şi documente pe care le vor duce la Curia Arhiepiscopiei din Viena, deoarece în România anilor ’80, nu se putea gândi sau vorbi de aşa ceva. Primele Pr. Isidor Iacovici documente au fost adunate de Mons. dr. Florian Müller şi prezentate la Arhiepiscopul de Viena, Hans Hermann Gröer, şi la Comisia pentru Cauzele Sfinţilor de la curia vieneză.

După căderea „cortinei de fier”, documentele au fost prezentate la Iaşi pentru începerea procesului de beatificare şi canonizare a Episcopului Durcovici.

Orice proces de canonizare, potrivit normelor canonice, se desfăşoară în două faze: faza diecezană şi faza romană.

Pentru faza diecezană, a fost numit un postulator în persoana părintelui Alois Fechet, la 25 octombrie 1995.

La 28 ianuarie 1997, Sfântul Scaun, la cererea Episcopului de Iaşi, PS Petru Gherghel, care este actorul acestei cauze, acordă nihil obstat pentru începerea procesului de beatificare a Episcopului Durcovici.

La 25 martie 1997, are loc la Iaşi sesiunea de deschidere a procesului diecezan.

La 11 iunie 1999, la sediul Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, a avut loc închiderea procesului diecezan.

La 11 septembrie 1999, dosarul încheiat la Iaşi a ajuns la Roma, la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor.

Tot la 11 septembrie 1999, părintele Anton Lucaci este numit postulatorul pentru faza romană, la cererea căruia se aprobă din partea congregaţiei, deschiderea dosarului la aceeaşi dată, 11 septembrie 1999.

La 7 august 2009, Episcopul de Iaşi, PS Petru Gherghel, a procedat la numirea noului postulator pentru faza romană, în persoana pr. Isidor Iacovici, recunoscut de congregaţie la 13 noiembrie 2009.

17 noiembrie 2009, postulatorul cere congregaţiei numirea unui relator.

La 8 februarie 2010, se inaugurează faza romană a procesului de beatificare, prin ruperea sigiliului de pe documentele procesului diecezan.

Decretul de validitate pentru faza diecezană a fost emis de congregaţie la 29 octombrie 2010.

Părintele Zdzislaw Kijas, OFMConv., la 21 ianuarie 2011, este numit relator al cauzei de beatificare a Episcopului martir Anton Durcovici şi începe efectiv munca de cercetare în faza romană.

Va urma o muncă susţinută între relator şi postulator, împreună cu cei doi colaboratori externi, pr. Fabian Doboş şi dl. Emanuel Cosmovici, aprobaţi de Episcopul Petru Gherghel şi recunoscuţi de congregaţie.

La 25 iunie 2012, PS Petru Gherghel, împreună cu postulatorul, prezintă Positio cardinalului Angelo Amato, preşedintele Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. În zilele următoare, au fost depuse la congregaţie exemplarele din Positio destinate studiului comisiei teologilor.

La 28 februarie 2013, la ora 16.00, la sediul congregaţiei, s-a celebrat Congresul teologilor consultanţi, în care s-au discutat rezultatele analizei făcute asupra Positio şi toţi cei nouă teologi au dat votul afirmativ argumentării martiriului.

Comentariile scrise de teologi, împreună cu procesul verbal al congresului, au fost culese şi tipărite în vederea analizei de către cardinali şi episcopi.

La începutul lunii iulie 2013, câte un exemplar din Positio şi noua broşură numită Relatio et Vota au fost trimise Comisiei Cardinalilor şi Episcopilor.

La 6 iulie 2013, congregaţia l-a numit „ponente” pe ES Anton Stankiewicz, având rolul de a prezenta şi apăra cauza de beatificare a Episcopului martir Anton Durcovici la sesiunea ordinară a cardinalilor.

La 15 octombrie 2013, la Vatican, a avut loc sesiunea cu părinţii cardinali şi episcopi, membri ai Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, şi, în unanimitate, părerea asupra martiriului şi virtuţilor Episcopului Anton Durcovici a fost pozitivă.

La 31 octombrie 2013, Papa Francisc autorizează Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul prin care se recunoaşte „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Anton Durcovici”, Episcop de Iaşi.

Pr. Isidor IACOVICI (durcovici.ro) Actualitatea Creștină mai 2014

Dosar

- Episcopul Anton Durcovici –

ZIUA CONSACRĂRII

Procesiunea dinaintea Liturghiei de consacrare

A

şa cum se cunoaşte, Papa Pius al XII-lea l-a înălţat, la 30 octom­brie 1947, pe canonicul Anton Durcovici la demnitatea de Episcop de Iaşi, dar din cauza opoziţiei guvernului comunist, condus de Petru Groza, consacrarea episcopală a avut loc târziu, la 5 aprilie 1948, iar instalarea sa la Iaşi, la 14 aprilie, acelaşi an.

Cu prilejul consacrării episcopale, au fost făcute mai multe fotografii care au imortalizat acest eveniment unic şi plin de semnificaţii în analele Bisericii locale, fotografii care au fost apoi folosite pentru ilustrarea volu­mului „Bine ai venit, Stăpâne!” (Iaşi, 1948), publicat sub îngrijirea preoţilor Ioan Mărtinaş şi Gaspar Bachmaier, volum care conţine „acte, cuvân­tări şi însemnări omagiale la consacrarea şi înscăunarea Excelenţei Sale Mons. dr. Anton Durcovici ca Episcop Catolic de Iaşi”.

Este de presupus faptul că în anul 1948, au fost făcute mai multe copii după aceste fotografii, dar, din păcate, acestea nu au fost descoperite până în acest moment în nicio arhivă bisericească sau particulară.

O singură fotografie din acest set s-a păstrat în arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, nepublicată în volumul amintit şi care vede astăzi lumina tiparului.

Aceasta a fost făcută la ora 08.00, în dimineaţa zilei de 5 aprilie 1948, când se sărbătorea Buna-Vestire, transferată în acea zi, şi surprinde momentul în care din palatul mitropolitan din Bucureşti, a pornit impunătoarea procesiune a clerului şi a episcopilor consacratori. În fotografie, apare canonicul Edmond Barciovschi, Vicarul General al Arhidie­cezei de Bucureşti, cel care va citi peste puţin timp de la amvonul Catedra­lei „Sfântul Iosif ”, în limbile latină şi română, textul bulei papale de numire a Episcopului Anton Durcovici, urmat de Arhiepiscopul de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar, şi de Administratorul Actualitatea Creștină mai 2014

Mons. Anton Durcovici după consacrarea episcopală

apostolic de Iaşi, Episcopul Marcu Glaser. La mijloc, se află canonicul Anton Durcovici, „smeritul ales al Domnului, care păşea încet, cu capul plecat, pătruns negreşit de greutatea sarcinii ce urma să i se aşeze pe umeri”. În spatele canonicului Anton Durcovici, se află Arhiepiscopul Gerald Patrick O’Hara, Nunţiu Apostolic în România, care binecuvântează credincioşii aflaţi în imediata apropiere a Catedralei „Sfântul Iosif ”. În sunetul clopotelor, procesiunea se îndreaptă spre catedrală, încă vizi­bil marcată de bombardamentele din vara anului 1944, unde răsunau deja „vibrante acorduri de orgă” şi unde peste câteva minute, avea să înceapă un „spectacol maiestuos, care totuşi, îndeamnă la reculegere”.

A urmat, în Catedrala „Sfântul Iosif ” – scriau autorii volumului citat mai sus – „o pioasă şi rară ceremonie”, care a produs o adâncă impresie asupra celor de faţă. Credinţa şi evlavia clerului oficiant, simbolismul cere­ moniilor celebrate în mod desăvârşit, câteva scene emoţionante în decur­ sul consacrării, toate au contribuit la însufleţirea generală şi au procurat publicului momente de adevărată înviorare şi înălţare sufletească.

Bucuria, pentru toţi, a fost însă de scurtă durată, deoarece, la doar un an şi trei luni de la acest eveniment, Episcopul Anton Durcovici a fost arestat de Securitate şi a murit la 10 decembrie 1951, la Sighet. Arhiepiscopul Alexan­dru Theodor Cisar şi Episcopul Marcu Glaser au cunoscut şi ei, la scurt timp, efectele noii ideologii comuniste, care i-a condus spre martiraj; Nunţiul Gerald Patrick O’Hara a fost expulzat din România, la 4 iulie 1950.

Dănuţ DOBOŞ Articol apărut în Lumina creştinului 10 (octombrie 2012)

Dosar

Academia Anton Durcovici

F

ericit este credinciosul din Arhiepiscopia Catolică de București care cunoaște viața Episcopului martir Anton Durcovici. La cererea redacției revistei „Actualitatea creștină”, aș vrea să împărtășesc câteva gânduri despre misiunea Academiei Teologice „Anton Durcovici”. După cum se știe, Pr. dr. Emil Moraru din iniţiativa Înaltpreasfinţitului dr.

Ioan Robu, a fost reluată la Bucureşti Academia Teologică „Anton Durcovici”, care îşi desfăşoară lucrările sub forma unor conferinţe ținute în aula Institutului Teologic „Sfânta Tereza”, aulă care, de asemenea, poartă numele Episcopului martir dr. Anton Durcovici. Aceasta reprezintă o formă specială, particulară, prin care Arhiepiscopia RomanoCatolică de Bucureşti a dorit să-l omagieze pe Episcopul Anton Durcovici, una dintre marile personalităţi ale Bisericii noastre locale, care, înainte de a fi Episcop de Iași, a activat timp de patru decenii în Arhidieceza de Bucureşti, unde a deţinut cele mai importante atribuţii – preot, profesor, canonic, rector al Seminarului şi al Academiei Teologice „Sfântul Duh”, Vicar General şi altele. În mod particular, prin activităţile organizate de noi în cadrul Academiei Teologice „Anton Durcovici”, am dorit să reînnodăm simbolic, peste ani, o legătură cu lecţiile de filosofie și teologie inspirate din lucrările Sfântului Toma d’Aquino, pe care Anton Durcovici le-a ţinut la Bucureşti în perioada 1936-1942. Episcopul Anton Durcovici a iniţiat, primul la noi în ţară, cursuri de filosofie tomistă şi teologie pentru laici. Părintele decan al Facultății de teologie din București, profesor Wilhelm Dancă, care a publicat în anul 2008, la Editura Sapientia, în Iaşi, lucrarea Anton Durcovici.

Lecţii despre Dumnezeu, afirmă că „finalitatea acestor lecţii era să-i atragă la credinţa creştină pe intelectuali şi să-i îndemne la aprofundare intelectuală (...)”.

Întâlniri în cadrul Academiei Anton Durcovici

Anton Durcovici - profesor la seminarul „Sfântul Duh” București (1914)

Acest curs intensiv ţinut săptămânal de Anton Durcovici reprezintă o experienţă unică în istoria Bisericii noastre locale, un model de interacţiune a unui teolog de elită cu elita intelectuală a laicilor catolici din Bucureşti, din perioada interbelică.

Printre participanţii la acest curs s-au aflat la un moment dat şi intelectuali ortodocşi, precum profesorii universitari Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi teologul Gala Galaction.

Rezumând importanţa lecţiilor tomiste ale lui Anton Durcovici în istoria ideilor filosofice şi teologice din România, ziarul „Farul Nou” scria la 29 noiembrie 1936, următoarele: „Toamna anului 1936 este o dată de importanţă crucială în istoria şi orientarea gândirii româneşti.

Foarte uşor va putea fi această dată pe răbojul vremurilor româneşti, primul pas spre o adevărată gândire românească sau chiar primele baze ale neotomismului românesc”.

Pe lângă aspectele menţionate deja, importanţa lecţiilor tomiste ţinute de Anton Durcovici reprezintă o pagină importantă şi din istoria laicatului catolic din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, în cazul de faţă, referinduse strict la elita intelectuală a acestui laicat, formată din medici, profesori, ingineri, juriști, avocaţi etc.

Din anul 2005, Arhiepiscopul Ioan Robu mi-a încredințat misiunea să preiau Academia Teologică și de atunci, am încercat să oferim laicilor, pe lângă conferințe și diferite tipuri de manifestări – audiţii muzicale, prezentări de cărţi, discuţii tematice etc., în funcţie de interesul participanţilor şi de posibilităţile noastre. Toate acestea s-au subsumat sub numele de Academia Teologică „Anton Durcovici“. De ce Anton Durcovici­? Se înţelege din cele spuse anterior. Iar „Academie“ – în sensul clasic, ca loc în care oamenii se pot întâlni pentru a schimba idei, pentru a învăţa unul de la altul, pentru a se bucura împreună de căutarea adevărului.

