Actualitatea creştină, nr. 6 / 2012

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Sărbătoarea Trupul Domnului, 2012 Ultima enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea a fost scrisă în aprilie 2003 şi era consacrată Sfintei Euharistii. Enciclica începea cu aceste cuvinte: „Biserica trăieşte din Euharistie”. De multe ori am meditat această învăţătură reluată de marele Suveran Pontif şi în ea am contemplat şi mersul Bisericii noastre locale, experienţa mea şi experienţa tuturor. În toate vremurile şi în toate părţile răspândite, comunităţile noastre catolice au trăit şi au supravieţuit prin participarea la Sfânta Liturghie, aşa cum se celebra ea, în limba latină înainte de Conciliul Vatican al II-lea, şi în limba poporului, după conciliul respectiv. În fiecare duminică şi sărbătoare, comunităţile noastre se strângeau în jurul altarului, se spovedeau şi se împărtăşeau, se rugau, ascultau cuvântul Scripturii şi îngenuncheau cu toată credința când pâinea şi vinul se schimbau în Trupul şi Sângele lui Cristos. Ei dovedeau încontinuu că biserica trăieşte din Euharistie. Aşa a fost în decursul secolelor şi tot astfel şi în timpul comunismului, când preoţii erau mai puţini, când propaganda atee îşi bătea joc de credinţă, când Biserica Catolică era arătată ca fiind duşman al poporului şi aliată a imperialismului… Participând la Jertfa Euharistică, credincioşii noştri au identificat cea mai bună cale de a-şi păstra identitatea catolică: să se adune cu toţii, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie, să se simtă una în jurul altarului, să se roage pentru Papă şi pentru episcopi, să se împărtăşească cu Trupul lui Cristos, transmiţând fără cuvinte această mărturie, cum că Biserica, aşa cum spune tradiţia noastră împreună cu enciclica Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, trăieşte din Euharistie.

Ca Biserică locală Catolică, prin Euharistie am supraviețuit, prin Euharistie ne-am păstrat identitatea, prin Euharistie am crescut: «Conciliul al II-lea din Vatican a amintit faptul că celebrarea euharistică este în centrul procesului de creştere a Bisericii. Într-adevăr, după ce a spus că „Biserica, împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister, creşte vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu”, ca şi cum ar fi voit să răspundă la întrebarea: „Cum creşte?”, adaugă: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit (1Cor 5,7), se împlineşte opera răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1Cor 10,17)”» (nr. 21). Aceeaşi enciclică ne aminteşte că «Unirea cu Cristos, realizată prin Botez, se reînnoieşte şi se întăreşte mereu prin participarea la jertfa euharistică, mai ales prin participarea deplină care are loc în împărtăşirea sacramentală. Putem spune nu doar că fiecare dintre noi îl primeşte pe Cristos, ci că şi Cristos îl primeşte pe fiecare dintre noi. El întăreşte prietenia cu noi: „Voi sunteţi prietenii mei” (In 15,14). În ce ne priveşte, trăim datorită lui: „Acela care mă mănâncă va trăi prin mine” (In 6,57). Pentru Cristos şi ucenicul lui, a rămâne unul în celălalt se realizează într-un fel sublim în împărtăşirea euharistică: „Rămâneţi în mine şi eu în voi” (In 15,4). Unindu-se cu Cristos, poporul noului legământ, departe de a se închide în sine, devine „sacrament” pentru omenire, semn şi instrument al mântuirii pe care a înfăptuit-o Cristos, lumina lumii şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-16), spre răscumpărarea tuturor. Misiunea Bisericii este în prelungirea misiunii lui Cristos: „Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21). De aceea, din perpetuarea jertfei lui Cristos în Euharistie şi din împărtăşirea cu trupul şi sângele său, Biserica primeşte puterile spirituale necesare împlinirii misiunii sale” (nr. 22).

Am ţinut să readuc în faţa noastră citatul de mai sus pentru a nu uita că din viaţa Bisericii care izvorăşte din Euharistie se naşte şi misiunea care îi revine aceleiași Biserici, de a fi vestitoare, evanghelizatoare neobosită, după modelul lui iunie 2012

Actualitatea Creştină

1

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI Cristos care s-a făcut tuturor toate, lumină a lumii şi sare a pământului, căci „Euharistia apare, în acelaşi timp, ca izvorul şi apogeul întregii evanghelizări, pentru că finalitatea sa este împărtăşirea tuturor oamenilor cu Cristos şi, în el, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt” (nr. 22).

Iată la ce trebuie să îndrăznească toate comunităţile noastre de fiecare dată când celebrează Sfânta Euharistie: «Darul lui Cristos şi al Duhului său, pe care le primim în împărtăşirea euharistică, împlineşte cu o plinătate îmbelşugată dorinţele de unitate fraternă din inimile oamenilor; la fel, înalţă experienţa fraternă, inerentă participării comune la aceeaşi masă euharistică, până la nivelul la care întrece experienţa simplă a unui ospăţ uman. Prin împărtăşirea cu trupul lui Cristos, Biserica realizează tot mai adânc identitatea sa: ea „este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”» (nr. 24).

Reamintindu-ne de enciclica Papei Ioan Paul al II-lea privind Euharistia, ne bucurăm totodată că sărbătorind Trupul Domnului transmitem mai departe experienţa întregii comunităţi catolice din toate timpurile şi din toate locurile, şi anume că Biserica trăieşte din Euharistie, prin ea îşi păstrează identitatea, prin ea creşte, vestind tuturor moartea şi Învierea Domnului.

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de București

COMUNICAT DE PRESĂ Cathedral Plaza a pierdut la CEDO. ARCB aşteaptă dezasamblarea clădirii ilegale COMUNICAT DE PRESĂ (nr. 368/14.05.2012) Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti (ARCB) salută decizia CEDO din 10 aprilie 2012 prin care au fost respinse acţiunile dezvoltatorului Cathedral Plaza, Millennium Building Development SRL (MBD), împotriva Statului Român. „Acum, după ce și această încercare a Millenium Building Development a fost zădărnicită, aşteptăm cu încredere o decizie a Justiţiei din România prin care să se dispună dezasamblarea acestei clădiri ilegale şi periculoase din vecinătatea Catedralei Sf. Iosif, justiţia fiind eliberată de presiunea artificială pusă pe umerii ei şi ai autorităţilor Statului Român de interesele beneficiarului”, a declarat Pr. Gabriel Popa, secretar al ARCB. În ianuarie 2012, prin avocatul Ron Soffer, dezvoltatorul Cathedral Plaza a încercat să pună presiune asupra instanţelor din România, arătând că a formulat plângeri împotriva Statului Român la CEDO, invocând încălcarea dreptului de proprietate şi a dreptului la un proces echitabil. Prin aceste proceduri, MBD „avertiza” Statul Român că dacă va desfiinţa această construcţie va plăti daune materiale importante.

Decizia CEDO din 10 aprilie 2012 are două părți. În prima parte, Curtea Europeană, asemenea instanţelor interne, a considerat că hotărârea Senatului României nr. 5/2007 nu a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor MBD şi, în consecinţă, Cathedral Plaza nu se află sub protecţia articolului 6 al Convenţiei Drepturilor Omului. Reamintim că, prin hotărârea amintită mai sus, Senatul României a validat raportul Comisiei de anchetă prin care acesta cerea Guvernului sesizarea Parchetului pentru cercetarea infracţiunilor săvârşite la avizarea şi autorizarea construcţiei Cathedral Plaza şi exproprierea ei pentru protejarea Catedralei Sf. Iosif. În a doua parte, în care MBD contesta decizia Curţii de Apel Suceava, CEDO a respins plângerea ca fiind tardivă. Reamintim că prin decizia irevocabilă nr. 1989 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava autorizaţia de construire a Cathedral Plaza a fost declarată în mod irevocabil ilegală, pentru că dezvoltatorul nu a avut acordul notarial al ARCB, n-a făcut expertiza Catedralei înainte de începerea lucrărilor, s-a adresat unei autorităţi necompetente ş.a.

Prin respingerea de către CEDO a plângerilor dezvoltatorului Cathedral Plaza nu mai există nicio posibilitate ca hotărârile judecătoreşti favorabile ARCB să fie schimbate şi nici ca Statul Român să aibă vreo obligaţie faţă de beneficiarul clădirii ilegale Cathedral Plaza.

Pr. Francisc Doboş, Purtător de cuvânt Tel. 0755 065 069; birouldepresa@arcb.ro; francisc.dobos@gmail.com

2

Actualitatea Creştină

iunie 2012

MAGISTERIU

Din alocuțiunile Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea Duhul Sfânt îi inspiră pe oamenii angajaţi în căutarea adevărului

(Rugăciunea Bucură-te, Regină a cerului, 27 mai)

Celebrăm astăzi marea sărbătoare a Rusaliilor, care duce la împlinire Timpul Paştelui, cincizeci de zile după Duminica Învierii. Această sărbătoare ne aminteşte şi face să retrăim revărsarea Duhului Sfânt peste apostoli şi peste ceilalţi ucenici, reuniţi în rugăciune, cu Fecioara Maria, în Cenacol (cf. Fapte 2,1-11). Isus, înviat şi înălţat la cer, îl trimite Bisericii pe Duhul Său, pentru ca fiecare creştin să poată fi părtaş la însăşi viaţa Sa divină şi să devină martor destoinic al Său în lume. Duhul Sfânt, intrând cu putere în istorie, îi învinge uscăciunea, deschide inimile la speranţă, stimulează şi favorizează în noi maturizarea interioară în relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Duhul, care „a grăit prin prooroci”, cu darurile înţelepciunii şi ştiinţei, continuă să-i inspire pe oamenii, bărbaţi şi femei, care se angajează în căutarea adevărului, oferind căi originale de cunoaştere şi de aprofundare a misterului lui Dumnezeu, al omului şi al lumii. În acest context, sunt bucuros să anunţ că pe 7 octombrie, la începutul Adunării Ordinare a Sinodului Episcopilor, îi voi proclama pe Sfântul Ioan de Avila şi pe Sfânta Hildegarda von Bingen, Doctori ai Bisericii Universale. Aceşti doi mari mărturisitori ai credinţei au trăit în perioade istorice şi medii culturale foarte diferite. Hildegarda a fost o călugăriţă benedictină în inima Evului Mediu german, adevărată maestră de teologie şi profundă studioasă a ştiinţelor naturale şi a muzicii.

Ioan, preot diecezan în anii renaşterii spaniole, a participat la efortul anevoios de reînnoire culturală şi religioasă a Bisericii şi a ţesutului social la începuturile modernităţii.

Mai ales în lumina planului unei noi evanghelizări, căreia îi va fi dedicată menţionata Adunare a Sinodului Episcopilor, şi în ajunul Anului Credinţei, aceste două figuri de Sfinţi şi Doctori apar de considerabilă importanţă şi actualitate. Chiar şi în zilele noastre, prin învăţătura lor, Duhul Domnului înviat continuă să facă să răsune vocea Sa şi să lumineze drumul ce conduce la acel Adevăr care singur ne poate face liberi şi poate da sens deplin vieţii noastre. Rugându-ne acum împreună Regina coeli – Bucură-te, Regină a cerului, să invocăm mijlocirea Fecioarei Maria, ca să obţină pentru Biserică harul de a fi animată puternic de Duhul Sfânt, pentru a-l mărturisi pe Cristos cu sinceritate evanghelică şi a se deschide tot mai mult la plinătatea adevărului.

Rugăciunea implică şi pătrunde toate situaţiile vieţii (Audienţa generală, miercuri, 16 mai)

…Astăzi aş vrea să vorbesc despre rugăciune în Scrisorile Sfântului Paul, Apostolul neamurilor. Rugăciunea Sfântului Paul este una ce se manifestă într-o mare bogăţie de forme, care merg de la mulţumire la binecuvântare, de la laudă, la cerere şi la mijlocire, de la imn, la implorare: o varietate de expresii care demonstrează că rugăciunea implică şi pătrunde toate situaţiile vieţii, fie cele personale, fie cele ale comunităţilor cărora se adresează.

Un prim element pe care Apostolul vrea să ne facă să-l înţelegem este că rugăciunea nu trebuie să fie văzută ca o simplă faptă bună făcută de noi faţă de Dumnezeu, o acţiune a noastră. Este înainte de toate un dar, rod al prezenţei vii, dătătoare de viaţă a Tatălui şi a lui Isus Cristos în noi. În Scrisoarea către Romani, scrie: „De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (8,26). Vrem să ne rugăm, dar Dumnezeu este departe, nu avem cuvintele, limbajul, pentru a vorbi cu Dumnezeu, nici gândul. Putem doar să ne deschidem, să punem timpul nostru la dispoziţia lui Dumnezeu, să aşteptăm ca El să ne ajute să intrăm în dialogul adevărat.

Apostolul spune: tocmai această lipsă de cuvinte, această absenţă de cuvinte, şi totuşi, această dorinţă de a intra în contact cu Dumnezeu este rugăciune, pe care Duhul Sfânt nu numai că o înţelege, ci o duce, o interpretează, la Dumnezeu. Tocmai această slăbiciune a noastră devine, prin Duhul Sfânt, adevărată rugăciune, adevărat contact cu Dumnezeu. În rugăciune experimentăm, mai mult decât în alte dimensiuni ale existenţei, slăbiciunea noastră, sărăcia noastră, faptul că suntem creaturi, pentru că suntem puşi în faţa atotputerniciei şi transcendenţei lui Dumnezeu. Şi cu cât înaintăm mai mult în ascultare şi în dialogul cu Dumnezeu, pentru ca rugăciunea să devină respiraţia zilnică a sufletului nostru, cu atât mai mult percepem şi sensul limitei noastre, nu numai în faţa situaţiilor concrete de fiecare zi, ci şi în raportul însuşi cu Domnul (…). iunie 2012

Actualitatea Creştină

3

ACTUALITATE

Muzeul Vladimir Ghika, o comoară neepuizată Cu ceva timp în urmă, l-am întrebat pe Pr. Francisc Ungureanu dacă mai are ce să scrie la pagina pe care revista Arhidiecezei de București, Actualitatea Creștină, o dedică de ani de zile monseniorului Vladimir Ghika.

Până la urmă, orice subiect ajunge la un moment dat la epuizare, mă gândeam eu. Pr. Francisc, postulatorul Cauzei de beatificare și canonizare a monseniorului Vladimir Ghika, mi-a răspuns atunci cu un simplu zâmbet.

Pe moment nu am înțeles ce voia să spună şi nici nu mă interesa neapărat un răspuns pentru că şi întrebarea mea venea dintr-o oarecare maliţie jurnalistică. Cu tot respectul pentru monseniorul Ghika. Pe de altă parte, mă şi intriga figura lui Vladimir Ghika: întâlnisem de-a lungul anilor diferite persoane care erau de-a dreptul cucerite, fascinate de Monseniorul. Ca jurnalist, am avut de mai multe ori ocazia să-i aud vorbind despre Vladimir Ghika pe Emanuel Cosmovici, Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Arhiepiscopul Ioan Robu, Pr. Ioan Ciobanu şi am notat, de fiecare dată, în privirea și pe chipul lor o strălucire, o lumină atunci când venea vorba de Monseniorul. După ce am vizitat Muzeul dedicat lui Vladimir Ghika, amenajat la demisolul Palatului episcopal al Arhiepiscopiei romano-catolice din București, am înțeles, deodată, și semnificația zâmbetului Pr. Francisc, și lumina din ochii celor care au fost cuceriți de figura Monseniorului.

Am vizitat pentru prima oară Muzeul Vladimir Ghika duminică, 20 mai. Fusese inaugurat deja miercuri, 16 mai, cu ocazia comemorării a 58 de ani de la moartea monseniorului, în prezența unui grup de francezi veniți în vizită „pe urmele monseniorului Ghika”. Înarmată cu aparatul de fotografiat, am început să trec de la un exponat la altul, făcând din când în când și câte o fotografie. Etichetele, cu o descriere scurtă a obiectelor expuse, în loc să mă lămurească, mi-au stârnit curiozitatea: eram sigură că în spatele acelor obiecte se ascundea o poveste. Și am revenit la muzeu, două zile mai târziu, însoțită de data aceasta de Pr. Ioan Ciobanu, parohul Catedralei Sf. Iosif și inițiatorul muzeului, fost paroh la Biserica Franceză din București, cel care s-a ocupat la început și de dosarul cauzei de beatificare și canonizare a Monseniorului Ghika.

Pierre Hayet

4

Actualitatea Creştină

De la Pr. Ciobanu am aflat că obiectele expuse provin atât de la parohia Bisericii franceze cât și de la un donator francez.

De fapt, observasem în iunie 2012

Cristina GRIGORE

Altarul din capela Sanatoriului Sf. Vincențiu de Paul, la care a celebrat Mons. Vladimir Ghika mai multe locuri, în muzeu, indicația „Obiecte donate de dl.

Pierre Hayet, fondatorul Institutului Vladimir Ghika” (scris în franceză). Mai auzisem de acest domn și știam că deţine o arhivă de documente, numai că în muzeu erau expuse ca donaţie a lui diferite veşminte preoţeşti, potire şi alte vase liturgice, cruci, nişte valijoare… Cine este Pierre Hayet?, l-am întrebat pe Pr. Ciobanu. Părintele mi-a întins o foaie albă de hârtie cu două fotografii tipărite, reprezentând un bărbat încărunţit, zâmbitor, dar ferm. Pe partea superioară a hârtiei, pe care era antetul Institutului Vladimir Ghika, era scris de mână, în franceză: „Pierre Hayet, născut la 4 martie 1932 la Hautmont în Franţa. Căsătorit, are doi copii, băieţi, dintre care unul – Bruno – preot, vicar episcopal în dieceza de Reims. Cucerit de calităţile şi realizările în întreaga lume ale Mons. Vladimir Ghika. A decis să se alăture Prinţului Alexandru Ghika pentru a înfiinţa Institutului Vladimir Ghika”. „Cucerit” de calităţile şi realizările Monseniorului Ghika… „Acest domn – îmi explică Pr. Ciobanu – şi-a dedicat, împreună cu soţia, ultimii 25 de ani de viaţă monseniorului Ghika, cunoaşterii lui şi adunării unui patrimoniu extraordinar de obiecte, documente, scrieri ale monseniorului”. Totul a pornit de la o carte, după cum îmi relatează părintele: dl.

Hayet a intrat într-o zi într-o librărie din localitatea în care locuia, iar vânzătoarea, care-l cunoștea, i-a recomandat o carte nou apărută, La mémoire des silences („Memoria tăcerilor”), scrisă de Elisabeth de Miribel. „Domnul Hayet a citit cartea și a rămas impresionat, chiar cucerit de viața și moartea acestui martir, monseniorul Vladimir Ghika. Cunoștea multe persoane despre care se vorbea în carte, și i-a venit ideea – și aici vedem lucrarea Providenței – de a le contacta prin telefon, în scris, direct sau prin intermediari. Și așa a început să adune tot felul de informații, de documente, de obiecte; multe dintre ele chiar le-a cumpărat”, îmi relatează părintele.

