Actualitatea creştină, nr. 09/2010

Păstorul Arhidiecezei

100 de ani de la naşterea Fericitei Tereza de Calcutta Când, îndată după evenimentele din 1989, Maica Tereza de Calcutta a venit şi în România, la Bucureşti, multă lume a fost fericită să o vadă şi să o asculte pe aceea a cărei faimă sosise cu mult înainte pe meleagurile noastre: faimă de slujire a celor mai din urmă, faimă de sfinţenie.

Revistele şi cărţile străine ajunse sporadic în România îi purtau imaginea şi-i descriau activitatea, aşa încât nu erau puţini românii care o ştiau deja destul de bine pe aceea care câştigase simpatia foarte multora din lumea întreagă datorită slujirii generoase în favoarea săracilor, a bolnavilor şi a celor lipsiţi de apărare. „Vrei să mă întrebi ceva?”

Acum s-au împlinit 100 de ani de la naşterea aceleia care avea să ajungă fie declarată Fericită de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, şi 20 de ani de când a venit pentru prima oară în România, unde am primit-o ca pe o sfântă şi o regină a dragostei faţă de aproapele. Ştiam că dorea să deschidă la Bucureşti o casă pentru surorile din congregaţia ei şi, fiind perfect de acord cu acel proiect, după ce m-am consultat cu câţiva preoţi, i-am propus Maicii Tereza casa de la Chitila, care fusese transformată la parter în capelă. Chiar în prima zi de cum a sosit la Bucureşti, ne-am dus acolo împreună cu maicile care o însoţeau şi care trebuiau să rămână în România. Maicii Tereza şi celorlalte surori le-a plăcut casa, aşa încât s-a stabilit ca acolo să fie prima casă deschisă în România (căci urmau, în timp, altele la Bacău şi Gheorghieni, judeţul Harghita). În Chitila, în umbra casei, am stat atunci de vorbă cu Maica Tereza. Sigur că nu ţin minte, din păcate, toate câte le-am discutat, dar unele frânturi mi-au rămas întipărite în minte şi-n inimă. Chiar la începutul întâlnirii noastre din umbra casei mi-a spus pe neaşteptate: „Vrei să mă întrebi ceva?” Şi i-am răspuns „da”, fără să ştiu ce întrebare îi voi pune; şi mi-a venit în minte aceasta: „Ce vor face aici surorile?” Cred că citez exact: „Dacă veţi auzi că dintre tinere sau mame de familie nu vor să păstreze spre naştere copilul pe care îl poartă, trimiteţi-le aici la surori, să ni-l dea nouă să-l creştem; dacă-i ştiţi pe cei mai săraci dintre săraci, la fel: nr. 9/2010

trimiteţi-i aici”. Şi-am întrebat-o: „Şi unde vor sta?” Şi mi-a răspuns îndată: „Vom construi aici o casă pentru ei”. Şi mi-a arătat locul: un teren care încă nu ne aparţinea. De fapt, nu peste multă vreme casa era gata şi există şi astăzi: acoperiş binecuvântat pentru cei mai săraci dintre săraci. Şi sfinţii fac compromisuri Plecând din ţară atunci, Maica Tereza mi-a lăsat puţin mai mult de 8.000 de dolari ca să-i păstrez şi, când va fi cazul, să-i schimb în monedă românească şi să dau surorilor dacă vor avea nevoie, mai ales că se contura de-acum proiectul casei pentru săraci. Am întrebat-o pe Maica Tereza dacă să facem schimbul valutar la bancă (deci oficial) sau pe piaţa neagră. Aşa cum mă aşteptam, mi-a spus foarte hotărâtă „la cursul oficial, la bancă”. Şi aşa am făcut, însă am obţinut bani puţini în comparaţie cu cât se obţinea la neoficial. Clădirea se înălţa deja, costurile erau mari, şi desigur că maicile de la Chitila au informat-o pe Maica Tereza că mulţi bani n-au fost din ceea ce mi-a lăsat, căci schimbul valutar oficial era slab. La o ulterioară vizită, Maica Tereza mi-a lăsat iarăşi nişte dolari, aproximativ aceeaşi sumă ca întâia oară, şi încă odată am venit cu aceeaşi întrebare: când va fi cazul, cum să-i schimb, „la oficial sau la negru”? Ea a făcut o mică pauză, a schimbat vorba, apoi când nu mai aşteptam un răspuns, deodată aud: „Şi cum spuneai că se mai pot schimba în afară de oficial ? I-am spus: „La negru”. Şi ea: „Acolo să-i schimbi”. Apoi s-a ridicat

1

2

Păstorul Arhidiecezei

îndată şi a făcut câţiva paşi mai încolo, parcă fugind de hotărârea luată. Îşi schimbase între timp convingerea Maica Tereza, nevoia de bani pentru clădirea săracilor fiind mai convingătoare decât argumentul meu de odinioară, când îi spusesem că piaţa neagră măsura mai bine realitatea decât cursul oficial şi atunci nu e un păcat să foloseşti măsura justă. Mi-am spus atunci: uite că şi sfinţii fac compromisuri. Dar pentru mine ea rămânea la fel de mare şi sfântă, la fel de fermecătoare ca şi înainte. „Vreţi să-mi spuneţi un viciu de-al dumneavoastră?”

Nu pot uita cum, într-o bună zi, m-a întrebat: „Vreţi să-mi spuneţi un viciu de-al dumneavoastră?” Mai întâi nu ştiam ce să cred, nu ştiam dacă am înţeles bine şi am cerut cuiva să-mi traducă exact. Da, aceasta era întrebarea. Maica Tereza se uita cu ochii ei mari la mine şi aştepta, zâmbind, răspunsul. I-am descoperit viciul fumatului, spunându-i: „Deşi nu puteţi da dezlegare de

păcate, vă spun totuşi că fumez în fiecare zi, ca atare cred că acesta e un viciu”.

Ea mi-a răspuns, spre uimirea mea: „Foarte bine. Şi cât de mult fumaţi?”

I-am răspuns: „Patru-cinci ţigări pe zi”. Şi ea: „Prea puţin. Nu se poate face nimic”. Apoi m-a lămurit: „Voiam să văd cât cheltuieşti cu viciul tău, ca apoi săţi propun să dai un sfert săracilor, dar numai cu 4-5 ţigări pe zi nu se poate face nimic…”. În tot cazul, pe când mai fumam încă, îmi apăram viciul arătând că o sfântă mi-a spus două lucruri în legătură cu acesta: că-i foarte bine că fumez şi că fumez prea puţin.

Noi toţi care am primit-o la Bucureşti pe Maica Tereza am avut norocul să întâlnim în persoana ei o adevărată sfântă deşi arăta, cum gândea cineva, ca o jumătate de covrig îmbrăcat în straie indiene, dar, de fapt, ea era coloană de legătură între cer şi pământ, fluviu de dragoste faţă de Dumnezeu şi de oameni, urmă de lumină care a schimbat ceva în istoria Bisericii şi a lumii. Eu personal îi mulţumesc Domnului că mi-a fost dat să o întâlnesc, să vorbesc cu ea şi să o însoţesc în diferite locuri din capitală. Parcă nu privea decât pământul, ca să vadă pe cei căzuţi; părea fără putere, deşi avea în ea atotputernicia iubirii şi a dăruirii de sine. Ea răspândea lumină în jurul ei şi ne-a dat şi nouă din această lumină.

Binecuvântată să fie clipa în care s-a născut acum 100 de ani, binecuvântată ziua în care a poposit şi la noi, rodnică să-i fie pomenirea în Biserică şi în lume.

Fericită Maică Tereza de Calcutta, roagă-te pentru noi!

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Astăzi, lumea are puţină credinţă, pentru că este mult egoism în timp ce se caută bogăţia. Pentru a fi autentică, credinţa trebuie să fie generoasă. Credinţa şi iubirea merg mână în mână, se completează reciproc, nu se despart niciodată. Credinţa ne face capabili să-l iubim şi să-l slujim pe Cristos în cei săraci… Eu aş renunţa la orice lucru, chiar şi la viaţa mea, dar nu aş renunţa la Isus, la credinţa mea… Fără credinţă nu aş putea să trăiesc nici măcar o clipă, nici măcar 24 de ore….

Maica Tereza de Calcutta

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA EBENDICT AL XVI-LEA Maria, ridicată la cer, nu şi-a încetat misiunea de mijlocire (Angelus, 15 august 2010) Astăzi, în solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, celebrăm trecerea de la condiţia pământească la fericirea cerească a celei care l-a născut în trup şi l-a primit în credinţă pe Domnul Vieţii. Veneraţia faţă de Fecioara Maria însoţeşte încă de la început drumul Bisericii, şi începând deja din secolul al IV-lea apar sărbători mariane: în unele este slăvit rolul Fecioarei în istoria mântuirii, în altele sunt celebrate momentele principale ale existenţei sale pământeşti. Semnificaţia sărbătorii de astăzi este conţinută în cuvintele ce încheie definiţia dogmatică, promulgată de Venerabilul Papă Pius al XII-lea la 1 noiembrie 1950, în acest an fiind a 60-a aniversare a acesteia: „Neprihănita pururea Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu, încheindu-şi cursul vieţii pământeşti, a fost înălţată în gloria cerească cu trup şi suflet” (Constituţia apostolică Munificentissimus Deus, AAS 42 [1950], 770).

Artişti din toate epocile au reprezentat în pictură şi sculptură sfinţenia Maicii Domnului, împodobind biserici şi sanctuare. Poeţi, scriitori şi muzicieni au cinstit-o pe Fecioară prin imnuri şi cântări liturgice. Din Orient în Occident, Preasfânta este invocată ca Maică cerească, care îl ţine pe Fiul lui Dumnezeu în braţele ei şi sub a cărei protecţie îşi găseşte refugiu întreaga omenire, cu străvechea rugăciune: „Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne dispreţui rugăciunile în nevoile noastre, ci ne mântuieşte oricând de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată” (…).

Iubiţi fraţi şi surori, să ne încredinţăm celei care – după cum afirma Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea – „ridicată la cer, nu şi-a încetat misiunea de mijlocire şi de mântuire” (Exortaţia apostolică Marialis Cultus, 18, AAS 66 [1974], 130). Ei, care este călăuzitoarea apostolilor, sprijinul martirilor, lumina sfinţilor, îi adresăm rugăciunea noastră, implorând-o să ne însoţească în această viaţă pământească, să ne ajute să privim spre Cer şi să ne primească într-o zi alături de Fiul ei, Isus.

Pontificatul Papei Pius al X-lea a lăsat o amprentă de neşters asupra istoriei Bisericii (Audienţa generală, 18 august 2010)

Papa Pius al X-lea a arătat deja în timpul diferitelor lui slujiri ca preot o profundă iubire faţă de Cristos şi faţă de Biserică, acea umilinţă şi simplitate şi acea mare iubire faţă de cei aflaţi în nevoi, care au caracterizat întreaga lui viaţă. Când Cardinalul Sarto a fost ales în Scaunul lui Petru, a acceptat cu ezitare, deoarece nu credea că se ridică la demnitatea unei asemenea misiuni.

Dar Pontiful italian a pornit o reformă a Bisericii, luându-şi motoul: Să reînnoim toate în Cristos.

Pontificatul său a lăsat o amprentă de neşters asupra istoriei Bisericii. Între proiectele sale s-a aflat o reorganizare a Curiei Romane, redactarea Codului de Drept Canonic, revizuirea programei seminariştilor, reînnoirea liturgică şi în particular a muzicii sacre şi sprijinirea formării poporului lui Dumnezeu printr-un catehism. Una dintre cele mai cunoscute decizii ale sale a fost aceea de a stabili vârsta pentru Prima Împărtăşanie în jurul la 7 ani, când copilul atinge vârsta raţiunii.Ultimele luni din viaţa lui au fost umbrite de izbucnirea războiului.

Un apel la catolicii din lume lansat la 2 august 1914, pentru a exprima durerea acută a acelui ceas, a fost strigătul de suferinţă al unui tată care îşi vede copiii înfruntându-se unii pe alţii.

A murit la scurt timp după aceea, la 20 august, şi faima sfinţeniei lui a început curând să se răspândească în rândul poporului creştin.

Sfântul Pius al X-lea ne învaţă pe noi toţi că la baza acţiunii noastre apostolice, în diferitele domenii în care lucrăm, trebuie să existe întotdeauna o unire personală intimă cu Cristos, care trebuie să fie cultivată şi intensificată zi după zi. Doar dacă suntem îndrăgostiţi de Domnul vom putea să îi conducem pe oameni la Dumnezeu şi să îi deschidem faţă de iubirea Lui milostivă, şi astfel să deschidem lumea faţă de milostivirea lui Dumnezeu. nr. 9/2010

3

4

Actualitate

PAPA BENEDICT AL XVI-LEA VA EFECTUA O VIZITĂ ÎN MAREA BRITANIE Vaticanul a făcut public programul vizitei apostolice a Suveranului Pontif în Marea Britanie, care se va desfăşura în perioada 16-19 septembrie Călătoria va începe în Scoţia, în dimineaţa zilei de 16 septembrie, la Palatul regal din Ediburg, unde Papa se va întâlni cu regina Elisabeta a II-a. În aceeaşi zi, Sfântul Părinte se va adresa autorităţilor în parcul Palatului, iar după-amiază va celebra o Liturghie în Parcul Bellahouston din Glasgow. A doua zi, Papa va celebra o Liturghie privată la Nunţiatura Apostolică din Wimbledon şi va ţine un discurs în faţa liderilor din domeniul educaţiei catolice.

Va urma o întâlnire cu liderii altor religii şi un discurs în faţa reprezentanţilor societăţii civile.

Pontiful se va întâlni apoi cu reprezentanţi din lumea academică, a culturii şi afacerilor, şi cu membrii corpurilor diplomatice. Sfântul Părinte îşi va încheia ziua participând la o celebrare ecumenică în Abaţia Westminster, alături de Arhiepiscopul anglican de Canterbury şi de alţi lideri creştini.

Pe 18 septembrie, Papa se va întâlni cu premierul David Cameron şi cu alţi lideri guvernamentali. De la ora 10 va celebra Liturghia în Catedrala Westminster, unde se va adresa catolicilor din Ţara Galilor.

După Liturghie, tinerii vor fi salutaţi de Pontif în piaţa din faţa Catedralei. Duminică, 19 septembrie, Pontiful va merge în Birmingham unde, în Crofton Park, va celebra Sfânta

Liturghie în cadrul căreia va avea loc şi beatificarea Cardinalului John Henry Newman (teolog anglican, convertit în 1845 la catolicism).

Vizita apostolică în Marea Britanie, a 17- a călătorie internaţională a Papei -, se va încheia cu o întâlnire cu episcopii din Scoţia, Anglia şi Ţara Galilor.

(C.Ş.)

* * *

EXPULZAREA ROMILOR

NU E O SOLUŢIE

Bisericile Catolice din Franţa şi România reacţionează La 24 august, ministrul francez al Imigrării, Eric Besson, spunea că guvernul din care face parte a repatriat deja 635 de romi din România şi Bulgaria şi că cifra va ajunge la 950, până la sfârşitul lunii august. În Franţa trăiesc circa 15.000 de romi. Majoritatea provin din Europa de Est, mulţi dintre ei fiind români. Expulzarea romilor a generat în Franţa o vie dezbatere, la care a participat şi Biserica Catolică din Franţa. Duminică, 22 august, în timpul rugăciunii

Angelus, Papa Benedict al XVI-lea – pornind de la liturgia zilei – a vorbit despre primirea celui străin. Cuvintele sale au avut un puternic impact asupra „Ţării laicităţii”, stârnind o vie dezbatere şi pe marginea legitimităţii intervenţiilor Bisericii în chestiuni de natură politică.

