Actualitatea creştină, nr. 10/2010

Păstorul Arhidiecezei

In memoriam În ziua de 6 octombrie a fost înmormântat la Napoli Monseniorul Cristoforo Bove, franciscan conventual. Cu ani în urmă, acest nume nu-mi spunea nimic; acum însă, aflând de moartea lui, am simţit că parcă cineva foarte apropiat ne-a părăsit. De fapt, ne-a fost apropiat nouă, românilor, căci ştia foarte bine limba română şi ne-a stat alături nu numai înainte de 1989, când ne vizita ţara ajutându-i mai ales pe fraţii franciscani, dar ne-a fost de mare ajutor în ultimii ani, de când lucrăm la cauza de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika. Activând la Congregaţia romană pentru Cauzele Sfinţilor, Monseniorul Cristoforo Bove a studiat şi a avut în grijă şi dosarul privind cauza de beatificare a Monseniorului Ghika. Acum, că a trecut la cele veşnice, Mons. C. Bove ofmconv îl recomandăm Tatălui Ceresc prin rugăciunile noastre.

Astfel stând lucrurile, sperăm totuşi să nu ne întârzie prea mult procesul de pregătire a beatificării Monseniorului Vladimir Ghika. Oricum, cât ne priveşte pe noi, cei din ţară, mergem mai departe cu lucrările de completare a dosarului şi cu activităţile menite să-l facă tot mai cunoscut pe Vladimir Ghika. Cu acest scop au fost organizate, nu demult, cele două simpozioane de la Academia Română şi Institutul Cultural Român; cu aceeaşi intenţie vom merge şi la Paris (9-10 octombrie), pentru a vorbi despre Monseniorul Ghika. Chiar dacă Cristoforo Bove ne-a părăsit, suntem siguri că va veni şi rândul martirului nostru să fie ridicat la cinstea altarelor.

Până atunci, ne bucurăm împreună cu Dieceza romano-catolică de Oradea şi cu toată Biserica Catolică din România, pentru că la 30 octombrie va fi declarat fericit un fost episcop de Oradea, Slujitorul lui Dumnezeu Dr. Bogdanffy Szilard, martir al Bisericii noastre. În vremurile grele de prigoană comunistă i-a fost dat să fie ales şi consacrat episcop. Consacrarea lui episcopală a avut loc în secret, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, la 14 februarie 1949. Oricât de mare era secretul acestei consacrări, până la urmă autorităţile comuniste l-au descoperit.

Episcopul Bogdanffy a fost arestat în septembrie 1949, pentru că a refuzat să colaboreze la formarea unei Biserici catolice naţionale ruptă de Roma. A trecut prin închisorile din Oradea, Sighetul Marmaţiei, PS. S. Bogdanffy Capul Midia, Aiud. La ultima închisoare, Aiud, a sosit la 16 august 1953, după ce în primăvara aceluiaşi an fusese condamnat de către tribunalul militar Oradea la 12 ani de muncă silnică.

La 2 octombrie 1953, la vârsta de 42 de ani, moare în totală părăsire şi singurătate, în aşa-zisa cameră a bolnavilor. A fost îngropat la 4 octombrie 1953 în cimitirul închisorii. Nu se cunoaşte locul mormântului său. Puterea răului, această taină întunecată în miezul căreia nu putem pătrunde, a frânt cursul vieţii Episcopului Bogdanffy, care era pentru Dieceza sa binecuvântare şi speranţă vie. Chiar dacă nu-i ştim azi mormântul, slavă Domnului că-i cunoaştem viaţa şi jertfa de martir.

La 30 octombrie, pentru Biserica Catolică din România va fi sărbătoare mare. Trimisul Sfântului Părinte va fi prezent la Oradea, unde se va celebra intrarea în rândul fericiţilor a unuia dintre ai noştri. Vom avea un nou mijlocitor, o stea nouă pe cerul Bisericii noastre locale. Îi felicităm pe cei din Dieceza romano-catolică de Oradea şi le mulţumim că ne oferă această bucurie.

Fericite Bogdanffy Szilard, roagă-te pentru noi!

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti nr. 10/2010

1

2

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA Preotul află mereu izvorul propriei identităţi în Cristos (Discurs, 3 octombrie 2010, Catedrala din Palermo) Dragi preoţi, aş vrea să mă adresez în primul rând vouă. Fiţi mereu oameni ai rugăciunii pentru a putea fi şi învăţători ai rugăciunii.

Zilele voastre să fie marcate de momente de rugăciune în timpul cărora, asemenea lui Isus, să fiţi cu Tatăl într-un dialog care să vă aducă reînnoirea spirituală. Nu este uşor să rămâi fidel acestor întâlniri zilnice cu Dumnezeu mai ales astăzi, când ritmul vieţii este atât de frenetic şi activităţile zilnice ne acaparează tot mai mult. Totuşi, trebuie să fim convinşi că momentul rugăciunii este fundamental: în rugăciune acţionează cu mai multă eficacitate harul divin făcând astfel ca slujirea noastră să fie rodnică. Suntem copleşiţi de multe lucruri, dar dacă în interiorul nostru nu suntem în comuniune cu Dumnezeu, nu putem să oferim nimic nici celorlalţi.

Mereu trebuie să ne facem timp „să fim cu El” (cf. Mc 3,14). (…) Preotul îşi găseşte mereu izvorul propriei identităţi în Cristos. Nu lumea este aceea care ne conferă nouă statutul, în funcţie de trebuinţele şi de percepţiile sociale. Preotul poartă sigiliul Preoţiei lui Cristos pentru a participa la rolul său de unic Mijlocitor şi de Mântuitor. În virtutea acestei legături fundamentale, preotului i se deschide nemărginitul spaţiu al slujirii sufletelor, pentru mântuirea lor prin Cristos şi în Biserică. O slujire care trebuie

să fie în mod total inspirată de dragostea lui Cristos. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, ca niciunul să nu se piardă.

Parohul de Ars spunea: „Preotul trebuie să fie întotdeauna gata să răspundă nevoilor sufletelor. El nu este pentru sine, este pentru voi!”.

Preotul este pentru credincioşi: îi însufleţeşte şi îi susţine în exercitarea preoţiei comune a celor botezaţi, în drumul lor de credinţă, în cultivarea speranţei, în trăirea carităţii, a iubirii lui Cristos.

Dragi preoţi, să acordaţi mereu o atenţie deosebită celor tineri. Aşa cum spunea Venerabilul Ioan Paul al II-lea, deschideţi larg porţile parohiilor voastre tinerilor, pentru ca ei să poată deschide porţile inimilor lor lui Cristos!

Să nu le găsească niciodată închise! (…) Preotul nu poate să stea departe de preocupările zilnice ale Poporului lui Dumnezeu; din contră, trebuie să fie foarte aproape, dar ca preot, având întotdeauna în vedere mântuirea şi Împărăţia lui Dumnezeu. El este martorul şi dătătorul unei vieţi care este diferită de cea pământească (cf. Presbyterorum Ordinis, 3). El este purtătorul unei speranţe puternice, o speranţă vrednică de încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar şi un prezent obositor (cf. Spe salvi, 1). Este esenţial pentru Biserică, ca identitatea preotului, cu dimensiunea ei „verticală”, să fie protejată.

* * * Fecioara Maria este modelul de viaţă creştină (Angelus, 2 octombrie 2010, Palermo) Fecioarei Maria doresc să îi încredinţez întreg poporul lui Dumnezeu care trăieşte pe acest pământ iubit. Să susţină familiile în iubire şi în angajamentul educativ; să facă să rodească seminţele vocaţiei pe care Dumnezeu le seamănă cu generozitate

între tineri; să insufle curaj în încercări, speranţă în dificultăţi, elan reînnoit în a face binele. Fecioara Maria să mângâie bolnavii şi pe toţi cei care suferă, şi să ajute comunităţile creştine pentru ca nimeni să nu fie marginalizat sau în nevoi, ci toţi, în

special cei mai mici şi mai slabi, să se simtă primiţi şi preţuiti.

Maria este modelul de viaţă creştină. Ei îi cer mai presus de toate să vă facă să păşiţi cu bucurie pe drumul sfinţeniei, pe urmele atâtor mărturisitori luminoşi ai lui Cristos.

Vatican

3

Pentru slujirea sa, timp de aproape 20 de ani, faţă de Biserică şi Sfântul Părinte, de la microfonul programului în limba română al Radio Vatican, Monseniorul Anton Lucaci a fost distins miercuri, 29 septembrie, cu Crucea Pro Ecclesia et Pontifice. Evenimentul a avut loc la sfârşitul Sfintei Liturghii celebrate în Capela Bunei Vestiri din Palatul Pius din Vatican, în sărbătoarea liturgică a arhanghelului Gabriel, patronul lucrătorilor din telecomunicaţii. Celebrarea, la care au participat responsabilii şi angajaţii Radio Vatican, a fost prezidată de Arhiepiscopul Carlo Maria Viganò, secretar general al Guvernatoratului Statului Cetăţii Vatican.

Au concelebrat Cardinalul Roberto Tucci, preotul iezuit Federico Lombardi, director general al Radio Vatican, al

Centrului de Televiziune Vatican şi al Biroului de Presă al Sfântului Scaun, preotul iezuit Andrzej Koprowski, director de programe, preoţii responsabili pentru secţiunile în diferite limbi ale radioului. Împreună cu mons. Lucaci, au mai primit distincţia şi sora Terezinha Kekis, din departamentul de relaţii internaţionale, şi Carmen De Andrade, de la programul în limba braziliană.

Născut la Răchiteni, la 11 septembrie 1942, Monseniorul Lucaci Anton este preot din 1968. A fost mai întâi vicar parohial în Dieceza de Iaşi, apoi prefect de studii şi disciplină, profesor de limba latină şi suplinitor pentru alte materii la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi. A urmat la Roma cursuri de Drept Canonic şi Civil, şi apoi cursurile tribunalului bisericesc „Sacra Romana Rota”. Între 1981-1989 a predat la Institutul Teologic din Iaşi Dreptul Canonic, Teologia Dogmatică şi, secundar, limbile latină şi italiană. În septembrie 1989 a plecat la Roma pentru continuarea lucrării de doctorat. În perioada 29 decembrie 1989-6 ianuarie 1990 l-a însoţit în vizita sa în România pe viitorul cardinal

Francesco Colasuonno, pe atunci Nunţiul Apostolic cu însărcinări speciale pentru ţara noastră, care de cinci ani aştepta viză de intrare în România.