Dintr-un dulap al muzeului, Pr. Ciobanu scoate un dosar destul de gros, și-apoi încă unul, și încă unul: conțin cărți

ACTUALITATE poștale scrise de monseniorul sau pagini întregi cu „gânduri” – toate numerotate, unele cu corecturi, aduse tot de monseniorul, şi aşternute cu un scris ordonat, dar atât de mic, încât îţi trebuie lupă să le descifrezi. „Mamma mia”, exclam uimită. „Asta nu-i nimic”, replică părintele, şi-mi arată alte hârtii, cu un scris şi mai mărunt. „Dar cum vedea să scrie şi să citească, cu un scris atât de minuscul?”, întreb eu. Părintele ridică din umeri. „Un mister”, îmi spun în gând, şi realizez că nu l-am văzut în nicio fotografie pe monseniorul Ghika purtând ochelari. Şi avea o vârstă onorabiPotirul cu care Obiecte donate de dl. Pierre Hayet lă… Dintr-un alt dosar, părintele scoate o Mons. Ghika a celebrat serie de desene și schițe originale, realizate prima Sf. Liturghie în creion sau peniță de către monseniorul se ocupa de bolnavi. În muzeu este expus, de altfel, și altarul Ghika. Unele sunt doar încercări, aşa cum e seria de litere: litera T pare a fi completată şi reprezintă doi la care celebra monseniorul Ghika în capela sanatoriului Sf. oameni, unul purtându-l pe umeri pe celălalt. „Cred că e T Vincențiu de Paul, din București. Altarul – după cum mi-a de la Tată” – spune părintele, şi-mi vine în minte imaginea povestit Pr. Ciobanu – a fost luat de către surori din sanatoriu și mutat în locuința lor, atunci când toate mănăstirile au fost închise și proprietățile lor naționalizate. Ulterior, a fost recuperat de părintele și reasamblat. Pe altar se află și piatra de altar din marmură pe care monseniorul oficia Sfânta Liturghie atunci când era în deplasări. Monseniorul avea și un fel de „altar portabil”: într-o valijoară – recuperată de dl. Hayet – purta un potir mai mic, pânze pentru altar și un fel de carton pliant cu rugăciunea liturgică. De asemenea, s-au păstrat patru ornate latine – în cele patru culori liturgice –, două albe, două ornate bizantine și două mitre, folosite de monseniorul Ghika în timpul celebrărilor liturgice. De asemenea, în muzeu se păstrează și potirul cu care monseniorul a celebrat prima Sfântă Liturghie, inscripționat cu data „7 octombrie 1923”.

Pr. Ioan Ciobanu

evanghelică a păstorului cu oiţa pe umeri. Alte desene sunt complexe şi realizate atât de bine în peniţă, redând cu claritate detalii minuscule ori accente de lumini şi umbre.

Mă opresc să fotografiez o schiţă de portret, în creion, a Sfântului Vincenţiu de Paul: pare că zâmbeşte, sfântul, de pe foaia de matematică, îngălbenită. Se știe că monseniorul le adusese în România pe surorile Sfântului Vincențiu de Paul (Fiicele Carității) pentru a

În dulapul cu dosare, citesc pe cotoarele acestora descrierea conținutului: mărturii, piese de teatru scrise de monseniorul Ghika, corespondență, fondul Horia Cosmovici etc. „Aici sunt documente originale sau copii, dar multe dintre ele trebuie scoase de acum încolo la lumină, printr-o muncă de cercetare minuțioasă. În plus, muzeul se va îmbogăți treptat cu alte donații de la dl Pierre Hayet”, adaugă Pr. Ciobanu. Îmi dau seama că monseniorul Ghika e un fel de sursă inepuizabilă: chiar și numai la o primă vizită prin muzeu te poți întâlni cu ușurință cu Ghika preotul, Ghika misionarul, Ghika graficianul, Ghika dramaturgul… Și din dosarele întregi de corespondență, de scrieri, de mărturii, cine știe ce mai iese la iveală.

Acum înțeleg cum un om, dl Pierre Hayet, a putut să-și dedice ultimii 25 de ani din viață cercetării, cu minuțiozitatea unui detectiv, a vieții, activității și operei monseniorului Ghika. Domnul Hayet a adunat, pentru noi în primul rând, o comoară extraordinară, încă neepuizată, din care transpare măreția extraordinară a Monseniorului Vladimir Ghika. Nouă nu ne rămâne decât să cercetăm comoara și să-i descoperim valoarea. iunie 2012

Actualitatea Creştină

5

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

CONSTANȚA: Pelerinaj la mormintele primilor martiri dobrogeni

Foto: facebook.com/tinerii.catolicidincta

Douăzeci de tineri din Parohia Romano-Catolică Sfântul Anton de Padova din Constanța, însoțiți de Mons. Ieronim Iacob, paroh, Pr. Ciprian Andrei și Pr. Florin Bordeuș, vicari, au făcut sâmbătă, 12 mai 2012, un pelerinaj la mormintele Sfinților Epictet și Astion din cetatea Halmyris (azi com. Murighiol, jud. Tulcea).

Cele cinci mașini care ne-au purtat prin vechile cetăți pontice, de la Tomis (Constanța) până la Halmyris, au făcut prima oprire la Histria, cetate întemeiată de coloniștii greci din Milet (sec.

VII î.Cr.), trecută apoi sub stăpânirile romană și bizantină. Am zăbovit îndelung în fața bazilicii episcopale (sec. VI d.Cr.), impresionați de dimensiunile ei impunătoare – mărturie a efervescenței creștine din această parte de lume, acum o mie cinci sute de ani. O altă bazilică, de dimensiuni mai modeste, ne-a stârnit curiozitatea datorită asemănării cu actuala biserică Sfântul Anton din Constanța: trei navate, absidă semicirculară, două sacristii etc. După un ocol dat sectorului vechi al cetății, locuit de greci, unde am admirat ruinele templelor și altarele pentru sacrificii, și un scurt popas la malul lacului Sinoe, soarele arzător (erau 32° C) ne-a făcut să căutăm refugiu sub salcâmii în floare ce străjuiesc aleea din fața muzeului.

A urmat un picnic, în grabă, la o margine de drum, în lipsa locurilor de popas. Ne-am îndreptat apoi spre Orgame /Argamum (com. Jurilovca), pentru a ne reculege pe ruinele uneia din cele patru bazilici ale cetății. Datorită lucrărilor de restaurare făcute în ultimii ani,

6

Sf. Liturghie, celebrată la Halmyris lăcașul sacru ne-a oferit o imagine mai clară a arhitecturii sacre din antichitatea provinciei Scythia Minor.

Praful depus pe încălțămintea și pe hainele noastre la Orgame, a fost spulberat de curentul tare de pe înălțimea Enisalei, al treilea obiectiv al itinerariului. Cetatea bizantino-genoveză, cucerită de Mircea cel Bătrân, apoi de turci, ne-a oferit posibilitatea să admirăm peisajul dobrogean, dominat de dealurile Babadagului și de oglinda lacului Razelm, pe apă, către Marea Neagră. În fine, către ora trei după-amiaza, am ajuns la ținta perlerinajului nostru: cetatea Halmyris. Pentru o clipă, am avut impresia că îl zăresc printre ruine pe Arhiepiscopul Netzhammer, împătimit călător pe aceste meleaguri la începutul secolului XX, în căutarea criptei celor dintâi martiri dobrogeni, Sfinții Epictet și Astion. După escaladrea zidurilor bisericii recent scoase la lumina zilei, am coborât la cripta martirilor. A urmat un moment de reculegere, apoi Pr. Florin a început să pregătească altarul pentru Sfânta Liturghie, în timp ce Pr. Ciprian a distribuit lecturile și a stabilit, împreună cu tinerii, cântările sacre. În liniștea

Grupul de pelerini la Cetatea Histria Actualitatea Creştină

iunie 2012

Ruinele bisericii din Malcoci

locului și a momentului de dinaintea Jertfei Sfinte, s-a auzit o voce: „Părinte, pot să mă împărtășesc și eu? M-am mai împărtășit și-n această dimineață!”

Această întrebare-dorință, spontană, a devenit, ad-hoc, o adevărată antifonă de început a Sacrificiului Euharistic. La predică, parohul i-a răspuns afirmativ tânărului, dată fiind circumstanța specială, apoi le-a reamintit tuturor tinerilor datoria de a fi misionari (Sfinții Epictet și Astion au venit la Halmyris din Orient) și de a accepta suferința, ca drum al mântuirii proprii și a multor oameni.

După Liturghie, pe iarba proaspătă, la umbra unei clădiri auxiliare, neam refăcut energiile consumate printre ruinele vechilor cetăți cu o agapă presărată cu multe glume și voie bună.

La întoarcere, am poposit pentru câteva minute la ruinele bisericii catolice („nemțești”) din Malcoci și la noua biserică din Tulcea, în care i-am oferit Maicii Domnului o cântare de luna mai.

Mons. Ieronim IACOB

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

CIOFLICENI (SNAGOV): Binecuvântarea pietrei de temelie a bisericii mănăstirii carmelitane După 12 ani de prezență în România, în particular în Arhidieceza de București, și după mai bine de 8 ani de la așezarea pietrei de temelie a mănăstirii, părinții carmelitani de la Ciofliceni (Snagov) se pregătesc să încununeze proiectul sanctuarului marian prin construirea unei biserici dedicată Sfintei Fecioare Maria de pe muntele Carmel. Piatra de temelie a noii biserici a fost binecuvântată duminică, 13 mai 2012 (zi „mariană”, când Biserica o cinsteşte pe Sfânta Fecioară Maria de la Fatima), de către ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. La celebrare au fost prezenţi părintele provincial Gianni Bracchi ocd, superiorul mănăstirii de la Ciofliceni, Pr. Stefano Conotter ocd și confrații săi – Pr. Tarcisio Favaro ocd, Pr. Antonio Prestipino ocd, Pr. Luca Bulgarini ocd și Pr. Marco Secchi ocd -, alți membri ai familiei carmelitane – călugărițe și laici –, precum și mulți prieteni și cunoscuți.

Ceremonia binecuvântării pietrei de temelie a avut loc la începutul Sfintei Liturghii și a fost celebrată în aer liber, aproape de locul unde săpăturile lăsau deja să se întrevadă locul unde va fi ridicată biserica. Pe piatra de temelie era inscripționată data, cu cifre romane (XIII – V – MMXII), și simbolul peștelui – „semnătura” folosită de primii creștini, pe când erau prigoniți pentru credința lor („ichthýs”, în limba greacă, înseamnă pește, dar este și acronimul pentru „Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”). Părinții

ÎPS Ioan Robu a participat la inaugurarea fabricii sociale „Proiect Mozaic” Doisprezece tineri, cu vârste cuprinse între 20 și 23 de ani, proveniți din instituţii de protecţie socială, vor lucra în prima firmă din România producătoare de mozaic care va funcționa pe sistemul de întreprindere socială. Proiect Mozaic SRL este o inițiativă a Fundației pentru Dezvoltarea Popoarelor (FDP) și urmărește integrarea socială şi profesională a tinerilor defavorizați.

Noua fabrică a fost inaugurată joi, 3 mai 2012, în Popeşti-Leordeni, în prezența ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop de București, a ES Mario Cospito, ambasadorul Italiei la București, a doamnei Maria Moța, consilier al ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale și a doamnei Violeta Barbu, președinta FDP. Fabrica are o suprafață de 300 de metri pătrați și este dotată cu utilaje italiene de ultimă generație. (foto: www.fdpsr.ro)

carmelitani veniți la Ciofliceni nu au înfruntat prigoana, dar drumul pe care l-au parcurs din 2000 și până azi în construirea mănăstirii nu a fost lipsit de greutăţi; în plus, sunt primii carmelitani misionari din zonă.

La Sfânta Liturghie, care a fost celebrată în incinta mănăstirii, ÎPS Ioan Robu a amintit că în pustiul care domina odinioară zona, călugării carmelitani au ridicat încet-încet o mănăstire care a devenit „loc de întâlnire, de rugăciune, de laudă adusă lui Dumnezeu”. De asemenea, arhiepiscopul le-a mulţumit călugărilor carmelitani pentru dăruirea lor şi pentru curajul cu care au perseverat de la începuturi și până azi, și i-a asigurat de sprijinul Arhiepiscopiei. Înaltpreafințitul a anunțat că intenționează să organizeze o colectă specială în toate parohiile diecezei pentru a contribui financiar la construirea bisericii, care va fi, de altfel, primul sanctuar marian al Arhidiecezei.

Biserica, asemenea întregului complex mănăstiresc, este opera arhitecților Andrej Stefancic și Tudor Rădulescu, iar construcția se estimează a fi finalizată în circa un an de zile.

Din partea călugărilor carmelitani, de construirea Carmelului de la Ciofliceni s-a ocupat, încă de la început, Pr. Antonio Prestipino ocd: de la cumpărarea terenurilor, dobândirea autorizațiilor și până la supravegherea lucrărilor.

Cristina GRIGORE

Mișcarea Creștină a Lucrătorilor, 40 de ani de activitate

„Mișcarea Creștină a Lucrătorilor să aducă lumină și speranță creștină în mediul lucrativ, pentru o tot mai mare dreptate socială.

De asemenea, să privească mereu spre lumea tinerilor, care astăzi, mai mult ca oricând, caută căi de implicare care să îmbine idealul cu concretul”. Acesta este îndemnul transmis de Papa Benedict al XVI-lea Mișcării Creștine a Lucrătorilor (MCL), în cadrul audienței acordate sâmbătă, 19 mai, organizațiilor catolice cu implicare socială. MCL, care celebrează 40 de ani de activitate în 2012, este prezentă și în țara noastră, la București, din 2005, unde acordă asistență muncitorilor români emigrați în Italia (v. patronatosias.ro). La audiența cu Papa, au participat și ÎPS Ioan Robu și Pr. Francisc Ungureanu, președinte MCL România. „Mulți nu-și cunosc drepturile, mulți nu știu cum să-și recupereze anumite drepturi. De aceea, împreună cu Mișcarea din Italia, oferim asistență gratuită tuturor acelora care au nevoie de un sprijin în acest sens. Prezența acestei Mișcări la București este o notă a catolicității și a respectului față de doctrina socială a Bisericii”, a declarat ÎPS Ioan Robu într-un interviu la Radio Vatican. iunie 2012

Actualitatea Creştină

7

ŞTIRI INTERNE

Dieceza Romano-Catolică de Timișoara

100 de ani de la consacrarea bisericii Ordinului Piarist

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la consacrarea bisericii Ordinului Piarist şi două decenii de la înfiinţarea Liceului Romano-Catolic „Gerhardinum” din Timişoara. Cu acest prilej, în dimineața de vineri, 18 mai, în Biserica piaristă din municipiul de pe Bega, a fost celebrată o Sfântă Liturghie solemnă de mulţumire, urmată de o festivitate jubiliară.

Biserica „Piariștilor” a fost construită între 19081909, cu elemente neo-bizantine, maghiare şi baroce, operă a arhitectului Laszlo Szekely. A fost biserica Ordinului călugărilor Piariști, care au venit la Timișoara în anul 1788. Piariștii au activat în orașul de pe Bega și după 1948, pentru că locașul de cult a fost considerat biserica studenților. După moartea, în 2005, a ultimului piarist prezent în România, Pr. Francisc Valo O.Sch.P., biserica a intrat în administrarea Liceului Teologic Romano-Catolic Gerhardinum.

8

Actualitatea Creştină

iunie 2012

Societatea lui Isus Superiorul General al iezuiţilor în vizită în România

În zilele de 19, 20 şi 21 mai, Pr. Adolfo Nicolas SJ, Superior General al iezuiţilor, a vizitat Provincia română a Societăţii lui Isus. La Bucureşti, a vizitat comunitatea iezuiţilor şi Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi (JRS), unde a avut o întâlnire cu echipa de iezuiţi şi laici care lucrează în acest domeniu pastoral.

Duminică, 20 mai, Superiorul General a concelebrat împreună cu IPS Gyorgy Jakubinyi şi cu PS Florentin Crihălmeanu, Sfânta Liturghie de mulţumire pentru cei zece ani de existenţă şi activitate a Centrului Spiritual Manresa din Cluj. Amândoi Episcopii au fost prezenţi şi acum zece ani la celebrarea inaugurării Centrului.

La Euharistia solemnă de mulţumire, au concelebrat mai mult de 30 de preoţi de amândouă riturile, romano şi greco-catolic, cu participarea numeroasă a persoanelor consacrate şi a credincioşilor.

Cu ocazia aniversării Centrului Manresa şi a vizitei în România a Superiorului General, s-a publicat o carte intitulată Iezuiţii şi spiritualitatea ignaţiană. După-amiaza, pr. Adolfo Nicolas a avut o întâlnire cu toţi iezuiţii care lucrează în România. Din partea Curiei Generale din Roma, au participat doi consilieri ai Superiorului General, pr. Adam Zak şi pr. Joaquin Barrero, şi doi provinciali ai iezuiţilor din Ungaria şi Italia. Pr. Nicolas ne-a încurajat să continuăm misiunea noastră de slujire a Bisericii din România şi ne-a transmis cele mai bune urări pentru viitor.

Luni dimineaţa, 21 mai, Superiorul General a participat la capitlul Provinciei române a iezuiţilor. Apoi s-a întors la Roma pentru a participa la Adunarea Superiorilor generali din diverse congregaţii. În numele meu şi al iezuiţilor din România, doresc din toata inima să mulţumesc pentru simpatia şi afecţiunea manifestate de Episcopi, preoţi, persoanele consacrate şi credincioşi.

Pr. Pablo Guerrero SJ Superiorul Provincial pentru România

ŞTIRI EXTERNE

FRANȚA: SE UNESC LUTERANII ŞI REFORMAŢII După cinci ani de tratative şi căutări comune de soluţii, Biserica Evanghelică Luterană din Franţa şi Biserica Reformată din Franţa au votat crearea Bisericii Protestante Unite a Franţei.

Decizia a fost luată aproape în unanimitate, după cum informează un comunicat final al sinodului comun desfăşurat la 18 mai la Belfort. Cei 220 de delegaţi provenind din întreaga ţară, au adoptat testele constituţionale ale noii realităţi juridice ecleziale.

Biserica Protestantă Unită din Franţa „doreşte să fie o Biserică ce vesteşte propria credinţă, o Biserică de mărturisitori”, se specifică în comunicat. Primul sinod naţional al noii Biserici va avea loc la Lion anul viitor, iar organizatorii se aşteaptă ca acesta să reunească circa o mie de persoane şi delegaţii străine.