Pr. dr. Emil MORARU Actualitatea Creștină mai 2014

Dosar

Am avut ocazia să observ devoţiunea cu care Excelența Sa celebra Sfânta Liturghie Mărturii ale domnului Eduard Lisacovschi, ministrant al Episcopului Anton Durcovici Cum l-aţi cunoscut pe Episcopul Durcovici?

P

e Episcopul Anton Durcovici l-am cunoscut în anul 1948, pe 18 aprilie, când a sosit la Iaşi; eu aveam doar 17 ani. Am asistat la sosirea Excelenţei Sale când a venit la Gară, pentru că a venit cu trenul până la Iaşi, iar a doua zi, în Catedrală, la Sfânta Liturghie Pontificală, când a fost instalat. Am fost de faţă şi am asistat la Sfânta Liturghie.

În ce context al vieţii l-aţi întâlnit?

Eu am fost seminarist până la naționalizarea Seminarului; Excelenţa Sa a ţinut să vină să cunoască pe fiecare seminarist în parte, să stea de vorbă; a stat cam 10 minute, un sfert de oră de vorbă cu fiecare dintre noi. Iar după naţionalizare, Părintele Iacob Ferenţ, care era secretarul Episcopului, dar și prefectul Seminarului, m-a ales pe mine să fiu ministrantul Episcopului, în capelă. Fiind ministrant în capelă şi ocupându-mă de capelă - asta presupunea şi puţină ordine, puţină curăţenie, iar în timpul iernii, să vin să fac focul, ca să poată celebra Sfânta Liturghie, acolo mă întâlneam în fiecare zi cu Excelenţa Sa.

Cum îl percepeaţi cu ochii de adolescent şi ca ministrant?

Am văzut şi am asistat la atât de multe Sfinte Liturghii celebrate de Excelența Sa! Am avut ocazia să-i observ devoţiunea, sfinţenia cu care celebra Sfânta Liturghie, pentru faptul că era o intimitate deosebită: eram Sfinţia Sa și cu mine.

Eu, un copil, acolo în spate, asistam la o Sfântă Liturghie; iar Preasfințitul celebra Liturghia cu toată devoţiunea, era doar El cu Dumnezeu. Aşa l-am cunoscut ca preot. Şi asta a durat până în ziua de 1 mai 1949, când a fost ultima zi în care am ministrat la Liturghia Preasfințitului, pentru că noaptea, am fost arestat.

Episcopul Anton Durcovici la Iași - 30 mai 1948

împotriva noastră, dacă, Doamne ferește, se va întâmpla ceva. Și s-a întâmplat pentru mine, în noaptea de 1 spre 2 mai 1949.

Așa l-am cunoscut pe Preasfințitul, ca ministrant al Excelenței Sale.

Cum a fost perioada de arest pentru dumneavoastră?

După 20 mai, şi-au dat seama că nu am ce să spun, pentru că nu aveam de unde să ştiu eu detalii atât de intime care să-l poată acuza pe Preasfinţitul sau pe ceilalți preoţi, şi atunci m-au lăsat în pace. Nu am mai fost anchetat până la 22 august 1949, când m-au transferat în arestul Securității de la Roman, pentru că acolo mai erau nişte seminarişti arestaţi, în speranţa că punându-ne împreună, pe cei de la Iaşi cu cei de la Roman, vor putea întocmi un dosar cu care să ne trimită în instanţă, în tribunal. Nu s-a întâmplat, nu au găsit niciun punct de legătură culpabilă între noi, cei de la Iaşi, şi cei de la Roman, astfel încât am rămas acolo până în momentul în care a venit ordinul ministrului de punere în libertate. Asta a fost în jurul lui octombrie 1950. Deci după un an şi ceva, aproape doi.

Ce s-a întâmplat atunci? Ce a însemnat acea zi de 1 mai Ce ştiaţi în acest timp despre Episcopul Durcovici?

Am aflat în închisoare, în data de 18-19 august 1949, când pentru dumneavoastră? Începuseră să-i aresteze pe cei din imediata apropiere a Excelenţei Sale şi au început cu cei mai mici, cu mine şi cu sora mea, crezând cei de la Securitate că noi ştim multe şi putem spune multe despre Episcopul Durcovici... Era ceva anormal, atâta timp cât noi eram doar nişte copii şi el era o personalitate atât de mare... Nu se sfătuia cu noi, nu avea cum să ne spună nouă prea multe. Atât ne-a învăţat şi ne anunţa în fiecare zi: să fim atenţi ce vorbim, cum vorbim şi să fim atenţi să păzim biserica, curtea şi casa parohială ca nu cumva persoane care bântuiau curtea, şi erau destul de multe, să introducă documente sau obiecte compromiţătoare prin confesionale, pe sub feţele de altar. Ştia, probabil, sau bănuia că ni se va întâmpla ceva, pentru că ne-a spus să fim atenţi la ceea ce vorbim, pentru că tot ce vorbim poate fi folosit Actualitatea Creștină mai 2014

au avut loc arestările de la Butea... arestaţii din noaptea aceea au fost aduşi la Securitate şi stăteau în aceeaşi celulă cu noi.

Atunci am auzit că, imediat în urma mea, deci în iunie, a fost arestat si Mons. Durcovici şi toate cele întâmplate la Butea.

Despre moartea Episcopului am aflat mult mai târziu...

V-aţi rugat prin mijlocirea Episcopului Durcovici?

Dintotdeauna am crezut în el şi m-am rugat mereu, aşteptam să fie beatificat sau onorat oficial de conducerea Sfintei Biserici. Eu am ştiut cine este şi am crezut în el, şi dintotdeauna m-am rugat lui. Şi m-a ajutat extraordinar de mult în viaţă.

Ciprian DUMEA - jurnalist TVR

Dosar

Îndemnurile Episcopului Anton Durcovici pentru comunitățile din Oltenia

A

nton Durcovici, în calitate de Administrator Apostolic de Bucureşti, a efectuat, în perioada 12-19 iunie 1949, vizite canonice în parohiile din zona Olteniei, cu ocazia administrării Tainei Mirului. A vizitat atunci TurnuSeverin, Craiova, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Pitești și Câmpulung Muscel. Într-o declaraţie dată în arestul Securităţii, episcopul a rezumat mesajul predicilor sale ţinute în parohiile vizitate. Acum, după mai bine de 60 de ani, cuvintele lui de atunci capătă valoarea unui testament spiritual pe care Anton Durcovici, care din 17 mai a.c. se numără printre Fericiţi, l-a lăsat acestor comunități.

La Turnu Severin, 12 iunie 1949, am predicat despre evanghelia acelei zile, expunând atotputernicia lui Cristos în cer şi pe pământ. Am arătat că această putere, departe de a ştirbi câtuşi de puţin puterea părinţilor în familie sau a autorităţilor în Stat, dimpotrivă, o întemeiază, o sprijineşte şi o garantează, obligând pe cei ce cred în Cristos să o respecte, să se supună ei, şi le cere socoteală severă despre aceasta.

La Craiova, 13 iunie 1949, am vorbit despre sfântul Anton al Padovei, fiind ziua lui, şi l-am arătat drept model de viaţă creştină în ce priveşte faptele bune atât de lăudate în Sfânta Scriptură, anume pomana, postul şi rugăciunea, cu alte cuvinte, caritate creştină în faptă faţă de cei nevoiaşi, înfrânarea faptelor trupului şi cererea de ajutor de la Dumnezeu. (…)

La Tg. Jiu, 14 iunie 1949, am predicat credincioşilor despre sfinţenia casei Domnului, mult mai sfântă decât templul din Ierusalim, atât de proslăvit în Scriptură, şi i-am îndemnat să se facă deseori părtaşi la harurile cereşti care se primesc acolo, chiar şi în acele zile, când preotul nu vine de la Craiova şi nu este în mijlocul lor.

La Rm. Vâlcea, 16 iunie 1949, am predicat despre Sfânta Euharistie, fiind sărbătoarea numită Trupul Domnului, şi în chip deosebit despre valoarea jertfei Liturghiei şi puterea ei pentru ispăşirea păcatelor noastre şi satisfacerea dreptăţii divine. (…) Am îndemnat pe credincioşi să asiste regulat la sfânta Liturghie măcar în zilele de duminică şi sărbătorile de poruncă, aceasta fiind o îndatorire gravă a oricărui credincios. Pe copii i-am îndemnat, îndeosebi, să păstreze harurile Sfântului Duh, primite în sacramentul Mirului şi să se ferească de păcat, prin care le-ar pierde. (…)

Episcopul Anton Durcovici în vizită la Pitești - 18 iunie 1949

La Slatina, 17 iunie 1949, am vorbit în predică despre obligaţia omului de a-şi mântui sufletul. Am îndemnat pe credincioşi să se gândească din timp la această îndatorire, cea mai însemnată din viaţa lor, şi să nu alunge gândul la moarte, căci omului îi este hotărât ca odată să moară şi negândindu-se, nu poate înlătura această soartă, ci mai vârtos să se ţină mereu pregătiţi, ca atunci când vine moartea, în ceasul pe care nu-l cunosc, să-i afle cu sufletul curat de păcate şi înzestraţi cu fapte bune, vrednice de răsplată veşnică. (…)

La Piteşti, la 18 iunie 1949, am predicat despre sfinţii Petru şi Pavel, hramul bisericii, arătând îndeosebi milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu când a chemat şi a călăuzit pe cei doi apostoli din stare de păcat la înaltă sfinţenie, căci Petru se lepădase de Cristos, iar Pavel fusese unul din cei mai înverşunaţi duşmani şi prigonitori ai lui. Am îndemnat pe credincioşi să aibă nestrămutată încredere în milostivirea fără de margini a lui Dumnezeu, mai mare decât a tatălui din Evanghelie, faţă de fiul risipitor şi în voinţa lui sinceră de a ierta pe orice om de orice păcat, oricând, chiar în cea din urmă clipă a vieţii ca pe tâlharul de pe cruce, numai să se căiască şi să ceară iertare. (…)

La Câmpulung Muscel, la 19 iunie 1949, predica a fost despre Sfânta Euharistie şi în special despre obligaţia credincioşilor faţă de prezenţa reală şi permanentă a lui Cristos în biserica lor parohială timp de secole. I-am îndemnat să frecventeze cât mai mult casa Domnului, să viziteze cu încredere pe oaspetele divin în tabernacol, să-l adore cu credinţă şi umilinţă profundă. (…)

Actualitatea Creștină mai 2014

Dosar

„Iubirea a salvat lumea și prin iubire va fi salvată și astăzi” Succint medalion Anton Durcovici, într-un interviu cu preotul postulator Isidor Iacovici

O

ricât de multe vor fi încercările care se vor abate asupra voastră, niciodată să nu renunțați la credința în Dumnezeu „ și la legătura voastră cu Succesorul lui Petru”: cu aceste cuvinte, părintele postulator Isidor Iacovici, care păstoreşte totodată comunitatea catolicilor români din Roma, sintetizează îndemnul lăsat românilor din ţară şi de pretutindeni de viaţa exemplară a Episcopului martir Anton Durcovici, în preajma beatificării sale, la Iaşi, pe 17 mai 2014.

AMG: Părinte Isidor, aţi însoţit în calitate de postulator etapa care a condus la finalizarea cauzei de beatificare a Episcopului martir Anton Durcovici. Dacă ar fi să vorbiţi despre Episcopul Durcovici cuiva care nu ştie nimic despre viitorul Fericit, cum i l-aţi prezenta într-o frază memorabilă?

Pr. Isidor: Anton Durcovici este unul dintre marii episcopi apărători ai credinţei apostolice. El şi-a vărsat sângele în închisorile comuniste pentru Biserica din România. Trăind iubirea faţă de Cristos, prin jertfa supremă a vieţii, a semnat actul de unitate neîntreruptă a Bisericii Catolice cu Scaunul lui Petru.

AMG: Sunteţi păstorul comunităţii de imigranţi catolici români din Roma. Ce moştenire spirituală lasă românilor emigraţi în Italia şi în lume un episcop de origine austriacă, imigrat în România, ţara unde avea să cunoască martiriul?

Pr. Isidor: Indiferent unde viața vă va purta pașii, mai departe sau mai aproape de casa și de pământul natal, oricât de multe vor fi încercările care se vor abate asupra voastră, niciodată să nu renunțați la credința în Dumnezeu și la legătura voastră cu Succesorul lui Petru: cred că astfel se poate sintetiza ereditatea spirituală a Episcopului Durcovici, aplicată comunităţii românilor din Italia şi de oriunde în lume.