Din ianuarie 1991 lucrează în redacţia Programului în limba română a Radio Vatican. Monseniorul Lucaci a avut un rol deosebit în organizarea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999. Cu acea ocazie, Suveranul Pontif, pentru a-şi arăta recunoştinţa, l-a numit Capelan al Sanctităţii Sale.

Decoraţia Pro Ecclesia et Pontifice a fost instituită de Papa Leon al XIII-lea la 17 iulie 1888, prin Scrisoarea Apostolică Quod Singulari Dei Concessu, cu scopul de a crea o distincţie de onoare, cu ocazia jubileului său sacerdotal. La început, decoraţia se împărţea în trei clase: de aur, de argint şi de bronz, dar în 1908 Papa Pius al X-lea a dispus ca aceasta să fie numai din aur. Distincţia este o cruce pe care sunt reprezentaţi în relief Sfinţii Apostoli Petru şi Paul, iar panglica e în culorile Vaticanului: alb şi galben. Forma grafică actuală datează din tipul pontificatului Papei Paul al VI-lea. Distincţia este oferită laicilor (bărbaţi şi femei), precum şi clericilor, pentru a răsplăti meritele slujirii acestora faţă de Biserică şi faţă de persoana Pontifului Roman.

Numiri în dicasterele romane Biroul de presă al Sfântului Scaun a anunţat joi, 7 octombrie, noi numiri la conducerea Congregaţiei pentru Cler şi a Consiliului Pontifical „Cor Unum”. Astfel, Papa Benedict al XVI-lea l-a numit Prefect al Congregaţiei pentru Cler pe Mons. Mauro Piacenza, Arhiepiscop titular de Vittoriana, până acum secretar al acestui dicaster. Mons. Piacenza îl înlocuieşte pe Card. Cláudio Hummes, care a demisionat deoarece a ajuns la vârsta canonică. La conducerea Consiliului Pontifical „Cor Unum” Suveranul Pontif l-a numit pe Mons. Robert Sarah, Arhiepiscop emerit de Conakry, până acum secretar al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor. Mons. Sarah îl înlocuieşte pe Card. Paul Josef Cordes care a demisionat întrucât a ajuns la vârsta canonică. nr. 10/2010

Cristina GRIGORE

Mons. Anton Lucaci, decorat la Vatican cu crucea „Pro Ecclesia et Pontifice”

4

Actualitate

Comunitatea catolică de rit maronit din România Comunitatea catolică de rit maronit din România s-a format în ultimii douăzeci de ani şi este alcătuită din membri de origine libaneză, siriană şi irakiană.

Comunitatea este găzduită în Bucureşti, pentru celebrările liturgice duminicale, de către Comunitatea Sf. Ioan şi de Parohia Bisericii Preasfânta Inimă a lui Isus (Biserica franceză).

Sâmbătă, 18 septembrie, a avut loc aşezarea pietrei de temelie a Bisericii comunităţii maronite, dedicată Sfântului Şarbel. La eveniment au luat parte circa 400 de persoane.

Sfânta Liturghie, în rit catolic maronit, a fost prezidată de E.S. Béchara Raï, episcop de Jbeil al maroniţilor, alături de care au concelebrat E.S. Samir Mazloum, episcop auxiliar de Antiohia al maroniţilor, vizitator apostolic pentru credincioşii maroniţi din Europa occidentală şi de vest, E.S. Mansour Hobeika, episcop de Zahleh (Liban), Mons. Muankembe Baudouin Biajila, consilier la Nunţiatura Apostolică din România, precum şi preoţii George Abi Saad şi Zakhia Zgheib, responsabili cu pastoraţia comunităţii maronite din România. Au asistat la celebrare ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti şi Ordinarius pentru creştinii din Orientul Mijlociu, şi trei preoţi romano-catolici.

Prezenţa creştinilor arabi din România, o mărturie despre credinţă şi valori

Interviu cu PS. Béchara Raï, Episcop maronit de Byblos/Jbeil (Liban) Rep.: Preasfinţite, cum s-a format comunitatea maronită din România?

PS. Béchara Raï: Este foarte recentă, apărută acum douăzeci de ani. Este cea mai mare dintre comunităţile ce provin din Orientul Mijlociu: libanezi, sirieni, irakieni, aparţinând Bisericilor maronite, caldeene, ortodoxe şi greco-catolice melkite.

Rep.: Cum explicaţi interesul creştinilor din Liban de a veni aici?

PS. Raï: Libanul este o ţară mică, ce nu oferă locuitorilor ei toate posibilităţile de a se realiza; de aceea, ei ajung în lumea întreagă. În alte ţări sunt foarte numeroşi, deci nu este de mirare că vin şi în România, fiindcă au înţeles că această ţară le oferă posibilităţi de afaceri.

Iar când o comunitate creşte, Biserica se străduieşte să fie împreună cu ea. De aceea, eu am hotărât să trimit preoţi, lucru pe care-l fac şi în alte locuri: Nigeria, Benin, Suedia... Biserica maronită organizează aici susţinerea tuturor comunităţilor creştine de limbă arabă, în mod ecumenic. În Orientul Mijlociu, dar mai ales

în Liban, există o intensă activitate ecumenică: nu avem niciodată conflicte între creştini.

Trăim şi colaborăm împreună, alcătuind şi comitete comune; de aceea, nici aici nu avem probleme.

Rep.: Aşadar, la slujbele maronite participă şi creştini de limbă arabă de alte rituri şi confesiuni?

PS. Raï: Da. În Orientul Mijlociu există Bisericile catolice – latinii, maroniţii, grecocatolicii melkiţi, caldeenii, armenii, siriacii catolici, apoi Bisericile ortodoxe corespunzătoare acestor rituri (cu excepţia celui maronit). Cu toţii alcătuim cu uşurinţă o singură comunitate multiformă, pluralistă, unită în Domnul.

De aceea, nu ne numim parohie „maronită”, ci „parohie pentru catolicii de limbă arabă”. Totuşi, pentru creştinii irakieni, mai numeroşi, preotul nostru, Pr. Zakhia, celebrează pentru ei în rit caldeean, o dată pe săptămână.

Rep.: Cum se desfăşoară ecumenismul cu Biserica din România?

Actualitate PS. Raï: Nu ne-am început misiunea aici înainte de a primi acordul ierarhilor locali: Patriarhul ortodox, Nunţiul Apostolic, Arhiepiscopul romano-catolic, Episcopul greco-catolic, în cadrul unor întâlniri cu Vizitatorul apostolic pentru creştinii maroniţi din Europa, P. S. Samir Mazloum. Patriarhul ortodox ne-a urat bun venit în România; Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti este Ordinarius şi pentru creştinii din Orientul Mijlociu care se află aici: potrivit dreptului canonic, acolo unde nu există ierarhi maroniţi, noi depindem de jurisdicţia episcopului latin local.

Rep.: Aşadar, din punct de vedere canonic, parohia ţine de jurisdicţia Arhiepiscopului romano-catolic? Care este rolul Preasfinţiei voastre?

PS. Raï: Autoritatea este a episcopului romano-catolic. Eu trimit preoţii, urmăresc viaţa spirituală şi pastorală, promovez unitatea, dar sub jurisdicţia episcopului latin, care dă numirea de „paroh personal” preoţilor trimişi de mine. În Bucureşti, Î.P.S. Ioan Robu a înfiinţat deja o „parohie personală” pentru creştinii de limbă arabă.

Rep.: Ce statut juridic civil are comunitatea creştinilor de limbă arabă din România?

PS. Raï: În România nu suntem încă recunoscuţi ca personalitate juridică; toate comunităţile creştine de limbă arabă sunt foarte recente. Terenul şi biserica ce se construieşte aparţin Asociaţiei „Sf. Şarbel”, recunoscută de Stat. Un pas ulterior ar putea fi recunoaşterea Bisericii ca atare.

Rep.: Sunteţi episcop de Byblos, vechea cetate feniciană de unde proveneau muncitorii care au construit Templul lui Solomon [1 Rg 5, 18]. Cum veţi contribui la zidirea templului spiritual al credincioşilor din România?

PS. Raï: Este important să avem un edificiu, biserica; dar aceasta nu este etapa finală. Biserica din piatră este un semn şi instrument al templului spiritual. Cu toţii trebuie să fim pietre vii, ca să alcătuim templul spiritual al lui Dumnezeu. Biserica-edificiu oferă credincioşilor instrumentele necesare pentru a trăi unirea cu Dumnezeu şi unitatea între oameni, prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor, a liturgiei, şi dobândind darul Duhului, care este iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile oamenilor. Creştinii de limbă arabă nu trebuie să vină aici doar pentru a se nr. 10/2010

Sfântul Şarbel - biografie

Youssef (Iosif) Antoun Makhlouf s-a născut în 1828, în Bekaa Kafra (nordul Libanului). A primit o adevărată educaţie creştină, ceea ce i-a conferit devoţiune/dragoste faţă de rugăciune. În 1851 şi-a părăsit familia şi a mers la mănăstirea Sfintei Fecioare de la Maifouk unde a petrecut primul său an de mănăstire, iar apoi a plecat la mănăstirea Sfântului Maron din Annaya, unde a intrat în Ordinul Maronit, luându-şi numele Şarbel, numele unuia dintre martirii Bisericii Antiohiene din secolul al doilea. La 1 noiembrie 1853 a depus voturile solemne în mănăstirea Sfântul Maron din Annaya.

Ulterior şi-a completat studiile teologice la mănăstirea Sfinţilor Kobrianous şi Iustina din Kfifan, Batroun.

A fost hirotonit preot la Bkerky, în cadrul Patriarhiei Maronite, la 23 iulie 1859.