CHINA: MII DE PELERINI LA LA SHESHAN, PENTRU ZIUA DE RUGĂCIUNE VOITĂ DE PAPA Mii de pelerini din Shanghai, dar și din alte regiuni ale Chinei s-au reunit la sanctuarul marian de la Sheshan spre a celebra Ziua de rugăciune pentru Biserica din China, voită de Papa Benedict al XVI-lea. În scrisoarea adresată catolicilor chinezi în 2007, Papa Benedict a stabilit această Zi în sărbătoarea Sf. Fecioare Maria, Ajutorul creştinilor, din 24 mai, în coincidenţă cu sărbătoarea sanctuarului marian naţional din China. În ciuda ploii abundente, circa 3.500 de credincioși au participat la pelerinaj. Pr. Thadeus Ma Daqin, vicar general de Shanghai, a condus procesiunea credincioșilor, purtând statuia Sfintei Fecioare Maria, de la capela aflată la jumătatea drumului, până la marea bazilică din vârful colinei. Aici, Pr. Ma Daqin a celebrat Sfânta Liturghie, împreună cu 40 de preoți din dieceză.

AUSTRIA: 615 BISERICI PARTICIPĂ LA „NOAPTEA LUNGĂ” În acest an, 615 biserici, de toate confesiunile, din întreaga Austrie, participă la tradiţionala „noapte lungă”, o inițiativă a Consiliului ecumenic al Bisericilor Austriece. Programul include peste 2.600 de propuneri cu mese rotunde, expoziții, vizite ghidate, concerte, celebrări ecumenice etc, care vor avea loc la 1 iunie 2012. La ediţia de anul trecut, peste 310.000 de persoane au vizitat bisericile deschise pe timpul nopţii. În acest an, iniţiativa a fost extinsă şi în străinătate, în Republica Cehă, Slovacia, Ungaria şi Estonia. „Noaptea lungă” va fi inaugurată la Viena în seara zilei de 1 iunie, în catedrala greco-ortodoxă, în prezența mitropolitului Austriei, Arsenios, și a reprezentanților Bisericilor creștine din capitala austriacă.

AFRICA DE SUD: EPISCOPII VOR ASIGURA OBSERVATORI PENTRU ALEGERILE LOCALE Episcopii din Africa de Sud își unesc forțele pentru a monitoriza alegerile locale care vor avea loc în curând în diferite țări din regiune. Știrea a fost dată de Adunarea inter-regională a episcopilor din Africa de Sud (IMBISA). „Cerem guvernelor, cu ocazia alegerilor care vor avea loc în regiune, să garanteze condiţii care să asigure un vot liber, echitabil şi pacific. Am văzut în comunităţile noastre cum violenţa şi nesiguranţa influenţează viaţa de zi cu zi a oamenilor simpli, negându-le dezvoltarea atât de necesară şi capacitatea de a duce o viaţă decentă”, afirmă Mons. Franklyn Nubuasah, vicar apostolic de Francistown, în Botswana, şi preşedinte al IMBISA. Cu ocazia alegerilor locale din diferite ţări ale regiunii, episcopii africani s-au angajat să asigure observatori electorali. „Biserica se roagă fără încetare pentru regiune, în timp ce suntem chemaţi să acţionăm în mod solidar şi să ne implicăm pentru stabilitatea democraţiei”, a adăugat Mons. Nubuasah.

COMISIA EUROPEANĂ: UN SITE ÎMPOTRIVA DISCRIMINĂRII Comisia Europeană a lansat un site internet, disponibil în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, dedicat tuturor formelor de discriminare prezente în Europa sau care ar putea constitui o amenințare la adresa „diversității” culturale, etnice, religioase specifice bătrânului continent. „Există două tipuri fundamentale de discriminare: directă și indirectă. Discriminarea directă are loc atunci când o persoană primește un tratament mai puțin favorabil față de altele, din pricina originii etnice sau rasiale, ori din cauza religiei, a vreunui handicap ori a vârstei etc”, se explică pe site. Discriminarea indirectă se referă la „o practică ori un criteriu aparent neutri” care „ar putea pune într-o situaţie de dezavantaj pe cineva, din motive etnice, religioase, de handicap sau de vârstă etc, cu excepţia situaţiei în care un astfel de comportament este justificat de un scop legitim”. Adresa siteului: ec.europa.eu/justice/fdad/cms/stopdiscrimination.

AUSTRALIA: UN „AN DE HAR” De la Rusaliile din 2012 şi până la Rusaliile din 2012, Biserica din Australia va celebra un „An de har”, o iniţiativă a Conferinţei episcopale australiene. Nu este vorba de un An cu obiective prestabilite, ci un An de reflecţie, „cu mici pauze regulate pentru a putea primi harul lui Dumnezeu”, pentru „a trăi darul Duhului Sfânt”. Motoul Anului este, de fapt, „Să pornim din nou de la Cristos”. După cum a explicat episcopul auxiliar de Sydney, Mons. Peter Comensoli, „noi, catolicii, credem adesea că trebuie să facem o grămadă de lucruri bune în fața lui Dumnezeu, înainte de a primi darurile sale. Dar nu este aşa: Dumnezeu este mereu prezent, este mereu cu noi, pentru a ne oferi darul iubirii sale. Tot ce trebuie să facem e să primim acest dar supra-abundent de har, să recunoaştem prezenţa Lui iubitoare în acest dar și să-i răspundem prin aducere de mulțumire”. iunie 2012

Actualitatea Creştină

Pagini realizate de Cristina GRIGORE

IRLANDA: LA DUBLIN 2012, „PIATRA TĂMĂDUIRII” În cadrul ceremoniei de deschidere a Congresului euharistic internațional de la Dublin, din 10-17 iunie (www.iec2012.ie), la Royal Dublin Society va fi inaugurată „Piatra tămăduirii”, în amintirea victimelor abuzurilor sexuale. În piatra de granit este inscripționată o rugăciune compusă de o persoană victimă a abuzurilor. „Piatra reprezintă hotărârea fermă de a ne implica pentru vindecare și reînnoire”, a explicat Pr. Kevin Doran, secretarul general al evenimentului.

9

BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Serviciul Iezuiților pentru Refugiați din România JRS - Serviciul Iezuiților pentru Refugiați este o organizație catolică internațională, fondată la 14 Noiembrie 1980, în urma războiului din Vietnam, când tot mai mulți bărbați, femei și copii au fost nevoiți să devină fugari clandestini în căutare de refugiu. Odată ajunși în teritorii străine, mulți dintre ei s-au găsit fără documente de identitate și cele necesare supraviețuirii.

JRS s-a născut dintr-o intuiție, și anume aceea că o nouă formă de sărăcie avea să marcheze deceniile de după 1980: sărăcia celor ce trebuie săşi lase casa şi locul de baştină pentru a-şi salva viaţa din cauza catastrofelor umanitare produse de violenţa umană şi a catastrofelor ecologice. Sărăcie veche şi nouă în acelaşi timp. Contemplarea suferinţei umane îmbarcate pe mici vase supraîncărcate şi ameninţate de adâncimile apelor, în urma conflictului din Indochina, l-a determinat pe Pedro Arrupe, Generalul de atunci al Ordinului Societatea lui Isus, să pună în mişcare cei peste 20.000 de iezuiţi, preoţi şi fraţi, în slujba acestor semeni năpăstuiţi. Capitalul uman şi de har al acestora avea să prindă contur şi să capete structură de talie internaţională foarte repede, astfel încât în anii ’80, serviciul era prezent atât în Africa, cât şi în America Latină.

Şi în România, Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi are la bază tot o intuiţie. Intuiţia plină de compasiune a preotului iezuit belgian, Luc Duquenne, care a auzit glasul deseori fără de glas al străinilor fugiţi de acasă şi s-a pus în slujba lor. Acelora care s-au îndreptat spre noi, am căutat să le ieşim înainte după puterile noastre. Primii, în 1994, au fost câţiva tineri creştini din sudul Sudanului, prigoniţi din motive religioase şi care au dorit să înceapă o viaţă nouă în România. După ei, au venit mulţi din Congo, în timpul războiului civil. Aşa s-a deschis, în 1996, pe lângă Biserica Franceză din Bucureşti, un mic punct de lucru al JRS Europa. (cf. Interviu cu Pr. Luc Duquenne) Destul de repede, această intuiţie a început să capete un aspect instituţional, experienţa muncii şi a vieţii cu migranţii s-a transformat în expertiză.

Astfel, la peste zece ani de la înfiinţare, JRS Romania poate privi cu gratitudine spre trecut şi cu încredere, în viitor. Cu gratitudine faţă de Dumnezeu şi faţă de cei ce și-au pus existenţa şi înzestrările în slujba unei categorii aproape invizibile şi, cu siguranţă, neglijate în societatea românească:

migranţii. Mulţumire faţă de angajaţi şi colaboratori, laici şi persoane consacrate, iezuiţi şi voluntari care au avut curajul de a se expune riscului alterităţii. Gratitudine faţă de persoanele private şi instituţiile de caritate care au făcut posibilă trecerea de la asistenţa cu titlu aproape privat a refugiaţilor şi a solicitanţilor de azil la o asistenţă marcată nu doar de compasiune şi carismă personală, ca la începuturi, ci şi de profesionalism.

Având la bază spiritualitatea Sfântului Ignaţiu de Loyola, structura internaţională a JRS şi privirea europeană dată de apartenenţa la JRS Europe, ca şi echipa de tineri profesionişti, JRS Romania priveşte spre viitor cu multă încredere că îşi va putea îndeplini misiunea cu profesionalism, fidelitate și dăruire.

Pr. Iulian BUDĂU, Președinte JRS

DECLARAȚIA Conferinței Episcopilor din România referitoare la alegerile locale din 2012 Noi, Episcopii catolici de ambele rituri din România, reuniţi la Blaj în sesiunea de primăvară, între 8 şi 10 mai, îndemnăm pe fiecare creştin şi pe toţi oamenii de bună-credinţă să-şi exercite dreptul şi responsabilitatea de a participa la vot, pentru alegerile locale din 10 iunie 2012.

Creştinii trebuie să aibă un rol activ şi esenţial în păstrarea și promovarea valorilor creștine proprii poporului nostru și conforme cu învățătura Sfintei Scripturi și a Bisericii.

De aceea, îndemnăm cu insistență pe toți creștinii să își exercite dreptul de a vota și să voteze pe aceia care promovează valorile demnității umane, sprijină familia și respectă viața încă din momentul conceperii ei și până la sfârșitul ei natural, care promovează pacea, valorile eticii creştine şi creaţia lui Dumnezeu. Fiecăruia în parte și tuturor, nu ne este indiferent cine ne reprezintă politic valorile și interesele sociale. În exercitarea acestui drept constituțional și cetățenesc, nimeni nu trebuie să se lase influențat de promisiuni, bani sau alte avantaje materiale.

Adresându-vă acest îndemn, ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru binele țării și al poporului nostru.

Cu binecuvântare arhierească (semnează toți episcopii) Conferința Episcopală Română Blaj, nr. 51/10.05.2012

10

Actualitatea Creştină

iunie 2012

VLADIMIR GHIKA

Zilele dedicate Monseniorului Ghika Cu ocazia comemorării a 58 de ani de la martiriul Monseniorului la Jilava, pentru apărarea credinței și a Bisericii Catolice, între 17 și 20 mai, s-au desfășurat Zilele dedicate Monseniorului Vladimir Ghika. La Liturghia anuală de comemorare a slujitorului lui Dumnezeu Monseniorul V. Ghika, care s-a celebrat la biserica Sfânta Tereza, din București, au participat și membrii Asociației Familiilor Catolice Vladimir Ghika, alături de enoriașii parohiei și de alți credincioși veniți din diverse parohii bucureștene. Redăm două mărturii ale participanților.

„Eu nu sunt mort, n-aș accepta niciodată moartea” Un grup de familii, care a reușit să întemeieze o asociație a familiilor catolice, l-a ales ca patron pe Monseniorul Vladimir Ghika. De patru ani, ziua de 17 mai, data morții Monseniorului (așa cum apare gravată pe piatra de mormânt), este celebrată cu o Sfântă Liturghie în parohia Sfânta Tereza și un moment de rugăciune la mormântul Monseniorului.

Liturghia și rugăciunea, cele mai sigure legături cu cei care înaintea noastră au mers pe calea credinței, și nu oricum, ci cu prețul sângelui! A ne aminti de un om precum Monseniorul, și, mai ales, a le vorbi și altora despre el, este nu doar o obligație morală, dar chiar o mărturie de credință. Pentru că ce poate întări mai mult credința, dacă nu mărturia pe care au dat-o cei care au plătit cu propriul sânge credința în Cristos? Și pentru că au existat martiri, trebuie să fie și mărturisitori! Viețile sfârșite de mizeria și atrocitățile închisorilor comuniste, precum și toți aceia care au reușit să supraviețuiască, vor rămâne mereu semn al sănătății noastre sufletești, prin modul în care noi vom ști să le cinstim memoria. Gesturile noastre, cu simplitate și iubire, sunt mărturie despre ei, dar și despre noi înșine.

Despre cât de vii (mai) suntem!

Liturghia celebrată la biserica Sfânta Tereza, care a coincis cu sărbătoarea Înălțării Domnului, și timpul pe care l-am petrecut în rugăciune, în fața Sfântului Sacrament, au fost, și anul acesta, semnul că da, suntem vii! În predica părintelui Fabian, gânduri ale lui Vladimir Ghika au fost puse în legătură cu Evanghelia sărbătorii și versetele lecturilor, amintind la început, pentru cei mai tineri, câteva repere din viața Monseniorului. Pentru că gândurile lui Vladimir Ghika au fost citate în consonanță cu mesajul Evangheliei, cei prezenți la Liturghia de seară au avut parte de o liturghie concelebrată nu doar pentru, dar și cu Monseniorul. Și, poate cel mai semnificativ, dintre gândurile amintite în predică, a fost următorul: „Eu nu sunt mort, n-aș accepta niciodată moartea. El trăiește în mine și mă face să-i văd privirea. Nu mă voi lăsa niciodată să fiu despărțit de El”. Aceasta a fost credința Monseniorului, aceasta să fie și credința noastră!

Ziua comunicațiilor sociale şi Monseniorul Vladimir Ghika Duminică, 20 mai, la biserica Sacré-Cœur, din București, au continuat zilele Monseniorului Vladimir Ghika. Părintele paroh Eduard Giurgi a vorbit în biserica în care a slujit un timp Monseniorul, despre tema Zilei Mondiale a Comunicațiilor Sociale: Tăcere şi cuvânt şi despre personalitatea lui Vladimir Ghika, aşa cum se desprinde din scrisorile cuprinse în cartea Fratelui meu din exil.

Monseniorul Ghika a fost un exemplu care a arătat prin viața lui acest echilibru între tăcere şi cuvânt. Părintele paroh a rezumat scrisorile în 3 părţi: prima parte despre context, a doua despre finețea caracterului Monseniorului, care, cu gingășie şi delicatețe, îi povestea fratelui său despre persoane cunoscute, şi ultima parte, în care Vladimir Ghika îşi simte sfârșitul aproape şi luminează în jurul lui.

Predica a fost atât de frumos spusă, cu sensibilitate, încât, când am ajuns acasă, atât eu cât şi soția mea, fără să vorbim între noi, ne-am apucat să citim scrisorile Fratelui meu din exil.

Cornel BĂRBUȚ

Vladimir Ghika, Vladimir Ghika, Gânduri Gânduri pentru pentru zilele zilele ce ce vin vin

Marie PRAGER iunie 2012

Actualitatea Creştină

11

SEMNIFICAŢII LITURGICE

Acţiune şi contemplaţie în cultul euharistic Wilhelm TAUWINKL

Adoraţia euharistică este o practică specifică Bisericii romano-catolice; de multe ori, teologi ai altor Biserici critică această particularitate liturgică, socotind, de pildă, că este vorba de o dezvoltare unilaterală, care se îndepărtează de tradiţia patristică. Există însă şi voci care consideră adoraşia un exemplu de urmat, aşa cum vom vedea în continuare. În anul 1891, celebrul teolog luteran şi istoric al Bisericii, Adolf von Harnack (1851-1930), ţinea o conferinţă pe tema „Ce ar trebui să învăţăm noi [protestanţii] de la Biserica Romei şi ce să nu învăţăm“. Această temă ne poate surprinde, ţinând seama că Harnack considera teologia catolică în întregime eronată (totuşi, o părere bazată de multe ori pe interpretări tendenţioase ale învăţăturilor şi pe înţelegeri greşite ale instituţiilor Bisericii catolice, lucru de mirare la un savant de talia acestuia). Şi mai uimitor este faptul că — după părerea lui Harnack —, printre lucrurile pe care protestanţii ar trebui să le înveţe de la catolici, cel dintâi este adoraţia (!). Aceasta s-ar fi pierdut în protestantism din cauza unui aşa-numit „doctrinarism“: elementele de învţătură şi cele critic-analitice au împiedicat să crească evlavia personală şi adoraţia, fără de care creştinismul este gol şi fad, pierzându-şi vitalitatea. Ce-i drept, Harnack recunoştea că nu poate da niciun sfat referitor la modul în care ar trebui să se concretizeze adoraţia protestantă şi se mărginea să trimită la adunările comunităţii creştine în Biserica din vechime şi la iubirea faţă de aproapele.

Această ultimă părere despre concretizarea adoraţiei se deosebeşte mult de concepţia Bisericii catolice, care o socoteşte un act de recunoaştere necondiţionată şi de cinstire a unei Persoane datorită desăvârşirii Fiinţei şi Făptuirii acesteia, aşadar, un act care i se cuvine numai lui Dumnezeu. Totuşi, este interesant că un teolog protestant apreciază, ca principiu, ideea de adoraţie, într-o perioadă în care începea să ia avânt în Biserica catolică mişcarea liturgică (dezvoltată la începutul secolului XX), care avea o atitudine rezervată faţă de devoţiunea euharistică.

12

Actualitatea Creştină

iunie 2012

(Fenomenul nu este singular: de pildă, şi în zilele noastre, în timp ce în unele regiuni — mai ales în ţări de limbă germană — parohul catolic scoate confesionalul din biserică, deoarece este inutil, unii pastori propun reintroducerea mărturisirii păcatelor în Biserica luterană...).

Atitudinea rezervată a mişcării liturgice faţă de cultul euharistic era, însă, îndreptăţită în faţa unor exagerări, cum ar fi celebrarea Liturghiei în faţa Preasfântului Sacrament expus, mutarea accentului pe frecvenţa împărtăşaniei în detrimentul participării la întreaga Liturghie etc. Aceste probleme au fost rezolvate de Congregaţia pentru disciplina sacramentelor, în anul 1949, care a stabilit că „scopul primar şi originar al păstrării speciilor sacre în biserică în afara Liturghiei este administrarea viaticului. Scopuri secundare sunt împărtăşania în afara Liturghiei, în biserici, şi adorarea Domnului nostru Isus Cristos, ascuns sub aceste specii“. Aşadar, potrivit Magisteriului Bisericii, primirea împărtăşaniei are prioritate faţă de adoraţia euharistică.