AMG: Episcopul Durcovici şi-a păstorit turma în timpurile crâncene ale regimului comunist totalitar. Ce fel de episcop ar fi Anton Durcovici în timpurile noastre, când relativismul, materialismul şi consumismul sunt ridicate la rang de virtute?

Pr. Isidor: Când Anton Durcovici îşi începea misiunea de Episcop de Iași, situația socială și politică în țară era dificilă și confuză. România era sub dominația Uniunii Sovietice care avea drept scop să șteargă orice formă de libertate umană și religioasă. Cunoscând fraza: „Voi bate păstorul și se vor risipi oile turmei” (Mt 26,31), regimul comunist a început mai întâi să lovească în episcopi și în preoți.

Teroarea, frica și controlul strict organizat de poliția politică comunistă constituiau climatul în care se desfășura ministerul pastoral al noului episcop de Iași. În acel moment, Mons. Durcovici a simțit cu adevărat greutatea misiunii sale. De altfel, când și-a dat consimțământul în fața lui Dumnezeu și a Sfântului Părinte Actualitatea Creștină mai 2014

Pr. Isidor Iacovici adresându-se comunității de imigranți catolici români din Roma

Pius al XII-lea, Episcopul Anton își fonda misiunea pe doi mari pilaștri: rugăciunea și munca până la epuizare.

Lucrând cu credință și iubire față de Domnul, nu avea alt scop decât să servească pe Dumnezeu și Biserica „până la ultima suflare”.

Durcovici și-a dat seama că boala sufletească de care suferea noua generație era lipsa de credință, ce provenea dintr-o slabă pregătire spirituală a credincioșilor. De aceea s-a implicat foarte mult în a-l face cunoscut pe Dumnezeu şi Evanghelia, ducând o viață exemplară, propunând diferite omilii și conferințe, ajutându-i pe mulți în aprofundarea învăţăturii creștine. „Este puternica mea voință și hotărâre să lucrez în păstorirea sufletelor încredințate mie în așa fel încât să fac tot ce-mi stă în putere pentru promovarea intereselor sufletești și pentru propășirea morală a turmei mele duhovnicești”. Sunt cuvinte rostite de Episcopul Anton pentru acele timpuri, dar sunt atât de valabile și pentru timpurile noastre…

AMG: Fiecare Fericit îşi are trăsăturile caracteristice. În ce constă unicitatea figurii Episcopului Anton Durcovici?

Pr. Isidor: Aș răspunde la această întrebare prin cuvintele pe care însuși episcopul le-a rostit imediat după consacrarea sa episcopală, pe 5 aprilie 1948: „Iubirea a salvat lumea și prin iubire va fi salvată și astăzi. Când Isus a chemat și a numit cei doisprezece Apostoli, s-a gândit și

Dosar la urmașii lor. El s-a gândit și la mine că într-o zi mă va chema și mă va trimite ca mare Păstor în Moldova, pentru a conduce la mântuire turma sa iubită. Cât este de frumoasă iubirea creștină! Am primit consacrarea episcopală astăzi, în sărbătoarea Bunei Vestiri. O frumoasă veste și pentru mine, pentru că astăzi a avut loc minunea minunilor. Isus ia trup și sânge omenesc. Dumnezeu „a privit la umilința slujitoarei sale”, Maria. A coborât la ea, pentru ca prin ea și cu ea să înceapă opera de mântuire a omenirii. Cu același sentiment de umilită resemnare doresc să încep și eu apostolatul în mijlocul turmei ce mi-a fost încredințată: „Pentru că ai voit să privești la umilința mea, iată slujitorul tău, Doamne, să faci cu mine după cuvântul tău”!

AMG: Uitându-mă la fotografiile viitorului Fericit, am avut mereu impresia că avea privirea unui om pe deplin conştient de perspectiva martiriului. Poate mă înşel.

Oare cum priveşte acum din Cer Biserica din ţara care-i devenise „acasă”?

Pr. Isidor: În timpul mandatului său petrecut la Iași, Durcovici se încredința pe sine însuși și turma sa Bunului

Păstor. În mijlocul preoților și al credincioșilor, s-a demonstrat a fi mereu un slujitor al lui Dumnezeu, dedicat în totalitate păstrării credinței din partea poporului său.

Cuvintele rostite de el în prima zi a sosirii la Iași, sunt grăitoare: „De aceea m-a trimis Dumnezeu pe mine, slujitor nevrednic în Dieceza de Iași, nu ca să fiu slujit, ci ca să slujesc tuturor cu toate puterile mele până la ultima suflare”.

Era pe deplin conștient că datorită credinței și fidelității sale față de Cristos și față de Scaunul lui Petru merge spre o condamnare sigură din partea regimului ateu, dar nu și-a abandonat turma, pentru că spunea el: „Păstorul rămâne în mijlocul turmei sale”! Suntem conștienți că datorită exemplului și mai ales a martiriului său, alături de ceilalți păstori și martiri ai bisericii din România, credința în Cristos s-a păstrat pe teritoriile noastre, cum la fel de convins sunt de mijlocirea pe care de sus, din slava senină, o îndreaptă spre noi toți. de vorbă cu Anca MĂRTINAŞ GIULIMONDI

POPEŞTI-LEORDENI: LOCUL UNDE NU A MAI AJUNS EPISCOPUL DURCOVICI

T

recuseră aproape 4 ani, de pe 30 septembrie 1945, de când Taina Mirului nu mai fusese conferită în parohia Sfânta Fecioară Maria, Regina Sfântului Rozariu, din localitatea Popeşti-Leordeni. Duminica de 26 iunie 1949 era ziua cea mare a Mirului pentru câteva sute de copii născuţi între anii 1937-1940. De fapt, e vorba de patru generaţii.

Cum se întâmplă în astfel de ocazii, aşteptarea e mare.

De pe toate uliţele satului, candidaţii la Mir îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, naşii, părinţii, rudele lor se îndreptau către Biserică, chemaţi de trasul clopotelor pentru Sfânta Liturghie de la ora 10.00. Biserica şi curtea erau ticsite de credincioşi. Între timp, la data de 17 septembrie 1948, Înaltpreasfinţitul Alexandru Cisar, Arhiepiscop de Bucureşti, care administrase ultima oară Taina Mirului în comunitatea de la periferia capitalei, a fost pensionat de către regimul comunist, iar diecezele de Iaşi şi Bucureşti, „comasate”. Din 17 ianuarie 1949, Episcopul de Iaşi, Anton Durcovici, devenea şi Administrator apostolic al Diecezei de Bucureşti, cu încuviinţarea Sfântului Scaun, transmisă prin Nunţiul apostolic O’Hara. Astfel, vrednicul slujitor al Bisericii, Anton Durcovici, după vizitele pastorale din Moldova, în anii 1947 şi 1948, urma să facă, aşa cum cu ironie se afirmă într-unul din rapoartele securităţii, un „nou turneu de miruire”, de astă dată în Oltenia şi Muntenia; locuri lui cunoscute datorită slujirii preoţeşti de

Conferirea Tainei Mirului la Galați- 6 iunie 1948

aproape 40 de ani în Arhidieceza a cărui preot a fost până la numirea episcopală. În realitate, era vorba despre vizitele canonice pe care păstorul le face în mod regulat în parohii.

Aşa se explică prezenţa sa în ziua de 26 iunie la Bucureşti, după ce în perioada 12 -19 iunie, vizitase parohiile catolice din Oltenia. Îndată după acest şir de vizite, s-a întâmplat un eveniment grav: Episcopul Márton Áron a fost arestat la întoarcerea către Alba Iulia, după ce a luat parte la reuniunea episcopilor (Durcovici, Cisar şi Áron) la Bucureşti, în data, cel mai probabil, de 21 iunie 1949. După suprimarea Bisericii Actualitatea Creștină mai 2014

Dosar Greco-Catolice, arestarea Episcopului Romano-Catolic de acum, îşi amintesc fiorul de spaimă, lacrimile şi tristeţea ce Alba Iulia făcea ca Anton Durcovici să fie singurul episcop i-a cuprins la auzul acestei veşti. Pentru o clipă, tăcere de catolic rămas în libertate. Pe umerii săi de păstor şi urmaş mormânt, şi apoi, conform unora dintre candidaţii la Mir, al apostolilor apăsa responsabilitatea îngrijirii turmei trasul clopotelor ca de mort, agitaţie şi şoapte. Norii de pe din Diecezele de Iaşi şi Bucureşti, a întăririi în credinţă a cer coborâseră astfel şi în suflete. A urmat îndată anunţul ca credincioşilor din comunităţile din aceste dieceze, iar din toţi să rămână pe loc, deoarece va sosi Nunţiul Apostolic la punct de vedere spiritual şi moral, a tuturor credincioşilor celebrare. În jurul orei 12.00, clopotele au început să bată din catolici din România. nou. Flăcăii călare flancau maşina care îl aducea la Popeşti, Din relatările martorilor oculari din Popeşti-Leordeni, într-un mod neaşteptat, pe Mons. O’Hara. Faptul avea să în acea zi de duminică, 26 iunie, cerul era plin de nori. O mai taie din amarul şi oboseala şi tristeţea tuturor. Ba chiar, vreme posomorâtă care contrasta cu emoţia, zarva şi voioşia aveau să plece acasă cu mulţumirea de a fi primit darul candidaţilor la Mir. La vestea că episcopul plecase din palatul Duhului Sfânt aşteptat de atâţia ani. Totuşi, era o mulţumire episcopal cu tramvaiul spre Popeşti, un grup de flăcăi călări trecută prin tristețe şi plâns. Cât de puternice sunt, în aceste au mers în întâmpinarea sa. Era o vizită ocazii, cuvintele psalmistului: „cei cu o semnificaţie aparte, în parohia „Fericit poporul al cărui Dumnezeu ce seamănă cu lacrimi vor secera cu dedicată Reginei Rozariului, din partea este Domnul.” bucurie?” (Ps 125, 5). celui care consacrase Dieceza de Iaşi Ziua de 26 iunie 1949 a fost ultima (Ps 143,15) Inimii Neprihănite a Mariei. Cum oare zi de libertate a Episcopului Anton să nu fi retrăit în inima sa de păstor şi credincios mesajul Durcovici şi prima zi de întemniţare, mai întâi în arestul prin care Maica Domnului, la Fatima, cerea recitarea cât securităţii din Bucureşti, apoi la Jilava şi, în cele din urmă, mai deasă, chiar zilnic, a Sfântului Rozariu? la Sighet. Pe 26 iunie, i-a fost curmat drumul slujirii Păstorul însă se lăsa aşteptat. Ciudat pentru unul care pastorale. Popeştiul a fost ţinta pe care episcopul nu a mai era punctual ca un ceasornic. În locul clopotelor care ar atins-o. De atunci, l-au mai văzut şi i-au mai putut asculta fi trebuit să bată pentru începerea Sfintei Liturghii, peste vorbele doar colegii de temniţă, care au dat mărturie lume se aşternea un freamăt, mai multe şoapte, un fel de despre martiriul vrednicului slujitor al Bisericii lui Cristos, tăcere gravă. survenit la data de 10 decembrie 1951. În scurta sa slujire Părintele Gustav Müller, parohul, era cel mai tăcut. episcopală, păstorul şi-a îndemnat credincioşii la rezistenţă Probabil la urechile sale ajunsese vestea arestării Episcopului prin credinţă şi cultură. Acesta era scopul „turneelor sale”.

Márton Áron şi faptul îi era viu în minte. Totodată, purta Un fapt de mare actualitate şi în zilele noastre. o suferinţă în inima sa, anume aceea de a nu fi pe deplin În semn de recunoştinţă pentru dăruirea şi jertfa sa, un acceptat de un grup mic de credincioşi vocali, care şi-ar fi număr de aproape 200 de credincioși din parohia Regina dorit un preot bulgar şi nu un neamţ în fruntea parohiei. Sfântului Rozariu iau parte la Iaşi, la Sfânta Liturghie Însă, se pare că acea zi avea să devină decisivă pentru de beatificare, pe data de 17 mai 2014. În felul acesta, se canonicul Gustav. Motivul? Credincioşii au început să-şi adaugă corului de credincioşi din întreaga Arhidieceză dea seama de riscurile la care erau expuşi păstorii lor. De- de București şi din întreaga ţară, pentru a rosti împreună atunci încolo, toţi aveau să-l privească ca pe păstorul lor cuvintele sub care Mons. Durcovici şi-a pus slujirea sa de bun şi vrednic. episcop: „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul” Al doilea preot era Vasile Begu. Din toamna anului (Ps 143,15).

1948, pentru prima dată în istoria de mai bine de un secol a parohiei catolice Popeşti, aici locuiau şi lucrau doi preoţi.