Cuvintele Papei. Adresându-se celor 4.000 de credincioşi adunaţi în curtea reşedinţei estive de la Castel Gandolfo, pentru rugăciunea

Actualitate Angelus, Suveranul Pontif a lansat o invitaţie la „fraternitate universală”, la primirea persoanelor „de toate limbile şi popoarele” şi la acceptarea „diversităţilor omeneşti justificate”. În final, Papa Benedict al XVI-lea i-a invitat pe părinţi să-şi educe copiii la „fraternitate universală”.

Reacţie legitimă. „Este normal ca Biserica să se declare de partea populaţiilor lispite de apărare”. Cu aceste cuvinte a răspuns Mons.

Hippolyte Simon, vicepreşedinte al Conferinţei Episcopale Franceze, francezilor care se întreabă dacă este legitim ca Biserica să intervină în dezbaterea publică şi, în particular, asupra politicii preşedintelui Sarkozy privitoare la populaţia de etnie romă. Intervenţiile din aceste zile – explică Mons. Simon – se bazează pe „doctrina socială a Bisericii şi pe Evanghelie, în care scrie Eram străin şi m-aţi primit şi conform căreia Biserica îşi desfăşoară rolul său atunci când le atrage atenţia puterilor politice asupra necesităţii primirii şi ocrotirii persoanelor care adesea trăiesc în situaţii precare”. „Să fie clar – a adăugat episcopul – Biserica nu se substituie puterilor politice atunci când devine glasul celor care întimpină dificultăţi în a se face auziţi.

De aceea, nu trebuie confundate rolurile; nu vrem decât să fim vocea persoanelor pe care nimeni nu le ascultă”. Referindu-se la temerea că în acest fel ar putea să piardă o parte dintre catolici, episcopul a răspuns: „Apărarea demnităţii umane nu poate să ducă la diviziune”.

Invitaţie la calm. În dezbatere a intervenit şi Card. Andrè Vingt-Trois, Arhiepiscop de Paris şi preşedinte al Conferinţei Episcopale Franceze care, la microfonul radioului francez Europe1, a denunţat faptul că în Franţa s-a format un „climat nesănătos”, un fel de „escaladare verbală între diferite poziţii”, o adevărată „opoziţie între cine pare axat mai mult pe securitate şi cine, în schimb, are o abordare mai morală a subiectului”. Şi a adaugat: „Consider că într-o societate civilă şi pacifică, această opoziţie trebuie să se desfăşoare într-o manieră liniştită şi fără lovituri”.

Arhiepiscopul a asigurat apoi că nu există nici o ruptură între lumea catolică franceză şi guvern. Biserica a indicat pur şi simplu „marile linii ale moralei creştine, care nu e decât morală profund umană” şi care cheamă Europa la „o mai mare solidaritate” faţă de popoarele care „dacă vin la noi, e pentru că au nevoie de ceva”. Este vorba de „un apel – continuă nr. 9/2010

Arhiepiscopul – care se adresează tuturor” şi care „este semnul distinctiv al speranţei că omul este capabil să-şi depăşească propriul egoism”.

România trage un semnal de alarmă.

Episcopul de Iaşi, Preasfinţitul Petru Gherghel, responsabil cu pastoraţia migranţilor în cadrul Conferinţei Episcopale Române, a tras un semnal de alarmă: „Expulzarea romilor nu este o soluţie. Riscul este ca romii să nu mai fie recunoscuţi de nimeni ca aparţinând ţării lor, să fie mereu marginalizaţi, alungaţi dintr-o parte în alta. Trebuie căutate şi aplicate programe care să‑i ajute să se integreze şi să nu fie excluşi”. Declaraţia episcopului român vine după întoarcerea în ţară a primilor români de etnie romă expulzaţi din Franţa. Într-o Notă publicată de Dieceza de Iaşi, Mons.

Gherghel aminteşte că problemele legate de imigrare aparţin tuturor şi invită autorităţile să caute şi să aplice programe care să-i ajute pe romi să se integreze. „Primirea – adaugă episcopul, reamintind recentele cuvinte ale Papei – este un lucru care trebuie să ne mobilizeze pe toţi, nu doar pe catolici”. Mons.

Gherghel aminteşte, de asemenea, iniţiativele pastorale pe care Caritas-ul şi alte asociaţii le desfăşoară pentru a promova solidaritatea creştină şi umană. „În Biserică şi în societate – afirmă Preasfinţitul în încheierea Notei – toţi trebuie să aibă un loc. Fiecare om se bucură de aceeaşi demnitate şi de aceleaşi drepturi.

Nimeni nu poate fi exclus”.

După Non è la soluzione, SIR Europa, nr. 58 din 30 august 2010 Traducere şi adaptare de Cristina GRIGORE © Foto: Paolo POCE www.operanomadimilano.org

5

6

Actualitate

Interviu cu Pr. Ion Riba

ŞCOALA CATOLICĂ, O ŞCOALĂ ÎNSUFLEŢITĂ DE SPIRITUL EVAGHELIC AL LIBERTĂŢII ŞI AL IUBIRII Ziua de 13 septembrie marchează începutul unui nou an şcolar, 2010-2011, nu numai pentru şcolile de stat, dar şi pentru instituţiile catolice de învăţământ. În anul şcolar precedent, elevii de la şcolile catolice din Arhidieceză au făcut cinste învăţământului catolic, obţinând rezultate deosebite: mai mulţi elevi au obţinut premii la diferite competiţii şcolare, iar absolvenţii claselor a XII-a de la Colegiul Sfântul Iosif din Bucureşti au promovat examenul de bacalaureat în procent de 100%. În Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti îşi vor redeschide porţile 14 grădiniţe, 5 instituţii de învăţământ gimnazial şi liceal, la care se adaugă Facultatea de Teologie Romano-Catolică, din cadrul Universităţii Bucureşti. Pentru a afla mai multe despre şcoala catolică şi despre rolul ei în Biserică şi în societate, am stat de vorbă cu Pr. Ion Riba, director Pr. Ion RIBA spiritual al Colegiului Sfântul Iosif din Bucureşti. În România postdecembristă, şcoala catolică este văzută de necatolici, în special, drept o şcoală „a disciplinei”, „a unui cult religios” – şi unde „se insistă mai mult pe religie” –, o şcoală „de elită” sau „exclusivistă” sau drept o „altfel de şcoală privată”. Cum aţi defini, pe scurt, „şcoala catolică”?

Pentru a defini, pe scurt „şcoala catolică” aş reaminti, parafrazând, învăţătura Conciliului Vatican II din Declaraţia despre educaţia creştină. Şcoala catolică, asemeni celorlalte şcoli, urmăreşte scopuri culturale şi formarea umană a tinerilor.

Ceea ce este caracteristic şcolii catolice este crearea, în comunitatea şcolară, a unei atmosfere însufleţite de spiritul evanghelic al libertăţii şi iubirii; efortul pentru ca, odată cu dezvoltarea propriei personalităţi, adolescenţii să crească şi conform cu făptura cea nouă în care au fost transformaţi prin Botez; orientarea întregii culturi umane spre vestea mântuirii, astfel încât cunoaşterea pe care elevii o dobândesc treptat despre

lume, viaţă şi om să fie luminată de credinţă. În acest fel şcoala catolică, având o deschidere corespunzătoare faţă de exigenţele progresului actual, îşi educă elevii pentru promovarea eficientă a binelui cetăţii pământeşti şi îi pregăteşte pentru slujire în vederea răspândirii Împărăţiei lui Dumnezeu pentru ca, ducând o viaţă exemplară şi apostolică, aceştia să devină plămadă de mântuire pentru comunitatea umană (cf. Gravissimum educationis, nr. 8). Şcoala catolică din România, de-a lungul istoriei, a dat societăţii figuri marcante. Ce poate face învăţământul catolic în România de azi pentru România de mâine?

Implicarea în misiunea educativă este foarte complexă, iar roadele ei se pot culege în timp. Prin învăţământul catolic, Biserica oferă copiilor şi adolescenţilor posibilitatea de a se pregăti într-un mediu favorabil. În măsura în care elevul, ajutat de familie şi educatori, va ajunge la maturizarea sa umană, intelectua-

lă, morală şi spirituală, va fi capabil să ofere un sens bun întregii sale vieţi şi astfel va face faţă exigenţelor societăţii de astăzi şi de mâine.

Care sunt dificultăţile cu care se confruntă şcoala catolică în general, în Europa, şi în mod particular în ţara noastră?

Fiecare şcoală catolică din ţară sau din străinătate poartă cu sine bucuriile şi încercările care sunt specifice contextului în care îşi desfăşoară activitatea. În România, în ultimii douăzeci de ani, Şcoala catolică încearcă să refacă legătura cu tradiţia sănătoasă a acestui tip de învăţământ, din şcolile Bisericii catolice dinainte de 1948.

Acum societatea românească este transformată şi în transformare sub toate aspectele, dar cu toate acestea, nici până în prezent nu a fost introdus şi clarificat în legislaţia românească statutul şcolilor confesionale, care înseamnă învăţământ pentru orice grad, nivel, specializare şi nu doar învăţământ specific

Actualitate seminariilor teologice. Cred că de aici pornesc multe dintre dificultăţile şcolilor catolice. Dintre acestea, aş aminti criza valorilor autentice din societatea românească de astăzi, cu repercusiuni grave asupra celor care sunt în formare, dar şi criza financiară, cu care se confruntă familia şi instituţiile cu caracter educativ. În acelaşi timp, reuşita în educaţia propusă în şcoala catolică este mare în măsura în care familia, şcoala şi so-

cietatea, prin reprezentanţii lor, îşi unesc eforturile în mod autentic şi responsabil în vederea formării acestor generaţii.

Peste câteva zile va începe un nou an şcolar. Ce le transmiteţi elevilor şi cadrelor didactice din instituţiile catolice de învăţământ din Arhidieceza noastră?

La începutul noului an şcolar le doresc elevilor să ajungă la bucuria cât mai

mare ce izvoreşte din căutarea şi găsirea adevărurilor despre Dumnezeu, om, natură şi să aibă încredere în cei care sunt educatorii lor. Profesorilor le doresc să găsească metodele cele mai sigure pentru a le transmite elevilor comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Pentru aceasta cerem pentru toţi binecuvântarea lui Dumnezeu!

Interviu realizat de Cristina GRIGORE

BUCUREŞTI Institutul Teologic romano-catolic Sfânta Tereza

CRAIOVA Şcoala Postliceală Teologico-Sanitară Sfântul Iosif

Înfiinţată în anul 1991, în cadrul Decanatului romano-catolic din Craiova şi prin Asociaţia Medicilor Catolici din România - Filiala Craiova, pentru a răspunde necesităţii parohiilor din Decanat de a avea cadre medicale bine pregătite.

Înfiinţat la sfârşitul secolului trecut, a fost desfiinţat în 1948. A fost reînfiinţat la 15 iulie 1991, de Arhiepiscopul Mitropolit de Bucureşti dr. Ioan Robu, cu scopul de a forma laici competenţi în teologie şi în alte domenii necesare societăţii. Institutul se află sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Romano Catolice de Bucureşti, iar Arhiepiscopul Mitropolit de Bucureşti îndeplineşte funcţia de Rector Magnificus.

Colegiul romano-catolic Sfântul Iosif

Înfiinţat în 1992, la iniţiativa Arhiepiscopului Ioan Robu, Mitropolit de Bucureşti, continuă tradiţia şcolilor catolice care au funcţionat în Bucureşti încă din anul 1700.

Şcoala Primară Sfântul Anton

A luat fiinţă în anul 2004. Activitatea şcolii este inclusă în cadrul Asociaţiei Caritas - Filiala Craiova şi se desfăşoară în clădirea Decanatului romano-catolic.

BRĂILA Şcoala Primară Sfânta Maria

Înfiinţată în 2000, ca o reînviere a carismei Institutului Sancta Maria din Brăila (al surorilor din Congregaţia lui Isus), desfiinţat în 1949. nr. 9/2010

7

8

Din viaţa Arhidiecezei Aşezarea pietrei de temelie la biserica Sfântul Anton (Colentina) Duminica, 8 august 2010, a fost aşezată prima piatra de temelie a proiectului de Remodelare şi modernizare a bisericii Sfântul Anton de Padova, din Bucureşti (Colentina).

Celebrarea aşezării pietrei de temelie a fost prezidată de Episcopul Auxiliar, Cornel Damian, iar printre concelebranţi s-au aflat Pr. Petru Dâm, fost paroh al bisericii Sfântul Anton, şi actualul paroh, Pr. Liviu Bălăşcuţi care, cu ajutorul Domnului, va duce la bun sfârşit această lucrare.

Biserica veche a fost edificată în anul 1932, într-un stil modern pentru vremea aceea (ART DECO), dar, din cauza seismelor şi a materialelor folosite la construire, în ultimii ani au apărut multe avarii. În plus, numărul credincioşilor a crescut şi a devenit şi neîncăpătoare.

Lucrările la noua construcţie au început la data de 01 iulie 2010, iar finalizarea lucrărilor se preconizează pentru sfârşitul anului 2012.

La temelia noii biserici, pe lângă această piatră, s-au mai pus, într-un cilindru de inox, un document care relatează evenimentul, semnat de episcopii noştri, de arhitect, de ingineri şi directorul de şantier, dar şi mai multe monede din anul 2010 adunate din buzunarele credincioşilor care au participat la această celebrare.

Cei care doresc să contribuie financiar la ridicarea lăcaşului de cult închinat Sfântului Anton de Padova se pot adresa părintelui paroh Liviu Bălăşcuţi direct sau prin intermediul revistei noastre.

Hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Drumul Taberei (Bucureşti) În ziua de 15 august 2010, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, credincioşii romano-catolici din cartierul Drumul Taberei au avut o dublă bucurie: sărbătoarea hramului şi prezenţa în mijlocul comunităţii a Înalt Preasfinţitului Ioan Robu.

După ce comunitatea s-a pregătit intens, după un program special de trei zile (în ajunul hramului s-au sărbătorit nouă ani de la consacrarea bisericii), duminică, la ora 10.50, clopotele anunţau solemn începutul Sfintei Liturghii de hram, prezidată de Înalt Preasfinţitul Ioan Robu.

Statuia Mariei, altarul şi întreaga biserică erau împodobite cu flori albe, gata de a primi procesiunea care îşi făcea loc cu greu prin mulţimea de credincioşi. Chiar dacă era foarte cald, atât cei mici cât şi cei mari au venit în număr mare spre a o lăuda pe Maria, căci prin ea se ajunge mai uşor la Cristos.

La cuvântul de învăţătură, Înalt Preasfinţitul ne-a încurajat să alergăm cu încredere la mijlocirea Preacuratei. A amintit de Papa Ioan Paul al II-lea, care avea ca şi moto al vieţii „Cu totul al tău, Marie”, şi de Sfântul Maximilian Kolbe care, devotat Mariei, se gândea deseori la cer şi făcea loc cerului în viaţa sa. Astfel a câştigat pentru veşnicie cerul.

Provocatoare a fost şi întrebarea din cadrul omiliei „Noi cât timp ne gândim la cer de-a lungul unei zile, de-a lungul vieţii noastre?”