Pentru a găsi echilibrul necesar cultului euharistic, trebuie să ne amintim că centrul cultului Bisericii este Sfânta Liturghie, totodată şi centrul şi punctul culminant al întregii activităţi a Bisericii. Dar celebrarea Euharistiei este ea însăşi adoraţie, în măsura în care este şi jertfă de laudă şi de mulţumire, nu numai jertfă de mijlocire şi de ispăşire. Relaţia dintre adoraţia în cadrul celebrării euharistice şi cea din afara acesteia a fost explicată de Hans Urs von Balthasar ca fiind cea dintre acţiune şi contemplaţie: celebrarea Liturghiei corespunde mai mult acţiunii, iar cultul euharistic, mai mult contemplaţiei.

Dar şi între acţiune şi contemplaţie trebuie găsit un echilibru, iar aceasta, chiar în cadrul celebrării euharistice: nu trebuie doar să ne rugăm la Liturghie, ci să ne rugăm Liturghia, aşa cum recomanda Sfântul Papă Pius al X-lea. Dar şi invers: participarea activă trebuie să lase loc contemplaţiei profunde şi interiorizate.

Catedrala Sfântul Iosif, Capela de adorație perpetuă

Primăvara euharistică a Bisericii

«Aş vrea să afirm cu bucurie că astăzi în Biserică este o „primăvară „primăvară euhariseuharistică”: câte persoane stau în tăcere în faţa tabernacolului, pentru pentru a se întreţine în colocviu de iubire cu Isus! Este mângâietor să ştim că nu puţine puţine grupuri de tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în ffaţa aţa Preasfântului Sacrament. Mă rog ca această „primăvară” să se răspândească tot mai mult în toate parohiile…» (Benedict al XVI-lea).

XVI-lea). iunie 2012

Actualitatea Creştină

13

DOSAR

Despre Sfânta Euharistie Euharistie este un termen ce provine din limba greacă şi înseamnă „aducere de mulţumire”; termenul este folosit pentru a denumi întreaga celebrare a Sfintei Liturghii, dar îndeosebi pentru partea a doua, care urmează după celebrarea Cuvântului, culminează cu consacrarea pâinii şi a vinului, care sunt transformate în Trupul şi Sângele lui Cristos, şi care se termină cu Împărtăşania.

Euharistia este Jertfa lui Cristos de pe Calvar, care devine prezentă pe altar. De aceea se mai numeşte şi Sfânta Jertfă sau Jertfa Sfintei Liturghii. Cristos a făcut din Euharistie memorialul morţii şi învierii sale, adică reactualizarea sau aducerea lor în prezent (cf. SC 47; LG 3). Jertfa lui Cristos de pe Calvar şi Jertfa euharistică sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă: cel care se oferă acum prin slujirea preoţilor, este acelaşi care s-a oferit atunci pe cruce. Numai modul de a oferi este diferit. În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul crucii” (DS 1743). Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atâta timp cât rămân nealterate speciile euharistice.

Deoarece Cristos însuşi este prezent în sacramentul altarului, el trebuie cinstit prin cult de adoraţie.

Exprimarea cultului datorat Sfântului Sacrament

La Sfânta Liturghie, ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului, printre altele, îngenunchind sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. Însă, „Biserica Catolică a dat şi continuă să dea cultul de adoraţie care se cuvine sacra-

14

Actualitatea Creştină

iunie 2012

mentului Euharistiei nu numai în timpul Sfintei Liturghii, ci şi în afara celebrării…” (Mysterium fidei, 56).

Rezerva din trupul lui Cristos pentru împărtăşirea bolnavilor i-a dus pe credincioşi la cutuma lăudabilă de a se aduna în rugăciune pentru a-l adora pe Cristos, prezent în mod real în sacramentul păstrat în tabernacol.

Recomandată de Biserică păstorilor şi credincioşilor, adoraţia Preasfântului Sacrament exprimă în mod foarte clar legătura existentă între celebrarea sacrificiului Domnului şi prezenţa sa permanentă în ostia consacrată (cf. De sacra communione, 79-100; Ecclesia de Eucharistia, 25; Mysterium fidei; Redemptionis sacramentum, 129-141).

A sta în rugăciune lângă Isus, viu şi adevărat în Sfântul Sacrament, maturizează unirea cu el, dispune pentru celebrarea rodnică a Euharistiei şi prelungeşte atitudinile cultuale şi existenţiale trezite de ea.

Conform tradiţiei Bisericii, există mai multe atitudini de cult ce pot fi aduse Sfântului Sacrament: – vizita la Preasfântul Sacrament aflat în tabernacol: scurtă întâlnire cu Cristos, sugerată de credinţa în prezenţa sa şi caracterizată de rugăciunea tăcută; – adoraţia în faţa Preasfântului Sacrament expus, conform normelor liturgice, în ostensoriu sau în pixidă, în formă prelungită sau scurtă; – adoraţia perpetuă, cea a celor patruzeci de ore sau în alte forme, care implică o întreagă comunitate călugărească, o asociaţie euharistică sau o comunitate parohială şi dau ocazia pentru numeroase exprimări de evlavie euharistică (cf. Îndreptar evlavia populară, 165).

– procesiunea euharistică pe drumurile cetăţii pământeşti îi ajută pe credincioşi să se simtă popor al lui Dumnezeu, care merge împreună cu Domnul său, proclamând credinţa în „Dumnezeu cu noi şi pentru noi” (cf.

Redemptionis sacramentum, 142-144; Îndreptar evlavia populară, 162-163). Acest lucru este valabil mai ales pentru procesiunea euharistică prin excelenţă, aceea organizată pentru Solemnitatea Trupul Domnului. Este necesar ca în procesiuni să se respecte normele care garantează demnitatea şi reverenţa faţă de Preasfântul Sacrament şi le reglementează desfăşurarea, în aşa fel încât împodobirea drumurilor, florile, cântările şi rugăciunile să fie o manifestare de credinţă în Domnul şi de laudă adusă lui (cf. De

DOSAR sacra communione, 101-108).

– Congresele euharistice sunt semn de credinţă şi de dragoste, o manifestare cu totul specială a cultului euharistic; sunt o glorificare socială a Domnului nostru Isus Cristos prezent în Euharistie, Regele regilor şi Stăpânul stăpânilor; sunt un prilej de a-L cunoaşte şi de a-l iubi mai profund şi de a face ca societatea să înţeleagă mai bine misterul prezenţei reale a lui Isus în Preasfânta Euharistie, misterul Sfintei Liturghii şi al Sfintei Împărtăşanii. Orice Congres euharistic cuprinde în programul său două acţiuni: adunările de studiu (scop cultural) şi manifestările religioase (scop cultual).

Cuvinte ale Papilor despre Preasfântul Sacrament

«Aş vrea să afirm cu bucurie că astăzi în Biserică este o „primăvară euharistică”: câte persoane stau în tăcere în faţa Tabernacolului, pentru a se întreţine în colocviu de iubire cu Isus! Este mângâietor să ştim că nu puţine grupuri de tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament. Mă rog ca această „primăvară” să se răspândească tot mai mult în toate parohiile (…).

Dragi prieteni, fidelitatea faţă de întâlnirea cu Cristos Euharisticul la Sfânta Liturghie duminicală este esenţială pentru drumul de credinţă, dar să încercăm şi să mergem frecvent să-l vizităm pe Domnul prezent în Tabernacol! Privind în adoraţie Ostia consacrată, noi întâlnim darul iubirii lui Dumnezeu, întâlnim Pătimirea şi Crucea lui Isus, precum şi Învierea sa. Tocmai prin faptul că-l privim în adoraţie Domnul ne atrage spre el, în misterul său, pentru a ne transforma aşa cum transformă pâinea şi vinul. Sfinţii au găsit mereu forţă, consolare şi bucurie în întâlnirea euharistică. Cu cuvintele din Imnul euharistic Adoro te devote să repetăm în faţa Domnului, prezent în Preasfântul Sacrament: „Fă-mă să cred tot mai mult în Tine, în Tine să am speranţă, pe Tine să te iubesc!”» (Audienţa generală, miercuri 17 noiembrie 2010).

«Biserica trăieşte din Euharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit). Acest adevăr nu exprimă numai o experienţă zilnică de credinţă, ci cuprinde în sinteză nucleul misterului Bisericii.

Cu bucurie, ea trăieşte, în multe feluri, realizarea continuă a făgăduinţei: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Dar în Sfânta Euharistie, prin

schimbarea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Domnului, ea se bucură de această prezenţă cu o intensitate unică. De când, o dată cu Rusaliile, Biserica, poporul noului legământ, a început pelerinajul său spre patria cerească, dumnezeiescul sacrament a continuat să marcheze zilele ei, umplându-le de speranţă încrezătoare» (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ecclesia de Eucharistia, nr. 1). „Euharistia, prezenţa mântuitoare a lui Isus în comunitatea credincioşilor şi hrană spirituală pentru ea, este bunul cel mai de preţ pe care Biserica poate să-l aibă în drumul său în istorie. Aşa se explică atenţia plină de grijă pe care ea a rezervat-o întotdeauna misterului euharistic, atenţie care iese la suprafaţă într-o modalitate autorizată în lucrarea conciliilor şi a suveranilor pontifi” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ecclesia de Eucharistia, nr. 9) „În multe locuri, adoraţia Sfântului Sacrament are un spaţiu larg în fiecare zi şi devine izvor inepuizabil de sfinţenie. Participarea cu evlavie a credincioşilor la procesiunile cu sfântul Sacrament în timpul sărbătorii Trupul şi Sângele lui Cristos este un har al Domnului, care îi umple de bucurie în fiecare an pe cei ce iau parte la ele.” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ecclesia de Eucharistia, nr. 10). „Euharistia, în Sfânta Liturghie şi în afara Sfintei Liturghii, este Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi ca atare este demnă de preamărirea care se datorează lui Dumnezeu cel viu şi numai Lui” (Cuvânt de deschidere în Irlanda, Phoenix Park, 29 septembrie 1979) iunie 2012

Actualitatea Creştină

15

DOSAR

Şi în ţara noastră există câteva capele dedicate adorației perpetue. De exemplu, la Timişoara, începând din septembrie 2006, funcţionează o astfel de capelă, în parohia greco-catolică Sfânta Regină a Păcii şi a Unităţii. Intenţiile permanente de rugăciune ale acestei capele de adoraţie perpetuă sunt unitatea creștinilor, apărarea vieţii din momentul conceperii până la sfârşitul ei natural, pacea în familii şi în lume. În 2011, la Iași, în Solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos, a fost inaugurată capela de adorație perpetuă amenajată în Catedrala Adormirea Maicii Domnului. În Bucureşti, începând cu 12 decembrie 2011, Preasfântul Sacrament este expus zilnic spre adorare, între orele 7.30 - 19.30, în Capela de Adorație (Capela baptismală) din Catedrala Sfântul Iosif.

16

Actualitatea Creştină

iunie 2012

Timișoara, Capela de adorație perpetuă Iași, Capela de adorație perpetuă

Adoraţia euharistică perpetuă este o realitate prezentă în întreaga lume catolică şi implică deja milioane de persoane. „Primăvara euharistică” este un fenomen în plină ascensiune, puternic încurajat și promovat de actualul Suveran Pontif, Papa Benedict al XVI-lea. În luna martie 2001, în bazilica Sfânta Anastasia in Palatino, din Roma, începea adorația euharistică perpetuă, la inițiativa părintelui Alberto Pacini, predicator și rector al bazilicii. Ioan Paul al II-lea a primit cu bucurie vestea despre această inițiativă în dieceza sa, tocmai în perioada Marelui Jubileu, și a transmis binecuvântarea sa tuturor celor care frecventau capela. În 2006, la începutul Postului Mare, în cadrul întâlnirii cu preoții din Roma, Papa Benedict al XVI-lea afirma: „Nu știam și sunt recunoscător că am fost informat de faptul că acum biserica (Sfânta Anastasia) este loc de adorație perpetuă; este, prin urmare, un loc important pentru viața de credință a Romei”. Atunci, Pontiful a propus ca în cele cinci sectoare ale Diecezei de Roma să existe cinci locuri de adoraţie perpetuă şi a încredinţat această sarcină Cardinalului Vicar. „Aș vrea să mai spun: mulțumesc lui Dumnezeu pentru că după Conciliu, după o perioadă în care lipsea oarecum sensul adorației euharistice, a renăscut bucuria acestei adorații în întreaga Biserică”, spunea atunci Papa.

După acele minunate încurajări, cei de la bazilica Sfânta Anastasia s-au simțit motivați și impulsionați să-și continue misiunea, și nu doar adorându-l pe Isus Euharistic, ci și ajutându-i pe alții să facă acest lucru și găsind parohii care să se deschidă față de inițiativa adorației perpetue a Preasfântului Sacrament. Acest lucru s-a realizat prin formarea unei mișcări de evanghelizare euharistică în dieceze, în întreaga Italie și în alte câteva țări ale lumii, cu care sunt în legătură, cu scopul de a face să existe cât mai multe locuri în care să se facă adorație perpetuă. În Vatican, în Bazilica Sfântul Petru, există Capela Preasfântului Sacrament, unde adoraţia se desfăşoară de lunea dimineaţa până sâmbăta dupăamiaza, când are loc binecuvântarea euharistică. Timpul de adoraţie se distinge printr-o profundă atmosferă de reculegere, care se păstrează mereu, în ciuda alternării continue a credincioşilor din toate ţările, care vin să-l roage pe Dumnezeu pentru ei înşişi şi pentru familiile lor, dar mai ales pentru Sfântul Părinte şi pentru întreaga Biserică. În prezent, în Italia, există cincizeci de capele în care se desfășoară adorație euharistică perpetuă, în timp ce în lumea întreagă sunt mai mult de 9500 de astfel de locuri.

Vatican, Capela Preasfântului Sacrament

Biserica trăiește o „primăvară euharistică”

DOSAR

București - Capela de Adorație din Catedrala Sfântul Iosif La inițiativa Arhiepiscopului Ioan Robu, începând din ratori se vor închina Tatălui în duh și adevăr, căci și Tatăl 12 decembrie, s-a deschis în incinta Catedralei Sfântul astfel de adoratori caută. Duh este Dumnezeu și adoratorii Iosif, din Bucureşti, o capelă de adorație. Sfântul Sacra- lui trebuie să i se închine în duh și adevăr. I-a spus femeia: ment este expus zilnic, de la ora 7.30, după prima Sfântă „Știu că vine Mesia, cel numit Cristos; când va veni El, ne Liturghie, până la ora 19.30, după ultima Sfântă Liturghie. va vesti toate”. Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care vorbesc cu Împreună cu un grup de laici, încercăm să asigurăm tine”» (In 4, 23-26). prezența continuă și să oferim, în acest mod, posibilitatea În Euharistie, ne lăsăm învățați, educați de Mesia, prin adorației pentru cât mai multe persoane. Cei care doresc credință, speranță și iubire. Este acea oră de adorație, acel să-l adore pe Isus au libertatea de a-l întâlni, nu neapărat ceas, pe care deja mulți credincioși l-au dăruit lui Cristos, într-un timp anume, ci fiecare după cât și când dorește. Prin și în această capelă din București. Dumnezeu ne vorbește aceasta căutăm să nu alterăm sensul gratuității iubirii lui în tăcere, Dumnezeu este cel care poate schimba ceva în Isus, cel care, prin prezența sa euharistică, deschide inima viața mea, iar cei care au venit să-l adore „în duh și adevăr” adoratorilor spre Tatăl. au făcut această experiență în care Isus oferă odihnă sufleNe impresionează să vedem oameni din cele mai diferi- tului omului: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați, te categorii: copii, bătrâni, adolescenți, persoane consacra- și Eu vă voi da odihnă”(Mt 11,28). te, oameni ai străzii, rockeri, oameni care vin duminică de Credincioşii din Bucureşti sunt îndemnaţi să se angajeze duminică la Liturghie, oameni care se află în căutare, toți în mod concret, în funcţie de programul personal, pentru a cu existențe diferite, dar fiecare cu problemele lui, cu bucu- putea asigura permanenţa în faţa Preasfântului Sacrament. riile lui, cu întrebările lui; toţi vin să îngenuncheze înaintea Pentru o mai bună desfăşurare şi organizare a programului, lui Isus. Prezența lor este un răspuns la chemarea lui Cris- persoanele interesate sunt rugate să ia legătura cu preoţii tos, pentru că Euharistia este sacramentul iubirii Lui faţă parohi sau pot primi informaţii prin telefon sau pe email: de noi, este legătura tainică între pământ și cer, între inima 0754.044.021 / adoratie@gmail.com.

Lui și inima noastră. Dumnezeu ne arată prin Euharistie dorința de a fi în mijlocul nostru. O prezență vie, o prezență dătătoare de viață, care acționează direct asupra noastră.

Ori de câte ori venim în fața lui Isus pentru a-L adora, pentru a-i întâlni privirea plină de iubire în Euharistie, purtăm înaintea Lui tot ce cuprinde viața noastră, așa cum este ea, plină de slăbiciuni, plină de mizerii. Dar în fața Lui, ne lăsăm mângâiați, vindecați, pentru că recunoaștem că El, Cristos, este Mântuitorul nostru. În Evanghelia după Sfântul Ioan, Isus, vorbind cu femeia samariteană, adică cu fiecare dintre noi, spune în mod clar: «Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații adoPr Ioan-Thomas RĂILEANU, vicar la Catedrala Sfântul Iosif, responsabil cu adorația perpetuă

Capela de… fitness spiritual M-am bucurat când am auzit că la Catedrala Sfântul Iosif se va deschide o capelă de adoraţie. În primul rând, pentru că mai locuisem într-un oraş unde se făcea adoraţie perpetuă şi-i cunoscusem binefacerile; în al doilea rând (dar nu ultimul!), pentru că citisem undeva o laudă adusă de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea călugărilor contemplativi: prin rugăciunea lor – spunea Papa – ei susţin lumea întreagă. M-am bucurat, deci, să mă pot alătura şi eu, cât de cât, celor care zi şi noapte se roagă pentru noi.

Cum mă rog în această oră dedicată adoraţiei? Sincer, nu pot să spun că urmez o formă anume ori că primesc inspiraţii deosebite.

De cele mai multe ori intru în capelă ca un om peste care a trecut un TIR: frântă, descurajată, bulversată. Toate lucrurile pe care le-am întrerupt ca să vin aici devin deodată imperios de urgente şi-mi vine să mă întorc înapoi.

Psihologii spun că e nevoie cam de 20 min. ca să ne recom-

punem interior şi să ne putem concentra asupra motivului pentru care am venit. După ce mă liniştesc, încep să mă rog. Sunt multe de cerut, dar o cerere îmi revine mai ales spontan în minte, acoperindu-le pe toate celelalte: „Dumnezeul meu, eu cred, Te ador, sper şi Te iubesc, şi-Ţi cer iertare pentru aceia care nu cred, nu Te adoră, nu speră şi nu Te iubesc” (rugăciune celor trei păstoraşi de la Fatima). Ţin minte că în anul II de facultate, ni s-a scos din programă ora de sport. Era prima oară după 13 ani de zile când nu mai aveam un program de exerciţiu fizic săptămânal. Din proprie iniţiativă nu am organizat nimic – deşi diferenţa era netă: fără sport mă simţeam greoaie, ţeapănă, nemulţumită.