A trăit 16 ani la mănăstirea Sfântul Maron din Annaya. Ulterior, a intrat la 15 februarie 1875 în ermitajul Sfinţii Petru şi Paul, din cadrul mănăstirii. A fost un ermit obişnuit şi sfânt, care şi-a petrecut timpul în rugăciune şi adoraţie. Arareori a părăsit ermitajul, unde a urmat calea sfinţilor eremiţi prin rugăciune, viaţă şi fapte.

Sfântul Şarbel a trăit în ermitaj timp de 23 de ani. La 16 decembrie 1898 a fost lovit de boală în timpul celebrării Sfintei Liturghii. A murit în Ajunul Crăciunului, la 24 decembrie 1898, şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Sfântul Maron din Annaya. Mormântul său a început să fie vizitat de pelerini, şi mulţi au obţinut vindecări trupeşti şi sufleteşti prin mijlocirea lui.

A fost ridicat la cinstea altarelor de către Papa Paul al VI-lea, la 5 decembrie 1965.

5

6

Actualitate realiza profesional, ci să dea mărturie prin conduită, atitudini, felul de a lucra, făcând cunoscută civilizaţia lor creştină alături de civilizaţia de aici. Prin prezenţa noastră în România trebuie să dăm mărturie despre credinţa şi valorile noastre.

Rep.: Ce semnificaţie are arborele pe care l-aţi sădit la binecuvântarea pietrei de temelie?

PS. Raï: Biblia spune că înţelepciunea lui Dumnezeu se înalţă ca cedrii Libanului, omul cel drept se ridică asemenea cedrului Libanului, mireasma sfinţeniei lui Dumnezeu este ca mireasma cedrului. Cedrul, simbol al lui Dumnezeu, este şi simbolul Libanului şi mai ales al maroniţilor, comunitatea cea mai veche în Liban, care şi-a început drumul în regiunea cedrilor. Acest simbol arată că trebuie să creştem spiritual, cultural şi social, asemenea cedrului. Trebuie să răspândim mireasma valorilor spirituale, umane şi sociale aşa cum îşi răspândeşte cedrul mireasma.

Sădind un cedru în România, arătăm că aici avem o a doua patrie.

Libanezii se integrează cu uşurinţă în ţările care-i primesc şi, deşi evită să se amestece în probleme politice, se poartă ca şi cum ar fi adevăraţi cetăţeni, fiind stimaţi pretutindeni pentru loialitate şi generozitate şi pentru că nu se consideră niciodată străini.

Rep.: Când se va încheia construcţia noii biserici?

PS. Raï: Foarte curând, ţinând seama că oamenii sunt foarte solidari şi generoşi. Structura şi zidăria vor fi gata într-un an.

Rep.: De ce l-aţi ales ca patron pe Sfântul Şarbel?

PS. Raï: În general, toate comunităţile din afara Libanului închină bisericile noi sfinţilor libanezi recenţi: Sf. Şarbel, Sf. Nimatullah, Sf. Rebeca. Dar Sf. Şarbel este foarte cunoscut şi

popular nu numai în Liban, ci în lumea întreagă. Chiar în unele ţări majoritar romano-catolice, Sf. Şarbel este un sfânt foarte popular – mare mister! – şi foarte drag libanezilor.

Rep.: Cum vedeţi comunitatea creştinilor de limbă arabă din România peste zece ani?

PS. Raï: Depinde de posibilităţile de muncă.

Acum se pare că aici este o perioadă favorabilă.

Domnul le-a dat libanezilor carisma de a citi semnele economice, un simţ pentru comerţ; de altfel, se spune că suntem descendenţi ai fenicienilor. Numărul celor care vin şi pleacă variază; unii nu găsesc posibilităţi, iar atunci se întorc sau pleacă în alte părţi. Sunt şi mulţi oameni care se stabilesc în Liban, unde avem mulţi africani şi asiatici, dar şi sirieni, egipteni….

Rep.: De ce spunea Papa Ioan Paul al II-lea că Libanul este mai mult decât o ţară, este un mesaj pentru Răsărit şi pentru Apus?

PS. Raï: Cuvintele Papei au conţinut socio-politic. În Occident avem laicism, separare completă între religie şi stat, care a ajuns la separarea statului de Dumnezeu: se legiferează orice, fără referire la legea divină sau legea naturală: avort, unire liberă, eutanasie, căsătoria homosexualilor. În Orientul Mijlociu sistemul este teocratic: religia de stat este Islamul; izvorul legislaţiei civile este Coranul; puterea politică este legată de religie. Şi Israelul este o teocraţie, evreiască. În schimb, în Constituţia libaneză (art. 9) se spune că Libanul aduce slavă lui Dumnezeu şi respectă toate religiile, garantând libertatea cultului şi a conştiinţei; dreptul civil este diferenţiat, specific musulmanilor, creştinilor şi evreilor. Creştinii şi musulmanii colaborează în mod egal la viaţa politică.

Papa a spus că Libanul este un mesaj pentru Orient şi Occident pentru a arăta că poate exista un stat civil care să respecte valorile religioase, dar nu în mod necesar un stat teocratic.

Acest sistem de mijloc între teocraţie şi laicism nu poate fi niciodată totalitar; trebuie să fie un regim democratic, parlamentar, întemeiat nu pe democraţia numărului, ci pe democraţia „consensuală”, deci pe dialog şi libertate. Toate acestea sunt caracteristice Libanului, în care convieţuiesc diferite culturi, diferite religii, fiecare avându-şi recunoscută identitatea. Este un mozaic frumos, dar nu simplu, pentru că oamenii sunt oameni. Este o viaţă de construit zilnic; nu este uşor, ca şi în cazul căsniciei,

Actualitate chiar dacă există iubire: iubirea devine sacrificiu, răbdare, iertare, împăcare... Dacă viaţa în căsnicie este atât de dificilă, ce să spunem despre convieţuirea unor culturi şi religii diferite? Ca şi viaţa în familie, se construieşte în fiecare zi, prin sacrificiu, răbdare, dialog. Libanul aduce acest mesaj, iar noi suntem conştienţi că nu putem trăi altfel. Chiar dacă sunt conflicte interne, noi dorim să le uităm şi să le depăşim; vrem să trăim acest mesaj, mai ales că lumea are nevoie de el. Marele conflict între culturi şi religii are nevoie de exemple. Chiar dacă Libanul este o ţară de suprafaţă mică – aşa cum a spus Ioan Paul al II-lea – este o ţară mare ca misiune.

Rep.: Care este mesajul Dv. pentru România?

PS. Raï: Suntem foarte recunoscători pentru primirea comunităţilor noastre. Ne dorim ca această nobilă ţară, România, să se bucure mereu de stabilitate, siguranţă, dezvoltare.

Ceea ce facem aici, prin diferite iniţiative, nu face decât să dezvolte această ţară, dând locuri de muncă românilor. Ne bucurăm să contribuim la dezvoltarea ţării şi dorim să fim şi un element de stabilitate, de prietenie, îmbogăţind societatea românească şi cu ajutorul culturii noastre orientale; astăzi, pluralitatea societăţilor este mondială. Sperăm să ne putem spori relaţiile cu autorităţile de stat şi cele religioase şi să întărim legăturile de prietenie între România şi Liban. Ne bucurăm că putem fi aici,

Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale.

Ioan 10,11

E.S. Béchara Raï în timpul interviului

deschizându-ne faţă de o lume nouă, România, lucru care pentru noi este o bogăţie.

Rep.: Vă mulţumim şi sperăm să vă reîntâlnim la sfinţirea bisericii!

A consemnat Wilhelm Tauwinkl Pentru mai multe informaţii despre ritul maronit vă recomandăm articolul „Biserica maronită şi ritul ei liturgic”, de la pag. 25.

parohia maronită sf. şarbel Sos. Pipera-Tunari 50, Ap.13 Voluntari, Ilfov Telephone : 004 0747088794 web: www.saintcharbel.ro

Bogdánffy Szilárd episcop martir (1911-1953) BEATIFICARE 30 octombrie 2010 Oradea-Catedrala Romano-Catolică

nr. 10/2010

7

8

Din viaţa Arhidiecezei Catedrala Sfântul Iosif: Liturghie la deschiderea noului an şcolar Proaspeţii „boboci” din clasa I, cât şi ceilalţi elevi ai Colegiului catolic, au fost însoţiţi la Sfânta Liturghie şi de părinţii, bunicii, rudele şi prietenii lor. Cu toţii au răspuns la îndemnul ÎPS Ioan Robu de a-i cere lui Dumnezeu binecuvântare şi multe haruri la începutul acestui nou an şcolar.

Plecând de la viaţa Sfântul Ioan Gură de Aur, Înaltpreasfinţitul Ioan a scos în evidenţă două virtuţi, prezente şi în liturgia cuvântului şi în viaţa sfântului: răbdarea şi îngăduinţa. „Iată, în sărbătoarea Sfântului Ioan – a afirmat ÎPS Ioan Robu –, zi în care noi începem şcoala noastră, ne amintim de exemplul acestui

sfânt care a practicat răbdarea. Răbdarea, o virtute obligatorie pentru copii, pentru elevi, o virtute obligatorie pentru învăţători şi profesori.

Răbdarea, o virtute obligatorie pentru preoţi, şi pentru mine, ca episcop. Este o virtute obligatorie pentru toţi”.

După încheierea Sfintei Liturghii, învăţătorii şi profesorii Colegiului Romano-Catolic Sfântul Iosif şi ai altor instituţii de învăţământ s-au întâlnit în Palatul Arhiepiscopal cu ÎPS Ioan Robu, care le-a adresat câteva cuvinte: „Încercaţi să fiţi o echipă,... un suflet... Încercaţi să zidiţi bine viitorul copiilor ajutându-i şi iubindu-i”.