Părintele Begu şi-a ridicat vocea peste mulţime, anunțând Pr. Fabian MĂRIUŢ că s-a primit un telefon cu vestea arestării Episcopului Parohia Regina Sfântului Rozariu Durcovici. Participanţii la eveniment, persoane în vârstă Popești-Leordeni

Penitenciarul SIghet

Actualitatea Creștină mai 2014

Penitenciarul Sighet

Pagina Ghika

16 mai - prima celebrare liturgică a Fericitului Vladimir Ghika, la 60 de ani de la moartea sa

P

e 27 aprilie, în Duminica Milostivirii, Papa Francisc i-a canonizat pe Papa Ioan al XXIIIlea și pe Papa Ioan Paul al II-lea. La sfârșitul Sfintei Liturghii, extrem de frumoasă și emoționantă, Papa îndemna să fie onorată „memoria celor doi sfinți papi urmând cu fidelitate învățătura lor“.

Iar în privința a ceea ce ne învață cei doi sfinți, cred că fiecare simte chiar și fără să fi aprofundat biografiile și scrierile lor. În ceea ce ne privește, au trecut deja 8 luni de la memorabila sărbătoare prilejuită de beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika.

Atunci, trimisul Papei Francisc, Cardinalul Angelo Amato, ne-a citit Scrisoarea Apostolică a Sfântului Părinte, prin care îl introducea pe Monseniorul Ghika în rândul martirilor recunoscuți ca atare de Biserică, fiind declarat Fericit. Ca urmare a acestei recunoașteri, noi, cei care am cerut aceasta datorită faimei pe care o avea martirul nostru, am primit dreptul de a avea sărbătoarea lui în calendar, cinstindu-i memoria în ziua nașterii sale pentru Cer, 16 mai.

Așadar, iată că la trecerea a 60 de ani de la martirizarea Monseniorului la Jilava, avem ocazia să îi cinstim memoria nu doar ca erou, dar și ca a unuia care a ajuns la destinație, în perfecta și eterna comuniune cu Dumnezeu. Poporul nostru și-a onorat întotdeauna eroii, dar noi facem parte din generația care îi propune spre cinstire pe cei de care nu avem motive să ne îndoim că ar fi parte a Visio Beatifica („viziunea beatifică”, a-l vedea pe Dumnezeu „faţă în faţă”; cf. 1Cor 13,12). După beatificarea călugărului capucin de origine română, Ieremia Valahul, din 1983, trecuseră 27 de ani până la beatificarea Episcopului de Oradea Mare, Szilard Bogdanffy, care a deschis seria de martiri ai regimului stalinist în România. I-a urmat Episcopul de Satu Mare, Ianoș Scheffler, apoi, la București, Monseniorul Vladimir Ghika, iar acum, Episcopul de Iași, Anton Durcovici. Vor urma Episcopii Greco-Catolici în ordinul martirilor și alte cazuri sunt încă deschise la Vatican. În logica cinstirii aduse de tânăra generație celor cărora le datorează libertatea și credința, elevii de la Colegiul

Romano-Catolic „Sfântul Iosif ” din București au vizitat „Fortul 13” de la Jilava, locul unde s-a stins și Vladimir Ghika. Cu această ocazie, racla cu moaștele Fericitului Vladimir, prezentate cu 8 luni în urmă la Sfânta Liturghie de beatificare, a poposit pentru câteva ore în acele locuri, evenimentul căpătând conotații spirituale speciale. Am putea spune că Fericitul s-a întors fizic în acel loc pe care îl recunoscuse sfânt, ca Iacob sub scara îngerilor, exorcizând răutatea de care au putut da dovadă oamenii acolo și binecuvântându-i pe toți cei care vor urma învățătura sa, aceea de a merge pe drumul preferințelor lui Dumnezeu, chiar dacă asta înseamnă și urmarea Crucii.

Celebrarea liturgică din 16 mai îi va așeza pe tinerii pelerini de la locul supliciului final al lui Vladimir Ghika din „Fortul 13“ în ipostaza de admiratori ai împlinirii unei vieți în adevărul care doar el rămâne invariabil, acela al Prezenței actuale a lui Dumnezeu și a vocației noastre de a ne bucura în veșnicie de contemplarea nemijlocită a acestei Prezențe. La Sfânta Liturghie din ziua de 16 mai, contemplăm fericirea lui Vladimir Ghika și îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat un astfel de exemplu, ca și un puternic mijlocitor pentru a-l urma. Ne-am pregătit pentru aceasta primind în majoritatea bisericilor din Arhidieceza noastră relicva Fericitului și aprofundând biografia și învățătura lui.

Așa vom onora memoria Fericitului Vladimir Ghika: „urmând cu fidelitate învățătura“ lui, cum spunea Papa Francisc. Fidelitatea lui ne este spre învățătură și iubirea lui spre încurajare și susținere. Apoi vom continua bucuria onorând memoria celui ce va fi beatificat pe 17 mai, Episcopul Martir Anton Durcovici, de care ne leagă atât de multe… pr. Francisc UNGUREANU Postulatorul Cauzei de canonizare a Fericitului Vladimir Ghika

Actualitatea Creștină mai 2014

Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale Duminica a III-a Paştelui (A)

Fap 2,14.22-28; Ps 15; 1Pt 1,17-21; Lc 24,13-35

F

ragmentul evanghelic al acestei duminici ne readuce în atmosfera din cea de-a treia zi de după moartea lui Isus.

Atmosfera e dominată de o linişte apăsătoare şi tensionată.

Cei doi ucenici care părăsesc Ierusalimul îndreptânduse spre Emaus, poartă în minţile şi în sufletele lor scenele oribile ale morţii Învăţătorului lor, dar şi dezamăgirea că Cel care s-a manifestat ca un profet puternic prin faptele şi cuvintele sale şi despre care credeau ca va fi eliberatorul lui Israel, continua „să tacă” şi în a treia zi de după răstignire.

Pe lângă acestea, în sufletele lor s-a cuibărit şi spaima trezită de vestea femeilor mironosiţe cum că trupul Lui nu s-ar mai afla în mormânt, ci, potrivit îngerilor întâlniți acolo, ar fi viu. Însă, apariţia în povestire a Omului ce li se alătură pe cale va schimba încet-încet această atmosferă. Păşind alături de ei, Necunoscutul le va oferi celor doi ucenici ocazia săşi exprime, mai întâi, dezamăgirile, pentru ca, mai apoi, El să-i ajute, conducându-i prin profeţiile Scripturii, să înţeleagă în ce fel pătimirile şi moartea lui Isus Cristos devin eliberatoare: Nu trebuia oare ca Mesia să sufere toate acestea pentru a intra în slava sa? Astfel, la capătul „itinerariului” prin Scripturi, inimile celor doi ardeau deja în ei. Înţelegerea va fi completată ulterior de gestul frângerii şi oferirii pâinii de la cină (gest care le va deschide ochii şi îi va ajuta să-L recunoască), precum şi de mărturia dată de apostoli, potrivit căreia Domnul a înviat şi i s-a arătat lui Simon Petru. Or, celelalte două lecturi ale liturgiei cuvântului de astăzi nu sunt altceva decât mărturii ale acestui prim martor al învierii glorioase a Mântuitorului: Pe omul acesta [Isus], dat în mâinile voastre, după planul orânduit şi după ştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, voi l-aţi răstignit şi omorât prin mâinile celor nelegiuiţi, dar Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de legăturile morţii (lectura I)... Printrînsul credeţi în Dumnezeu, care l-a înviat din morţi şi i-a dat slavă; astfel voi vă întemeiaţi credinţa şi speranţa pe Dumnezeu (lectura a II-a).

Aşadar, toate aceste trei elemente – 1. recitirea evenimentelor pătimirii, morţii şi învierii lui Isus Cristos în lumina Scripturilor; 2. celebrarea euharistică şi 3. mărturia apostolilor – au menirea să sădească în sufletele noastre credinţa în lucrarea eliberatoare înfăptuită de Fiul lui Dumnezeu şi să o actualizeze în viaţa fiecăruia dintre noi.

O astfel de convingere (credinţă) aduce sufletelor noastre pacea şi seninătatea. Într-adevăr, aidoma psalmistului, noi ne îndreptăm adesea către Dumnezeu cu rugăciunea: Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că mă încred în tine. Am spus lui Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul meu!”... [Eu] îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul; dacă el este la dreapta Actualitatea Creștină mai 2014

mea, nu mă clatin... [căci] nu-mi va lăsa sufletul în locuinţa morţilor, nici nu va îngădui ca sfântul său să vadă putrezirea.

Duminica a IV-a Paştelui (A)

Fap 2,14a.36-41; Ps 22; 1Pt 2,20b-25; In 10,1-10

P

e măsură ce ne îndepărtăm de sărbătoarea Învierii, temele duminicilor se preocupă nu doar să afirme marele adevăr al misterului pascal, ci să ne şi sensibilizeze asupra modului în care Viaţa cea nouă şi înnoitoare a Mântuitorului se face simţită, chiar şi după ce El a trecut din această lume la Tatăl. Cu alte cuvinte, în această a doua parte a timpului pascal, textele biblice ne pregătesc să înţelegem modul în care El îşi exercită grija faţă de cei din toate timpurile şi din toate locurile, pe care i-a răscumpărat prin Jertfa sa.

Pentru a exprima mai bine acest adevăr, fragmentul evanghelic al acestei duminici ni-l prezintă pe Isus în ipostaza Păstorului cel Bun care păstrează o relaţie foarte apropiată cu oile Sale. Ele s-au deprins să-i audă glasul şi, simţindu-se chemate pe nume, să-l urmeze. În plus, Isus înviat este prezentat şi ca Poarta unică prin care se poate intra în Staul. Aceste metafore încearcă să exprime, prin cele două imagini, acea intimitate pe care Mântuitorul a stabilit-o cu cei pe care Tatăl i-a încredinţat şi acel rol unic pe care l-a dobândit prin Moartea şi prin Învierea sa: de a-i aduna şi de a-i conduce pe toţi cei care Îl urmează către locul promis şi pregătit de către Tatăl.

Apostolii şi-au însuşit curând această convingere.

Astfel, Sfântul Petru proclamă în prima lectură de astăzi: „Să ştie bine tot poporul lui Israel, că Dumnezeu l-a înălţat ca Domn şi Mesia, pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit”.

Auzind ei acestea, au fost mişcaţi până în adâncul inimii şi l-au întrebat pe Petru şi pe ceilalţi apostoli: „Fraţilor, ce trebuie să facem?” Petru le-a răspuns: „Convertiţi-vă... Or, în lectura a doua, acelaşi apostol explică în ce fel trebuie să se concretizeze această convertire: dacă pentru binele făcut veţi avea de suferit, rămânând statornici, veţi fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Căci... însuşi Cristos a suferit şi v-a lăsat exemplu, ca să călcaţi pe urmele lui. El, când era insultat, nu răspundea cu insulte; când era chinuit, nu ameninţa; dar încredinţa cauza lui aceluia care judecă cu dreptate. În trupul său, el a purtat păcatele noastre pe lemnul crucii, pentru ca noi să putem muri pentru păcat şi să trăim pentru dreptate. Eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul, care are în grijă sufletele voastre.

Dacă în acest timp pascal i-am auzit glasul Mântuitorului şi ne-am simţit chemaţi de El pe nume, nu vom putea să nu-l urmăm, animaţi fiind de convingerea psalmistului: Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic! Mă călăuzeşte pe cărări drepte pentru cinstea numelui său. Chiar dacă ar fi

Sfânta Scriptură să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă apără. kl

Duminica a V-a a Paştelui (A)

I

Fap 6,1-7; Ps 32; 1Pt 2,4-9; In 14,1-12

sus Cristos înviat, potrivit Evangheliei din duminica trecută, se îngrijeşte de toţi cei pe care Tatăl i-a încredinţat asemenea Păstorului cel Bun. El îşi cunoaște toate oiţele, le cheamă pe nume pe fiecare, iar ele îl urmează.

Potrivit Liturgiei Cuvântului de astăzi, Păstorul cel Bun îşi alege dintre ucenicii din toate timpurile şi locurile colaboratori, păstori buni, care să-I rostească Cuvintele, să-I înfăptuiască Lucrările mântuitoare. Cu alte cuvinte, Isus Cristos alege să-şi continue lucrarea de călăuzire către Tatăl a oiţelor sale prin intermediul Apostolilor şi martorilor aleşi de El. Or, faptul că Mântuitorul le vesteşte apropiata sa plecare la Tatăl pentru ca să pregătească fiecăruia – oiţă şi păstor – un loc, nu poate să nu trezească în ei nelinişti.