Tot așa este și în viața spiritului - fără rugăciune, nu ajungem departe. Un ceas de adorație însă poate schimba totul și reașază lucrurile în lumina voită de Dumnezeu.

G.L.

iunie 2012

Actualitatea Creştină

17

DOSAR

„Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații adoratori se vor închina Tatălui în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori caută” (In 4, 23) În primul volum al cărții Isus din Nazaret, Papa Benedict al XVI-lea scria despre discreția ce trebuie să însoțească rugăciunea ca despre acea cerință esențială a unei relații de iubire. Văzută ca o legătură de iubire, rugăciunea presupune, într-adevăr, această intimitate profundă în care are loc întâlnirea omului cu Dumnezeu. O intimitate care cere să fie trăită și protejată, care ne cheamă la o tăcere de iubire, pentru că acolo este cuprins misterul lui Dumnezeu și misterul omului. Într-o lume care afirmă tot mai mult că știe și controlează totul, din prima clipă a vieții și până la ultima, misterul este și mai greu de acceptat ca fiind parte a umanității noastre. Dar ce definește mai bine umanitatea, dacă nu tocmai această legătură de iubire cu Dumnezeu, care înseamnă această prezență a lui Dumnezeu pentru fiecare om, realizată în mod unic și tainic? Recunoscând acest primat al iubirii, care este și al rugăciunii, cum și ce s-ar putea spune despre adorația euharistică? Poate că primul lucru pe care omul îl descoperă este acela că el, omul, este mult mai mult decât vede, decât știe, decât crede, că privirea pe care o are asupra lui însuși este mereu incompletă, insuficientă, și că doar plasarea lui înaintea lui Dumnezeu, doar privirea lui Dumnezeu asupra lui, relevă adevăratul sens al persoanei umane.

O întâlnire nemijlocită a omului cu Dumnezeu, așa cum este adorația euharistică, nu poate fi surprinsă în cuvinte, pentru că de multe ori, nu cuvintele vorbesc despre iubire. În recentul mesaj, cu ocazia zilei mondiale a

comunicațiilor sociale, Papa scria: „În tăcere [...] se percep momentele cele mai autentice ale comunicării dintre cei care se iubesc: gestul, expresia feței, trupul, ca semne care manifestă persoana. În tăcere vorbesc bucuria, preocupările, suferința, care tocmai în ea au o formă de exprimare deosebit de intensă. Așadar, din tăcere derivă o comunicare și mai exigentă, care cheamă în cauză sensibilitatea și acea capacitate de ascultare care adesea revelează măsura și natura legăturilor”. Toate aceste lucruri nu le descoperim cel mai bine tocmai în rugăciunea în tăcere, din fața Sfântului Sacrament? Oare nu tocmai această tăcere, în care Dumnezeu ne vorbește, este darul cel mai prețios al rugăciunii de adorație? Lumea în care trăim, prea plină de cuvinte, dar prea goală de Cuvânt, nu-si regăsește adevărata identitate tocmai prin conștientizarea interiorității? În această lumină putem înțelege și valoarea vindecătoare a rugăciunii de adorație, dar ea este mult mai mult decât atât, este izvor de viață, de ridicare a omului la viața lui Dumnezeu: „Și aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos” (In 17,3).

Toți cei care au avut această întâlnire de iubire cu Cristos Euharistic ar putea povesti despre iubirea lor, dar puțini sunt cei care ar putea vorbi despre iubirea Lui, pentru că iubirea Lui trece de această lume și de posibilitățile noastre de exprimare. Iubirea Lui vorbește prin tăcere...

Marie PRAGER

Papa le vorbește copiilor despre Euharistie Andreea: Ni s-a spus că Isus este prezent în Euharistie. Dar cum, că eu nu-l văd?

Da, nu-l vedem, dar sunt multe lucruri pe care nu le vedem şi totuşi ele există şi sunt chiar importante. De exemplu, nu vedem inteligenţa noastră, şi totuşi, avem inteligenţă… Tot aşa, de exemplu, nu vedem curentul electric, şi totuşi el există, căci, iată, becurile sunt aprinse. Pe scurt, lucrurile cele mai profunde, care susţin în mod real viaţa şi lumea, nu le vedem, dar putem să le vedem şi să le simţim efectele.

Pe Isus Înviat nu-l vedem cu ochii noştri, dar vedem că acolo unde este Isus, oamenii se schimbă, devin mai buni; unde este Isus, este pace, este împăcare. Aşadar, nu-l vedem pe Isus, dar vedem efectele prezenţei sale: aşa înţelegem că Isus este prezent. Cum am spus deja, lucrurile pe care nu le vedem sunt cele mai profunde şi mai importante.

Adrian: Sfinte Părinte, ne-au spus că astăzi vom face Adoraţie Euharistică.

Ce este? Cum se face? Puteţi să ne explicaţi? Mulţumesc!

Vom vedea imediat cum se face adoraţia, pentru că totul este pregătit. Ne vom ruga, vom cânta, vom îngenunchea şi vom rămâne aşa în faţa lui Isus. Bineînţeles că la întrebarea ta se poate da un răspuns mai profund: nu doar cum se face, dar ce este adoraţia. Eu aş spune că adoraţia înseamnă să recunosc că Isus este Domnul meu şi Dumnezeul meu, că El îmi arată calea pe care trebuie să merg; El mă face să înţeleg că trăiesc cu adevărat doar dacă eu cunosc calea arătată de El şi dacă o urmez.

Aşadar, a-L adora pe Isus înseamnă să spui: „Isuse, eu sunt al Tău şi în viaţa mea, Te urmez pe Tine; nu aş vrea să pierd niciodată această prietenie, această comuniune cu Tine”. Aş putea să spun şi că adoraţia, în esenţă, înseamnă o îmbrăţişare cu Isus, în care tu îi spui: „Eu sunt al Tău, Isuse, şi te rog ca Tu să fii mereu cu mine”.

(Roma, 15 octombrie 2005, Întâlnirea Papei cu copiii de la Prima Împărtăşanie)

18

Actualitatea Creştină

iunie 2012

RECENZIE

„Lumina luminează în întuneric” 70 de ani de exegeză steiniană Volumul Die Rezeption Edith Steins. Internationale Edith-Stein-Bibliographie 1942 -2012 conţine o vastă bibliografie ce cuprinde traducerile în diverse limbi străine ale operei steiniene şi toate lucrările şi articolele exegetice scrise în cei 70 de ani ce au trecut de la moartea Autoarei. Arhivarea atentă a acestor titluri a fost realizată de Francesco Alfieri, OFM, un tînăr specialist italian în opera steiniană care a scris, alături de numeroase articole ştiinţifice despre fenomenologia lui Edith Stein şi Hedwig ConradMartius, o teză de doctorat cu titlul La presenza di Duns Scoto nel pensiero di Edith Stein. La questione dell'individualità (Pontificia Università Lateranese, Città del Vaticano, 2010).

Francesco ALFIERI, Die Rezeption Edith Steins. Internationale Edith-Stein-Bibliographie 1942 – 2012. Festgabe für M. Amata Neyer OCD, Vorwort von U. Dobhan OCD, Geleitwort von H.-B. Gerl-Falkovitz – A. Ales Bello, Einführung von F. Alfieri OFM, Würzburg, Echter Verlag GmbH, 2012, 513 p.

Volumul debutează printr-un scurt Cuvînt înainte scris de Pr. Ulrich Dobhan, OCD, superiorul provinciei carmelitane din Germania – în fapt, o scrisoare către M. Amata Neyer, OCD, maica superioară a Carmelului din Köln ce a dedicat o energie considerabilă cercetării steiniene şi căreia îi este dedicat întreg volumul la aniversarea a 90 de ani. O prefaţă ştiinţifică este oferită de Prof. Angela Ales Bello, distinsa specialistă în fenomenologia steiniană care conduce Centrul de Cercetări Fenomenologice al Universităţii Laterane din Roma. Subiectul acestui articol este itinerariul parcurs de Edith Stein de la fenomenologia lui Husserl la „filozofia creştină” a Sfântului Toma. Prof.

Ales Bello clarifică aici şi importanţa „filozofiei creştine” steiniene, în special a celei dezvoltate în lucrarea majoră de filozofie şi teologie sui generis, Fiinţă finită şi fiinţă eternă, în lumina enciclicei Fides et ratio a Papei Ioan Paul al II-lea.

O introducere propriu-zisă la bibliografie este oferită de Francesco Alfieri, urmată de o biografie schematică şi o bibliografie completă a operei steiniene şi de lista traducerilor operei complete (ESW) în diferite limbi străine – sunt cuprinse aici şi cele două traduceri în limba română apărute pînă în acest moment la Editura Carmelitană, Un studiu asupra statului (trad. de D. Pătraşcu) şi Fiinţă finită şi fiinţă eternă (trad. de P.-G. Sandu). Urmează bibliografia internaţională alcătuită din studii critice ordonate cronologic. Ea începe cu scrisoarea de recomandare scrisă de Husserl în 1919 pentru abilitarea lui E. Stein – în acea perioadă, femeile nu erau abilitate în universităţile germane şi Husserl însuşi a susţinut numai

cu ezitări abilitarea fostei sale studente şi asistente, deşi îi aprecia calităţile intelectuale de excepţie.

Volumul cuprinde şi recenziile scrise în anii '30 la lucrările lui Stein de autori ca Erich Przywara, Sofia Vanni Rovighi şi Alexandre Koyré. Receptarea post-mortem, începînd cu 1942, prezintă următoarele caracteristici: dacă la început, în 1942-1943, au apărut numai cîteva articole despre E. Stein, în 1949-1950 numărul acestora a sporit, ajungînd să crească considerabil începînd cu 1951. Practic, receptarea operei steiniene creşte progresiv pe măsură ce sporeşte distanţa faţă de 1942, astfel că bibliografia din anii '90 conţine cel puţin 40-50 de titluri pe an. Întreaga bibliografie conţine 2855 de studii critice şi volume exegetice apărute pînă în prezent în întreaga lume – sunt menţionate aici şi cele cîteva studii şi volume apărute în româneşte. Acest fenomen de receptare progresivă a gîndirii şi personalităţii unei Autoare sfinte sugerează o fascinaţie faţă de opera ei care sfidează gravitaţia uitării şi a trecerii timpului. O lumină supranaturală pare să iradieze din opera ei, atrăgînd o receptare tot mai vastă şi mai universală. Bibliografia se încheie în 2012, anul în care Biserica comemorează 70 de ani de la moartea Sfintei Tereza Benedicta a Crucii. După 70 de ani, se poate alcătui un volum ce conţine, în peste 500 de pagini, numai titlurile studiilor şi lucrărilor exegetice asupra operei sale.

Edith Stein a murit în lagărul de la Auschwitz, în noaptea exterminării dictate de fetişisme rasiale transformate în raţiuni ale crimei de masă. Şi totuşi, despre lumina ce iradiază din opera şi din personalitatea ei se pot rosti cuvintele evanghelice: „şi întunericul n-a biruit-o” (In 1,5).

Tereza-Brînduşa PALADE iunie 2012

Actualitatea Creştină

19

MICUL PRINŢ

Apostolii vestesc Evanghelia lui Cristos După ce Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor, Petru a început să vorbească mulțimii venite la Ierusalim pentru sărbătoarea Rusaliilor. El a strigat: „Ascultaţi-mă! Vreau să vă explic. Aici şi acum s-a împlinit ceea ce profetul Ioel vestise din partea lui Dumnezeu. La sfârşitul timpurilor, Dumnezeu va dărui tuturor oamenilor Duhul său.

Amintiţi-vă de Isus din Nazaret. El a venit trimis de Dumnezeu şi a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu. Voi aţi trăit aceste lucruri. Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, iar voi l-aţi acuzat şi aţi lăsat să fie condamnat de romani. El a murit pe cruce, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi. Noi toţi suntem martorii săi. Dumnezeu l-a înălţat. El este Mesia”. Cuvintele lui Petru au mişcat inimile multor oameni. Ei au întrebat: „Ce să facem, fraţilor?”.

Petru a răspuns: „Schimbaţi-vă viaţa! Primiţi Botezul în numele lui Isus Cristos pentru iertarea păcatelor voastre. Atunci El vi-l va dărui pe Duhul Sfânt”. Mulţi l-au ascultat pe Petru şi au primit Botezul. În acea zi au intrat trei mii de oameni în comunitatea lui Isus Cristos (Fapte 2).

Ştefan, primul martir

Din acea zi, apostolii şi-au început activitatea la Ierusalim. Ei vindecau bolnavi şi dădeau mărturie despre viaţa şi moartea lui Isus. Din ce în ce mai mulţi oameni ajungeau la credinţă. Mai marii preoţilor şi învăţătorii lui Israel voiau ca oamenii să-l uite pe Isus. De aceea i-au arestat pe apostoli, i-au interogat şi le-au interzis să înveţe în numele lui Isus.

Dar apostolilor nu le-a păsat de această oprelişte. Ştefan, unul dintre primii diaconi, a fost ucis cu pietre. Dar înainte de a se prăbuşi sub ploaia de pietre, el a strigat: „Văd cerul deschis, îl văd pe Fiul Omului. El şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Doamne Isuse, primeşte-mă!”.

La Ierusalim, comunitatea lui Isus era prigonită. Toţi cei care îşi mărturiseau credinţa erau alungaţi din oraş. Dar oriunde ajungeau, ei vesteau ceea ce făcuse Dumnezeu prin Isus Cristos pentru oameni. În toate localităţile înfiinţau comunităţi noi (Fapte 2-8).

Paul, Apostolul neamurilor

Paul era un iudeu evlavios. El cunoştea Sfintele Scripturi, dar era convins că Isus nu putea fi Mântuitorul, ci doar înşela lumea. De aceea, Paul mergea dintr-un oraş într-altul pentru a-i abate de la credinţa lor sau pentru a-i pedepsi pe aceia care îl mărturiseau pe Isus. Pe când mergea călare spre Damasc pentru a-i descoperi acolo pe creştini şi a-i aduce legaţi la Ierusalim, a trăit o întâmplare care i-a schimbat întreaga viaţă. O lumină din cer l-a învăluit. El s-a prăbuşit la pământ şi a auzit un glas: „Pentru ce mă prigoneşti?”

Paul nu ştia ce i se întâmpla. El a întrebat: „Cine eşti, Doamne?”. Şi a auzit răspunsul: „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti. Dar acum, ridică-te! Du-te în oraş!

Acolo vei afla ce ai de făcut”. Paul s-a dus la Damasc. Acolo l-a întâlnit pe Anania, un ucenic al lui Isus. Anania nu voia să creadă că Paul îl întâlnise pe Domnul şi devenise ucenic. Dar Domnul i-a spus: „Eu l-am ales pe Paul. El trebuie să aibă grijă ca toate popoarele să cunoască numele meu”. Atunci Anania l-a primit pe Paul în comunitate.

De atunci Paul n-a mai fost prigonitor al creştinilor, ci predicator al lui Cristos. În Damasc şi în alte oraşe, el vestea că Isus Cristos este Răscumpărătorul. Mergea din loc în loc şi predica.

Vorbea în locurile de rugăciune ale evreilor. El a înfiinţat comunităţi creştine. A lucrat pentru ca iudei şi greci, oameni din toate popoarele pământului să facă parte din noul popor al lui Dumnezeu.

Paul a fost prigonit şi alungat dintr-un oraş în altul, până în Grecia. El a scris scrisori comunităţilor pe care le formase. În aceste scrisori îndeamnă şi încurajează comunităţile. Le arată ce înseamnă pentru omenire credinţa în Isus Cristos şi ce înseamnă a trăi viaţa de creştin. În cele din urmă, Paul a fost arestat în Ierusalim şi trimis sub pază la Roma. Acolo a fost condamnat şi executat. El a murit pentru Isus Cristos (Fapte 9-28).

20

Actualitatea Creştină

iunie 2012

SUFLET TÂNĂR

Tic Fest

Gândul meu pentru tine/ri

În ciuda vremii mohorâte, duminică, 20 mai 2012, tinerii catolici au fost energici, sărbătorind cu bucurie TIC FEST, începând cu ora 14.30, la Oratoriul Sfântul Leonardo Murialdo, din Popeşti-Leordeni.

Ce a însemnat TIC FEST în acest an? O etapă-concurs de pregătire pentru Întâlnirea Naţională a Tineretului, de la Iaşi.

Pornind de la tema „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” (Fil 4,4), au intrat în concursul pentru imn şi scenetă tineri de la Comunitatea Sfântul Ioan, Parohiile Sfânta Cruce, Adormirea Maicii Domnului, Cioplea şi Bucureştii Noi. Şi pentru că miza era mare, un juriu format din 7 persoane a fost cel care, în urma vizionării momentelor artistice, a decis că Arhidieceza de Bucureşti va fi reprezentată de Comunitatea Sfântul Ioan (scenetă) şi de tinerii din Bucureştii Noi (imn).

Le dorim mult succes în a reprezenta cu cinste Arhidieceza de Bucureşti!

Roxana ELEKEŞ

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Biserica îi ajută pe creştini să construiască în lume Împărăţia lui Dumnezeu, având la bază valorile Evangheliei. Prin Biserică, Dumnezeu se foloseşte de eforturile noastre, de inteligenţa noastră, de descoperirile noastre pentru ca în Împărăţia Sa, să intre toţi oamenii. Valorile din Evanghelie ne ajută să avem certitudinea că nu suntem creaţi pentru a trăi „doar de dragul” acestei lumi, ci suntem creaţi pentru veşnicie, pentru Împărăţia Viitoare, pentru Dumnezeu. Este adevărat, Biserica este o societate organizată ierarhic, dar ea formează şi este Trupul Mistic al lui Cristos. Biserica este o adunare vizibilă, dar ea este înainte de toate o comunitate spirituală. Biserica este prezentă în această lume şi este organizată conform regulilor din această lume, dar ea este plină de „bogăţii cereşti”. Dacă Biserica nu poate exista fără Duhul Sfânt, din Biserică nu poate lipsi Sfânta Fecioară Maria. Maria este Mama lui Isus şi Maica Bisericii. Maria, Mama cerească, se îngrijeşte cu o dragoste plină de afecţiune ca toţi fiii Bisericii să ajungă odată în „Biserica Triumfătoare”.

Pr. Daniel BULAI

Întâlnirea Naţională a Tineretului, Iaşi, 25-29 iunie 2012

În Arhidieceza de Bucureşti, s-a dat startul la înscrierea pentru Întâlnirea Naţională 2012. Înscrierea se va face la fiecare responsabil parohial, care va trebui să completeze un tabel, să adune taxa de participare şi să organizeze transportul grupului. Data limită de înscriere este 15.06.2012. Mai multe informaţii găsiţi pe www.tic.ro.

Cele 10 porunci ale animatorului 1.Ai încredere în Dumnezeu și cere-I ajutorul pentru a anima bine grupul parohial!

2.Nu-L învinovăți pe Dumnezeu pentru greșelile tale!

3.Ajută-i pe ceilalți să înțeleagă importanța cuvântului lui Dumnezeu atât în viața de grup cât și în viața personală!