Pr. Vincenţiu BALINT

Pr. Gabriel-Daniel Popa

PS Cornel Damian a participat la vizita Sf. Părinte în Marea Britanie Invitaţia adresată de Conferinţa Episcopală a Angliei şi Ţării Galilor şi de cea a Scoţiei de a lua parte la vizita Sf. Părinte în Marea Britanie şi la beatificarea Cardinalului Newman a fost onorată de Conferinţa Episcopală Română prin participarea PS Cornel Damian, Episcop titular de Iziriana şi auxiliar de Bucureşti, şi a Părintelui Gabriel Daniel Popa, secretar al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti.

A 17-a vizită internaţională a Papei Benedict al XVI-lea, efectuată în perioada 16-19 septembrie, a marcat două lucruri absolut inedite: pe 16 septembrie reprezentantul Casei regale a Marii Britanii a primit pentru prima dată în vizită de stat un Suveran Pontif după aproape 5 secole de separare religioasă, iar pentru Papa Benedict al XVI-lea ceremonia de beatificare a Cardinalului John Henry Newman din 19 septembrie a fost prima beatificare pe care a săvârşit-o în cei 5 ani de pontificat.

Cu această vizită în Regatul Unit al Marii Britanii Sfântul Părinte a urmat un deziderat fundamental al pontificatului său, unirea tuturor creştinilor

în aceeaşi credinţă. A fost o vizită nu numai pastorală (aşa cum s-a întâmplat în 1982 în cazul Papei Ioan Paul al II-lea), dar şi de stat, ce i-a permis lui Benedict al XVI-lea să refacă legăturile cu lumea anglo-saxonă, marcată în ultimele luni de polemici cauzate de actele de pedofilie ale unor preoţi catolici şi să dialogheze cu Biserica anglicană, după ce Roma a decis să-şi deschidă porţile acelor credincioşi din Biserica Angliei care doresc să se întoarcă la comuniunea cu Papa, urmaşul Sf. Petru.

După şederea în Scoţia, unde Sf. Părinte a întâlnit-o pe Elisabeta II, Regina Regatului Unit al Marii Britanii, şi a celebrat Sf. Liturghie în Bellahouston Park, Benedict al XVI-lea a ajuns la Londra, unde a avut întâlniri cu reprezentanţii lumii politice, culturale şi economice în Westminster Hall, sediul Parlamentului în care în 1535 a fost condamnat la moarte Thomas Morus (declarat în anul 2000 patron al politicienilor şi al guvernanţilor de că-

tre Ioan Paul al II-lea) pentru că nu a acceptat să semneze actul ce pecetluia supremaţia Regelui asupra Bisericii din Anglia. Tot la Londra Sf. Părinte a participat la o celebrare ecumenică emoţionantă în Abaţia gotică din Westminster (locul încoronării regilor Marii Britanii), a prezidat celebrarea Sf. Liturghii în Catedrala catolică din Westminster (cu hramul Preasfîntul Sânge al Domnului nostru Isus Cristos) şi a condus veghea de rugăciune din Hyde Park. În cele din urmă pe 19 septembrie Sf. Părinte a ajuns la Birmingham pentru beatificarea Cardinalului Newman, marele convertit de la anglicanism la catolicism, apărător al conştiinţei, premergător al Conciliului Vatican al II-lea şi studios pasionat al Părinţilor Bisericii ca şi actualul Papă.

Din viaţa Arhidiecezei PS Cornel în Lituania, la consacrarea episcopului Gintaras Grusas PS Cornel Damian, episcop titular de Isiriana şi auxiliar de Bucureşti, a participat luni, 4 septembrie, la celebrarea solemnă care a avut loc în Catedrala Sfinţilor Stanislau şi Vladislau, din Vilnius (Lituania), în timpul căreia mons.

Gintaras Linas Grusas a primit consacrarea episcopală pentru Ordinariatul Militar din Lituania. Principalul consacrator al PS Grusas a fost Cardinalul Audrys Juozas Backis, Arhiepiscop de Vilnius, iar principalii Co-Consacratori au fost Arhiepiscopul Sigitas Tamkevicius S.J. (de Kaunas) şi Episcopul Eugenijus Bartulis (de Siauliai). Tânărul episcop îi succede la cârma Ordinariatului Militar Lituanian Preasfinţitului Bartulis, care a demisionat la cerere. Episcopul Grusas a ales data de 4 septembrie pentru consacrarea sa episcopală în amintirea zilei în care Papa Ioan Paul al II-lea a păşit pentru prima oară pe pământ lituanian (în timpul vizitei din 4-10 septembrie 1993) şi s-a rugat cu clerul în Catedrala din Vilnius.

Episcopul Gintaras Linas Grusas s-a născut în 1961 la Washington, în Statele Unite, într-o familie de emigranţi lituanieni. După ce şi-a luat licenţa în informatică la universitatea din Los Angeles, a lucrat timp de cinci ani la IBM, ocupând funcţia de consultant de marketing. La vârsta de 28 de ani a ales să urmeze cursurile de propedeutică şi filosofie la

Universitatea Franciscană din Steubenville (1989-1990), pentru a se pregăti pentru Sfânta Preoţie. Şi-a continuat studiile de teologie la Roma, la Universitatea Pontificală Angelicum, şi a fost hirotonit preot în 1994, pentru Arhidieceza de Vilnius. Mai târziu a aprofundat studiile teologice, obţinând, în 2001, doctoratul în Drept Canonic la aceeaşi universitate pontificală. Între anii 1994-1997 şi 2004-2010 a fost secretar general al Conferinţei Episcopale din Lituania. În perioada 2001-2003 a fost rectorul Seminarului mare din Vilnius.

Episcopul de Nicopole, la hramul comunităţii din Popeşti-Leordeni Cu mai bine de două secole în urmă, mai mulţi bulgari au trecut Dunărea şi au venit în Muntenia, stabilindu-se pe teritoriul actual al parohiilor Cioplea şi Popeşti Leordeni. În Popeşti, graiul şi unele obiceiuri s-au mai pierdut cu timpul, dar conştiinţa originilor bulgăreşti, nu. De aceea, probabil că mulţi dintre cei prezenţi joi, 7 octombrie, la Liturghia solemnă a hramului bisericii – dedicată Sfintei Fecioare Maria Regina Rozariului -, s-au emoţionat auzindu-l pe episcopul de Nicopole, Preasfinţitul Petko Hristov adresându-li-se în limba bulgară la predică.

Sfânta Liturghie a hramului bisericii a fost prezidată de Preasfinţitul Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti. Alături de el au concelebrat ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, PS Petko Hristov, episcop de Nicopole şi mai mulţi preoţi, veniţi din parohiile bucureştene şi din cele dobrogene. Sărbătoarea hramului a reunit un mare număr de credincioşi, biserica – destul de mare, dealtfel -, dovedindu-se neîncăpătoare.

nr. 10/2010

9

10

Sfânta Scriptură Duminica a XXVIII-a (C) Evanghelia zilei: Luca 17,11-19

Şi i-a zis: „Ridică-te şi mergi. Credinţa ta te-a vindecat” (Lc 17,19).

Pentru această a XXVIII-a duminică de peste an, Liturgia cuvântului ne propune spre meditare un eveniment petrecut în timp ce Isus se îndrepta spre Ierusalim, la intrarea într-un sat de la „graniţa” dintre Samaria şi Galileea (v.11).

Aici, zece persoane bolnave de lepră îi cer lui Isus vindecarea. Interesant este modul în care Mântuitorul răspunde cererii lor. Amintindu-ne că lepra a fost (şi a rămas) o boală incurabilă – fapt ce îi obliga pe cei zece, conform Lv 13 şi 14, să locuiască în afara comunităţii şi să se ţină la distanţă de orice persoană neafectată de această boală –, cererea lor apărea mai mult decât îndrăzneaţă. Cine oare ar putea înfăptui o astfel de vindecare fără a avea ajutorul lui Dumnezeu (2Re 5,1-19)? Să remarcăm totuşi că episodul nostru se situează imediat după pericopa citită duminica trecută la Sfânta Liturghie, pericopă care punea în evidenţă importanţa integrării credinţei în viaţa noastră de fiecare zi. De aceea, nu ne surprinde faptul că Isus, în locul vreunui gest sau al vreunui cuvânt vindecător, cu care ne-a obişnuit în câteva din episoadele precedente, îi trimite pe cei zece leproşi să se arate preoţilor (cei acreditaţi de legislaţia din Lv 13 şi 14 nu să vindece, ci să constate o eventuală vindecare). Or, plecarea lor către Templul din Ierusalim denotă (şi exemplifică) faptul că cei zece bolnavi răspund îndemnului lui Isus cu o credinţă capabilă să dezrădăcineze şi să mute un dud din locul său printr-un singur cuvânt (Lc 17,6) – în cazul nostru să obţină vindecarea chiar de lepra lor. Şi iată că vindecarea are loc. Gestul lor de credinţă este răsplătit cu acea însănătoşire care le permite reintrarea în comunitate şi mai ales „revenirea la viaţă”, la

cea liturgică şi la cea socială.

Vindecarea celor zece leproşi reprezintă în sine un deznodământ remarcabil al acestei istorii. Şi totuşi, istorisirea noastră cunoaşte un nou avânt atunci când unul dintre ei se întoarce la Isus, preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare, semn că în vindecarea obţinută el a recunoscut intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu. Mai mult, odată ajuns în faţa lui Isus el s-a aruncat cu faţa la pământ, în semn de preţuire, şi i-a mulţumit. Paradoxul în acest comportament constă în aceea că omul era samaritean, adică străin de credinţa lui Israel. Şi, deşi străin, el este singurul care recunoaşte că Dumnezeu şi-a înfăptuit lucrarea prin Isus Cristos. Drept care Mântuitorul, după ce se întreabă în mod retoric Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt?, îi cere samariteanului recunoscător să se ridice şi să meargă în drumul lui spunându-i: Credinţa ta te-a vindecat. Or, aceasta este concluzia pe care o aşteptam. E drept că ea nu precizează sensul exact pe care Isus îl dă expresiei. Cu toate acestea, înţelegem din context că orice lucrare mântuitoare Dumnezeu o înfăptuieşte prin Isus Cristos şi credinţa care se îndreaptă către El atinge deja sfera divină, sursa vieţii, a vieţii veşnice. Acest lucru ne este confirmat de faptul că vindecarea obţinută prin credinţă îşi atinge desăvârşirea în Înviere, acea Înviere exprimată de sensul plin al verbului ridică-te (exact acelaşi verb pe care evanghelistul îl va folosi pentru a exprima Învierea glorioasă a lui Isus Cristos în ziua de Paşti). Prin urmare, mântuirea nu este ea, oare, participarea noastră la darul Vieţii manifestată în Învierea lui Isus?