Doamne, i-a zis atunci Toma, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea? Dar Isus îi răspunde: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine. Şi Filip are o nelinişte: Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns. Dar Isus îi răspunde: De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl. În plus, Isus îi asigură pe toţi că Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la mine, ci de la Tatăl care rămâne în mine şi care săvârşeşte şi faptele... şi că cel care crede în mine va face şi el faptele pe care le fac eu şi va face mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl.

Aşadar, referinţa permanentă la Isus reprezintă soluţia rezolvării problemelor noastre fundamentale.

Apostolii au înţeles misiunea ce le-a fost încredinţată şi şi-au asumat-o pe deplin. Astfel, prima lectură de astăzi ne oferă o situaţie concretă de viaţă în care apostolii au de gestionat o situaţie delicată din comunitatea primară. În urma unui incident apărut cu ocazia distribuirii ajutoarelor pentru văduvele sărace, apostolii se văd nevoiţi să revadă priorităţile slujirii lor: Nu-i normal ca noi să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu, pentru a servi la mese. De aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Odată deblocată situaţia, Cuvântul lui Dumnezeu a reînceput să se răspândească, iar numărul ucenicilor să crească.

Cât priveşte lectura a doua, ea ni-l oferă pe Sfântul Apostol Petru ca exemplu de păstor bun ce-şi învaţă şi îşi conduce turma încredinţată: Preaiubiţilor, apropiaţi-vă de Domnul Isus, el este piatra cea vie: oamenii au aruncat-o, dar Dumnezeu a ales-o, pentru că a preţuit-o. Voi de asemenea să fiţi pietre vii, care să slujească la zidirea templului duhovnicesc... voi aveţi, aşadar, misiunea de a vesti în lume faptele măreţe ale aceluia, care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină.

Cred că şi noi ne simţim interpelaţi de îndemnurile şi de exemplul său.

Duminica a VI-a a Paştelui (A)

Fap 8,5-8.14-17; Ps 65; 1Pt 3,15-18; In 14,15-21 entru ca oiţele să-şi poată croi drumul în viaţă, Păstorul cel Bun le conduce, potrivit Evangheliei duminicii trecute, prin intermediul păstorilor cei buni, prin apostolii şi martorii rânduiţi de El. Dar, împreună cu aceştia, Isus Cristos înviat, ne spune Evanghelia de astăzi, le mai oferă un Sprijin de referinţă: pe Apărătorul care să fie totdeauna împreună cu voi..., pe Duhul adevărului pe care lumea nu poate să-L primească... dar pe care voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi pentru că este în voi... Acest Apărător şi Duh al adevărului îi face pe toţi capabili să primească şi să păzească poruncile lui Isus. Primindu-i şi păzindu-i poruncile, ele, oiţele, dau dovada iubirii pe care i-o poartă Păstorului şi, implicit, Tatălui.

Celelalte lecturi ale Liturgiei Cuvântului de astăzi ne oferă, pe de o parte, exemple de păstori buni, animaţi de către Duhul adevărului în lucrarea lor pastorală. În acelaşi timp, întâlnim evocate, în textele biblice, situaţii în care Apărătorul îi susţine şi îi întăreşte pe cei care s-au angajat să păşească pe urmele lui Cristos. Astfel, în prima lectură, ne este oferit, mai întâi, exemplul diaconului Filip, care ajunge într-una din localităţile Samariei şi începe să-l predice pe Cristos. Or, pe măsură ce locuitorii aud cuvintele şi văd semnele săvârşite de Filip, o mare bucurie i-a cuprins pe toţi în acest oraş. Un al doilea exemplu este cel al apostolilor care, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia, coborându-se, s-au rugat pentru ei ca să primească pe Duhul Sfânt. Mai apoi, când apostolii îşi puneau mâinile asupra lor şi ei îl primeau pe Duhul Sfânt. În lectura a doua, Sfântul Petru îi îndeamnă pe destinatarii epistolei sale care traversează momente grele, momente de persecuţie: Preaiubiţilor, căutaţi ca inimile voastre să fie pătrunse de sfinţenia Domnului Cristos şi fiţi gata oricând să daţi răspuns potrivit celor care vă întreabă despre nădejdea voastră. Faceţi aceasta cu blândeţe şi cu respect, având grijă să fiţi cu conştiinţa curată, ca prin aceasta să rămână de ruşine cei care vorbesc de rău purtarea voastră cea dreaptă întru Cristos. Căci, dacă aşa e voia lui Dumnezeu, e mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul. Astfel şi Cristos a suferit moartea pentru păcatele oamenilor o dată pentru totdeauna; el, cel drept, a murit pentru cei vinovaţi, ca să ne conducă pe noi la Dumnezeu.

A fi creştin nu este întotdeauna simplu. Exigenţele poruncilor ne cer adesea eforturi deosebite. Când, însă, tocmai pentru fidelitatea noastră faţă de Isus Cristos avem de îndurat umiliri, jigniri, batjocuri, cât de important şi mângâietor pentru noi este atunci să ne ştim susţinuţi de acest Apărător, de acest Duh al adevărului!

P

Pr. Tarciziu ȘERBAN

kl Actualitatea Creștină mai 2014

Biserica Catolică în lume

BISERICA CATOLICĂ în INDIA - partea I -

I

ndia este una dintre cele mai vechi civilizaţii din lume, „ cu o varietate caleidoscopică şi o bogată moştenire culturală. În cei 67 de ani de independenţă, a realizat progrese socio-economice pe toate planurile. India a devenit autosuficientă ca producţie agricolă şi este acum una dintre marile ţări industrializate ale lumii şi una dintre puţinele naţiuni care au călătorit în spaţiul cosmic pentru a cuceri natura în beneficiul oamenilor...” (http:// india.gov.in).

Cu aceste cuvinte se autoprezintă India pe portalul ei oficial, o ţară evident mândră de trecutul ei, ca şi de realizările prezentului. Cu o populaţie de peste 1,2 miliarde de locuitori (circa o şesime din populaţia globului), India vine cu paşi repezi în urma Chinei, iar produsul său intern brut o situează pe locul trei în lume, după SUA şi China.

Ca indice al dezvoltării umane însă, în ultimele două decenii, India a coborât de pe locul 122 pe locul 139 – ceea ce înseamnă că de bogăţia ei se bucură cu precădere un segment (tot mai) restrâns al populaţiei. Căci, dacă pătura de mijloc şi de sus a populaţiei urbane a început să prospere în ultimii douăzeci ani, locuitorii din mediul rural devin, în schimb, din ce în ce mai săraci, iar la oraş, este în creştere o nouă pătură defavorizată, aceea a imigranţilor în căutare de muncă. Astfel, deşi India ocupă locul II în lume ca numar de persoane miliardare, aceeaşi ţară adăposteşte şi o treime dintre „cei mai săraci” săraci ai lumii (potrivit unui raport ONU din 2013). La nivel naţional, 29,8% din populaţia ţării se află sub limita de sărăcie, iar 96,9% din numărul total de locuitori trăieşte cu mai puţin de 5 dolari pe zi. Dar, asemenea vecinei şi rivalei sale China, India şi-a propus ca, până în 2015, să reducă la jumătate rata sărăciei. În ritmul actual de creştere economică, probabil că va reuşi.

Ţara dintre Indus şi Gange

Aproape în formă de inimă, Peninsula Indiană este îmbrăţişată în partea inferioară de Golful Bengal, Marea Arabiei şi Oceanul Indian, iar în partea superioară, de fluviile Indus şi Gange, peste care se înalţă, măreţ, coroana Munţilor Himalaya. Relieful e variat şi fertil, cu o climă tropicală şi subtropicală umedă, care oferă condiţii propice pentru agricultură.

Cele mai vechi urme de locuire umană descoperite până în prezent au circa 70-50.000 de ani. Cu aproape trei milenii înainte de Cristos, pe valea mănoasă a fluviului Indus s-a dezvoltat una dintre primele mari civilizaţii antice, de acelaşi calibru cu Egiptul şi Sumerul. De-a lungul timpului, pe teritoriul Indiei au crescut şi s-au destrămat mai multe imperii, cel mai faimos fiind Imperiul Mogul, Actualitatea Creștină mai 2014

Biserica Catolică din Bandra, Mumbai - India

care a asigurat regiunii mai bine de două secole de pace, prosperitate, înflorire culturală şi toleranţă religioasă.

Bogăţiile şi cultura de mare rafinament a Indiei medievale au fascinat şi inspirat întreaga lume. Pentru a da numai un exemplu despre gradul înalt de civilizaţie atins, precizăm că primele universităţi indiene s-au înfiinţat în secolul al IXlea (deci contemporane cu Universitatea din Bologna, cea mai veche din Europa).

După căderea Imperiului Mogul, India a devenit parte a Imperiului Britanic, care pe de o parte, a exploatat la sânge bogăţiile ţării, dar pe de altă parte, i-a dat o structură unitară şi o conştiinţă a propriei identităţi, care în final, au dus la proclamarea independenţei, în 1947. Azi, India este o republică de tip federativ, alcătuită din 28 de state şi 7 teritorii unionale. Nu există o limbă naţională, dar prin Consituţie, sunt recunoscute 22 de limbi regionale (cu dreptul aferent de a susţine examene în oricare dintre aceste limbi, oriunde în India); engleza şi hindi (limba vorbită de majoritatea locuitorilor Indiei) sunt limbile folosite în mod curent în afaceri şi administraţie.

Părintele Indiei

Mohandas Gandhi (1869-1948), supranumit Mahatma („Venerabilul”) sau Bapu („Tăicuţul”), este cel care a ştiut să canalizeze aspiraţiile naţionale ale unui popor extrem de variat în pluralitatea sa de limbi, rase şi religii. Gandhi a condus India către independenţă pe calea rezistenţei nonviolente, într-o perioadă în care restul lumii a fost măturat de două războaie mondiale. A murit la 78 de ani, asasinat de un ultranaţionalist care considera că este prea tolerant faţă de celelalte etnii/religii. La procesiunea funebră, care a durat 5 ore, au participat peste două milioane de persoane venite din toată India.

Gandhi a rămas în conştiinţa umanităţii ca un inspirator al mişcărilor pentru drepturi civile, un promotor înflăcărat al armoniei reigioase şi un mare educator, care a înţeles că adevărata independenţă începe cu emanciparea celor săraci, prin educaţie.

3D jobs: Dirty, Dangerous and Degrading

„Murdară, periculoasă şi degradantă” – aşa s-ar traduce atributele muncii pe care un mare număr de migranţi indieni sunt constrânşi să o desfăşoare, atât în străinătate,

Biserica Biserica Catolică Catolică în lume în lume cât şi în propria lor ţară. Acest tablou arată că, din păcate, efectele reînnoirii visate de Gandhi s-au instalat greu şi numai parţial. Căci, dacă pe de o parte, India este un imens rezervor de materie cenuşie, care alimentează cu precădere industria IT din SUA (asigurând un standard peste mediu nu doar celor plecaţi peste hotare, ci şi rudelor rămase acasă), există în paralel milioane de muncitori care lucrează practic în condiţii de sclavie, între aceştia numărânduse copii şi persoane exploatate sexual. E vorba de oameni proveniţi mai ales din mediul rural, adesea încă discriminaţi de împărţirea în caste şi cu un nivel redus de educaţie.

Studii recente au relevat că la baza sărăciei din India ar putea sta şi obişnuinţe sanitare şi alimentare nocive. De exemplu, în rândul copiilor, o problemă larg răspândită este malnutriţia, un raport Unicef din 2012 relevând că jumătate dintre copiii sub 5 ani erau subdezvoltaţi; pentru mulţi, acest retard avea deja efecte irecuperabile. Surprinzător însă, malnutriţia nu se datora atât foametei, cât stilului de alimentaţie, axat aproape exclusiv pe cereale. Astfel, sărăcia Indiei nu este neapărat una materială, ci, mai degrabă, una educaţională, o sărăcie generată de un tip de mentalitate.

Creuzetul popoarelor

„Odinioară, oameni din toată lumea se luptau să vină în India” – se arată pe acelaşi portal citat mai sus. „Arienii au venit din Europa Centrală şi s-au stabilit aici. Persanii, şi mai apoi iranienii şi parţii au imigrat în India. Chinezii au venit în căuare de cunoaştere; portughezii lui Vasco da Gama şi după ei, francezii şi-au adus aici corăbiile şi au înfiinţat colonii pentru a face comerţ cu mirodenii; Cristofor Columb a vrut să deschidă o nouă rută spre India, venind dinspre vest (dar a descoperit, în schimb, America!), iar în cele din urmă au sosit aici englezii, care au domnit peste 200 de ani.”