4.Respectă-i și acordă-le încredere celor din grupul tău!

5.Să nu excluzi pe nimeni din grupul tău!

6.Să nu-i influențezi pe ceilalți la rău!

7.Să nu-ți asumi numai tu toate meritele grupului!

8.Să nu bârfești!

9.Să nu subestimezi nici un membru al grupului!

10. Să nu fii invidios! (http://tic.ro/category/animatorul/#ixzz1wKg43wu4)

iunie 2012

Actualitatea Creştină

21

UNIVERSUL FAMILIEI

Preasfânta Treime şi Sfânta Familie Pr. Fabian MĂRIUŢ

Din trei în trei ani, Biserica celebrează Întâlnirea Mondială a Familiilor. Anul acesta, în perioada 30 mai – 3 iunie, Dieceza de Milano este gazda celei de-a VII-a Întâlniri, care are ca temă Familia, munca, sărbătoarea - aşa cum s-a ilustrat în numerele trecute ale revistei noastre. Este pentru prima dată în istoria Bisericii italiene că se celebrează un eveniment eclezial de anvergură mondială în afara Romei.

Evenimentul cuprinde diferite manifestări: Congresul, Târgul familiilor şi Biblioteca familiilor, întâlnirea cu Sfântului Părinte, Benedict al XVI-lea, care participă la Sărbătoarea mărturiilor din seara zilei de 2 iunie şi care va prezida Sfânta Liturghie de încheiere a Întâlnirii, duminică, pe 3 iunie.

Ziua de 3 iunie coincide şi cu Solemnitatea Preasfintei Treimi. Pe 17 aprilie 2012, la audienţa de miercurea, Papa Benedict a înmânat Diecezei de Milano Icoana întâlnirii, un mozaic realizat de artistul Marko Ivan Rupnik. Lucrarea înfăţişează taina Sfintei Treimi şi taina Sfintei Familii din Nazaret. Eminenţa sa, Enio Antonelli, prefect al Consiliul Pontifical pentru Familie a făcut următorul comentariu pe marginea icoanei: „Întreaga compoziţie este încadrată de arcul eliptic care sugerează mişcarea de sus în jos. Mâna Tatălui, de la care vine tot datul şi tot binele, se deschide de sus. Din norul slavei sale, asemenea unei ploi, se revarsă râuri de lumină pe chipul persoanelor Sfintei Familii, iar peste Maica Domnului coboară focul Duhului Sfânt. Pe aceeaşi axă cu mâna Tatălui şi cu flacăra Duhului Sfânt, se ridică în picioare, privind intens înspre noi, Isus.

Braţele Maicii Sfinte îl susţin, Isus este aproape de sânul ei. Cu mâna sa stângă, dă la o parte mantia ocrotitoare a Mariei, în timp ce cu dreapta, strânge sulul Evangheliei pe care a venit să o vestească.

Ochii mari ai Maicii Domnului sunt fixaţi înspre noi, iar din mâinile sale deschise ni-l dăruieşte pe Isus. Lângă Maria şi Isus se află Iosif, stând în picioare, cu privirea îndreptată către Tatăl ceresc, în semn de rugăciune, din care transpare dorinţa de a-l reprezenta în mod demn pe pământ şi de a-i urma voinţa cu fidelitate. Izvorul oricărei paternităţi de pe pământ se află în paternitatea Tatălui ceresc. Orice tată ar trebui să se conformeze acesteia. Sfântul Iosif duce mâna dreaptă la inimă, arătând astfel grija plină de iubire şi responsabilitate faţă de Isus şi faţă de Maria. În mâna stângă, ţine bastonul care a înmugurit, semn al seminţiei lui

22

Actualitatea Creştină

iunie 2012

David care l-a dat pe Mesia şi, totodată, semn că Dumnezeu îşi ţine făgăduinţele. În sânul Familiei Sfinte din Nazaret, cerul se întâlneşte cu pământul, iar Preasfânta Treime îşi află aici chipul uman cel mai împlinit. De aici, Biserica este provocată, interpelată să-şi însuşească şi mai mult spiritul familiei pentru a-l dărui lumii pe Cristos.

Familiile primesc chemarea de a fi unite şi deschise la a-şi pregăti copiii pentru viitor şi pentru viaţă, eliberate de iubirea posesivă. Raporturile şi activităţile pământeşti sunt stimulate să urmeze logica iubirii, ca să înfăptuiască armonia şi frumuseţea care se desprind din Sfânta Treime. Pietrele, smaraldele, culorile, lumina din icoană se întrec în a da materiei o splendoare plină de energie, evocând o lume transfigurată şi însufleţită de Duhul Sfânt.

Pietrele din fundal, subtile şi luminoase în partea de sus, masive şi întunecate în partea de jos, brăzdate de linii dinamice, dau impresia unei mişcări descendente şi a unui ţesut de materie care se îngreunează. Pietrele din hainele pe care le poartă Isus, Maria şi Iosif sunt aliniate în mod regulat şi armonios, redând mereu ideea că la bază există o consistenţă mai mare. Peste tunica albastră a Maicii Domnului, culoare care reprezintă omenirea, se află mantia de purpură, culoare pe care antichitatea creştină i-a atribuit-o lui Dumnezeu. Aşa se arată că prin maternitatea sa divină, Maria a fost unită într-un mod cu totul aparte cu Dumnezeu. Isus, în schimb, e îmbrăcat în întregime în roşu, simbol al divinităţii căreia îi aparţine din veşnicie; mantia albastră pusă peste tunica roşie reprezintă umanitatea pe care a luat-o asupra sa, în sânul Maicii sale. Culorile veşmintelor Sfântului Iosif sunt mai şterse, semn al prudenţei şi al trudei; mantia sa este verde, culoare a lumii create, iar tunica gălbuie este simbol al misiunii paterne.

Pietrele care alcătuiesc chipurile şi mâinile formează o suprafaţă compactă, netedă; aluzie la trupul transfigurat şi spiritualizat. Arcul în formă de ogivă încadrează Sfânta Familie, într-o orientare verticală, arătând că aceasta este în centrul istoriei mântuirii, indicată la început prin raiul pământesc reprezentat de culorile vii (roşu, verde, galben), şi la sfârşit, prin Ierusalimul ceresc reprezentat de aur şi marmură policromă. În această dinamică între început şi sfârşit (împlinire), căsătoria şi familia se află în planul lui Dumnezeu, creator şi mântuitor, şi în mersul prin istorie al neamului omenesc”.

UNIVERSUL FAMILIEI

Biblia, hrană pentru familie În perioada 4-6 mai, Asociaţia Familiilor Catolice Vladimir Ghika a organizat o reculegere la Mănăstirea Carmelitanilor desculţi de la Ciofliceni, cu tema Biblia, hrană pentru familie.

Au participat mai multe familii din Bucureşti (58 adulţi şi 27 copii), care au avut ocazia de a se apropia de Sfânta Scriptură prin meditaţiile ţinute de sora Francisca Băltăceanu şi sora Monica Broşteanu. Am înţeles că Biblia nu este un manual ştiinţific, ci scrisoarea lui Dumnezeu către om, în care El revelează adevărul despre Sine şi despre om.

Meditaţiile au stat la baza discuţiilor pe grupuri mici: contemplarea protopărinţilor noştri, Adam si Eva, şi privirea lor faţă în faţă (Gn 2); modul în care a crescut apa harului în familiile noastre (cf. In 4); în ce fel rugăciunea ne lărgeşte inima pentru soţul/soţia noastră (Psalmii).

Astfel, pornind de la privirea faţă în faţă a lui Adam şi a Evei, fiecare dintre noi a încercat să descopere cum relaţionăm cu partenerul de viaţă, cum îl privim. Am avut ocazia de a ne întreba cât timp petrecem împreună? Dacă e un timp de calitate în care să ne cunoaştem cu adevărat unul pe celălalt?

Sinceritatea şi lipsa ascunzişurilor au fost menţionate ca puncte esenţiale pentru o cunoaştere reciprocă adevărată.

Un aspect menţionat de mulţi participanţi a fost cel al meselor luate împreună. Adesea, televizorul, calculatorul şi alte activităţi împiedică familia să facă din masă (fie ea mic-dejun, prânz sau cină) un moment de comuniune, de împărtăşire.

Al doilea punct de meditat a fost acela al aprofundării relaţiei noastre, plecând de la metafora apei din fântână. Relatarea întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană, ne-a dat ocazia să ne întrebăm dacă a crescut nivelul apei în familiile noastre. Răspunsurile au fost pe măsura experienţei unice a fiecărei familii în parte. Descoperirea celuilalt după căsătorie, copiii, renunţarea la diverse lucruri/obiceiuri din dragoste pentru celălalt,

Lumina din candele, metaforă a luminii din inimi

Începând din 2005, în ziua de 13 mai, la lăsarea serii, în parohia Regina Sfântului Rozariu, din oraşul PopeştiLeordeni, se desfăşoară anual procesiunea în cinstea Maicii Domnului de la Fatima. Drumul procesiunii pleacă de la biserică, trece pe la piaţeta Ioan Paul al II-lea - unde, de ceva timp, se află statuia de la Fatima şi statuia Fericitului Ioan Paul al II-lea -, pe la troiţa

sentimentul de securitate pe care ţi-l oferă căminul familial în căsnicie, rugăciunea în momentele de dificultate şi, nu în ultimul rând, eforturile reale ale soţilor de a se accepta cu calităţi şi defecte şi de a-l alege în fiecare zi pe celălalt ca soţ, au reuşit să ducă fiecare familie la identificarea cu o fântână cu apă mai mult sau mai puţin limpede, mai mult sau mai puţin adâncă.

La al treilea punct, am descoperit că prin rugăciune ne lărgim inima. Şi cu cât inima e mai amplă, locul în care e găzduit soţul/soţia e mai primitor. Fiind cel mai frumos limbaj al iubirii, rugăciunea duce la o mai mare acceptare şi înţelegere faţă de greşelile aproapelui. Încrederea că Dumnezeu ne ascultă a fost un alt punct important de meditat în modul nostru de a ne ruga.

Drept sprijin ne-a fost meditarea Psalmilor, exemplu adevărat de rugăciune sinceră şi profund umană. Şi ca să trăim mai bine în compania Domnului, i-am meditat Cuvântul, l-am adorat în Preasfântul Sacrament şi am meditat la viaţa Lui prin misterele Rozariului, atât de dragi Maicii Sfinte.

Ne-am unit în rugăciune cu toţi cei care, în perioada 4-6 mai, s-au rugat pentru pruncii nenăscuţi, alăturându-ne astfel iniţiativei Un milion de rozarii pentru salvarea copiilor nenăscuţi.

Nu au lipsit din program nici momentele relaxante, în care copiii au expus, printr-o scenetă, povestea lui Rut şi a soacrei sale, Naomi; cântecele la lumina şi căldura focului de tabără, ne-au înveselit inimile, scoţând la iveală pentru câteva momente sentimentul de a fi o mare familie formată din mai multe familii mici. „Leagă-ne, Doamne, pe toţi împreună cu lanţuri ce nu pot fi rupte; Leagă-ne, Doamne, pe toţi împreună, o, leagă-ne, în dragoste”, poate fi refrenul care să rezume spiritul întâlnirii.

Roxana şi Bogdan MOISA, Parohia Adormirea Maicii Domnului

Maicii Domnului a harurilor, întorcându-se iarăşi la biserică. Purtătoare al statuii Inimii Neprihănite a Mariei au fost anul acesta două familii. O altă familie a rostit misterele de slavă, iar copiii, candidaţi la Sacramentul Mirului, împreună cu ministranţii, au recitat Tatăl nostru şi Bucură-te Marie.

An de an, persoanele care duc statuia Maicii Domnului pe străzile oraşului sunt diferite, la fel cum diferite sunt vocile care se pun în slujba unei părţi din rugăciunea Rozariului.

Rămâne o permanenţă: lumina care

se degajă din candelele pe care credincioşii le aduc cu ei în faptul serii.

O lumină care îi uneşte, învingând întunericul. Însă mai mult de atât, este lumina credinţei pe care Maica harurilor o desprinde prin cununa Rozariului de la Fiul său pentru familiile din Popeşti-Leordeni, pentru întreaga comunitate şi pentru Biserica locală.

Lumina din candele nu este decât o metaforă a luminii din inimi, în chip special a luminii din inima Neprihănitei.

iunie 2012

Nicu şi Mădălina VINCENE Actualitatea Creştină

23

ARTA DE A TRĂI

„Familia: munca şi sărbătoarea” Mama şi tatăl împărţiţi între muncă şi viaţa de familie!

Acesta este tabloul clasic al familiei actuale. Familia tradiţională, care riscă să devină o excepţie, este tot mai mult ameninţată de absenţa îndelungată a părinţilor din căminul familial, absenţă cauzată de multele, uneori prea multele ore de muncă. Poate din acest motiv, în ultimii ani s-a pus serios problema găsirii unui echilibru între munca profesională şi viaţa de familie. Şi Întâlnirea Mondială a Familiilor, ajunsă la cea de-a şaptea ediţie, care se desfăşoară între 30 mai și 4 iunie, la Milano, are o temă ce se referă tot la acest aspect: „Familia: munca şi sărbătoarea”.

Munca, o necesitate

„Muncă” este un cuvânt care pentru mulţi este sinonim cu neliniştea, cu teama, cu descurajarea, cu nesiguranța.

Mulți părinţi de astăzi încearcă din răsputeri să găsească sau să păstreze un loc de muncă, ce poate să asigure un trai mai bun familiei lor sau care să-i ajute să supravieţuiască.

Este foarte adevărat că munca este o necesitate, dar nu este un scop în sine şi nici nu trebuie să devină un idol.

Chiar dacă prin muncă omul poate să obţină tot ce-şi doreşte, doar aceasta nu-i poate aduce fericirea: „Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecleziasticul 2, 11).

Este o măsură în toate

Viaţa de familie și munca sunt interdependente. Ele se influenţează reciproc şi continuu, dar munca nu poate să compenseze nemulţumirile sau nerealizările din familie, deși nu puțini sunt cei care se ascund sub paravanul obligațiilor de serviciu pentru a mușamaliza problemele familiale pe care ar trebui să le înfrunte cu responsabilitate. „Obligaţia de a lucra şase zile face parte din alianţa pe care a încheiat-o Dumnezeu cu omul, tot aşa ca şi obligaţia omului de a se abţine de la muncă în ziua a şaptea” (Abraham Heschel). Munca cu măsură şi zilele de odihnă care trebuie să alterneze cu zilele lucrătoare, nu au doar scopul de a-l ajuta pe om să-şi distribuie inteligent energia sau săşi refacă puterile, ci și să-şi redescopere demnitatea şi să afirme suveranitatea lui Dumnezeu asupra universului.

Capcanele muncii în exces

Prinşi în vârtejul muncii zilnice sau al ascensiunii pe scara profesională, mulţi soţi ajung să spună de multe ori şi chiar în momente cruciale ale vieţii de familie: „nu am timp”; se lasă acaparaţi de propria muncă, uitând că relaţia de familie, relaţia lor ca soţi, este adevărata lor resursă şi modul prin care familia lor se poate împlini. Este adevărat că munca reprezintă fundamentul pe care se zideşte viaţa de familie şi că ea permite menţinerea familiei, dar nu tre-

24

Actualitatea Creştină

iunie 2012

buie să înrobească omul, făcându-l pe acesta să nu se mai poată bucura de realitatea pentru care munceşte: familia sa.

Dumnezeu l-a creat pentru ca acesta să fie stăpânul, şi nu sclavul muncii.

Dincolo de aceste aspecte, foarte importante și deloc neglijabile, trebuie avută în vedere și influența pe care munca fără măsură o are asupra sănătății fizice și psihice a omului.

Momente de comuniune

Omul, în general, viața de familie, în special, au nevoie și de momente de destindere, de zile în care să se poată bucura alături de cei din jurul lor, lăsând deoparte obișnuitele griji și preocupări. Familia are nevoie de momente doar pentru ea însăși, când părinții și copiii să stea împreună pentru a se cunoaște, pentru a dărui, pentru a învăța unii de la alții. Şi poate că unul dintre momentele în care familia trăieşte cel mai bine comuniunea, este atunci când ia masa împreună. Este momentul în care, adunaţi în jurul mesei, părinţii şi copiii vorbesc, povestesc, întreabă, răspund la întrebări sau, pur şi simplu, stau în tăcere, dar având acea frumoasă senzaţie că sunt o familie; senzaţie care dezvoltă în toţi sentimentul liniştitor al apartenenţei, important atât pentru adulţi, dar mai ales pentru cei mici. Mesele în familie întăresc unitatea acesteia, de aceea este important ca părinţii să-şi organizeze munca în aşa fel încât să transforme masa împreună într-o sărbătoare, într-un ritual zilnic. Și tocmai din acest motiv, pentru că „Munca şi sărbătoarea sunt intim legate cu viaţa familiilor: îi condiţionează alegerile, influenţează relaţiile dintre soţi şi dintre părinţi şi copii, au incidenţă asupra raportului familiei cu societatea şi cu Biserica (…), trebuie promovată o reflecţie şi o angajare menite să concilieze exigenţele şi timpul muncii cu acelea ale familiei şi să recupereze sensul adevărat al sărbătorii, în special al duminicii, paştele săptămânal, ziua Domnului şi ziua omului, ziua familiei, a comunităţii şi a solidarităţii” (Scrisoarea Papei pentru Întâlnirea Mondială a Familiilor de la Milano).

Cristina ȘOICAN

INDRUMAR MEDIATIC

Secvență din film

De la realitate la ficțiune și viceversa Pe 24 mai, în publicația Vatican Insider a apărut un interviu realizat de Mauro Pianta cu sora Helen Prejean, o călugăriță din SUA, care de treizeci de ani luptă împotriva pedepsei cu moartea. Helen Prejean se afla în Italia pentru a participa la a opta ediție a Festivalului Biblic de la Vicenza.

Sora Helen are 73 de ani și a însoțit mulți oameni spre scaunul electric. Autorul interviului spune că urmele suferințelor acelor oameni se vad pe chipul ei, dar în ochi îi strălucesc luminile speranței și ale credinței că lucrurile, în cele din urmă, încep să se schimbe. „În ultimii cinci ani, spunea sora în acest interviu, cinci dintre statele americane au abolit pedeapsa cu moartea, iar alte patru state sunt aproape gata să facă același lucru...”. În timpul interviului, sora Helen strângea mereu în mână o cruce, pe care o poartă la gât din anul 1984. Această cruce i-a fost dăruită de Eddie Sonnier, fratele lui Patrick, primul condamnat la moarte pe care ea l-a consiliat din punct de vedere spiritual. Această istorie a lui Patrik, sora Helen a povestit-o într-o carte ce a fost sursa de inspirație pentru filmul Dead Man Walking.