Credincioşii au ţinut să-i ureze ÎnaltPreasfinţitului mulţi ani şi sănătate cu ocazia împlinirii a 42 de ani de preoţie.

La finalul Sfintei Liturghii a urmat procesiunea cu statuia Macii Domnului, apoi un program artistic pregătit de copiii şi tinerii parohiei şi agapa frăţească, toate desfăşurându-se pe spaţiul verde din faţa bisericii.

Sfânta Fecioară Maria să mărească în noi dorinţa după cer!

Pr. Iosif TIBA

Din viaţa Arhidiecezei Sfinţirea Casei Samariteanul Milostiv, din Brăila În Brăila, un oraş caracterizat de pluralitate religioasă şi etnică, Biserica Catolică, deşi minoritară, este cunoscută şi apreciată. Nu e brăilean care să treacă pe lângă Casa Samariteanul Milostiv, aflată vis-a-vis de parohia catolică, şi să nu privească cu admiraţie noua clădire, aducând aprecieri la adresa Bisericii Catolice. Cu ani în urmă, în locul Casei Samariteanul Milostiv se afla restaurantul Chira Chiralina, cu o clădire banală din punct de vedere arhitectonic şi care nu de puţine ori deranja liniştea vecinilor.

Prin eforturile părintelui paroh Alois Arcana, clădirea a fost retrocedată Bisericii Catolice de către autorităţi, iar în anul 2000 îi primea deja pe elevii claselor I ai şcolii primare pe care surorile din Congregaţia lui Isus (Institutul Sf. Maria) au deschis-o în Brăila. În localitate funcţiona încă din 1995 o grădiniţă administrată de surori, care au dorit astfel să reînvie o tradiţie care începuse la Brăila în 1885 şi se încheiase forţat în 1948. Timp de şase ani a funcţionat şcoala primară catolică în clădirea fostului restaurant Chira Chiralina, până în 2006 când surorile Congregaţiei lui Isus au putut muta şcoala şi grădiniţa într-o clădire nouă, construită special.

Eliberarea clădirii i-a permis Pr. Arcana începerea lucrărilor de restaurare şi reamenajare. Cu ajutorul arhitectului catolic Ioan Tipa şi cu sprijinul financiar al multora, clădirea fostului restaurant a căpătat o înfăţişare nouă, conformă cu arhitectura centrului istoric al oraşului.

Noua clădirea a fost sfinţită duminică, 15 august, de către Preasfinţitul Cornel Damian, după celebrarea solemnă a Sfintei Liturghii de hram, în prezenţa unui număr mare de credincioşi, a persoanelor consacrate care activează în parohie, a arhitectului Ioan Tipa şi a preoţilor. Pe un perete din Casa Samariteanului Milostiv a fost aşezată o placă de marmură care să amintească generaţiilor viitoare acest moment important din istoria parohiei brăilene. Clădirea va găzdui de-acum activităţile pastorale din cadrul parohiei. nr. 9/2010

Diecezele de Sofia şi Bucureşti împărtăşesc o istorie comună La 4 iulie, Episcopul Diecezei bulgare de Sofia-Plovdiv, PS Georgi Jovcev, a participat la Bucureşti la hirotonirea Pr. Laurenţiu Ferăstăoaru, în Catedrala Sfântul Iosif. Cu acea ocazie l-a invitat în dieceza sa pe Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscopul nostru. Răspunzând acestei invitaţii, Înalt Preasfinţitul, însoţit de Pr. Ioan Ciobanu, parohul Catedralei Sfântul Iosif, şi de Pr. Gabriel Daniel Popa, secretar eparhial, a efectuat o vizită în Bulgaria, în perioada 23-26 august, cu ocazia hramul catedralei din Plovdiv, dedicată Sfântului Ludovic, regele Franţei (25 august). În cadrul predicii rostite la Liturghia solemnă a hramului, ÎPS Ioan Robu a evocat diferite momente din istoria comună a celor două dieceze, de Sofia şi de Bucureşti: „Catolicii din Bulgaria, episcopii, călugării, laicii au lăsat în istoria Bisericii Arhidiecezei de Bucureşti un semn adânc şi de neşters al fidelităţii faţă de Cristos şi al comuniunii cu succesorul lui Petru, Sfântul Părinte de la Roma. Fără această contribuţie a catolicilor din Bulgaria e greu de imaginat care ar fi fost soarta Bisericii Catolice la sud de România, în trecut dar şi astăzi”.

În timpul călătoriei în Bulgaria, ÎPS Ioan Robu a vizitat biserica Sfântul Francisc din Belozem, un sat bulgăresc unde trăiesc catolici şi ortodocşi deopotrivă, şi unde se desfăşura un campus pentru tineri, organizat de către călugării capucini din Bulgaria; biserica Sfântul Mihail, din Rakovski, satul natal al episcopului Jovcev, cu o populaţie de 8.000 de locuitori, toţi catolici; situl arheologic de la Nicopolis ad Istrum.

Dieceza de Sofia-Plovdiv numără 35.000 de suflete. Ca şi în Bucureşti, şi la Sofia catolicii sunt minoritari într-o zonă locuită majoritar de ortodocşi. Dieceza de Sofia-Plovdiv este organizată în 16 parohii, în care slujesc 22 de preoţi.

Pr. Gabriel Daniel POPA Pr. Ieronim IACOB

9

10

Sfânta Scriptură Duminica a XXIII-a (C) Evanghelia zilei: Luca 14,25-33 „Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14,27).

Evanghelia acestei duminici reaminteşte oricărui creştin că prin Botez s-a angajat să-l urmeze pe Isus Cristos în mod total. Acest angajament al întregii persoane în slujba lui Cristos se concretizează adesea prin renunţări: să fii nevoit să dai întâietate lui Cristos faţă de tată, mamă, soţie, copii, fraţi şi surori sau chiar faţă de viaţa proprie, să fii nevoit să-ţi porţi crucea, să fii nevoit să renunţi la toate bunurile tale… Or, în faţa unor astfel de exigenţe trebuie lăsat cuvântul lui Dumnezeu să ne atingă cu toată vigoarea lui, dar, în egală măsură, trebuie să evităm orice neînţelegere posibilă: de exemplu, a ne imagina o „morală” ruptă de acea Veste Bună care îi dă sens, sau a insista mai mult asupra performanţelor ascetice decât asupra adeziunii la persoana lui Cristos. Rostul Evangheliei nu este acela de a da naştere unor conştiinţe deformate şi nici de a descuraja, ci acela de a motiva dăruirea de noi înşine în favoarea Celui care ne-a iubit mai întâi şi care singur are dreptul la dragostea noastră fără limite. Învăţătura lui Isus din această secţiune pune în evidenţă caracterul radical şi absolut al an-

gajamentului: nu-l putem urma pe Cristos fără a ne dărui total şi fără a renunţa la tot ceea ce s-ar situa în concurenţă cu această alegere. (Am putea bănui că Sfântul Luca nu ar fi reţinut în Evanghelia sa această temă a învăţăturii lui Isus Cristos, dacă creştinii din timpul său ar fi fost perfecţi. Fiind însă reţinută de evanghelist, această învăţătură devine o exigenţă a creştinilor din toate timpurile). O astfel de exigenţă care impune întâietatea absolută acordată lui Cristos se înrădăcinează în însăşi atitudinea Lui faţă de familia Sa (v. episodul din Lc 2,49, care îl are protagonist pe Isus la vârsta de 12 ani, sau episodul din Mc 3,21.31-35 în care rudele Lui vor să-I întrerupă misiunea începută la Botez) sau faţă de prietenii Săi (v. episodul din In 6,66-67 în care Isus se vede părăsit de foarte mulţi dintre ucenicii Săi). Deşi îşi iubeşte foarte mult familia ori prietenii, fidelitatea faţă de Dumnezeu are pentru Isus valoare absolută.

Pentru El doar Dumnezeu este Dumnezeu, iar fidelitatea faţă de voinţa Lui are întâietate faţă de orice. Cât priveşte învăţătura referitoare la renunţarea la toate bunurile personale, ea se situează în perfectă continuitate cu învăţătura din Lc 12,33-34; 16,9-13 sau 18,24-30 cu privire la raporturile pe care ucenicul trebuie să le aibă cu banul sau cu bogăţia, care trebuie puse în slujba binelui comunităţii.

* * *

Duminica a XXIV-a (C) Liturgia Cuvântului duminicii a XXIV-a de peste an Evanghelia zilei: Luca 15,1-32 ne propune lectura întregului capitol 15 al Evangheliei Sfântului Luca. Folosindu-se la început de două Atunci Isus le-a spus această parabolă: scurte parabole (cea a oii pierdute şi cea a drahmei „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei pierdute), autorul ne propune una din învăţăturile de i-a zis tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere bază ale lui Isus Cristos şi anume cea a milostivirii lui ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea (Lc 15,3.12).

Dumnezeu, învăţătură care culminează în parabola Tatălui iubitor şi plin de milostivire.

Alcătuite într-o remarcabilă simetrie, primele două parabole evocă două aspecte din viaţa cotidiană a societăţii iudaice a acelor timpuri. Ele debutează prin câte o interpelare adresată celor de faţă, interpelare care îi provoacă la un răspuns personal. Prima parabolă pune în scenă atitudinea, oarecum ciudată – cel puţin pentru noi –, a unui păstor care îşi părăseşte întreaga turmă pentru a porni în căutarea unei oi pierdute. Aceasta nu înseamnă că ar fi inconştient sau indiferent faţă cele 99 de oi care i-au rămas, ci dimpotrivă, că fiecare i-a devenit atât de importantă, atât de apropiată şi atât de necesară încât, dacă una se rătăceşte, un loc gol apare în turmă, un vid care îi smulge păstorului o parte din bucuria şi din viaţa sa. De aceea, el nu-şi află pacea şi bucuria până ce nu o găseşte şi o restituie turmei. A doua parabolă surprinde agitaţia unei femei care a pierdut nu vreo sumă uriaşă de bani de aur, ci o amărâtă de monedă care totuşi constituia pentru ea, alături de celelalte 9 monede similare, o adevărată avere.

De aceea, nici ea nu-şi află pacea şi bucuria până când nu o găseşte şi nu-şi reîntregeşte suma iniţială. În parabola Tatălui fiului risipitor, Isus exprimă cu toată claritatea ceea ce ne-a sugerat deja prin primele două parabole: Dumnezeu este plin de milostivire faţă de omul păcătos. Ca un bun păstor, El îşi cunoaşte oile şi îşi dă chiar viaţa pentru ele. Pentru El fiecare om, fie el şi păcătos, este important.

Arătându-se prietenos cu cei păcătoşi şi stând la masă cu ei, Isus Cristos ne ajută să descoperim cine este acest Dumnezeu plin de milostivire, încet la mânie şi plin de dragoste, care se bucură pentru fiecare păcătos care se converteşte (v. 7 şi 10).

Sfânta Scriptură Duminica a XXV-a (C) Evanghelia zilei: Luca 16,1-3 „Niciun sclav nu poate sluji la doi stăpâni.

Căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau la unul va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei” (Lc 16,13).

Ca şi în alte câteva duminici precedente, pericopa evanghelică din această duminică ne propune o serie de învăţături ale lui Isus, învăţături ce au ca punct de pornire fie o situaţie de viaţă reală, fie una fictivă relatată sub forma unor povestioare/parabole (cum este cazul acestei duminici etc.). Parabola acestei duminici pune în scenă o situaţie posibilă de viaţă în centrul căreia apare şi o problemă foarte asemănătoare cu ale noastre ale tuturor. Or, Isus, a pericopei de astăzi, încercă să rezolve această proble-

prin învăţăturile propuse în partea a doua mă. Învăţătura care decurge din această situaţie şi pe care Isus ne-o propune se referă la modul în care ucenicii trebuie să se folosească de timpul prezent şi de mijloacele care le stau la dispoziţie pentru se pune în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu. Gestionarea Împărăţiei nu ar trebui să fie sinonimă cu naivitatea, cu incompetenţa, cu prostia, ci ea cere angajarea tuturor capacităţilor, dăruite de Dumnezeu, a întregii inteligenţe umane în favoarea lucrării creatoare sau restauratoare a lumii înfăptuite prin Isus Cristos.

* * * Parabola este alcătuită din două părţi. În prima parte un om bogat este prezentat ca fiind cineva care a reuşit în viaţă şi care are dreptul să profite de câştigul său. El însă este atât de absorbit în fericirea sa materială, de ospeţele pe care crede că le merită şi pe care şi le oferă fără nicio rezervă ori economie (permiţându-şi chiar să folosească bucăţi de pâine pe post de şerveţele pe care, mai apoi, la aruncă pe jos), încât nu are timp şi nici ochi pentru săracul care zace flămând şi bolnav la uşa casei lui. Or acest sărac este singurul personaj din parabolă care poartă un nume, cel de Lazăr,

nr. 9/2010

Duminica a XXVI-a (C) şi de aceea nu Evanghelia zilei: Luca 16,19-31 putem să nu ne întrebăm ce înÎn acel timp, Isus le-a spus fariseilor: „Era seamnă el. un om bogat, care se îmbrăca în veşminte Lazăr este luxoase şi benchetuia în fiecare zi. Iar un sărac, prescurtare uzucu numele de Lazăr, zăcea înaintea uşii lui, plin ală a numelui de bube. El ar fi fost bucuros să se sature cu de Eleazar care firimiturile care cădeau de pe masa bogatului, înseamnă Dumdar nimeni nu i le dădea” (Lc 16,19-21). nezeu ajută. Şi iată surpriza pe descrierea suferinţelor trăite care ne-o rezervă Isus: omul de bogatul din iad, autorul ne care poartă un astfel de nume prezintă preocuparea acestuia moare de foame la uşa bogatude a evita, cel puţin pentru lui. Nu peste mult timp moafraţii săi, a unui destin asere şi bogatul, iar dincolo de mănător. Pentru a-i convinge moarte are loc o răsturnare de pe fraţii săi, bogatul nefericit situaţie: Lazăr este primit în mizează pe un argument mai sânul lui Abraham, în timp ce „spectaculos”, acela ca un bogatul merge în iad. Ar fi naiv mort – Lazăr – să le apară şi să tragem o concluzie să-i prevină. Abraham, însă, prea rapidă referitoare care arbitrează situaţia, îi dă la această răsturnare a de înţeles că aceia care nu l-au situaţiei, şi anume că, descoperit pe Dumnezeu în cu cât am fi mai nefeLege nu-l vor putea descoperi riciţi aici, cu atât am într-un „semn” pe care inima fi mai fericiţi în lumea împietrită îl va nega aşa cum de dincolo. În realitate noi negăm orice evidenţă care bogatul este condamnu ne convine. nat şi suferă nu din De aceea, o dată în plus compensaţie, ci pentru avem nevoie de acea inteligencă a încălcat Legea lui ţă care să ne permită un bun Dumnezeu care procladiscernământ al lucrurilor astmă cu tărie iubirea faţă fel încât să rămânem ancoraţi de aproapele. în Împărăţia lui Dumnezeu. În partea a doua a parabolei, pe lângă Pr. Tarciziu ŞERBAN

11

12

Ştiri interne Eparhia greco-catolică de Cluj-Gherla

Pelerinaj greco-catolic la Nicula În sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Episcopia de Cluj-Gherla a continuat tradiţia Pelerinajului grecocatolic la Nicula. În acest an, la iniţiativa Pr. Patriciu Sălăjan, păstorul parohiei din Nicula, Pr. Ştefan Ghenţa din Constanţa a adus spre venerare o mică parte din Crucea Domnului, într-un relicvariu datând din sec. al XVIII-lea, primit de la Arhiepiscopia din Köln.