Există azi în India peste 200 de etnii, vorbind limbi din cinci familii lingvistice distincte şi îmbrăţişând o varietate de religii. Astfel, 80,5% din populaţia Indiei se declară de religie hindusă, 13,4% sunt musulmani, 2,34% creştini, 1,9% sikh, 0,8% budişti şi 0,4% jainişti. Restul de 0,6% sunt de religie mozaică, bah’ai, animişti etc.

Creştinii Sfântului Toma

Creştinismul reprezintă deci a treia mare religie a Indiei, cu un total de circa 27 de milioane de credincioşi. Dintre aceştia, aproximativ 17,3 milioane sunt catolici (12 milioane de rit latin, 4,25 milioane catolici Biserica Catolică Siro Malabară, Arakuzha de rit siro-malabar şi peste un milion catolici de rit siro-malankarez). Biserica Malankareză Ortodoxă şi cea Iacobită au împreună 4,75 milioane de credincioşi, iar Biserica Siriană Mar Toma are ceva mai mult de 2 milioane de membri. Alte comunităţi de rit oriental sunt Biserica Malabară Independentă

(725.000 de credincioşi) şi Biserica Caldee (1,025 milioane credincioşi). Bisericile protestante, atât cele tradiţionale, cât şi neoprotestante, se compun din 20-30 de confesiuni diferite. Câteva state din nord-vest sunt majoritar protestante, dar numărul exact de membri pentru întreaga ţară este greu de precizat, cifrele variind în funcţie de sursă.

Conform tradiţiei, creştinismul ar fi ajuns în India în anul 52 d.C., prin activitatea de evanghelizare desfăşurată de Sfântul Apostol Toma. Ulterior, odată cu stabilirea coloniştilor persani, în primele secole după Cristos, misionari de rit siriac au păstorit aici o biserică înfloritoare, cu numele de Biserica Sfântului Toma. Pe fondul confruntării cu celelate religii, hinduismul şi islamismul, această biserică s-a menţinut unită până la sosirea primilor colonişti portughezi, pe care, de altfel, i-au întâmplinat plini de speranţă, văzând în ei un sprijin împotriva dominaţiei islamice. Misionarii catolici latini nu au înţeles însă corect doctrina Bisericii Sfântului Toma şi, considerându-i eretici pe aceşti credincioşi, au căutat să îi „convertească” la ritul latin. S-a produs astfel, în 1665, o primă ruptură în sânul acestei biserici indigene, urmată în timp de multe altele, astfel încât astăzi, deşi etnic fac parte din acelaşi grup, creştinii Sfântului Toma sunt afiliaţi la opt Biserici diferite, fiecare cu liturgia şi tradiţiile proprii.

Structura Bisericii Catolice în India

Aşa cum arătam mai sus, majoritatea creştinilor din India sunt catolici de diferite rituri.

Aceştia sunt împărţiţi în 167 de dieceze, grupate în 30 de provincii. Lista numelor de dieceze se întinde de la A la Z, iar harta care ilustrează aşezarea geografică a diecezelor se prezintă ca un evantai de culori.

Diecezele de rit latin sunt în număr de 130, cele de rit malabar sunt 29, iar 8 sunt de rit malankarez. Din 1944, episcopii tuturor acestor dieceze formează o singură conferinţă episcopală (în care se întrunesc vorbitori a cel puţin zece limbi!). Delegaţia Apostolică a Sfântului Scaun a fost înfiinţată de Papa Pius al XII-lea în 1948, la scurt timp după ce India şi-a dobândit independenţa; Papa Paul al VIlea a ridicat-o la rang de Nunţiatură în 1967.

Deşi greu de imaginat, date fiind distanţa geografică şi culturală, Biserica Catolică din India este azi o structură extrem de vie şi implicată în ţesutul social al ţării, cu peste 17 000 de preoţi, 2 500 de călugări, 50 000 de călugăriţe, peste 15 000 de şcoli, institute de învăţământ superior şi şcoli profesionale, peste 1800 de spitale şi dispensare şi aproape 300 de publicaţii.

Dar despre toate acestea – mai mult, în numărul viitor.

Liana GEHL Actualitatea Creștină mai 2014

Universul familiei

Ghika şi Durcovici: doi Fericiţi, două inimi dedicate Maicii Domnului

A

şezată sub vălul de taină al rugăciunii către Maica Domnului, mult îndrăgita lună mai ne aduce bucuria ridicării la cinstea altarelor a lui Anton Durcovici, preot al Diecezei de Bucureşti, Episcop al Diecezei de Iaşi şi martir al Bisericii lui Cristos de pe tărâmul României. Pe 17 mai, printr-o fericită coincidenţă cu data venirii sale la lumina zilei în anul 1888, la 126 de ani de la naştere, se săvârşeşte Liturghia de beatificare a vrednicului slujitor al altarului.

Noi, credincioşii din Bucureşti, până nu demult, am ţinut ziua de 17 mai ca dată a martiriului Fericitului Vladimir Ghika. Ulterior, odată cu accesul la arhive, am aflat că ziua naşterii sale pentru cer este 16 mai, zi în care de-acum înainte, calendarul diecezan îi consemnează memoria.

Astfel, prima zi în care îl sărbătorim calendaristic şi liturgic, primul aniversar în care ne exprimăm recunoştinţa de a-l avea ca mijlocitor pe lângă tronul Tatălui ceresc, devine un preludiu la înălţătorul eveniment de la Iaşi, din 17 mai: beatificarea lui Anton Durcovici. Între cei doi există numeroase similitudini. S-au născut departe de Țările Române, au rămas orfani de tată din tinereţe, au fost crescuţi cu dibăcie de mame, au fost duşi dintr-un loc în altul pentru a li se asigura un trai cât mai sigur, au studiat la diferite şcoli, au primit consacrarea preoţească, au aprofundat ştiinţele teologice, obţinând doctorate la Roma, au slujit cu mult devotament Biserica, nu s-au resemnat în faţa prigoanei comuniste, slujind fiecare în felul său, cauza nobilă a credinţei, au fost arestaţi în anii comunismului stalinist, au fost torturaţi, au cunoscut teroarea din arestul securităţii din Bucureşti şi de la închisoarea Jilava. Şi ca să nuanţăm asemănările, trebuie să amintim că Anton Durcovici îl precedă cronologic pe Vladimir Ghika în preoţie, în puşcărie şi în martiriu, care pentru primul, s-a consumat în noaptea dinspre 9 spre 10 decembrie 1951, la Sighetul Marmaţiei, iar pentru al doilea, în ziua de 16 mai 1954, la Jilava; iar Vladimir Ghika îl precedă pe Anton Durcovici în naşterea pe acest pământ la 25 decembrie 1873 şi în ridicarea la cinstea altarelor, la 31 august 2013.

Dincolo de nuanțări, există un punct comun pe care am vrut să-l scot în evidenţă şi prin titlul acestui scurt articol: evlavia celor doi faţă de Maica Domnului. Vladimir Ghika, luând parte la Congresul euharistic de la Sidney, 1928, afirma: „Maria nu se află câtuşi de puţin în Sfânta Ostie în sensul material al cuvântului, dar este în inima aceluia pe care Ostia îl conţine”. Şi tot cu aceeaşi ocazie, spunea: „Fără îndoială, tot ce ne vine de la Isus ne vine indirect de la Maria”.

De lucrarea tainică a Maicii Domnului şi de marea ei putere de mijlocire era profund convins Episcopul Anton Durcovici. O convingere cultivată ca seminarist şi preot, deprinsă la şcoala Tratatului despre adevărata evlavie Actualitatea Creștină mai 2014

Mons. Vladimir Ghika (foto stânga) și Episcopul Anton Durcovici (foto dreapta jos)

către Fecioara Maria a lui Grignon de Montfort. Nucleul mariologiei lui Grignon de Montfort este sclavia sfântă.

Ea constă în consfinţirea de sine ca sclav al lui Isus prin intermediul Mamei sale: „A se dărui şi a se sacrifica voluntar şi din iubire, fără nicio constrângere, în mod total, fără limite impuse, cu trupul şi cu sufletul, cu toate bunurile exterioare pe care le posezi (...), ca şi cu cele interioare ale spiritului, adică meritele, harurile, virtuţile şi satisfacțiile...

Ba, mai mult încă, a face orice lucru cu Maria, în Maria, prin Maria şi pentru Maria”, încredinţându-se în mâinile ei „ca o lăută în mâinile unui muzician dibaci”.

Odată cu încredințarea de sine Maicii Domnului, Episcopul Anton a încredinţat, la data de 22 august 1948, tot poporul credincios al Diecezei de Iaşi Inimii Neprihănite a Mariei. Cât de grăitoare sunt aceste cuvinte luate din rugăciunea de consacrare: „Nu, mamă, nu este cu putinţă ca acum să-ţi îndepărtezi ochii tăi cei milostivi de la noi, copiii tăi. Ştim prea bine că suntem nevrednici de acest nume glorios, din pricina păcatelor noastre şi a jignirilor ce ţi le-am adus prin ele, dar la cine să alergăm pentru a dobândi iertare şi har, dacă tu ne vei respinge? Priveşte căinţa noastră sinceră şi primeşte-ne din nou în rândul copiilor tăi!”

De-acum înainte, din acest mai, luna florilor, luna Maicii Domnului, cei doi Fericiţi veghează asupra noastră alături de Maica Neprihănită. Cum şi-ar putea îndepărta privirea de la poporul credincios pe care l-au slujit până la jertfa martiriului?

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Universul familiei

Nu-i suficient!

- 16 mai, prima comemorare a Fericitului Vladimir -

Z

iua nu este cu adevărat zi, dacă nu-ţi aduci aminte de stele, iar noaptea nu este cu adevărat noapte, dacă nu-ţi aduci aminte de soare – spune Fericitul Vladimir în Gândurile sale. Reflectând la gândul de mai sus, doi soţi considerau că pentru ei, ziua şi noaptea sunt adevărate dacă reuşesc să fie tot mai atenţi, mai uniţi şi mai responsabili unul faţă de altul „la bine şi la greu”. Doamna, cu un surâs pe buze, considera că „degeaba i-ar dărui soţul o mie de trandafiri de ziua ei, dacă nu ar avea sprijinul său constant în restul anului”. În replică, domnul afirma că „degeaba ar avea masa plină cu cele mai alese mâncăruri şi băuturi de ziua sa, dacă nu ar afla o vorbă bună la soţia sa în restul timpului”.

Oricum ar fi, gândul Fericitului duce de la ceea ce este imediat evident: soarele să strălucească ziua şi stelele noaptea, la ceea ce este evident prin intermediul cunoaşterii: astrele luminează mereu, fie că e zi, fie că e noapte. Observaţiile celor doi soţi arată că nu e suficient ca ei să-şi arate preţuirea ocazional, eventual la zi aniversară poate acest lucru este de cele mai multe ori uşor şi comod ci e necesar să-şi poarte mereu de grijă unul altuia. Iar grija nu se poate consolida dacă nu există dorinţa şi statornicia reciproce în aprofundarea relaţiei. Iată modul de a-şi aminti „ziua, de stele şi noaptea, de soare”! În ziua de 31 august 2013, Înaltpreasfinţitul Ioan Robu vorbea despre Fericitul Vladimir astfel: „o stea aprinsă pe cerul Bisericii şi al României!”. Desigur, o stea aprinsă zi şi noapte. O stea pe care o sărbătorim în calendar pe data de 16 mai. Ar putea fi ziua în care, pentru a-i cultiva memoria, am putea să-i oferim trandafiri şi gândul bun al fiecăruia.

Dar nu e suficient!

Nu-i suficient nici să ne amintim de frumoasa celebrare de beatificare de la Romexpo, de atmosfera primitoare a aulei devenite pentru o zi catedrală, de frumuseţea buchetelor de flori care împodobeau altarul, de mulţimea credincioşilor adunaţi din toate parohiile diecezei şi din alte locuri ale ţării, de mulţimea de preoţi şi episcopi care au invadat sala asemenea unui fluviu care se revărsa în marea de credincioşi, de prezenţa episcopilor şi a reprezentatului Sfântului Părinte, Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato.

Nu-i suficient să ne reamintim de intenţiile cu care ne-am dus la celebrare, de trăirile avute în acel moment de har, de faptul că ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit la Sfânta Liturghie, de mulţumirea sufletească dobândită în calitate de părtași la eveniment.