Dead Man Walking (Culoarul morții)

Este un film american din 1995, regizat de Tim Robbins, care relatează povestea sorei Helen Prejean (interpretată de Susan Sarandon). Între sora Helen și Matthew Poncelet (interpretat de Sean Penn), un condamnat la pedeapsa cu moartea din Louisiana, se construiește o prietenie deosebită. În film, ca și în realitate, sora Helen Prejean este o călugăriță care se ocupă de sufletele pierdute ale condamnaților la moarte dintr-un penitenciar american. Matthew Poncelet este un deținut foarte periculos care urmează să fie executat pentru ca a violat și a ucis două adolescente. Sora Helen acceptă să-i fie mentor spiritual în ultimele sale zile, cu speranța că-i va izbăvi sufletul. Strădaniile disperate ale ei vor avea, în cele din urmă, o finalitate și insensibilul ucigaș își va descoperi în ultimele clipe ale vieții sentimente de care nimeni nu-l credea capabil. Filmul a primit premiul Oscar și trei nominalizări la Oscar în 1996.

Filmul, reflecție asupra pedepsei cu moartea

Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul de anul acesta pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, spunea: „În lumea, complexă şi variată, a comunicării, iese în evidenţă totuşi atenţia pe care multe persoane o acordă întrebărilor ultime ale existenţei umane: cine sunt? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce să sper? Este foarte important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar şi din invitaţie la reflecţie şi tăcere, care uneori pot fi mai elocvente decât un răspuns grăbit şi-i pot permite celui care-şi pune întrebări să coboare până în străfundurile propriei fiinţe şi să se deschidă spre acea

cale de răspuns pe care Dumnezeu a întipărit-o în inima omului”. În Culoarul morții, vedem cum o situație reală a fost transpusă într-o ficțiune și cum regizorul Tim Robbins a venit „în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar şi din invitaţie la reflecţie şi tăcere”.

Pentru cei care vizionează filmul, acesta poate deveni un punct de pornire pentru o reflecție asupra pedepsei cu moartea, o reflecție care se poate transforma în luarea unei decizii, așa cum, de exemplu, și intervențiile sorei Helen în SUA au reușit să facă în așa fel, încât „cinci dintre statele americane au abolit pedeapsa cu moartea, iar alte patru state sunt aproape gata să facă același lucru... . Iar „55% dintre catolici, spunea sora în interviul menționat anterior, sunt împotriva acestei practici și chiar ei sunt cei care conduc și mișcarea aboliționistă din SUA. În California, episcopii s-au exprimat cu tărie în favoarea referendumului care se va ține pentru abolirea pedepsei cu moartea”.

De ce trebuie să spunem NU pedepsei cu moartea?

La această întrebare, sora Helen spunea: „Am văzut atâția oameni care au fost uciși în mod legal, iar când asiști la așa ceva, nu poți merge mai departe spunând că nu s-a întâmplat nimic. De aceea am devenit o persoană care le relatează istoriile. Patrik nu a vrut ca eu să asist la execuția sa, dar m-am gândit atunci la persoanele care stăteau pe Calvar sub Cruce. Nici ele nu au putut împiedica moartea lui Isus, Fiul Mariei. Acest gând m-a determinat să nu-l las pe Patrik să moară fără să vadă fața cuiva care îl iubea”.

Pr. Liviu BĂLĂȘCUȚI

iunie 2012

Actualitatea Creştină

25

SFÂNTA SCRIPTURĂ

uvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

rubrică realizată de Pr. Tarciziu ŞERBAN

Duminica a X-a (B) În acel timp, Isus a intrat într-o casă, unde din nou s-au adunat atât de mulţi oameni, încât el şi ucenicii săi nu mai puteau nici măcar să mănânce. Auzind ai săi, s-au dus să-l scoată de acolo căci îşi ziceau: „Şi-a ieşit din minţi”. Cărturarii veniţi de la Ierusalim spuneau: „Îl are pe Belzebut; cu căpetenia diavolilor scoate pe diavoli”. Isus i-a chemat la el şi li s-a adresat în parabole: „Cum poate Satana să îl scoată pe Satana? Dacă o împărăţie se dezbină, nu se mai poate menţine…” (Mc 3,20-35).

Odată cu duminica Rusaliilor, s-a încheiat timpul pascal, timp în care, prin credinţă, am retrăit alături de Isus Cristos dăruirea de sine, moartea şi învierea sa glorioasă, înălţarea sa la dreapta Tatălui, de unde, prin intermediul Duhului Sfânt, îşi continuă lucrarea în Biserică şi în lume.

Revenind, cu această duminică, în timpul de peste an, noi ne reîntâlnim cu Isus Cristos în ipostaza de vestitor şi înfăptuitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. El îşi începuse activitatea publică imediat după Botezul primit în râul Iordan.

Activitatea lui, desfăşurată în mod deosebit în regiunea nordică a Israelului, mai precis în Galileea, consta în predicile şi în minunile care revelau voinţa lui Dumnezeu de a instaura Împărăţia Sa în detrimentul împărăţiei satanei (cf.

Lc 4,6). Or, fragmentul evanghelic al acestei duminici ne prezintă tocmai reacţia unor rude de-ale lui Isus, care au venit în locul în care se afla cu ucenicii săi pentru ca să-l scoată de acolo căci îşi ziceau: „Şi-a ieşit din minţi” (Mc 3,21). Atitudinea acestor rude seamănă cu cea a cărturarilor veniţi de la Ierusalim pentru a-l observa mai îndeaproape pe Cel a cărui faimă ajunsese până în capitală şi care nu au înţeles nimic altceva din cele ce auzeau şi vedeau la Isus, decât că „îl are pe Belzebut; cu căpetenia diavolilor scoate pe diavoli” (Mc 3,22.30). O astfel de reacţie este cât se poate de neaşteptată de la nişte apropiaţi de-ai lui Isus, alături de care a crescut şi a muncit sau de la nişte „experţi”, veniţi să evalueze în numele şi prin puterea cui predică şi

săvârşeşte El acele minuni ieşite din comun. Răspunsul lui Isus, pe cât este de simplu şi de logic, pe atât este de acuzator. El acţionează în virtutea Duhului lui Dumnezeu şi dacă cei apropiaţi ori „experţii” Sinedriului nu reuşesc să recunoască în lucrarea Lui prezenţa acestui Duh, ba chiar o confundă cu o lucrare diabolică, comit un păcat de neiertat. Lectura şi aprecierea lor greşită nu face decât să îi ţină în afară (Mc 3,31), de acea intimitate familială şi fraternă pe care Împărăţia lui Dumnezeu era menită să o creeze. Drept care, atât rudele, în frunte cu mama Sa, cât şi cei care îl ascultă, inclusiv cei trimişi de la Ierusalim, pot intra în această intimitate numai cu condiţia de a face voinţa lui Dumnezeu (Mc 3,35). Aşadar, împlinirea voinţei lui Dumnezeu instaurează un raport profund cu Isus, un raport care nu poate fi realizat decât cu un frate, cu o soră sau cu o mamă.

Această pagină evanghelică scoate în evidenţă importanţa opţiunii pe care orice om trebuie să o facă faţă de Isus ce i se revelează. Pentru sau împotriva lui Isus? În această situaţie, nu există cale de mijloc (cf. Mt 12,30). Drama multor contemporani de-ai lui Isus este aceea de a fi desconsiderat semnele care îi atestau identitatea şi misiunea.

Din păcate, ea poate fi şi drama noastră. În schimb, celor care îl caută pe Dumnezeu în simplitatea inimii, Isus li se revelează drept călăuză şi prieten, capabil să potolească orice sete de Dumnezeu.

Duminica a XI-a (B) În acel timp, vorbind mulţimii în parabole, Isus spunea: „Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său; zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. De la sine, pământul produce mai întâi paiul, apoi spicul şi în sfârşit bobul plin în spic. Când rodul este copt, pune mâna pe seceră, căci a sosit timpul secerişului”… (Mc 4,26-34).

Relaţia strânsă între om şi Dumnezeu a fost, nu de puţine ori, exprimată prin parabole, mai ales prin acelea care aveau drept temă principală Împărăţia lui Dumnezeu.

Această temă a ocupat un loc important în predica sa, iar

26

Actualitatea Creştină

iunie 2012

pentru a defini cât mai bine ce este şi cum trebuie percepută Împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul s-a folosit de parabole, acele mici scene inspirate de viaţa cotidiană care ilustrau unul sau altul dintre aspectele cele mai caracteristice.

SFÂNTA SCRIPTURĂ Parabolele propuse spre meditare în această duminică, sunt ultimele ale capitolului patru (de cele precedente neam ocupat înainte de Postul Mare), iar ele ne prezintă, cea dintâi, modul tainic în care Împărăţia lui Dumnezeu se „înfiripă” şi se dezvoltă, aidoma unei seminţe aruncate în pământ, în uimirea şi satisfacţia semănătorului, în timp ce a doua, evocă începuturile foarte modeste ale Ei cu asigurarea, însă, ca va deveni o realitate viguroasă şi primitoare, aidoma unei seminţe de muştar care, deşi cea mai mică dintre seminţele din lume, devine mai apoi un copac capabil să strângă între ramurile lui, păsările cerului. Într-o epocă de criză, în care anumite atacuri îndrep-

tate împotriva Bisericii ori o slăbire a practicii religioase maschează efortul modest al sufletelor generoase, aceste parabole ale creşterii ne oferă un motiv de speranţă. Ca şi contemporanii lui Isus, noi suntem adesea nerăbdători sau chiar sceptici faţă de creşterea Bisericii, a Bisericii noastre.

Se impune atunci să ne însuşim din Evanghelie certitudinea creşterii Bisericii prin puterea lui Dumnezeu, chiar şi-n vreme de furtună. Această certitudine de credinţă revigorează speranţa noastră, dând inimilor noastre elan şi dinamism, pentru o activitate eclezială curajoasă. Această speranţă lărgeşte dorinţa, ne învaţă să avem răbdare, să admirăm lucrarea lui Dumnezeu, adesea ascunsă unor prime priviri.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul Când s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Auzind vecinii şi rudele că Domnul şi-a arătat mila faţă de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur şi voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama a zis: „Nu, ci se va chema Ioan”… (Lc 1,57-66.80).

Ioan Botezătorul este unul dintre puţinii sfinţi căreia Biserica îi acordă în calendarul ei, mai mult de o sărbătoare.

Procedând astfel, ea evidenţiază importanţa rolului pe care Ioan l-a jucat în istoria mântuirii, mai precis, acela de a fi pregătit poporul în vederea întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu. În ziua de 24 iunie, Biserica celebrează naşterea acestui Înaintemergător. Cel care ne relatează evenimentele naşterii acestui ultim profet al Vechiului Testament este Sfântul Luca, în cadrul primelor două capitole ale Evangheliei sale.

Aceste două capitole sunt astfel construite, încât să marcheze strânsa legătură între cei doi mari protagonişti ai reformei religioase de la începutul secolului întâi: Isus şi Ioan.

Sfântul Luca se preocupă, în diferitele episoade ale acestor capitole, să stabilească, pe de o parte, profilul fiecăruia dintre aceşti doi protagonişti, iar pe de altă parte, rolul pe care îl are de împlinit (vezi, în acest sens, anunţurile făcute de îngerul Gabriel lui Zaharia, tatăl lui Ioan, şi Mariei, mama lui Isus, precum şi imnurile rostite de Zaharia, de Maria şi de bătrânul Simeon – Lc 1,4-24; 1,26-38 şi 1,46-55; 1,6879; 2,29-33).

Fragmentul evanghelic propus spre meditare în această sărbătoare, relatează în doar câteva cuvinte naşterea copilului, anunţată de către înger lui Zaharia. Particularitatea acestei naşteri stă în faptul că Elisabeta, din cauza vârstei foarte înaintate şi a sterilităţii, era incapabilă de a mai deveni mamă. Sfântul Luca subliniază, însă, că Elisabeta a fost binecuvântată cu un copil în urma îndelungatelor rugăciuni pe care ea, împreună cu soţul ei, le-a ridicat către Dumnezeu. Şi mai important, pentru Sfântul Luca, e faptul că acestui copil, încă de la naştere îi este rezervat un destin deosebit. Acest destin este bine scos în evidenţă în contextul alegerii numelui pe care nou-născutul urma să îl poarte. Conform tradiţiei, copilul trebuia să poarte numele tatălui, dar atât mama cât şi tatăl vor insista ca aceia care îi vor acorda circumcizia, să îi pună numele indicat de înger, întrucât exprimă bine rolul pe care îl va avea de jucat. Într-

adevăr, numele de Ioan înseamnă „Dumnezeu se milostiveşte”, indicând astfel timpul milostivirii pe care, puţin mai târziu, avea să-l vestească şi să-l arate împlinit în persoana şi activitatea lui Isus Cristos.

Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul nu doar comemorează un eveniment din trecut. Ea celebrează – mai precis, actualizează – evenimentul milostivirii lui Dumnezeu pentru toţi cei care se deschid lucrării mântuitoare a lui Isus Cristos. În acest scop, Sfântul Ioan a desfăşurat o amplă muncă de predicare a unui botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor. Aceasta era condiţia recerută pentru a primi prezenţa lucrării mântuitoare. Această condiţie a rămas valabilă şi în zilele noastre.

iunie 2012

Actualitatea Creştină

27

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Biserica Catolică din Armenia Republica Armenia (armeană: Hayq, HaArarat (în limba armeană „Creaţia lui Dumyastan), aflată în Caucazul sudic, între Marea nezeu”) este un munte de origine vulcanică, de Neagră şi Marea Caspică, se învecinează cu 5.137m înălţime. Ultima erupţie datează din Turcia la vest, Georgia la nord, Azerbaidjan la 1840. Aflat în prezent pe teritoriul Republicii est şi Iran la sud, fiind o zonă de trecere între Turce, Araratul continuă să rămână simbolul Asia şi Europa. Cu o suprafaţă de aproape Armeniei, leagănul unde s-a format poporul 30.000 km2 şi o populaţie de circa 3,3 milioane armean. Conform tradiţiei biblice, care de-a locuitori, Armenia are o istorie frământată care lungul timpului a fascinat şi atras mulţi explose întinde pe mai bine de două milenii, timp în ratori faimoşi (ca Marco Polo şi astronautul care a făcut parte din diverse imperii, inclusiv James Irwin), vârful muntelui Ararat este locul Imperiul Armean, de scurtă durată. La începuunde s-ar fi oprit arca lui Noe după încetarea tul secolului al IV-lea d.C., Regatul Armeniei potopului. Într-adevăr, în unele fotografii din a fost primul stat ce a adoptat creştinismul ca spaţiu, se poate vedea un obiect neidentificat, religie naţională – un fapt cu care armenii se Botezul regelui Tiridates cunoscut sub numele de „anomalia Araratumândresc (data tradiţională este anul 301, când lui”, pe care unii cercetători biblici îl consideră a Sf. Grigore Luminătorul l-a convertit la creştinism pe regele fi un rest al arcei lui Noe. Tiridates al III-lea). Armenia modernă recunoaşte misiunea exclusiv istorică a Bisericii Apostolice Armene ca biserică Demografie şi religie naţională, cu toate că prin actuala constituţie, Biserica este Armenii reprezintă circa 97% din populaţie, minorităţile separată de stat. Cu o democraţie în curs de afirmare, Ar- principale fiind azerii, ruşii, ucrainenii, kurzii. Limba oficimenia este clasificată ca o ţară mediu dezvoltată, 10,6% din ală este armeana, cu un alfabet propriu, inventat în 406 d.C., populaţie trăind încă sub pragul internaţional de sărăcie de de către Sfântul Mesrob Mashtots, călugăr, a cărui şcoală de 1.25 dolari SUA pe zi. Republica Armenia şi-a redobândit scriitori şi traducători biblici a stat la baza formării limbii independenţa la 23 august 1990, când s-a desprins din fosta literare. Religia majoritară este creştinismul; cea mai nuURSS. meroasă comunitate este constituită de Biserica Apostolică Armeană, ale cărei origini datează din sec. I, când în această Numele zonă au predicat Sfinţii Apostoli Iuda Tadeu şi Bartolomeu, La origine, armenii îşi numeau ţara Hayq, adică „cei care între anii 40-60. Conducătorul Bisericii Apostolice Armene sunt din neamul lui Haik”. Conform explicaţiei legendare, se numeşte Catholicos şi are în jurisdicţia sa atât credincioHaik ar fi fost strănepotul lui Noe şi strămoşul poporului şii din ţară, cât şi pe cei din diaspora, al căror număr este armean. Vecinii, în schimb, i-au dat numele de Armenia sau estimat la circa 2 milioane. Biserica Apostolică Armeană Armina, după denumirea celui mai puternic trib din regiu- este urmată, ca număr de membri, de Biserica Catolică – de ne, ai cărui membri îşi spuneau armen. E posibil ca această rit armean şi romano-catolic – mai numeroasă odinioară în denumire să derive de la Armenak sau Aram, strănepotul lui regiunile istorice Artvin şi Cilicia, dar împuţinată din cauza imigrărilor, a pierderilor teritoriale şi a măcelurilor din Haik şi mare conducător al poporului său. trecut. Mari comunităţi de armeni catolici se află astăzi în Muntele Ararat, simbolul Armeniei Argentina, SUA, Franţa, iar altele mai mici, în România, Liban, Siria, Turcia şi Australia. Pe lângă alte confesiuni creştine neoprotestante, mai sunt prezente în Armenia diverse culte ca Martorii lui Iehova, Yazidi, Islamismul.

Biserica Catolică din Armenia

Muntele Ararat văzut dinspre Armenia

28

Actualitatea Creştină

iunie 2012

Estimările cu privire la creştinii care îşi trăiesc credinţa în unire cu Roma, în Armenia, sunt variabile, de la 140.000 – după unele estimări – la circa 500.000, după altele. Ca organizare ecleziastică, pe teritoriul Armeniei există o misiune sui iuris (iniţial administraţie apostolică) pentru ritul

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME romano-catolic şi un exarhat pentru catolicii de rit armean.

Armenii catolici din diaspora sunt organizaţi în comunităţi proprii. Pe lângă acestea, există şi o congregaţie călugărească de rit mechitarist – un rit iniţiat de călugărul Mekhitar din Sebaste în 1712, odată cu înfiinţarea unei congregaţii de inspiraţie benedictină care, de-a lungul timpului, s-a remarcat prin şcolile sale şi prin îngrijirea ediţiilor armeneşti ale unor vechi texte greceşti pierdute. Atât în Armenia cât şi în lumea întreagă, armenii catolici au înfiinţat şcoli, centre de studiu biblic şi patristic, precum şi publicaţii care îmbină caracterul religios cu cel naţional.