Sâmbătă, în ajunul sărbătorii, pelerinii au pornit pe jos de la capela din localitatea Gherla spre Nicula, într-o procesiune condusă de Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu, episcop de Cluj-Gherla, la care au participat preoţi, persoane consacrate şi credincioşi. La biserica parohială din Nicula s-a celebra slujba Vecerniei, după care a urmat o noapte de rugăciune şi venerare a relicvei Sfintei Cruci.

Duminică, 15 august, a avut loc Sfânta Liturghie Arhierească în cadrul căreia subdiaconul Ilie Arieşan a fost hirotonit diacon. Răspunsurile liturgice au fost date de corul din Gherla. www.bru.ro

Dieceza Romano-Catolică de Iaşi

Dezvelirea statuii Papei Ioan Paul al II-lea la Cacica În fiecare an, cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, mii de credincioşi se adună la sanctuarul de la Cacica pentru a o cinsti pe Sfânta Fecioară Maria. Ei i se adresează cu evlavie, încredinţându-i grijile şi problemele, suferinţele şi încercările, dar îşi exprimă şi recunoştinţa pentru numeroasele haruri pe care ea le mijloceşte.

Celebrările de anul acesta au fost deschise pe 14 august de pelerinajul a peste o mie de copii şi adolescenţi care au fost invitaţi la sanctuarul Maicii Domnului de la Cacica de păstorul diecezei, PS Petru Gherghel. La începutul Sfintei Liturghii de la ora 12.00 a fost dezvelită icoana Maicii Domnului de la Cacica, ce a fost restaurată în Polonia. Liturghia a fost prezidată de PS Petru Gherghel. Au concelebrat PS Aurel Percă, Episcop Auxiliar de Iaşi, PS Anton Coşa, Episcop de Chişinău, şi PS Henryk Józef Muszyński, Primatul emerit al Poloniei.

Ziua de 15 august, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, s-a deschis cu Sfânta Liturghie de la ora 6.00, urmată de Liturghiile celebrate în diferite limbi.

La ora 11.00 a început Sfânta Liturghie solemnă a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. În deschidere, a fost dezvelită şi binecuvântată statuia Papei Ioan Paul al II-lea din faţa sanctuarului. De fapt, anul acesta se împlinesc 10 ani de când sanctuarul a fost declarat de către veneratul Papă Ioan Paul al II-lea ca Basilica Minor. La celebrare a fost prezent şi un grup de credincioşi din Polonia. În cadrul predicii, PS Henryk Józef Muszyński a explicat importanţa sărbătorii şi a devoţiunii faţă de Maica Domnului.

Ca în fiecare an, credincioşii prezenţi au dat o mărturie vie a credinţei lor, manifestânduşi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru marele dar pe care l-a făcut omenirii prin Sfânta Fecioară Maria.

Pr. Felix Roca, www.ercis.ro

Ştiri externe Site-ul Vaticanului va fi restructurat Într-un interviul pentru L’Osservatore Romano, Mons. Lucio Adrian Ruiz, directorul site-ului Vaticanului, a explicat că site-ul trece printr-o restructurare profundă pentru a îmbunătăţi eforturile de evanghelizare ale Bisericii. Preotul argentinian a spus că scopul site-ului Vatican.va este să facă cunoscut tuturor oamenilor mesajul Bisericii, în special datorită importanţei pe care Papa Benedict o dă evanghelizării prin mass-media. Fiecare dicaster al Vaticanului va avea în curând propriul site, în timp ce site-ul general va fi refăcut, „un proces ce va fi deosebit de lung, dat fiind că vorbim de 500.000 de pagini web”.

Eforturile de restructurare se vor concentra în două direcţii. Primul obiectiv este să facă mai prezent ministerul petrin în era digitală; al doilea, să ajute Vaticanul să înţeleagă Internetul, limbajul şi cultura acestuia, ca să poată răspunde mai adecvat, după cum cerea Sfântul Părinte în mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor din 2010.

Va fi creată o secţiune video care va include materiale video cu Papa Benedict al XVI-lea, dar şi cu papi anteriori; va exista o secţiune completă cu documente papale. Restructurarea va afecta şi secţiunea referitoare la activităţile diplomatice ale Sfântului Scaun. Preotul argentinian a făcut cunoscut că Vatican.va are trei milioane de vizite pe zi şi că ocazional site-ul este ţinta unor atacuri informatice, pentru contracararea cărora se colaborează cu serviciul italian de securitate on-line.

În Pakistan, cea mai mare criză umanitară din istoria recentă Aproape o cincime din suprafaţa Pakistanului se află sub ape din cauza precipitaţiilor din ultima lună. Circa 20 de milioane de persoane au rămas fără locuinţe, făcând eforturi să supravieţuiască.

Organizaţia Naţiunilor Unite a catalogat inundaţiile din Pakistan drept cea mai mare criză umanitară din istoria recentă.

Caritas Pakistan, susţinut de Caritas din alte ţări, a lansat o campanie de ajutorare a aproximativ cinci mii de familii din cinci dieceze afectate în mod deosebit de ploile torenţiale. Campania se va derula pe durata a trei luni şi prevede fonduri de patru milioane de euro.

Alături de Caritas, şi alte organizaţii creştine s-au mobilizat pentru a veni în sprijinul victimelor din Pakistan. Astfel, Federaţia Bisericilor Evanghelice din Italia (Fcei) a lansat în acest sens o iniţiativă, iar pastorul Massimo Aquilante a dat asigurări că „populaţia din Pakistan, atât de crunt lovită de această catastrofă este în rugăciunile noastre; mai ales cei care i-au pierdut pe cei dragi, care au rămas fără locuinţe şi fără mijloace de subzistenţă”.

Teritorii întinse din Pakistan sunt izolate din cauza inundaţiilor. Condiţiile climatice dificile îngreunează munca echipelor de salvare ale comunităţii internaţionale care s-a mobilizat pentru intervenţii. Medicii se tem de declanşarea epidemiilor în taberele organizate, iar ONU a confirmat deja primul caz de holeră. Conform bilanţului ONU, inundaţiile din Pakistan au provocat moartea a peste 15 mii de oameni, iar alte 15 milioane au nevoie de hrană şi medicamente. nr. 9/2010

Un fals ajutor pentru tineri Ediţia italiană a cotidianului L'Osservatore Romano din 24 august atrăgea atenţia asupra faptului că în Anul Internaţional al Tinerilor, inaugurat de ONU pe 12 august, anumite organisme internaţionale promovează avortul ca un drept uman. Printre aceste organisme figurează şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA).

Pe site-ul UNFPA se poate vedea cum diferite iniţiative ale ONU pentru tineri promovează „accesul universal la serviciile de sănătate sexuală şi reproductivă”, limbaj prin care se subînţelege în mod clar contracepţia şi avortul, precum şi educaţia sexuală lipsită de prejudecăţi. „Este regretabil faptul că în documentele provizorii care au fost publicate în vederea conferinţei pregătitoare de la León, în Mexic, din perioada 23-27 august, nu a fost amintită Convenţia pentru Drepturile Copilului.

Acest document nu este perfect, dar subliniază drepturile fundamentale ale părinţilor şi obligaţia de a-şi educa şi creşte copiii”, a subliniat L'Osservatore Romano. În schimb, în proiectul de declaraţie a conferinţei de pregătire, nu sunt menţionate cuvintele „fiu” şi „mamă”. În această omisiune, cotidianul Vaticanului vede „o concepţie radicală de autonomie a tinerilor, care are ca scop să rupă legăturile dintre părinţi şi copii şi, în consecinţă, să lovească în familie, iar nu să ajute cu adevărat tinerii”.

13

14

Semnificaţii liturgice

Wilhelm Tauwinkl

Ritualul binecuvântării şcolii În luna septembrie începe noul an şcolar. În Ritualul roman există mai multe rugăciuni de binecuvântare legate de şcoală şi de studiu: binecuvântarea elevilor şi a profesorilor la începutul anului şcolar, binecuvântarea unui seminar, binecuvântarea unei şcoli sau universităţi, binecuvântarea unei biblioteci. Lucru firesc, deoarece s-ar putea spune că între Biserică şi şcoală există o afinitate profundă: Isus Cristos este numit „Învăţătorul”, iar una dintre activităţile principale ale Bisericii este transmiterea învăţăturii credinţei; mai mult decât atât, în toate timpurile, Biserica a întemeiat şi a sprijinit şcoli şi universităţi. În plus, însăşi liturgia Bisericii are o componentă educativă: semnele, simbolurile, cuvintele şi gesturile din celebrările liturgice, pe lângă faptul că împlinesc ceea ce semnifică, au şi menirea de a hrăni credinţa participanţilor, la fel ca şi lecturile biblice şi omilia.

Printre documentele Conciliului Vatican II (1962-1965) există chiar o declaraţie despre educaţia creştină (Gravissimum educationis), în care se explică pe larg concepţia Bisericii despre şcoală: toţi oamenii au dreptul la educaţie, toţi credincioşii trebuie să aibă parte de educaţie creştină, îndatorirea de a educa revine părinţilor, statului şi Bisericii. Documentul subliniază importanţa şcolii şi apreciază valoarea vocaţiei de profesor. Începutul anului şcolar este un moment în care Biserica se întâlneşte şi din punct de vedere liturgic cu şcoala şi cu cei care învaţă şi educă în ea, prin celebrările care se ţin cu această ocazie.

Rânduiala Binecuvântării elevilor şi a profesorilor la începutul anului şcolar începe cu un cântec potrivit, cu semnul crucii, un salut şi câteva cuvinte de introducere. Urmează o lectură din Evanghelie (Lc 2,41-50: Isus copil printre învăţătorii Legii) sau din alte cărţi biblice (Dt 5, 32-33; Dt 30,15-20; Prov 4,7-15. 18-22; Mt 6,713; Mt 25,14-29; Lc 14,28-30. 34-35), un psalm responsorial (Ps 1; Ps 18; Ps 138; Ps 142) sau un cântec şi un scurt îndemn al celebratului.

Rugăciunea credincioşilor cuprinde intenţii pentru profesori, pentru elevi, pentru responsabilii şcolii, pentru copiii care merg pentru prima oară la şcoală, pentru copiii din toată lumea, pentru părinţi, familii şi pentru toţi membrii societăţii, ca aceştia să colaboreze spre binele

fiilor acesteia, sprijinind învăţământul. Celebrarea se încheie cu rugăciunea Tatăl nostru şi cu rugăciunea de binecuvântare: „Părinte al luminii, fă din noi toţi, elevi şi profesori, ucenici ai acelei înţelepciuni ce-l are drept carte, catedră şi învăţător pe Cristos, Fiul tău; sprijină-i şi ocroteşte-i pe toţi cei care învaţă şi care educă, pentru ca noile generaţii să înainteze în şcoală şi în viaţă; dă-ne harul să ne aducem contribuţia la zidirea civilizaţiei iubirii, spre lauda şi mărirea numelui tău. Prin Cristos, Domnul nostru”.

Celebrul învăţător al Bisericii, Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), care a trăit în vremea în care Biserica întemeia marile universităţi europene, a compus o rugăciune pe care o rostea adesea înainte de a începe să studieze, să scrie sau să predice: „Creatorule nesfârşit, care, din comorile înţelepciunii tale, ai orânduit cele trei ierarhii ale Îngerilor, statornicindu-le deasupra cerului empireu, într-o ordine minunată, şi ai rânduit nespus de armonios părţile lumii, Tu însuţi, care eşti numit adevăratul Izvor şi Principiul cel mai înalt al luminii şi al înţelepciunii, binevoieşte să reverşi asupra întunericului minţii mele raza strălucirii tale, înlăturând de la mine întunericul păcatului şi al neştiinţei în care m-am născut. Tu, care ai dat glas pruncilor, învaţă-mi gura şi revarsă pe buzele mele harul binecuvântării tale. Dăruieşte-mi ascuţimea înţelegerii, putinţa ţinerii de minte, uşurinţa învăţării, fineţea interpretării, harul îmbelşugat al vorbirii. Învaţă-mi începutul, călăuzeşte-mi înaintarea, desăvârşeşte-mi încheierea, Tu, care eşti Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.”

Potrivit acestei rugăciuni, principiul adevăratei educaţii este Cel spre care se îndreaptă şi rugăciunea liturgică: Creatorul a toate şi Izvorul înţelepciunii.

15

MAICA TEREZA de Calcutta

100 ani de la naĹ&#x;tere nr. 9/2010

16

Maica Tereza, 100 de ani de la naştere

Benedict al XVI-lea despre Maica Tereza

Martor memorabil al Evangheliei în slujirea celor săraci şi a copiilor pe cale de a se naşte „Sunt albaneză prin sânge, indiancă, prin cetăţenie. Cât priveşte credinţa mea, sunt o călugăriţă catolică. Potrivit vocaţiei mele, aparţin umanităţii, dar inima mea aparţine cu totul Inimii lui Isus”. În aceste câteva cuvinte sunt cuprinse coordonatele umane şi religioase pe care ni le-a încredinţat despre sine micuţa dar neobosita măicuţă catolică din Balcani.

Benedict al XVI-lea, în discursurile sale s-a referit de mai multe ori la Maica Tereza de Calcutta. „Fericita Tereza de Calcutta – spunea Papa la 16 decembrie 2007, în timpul rugăciunii Angelus - nu a fost oare, în timpurile noastre, un martor memorabil al bucuriei evanghelice? Trăia zi de zi în contact cu sărăcia, cu degradarea umană, cu moartea. Sufletul ei a cunoscut încercarea nopţii întunecate a credinţei şi cu toate acestea a dăruit tuturor zâmbetul lui Dumnezeu”. În acelaşi an, Sfântul Părinte le explica tinerilor reuniţi la Loreto: „Cu toată dragostea

ei, cu toată puterea ei de credinţă, Maica Tereza suferea din cauza tăcerii lui Dumnezeu. Pe de o parte, trebuie să suportăm această tăcere a lui Dumnezeu şi pentru a-i înţelege pe fraţii noştri care nu-l cunosc pe El. Pe de alta, împreună cu Psalmistul putem striga fără încetare către Dumnezeu: Vorbeşte, aratăte! Şi nu încape îndoială că în viaţa noastră, dacă inima este deschisă, putem găsi momente în care prezenţa lui Dumnezeu devine cu adevărat perceptibilă şi pentru noi”.

Tot în 2007, la zece ani de la moartea Maicii Tereza, vedea lumina tiparului o carte cu scrisorile ei în care vorbeşte despre seceta, ariditatea spirituală, cunoscută în veacurile trecute şi de marii mistici catolici. Într-un timp ca al nostru, în care intimitatea sacră a persoanei îndură curiozitatea interesului public, este cu adevărat greu să înţelegem ce a însemnat „noaptea întunecată” pentru Maica Tereza.