* * * „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi el credinţă pe pământ?” (Lc 18,8).

Aceste prime versete ale capitolului 18 trebuie înţelese în lumina pasajelor precedente ale capitolului 17, mai precis 17,20-21 (cu privire la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu – problemă ridicată de farisei după vindecarea celor zece leproşi) şi 17,22-37 (unde ni se oferă discursul de răspuns dat de Isus ucenicilor referitor la venirea

Fiului Omului). Într-adevăr, începutul capitolului 18 dezvoltă o învăţătură care răspunde în mod imediat întrebărilor formulate de ucenici în 17,37 cu privire la modul şi la momentul în care va veni Ziua Fiului Omului. Şi, de vreme ce venirea acestei Zile este imprevizibilă şi tranşantă, aidoma unei judecăţi, atunci ucenicul trebuie

Duminica a XXIX-a (C) Evanghelia zilei: Luca 18,1-8 să fie mereu atent la semnele ei prevestitoare şi pregătit să o întâmpine. Or, parabola care deschide capitolul 18 este rostită de Isus pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze, rugăciunea constantă fiind una dintre modalităţile de pregătire.

Surprinzător este faptul că în parabolă atitudinea lui

Sfânta Scriptură Dumnezeu este comparată cu cea a unui judecător fără scrupule (v.2) care, chemat fiind de o văduvă să facă dreptate întrun litigiu, se va supune datorită nu atât convingerilor sale cât mai ales datorită insistenţelor ei sâcâitoare. Şi totuşi, atunci când Isus va face transpunerea parabolei la situaţia concretă (18,6), va trebui să fim atenţi la modul în care se situează accentele. Astfel, dacă versetul 1 accentuează necesitatea rugăciunii insistente şi tenace, parabola privilegiază mai curând convingerea că o astfel de rugăciune este în cele din urmă ascultată. Prin urmare, dacă un judecător nedrept sfârşeşte prin a împlini rugăciunea insistentă a văduvei, cu atât mai

mult Dumnezeu, care este Tată, va împlini cererile copiilor care îl roagă, chiar dacă aparent venirea Zilei Fiului Omului întârzie să-şi facă simţită prezenţa. Foarte grav ar fi însă dacă aparenta întârziere ar conduce pe cineva la descurajare sau la abandonarea rugăciunii. O astfel de persoană nu ar mai fi gata să primească judecata şi mântuirea. Într-adevăr, dacă nu trăim în mod constant în spirit de rugăciune, adică în acel spirit de deschidere faţă de judecata lui Dumnezeu, ne va fi imposibil să o primim atunci când va veni, deoarece ea va veni pe neaşteptate.

Pericopa acestei duminici se termină printr-o întrebare a lui Isus oarecum derutantă:

Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi el credinţă pe pământ? (v.8). E drept că fără credinţă este imposibil ca cineva să primească mântuirea atunci când ea vine. Şi totuşi, întrebarea lui Isus nu este atât de pesimistă cum ar considera-o unii sau alţii. Ea nu face decât să formuleze o întrebare fundamentală: atunci când Cristos va veni pe pământ, bunăvoinţa Tatălui va mai găsi oare vreun ecou în inimile oamenilor? Vor şti ei oare să accepte cu inimă de copil (cf.

18,15) bunăvoinţa/harul lui Dumnezeu şi mântuirea Lui de vreme ce doar cel credincios, adică cel care are o inimă nouă şi perseverentă va putea să fie liber pentru a o primi?

* * * „Oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat!” (Lc 18,14).

Dacă pericopa evanghelică a duminicii trecute se preocupa să pună în evidenţă necesitatea de a cultiva în fiecare copil al lui Dumnezeu spiritul de rugăciune, mai precis al acelei capacităţi de deschidere pentru a putea primi Împărăţia lui Dumnezeu (18,1-8), pericopa acestei duminici propune o asemănare pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi (18,9-14). Altfel spus, pericopa acestei duminici ne oferă modelele a doi oameni şi modul în care ei concep angajarea pentru a obţine mântuirea lui Dumnezeu. Unul dintre cei doi este fariseu (persoană aparţinând elitei religioase a timpului), iar celălalt este vameş (persoană aparţinând categoriei de păcătoşi publici). Fariseul se fereşte de orice păcat şi îşi înmulţeşte faptele bune. În plus, se supune unor jertfe de bunăvoie: posteşte de două ori pe săptămână şi plăteşte cu regularitate zeciuiala din toate veniturile sale. El este un om drept care îşi construieşte viaţa în permanentă raportare la Dumnezeu. (Rugăciunea pe care el o rosteşte este cât se poate de elocventă: îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că trăieşte în permanenţă „în prezenţa Lui”.) Atâta doar, că modul său de a-L percepe pe Dumnezeu comportă un risc pe care nu reuşeşte să-l evite. El face prea multe lucruri pentru Dumnezeu. Într-adevăr, fariseul îşi află liniştea în urma faptelor pioase săvârşite, nr. 10/2010

Duminica a XXX-a (C) Evanghelia zilei: Luca 18,9-14

considerând că ele îi obţin mântuirea. Cu alte cuvinte, el îşi câştigă singur mântuirea (cerul) şi nu aşteaptă nimic de la Dumnezeu. Pentru el, Dumnezeu nu este autorul mântuirii, ci un soi de contabil care ţine evidenţa faptelor sale şi care îi calculează meritele. În schimb, vameşul, ale cărui fapte sunt în genere arhicunoscute de toţi (în calitatea sa de colector de impozite achită dinainte sumele cerute de conducători dar, mai apoi, el îşi recuperează banii de la oameni, de multe ori îndoit), intră în Templu cu o altă atitudine. El se ţine la distanţă, evită să-şi ridice ochii şi îşi bate pieptul (atitudine neobişnuită care exprimă profunda lui părere de rău). Mai mult, rugăciunea lui scoate în evidenţă atitudinea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la orice păcătos pentru a-i oferi iertare. Îşi recunoaşte sărăcia; el ştie că are nevoie de Dumnezeu ca să-l mântuiască. Vameşul ştie că depinde în întregime de ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea îşi pune toată încrederea în El. O astfel de temă va fi dezvoltată pe larg de Sfântul Paul, care a susţinut cu tărie că sursa îndreptăţirii nu se află în om, ci în Dumnezeu. În ceea ce priveşte sentinţa finală a pericopei, oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat, ea reprezintă una din temele reluate de mai multe ori în Evanghelia Sfântului Luca, începând chiar din cântarea

11

12

Sfânta Scriptură Sfintei Fecioare Maria, Magnificat (Dumnezeu îi dă jos pe cei puternici şi îi înalţă pe cei smeriţi, Lc 1,52). Doar o astfel de atitudine, pe care ne-a

învăţat-o Maica Domnului, ne conduce pe calea mântuirii care vine de la Dumnezeu.

* * * Duminica a XXXI-a (C)

„Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10).

Evanghelia zilei: Luca 19,1-10

Călătoria către Ierusalim se apropie de sfârşit. În curând Isus se va afla în Cetatea în care destinul lumii va fi pecetluit. De aceea, Isus anunţă încă o dată ucenicilor săi: Iată că urcăm la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise de profeţi despre Fiul omului… (Lc 18,31). Această atmosferă conferă gesturilor Învăţătorului o trăsătură aparte.

La porţile Ierihonului, El vindecă un orb care l-a salutat cu titlul de Fiul lui David. Un astfel de titlu proclamă cu anticipaţie (printr-un orb) ceea ce mai marii Ierusalimului vor refuza să recunoască (să vadă) în persoana lui Isus, pe Mesia/Cristos.

Pe drumul pe care Isus îl străbate îşi face apariţia un om, Zaheu. El este un vameş şi nu unul oarecare, ci şeful colectorilor de impozite din regiune (mai important şi deci şi mai detestat decât cel din parabola duminicii trecute). Acesta dorea nespus de mult să-l vadă pe Isus, dar, prin verbul pe care îl utilizează, Sfântul Luca vrea să exprime mai mult decât o simplă curiozitate. El exprimă dorinţa de

a-L cunoaşte şi de a crede în Cel în care întrezăreşte, aidoma orbului de la poarta cetăţii, pe trimisul lui Dumnezeu. Pentru a-L vedea pe Isus, Zaheu, care era mic de statură, se urcă într-un sicomor ale cărui ramuri joase facilitează căţărarea către vârf. (Contemplând imaginea lui Zaheu urcat în sicomor, Sfântul Ambroziu va exclama într-una din predicile sale celebre: Zaheu în sicomor… este rodul nou al unui nou anotimp…).

Ajuns în dreptul „sicomorului roditor” Isus îi va spune lui Zaheu: „…coboară repede, căci astăzi trebuie să intru în casa ta!”. Gestul lui Isus este cât se poate de surprinzător, dat fiind că acest vameş este un excomunicat al societăţii, un proscris căruia nimeni nu i-ar păşi pragul casei şi nici nu ar accepta să stea la masă cu el.

Dar de vreme ce, pentru orientali, a sta la masă cu cineva înseamnă a-i exprima prietenia, intrând în casa lui Zaheu Isus vrea să-i exprime prietenia lui Dumnezeu, iertarea Lui. Zaheu îl primeşte pe Isus

ANUNŢ

Academia Teologică Anton Durcovici vă invită joi, 21 octombrie 2010, ora 16.30 la conferinţa: PUTEREA CUVÂNTULUI şi la lansarea cărţilor: La Crucea – Treime Sfântă. Sacra Trinitas; Folclorul rezistenţei anticomuniste ( Autor: Dan BODEA)

plin de bucurie. Bucuria lui nu este alta decât cea mesianică, pe care a simţit-o şi Maria atunci când l-a auzit pe înger spunându-i: Bucură-te, Marie…

Domnul este cu tine! Este bucuria mulţimilor în faţa minunii vindecării orbului. Domnul se arată fidel faţă de promisiunile făcute poporului său. Timpul mântuirii a sosit. Înţelegem acest lucru din faptul că, atunci când lumea îl consideră pe Zaheu un exclus de la mântuire, Isus Cristos, în faţa gesturilor de adevărată convertire ale vameşului (despăgubirea celor nedreptăţiţi şi ajutorul promis săracilor), îl reintegrează poporului ales proclamându-l un fiu al lui Abraham.