Nu-i suficient să ne amintim că pe 16 mai 2014, se împlinesc totodată 60 de ani de la moartea ca martir a bătrânului Vladimir în infirmeria închisorii de la Jilava. Nu-i suficient să ne amintim de sărăcia materială şi de singurătatea în care a trecut la Domnul. Nu-i suficient nici măcar faptul că încă de la prima comemorare liturgică a Fericitului, vom ţine împreună înălţimea spirituală a beatificării şi adâncimea întunecată a morţii de martir. Nu-i suficient să ne amintim cufundarea în subsolurile umede şi întunecate ale puşcăriei din Jilava, unde a fost aruncat în vâltoarea morţii. În planul lui Dumnezeu, nimic nu este întâmplător.

Fericitul Vladimir a fost cufundat, dar el nu putea să se scufunde, căci duhul său era plin de Duhul lui Dumnezeu.

Ultimele luni de viaţă au fost asemenea unui imn închinat luminii şi vieţii, adevărului şi comuniunii, libertăţii şi credinţei. Un imn care a ridicat inimile a sute de deţinuţi, un imn prin care în adâncul sufletului lor a pătruns acea fărâmă de mângâiere pe care o oferă spontan şi hotărât numai o inimă de tată.

De fapt, aceasta este calea de parcurs. Dezvăluirea inimii paterne a celui care a fost preot şi martir al Bisericii lui Cristos. O muncă ale cărei mici semne se văd şi în pelerinajul relicvei Fericitului prin parohiile noastre. E o muncă de cunoaştere şi recunoaştere, de descoperire a programului său de viaţă atât de bine exprimat în următorul gând: Despărţit de ai tăi, pentru a te dărui tuturor dăruindute lui Dumnezeu, fie ca tatăl tău, mama ta, fraţii tăi să nu-ţi devină niciodată străini ţie, fie însă ca orice străin să-ţi fie tată, mamă sau unul din fraţii tăi şi iubeşti pe acest străin aşa cum îi iubeşti pe ei când îi iubeşti mai mult şi în felul în care îi iubeşti cel mai bine.

Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”.

Actualitatea Creștină mai 2014

Suflet tânăr

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, În țară, am mai avut ocazia să ajung de mai multe ori la Sanctuarele de la Cacica, de la Radna, de la Șumuleu Ciuc… În afara țării, am vizitat de mai multe ori Sanctuarele de la Lourdes și de la Fatima. O singură dată am fost și la Medugorje. În toate Sanctuarele am simțit-o aproape pe Maica Domnului și am întâlnit-o în pietatea atâtor credincioși ce aleargă, cu încredere, la mijlocirea Ei! În schimb, mi-a rămas întipărită în inimă procesiunea înainte de a ajunge la Statuia de la Fatima: copii, tineri, bătrâni, persoane consacrate, preoți, fețe din toată lumea, înaintea Capelei Aparițiilor, pe un covor lung de piatră netedă, în genunchi, cu rozariul în mână, în tăcere și cu credință, în mod ordonat, se apropiau de Sfânta Fecioară Maria...

dintr-o clasă socială înaltă, nu a ales o femeie dintr-o familie bogată, nu a ales o femeie dintr-o cetate cu renume, ci a ales-o pe Maria din Nazaret, o tânără umilă, pentru a fi Mama lui Isus Cristos. Nu știm nimic din copilăria Mariei și nici nu cunoaștem fapte eroice din viața ei, care ar fi pus-o în evindență printre tinerele din Nazaret, însă știm că, odată cu vestea pe care îngerul i-a adus-o, aceea că-L va naște pe Isus, Dumnezeu a săvârșit în ea și prin ea lucruri minunate. Dumnezeu a ales-o pe Maria, cu viața ei obișnuită, și a început să-și realizeze planul măreț de mântuire. Privind la Maria, privind la „da”-ul ei, vedem cum Dumnezeu Cel Atotputernic se manifestă în normalitatea vieții și învățăm și noi, cum, prin „da”ul nostru zilnic, Dumnezeu intră în istoria noastră și în istoria lumii în care trăim.

Sfânta Fecioară Maria este aleasă de Dumnezeu pentru „lucruri mari”. Dumnezeu nu a ales o femeie

Pr. Daniel BULAI

Cristos pe primul loc!

Întâlnirea Diecezană a Tineretului 2014

F

elurite evenimente se succed în viața noastră. Unele ne schimbă, altele lasă răni adânci. Unele nu se vor mai repeta niciodată, altele vor deveni adevărate tabieturi.

Important este însă doar cu ce rămânem după ce ele au trecut. Unora le place să le numească amintiri, alții preferă noțiunea de „experiență”. Oricum le-am spune, ele au un rol important în viața noastră. Ne definesc.

Acest an ne oferă în dar un eveniment pe care mulți îl așteaptă cu entuziasm. Este vorba despre Întâlnirea Diecezană a Tinerilor (IDTC). Pentru că toți suntem conștienți de amploarea și de importanța unui astfel de eveniment, am prevăzut și necesitatea stabilirii unor detalii esențiale ce vor influența, în mod inevitabil, prezența voastră la acest eveniment. În primul rând, tema întâlnirii este inspirată din mesajul Sfântului Părinte pentru Ziua Mondială a Tineretului 2014, „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3): ISUS PE PRIMUL LOC! Perioada în care va avea loc este 10-13 iulie, iar locul pentru desfăşurarea programului va fi Oratoriul Sfântul Leonard Murialdo, din Popeşti-Leordeni. Vârsta tinerilor participanţi va trebui să fie cuprinsă între 14 și 30 de ani, aceștia urmând să fie cazați în familiile, în mănăstirile şi în şcolile din oraș. De asemenea, va exista și o taxă de participare de 50 lei.

Actualitatea Creștină mai 2014

Cei care doresc să participe se vor putea înscrie până pe data de 15 iunie, în parohiile din care fac parte, la paroh, respectiv la responsabilul parohial. La Sfintele Liturghii, precum și la cateheze vor participa și Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Robu şi Episcopul auxiliar Cornel Damian, alături de toți preoții ce vor însoți grupurile de tineri.

Obiectivele întâlnirii, deși prestabilite – cunoașterea tinerilor Arhidiecezei, cunoașterea mai profundă a lui Cristos, formarea tinerilor – cu siguranță vor fi înglobate în toate visele și în toate dorințele cu care vom veni, în tot entuziasmul și în toată tinerețea noastră.

Bacalaureatul trece, la fel și sesiunea, așa că nimic nu ne împiedică să venim într-un număr cât mai mare și să nu ratăm evenimentul care, după 10 ani, reunește tinerii Arhidiecezei de București. Vă reamintesc că „în urma noastră nu sunt alte urme decât acelea pe care le lăsăm călcând”, așa că haideți să avem la ce să privim în urmă!

Suntem tineri, este întâlnirea noastră și ne facem, deci, responsabili de tot ceea ce va urma!

Roxana MARIN

Biserica Sfântul Catolică lunii în lume

Fericitul Ieremia Valahul, călugăr (1556-1625) - comemorat la 8 mai -

Î

ntr-o localitate numiză Zaxo (foarte probabil Sasca, […] Suceava), la 29 iunie 1556, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, se născu cuviosul Ieremia despre care se poate scrie întocmai ceea ce este scris despre Iob: „om simplu şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se ferea de păcat” deoarece a fost prin excelenţă un om simplu, desăvârşit din orice punct de vedere, plin de frica lui Dumnezeu, fugind de orice rău, model de perfecţiune şi de sfinţenie.

Darul principal pe care l-a hărăzit Dumnezeu cuviosului Ieremia a fost cel de a se fi născut din părinţi foarte evlavioşi.

Tatăl lui, pe care îl chema Costişte Stoica, era om de foarte modestă condiţie socială, dar cinstit. Mama sa se numea Margareta Bărbat şi din unirea lor s-au născut două fete şi cinci băieţi, dintre care primul a fost Ieremia, botezat cu numele de Ion. Tânăr de abia nouăsprezece ani, lipsit de orice pregătire, Ion porni la drum în anul 1575. Fără îndoială că aceasta a fost voinţa Celui de sus care îi îndrepta paşii în direcţia Transilvaniei, spunând că se duce doar să-l vadă pe un frate al său care nu locuia în Zaxo. La Alba Iulia, capitala Transilvaniei, Ion l-a întâlnit pe Pietro Giacomo, medic chirurg de la Bari, Italia. Cu el a plecat trecând prin Ragusa şi la Bari a intrat în slujba spiţerului Cesare del Cuore. De aici, după un an şi jumătate a plecat la Napoli unde s-a oprit la mănăstirea capucinilor.

Faima sfinţeniei sale a cuprins mulţimile de orăşeni şi ţărani până la mare distanţă de Napoli, iar viziunile lui i-au întărit în credinţă pe toţi cei care-l ascultau şi îi înţelegeau rostul cuvântului. […]

Ieremia a murit la 5 martie 1625; imediat după înmormântare, s-a procedat la strângerea documentelor în vederea proclamării oficiale a sfinţeniei umilului călugăr; numai după doi ani, în 1627, dosarul a fost înaintat Papei Urban al VIII-lea, care l-a acceptat. Împrejurări necunoscute nouă au întrerupt desfăşurarea procesului de beatificare; ulterior, Papa Inocenţiu al XI-lea a reluat cauza, dar iarăşi au intervenit alte dificultăţi şi din nou actul beatificării a fost amânat. Procesul a fost reluat după 1900, pentru ca, în final, la 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea să îl declare Fericit. Între timp, venerarea Fericitului Ieremia a continuat să crească tot mai mult în oraşul Napoli şi în împrejurimi, ducând peste veacuri amintirea vieţii lui sfinte, a puterii de mijlocire în faţa lui Dumnezeu şi a ţării de origine, fiind invocat sub numele de Fericitul Ieremia Valahul. calendarcatolic.ro

File de istorie

Părintele Luigi di Benedetto

S

-a născut la 17 octombrie 1870 la Orsongo (Italia), stabilindu-se, încă din copilărie, cu familia, în România.

Urmează studiile teologice la Seminarul „Sfântul Duh” din Bucureşti şi la Colegiul Franciscanilor din Pera (Constantinopol), fiind sfinţit preot la 8 iunie 1895.

A păstorit credincioşii din parohiile Caramurat, Sulina, Cataloi, Tulcea şi Piteşti, fiind la începuturile activităţii sale, şi vicar la Catedrala „Sfântul Iosif ” din Bucureşti.

A rămas celebru, printre altele, prin reuşita înfiinţării fanfarei de la Cataloi, care stârnea admiraţia regelui Carol I, aflat ocazional în drum spre Delta Dunării.

A murit la 23 noiembrie 1935, la Piteşti, de o sincopă cardiacă, fiind înmormântat în cimitirul parohial local, de un sobor de preoţi în frunte cu Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar. Revista „Buletin parohial” a Catedralei „Sfântul Iosif ” i-a adus un omagiu, în numărul 1/1935, uneia dintre figurile ilustre ale Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, părintele Luigi di Benedetto.

Dr. Dănuţ DOBOŞ Actualitatea Creștină mai 2014

Arta de a trăi

Despre nevoia de autoritate

O

ricât de rebel ar fi un copil și oricât de mult ar vrea să lase impresia că se vrea independent, refuzând orice regulă, el are nevoie de persoane cu autoritate care să-l călăuzească și să-l încurajeze în descoperirea lumii ce-l înconjoară, să-l ajute să facă faţă provocărilor vieţii; are nevoie de persoane adulte pe care să le ia ca puncte de referință, oameni care trăiesc după principii sănătoase de viață. Și cum este firesc, prima autoritate pe care copilul o întâlnește este cea a părinților, primii responsabili de educația copiilor; pentru că atunci când vorbim despre educația copiilor, nu putem să nu facem referire la autoritatea părinților.

Cuvântul educație derivă din latinescul educatio, care înseamnă „creștere, hrănire, cultivare”, semnificație ce arată complexitatea acțiunii de a educa. Așadar, aceasta este menirea părinților: să-și ajute copiii să crească, să-i hrănească și să cultive în ei tot ce este bun, oferindu-le suportul necesar pentru formarea integrală a persoanei umane.

Educarea copiilor nu a fost niciodată o misiune ușoară, iar în zilele noastre pare să fie din ce în ce mai complicată. Știu asta foarte bine părinții, educatorii și toate persoanele a căror muncă se intersectează cu procesul educațional. Dar oare cum s-a ajuns aici?

Vai de părinții care nu ascultă de copii!