Predicatorul Casei Pontificale, părintele Raniero Cantalamessa scria în această privinţă: „Noaptea interminabilă a unor sfinţi moderni este mijlocul de protecţie inventat de Dumnezeu pentru sfinţii de astăzi care trăiesc şi lucrează fără întrerupere sub reflectoarele massmedia. Este costumul

de protecţie pentru cei care trebuie să meargă în mijlocul flăcărilor, este izolatorul care opreşte curentul electric să se răspândească şi să provoace scurtcircuite”. „Ar fi o mare greşeală - adăuga părintele Cantalamessa - să ne închipuim că viaţa acestor persoane ar fi numai o suferinţă cumplită. În adâncul sufletului, aceste persoane simt o pace şi o bucurie necunoscute celorlalţi oameni, pace şi bucurie ce provin din certitudinea, mult mai puternică decât îndoiala, de a face voinţa lui Dumnezeu”. Şi acesta era, de fapt, şi imaginea publică a Maicii Tereza, atât în mizeria unei periferii indiene cât şi în luminile sclipitoare de pe scena Premiului Nobel.

Pentru Papa Benedict al XVI-lea, Maica Tereza „a fost o dovadă vie a faptului că bucuria pătrunde în inima celui care se pune în slujirea celor mici şi săraci”, până la ultima suflare a vieţii: „Niciun om cu credinţă n-ar trebui să moară în singurătate şi părăsire. Maica Tereza de Calcutta avea o grijă deosebită în a-i căuta pe cei săraci şi abandonaţi pentru

Maica Tereza, 100 de ani de la naştere ca cel puţin în momentul morţii ei să poată simţi, prin îmbrăţişarea surorilor şi a fraţilor, căldura lui Dumnezeu Tatăl” (Discurs către Academia Pontificală pentru Viaţă, 25 februarie 2008).

Cu ocazia aniversării centenarului naşterii Maicii Tereza de Calcutta, la 26 august 2010, Benedict al XVI-lea a trimis un Mesaj special maicii Mary Prema, superioara congregaţiei Misionarele Carităţii, pe care Fericita Tereza de Calcutta a înfiinţat-o în 1950. Adevărat „model de virtuţi creştine”, scrie Sfântul Părinte, „Maica Tereza a fost în viaţă un „dar inestimabil” pentru omenire şi continuă să fie „datorită unei neobosite munci de iubire” a fiicelor sale spirituale. „Răspunzând cu încredere la chemarea directă a Domnului, continuă Benedict al XVIlea, Maica Tereza a exemplificat înaintea oamenilor cuvintele Sfântului Ioan: Preaiubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui este desăvârşită în noi (1In 4, 11-12)”. „Aceeaşi iubire să vă inspire şi pe mai departe ca Misionare ale Carităţii pentru ca să vă dăruiţi pe voi înşivă cu generozitate lui Isus, pe care voi îl vedeţi şi îl slujiţi în cei săraci, bolnavi, în persoanele singure şi abandonate. „Vă încurajez, încheie mesajul său Sfântul Părinte, „să fructificaţi fără încetare spiritualitatea şi exemplul Maicii Tereza şi, păşind pe urmele sale, să primiţi invitaţia lui Isus Vino, fii lumina mea!”. „Noi aşteptăm cu nerăbdare paradisul, unde este Dumnezeu, dar depinde de noi să putem sta în paradis încă de aici şi chiar din acest moment”, scria Maica Tereza în cartea sa Bucuria de a se dărui celorlalţi. „A fi fericiţi cu Dumnezeu înseamnă să iubeşti asemenea Lui, să ajuţi asemenea Lui, să dăruieşti asemenea Lui, să slujeşti asemenea Lui”.

Vorbea deseori despre valorile Evangheliei, mai ales în favoarea vieţii şi împotriva avortului, inclusiv cu ocazia premiului Nobel în 1979.

Obişnuia să spună: „Dacă auziţi că o femeie nu vrea să-şi ţină copilul şi caută să facă avort, încercaţi să o convingeţi să aducă la mine acel copil. Eu îl voi iubi, văzând în el semnul iubirii lui Dumnezeu”. De aceea, e binevenit să încheiem aceste reflecţii cu un îndemn pe care ea însăşi ni l-a încredinţat înainte de a muri: „Dumnezeu continuă şi astăzi să-i iubească pe oameni şi mă trimite pe mine şi pe tine pentru ca să fim iubirea şi compasiunea sa faţă de cei săraci”.

Pr. Adrian DANCĂ Programul Român Radio Vatican www.radiovaticana.org/rom nr. 9/2010

Scurtă biografie 1910 - La 27 august se naşte la Shkupi (Skopje) Gonxha Bojaxhiu, fiica lui Kolë Bojaxhiu şi a lui Drane Bernaj-Bojaxhiu. În aceeaşi zi este botezată în Catedrala Preasfânta Inimă a lui Isus din Skopje.

1928 - La 13 octombrie, pleacă la Dublin (Irlanda), pentru a învăţa limba engleză şi pentru a cunoaşte viaţa religioasă a Surorilor din Loreto. La 1 decembrie pleacă spre India.

1929 - La 6 ianuarie, seara, ajunge la Calcutta, iar la 23 mai, la Darjeeling, a început noviciatul în comunitatea Surorilor din Loreto şi a primit noul nume, de persoană consacrată, Maica Tereza a Pruncului Isus.

1937 - La 24 mai depune voturile pe viaţă.

A fost mai întâi infirmieră, apoi profesoară şi directoare a şcolii St. Mary's din Calcutta.

1946 - La 10 septembrie, în timpul unei călătorii cu trenul, în drum spre Darjeeling, „aude” vocea „celei de-a doua chemări” sau, cum spunea ea, a „chemării în chemare”.

1948 - La 6 august primeşte permisiunea temporară de a se retrage de la Surorile din Loreto şi începe noua viaţă de slujire a celor mai săraci dintre săraci.

1950 - La 7 octombrie primeşte permisiunea Papei Pius al XII-lea pentru a fonda Misionarele Carităţii.

1952 - La 22 august deschide la Calcutta prima casă de primire pentru muribunzi.

1963 - La 25 martie pune bazele ramurii masculine, Fraţii Misionari ai Carităţii.

1965 - La 1 februarie, Papa Paul al VI-lea, prin Decretum laudis, declară ordinul Maicii Tereza de drept pontifical.

1969 - la 26 martie, Maica Tereza pune bazele ramurii laice şi inter-religioase a Colaboratorilor Maicii Tereza.

1971 - La 6 ianuarie, primeşte în Vatican, de la Papa Paul al VI-lea Premiul pentru Pace Ioan al XXIII-lea.

1974 - La 26 iunie, la New York, pune bazele ramurii contemplative a Misionarelor Carităţii.

1979 - La 10 decembrie, primeşte Premiul Nobel pentru Pace.

1984 - La 18 octombrie, bune bazele ordinului Părinţilor Misionari ai Carităţii.

1993 - La 25 aprilie, Papa Ioan Paul al II-lea vizitează Albania împreună cu Maica Tereza.

1997 - La 5 septembrie, la Calcutta, Maica Tereza „s-a întors în Casa Tatălui”.

2003 - La 19 octombrie, Papa Ioan Paul al II-ea, în Vatican, a proclamat-o Fericită.

17

18

Maica Tereza, 100 de ani de la naştere

Misionarele Carităţii Acum 20 de ani Prima vizită a Maicii Tereza în România a avut loc în perioada 2-9 mai 1990. România îşi recăpătase doar de câteva luni libertatea şi Biserica Catolică mai avea mult până să-şi reintre pe deplin în drepturi. Vizita tempestivă a călugăriţei albaneze parcă dorea să spună Bisericii locale: „Hai, la treabă! Nu e timp de pierdut!”

La aeroportul Otopeni o aştepta multă lume, în seara zilei de 2 mai. Maica Tereza a coborât din avion însoţită de un grup de surori şi încărcată cu pachete în care avea ajutoare pentru săraci.

De fapt, nu venise în România în vizită. Aflase că undeva, în judeţul Dâmboviţa, era un cămin de copii cu handicap şi voia ca Misionarele Carităţii să-i „adopte”. A doua zi a mers acolo, a ales copiii cu handicapul cel mai mare şi i-a adus la Bucureşti. Pe drum – după cum povestesc martorii oculari –, îi strângea la piept şi îi mângâia. Unii dintre copii au fost daţi în adopţie; ceilalţi au rămas în grija surorilor congregaţiei, în casa pe care Înalt Preasfinţitul Ioan Robu a pus-o la dispoziţia Maicii Tereza în oraşul Chitila, în apropiere de Bucureşti. „Aur şi argint nu am să vă dăruiesc, dar vă las surorile mele”, a spus Maica Tereza la plecare, aşa cum consemna Pr. Isidor Chinez în revista noastră din mai 1990 (pe atunci Curierul Catolic, Anul I, nr. 8, p. 3). La Chitila au rămas atunci patru misionare ale carităţii, înfiinţând, astfel, a 93-a casă a Congregaţiei.

Chitila - 2010 Centenarul naşterii Maicii Tereza E 26 august 2010. Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea, la Skopje (Macedonia), a Maicii Tereza de Calcutta, fondatoare a Misionarelor Carităţii, declarată Fericită de Papa Ioan Paul al II-lea la 19 octombrie 2003.

Pe şoseaua Banatului, din oraşul Chitila, unde Maica Tereza a deschis prima comunitate din ţara noastră, porţile casei sunt larg deschise, ca şi cele ale Parohiei Fericitul Ieremia Valahul. Pare „ziua porţilor deschise”.

Misionarele Carităţii, îmbrăcate în sari-ul alb cu dungi albastre, se îndreaptă spre biserica parohială, aducându-i şi pe copiii cu handicap, care se află în grija lor. La fel şi câţiva Misionari ai Carităţii, din ramura masculină a Ordinului înfiinţat de călugăriţa albaneză, pentru a-i sluji „pe cei mai săraci dintre săraci”. La sărbătoare li se alătură persoane consacrate din alte congregaţii din capitală, precum şi credincioşi din parohie. Bisericuţa e plină. Până şi zidurile ei poartă amprenta Maicii Tereza, pentru că, aşa cum mărturisea la predică Pr. Martin Cabalaş, a fost construită „printr-un miracol”: terenul şi chiar autorizaţia de construire au fost obţinute abia după ce Pr. Cabalaş, care răspundea pe atunci de parohia din Chitila, a declarat că biserica e pentru congregaţia călugăriţei albaneze. Liturghia este prezi-

Maica Tereza, 100 de ani de la naştere

în România dată de Pr. Cabalaş, alături de care concelebrează parohul comunităţii Pr. Valerian Dumea, Pr. ChristopheMarie Tribot Laspiere şi Pr. Gheorghe Cristescu. La sfârşitul Sfintei Liturghii, Pr. Cabalaş le oferă spre venerare, credincioşilor prezenţi, relicva Maicii Tereza de Calcutta, după care una dintre misionare ne invită pe toţi să urmărim un spectacol pregătit de copii. Ieşind din biserică, cu acordul surorilor, vizitez capela casei şi pe cea a comunităţii. Pe peretele din spatele altarului este fixat un crucifix, iar

Mesajul Maicii Tereza de Calcutta pentru... ...credincioşii români Să se roage. Rodul rugăciunii este adâncirea credinţei. Rodul credinţei este dragostea. Rodul dragostei este slujirea celorlalţi. Rodul slujirii este pacea. O familie care se roagă împreună rămâne împreună, şi dacă rămân împreună se vor iubi unii pe alţii, aşa cum îi iubeşte Dumnezeu pe fiecare din ei, de aceea este atât de important să se aducă rugăciunea în fiecare familie. Este foarte important ca familia, mama şi tata, să-şi înveţe copiii să se roage.

Aduceţi rugăciunea în familiile voastre pentru că o familie care se roagă împreună, rămâne împreună, şi membrii ei se vor iubi aşa cum îi iubeşte Dumnezeu. Unde este iubire este pace şi unire, este bucurie. Lucrările dragostei aduc totdeauna multă bucurie şi pace.

...tinerii din România Tinerii de astăzi vor mai mult să vadă decât să asculte. Trebuie încurajaţi să-şi pună dragostea lor pentru Dumnezeu în lucrări pline de viaţă. Lucrările dragostei sunt lucrările păcii. Nu contează cât facem, ci câtă dragoste punem în ceea ce facem. sub braţul răstignitului sunt înscrise cuvintele „Mi-e sete”. De fapt, toate capelele din toate comunităţile congregaţiei arată la fel, prezenţa crucifixului şi a cuvintelor „mi-e sete” fiind un semn distinctiv. În curte, un copil cu handicap aleargă, parcă gata-gata să se împiedice, în întâmpinarea unei misionare a carităţii, pe care o cuprinde afectuos cu mâinile; îşi ridică apoi ochii senini şi luminoşi spre călugăriţă, care îl priveşte cu drag. În faţa acestui tablou îmi revin în minte cuvintele din capelă: „Mi-e sete”…

Cristina GRIGORE nr. 9/2010

...preoţii români Să fie sfinţi. Biserica nu a avut niciodată nevoie mai mare, ca acum, de preoţi şi călugări sfinţi. Am fost chemaţi, am fost aleşi să fim consacraţi lui Dumnezeu însuşi. Isus a spus să fim sfinţi după cum Tatăl din ceruri este sfânt. Este o datorie elementară pentru noi toţi să ne rugăm cu adevărat, să ducem o viaţă cu adevărat sfântă. Atunci va fi pace, iubire, bucurie şi unitate în toată lumea.

(Fragmente din Aduceţi rugăciunea în familiile voastre. Interviu cu Maica Tereza de Calcutta, de Mihaela BĂRBUŞ, Actualitatea Creştină, nr.12/1993, p. 2)

19

20

Vladimir Ghika

Nume şi prenume: Ghika Vladimir hica, Ghika, Ghyka sunt toate nume ale aceleiaşi mari familii ale cărei ramuri, pentru a se deosebi mai uşor, au ales să-şi scrie diferit numele. Primul purtător al acestui nume a fost un negustor de origine modestă plecat din oraşul Veles, azi în Republica Macedonia. El se numea simplu Gheorghe, dar a fost cunoscut la Constantinopol şi apoi în Moldova drept Ghica, adică după diminutivul albanez de la Gheorghe. Căsătorit la Constantinopol cu o catolică din cartierul creştin Pera, vine în Moldova, înainte de anul 1624, însoţit doar de fiul său Grigore. Abia după trei decenii, trecut prin mai multe dregătorii (pârcălab, şetrar, vornic, stolnic), începe să semneze în documente Gheorghe Ghica. În 1660, după două scurte domnii, 2 întâi în Moldova apoi în Ţara Românească, este înlocuit de către Poartă, pe tronul Ţării Româneşti, cu fiul său Grigore Ghica (1660-1664; 16721673). Este primul domn care moşteneşte numele familiei şi primul din cei cinci numiţi Grigore. Al zecelea şi ultimul domn din familia Ghica va fi Grigore al V-lea Ghika (18491856), din Moldova, bunicul patern al prinţului Vladimir Ghika. Celălalt bunic, din partea mamei, era Vladimir Moret de Blaremberg (18031846) şi provenea dintr-o

familie franco-flamandă stabilită în Rusia. În autobiografia sa, întocmită în preajma convertirii sale oficiale din 1902, prinţul Vladimir Ghika îşi aminteşte de 1 regretul simţit ca adolescent de a nu fi fost născut în credinţa catolică şi meditează la importanţa capitală a unui ajutor persuasiv şi plin de tact venit la momentul oportun din partea unei autorităţi recunoscute şi consacrate. Este chiar experienţa trăită de strămoşul său Grigore I Ghica, în 1667 la Viena, când, pribeag după prima sa domnie, aderă la credinţa catolică în urma sfaturilor stăruitoare ale cardinalului Spinola şi sub îndrumarea spirituală a Arhiepiscopului de Marcianopolis. Aceştia l-au atras către lumină şi adevăr încât, mărturiseşte domnitorul într-o scrisoare adresată către Propaganda fide din Roma, i-au insuflat o dorinţă fierbinte de a vedea cu ochii ceea ce a auzit cu urechile, să simtă prezenţa adevăratului vicar al lui Cristos şi legitim succesor al Sfântului Petru în persoana Sanctităţii Sale Clement al 3 IX-lea. Plin de zel, fostul domn proiectează o călătorie la Constantinopol, care spera să fie de

folos pentru Biserica Catolică.