Istoric Biserica Catolică Armeană (rit armenesc)

După ce Biserica Apostolică Armeană a rupt oficial comuniunea cu Bisericile calcedoniene, în secolul V, unii episcopi armeni şi diverse congregaţii au căutat, de-a lungul timpului, să refacă unirea cu Biserica Romei. În timpul cruciadelor, Biserica din regatul armean al Ciliciei a format o uniune cu Biserica Catolică, dar aceasta nu a durat. Uniunea a fost restabilită la Conciliul din Florenţa, în 1439, însă fără a avea efecte reale, veacuri de-a rândul. În 1740, Abraham-Pierre I Ardzivian, care se convertise anterior la catolicism, a fost ales patriarh de Sis. Doi ani mai târziu, Papa Benedict al XIV-lea a înfiinţat Biserica Catolică Armeană. În 1749, s-a construit o mănăstire în Bzoummar, Liban, care şi azi găzduieşte sediul acestei Biserici. În timpul masacrului din 1915–1918, membrii comunităţii s-au refugiat în ţările vecine şi apoi în lumea întreagă.

Ritul armean

Ritul armean, rit tipic Bisericii Armene, îmbină elemente latine şi bizantine. Astfel, celebrantul este asistat de un diacon, celebrarea se face, în parte, cu faţa la popor, şi în parte, cu spatele, lecturile sunt în număr de două, plus Evanghelia, rugăciunea euharistică are formă fixă şi înainte de binecuvântarea finală, se recită o rugăciune universală.

Etchiadzin, cea mai veche catedrală din lume

Dieceze catolice armeneşti în lume (2008): Arhieparhia de Beirut, Liban (sediu patriarhal), 12.000 credincioşi Eparhia de Ispahan, Iran, 10.000 Arhieparhia de Baghdad, Irak, 2.000 Eparhia de Iskanderiya (Alexandria), Egipt, 6.000 Arhieparhia de Alep, Siria, 17.500 Eparhia de Kamichlié, Siria, 4.000 Exarhatul patriarhal de Damasc, Siria, 6.500 Arhieparhia de Istanbul, Turcia, 3.650 Exarhatul patriarhal de Amman şi Ierusalim, 800 Arhieparhia de Liov, Ucraina, Eparhia de Sainte-Croix-de-Paris, Franţa, 30.000 Ordinariatul pentru Grecia (Atena), 350 Exarhatul Apostolic pentru America Latină şi Mexic, 12.000 Eparhia de Santo Gregorio de Narek, Buenos Aires, 16.000 Ordinariatul pentru România (Gherla), 806 Eparhia de Our Lady of Nareg, New York (SUA şi Canada), 36.000 Ordinariatul pentru Europa Orientală (Gyumri, Armenia), 490.000 TOTAL 700.806

Biserica Romano-Catolică din Armenia (rit latin)

Credincioşii romano-catolici din Armenia mai sunt numiţi şi „franci”, prin asociere cu misionarii francezi care au activat aici începând cu perioada cruciadelor.

Nunţiatura Apostolică în Armenia a fost înfiinţată în 1993, la Erevan; actualul nunţiu, Caludio Gugerotti, a fost numit de Papa Ioan Paul al II-lea în 2001.

Vizite papale în Armenia

Prima vizită a unui Suveran Pontif în Armenia se datorează tot Papei Ioan Paul al II-lea, care a vizitat această ţară în cadrul celei de-a 95-a călătorii apostolice în afara Italiei, în septembrie 2001, cu ocazia împlinirii a 1.700 de ani de la creştinarea Armeniei.

Pagini realizate de Liana GEHL iunie 2012

Actualitatea Creştină

29

INTERVIU

O lumină în întuneric Poate în mod providenţial, chiar în ziua de 17 mai – aniversarul morţii Monseniorului Vladimir Ghika – a apărut o nouă carte despre „Prinţ” sub semnătura Mihaelei Vasiliu (O lumină în întuneric, EARCB 2012, 165 pag. cu ilustraţii – ediţie apărută şi în franceză la editura Cerf, 2011). Membră în comisia pentru susţinerea cauzei de beatificare a Monseniorului, dna Vasiliu a acceptat să ne acorde un interviu pentru cititorii revistei.

A.C.: Cum l-aţi cunoscut pe Mons. Ghika? asociaţiei Virgo fidelis şi în România, directoriul şi statutul M.V.: L-am cunoscut pe Mons. Ghika datorită părinte- acesteia fiind traduse şi publicate la EARCB în 2010. Peste lui Ioan Dragomirescu, paroh la Câmpina între 1952-1977. un an, PS Frăţilă dădea aceeaşi aprobare şi pentru BiseCred că eram elevă sau studentă. Mi-a împrumutat o carte rica Greco-Catolică. Astfel, deşi nu l-am cunoscut direct, care m-a marcat profund: Une flamme dans le vitrail, de Monseniorul mi-a devenit apropiat prin ceea ce a lăsat în Yvonne Estienne, fiica spirituală a Monseniorului. După urma sa. acea lectură, el devenit pentru mine ca o lumină care prinA.C.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră scrierea dea viaţă, o prezenţă, un prieten, şi nu m-am îndoit nicio acestei cărţi? clipă că am de-a face cu un sfânt. La Bucureşti, am cunosM.V.: La început nu m-am gândit să scriu o carte, dar cut persoane care au avut ocazia să-l cunoască : Oana Se- voiam să înţeleg care a fost viaţa spirituală a Monsenioruceleanu, Marie Thérèse Cernea, Horia Cosmovici, Bruder lui, relaţia lui intimă cu Cristos, rugăciunea, dăruirea sa în Augustin, Emanuel Cosmovici, părintele Sebastian … iubirea aproapelui. Pas cu pas, totul se lumina şi am înceAndrei Brezianu, care îl cunoştea bine pe Dan, soţul put să înţeleg un pic din ceea ce trăise. Era ca şi cum îmi meu, ne-a făcut odată cadou o dezvăluia el însuşi secretul vieţii carte pe care nu o mai am. Se nului. Scrierea cărţii, apoi, a fost o mea Protonotarul. În mod voalat, adevărată aventură spirituală şi o vorbea de Monsenior. meditaţie de zi cu zi. Monseniorul De când m-am stabilit în parcă îmi conducea paşii şi mă înGermania, cum sunt aproape de demna să spun şi celorlalţi ce am graniţa cu Belgia, merg deseori la primit. Am folosit ca surse cărţile Sanctuarul Fecioarei Săracilor de şi arhivele indicate în bibliografie la Banneux. Acolo l-am cunoscut şi tot ceea ce am primit indirect de pe părintele Raymond Lenain. la cei ce l-au cunoscut şi iubit.

Fratele lui, Yvan Lenain, îl cunosA.C.: Citind cartea dumneacuse bine pe Mons. Ghika; făcuse voastră, am rămas surprinsă de parte din cercul tomist de la Meuun lucru: eu nu ştiam prea multe don al Raissei şi Jacques Maritain. De la pr. Raymond am despre Mons. Ghika, nu ştiam multe despre el ca om. Dar aflat mai multe lucruri pe care le ştia de la fratele lui. am cunoscut persoane care au fost convertite de el şi, deMai târziu, a fost importantă intervenţia părintelui odată, mi-am dat seama că aceste persoane aveau ceva Ciobanu, paroh la Sacré Coeur, unde slujise Mons. Ghika în comun, în felul lor de a fi, de a vedea viaţa ... şi m-am şi de care aparţinusem şi noi. Vizitându-ne în Germania, gândit că trebuie să fie moştenirea Monseniorului ... Aţi ne-a îndemnat să-l facem din nou cunoscut pe Monseni- avut şi dumneavoastră astfel de experienţe? or, mai ales în Franţa, unde desfăşurase un apostolat atât M.V.: Da, şi eu am acelaşi sentiment, şi în plus, faptul de important. Nu prea ştiam cum, dar ... am început! Am că Mons. Ghika mi-a dăruit o familie spirituală. În primul primit binecuvântarea ÎPS Robu, care ne-a recomandat rând, toţi cei care lucrăm pentru el în cadrul cauzei de beaCardinalului Parisului, Mons. André Vingt Trois. Acesta tificare, dar şi mulţi alţii. Împreună, formăm moştenirea sa, ne-a permis să activăm în Franţa şi ... aşa a început un dobândită cu preţul vieţii. Cred că aşa se explică extraorşir de evenimente împreună cu Maria Sander şi Antoaneta dinara lui rodnicie, care nu poate veni decât din misterul Vlaicu. Instalarea statuii Monseniorului, executată de Lu- crucii Mântuitorului. ana Alexe, la Villejuif (Paris), cu ocazia jubileului de 75 de A.C.: Aţi intitulat foarte frumos cartea: O lumină în ani de la fondarea parohiei Sfânta Teresa a Pruncului Isus. întuneric. Acesta ar fi, oare, mesajul pe care Mons. Ghika Este locul în care Mons. Ghika îşi începuse activitatea a vrut să-l lase românilor de azi? misionară în acest banlieu al Prisului.

M.V.: Da, asta a fost şi este Monseniorul : o lumină Sunt lucruri care ne-au dat o mare bucurie şi multe ha- care a ars şi s-a consumat în întunericul vremii lui, dar care ruri pas cu pas şi ... după cum vedeţi, continuă. continuă să ardă şi în cel al vremurilor noastre. Asemenea Pentru mine, a fost extraordinar să descopăr că în 10 lui Isus, Lumina lumii, el ne lasă mesajul inimii lui : o dieceze din Franţa, funcţionează asociaţia Virgo fidelis, iubire necondiţionată. Şi cred că ar dori să fim şi noi, cât mişcare de rugăciune pentru preoţi iniţiată de Monsenior, de puţin, reflectarea acestei lumini. la care m-am afiliat şi eu. ÎPS Robu a aprobat introducerea

30

Actualitatea Creştină

iunie 2012

SFÂNTUL LUNII

Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591)

Patron al tineretului „Nu este bine să ne credem mari datorită originii noastre: chiar şi principii sunt cenuşă ca şi cei săraci”.

Alois s-a născut în castelul din Castiglione delle Stiviere, la 9 martie 1568. Ferrante Gonzaga, tatăl lui Alois, era un bărbat orgolios, cu un temperament coleric, dar ataşat de familie şi de credinţa sa. Mama lui Alois, Marta di Santena, era o femeie sfântă, ce va lăsa asupra fiului său o urmă de neşters, încă din primii ani ai vieţii acestuia. În 1578, Alois şi Rodolfo, fratele său, au fost trimişi la curtea florentină a familiei Medici, atât pentru a se ocupa în mod corespunzător de educaţia lor, cât şi pentru a fi puşi la adăpost de ciuma care făcuse deja ravagii în zonele din apropiere de Castiglione.

La 15 august 1578, în biserica Buneivestiri, din Florenţa, în mod spontan, Alois „se consacră Mariei, aşa cum ea i s-a consacrat lui Dumnezeu”, făcând vot de castitate. Înţelegea destul de bine ce însemna lucrul acesta.

De la curtea din Florenţa a trebuit să plece la cea din Mantova. Aici a avut bucuria de a primi Prima Împărtăşanie din mâinile Sfântului Carol Borromeu, care se afla acolo pentru o vizită pastorală.

Atunci când a aflat despre dorinţa fiului său, Ferrante Gonzaga nu putea să înţeleagă decizia acestuia de a îmbrăţişa viaţa religioasă. Se simţea trădat de Alois în care-şi pusese toate speranţele legate de viitorul titlului de marchiz pe care-l avea familia sa.

După multe piedici, în sfârşit, pe 4 noiembrie 1585, Alois şi-a început drumul său spre Roma. Intrând în noviciat, şi-a ales ca moto cuvintele: „ca şi ceilalţi!”, pentru a arăta că nimic nu trebuia să-i mai amintească originile sale princiare.

Pe atunci, iezuiţii nu erau deloc blânzi în metodele lor formative. Când maestrul de novici şi-a dat seama că acel novice excepţional avea enervantul obicei de a ţine mereu capul înclinat şi ochii plecaţi, „pe de o parte pentru

a-l dezvăţa, pe de altă parte pentru a-l mortifica, l-a pus să-şi facă un guler din carton, acoperit cu pânză, şi să-l poarte mai multe zile, legat la gât, în aşa fel încât să nu-şi mai poată înclina capul şi să fie forţat să-l ţină drept. Alois purta acel guler cu mare bucurie şi zâmbea referindu-se la acest fapt atunci când era împreună cu ceilalţi, în recreaţie”.

Episodul este semnificativ: Alois a ajuns în noviciat la șaptesprezece ani, cu un asemenea bagaj ascetic, că problema educaţională, atunci când se făcea referire la el, era mai degrabă aceea cum să fie eliberat, dezvăţat de prea multe exagerări şi chinuri pe care şi le impunea.

Până să ajungă în noviciat, Alois se călăuzise singur, fără să aibă un îndrumător spiritual. Dobândise un asemenea autocontrol că, după luni întregi în care mergea zilnic la împărăteasă, mărturisea că n-ar fi putut s-o recunoască.

Nu ridicase niciodată privirea spre ea; folosise uzanţele curţii „pentru a trăi protejat în interior, fără nici cea mai mică distragere a atenţiei”. În noviciat, îl vedeau cu o constituţie fragilă, dar cu un temperament atât de puternic, că ar fi putut să devină călăuza, formatorul lor. În timpul procesului de beatificare s-a insistat mult pe acest aspect: „Era tratat de către toţi cu respect deosebit, de parcă ar fi fost

cel mai înaintat în vârstă… Îi plăceau să-l numească: micul nostru general, fiind convinşi că el, datorită calităţilor sale rare, ar fi putut ocupa un asemenea post”.

La Roma, spre sfârşitul anului 1590, a izbucnit epidemia de ciumă.

Alois, atunci când nu era cu bolnavii sau cu cei muribunzi – şi cu o duioşie infinită îi alegea pe cei mai respingători – , colinda pe la palatele nobililor (cu unii dintre ei se jucase în copilărie) ca să ceară de pomană pentru săracii pe care trebuiau să-i îngrijească. Nu se proteja deloc, deşi superiorii îi interziseseră să meargă la spitalele cu bolnavi contagioşi. Într-o zi, când se întorcea de la obişnuita asistenţă acordată bolnavilor, găsi în colţul străzii un bolnav de ciumă, muribund. Dumnezeu îl pusese într-o situaţie în care singura lege era aceea a iubirii: a luat muribundul în spate şi l-a dus la spital.

Molipsit de ciumă, Alois a trebuit să rămână la pat timp de patru luni, îndreptându-se lent spre moarte. Atunci când putea, cobora din pat şi îngenunchea în faţa Crucifixului. Dacă era mustrat pentru asta, răspundea: „Sunt staţiuni de la Calea Crucii a vieţii mele”.

Tuturor le spunea: „Plec fericit”; iar mamei, în ultima scrisoare, îi scria: „Nu-l plângeţi ca pe un mort pe unul care are de trăit pentru totdeauna în faţa lui Dumnezeu”. Alois a murit la Roma, la 21 iunie 1591.

A fost proclamat fericit în 1605, sfânt în 1726 şi, în anul următor, patron al tineretului şi, deoarece cea mai mare parte a seminariilor post-tridentine erau conduse de iezuiţi sau se inspirau din spiritualitatea ignaţiană, Alois de Gonzaga a fost propus ca model al tuturor aspiranţilor la preoţie.

(Fragment din Portrete ale sfinților II, Sfinți din secolele XV-XVIII, Pr. Antonio Maria Sicari o.c.d., Editura Carmelitană; http://edituracarmelitana. blogspot.com; www.carmelitanisnagov.ro).

iunie 2012

Actualitatea Creştină

31

ANUNȚURI

Iaşi: Examen vocaţional de admitere la Institutul Teologic Romano-catolic Sfântul Iosif Pentru cei care au simţit chemarea Domnului Isus Cristos de a-l urma şi de a-l sluji pe calea Sfintei Preoţii, Institutul Teologic Romano-catolic Sfântul Iosif din Iaşi anunţă organizarea unui examen vocaţional în luna iulie 2012. În vederea admiterii se va ţine cont de următoarele: I. Înscrierile se fac la Secretariatul Institutului Teologic Romano-catolic Sfântul Iosif din Iaşi, în perioada 9 - 14 iulie 2012.

II. Examenul va avea loc în ziua de 16 iulie 2012, pentru absolvenţii de liceu cu Diplomă de Bacalaureat, care vin atât de la Seminarul Liceal Sfântul Iosif, din Bacău, cât şi de la alte licee. Pe data de 17 iulie 2012 se vor comunica rezultatele.

III. Examenul se va susţine la următoarele discipline: – Limba şi literatura română (scris, materia de la bacalaureat); – o limbă străină modernă (la alegere între engleză, franceză şi germană - scris); – Mica Biblie. Istoria Sacră a Vechiului şi Noului Testament, ARCB, Bucureşti 2004 – Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, Bucureşti 1993: 1. Partea I. Mărturisirea de credinţă 2. Partea a II-a Celebrarea misterului creştin – probă muzicală.

IV. La înscriere (9 – 14 iulie 2012), candidaţii vor prezenta următoarele acte necesare pentru dosarul personal: • Diploma (adeverinţă) de bacalaureat; • Foaie matricolă a anilor de liceu; • Adeverinţă medicală tip în care vor fi trecute de medicul de familie sau de medicul şcolar antecedentele cronice patologice şi psihice, MRF-ul şi RBV-ul; • Certificatul de naştere şi o copie legalizată după certificatul de naştere; • Certificat de Căsătorie religioasă a părinţilor; • Certificatul de botez şi de mir • Scrisoare de caracterizare din partea parohului; • Cerere de înscriere (se completează în momentul înscrierii); • Patru fotografii (tip buletin); • Copie după buletin; • Dosar plic.

V. Absolvenţii Seminarului Liceal, în afara documentelor cerute pentru candidaţii de la celelalte licee, vor trebui să prezinte şi o caracterizare din partea superiorilor Seminarului de la care vin.

Institutul Teologic Romano-Catolic Sfântul Iosif Str. Th. Văscăuţeanu, 6, 700462-Iaşi Tel. 0232/225228, Fax 0232/211476 E-mail secretar@itrc.ro, www.itrc.ro

Rubrică realizată de Dr. Dănuţ DOBOŞ

File de istorie

32

Rector, Pr. dr. Benone Lucaci

Sr. Maria Silas, N.D. de Sion

S-a născut în anul 1878, în Franţa, iar în 1906, a intrat în noviciatul Notre Dame de Sion. A activat, pe rând, în casele Institutului N.D. de Sion de la Anvers, Trieste, Londra, iar în anul 1919 a devenit Superioară.

A venit în România în 1931, unde şi-a petrecut ultimii zece ani de viaţă (3 ani la Galaţi şi 7 ani la Bucureşti). A murit la 24 aprilie 1941 la Bucureşti, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu, prilej pentru publicaţia Buletin parohial de a-i dedica un articol comemorativ: «Maica Superioară a fost, din primele zile ale sosirii în Bucureşti, un sprijin clarvăzător şi înţelegător. Vederile ei s-au lărgit imediat dincolo de tradiţia marelui Institut (...).

Fostele eleve care au rămas credincioase Institutului, simpatiile ce au fost atrase, devotamentul, veneraţia cu care a fost înconjurată, regretele tuturor la moartea ei sunt dovada grăitoare pentru faptul că sora şi-a meritat pe deplin titlul ce-l purta: „Notre Mère”».

Actualitatea Creştină

iunie 2012