Aşadar, astăzi a intrat mântuirea în această casă… Este vorba de acel astăzi în care ajunge mântuirea lui Dumnezeu la cei care Îl caută, acel astăzi în care iubirea divină se manifestă în Isus Cristos venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut.

Pr. Tarciziu ŞERBAN

Invitat: Dr. DAN BODEA profesor de istorie la Colegiul romano-catolic Sfântul Iosif Evenimentul va avea loc la Institutul Teologic Sfânta Tereza (aula AUDITORIUM MAXIMUM, etajul IV) din str. G-ral Berthelot 19, Bucureşti - INTRAREA LIBERĂ -

Ştiri externe Papa Benedict va vizita pentru a doua oară Spania La începutul lunii noiembrie, Sfântul Părinte va face o călătorie apostolică în Spania, mergând la Santiago de Compostela, cu ocazia Anului Jubiliar Compostelan, şi la Barcelona, pentru consacrarea bisericii Sagrada Familia.

Pe 6 noiembrie, Papa va ajunge la Santiago de Compostela, unde se va întâlni cu familia regală şi va vizita Catedrala, unde se află şi mormântul Sfântului Iacob, evanghelizatorul şi patronul Spaniei. În după-amiaza aceleiaşi zile, Pontiful va celebra Sfânta Liturghie a Anului Compostelan în Plaza del Obradoiro, în Santiago de Compostela. În a doua zi a vizitei, pe 7 noiembrie, Papa va fi prezent la Barcelona, unde va prezida Sfânta Liturghie în biserica Sagrada Familia.

Vizita din noiembrie va fi a doua călătorie a Papei Benedict al XVI-lea în Spania, după cea

pe care a făcut-o la Valencia, în 2006, cu ocazia Celei de-a V-a Întâlniri Mondiale a Familiilor.

C a t e d r a l a din Santiago de Compostela este destinaţia istoricului şi popularului pelerinaj El Camino de Santiago de Compostela (Calea Sfântului Iacob). Un An Jubiliar este celebrat de fiecare dată când sărbătoarea apostolului cade duminica, adică de 14 ori într-un secol.

Celebrările pentru Anul Jubiliar 2010 au început la 31 decembrie 2009 şi se vor încheia la sfârşitul lui 2010. Acesta este al doilea An Jubiliar al Sfântului Iacob din cel de-al treilea mileniu; următorul va fi în 2021.

Unitatea Bisericilor, un obiectiv încă îndepărtat În perioada 20-27 septembrie 2010, s-a desfăşurat la Viena cea de-a XII-a sesiune plenară a Comisiei Mixte de Dialog Teologic între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe.

La lucrări a participat şi PS Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, membru al acestei Comisii începând din anul 2006. Întâlnirea a fost găzduită de Cardinalul Christoph Schönborn, preşedinte al Conferinţei Episcopale austriece şi Arhiepiscop de Viena, şi de Mitropolitul grec ortodox Mihail Staikos al Austriei.

Liderii dialogului dintre cele două Biserici au spus că la Viena s-a făcut un pas înainte spre deplina unitate, dar că aceasta este încă un obiectiv îndepărtat. S-a spus chiar că cele două mari Biserici creştine – separate de la Marea Schismă din 1054 – ar putea deveni eventual „Biserici surori”, care îl recunosc pe Sfântul Părinte drept cap, dar îşi menţin propriile obiceiuri, tradiţii liturgice şi structuri ecleziale.

Arhiepiscopul Kurt Koch, nr. 10/2010

preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, a afirmat că „Primul pas este să ne spunem reciproc cum ne imaginăm că va arăta unirea. Pentru Biserica Catolică unirea fără Episcopul Romei este, desigur, de neimaginat.

Aceasta deoarece problema Episcopului Romei nu este doar o chestiune de organizare, ci şi una teologică. Dialogul despre felul în care această unire trebuie să prindă formă trebuie continuat în mod intens. Unirea înseamnă că ne vedem reciproc drept Biserici surori”.

Mitropolitul ortodox, Ioan Zizioulas de Pergamon a declarat la rândul său „Nu există nori de neîncredere între cele două Biserici. Dacă vom continua aşa, Dumnezeu va găsi o cale de depăşire a dificultăţilor care încă rămân. Ceea ce ortodoxia trebuie să întărească este identitatea ei universală şi, de asemenea, conceptul despre primat. Şi poate partea catolică trebuie să îşi consolideze mai mult dimensiunea sinodalităţii”.

Patriarhia Moscovei respinge informaţiile că dialogul

catolico-ortodox de la Viena ar fi înregistrat progrese notabile. „Contrar informaţiilor din presă, nu a existat nimic extraordinar. Întreaga întâlnire a fost dedicată rolului Episcopului Romei în primul mileniu. Comitetul de coordonare a schiţat un raport, care a fost discutat în Cipru anul trecut. O copie a acestui document a ajuns la public”, a spus Mitropolitul Hilarion, şeful departamentului pentru relaţiile externe al Patriarhiei Moscovei. „S-a crezut că discutarea acestui document se va încheia la Viena. Dar nu s-a întâmplat aşa şi s-a consumat mult timp discutând despre statutul acestui text”, despre care liderul rus a spus că „nu poate avea vreun statut oficial”.

Comisia a căzut de acord că mai trebuie lucrat pe text, decizia finală urmând să fie anunţată la următoarea întâlnire plenară, de peste doi ani. Între timp se va lucra la un nou text, ce va aborda aceeaşi problemă (rolul Episcopului Romei în primul mileniu) dar din punct de vedere teologic.

13

14

Ştiri interne Episcopii catolici se pregătesc să-l invite pe Papa în România Episcopii catolici de ambele rituri din România vor iniţia procedurile pentru invitarea Papei Benedict al XVIlea în România. Decizia a fost luată în cadrul sesiunii de toamnă a Conferinţei Episcopilor Catolici din România (CER), care a avut loc la Lugoj, în zilele de 28-30 septembrie 2010.

Sesiunea de lucru din această toamnă s-a deschis în Catedrala greco-catolică din Lugoj, prin celebrarea Sfintei Liturghii, la care au asistat reprezentanţi ai tuturor cultelor şi ai autorităţilor locale.

Aşa cum reiese din comunicatul final, semnat de secretarul general al CER, Pr. Eduard-Mihai Coşa, în cele trei zile ale sesiunii de lucru, episcopii romano şi greco-catolici au discutat despre situaţia actuală a Casei de Pensii a Cultului Catolic din România; despre salarizarea în cadrul Ordinariatelor; despre oportunitatea iniţierii procedurilor de invitare a Sfântului Părinte în România şi despre pelerinajul Icoanei Maicii Domnului de la Cacica prin parohiile Diecezei de Iaşi, începând cu noul An Liturgic – Advent 2010. De asemenea, episcopii au decis să aducă unele precizări cu privire la pelerinajele oficiale la Medjugorje, precum şi cu privire la Întâlnirea Naţională a Familiilor.

Printr-o scrisoare comună, adresată tuturor credincioşilor catolici de ambele rituri din România, episcopii vor recomanda ca, „în aceste vremuri atât de dificile pentru întregul popor, marcate nu numai de criza economico-financiară, ci şi de cea politică şi morală, să nu fie uitate valorile evanghelice, în special caritatea faţă de persoanele cele mai afectate”. S-a discutat, de asemenea, despre stadiul pregătirilor beatificării Episcopului martir Bogdanffy Szilard şi a Episcopului martir Janos Scheffler. Episcopul Bogdanffy va fi beatificat la 30 octombrie 2010 în Catedrala Romano-Catolică din Oradea. Beatificarea Episcopului Scheffler este prevăzută pentru 3 iulie 2011, la Satu Mare.

Episcopii au stabilit ca următoarea sesiune a Conferinţei Episcopale să aibă loc la Bucureşti, în perioada 24-26 mai 2011.

Cristina GRIGORE

Iulian Gabriel Robu, ww.itrc.ro

Deschiderea noului an academic la seminarul din Iaşi 128 de tineri se pregătesc să devină preoţi Vineri, 1 octombrie, în ziua comemorării Sfintei Tereza de Lisieux, la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, a avut loc deschiderea solemnă a noului an academic 20102011, în cadrul unei Liturghii solemne prezidate de PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi. La acest moment festiv, alături de părinţii profesori şi de cei 128 de studenţi ai Institutului, au mai participat PS Aurel Percă, Episcop auxiliar de Iaşi, preoţi din parohiile învecinate, persoane consacrate şi credincioşi laici. Deschiderea noului an academic a fost precedată de trei zile de exerciţii spirituale ţinute de Pr. Nagy Gyorgy Attila, păstor al comunităţii parohiale „Inima Preasfântă a lui Isus”, din Braşov. În cadrul predicii de la Sfânta Liturghie, păstorul Diecezei de Iaşi a evocat exemplul viu al Sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana secundară a Seminarului. Drumul ei formativ, marcat de umilinţă şi de o iubire desăvârşită faţă de Pruncul Isus, reprezintă şi astăzi un model de urmat pentru cei ce se pregătesc pentru sfânta Preoţie. Totodată, PS Petru Gherghel i-a încurajat pe studenţii din anul I să înceapă cu bucurie acest drum de formare în vederea Sfintei Preoţii. Tuturor – preoţilor, seminariştilor, persoanelor consacrate, personalului administrativ din Seminar – le-a fost adresat apelul de a imita iubirea Sfintei Tereza în acţiunile cotidiene.

Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri

Dragă prietene, în deschiderea Mesajului pentru cea de-a XXVI-a Zi Mondială a Tineretului, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea îi îndeamnă pe toţi tinerii să trăiască o experienţă unică şi decisivă pentru viaţa lor: experienţa Domnului Isus înviat şi viu şi a iubirii sale faţă de fiecare dintre noi.

Astfel, în primul punct al Mesajului, Papa îi invită pe tineri să intensifice drumul de credinţă în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Chiar dacă tânărul aspiră spre realizări înalte, chiar dacă vârsta tinereţii are preocupările momentului, chiar dacă sunt şi probleme care ocupă mult mintea tânărului, totuşi, ceea ce este nobil nu se poate neglija: omul este creat pentru ceva măreţ, pentru infinit, pentru Dumnezeu. Spre acest orizont este chemat tânărul! Cine se mulţumeşte numai cu „lucruri mici” nu poate intra în iubirea, bucuria şi pacea lui Dumnezeu.

Pentru a porni pe acest drum de credinţă este vital punctul de plecare: rădăcina, baza. Generaţiile care îi preced pe tineri au o responsabilitate esenţială, devin un sprijin solid: o plantă tânără are nevoie de un sprijin solid până când îi cresc rădăcinile, pentru a deveni, apoi, un copac robust, capabil să aducă rod.

Pr. Daniel BULAI

ANUNŢ

TAIZE: a 33-a Întâlnire Europeană În această iarnă, zeci de mii de tineri se vor întâlni la cea de-a 33-a Întâlnire Europeană a Tineretului, organizată de fraţii din Taize.

Cine doreşte să participe la pelerinajul de la Rotterdam are ocazia să mediteze mai mult, împreună cu alţi tineri, adevărurile din Sfânta Scriptură propuse de fraţii din Taize, să se recreeze cu ocazia Revelionului, să viziteze alte oraşe (Bratislava, Amsterdam şi Cracovia). Pentru asta, trebuie să se înscrie în perioada 16 - 30 octombrie 2010, la Centrul Diecezan pentru Pastoraţia Tineretului din Bucureşti (lângă Catedrala Sfântul Iosif). Din fiecare parohie poate participa un număr nelimitat de tineri. Numărul locurilor se va ocupa ţinându-se cont de regula: „cine se prezintă primul”.

Mai multe detalii puteţi găsi pe siteul www.tic.ro. nr. 10/2010

Dragi Prieteni, mă gândesc adesea la Ziua Mondială a Tinere- Ziua Mondială a Tineretului tului de la Sydney, din anul 2008. Acolo am trăit o mare sărbătoare a credinţei, în timpul căreia Duhul lui Dumnezeu a acţionat cu forţă, creând o comuniune intensă între participanţii, veniţi din toate părţile lumii.

Acea adunare, ca şi precedentele, a adus roade îmbelşugate în viaţa a numeroşi tineri şi a întregii Biserici.

Acum, privirea noastră se îndreaptă spre apropiata Zi Mondială a Tineretului, care va avea loc la Madrid, în august 2011. (...)

De aceea vă invit la acest eveniment aşa de important pentru Biserica din Europa şi pentru Biserica universală. Şi aş vrea ca toţi tinerii, fie cei care împărtăşesc credinţa noastră în Isus Cristos, fie cei care ezită, care sunt în îndoială sau care nu cred în el, să poată trăi această experienţă, care poate să fie decisivă pentru viaţă: experienţa Domnului Isus înviat şi viu şi a iubirii sale faţă de fiecare dintre noi.

Benedict al XVI-lea (Mesaj pentru a XXVI-a Zi Mondială a Tineretului)

15

16

PLANUL PASTO PENTRU TINERII DIN ARHI

A M E T

ea! m

a c

stân l

ti esaju M n

TU eş i t tă d

ACTIVITATI COMUNE

9 octombrie 2010 - Festival de

5-7 noiembrie 2010 - Curs de (vârsta: 15-18 ani), la Mănăstir

ic a nspir nte Bened i i e t s Z ri -e

11 decembrie 2010 - Conce ui Pă ru a 25-a l u t n t â f n i S e lu p

de tineri); eretu 11) I-lea n V i X T l a st 20 ială a

26 decembrie 2010-3 ianuar Mond 6-21 augu ci1 ă , d d ă i r r n

a Tineretului, organizată de (Mad tto: „Î ristos, o m a C c în

Rotterdam; . aţi - are i e l 2,7) m o e t C n . î f i c naţi ş redinţă” (

5 martie 2011 - „Sâmbăta b c n î i r ta

intrarea în Postul Mare;

26 martie 2011 - Zi de reculegere

şi tineri (pentru tinerii din Bucureşti, la M

Popeşti-Leordeni); 9 aprilie 2011 - „Veghe nocturnă”; 17 aprilie 2011 - Ziua Mondială a Tineretului, Duminica Floriilor; 14 mai 2011, ora 10.30 - Întâlnirea tinerilor din toate parohiile Arhidiecezei cu Păstorul Arhidiecezei, Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Robu, în Catedrala Sfântul Iosif, din Bucureşti; 15 mai 2010 - Ziua mondială a vocaţiilor, Duminica Bunului Păstor; toamna şi primăvara - Campionate sportive; 16-21 august 2011 - Ziua Mondială a Tineretului, Madrid.

1 din tru c cuprin (liturgic creativ), fi

2. În fiecare lunii, tinerii sunt în de rugăciune şi adoraţi Acest moment va înlocui cat

3. În parohiile unde sunt tineri, d celebreze Sfânta Liturghie specială pentru în toate momentele în care ei pot interveni şi s

ORAL 2010-2011 IDIECEZA DE BUCUREŞTI

OBIECTIVE

e deschidere a Anului Pastoral;

1. cunoaşterea tinerilor din parohiile Arhidiecezei de Bucureşti şi crearea de relaţii profunde de prietenie;

formare pentru noi animatori rea Sânta. Agnes (Popeşti Leordeni);

2. formarea animatorilor parohiali şi menţinerea unei legături permanente;

ert de colinde (corurile parohiale

3. formarea continuă a echipei diecezane;

rie 2011 - Întâlnirea Europeană Fraţii din Taizé în Olanda, la

4. maturizarea şi creşterea în credinţă a tinerilor;

bucuriei” în parohii, înainte de

e în Postul Mare pentru adolescenţi Mănăstirea Sfânta Agnes, din

ACTIVITATI ÎN PAROHII

1. În fiecare săptămână, tinerii parohii se vor întâlni organizat pencateheză sau pentru alte activităţi nse în cele patru planuri generale c, educaţional, caritabil, cultural-refie sâmbăta, fie duminica.

e primă sâmbătă (sau duminică) a ndemnaţi să participe la un moment ie în faţa Preasfântului Sacrament. teheza sau alte activităţi.

duminica, la o oră bine aleasă, să se u tineri, în care tinerii să fie implicaţi să fie îndemnaţi să participe activ. nr. 10/2010

5. schimburi de experienţă între tineri, la nivel regional, diecezan, naţional şi internaţional; 6. colaborarea tinerilor din echipa diecezană cu congregaţiile, asociaţiile, mişcările care au carisma de a se ocupa de educarea tinerilor, în Arhidieceză; 7. parcurgerea temelor de cateheză inspirate din Mesajul Papei Benedict al XVI-lea adresat tinerilor, cu adaptare la situaţiile locale; 8. pregătirea şi organizarea tinerilor pentru a participa la Cea de-a XXVIa Zi Mondială a Tineretului (Madrid, 16-21 august 2011); 9. dezvoltarea comunicării dintre tineri cu ajutorul site-ului: www.tic.ro; 10. implicarea tinerilor din echipa diecezană în animarea activităţilor comune din Anul Pastoral 2010-2011 şi colaborarea acestora cu tinerii din alte dieceze din ţară şi străinătate.

17

18

Sfinţenia, vocaţia fiecărui botezat

SFINŢENIA, VOCAŢIA FIECĂRUI BOTEZAT În ultimele două luni, Biserica Catolică a declarat patru fericiţi, ridicându-i la cinstea altarelor: Episcopul romano-catolic Szilárd Ignác Bogdánffy (1911-1953), Episcop auxiliar de Oradea şi Satu Mare, primul episcop catolic martir din România; Chiara Luce Badano (1971-1990), prima focolarină ridicată la cinstea altarelor; Cardinalul John Henry Newman (1801-1890), teolog anglican convertit la catolicism; Ana Maria Adorni, femeie exemplară din secolul al XIX-lea, fondatoarea Congregaţiei Slujitoarele Preacuratei, din Parma.

Toate aceste modele de iubire faţă de Dumnezeu şi de viaţă creştină au ajuns la această demnitate, dar fiecare dintre ele a avut o cale proprie de a ajunge la sfinţenie.

Fiecare creştin este un „slujitor al lui Dumnezeu” INTERVIU CU PR. FRANCISC UNGUREANU, postulatorul Cauzei de Beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika Cine sunt sfinţii?

Sfinţii sunt, în general, acele persoane care manifestă în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Sfinţii canonizaţi sunt creştinii pentru care s-a putut demonstra cu o certitudine morală că, după ce au murit, sunt în perfectă comuniune cu Dumnezeu, putând mijloci haruri pentru credincioşi.

Pentru Biserică, sfinţii sunt un dar care surprinde, îndeamnă şi călăuzeşte la convertire, conform Evangheliei Mântuitorului.

Ce este un proces de canonizare?

Un proces de canonizare presupune o succesiune de studii şi analize ale tuturor documentelor şi mărturiilor care privesc viaţa şi moartea unui botezat propus pentru a fi înălţat la cinstea altarelor.

Se face distincţia între etapa

diecezană a procesului, în care se strâng toate probele şi mărturiile după tipicul deja stabilit de legislaţia canonică în vigoare, şi etapa romană, în care se studiază documentaţia şi eventual se completează cu alte elemente. La Roma, este conceput şi raportul cu privire la viaţa şi virtuţile sau martiriul celui supus procesului ca şi cel asupra minunilor mijlocite de acesta. Pe baza acestui studiu sintetic se face judecata consultorilor experţi care îl asistă pe Sfântul Părinte Papa în luarea deciziei ce permite ca memoria unui botezat să facă obiectul unui cult public.