Urmaşul său Vladimir Ghika, în autobiografia amintită, îşi propune la fel, ca principală sarcină de îndeplinit pentru ţara sa, să se ocupe activ, prin toate mijloacele, pentru a face să progreseze credinţa catolică prin simpla acţiune a prezenţei şi a efortului de a o face cunoscută mai profund. Grigore I Ghica, reîntors pe tron, ca mărturisitor al credinţei sale, ia apărarea comunităţii catolice din Bucureşti şi contribuie cu bani şi materiale la refacerea bisericii acesteia. Într-o notă biografică redactată în 1925, preotul Vladimir Ghika se defineşte ca fondator al primelor opere catolice de caritate din România.

Satisfacţia părintelui Ghika era legitimă pentru că sarcina a fost uriaşă, iar dificultăţile au fost depăşite cu abilităţi de adevărat tehnician, ilustrate de înclinaţia din copilărie pentru ştiinţele exacte (astronomie, fizică şi chimie) şi explicate prin prezenţa în ascendenţa sa a

Vladimir Ghika inginerului Vladimir Blaremberg.

Venit în Muntenia în 1828 ca ofiţer al armatei de ocupaţie ruseşti, acesta este numit în 1832 inginer de stat şi inspector al drumurilor. În această calitate proiectează şi conduce (1835-1837) lucrările de construcţie a podului peste Ialomiţa de la Giureşti, pe calea principală de legătură dintre Muntenia şi Moldova.

Căsătorit în 1830 cu Pulcheria Ghica, sora domnitorului muntean Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), obţine naturalizarea în 1840. Este numit colonel în armata română şi aghiotant al domnitorului. În 1841 iese din armată şi este numit şef al Vorniciei Temniţelor. Moare în 1846 în Austria unde se afla într-un concediu pentru a se trata de o boală de plămâni. În aceeaşi autobiografie, prinţul Vladimir Ghika notează că s-a născut din părinţi pentru care nu poate binecuvânta destul pe Dumnezeu că i-au fost daţi.

Bucureşti şi ia în căsătorie pe munteanca Alexandrina Blaremberg. Astfel, în luna decembrie a acelui an, în Biserica Sărindar, mitropolitul Nifon binecuvânta unirea dintre două ramuri ale aceleiaşi familii. La vârsta de 31 de ani Iancu Ghika (18301881) era deja colonel şi ministru de război, iar Alexandrina (1834-1914), fiica lui Vladimir Blaremberg, posesoare a unei educaţii alese, vorbitoare a mai multor limbi, cu o frumoasă voce de soprană, căpătase deja experienţă politică în calitate de secretară a unchiului său Alexandru Dimitrie Ghica, în agitata epocă premergătoare Unirii Principatelor.

La Constantinopol, unde Iancu Ghika era, din 1871, reprezentantul diplomatic al României pe lângă Înalta Poartă, ajunul Crăciunului

4 anului 1873 (după calendarul gregorian, încă neadoptat în România), aduce în familia Ghika bucuria naşterii celui de al cincilea copil, Vladimir.

A doua zi, cancelarul agenţiei diplomatice române, din cauza timpului nefavorabil, se deplasează la locuinţa şefului său unde, în calitate de ofiţer al stării civile, înregistrează naşterea în prezenţa martorilor Ignace Spadaro, medic, şi a moaşei Rubbers.

În 1861, moldoveanul Iancu Ghika, fiul ultimului domn al Moldovei, se stabileşte la

ASOCIAŢIA PENTRU BEATIFICAREA MONS. VLADIMIR GHIKA La Paris a fost înfiinţată Asociaţia pentru Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika. Aceasta are scopul declarat de a face cunoscută viaţa şi operele Monseniorului prin toate mijloacele de comunicare; de a promova şi a susţine cauza de beatificare şi de canonizare a Monseniorului; de a se ruga şi a acţiona pentru unitatea creştinilor. Asociaţia este deschisă atât pentru cei care vor să devină membri activi cât şi pentru simpatizanţi.

Primele evenimente organizate de această asociaţie sunt programate în zilele de 9 şi 10 octombrie 2010, la Paris. În colaborare cu parohia Saint Germain l’Auxerrois şi cu Sanctuarul Medaliei Miraculoase sunt propuse mai multe acţiuni care au menirea de a face cunoscută viaţa şi spiritualitatea Monseniorului şi de a îndemna la susţinerea procesului de beatificare, prin rugăciuni şi nu numai. nr. 9/2010

Narcis ISPAS

21

22

Universul familiei

abc -ul familiei

E ...de la EMOŢIE Termenul emoţie vine în limba româna pe filiera franţuzescului émotion din latinescul emotus („mişcat”). Verbul latin emovere poate avea următoarele semnificaţii: „a scoate la lumină, a muta, a clinti, a scutura” şi se compune din particula e - care are rolul de a amplifica acţiunea verbului - şi verbul movere, „a mişca, a agita”.

Dicţionarul explicativ defineşte emoţia ca fiind „o reacţie afectivă puternică şi uneori neaşteptată, care oglindeşte atitudinea cuiva faţă de lumea înconjurătoare”. De asemenea, aminteşte şi emoţia estetică, calificată drept „moment al vieţii psihice exprimând experienţa contemplaţiei obiectului estetic”. Astfel, emoţia apare drept calea de a duce în afară, la vedere, ceea ce se află în interior. O întâmplare, o acţiune sunt stimuli care pot provoca o mişcare sufletească ce se face vizibilă fie prin înroşirea feţei, fie prin agitaţie, fie, pur şi simplu, prin a rămâne blocaţi. Stările emoţionale se află la temelia plânsului şi a râsului.

Spectrul emoţiilor este vast. Emoţii de început de şcoală. Emoţii pentru dascălii ce se află la început de drum. Emoţii la examen.

Emoţia poate fi un soi de teamă. Teama pentru ziua de mâine, justificată, dacă ne gândim la precaritatea situaţiei economice din ţara noastră.

Teamă de a nu putea face faţă unei situaţii sau de a nu fi la înălţimea acesteia. Teama de necunoscut. Emoţia poate fi un soi de bucurie pentru un rezultat bun, o reuşită, o victorie. Există şi bucurii răutăcioase: „să moară şi capra vecinului!”.

Când emoţia se prelungeşte în timp, ea devine sentiment, o stare de spirit, chiar şi un stil de viaţă. Dar şirul emoţiilor este nesfârşit şi pentru fap-

tul că e greu de definit care ar fi conţinutul lor.

Totuşi, anumiţi psihologi vorbesc de opt emoţii fundamentale: acceptare, enervare, aşteptare, dezgust, frică, bucurie, tristeţe şi surpriză.

Cei mai mulţi învăţaţi disting între gândirea raţională (cunoaştere), informaţia care provine de la simţuri (percepţie), amintirile păstrate în minte (memorie) şi emoţie. Cea din urmă fiind amestecată fie cu cunoaşterea, fie cu percepţia, fie cu memoria. Şi totuşi, ce este emoţia? După unii cercetători, este partea cea mai iraţională şi animalică din om. Pentru alţii, este ceea ce face ca viaţa umană să fie vrednică de a fi trăită. Din proprie experienţă ştim că emoţiile aduc nesiguranţă, ezitări, dezordine, mult neprevăzut. Dar ce aridă ar fi viaţa dacă ele ar lipsi! Fără emoţii nu s-ar naşte dorul de frumos, nu am găsi sau regăsi izvorul iubirii. Îndrăgostirea este rodul unei emoţii. Ochiul îndrăgostitului vede în persoana iubită o frumuseţe unică, irepetabilă, care îl atrage şi-l chemă.

O frumuseţe pe care nimeni altul nu o poate vedea. În acest caz e vorba de o emoţie cu totul specială, căreia i se poate atribui calificativul estetică. Asupra acesteia vom reveni în următorul articol.

Acum privim la emoţie ca mod viaţă - ceea ce constituie cumva o noutate în sfera socială, dar şi o provocare apăsătoare.

Moda emo. Emoţia poate inspira un mod de viaţă ori un stil vestimentar aparte.

Enciclopedia Wikipedia vorbeşte chiar de „genul şi cultura emo”, caracterizând-o astfel: „un trend (tendinţă) care adesea promovează hipersensibilitatea”. Rădăcinile acestei culturi s-ar afla

Universul familiei în muzica hardcore-punk apărută în SUA prin anii '80. Odată cu globalizarea - datorată în zilele noastre mai ales internetului - aceasta s-a răspândit în lumea întreagă şi îi afectează în special pe adolescenţi. De la muzică s-a trecut la emo style. Îmbrăcămintea este neagră sau roz. Culorile părului sunt vii (în special roz sau verde în combinaţii cu blond). Cât despre forma părului, acesta trebuie să cadă peste ochi.

Acest stil a fost preluat şi de alte categorii de adolescenţi, fără ca aceştia să fie neapărat emo.

Emo e înainte de toate o caracterizare a sufletului. Sunt emo persoanele emotive, care se urăsc pe sine şi care îşi găsesc refugiul în singurătate sau alături de prietenul cel mai bun. Le e teamă să fie sociabile, deoarece trăiesc cu frica de a fi respinse de cei din jur. Au impresia că nu sunt deloc înţelese. Decât să deranjeze, se retrag în lumea lor „ciudată”. În acest fel constatăm că persoanele emo sunt introvertite, iar muzica şi

vestimentaţia sunt paravanul care ascunde şi totodată le revelează starea sufletească.

Asta mă duce cu gândul la o importantă operă a gânditorului contemporan McIntyre, După virtute, în care acesta califică lumea de azi drept emotivistă. Autorul vorbeşte chiar de o mare schimbare (de paradigmă). Emotivismul pune afecţiunea mai înainte de toate, ceea ce face ca prietenia, relaţia dintre persoane să fie doar o stare emoţională. Mai degrabă instinctuală decât raţională. Mai degrabă funcţională decât personalizatoare. Şi asta în detrimentul cultivării intelectului şi a voinţei. Aşa că mă întreb dacă nu cumva aşa-zişii emo sunt doar o expresie a unui încotro al societăţii, sau al unei părţi a acesteia?

O alunecare în nesiguranţă, izolare, singurătate, neputinţă, fatalism. Speranţa rămâne oricum.

Adolescenţa e doar un popas al vieţii umane…

Pr. Fabian MĂRIUŢ

* * *

Criza demografică, o catastrofă culturală serioasă O cultură fără copii şi fără bătrâni este serios deformată şi incapabilă să funcţioneze, a afirmat recent preşedintele Conferinţei Episcopale Italiene (CEI), Cardinalul Angelo Bagnasco, Arhiepiscop de Genova, reflectând asupra frumuseţii fidelităţii şi asupra familiei ca „pântece al vieţii”.

Cu rata scăzută a naşterilor se confruntă nu doar Italia, ci întreaga Europă. „Balanţa demografică – a explicat Cardinalul - nu este necesară doar pentru supravieţuirea fizică a comunităţii, care fără copii nu are viitor, ci este şi o condiţie pentru acea alianţă dintre generaţii, esenţială pentru o dialectică democratică normală”. Acesta este motivul, a continuat prelatul, pentru care Biserica avertizează de mult timp asupra crizei demografice, care reprezentă o „catastrofă culturală serioasă”. Lipsa copiilor nu trasează doar un viitor negru, ci şi „o disproporţie între generaţii” şi o „sărăcie educaţională”.

Cardinalul Bagnasco a subliniat că problema scăderii ratei naşterilor are legătură cu valorile culturale. În climatul cultural de astăzi, cuplurile şi familiile par să cedeze în faţa provocărilor vieţii şi relaţiilor. Eforturile zilnice par plictisitoare şi fără sens şi, prin urmare, de nesuportat. Viitorul şi-a pierdut valoarea, iar prezentul e căutat doar pentru satisfacţia imediată. În acest context „fidelitatea e înţeleasă ca ceva repetitiv, obositor, lipsit de emoţie”. Însă fidelitatea este condiţia creşterii, a susţinut Cardinalul Bagnasco. În viaţa de familie, iubirea se transformă odată cu trecerea timpului. „Nu furtuna marilor pasiuni ne face să creştem sau măsoară iubirea, ci fidelitatea zilnică şi umilă în numele iubirii”. Familia este „o şcoală a umanităţii şi a credinţei”: acolo învăţăm să fim iubiţi, să avem încredere unii în alţii, descoperim „frumuseţea diferitelor vârste”. În familie vedem mărturii despre acceptare, umilinţă, încredere şi despre „puterea miraculoasă a iertării oferite şi primite”. În familie, fiecare cuvânt este o lecţie de credinţă, „un moment al acelei şcoli care lasă semne în inimă”, a adăugat prelatul italian. nr. 9/2010

23

24

Arta de a trăi

EMO Fenomenul care a transformat tristeţea într-o modă Copii şi tineri cu feţe triste, cu ochii puternic conturaţi, îmbrăcaţi în negru, cu haine mulate, cu podoabe sub formă de schelet, cu părul negru sau colorat strident şi breton asimetric ce le acoperă chipul, cu pierce-uri în partea de jos a buzei inferioare pot fi văzuţi tot mai des în spaţiile publice.

Ei sunt copiii emo (emo kids).

Cei din jur îi privesc cu dezaprobare, cu atitudine critică sau cu ironie.

Etimologie Etimologic, termenul emo provine din limba engleză, de la adjectivul emotional, care se traduce prin emotiv, sensibil. La mijlocul anilor ’80, termenul descria un subgen muzical, hardcore punk. Mai târziu, termenul de emocore, prescurtare pentru emotional hardcore, a fost folosit pentru a descrie performanţele emoţionante ale trupelor muzicale. Scopul era exact acela de a emoţiona ascultătorii. În timp, termenul şi-a extins aria de întrebuinţare. În ultimii ani, fenomenul emo a suferit o adevărată metamorfoză, devenind o mişcare a tinerilor. Nu se mai referă doar la muzică, ci şi la îmbrăcăminte, la atitudine. Emo nu

este doar un stil de îmbrăcăminte, ci şi un stil de a gândi şi de a acţiona. Adepţii au devenit emo-kids, felul în care se machiază, emo-make-up, iar felul în care se îmbracă a devenit emo-style.

Ce este acum emo?

Astăzi, cuvântul emo este folosit cu sens peiorativ pentru a descrie melancolia, tristeţea, nefericirea, izolarea, deprimarea, sentimentul de inutilitate a vieţii care îi caracterizează pe cei care ascultă acest gen de muzică şi care adoptă această atitudine.