Specialiștii în psihopedagogie și psihiatrii au constatat că societatea noastră modernă obligă părinții să petreacă tot mai puțin timp alături de copiii lor și imprimă un stil de viață aproape haotic. Astfel, ca o consecință a educației de tip relaxat, în care autoritatea parentală a fost înlocuită de relații de prietenie dintre părinți și copii, au apărut generații de copii-problemă. Foarte mulți copii speculează aceste realități pe care le consideră favorabile – absența îndelungată a părinților, separarea părinților, atitudinea prea permisivă a părinților, determinată și de sentimentul de vinovăție cauzat de lipsa îndelungată de acasă. Acești copii s-au obișnuit să fie șefi în mediul familial, iar atunci când li se refuză acest rol, indiferent de locul în care se află, ripostează, uneori cu agresivitate verbală și chiar fizică.

Poate ni s-a întâmplat să asistăm sau chiar să fim protagoniștii unui episod în care, în calitate de părinte sau de educator, să nu știm, pur și simplu, cum să gestionăm o situație tensionată, să nu știm cum să acționăm pentru a aplana un conflict gata să se transforme într-un război între generații.

Vai de părinții care nu ascultă de copii, spunea cineva mai în glumă, mai în serios! Trist, dar de multe ori, mai ales în ultima vreme, și adevărat!

Nevoia de reguli

Generațiile care vin din urmă parcă refuză să se supună vreunei reguli, refuză să accepte autoritatea părinților, pe care, de fapt, ar trebui să o privească drept o lumină menită să le călăuzească pașii!

Actualitatea Creștină mai 2014

Părinții își iubesc copiii - este lucrul cel mai firesc din lume! - iar copiii trebuie să știe și să simtă lucrul acesta! Dar iubirea părintească nu trebuie să fie privită de către copii ca slăbiciune a părinților; în acest context, balanța nu trebuie să încline excesiv în favoarea toleranței, a permisivității!

Râul are nevoie de diguri pentru a-și urma cursul firesc până la marea cea mare; între diguri, poate să curgă lin sau să devină învolburat! Dacă digurile nu sunt puternice, râul poate să iasă din matcă și să producă dezastre.

Copilul are nevoie de reguli, de „diguri” comportamentale ca să-și urmeze cursul firesc în devenirea sa ca adult integru! „Fără reguli de comportament și de viață, puse în evidență zi de zi, chiar și în lucrurile mici, nu se formează caracterul și copilul nu va fi pregătit să înfrunte încercările care nu vor lipsi în viitor” (Benedict al XVI-lea).

Poate să pară ciudat, dar mulți părinți se tem de consecințele negative ce ar putea să apară datorită atitudinii lor autoritare: liniștea familiei poate să dispară, un lucru care este bun în sine ar putea să fie refuzat, respins; dragostea copiilor poate să se transforme în ură sau indiferență. Și totuși, părinții trebuie să-și asume acest risc, pentru că responsabilitatea de a-i disciplina pe copii le revine, în primul rând, lor.

În cele din urmă, exemplul convinge

Nu există copii educați în mod accidental. Educația este un rezultat care se obține printr-o muncă constantă, epuizantă și uneori poate fără rezultate vizibile imediat. Educația este rodul acceptării de către copii a unor reguli și limite propuse cu autoritate iubitoare de către părinți; este rezultatul unei serii de „nu” spus copiilor; este rezultatul tratării copiilor ca niște vlăstare ce trebuie susținute pentru a crește drept și viguros. „La rădăcina crizei educaţiei stă o criză a încrederii în viaţă” (Benedict al XVI-lea). Așadar, putem spune și că educația este imaginea pe care copiii și-o formează despre viață privind la viața părinților lor. Căci nu degeaba spunem: „Cuvintele învaţă, exemplele conving!”.

Cristina ȘOICAN

Retrospectivă

Mater et mediatrix

Î

n prag de luna mai, am avut marele privilegiu de participa la ceremonia de canonizare a Sfinţilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, în Vatican. Legăturile dintre cei doi papi sfinţi sunt cu siguranţă mult mai multe decât s-ar putea expune aici. În spaţiul acestei pagini mă voi referi doar la una, şi anume la faptul că Ioan al XXIIIlea şi Ioan Paul al II-lea au fost însufleţi, fiecare, de câte o mare iubire şi că, în final, aceste două mari iubiri sunt... una singură.

Ioan al XXIII-lea a iubit Biserica. Sigur că orice papă bun iubeşte Biserica, dar lui i s-a dat să o cărmuiască în vremuri de răscruce cu totul aparte: războiul rece, revoluţia informatică, deschiderea spaţiului cosmic şi a epocii modificărilor genetice, contestările hippy etc. etc.

Toate acestea nu i-au trecut neobservate; cu spirit profetic – şi spre uluirea multora încă nepregătiţi din Biserică şi din afara ei – Il Papa Buono a convocat Conciliul Vatican II, în 1959, „cu întreitul scop de a reînnoi Biserica, de a-i uni pe creştini şi de a intra în dialog cu lumea contemporană”, aşa cum arată Înaltpresfinţitul Ioan Robu în introducerea cărţii sale, 50 de ani de la Conciliul Vatican II (Editura ARCB, Bucureşti 2014). Mai mult, însufleţit de acelaşi spirit profetic şi de aceeaşi dragoste faţă de Biserică, la 15 mai 1961 Ioan al XXIII-lea promulga enciclica Mater et magistra. Cu acest titlu, de „Mamă şi învăţătoare”, Sfântul Părinte sublinia rolul aparte al Bisericii în contextul noilor transformări sociale, economice, politice şi culturale cu care omenirea, pe atunci, abia începea să se confrunte.

Marea iubire a Sfâtului Ioan Paul al II-lea a fost în schimb Maica Domnului. Încă de la începutul pontificatului său, el a simţit îndemnul de se încredinţa cu totul ocrotirii ei de mamă, prin deviza Totus tuus, înscrisă pe blazonul său. Încredinţare şi ea profetică, confirmată la scurt timp după aceea, căci în data de 13 mai 1981 Ioan Paul al II-lea a fost împuşcat, iar salvarea sa neaşteptată Sfântul Părinte a atribuit-o întotdeauna intervenţiei unei mâini de mamă, mâna Mariei.

Sfânta Fecioară Maria şi Biserica sunt strâns legate prin funcţia lor maternă, pe care o împărtăşesc. Astfel, dacă Maria l-a născut pe Dumnezeu pentru oameni în persoana Fiului său Isus Cristos, Biserica, prin puterea sacramentală acordată ei de acelaşi Cristos, îi naşte pe oameni pentru Dumnezeu. Şi dacă, aşa cum spunea Sfântul Ioan al XXIII-lea, Biserica este mamă şi învăţătoare – mater et magistra –, Maria este în schimb, aşa cum a ştiut prea bine Sfântul Ioan Paul al II-lea, mamă şi mijlocitoare - mater et mediatrix-, cea care alergă pentru noi la Isus şi care de la El se întoarce cu cuvintele: „Faceţi tot ce vă va spune!”.

Acestea au fost cele două idei cheie care m-au însoţit în pelerinajul de canonizare la Vatican şi care, acolo fiind, s-au concretizat într-o experienţă pe care nu o pot sintetiza decât printr-o altă parafrază (de data aceasta după Sf. Ignaţiu de Loyola): sentire Ecclesia, „a simţi Biserica”. Să fii parte dintr-o multime de două milioane de oameni adunaţi în jurul Papei şi care se roagă simplu, sub cerul liber, rostind Tatăl nostru în toate limbile pământului, e ceva ce nu se poate descrie. Însă am simţit din plin atunci ce înseamnă Biserica şi că, în faţa provocărilor lumii contemporane, cel mai sfânt lucru pe care îl putem face este să ne ţime strâns de învăţătura ei, aşa cum pruncul se ţine de poala mamei.

Şi pentru că tot suntem în luna mai, când se obişnuiesc diferite practici de evlavie mariană, iar mai sus am pomenit de rolul de mijlocitoare – mediatrix – al Mariei, propunem spre lectură în această lună un volum de „versurirugăciune”, publicat în 2012 la Editura Galaxia Gutenberg, contiunare a unui lung şir de alte titluri semnate de acelaşi autor. Este vorba despre cartea poetului, exegetului, profesorului şi istoricului Dan Bodea, intitulată tocmai Mediatrix (şi dedicată, alături de persoana iubită, Papei Ioan Paul al II-lea!). O colecţie de 200 de poezii care, cu unealta metaforei şi prin jocul legăturilor de formă și sens pe care le întreţin cuvintele, explorează ce înseamnă să fii creştin, în Biserică, sub privirea de mamă a Mariei.

Liana GEHL Actualitatea Creștină mai 2014

Anunțuri

Librăria Sf. Iosif şi Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti pe internet

A fost lansat site-ul Librăriei Sfântul Iosif din Bucureşti, cu adresa www.librariasfiosif.ro, precum şi site-ul Editurii Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti (EARCB), cu adresa www.editura-arcb.ro.

Website-urile pot fi vizualizate în condiții optime atât pe dispozitive clasice, cât și pe dispozitive mobile (tablete, smartphones).

Vizitând site-ul Librăriei Sfântul Iosif puteţi afla informaţii despre cărţile şi obiectele cu specific religios pe care librăria le oferă spre vânzare. Toate produsele disponibile pot fi comandate on-line. Expedierea se face prin poştă sau prin curier. Pentru comenzile în ţară, plata se face ramburs la primirea produselor. Pentru plata produselor comandate din străinătate, precum şi pentru orice alte detalii, vă rugăm să consultaţi site-ul librăriei.

Pe site-ul Editurii ARCB pot fi găsite, în schimb, informaţii despre istoricul şi misiunea acesteia, despre normele editoriale şi serviciile oferite, precum şi o listă detaliată a publicaţiilor apărute de-a lungul timpului sau care sunt în curs de pregătire sub egida Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti (cărţi de teologie şi spiritualitate, devoţiuni, manuale, reviste, calendare). Produsele respective se pot comanda on-line în limita stocului disponibil, în aceleaşi condiţii ca şi pe site-ul Librăriei Sf. Iosif.

Atât www.librariasfiosif.ro cât şi www.editura-arcb.ro au fost realizate de firma Mediagrandesign. Informațiile existente pe cele două site-uri sunt în curs de completare, motiv pentru care orice semnalare sau propunere constructivă privind serviciile oferite va fi binevenită.

(ARCB)

Semnal editorial A apărut la Editura ARCB volumul 50 de ani de la Conciliul Vatican II, semnat de Arhiepiscop Ioan Robu (ediţie cartonată, fomat A6, 196 pagini cu ilustraţii). Volumul cuprinde o prezentare succintă a celor 16 documente ale concilului, precedate de o introducere în spiritul Conciliului Vatican II şi urmate de două studii

referitoare la impactul acestuia – ajuns târziu, de altfel, din cauza situaţiei politice – asupra Bisericii din ţara noastră.

Explicarea pe scurt a fiecărui document în parte, însoţită de întrebări de aprofundare şi date specifice, face din acest volum un instrument potrivit pentru o mai bună cunoaştere a învăţăturii conciliului, atât pentru laici, cât şi pentru preoţi şi persoane consacrate. Cartea apare în condiţii grafice deosebite, fiind îmbogăţită cu fotografii de arhivă1, dintre care unele inedite.

1 Din păcate, datorită ritmului strâns de lucru, în legenda unei astfel de fotografii s-a strecurat o eroare, numele părintelui Claudiu Dumea fiind înlocuit cu Emil Dumea – eroare pentru care redacţia cere, cu umilinţă, scuze.

Exerciţii Spirituale pentru persoanele consacrate Părinţii Carmelitani Desculţi organizează un curs de Exerciţii Spirituale pentru persoanele consacrate, cu tema Bucuria Evangheliei. Exerciţiile spirituale încep duminică, 22 iunie, ora 18.00, se încheie sâmbătă, 28 iunie, ora 14.00 şi vor fi conduse de Pr. Stefano Conotter, ocd. Locaţia: Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Str. Ciofliceni, Nr. 54, Sat Ciofliceni, Comuna Snagov, Jud. Ilfov.

Tema aleasă - Bucuria Evangheliei - vrea să ne pună pe toţi într-o atitudine de ascultare faţă de ceea ce ne solicită Duhul Sfânt prin carisma Papei Francisc. Credem Actualitatea Creștină mai 2014

că exortația apostolică Evangelii Gaudium nu este numai un îndemn pentru toată Biserica la o nouă etapă evanghelizatoare, ci şi o invitaţie „să reînnoim chiar astăzi întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, cel puţin, să luăm hotărârea să ne lăsăm întâlniţi de El” (nr. 2). Meditând textele biblice indicate de Papa Francisc, vom parcurge împreună un drum care ne va ajuta să-L redescoperim cu un entuziasm plin de realism şi de deschidere. Înscrieri şi informaţii la tel. +40213528813, 0754263234 sau la adresa ocdsnagov@gmail.com