Înainte de 1989 nu mi-aş fi închipuit niciodată că, după dispariţia regimului comunist, în România va fi atâta sărăcie şi dezorientare, mizerie de atâtea feluri şi disperare, ca în zilele noastre. După atâţia ani de la evenimentele din decembrie 1989, nu am ajuns, ca ţară şi popor, să avem sub paşii noştri un „pământ” sigur şi neclintit, cum ar fi normal să avem, ci ne afundăm tot mai mult în nisipurile mişcătoare ale tuturor egoismelor şi meschinăriilor, ale imposturii şi ale incompetenţei, ale corupţiei camuflate în mii de feluri, ale urii şi ale lipsei de suflet creştin, ale orbirii spirituale şi naţionale. De prea multe ori nu am ştiut să răspund la această întrebare, pe care de altfel o găseam şi în mine: „Cu ce am păcătuit, ca să avem asemenea soartă?”