Site-ul Emo-KidsEmoKids.ro - Comunitatea EMO din Romania! oferă această definiţie: «Emo este starea pe care persoana ce se consideră astfel o are datorită unor decepţii peste care nu a putut trece (în cazul unora) sau datorită simplului fapt că „filmul a fost prea frumos pentru a se termina astfel” sau a unor versuri „ce deprimă” (în cazul altora). Cert este că această stare nu apare doar de dragul de a fi emo ci, după cum au demonstrat şi unii specialişti în domeniul psihologiei, de pe urma unor traume ce au modificat modul de a gândi, de a acţiona».

Cauze Conform opiniei psihologilor, tinerii sau copiii care aderă la curentul emo fac acest lucru deoarece comunicarea lor cu familia este deficitară sau pentru că relaţia cu părinţii este tot mai încordată. De asemenea, trebuie amintită aici lipsa reală de comunicare cu prietenii, cu colegii, aceasta limitându-se la spaţiul virtual. Unii tineri aderă la curentul emo în urma unei drame, a unei despărţiri, după o depresie puternică.

Dar în cele mai multe cazuri, stilul emo este adoptat pentru că aşa sunt cei din jur, pentru că tinerii vor să atragă atenţia, pentru că vor să iasă din anonimat, pentru că vor să se distingă de ceilalţi şi pentru că dorinţa de apartenenţă la un grup este foarte puternică.

Nu în ultimul rând, la capitolul cauze trebuie amintită şi lipsa modelelor de viaţă, a valorilor fundamentale, îndepărtarea de credinţă, de Dumnezeu.

Atitudini emo Curentul emo cuprinde generaţiile de la 12 la 17 ani, vârstă oricum dificilă, când copiii încep să-şi revendice

Arta de a trăi libertatea şi autonomia, când se simt neînţeleşi şi orice discuţie poate degenera într-un adevărat conflict.

Pentru unii tineri, emo înseamnă mai mult decât aspectele exterioare legate de îmbrăcăminte. Pentru Alex, un tânăr care a devenit emo la 17 ani, transformarea a fost una interioară. El mărturiseşte: „De fapt, emo înseamnă să fii rupt de lume. Înseamnă să fii interiorizat, să ţii tot timpul în tine ce ai pe suflet. Eu cel puţin aşa sunt, nu m-am străduit să devin”.

Unii scriu poezii triste şi pesimiste: „Să fii emo înseamnă să te închizi într-o lacrimă, să te ascunzi în spatele unei măşti, să te plângi pe tine însuţi, să trăieşti în întuneric, să fii umbră în această lume fără lumină. Emo înseamnă să fii singur şi mai tot timpul trist!”.

Mulţi tineri emo au tendinţa să-şi facă rău, să se automutileze şi de aceea se taie cu

lama pe braţe sau pe picioare; în cele mai nefericite cazuri se ajunge chiar la sinucidere.

Speranţa moare ultima Aş vrea să emit o alertă de cod roşu (!!!) pentru tânăra generaţie care este privată de valorile fundamentale, căreia i se servesc informaţii de tot felul, fără ca acestea să fie filtrate de bun simţ sau decenţă, generaţie educată de televizor şi care are ca bun prieten calculatorul.

Pentru binele generaţiilor tinere se poate merge pe o singură cale, fără mijloace intermediare: reîntoarcerea la adevăratele valori spirituale, morale, educative.

Problemele copiilor emo sunt problemele unei întregi generaţii, doar că unii dintre posibilii emo kids reuşesc să ceară şi să primească la timp sprijin din partea părinţilor şi a educatorilor şi să vindece carenţele lor afective şi de comunicare.

ORGANIZAŢIA UMANITARĂ CONCORDIA

VOLUNTARIAT ŞI CAZARE PENTRU STUDENŢI

Maria VASILE Coordonator locuinţe sociale

nr. 9/2010

Aceşti copii au mare nevoie de ajutorul şi de susţinerea părinţilor şi a educatorilor, chiar dacă de multe ori este foarte greu să se găsească un limbaj comun. Ei trebuie ajutaţi să înveţe arta de a trăi, adică să-şi descopere propriile capacităţi, proprii talanţi, să-i valorifice şi să-i vadă rodind!

Copiii emo au nevoie de ajutor! Nu trebuie să-i arătăm cu degetul şi nici să-i punem la stâlpul infamiei. Mai bine renunţăm sau punem pe plan secundar televizorul, Internetul, cariera şi orice altceva ce ne înstrăinează pe unii de alţii. Copiii noştri au nevoie de noi, de prezenţa noastră efectivă. Pentru ei sunt vitale afecţiunea, înţelegerea şi comunicarea cu părinţii. Aşadar, adulţii să nu arunce cu piatra în generaţia emo; mai bine-venită ar fi o mână întinsă şi o atitudine plină de înţelegere!

Cristina ŞOICAN

PĂRINŢII AUGUSTINIENI ASUMPŢIONIŞTI

Cazare pentru studenţi Comunitatea din Bucureşti a Părinţilor Augustinieni Asumpţionişti oferă, începând din toamna acestui an, loc de cazare tinerilor studenţi care vin să studieze în capitală.

Având în vedere destinaţia primară a acestui loc - o mănăstire -, se cere din partea tinerilor seriozitate. Se oferă un loc de cazare liniştit şi agreabil, favorabil studiului.

Adresa noastră: Str. General Christian Tell, nr. 18B (lângă Piaţa Romană).

Pentru informaţii şi detalii poate fi contactat părintele Ovidiu ROBU: tel. 0748134375.

ANUNŢURI

Organizaţia Umanitară Concordia oferă locuri de cazare în Casa Sfântul Ignaţiu, situată în zona Piaţa Unirii, studenţilor care sunt conştienţi de importanţa şi beneficiile voluntariatului pentru societate şi pentru propria carieră.

Dacă ai respect pentru cei din jur şi dorinţă de a ajuta şi vrei să-ţi dezvolţi abilităţi noi, atunci eşti persoana potrivită pentru a munci alături de un colectiv tânăr şi dinamic şi pentru a înfrunta provocări şi situaţii mereu noi.

Te aşteptăm cu un CV şi o scrisoare de intenţie la adresa: maria.vasile@concordia.or.at

25

26

Lecturi

Monseniorul Lush Gjergji,

Maica Tereza – Sfânta Iubirii Editura ARCB, Bucureşti, 2010, 80 pag.

Cartea Maica Tereza – Sfânta Iubirii, scrisă de Monseniorul Lush Gjergji, Vicar General al Diecezei de Prizren, aduce o lumină nouă asupra vieţii şi extraordinarei opere a lui Gonxha Bojaxhiu - Maica Tereza (1910-1997).

Pentru a ne ajuta în acest demers, cartea ne propune să descoperim trei medii sociale importante şi decisive pentru viitoarea Maică Tereza: rădăcinile religioase şi naţionale; parohiile Maria, Ajutorul Creştinilor, din Prizren, şi Preasfânta Inimă a lui Isus, din Skopje; şi familia Bojaxhiu, unde s-a născut, a crescut şi a fost educată din copilărie până la vârsta de 18 ani. Aceste trei puternice rădăcini au contribuit în mod decisiv la formarea personalităţii şi la întărirea credinţei „Iubirii în acţiune”, aşa cum îi place autorului cărţii să-şi numească protagonista.

El însuşi fiu al poporului albanez, Monseniorul Gjergji prezintă în prima parte a cărţii o istorie amănunţită şi bine documentată a Creştinismului iliroalbanez de-a lungul secolelor.

A doua parte a cărţii vorbeşte despre perioada „nopţii întunecate a sufletului”, când Mai-

ca Tereza a ştiut să „dea ce era mai bun”, adică să dăruiască tuturor iubire, lăsând deoparte propria suferinţă, propria singurătate, provocările de orice fel, îngrijind rănile trupului şi ale sufletului umanităţii, dând un sens profund suferinţei, durerii şi chiar morţii; pentru ea, iar datorită ei pentru multă lume, moartea devine „întoarcerea în Casa Tatălui”.

Cu credinţă şi iubire, Maica Tereza a depăşit orice graniţă şi dezbinare, diferenţa şi ura dintre caste, dintre religii, dintre rase; a depăşit lipsa de comunicare dintre lumea celor bogaţi şi a celor săraci, prejudecăţile, atacurile de orice tip…

Fiecare acţiune a Maicii Tereza şi a Misionarelor Carităţii era destinată oricărei persoane aflată în nevoie, fără ca cineva să fie exclus; este primul caz din istoria omenirii şi a Creştinismului. Ea a demonstrat în felul acesta că unitatea în diversitate nu mai este un vis, o utopie sau doar un proiect, ci este o realitate a vieţii, la Calcutta, dar şi în alte părţi ale lumii. Maica Tereza spunea: Noi trăim şi lucrăm cu toţi oamenii, fără deosebire, atâta vreme cât se apropie între ei şi de Dumne-

zeu. Noi lucrăm cu creştinii şi cu necreştinii, dar şi cu musulmanii, cu hinduiştii, toţi, împreună, uniţi. Lucrul acesta se regăseşte şi în casele noastre, în şcoli, în spitale, în casele de primire pentru muribunzi, pentru leproşi, oriunde, pentru că îi iubim şi îi slujim pe toţi ca pe fraţii şi surorile noastre…

Istoria vieţii şi a operelor Maicii Tereza este scrisă cu credinţă şi este semnată şi pecetluită cu iubire activă. „Reţeta” Maicii Tereza a fost una simplă, mereu actuală, aproape „cu putere nelimitată”: „Lucruri mici făcute cu mare iubire”.

Acum, la o sută de ani de la naştere, cartea Monesniorului Gjergje ne ajută să descoperim încă o dată figura Fericitei Tereza de Calcutta, care continuă să fie un exemplu pentru creştinul ce se află în căutarea adevăratului sens al Evangheliei.

Cristina ŞOICAN

Lush Gjergji este un preot albanez din Kosovo. Licenţiat în Psihologie la Universitatea de stat din Roma în 1975, cunoscut jurnalist şi scriitor, colaborează la diferite reviste şi ziare naţionale şi internaţionale.

De mai mulţi ani este redactor şef al revistei cultural-religioase Drita (Lumina). Este membru al Asociaţiei Scriitorilor din Kosovo, al Jurnaliştilor Catolice din Europa şi al Academiei Europene a Ştiinţelor şi Artelor. Actualmente este Vicar General al Diecezei de Prizren, cu sediul la Priştina. A publicat, până acum, 55 de cărţi în diferite limbi.

Sfântul lunii în iconografie

Prieteni ai omului care stau în faţa lui Dumnezeu

Cei trei Arhangheli şi Tobia (tablou de Botticini) Întrebare: Ce a mai creat Dumnezu afară de lumea văzută? Răspuns: Afară de lumea văzută, Dumnezeu a mai creat şi o mulţime de duhuri, pe care le numim îngeri. („Micul catehism”). Între aceste prime noţiuni despre îngeri, deprinse la învăţătura pentru Prima Sfântă Împărtăşanie şi sofisticatele tratate de angelologie, arta plastică ne introduce în misterioasa lume a îngerilor, inspirându-se din cărţile sacre care ne relatează misiunile lor, în slujba lui Dumnezeu, în favoarea oamenilor: „Daniel”, „Tobia”, „Iuda”, „Apocalipsa”, Evangheliile etc.

Iconografia tradiţională. În arta plastică, Sfinţii Arhangheli Mihail, Gabriel şi Rafael sunt reprezentaţi, de regulă, în mod individual, în ipostazele specifice misiunii lor. Astfel, Mihail, îmbrăcat în armură de cavaler medieval (sau în uniformă de soldat roman), străpunge cu sabia dragonul infernal (diavolul) imobilizat sub picioarele sale. Uneori sabia este înlocuită de crucea procesională – arma eficace împotriva duhului rău. Adesea, Mihail poartă în mâna stângă balanţa cu care sunt cântărite sufletele în momentul judecăţii. Gabriel, în episodul Bunei-Vestiri, dialoghează reverenţios cu Fecioara din Nazaret, Maria. Acest moment cardinal al istoriei mântuirii apare într-o multitudine de variaţiuni pe aceeaşi temă, dintre care cele mai renumite sunt reprezentările lui Giotto, Beato Angelico etc. În fine, Rafael apare frecvent pe malul apei (fluviul Tigru), supraveghindu-l pe tânărul Tobia în timp ce acesta trage afară peştele, ale cărui măruntaie se vor dovedi salvatoare atât pentru el cât şi pe tatăl său, Tobit.

Cei trei Arhangheli şi Tobia (circa 1470).

Francesco Botticini (1446-1497), în tabloul aflat la Galeria Uffizi (Firenze), îi reprezintă pe cei trei arhangheli împreună, ca într-o unică misiune în favoarea omului. Aşezaţi într-o adevărată linie de bătaie, purtând în mâini simbolurile propriei identităţi, arhanghelii se îndreaptă cu hotărâre către ţinta „călătoriei” lor. Mesagerii divini, deveniţi ad hoc însoţitori ai tânărului Tobia, străbat un ţinutul arid, presărat cu pietre răzleţe şi plante deşertice.

Condiţia angelică este individuată de statura superioară omului (tânărul Tobia), aripile proeminente şi figurile uşor asexuate.

Mihail, îmbrăcat într-o elegantă armură medievală, strânge cu putere sabia în mâna dreaptă, ca unul gata de luptă. În cealată mână, cu delicateţe (în vârful degetelor!) poartă globul pământesc, în calitatea sa de apărător al Bisericii Universale. Privirea fixă, pare a nr. 9/2010

urmări un inamic încă activ şi care depăşeşte sfera lumii materiale. În centrul tabloului, Rafael îl ţine de mână pe tânărul Tobia, spre care priveşte cu grija unei călăuze sigure. În mâna stângă, cu o grijă plină de eleganţă, poartă cutia cu măruntaiele peştelui care se vor transforma, la momentul oportun, în materie de exorcism şi medicament pentru ochii bătrânului Tobit.

Al treilea Arhanghel, Gabriel, cu aceeaşi graţie ca şi „tovarăşii” săi de călătorie, ţine în mâna stângă floarea de crin (simbolul curăţiei, al feciorelnicilor), în timp ce cu cealată mână îşi ridică faldurile mantiei pentru a-şi înlesni mersul. Privirea lui, ridicată spre înălţimi, pare a contempla mesajul sublim – întruparea Mântuitorului – pe care-l poartă omenirii.

Când privesc Cei trei Arhangheli şi Tobia îmi vine în minte maxima lui Nichita Stănescu: „A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger”. De unde se vede că a fi vizitat de muze nu este totuna cu a şti să asculţi şoaptele îngerilor.

Pr. Ieronim IACOB

27

28

Suflet tânăr

VARA ÎMPREUNĂ PANTELIMON (Constanţa): Parohia Înălţarea Sfintei Cruci Prietenie, solidaritate şi muncă în echipă. Sub această deviză a fost trăită perioada 16-22 august la Parohia Romano-Catolică din Pantelimon, judeţul Constanţa.

Cu sprijinul Pr. Tiziano Baracco SDB şi al unor animatori, spiritul acestei comunităţi a fost animat simţitor în cadrul programului „Vara Împreună”.

Participanţii s-au dovedit a fi o echipă minunată; cu mic cu mare, toţi au fost implicaţi în diferite jocuri şi competiţii, lăsând astfel să se contureze o nouă definiţie a expresiei a se distra.

Pe lângă efectele benefice pe care le-a avut asupra participanţilor, „Vara Împreună” a adus vitalitate comunei Pantelimon şi dintr-un alt punct de vedere. Fiind un sat cu o vechime şi istorie impresionante, acesta tindea mai mult spre monotonie în ceea ce priveşte starea de spirit a locuitorilor săi. Dar spiritul de colaborare şi noutatea pe care le-au adus animatorii şi echipele participante au transformat nişte oameni tăcuţi în spectatori încântaţi de ceea ce văd şi trăiesc.

Un lucru demn de menţionat este faptul că, la sfârşitul

tuturor activităţilor, cu toţii au participat la Sfânta Liturghie pentru a-i aduce mulţumire lui Cristos la Jertfa Euharistică.

Amintirile acestei experienţe vor rămâne în inimile tuturor, ajutând şi favorizând repetarea acesteia şi în anii următori.

Mădălina Mihoc

Bucureşti: Parohia Sfânta Tereza

În perioada 5-14 august 2010, la Parohia Romano-Catolică Sfânta Tereza a Pruncului Isus, din Bucureşti, a avut loc pentru prima oară activitatea desfăşurată în scop educativ şi pentru dezvoltarea valorilor creştine, „Vara Împreună”.

Aceasta a fost organizată de un grup de tineri animatori din parohie încurajaţi de părintele paroh Nicolae Farcaş şi de ceilalţi preoţi, ajutaţi de un grup de tineri veniţi din diferite zone ale Italiei. Tema a fost „Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?”

(Ps 116, 12). De asemenea, nu a putut lipsi nici imnul ales pentru această temă: „Iţi dăruiesc, Isuse…”.

Au participat 35 de copii cu vârste cuprinse între 6 şi 14 ani. Aceştia au fost împărţiţi, în funcţie de vârstă, în 4 grupe: Lupişorii şi Castorii, unde erau cei mai micuţi; Leii şi Tigrii.

Fiecare grupă a avut ca responsabil câte un animator. În prima zi, pe lângă participarea la jocurile

de cunoaştere, fiecare grupă şi-a confecţionat un steag şi şi-a ales un moto. Programul a inclus participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunea de început şi de încheiere a activităţilor, jocuri de cunoaştere şi competitive, cateheze, ateliere, plus o pauză pentru gustare.

Catehezele au fost organizate cu ajutorul episoadelor din desenul animat Cartea Cărţilor, care au fost vizionate împreună. Discuţiile bazate pe episoadele din desenul animat, desfăşurate tot pe grupe, au avut ca teme ascultarea, răbdarea, credinţa, răsplata, iertarea, înţelegerea. Ziua de sâmbătă, 7 august, a fost dedicată în întregime jocurilor competitive desfăşurate la umbra copacilor din parc.

Ultima zi s-a încheiat cu o mică scenetă pregătită de animatori şi cu rememorarea, cu ajutorul fotografiilor, a fiecărei zile petrecute împreună. Copiii au fost foarte încântaţi de activitate şi au răspuns cu multă bucurie şi bună dispoziţie la tot programul. Chiar dacă se mai supărau uneori în timpul jocurilor, au ştiut să meargă mai departe şi nu au uitat scopul pentru care se aflau împreună.

A fost o experienţă pozitivă care ne-a dat ocazia să ne cunoaştem mai bine şi să ne simţim bine.

Cristina Salca

Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, Viaţa te provoacă! Zilnic îţi oferă surprize!

Eşti fricos? Cristos îţi spune: Curaj!

Eşti singur? Cristos îţi spune: Urmează-mă!

Eşti supărat? Cristos îţi spune: Iartă!

Ai motiv să te răzbuni?

Cristos îţi spune: Întoarce şi celălalt obraz!

Ai dreptul să loveşti?

Cristos îţi spune: Bagă sabia în teacă!

Vrei să te ascunzi?

Cristos îţi spune: Eu sunt lumina lumii!

Vrei să fii cel mai mare?

Cristos îţi spune: Fii ca un copil!

Vrei să fii în centrul atenţiei?

Cristos îţi spune: Roagă-te în camera ta!

Vrei să faci pe şeful?

Cristos îţi spune: Slujeşte!

Vrei să trăieşti din plin viaţa?

Cristos îţi spune: Dă-ţi viaţa!

Vrei să înţelegi totul?

Cristos îţi spune: Crede!

Eşti trist?

Cristos îţi spune: Bucură-te!

Eşti dispreţuit?

Cristos îţi spune: Eu sunt cu tine!

Eşti împovărat de păcate?

Cristos îţi spune: Mergi în pace!

Pr. Daniel BULAI

A început numărătoarea inversă 16 august 2011 va fi ziua de deschidere a întâlnirii, zi în care milioane de tineri îl vor primi în capitala Spaniei pe Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea. Pentru această sărbătoare organizatorii pregătesc în detaliu fiecare moment al întâlnirii. Înscrierea participanţilor a început, voluntarii deja se pregătesc, campaniile de promovare se desfăşoară în toată lumea, prin televiziuni, presă şi internet. S-ar putea crede că întâlnirea va avea loc în mai puţin de o lună.

nr. 9/2010

Şi totuşi, ce lucruri au mai rămas de pregătit pentru Ziua Mondială a Tineretului, Madrid 2011?

Imnul întâlnirii Unul din simbolurile ZMT, pe lângă siglă, trebuie să fie imnul. Un imn reprezentativ atât pentru tineri, dar şi pentru ţara organizatoare. Începând cu 9 noiembrie imnul va putea fi ascultat de întreaga lume prin intermediul site-ului întâlnirii www. madrid11.com.

Lansarea a fost programată pentru noiembrie, iar Vaticanul a aprobat realizarea lui de către Enrique Vázquez Castro, un preot spaniol cu studii muzicale. Tema cântecului este inspirată din scrisoarea Sfântului Paul către Coloseni: „Înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi în credinţă”.

Ziua Mondială a Tineretului

După lansarea sa, imnul va putea fi ascultat şi pe site-ul nostru www.tic.ro.

Pălăria întâlnirii Chiar dacă fondurile ZMT 2011 sunt mici, spaniolii s-au gândit la tinerii pelerini şi au găsit o modalitate ca aceştia să nu sufere din cauza climei mediteraneene. Pentru că în Spania vara este foarte călduroasă, organizatorii vor împărţi fiecărui participant, pe lângă hărţi şi alte materiale, câte o pălărie. Modelul nu a fost ales încă. Pe site-ul lor sunt afişate 9 modele care sunt disponibile, iar tinerii pot vota varianta preferată. Sombrero mexican, pălăria de toreador, şapca de baseball etc: oricare din aceste modele ar putea să fie ales.

Anton BALINT

29

30

Pagina copiilor

Maica Tereza, creionul lui Dumnezeu Agneza a dorit mult să devină călugăriţă misionară. Pe când avea 20 de ani, a părăsit oraşul natal Skopje, din Macedonia, şi a plecat în Irlanda, pentru a intra în congregaţia Surorilor de Loreto. Când a devenit călugăriţă, Agneza a primit un nume nou, Tereza, şi a fost trimisă în misiune, în India.

În India, Maica Tereza preda într-o şcoală frecventată de fete ce proveneau din familii bogate.

Într-o zi, Maica Tereza a părăsit congregaţia, rămânând totuşi călugăriţă, a cumpărat de la un magazin un sari alb cu dungi albastre, haina indiencelor sărace şi s-a dedicat săracilor de pe stradă: pe bolnavi îi îngrijea, iar pe copii îi învăţa să scrie şi să citească.

Câteva dintre tinerele cărora le fusese cândva profesoară au venit să o ajute şi au rămas cu ea.

Deseori vedea pe stradă oameni săraci şi bolnavi şi simţea că trebuie să facă ceva pentru ei.

Adaptare de Cristina GRIGORE

Surorile îi slujeau pe cei mai săraci, iar Maicii Tereza îi plăcea să spună că ea nu e decât un creion, un instrument în mâna lui Dumnezeu.

În 1950, Maica Tereza a întemeiat Ordinul religios Misionarele Carităţii.

Maica Tereza a murit la 5 septembrie 1997 la Calcutta, în India, iar în 2003 a fost declarată Fericită de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Îndrumar mediatic

31

Pelerinaj virtual în Cetatea Eternă

4 BAZILICI, 3 CAPELE, 1 NECROPOLĂ ŞI… 1 CLICK

Proiectul vizitării virtuale a celor mai semnificative locuri sacre din Roma este rodul colaborării dintre Oficiul pentru Internet al Vaticanului şi Universitatea americană Villanova din Pennsylvania. Prima etapă a proiectului a început în toamna anului 2008, când a fost finalizat turul virtual al Bazilicii Sfântul Paul în afara zidurilor (San Paolo Fuori le Mura) şi au fost realizate primele fotografii-test în Bazilica Sfântul Petru.

Proiectul a continuat în primăvara lui 2009, cu Bazilicile Santa Maria Maggiore şi Sfântul Ioan din Lateran. A urmat Capela Sixtină: pentru a face fotografiile necesare realizării turului virtual, echipa a lucrat numai pe timpul nopţii, timp de 6 ore pe noapte. „Să fii singur în Capela Sixtină, fără nr. 9/2010

aglomeraţie, fără gălăgie şi fără grabă e o experienţă unică, ce nu poate fi descrisă în cuvinte, iar această experienţă va putea fi trăită de-acum de oameni din întreaga lume”, au mărturisit profesorii şi studenţii care au participat la realizarea proiectului. Şi au dreptate.

Cu ocazia Marelui Jubileu din 2000, organizatorii de la Vatican, explicând semnificaţia pelerinajului, aminteau şi „pelerinajul minţii omeneşti, adică cel informatic sau virtual”. Pelerinajul în sens real presupune o călătorie, uneori chiar efort fizic (nu doar financiar), dacă ne gândim, de exemplu, la tradiţionalul pelerinaj la Sanctuarul de la Compostela. Iată, însă, că tehnica vine în ajutorul celor care nu pot efectua un astfel de pelerinaj şi aduce locurile aproape de noi, în mod virtual. Depinde numai de noi, adică de atitudinea noastră interioară, dacă navigarea pe paginile site-ului Vaticanului care găzduiesc turul virtual al celor opt locuri sacre, rămâne doar o simplă vizită sau devine un adevărat pelerinaj.

DICŢIONAR Panorama virtuală este o imagine obţinută din mai multe fotografii care îi oferă utilizatorului posibilitatea de a vedea spaţiul înconjurător la 360 de grade pe orizontală şi 180 de grade pe verticală. Utilizatorul poate explora acest spaţiu într-un mod imersiv, ca şi când ar fi acolo.

Cristina GRIGORE

Ne aşezăm comod în faţa computerului – conectat la internet, bineînţeles –, accesăm site-ul Vaticanului, şi, după ce am ales limba de navigare (sunt disponibile opt limbi străine), selectăm „bazilici şi capele papale”.

Avem la dispoziţie 4 bazilici (Sfântul Petru, Santa Maria Maggiore, Sfântul Ioan din Lateran şi Sfântul Paul în afara zidurilor), 3 capele (Redemptoris Mater, Paulină şi Sixtină) şi o necropolă (cea de sub Bazilica Sfântul Petru, unde se află mormântul Apostolului). Un simplu click ne poartă imediat în faţa altarului central din Bazilica Sfântul Petru, sub celebrul baldachin al lui Bernini, ori în faţa Judecăţii de Apoi a lui Michelangelo, din Capela Sixtină. Cu o uşoară mişcare a mouse-lui pe ecran, fiecare dintre cele opt spaţii sacre, încărcate de artă, istorie şi spiritualitate, se derulează dinaintea privirii noastre în toată splendoarea lor, într-o panoramă grafică de excepţie.

32

Anunţuri Un nou secretar general pentru Conferinţa Episcopală Română

Primul Târg Internaţional Catholic Expo

Conferinţa Episcopală Română are, de la 1 septembrie, un nou secretar general, în persoana Pr. Eduard-Mihai Coşa, care îl înlocuieşte în funcţie pe Pr. Cazimir Budău, reîntors în pastoraţie, la cerere.

Pr. Eduard Coşa s-a născut la 4 octombrie 1964 în localitatea Valea Mare (Faraoani-Bacău). În 1983 a absolvit Liceul Aeronautic din Bacău, iar în 1991 Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi. A fost hirotonit preot pe 24 iunie 1991.

După o activitate pastorală în diferite parohii din Dieceza de Iaşi, mai întâi ca vicar, apoi ca paroh, în anul 2000 a mers la Roma pentru aprofundarea studiilor teologice. Doi ani mai târziu a obţinut Licenţa în Teologie cu specializare în Spiritualitate la Institutul Pontifical Teresianum din Roma.

Din 2002 a activat ca preot spiritual şi profesor la Seminarul minor din Bacău şi la Liceul Teologic Romano-Catolic, din aceeaşi localitate. Până la 1 septembrie a.c. a fost membru în Consiliul Pastoral Diecezan şi Responsabil al Oficiului Diecezan pentru Cler în cadrul Diecezei de Iaşi.

În perioada 9-11 septembrie 2010 se va desfăşura la Oradea prima ediţie a Târgului Internaţional de veşminte, icoane, statuete, cărţi şi obiecte liturgice, CATHOLIC EXPO. Printre participanţi se va număra şi Arhiepiscopia noastră, având un stand cu cărţi şi obiecte religioase. Târgul Catholic Expo reuneşte expozanţi din România, Austria, Grecia, Polonia şi Ucraina. Deschiderea va fi oficiată pe 9 septembrie de către PS Laszlo Bocskei, Episcop Romano-Catolic de Oradea, şi de către PS Virgil Bercea, Episcop Greco-Catolic de Oradea.

Târgul se adresează preoţilor şi credincioşilor catolici, precum şi parohiilor, mănăstirilor şi magazinelor de obiecte bisericeşti. Cei care vor vizita standurile vor avea posibilitatea să cumpere produse la preţuri de producător şi la preţuri reduse; să comande produse noi, care nu au apărut încă pe piaţă; să încheie contracte avantajoase; să aleagă dintr-o gamă variată de produse. În perioada de desfăşurare a târgului vor avea loc şi lansări de cărţi.

Intrarea la Târg este liberă (program de vizitare între orele 10.00-18.00). Expoziţia este găzduită de Universitatea din Oradea, str. Făgăraşului. Detalii suplimentare şi informaţii actualizate sunt oferite de situl târgului: http://catholicexpo.eu/ro.

File de istorie

Pr. Felix Wiercinscki S-a născut la 20 august 1858, la Putzig (Danzig) – Germania. În 1878 a intrat în Societatea lui Isus (Iezuiţii), iar după urmarea studiilor teologice la Roma şi Cracovia a fost sfinţit preot, în 1885.

A activat în 16 ţări şi a predicat Evanghelia în 12 limbi. A petrecut mult timp în România, în special la Iaşi (unde a fost rectorul Seminarului Sfântul Iosif), Bucureşti şi Blaj.

Aflat ca misionar în diverse ţări de pe toate continentele, mărturisea faptul că „România îi este cea mai scumpă, a doua patrie”.

La Bucureşti a activat ca spiritual la Seminarul Sfântul Duh şi colaborator la ziarul arhidiecezan Farul Nou, remarcându-se, totodată şi prin exerciţiile spirituale ţinute în seminar, parohii şi mănăstiri.

A decedat la Blaj, la 20 ianuarie 1940. Într-un articol comemorativ din 24 ianuarie 1943, ziarul Farul Nou scria despre părintele Felix Wiercinscki că „a murit ca un erou la datoria sfântă, pe câmpul de luptă a luptei religioase, a murit pentru Dumnezeu”.

Dr. Dănuţ DOBOŞ