Care este diferenţa dintre „slujitor al lui Dumnezeu”, „venerabil”, „fericit” şi „sfânt”?

Fiecare creştin este un „slujitor al lui Dumnezeu”

însă, ca titlu, această expresie defineşte acele persoane pentru care s-a început un proces de canonizare. Atunci când virtuţile unui creştin au fost demonstrate, acesta poate fi considerat „venerabil”.

Această fază nu este prezentă în procesele care îi privesc pe martiri. „Fericiţii” sunt acele persoane pentru care s-a putut demonstra martiriul sau „venerabilii” care au mijlocit

Sfinţenia, vocaţia fiecărui botezat o minune. Miracolul este supus, la rândul lui, unui proces de studiu şi certificare din partea unei comisii speciale de medici şi teologi. „Sfântul” canonizat este „fericitul” care a mijlocit o minune, prima pentru martiri şi a doua pentru virtuoşi.

Putem spune că aceste titluri reflectă diferite etape în procesul de canonizare cu efecte directe în viaţa comunităţii care propune ca un botezat să fie canonizat.

Trecerea este graduală. Mai întâi este cultul privat, prin care se invocă mijlocirea slujitorului lui Dumnezeu, pentru a dobândi diferite haruri. Urmează acordarea de către autorităţile eclesiastice a permisiunii cultului public, restrâns la comunitatea care a cerut explicit acest lucru. În acest caz, cel invocat a fost deja declarat „fericit”. Ultima etapă este declararea canonică „ex cathedra” ca sfânt, cu propunerea de cult public universal.

Sunteţi postulatorul cauzei de canonizare a monseniorului Vladimir Ghika.

Care este misiunea dumneavoastră în acest proces?

Postulatorul reprezintă într-o cauză de canonizare pe cel care a făcut propunerea de a ridica pe cineva la cinstea altarelor. În cazul nostru, Arhidieceza de Bucureşti a propus canonizarea Monseniorului Vladimir Ghika, indicând că acesta are faimă de martiriu în Biserica noastră locală.

Pentru că faima trebuie să fie supusă studiului şi analizei, un proces lung şi complicat, cel care iniţiază procesul numeşte un postulator, cu domiciliu la Roma, care să coordoneze cercetările şi redactarea raportului numit „Positio”, în nr. 10/2010

cazul nostru asupra martiriului monseniorului Vladimir Ghika. După recunoaşterea martiriului şi a declarării drept „fericit”, sperăm că Dumnezeu ne va da un semn printr-o minune acordată prin mijlocirea Monseniorului.

Postulatorul va fi cel care va coordona apoi adunarea documentelor şi a mărturiilor în procesul pentru certificarea Vladimir Ghika evenimentului ca inexplicabil ştiinţific completând documentaţia din partea medicilor şi miracu ceea ce este considerat culos din partea teologilor. indispensabil pentru o corecÎnsă pentru ca acest semn tă examinare a martiriului să se întâmple, trebuie să fie Monseniorului. O echipă de cerut de credincioşii pentru specialişti lucrează la redaccare martiriul lui Vladimir tarea unei biografi documenGhika este o certitudine şi tate a monseniorului Ghika, puterea acestuia de a mijloci iar posibilitatea recentă de haruri este evidentă. Ceea ce a accede la documente din face posibilă canonizarea nu arhivele securităţii ne obligă este acurateţea studiului sau să le avem în vedere în acest voinţa Arhiepiscopului de Buproces, mai ales că privesc cureşti şi a Papei de la Roma, însuşi martiriul părintelui ci rugăciunea asiduă a creVladimir. După terminarea dincioşilor, iar postulatorul biografiei documentate se va este unul dintre ei. putea redacta „Positio super martyrio” pentru recunoaşLa ce stadiu se află, în terea oficială a martiriului în momentul de faţă, procesul vederea beatificării. de canonizare a monseniorului Ghika?

De mai mulţi ani suntem a consemnat Cristina GRIGORE în faza de studiu la Roma,

* Să dorim sfinţenia, nu pentru a ne plăcea nouă înşine, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu. * Sfinţenia unui om ar trebui să fie, asemenea sfinţeniei lui Dumnezeu, discretă, blândă, universală şi radioasă. Dumnezeu va fi al nostru în măsura în care şi noi am fost ai Lui. Mons. Vladimir Ghika

19

20

Sfinţenia, vocaţia fiecărui botezat

Chiara Luce Badano (1971-1990) tânără, frumoasă, întreprinzătoare, sportivă, suferindă şi… sfântă

Card. John Henry Newman (1801-1890) teolog anglican convertit la catolicism, cardinal al Bisericii Catolice

Szilárd Ignác Bogdánffy (1911-1953) martir pentru credinţă al Bisericii din România

Ana Maria Adorni (1805-1893) fondatoarea Congregaţiei Slujitoarele Preacuratei, din Parma

Sfinţenia, vocaţia fiecărui botezat Dragi prieteni tineri, Lucrul pe care Dumnezeu îl doreşte mai mult pentru fiecare dintre voi este ca să deveniţi sfinţi. El vă iubeşte mult mai mult decât vă puteţi imagina şi doreşte pentru voi maximul. Şi lucrul cel mai bun dintre toate pentru voi este fără îndoială creşterea în sfinţenie.

Poate că unii dintre voi nu s-au gândit niciodată până acum la asta.

Poate că unii cred că a fi sfinţi nu este pentru ei. Lăsaţi-mă să explic ce vreau să spun. Când suntem tineri, obişnuim să ne gândim la persoane pe care le stimăm şi le admirăm, persoane cu care am vrea să ne asemănăm. Ar putea fi vorba de cineva pe care-l întâlnim în viaţa noastră zilnică şi faţă de care avem mare stimă. Sau ar putea să fie cineva vestit. Trăim într-o cultură a celebrităţii şi tinerii sunt adesea încurajaţi să aibă ca model figuri din lumea sportului sau a spectacolului. Eu aş vrea să vă pun această întrebare: care sunt calităţile pe care le vedeţi în alţii şi pe care voi înşivă aţi vrea mai mult să le aveţi? Ce tip de persoană aţi vrea să fiţi cu adevărat?

Papa îi invită pe tineri să fie sfinţi

Când vă invit să deveniţi sfinţi, vă cer să nu vă mulţumiţi cu alegeri secundare. Vă cer să nu urmăriţi un obiectiv limitat, ignorându-le pe toate celelalte. A avea bani face posibil să fim generoşi şi să facem bine în lume, însă numai asta nu este suficient pentru a ne face fericiţi. A fi foarte înzestraţi în unele activităţi sau profesii este un lucru bun, dar nu va putea niciodată să ne satisfacă, până când nu ţintim la ceva încă şi mai mare. Va putea să ne facă vestiţi, dar nu ne va face fericiţi. Fericirea este ceva ce dorim cu toţii, dar una din marile tragedii din această lume este că aşa de mulţi nu reuşesc niciodată s-o găsească, pentru că o caută în locuri greşite. Soluţia este foarte simplă: adevărata fericire trebuie căutată în Dumnezeu. Avem nevoie de curajul de a pune speranţele noastre cele mai profunde numai în Dumnezeu: nu în bani, într-o carieră, în succesul lumesc, sau în relaţiile noastre cu alţii, ci în Dumnezeu. Numai el poate satisface necesitatea cea mai profundă a inimii noastre.

Dumnezeu nu numai că ne iubeşte cu o profunzime şi intensitate pe care cu greu putem să le imaginăm: el ne invită să răspundem la această iubire. Voi toţi ştiţi ce se întâmplă atunci când întâlniţi pe cineva interesant sau atrăgător, cum doriţi să fiţi prietenii acelei persoane.

Speraţi mereu că persoana aceea să vă găsească la rândul ei interesanţi şi atrăgători şi să vrea să lege prietenie cu voi. Dumnezeu doreşte prietenia voastră. Şi, odată ce voi legaţi prietenie cu Dumnezeu, orice lucru în viaţa voastră începe să se schimbe. În timp ce ajungeţi să-l cunoaşteţi mai bine, vă daţi seama că vreţi să reflectaţi în însăşi viaţa voastră ceva din bunătatea lui infinită. Sunteţi atraşi de practicarea virtuţii. Începeţi să vedeţi aviditatea şi egoismul şi toate celelalte păcate, ceea ce sunt ele cu adevărat, tendinţe distructive şi periculoase care provoacă profundă suferinţă şi mare daună şi vreţi să evitaţi să cădeţi voi înşivă în capcana aceea. Începeţi să simţiţi compasiune faţă de cei care sunt în dificultate şi doriţi să faceţi ceva pentru a-i ajuta. Doriţi să veniţi în ajutorul săracului şi al celui înfometat, să-l încurajaţi pe cel suferind, să fiţi buni şi generoşi. Atunci când aceste lucruri începeţi să le îndrăgiţi, sunteţi deja pe deplin porniţi pe calea sfinţeniei.

Benedict al XVI-lea Discurs adresat elevilor britanici, 17,09,2010 trad. Pr. Mihai PATRAŞCU nr. 10/2010

21

22

Pastoraţia universitară

Pr. Iosif TIBA

Pastoraţia Universitară Formarea persoanelor pentru o dezvoltare integrală este o prioritate actuală, iar sprijinul acordat prin corelarea procesului de învăţare cu procesul de creştere spirituală face parte din misiunea Bisericii. Aceasta este raţiunea de a fi a Pastoraţiei Universitare. Obiectivele ei au fost formulate pentru a-i încuraja pe universitari să trăiască o viaţă spirituală în comuniune cu Cristos prin apropierea de Sacramente. În acelaşi timp, este important ca ei să fie motivaţi să se angajeze într-un proces de promovare în viaţa de studiu şi viata profesională a valorilor şi virtuţilor inspirate de Cristos.

Pentru a putea pune în practică obiectivele propuse s-a creat o asociaţie a Pastoraţiei Universitare, Asociaţia Noi şi Maria. Numele a apărut din dorinţa tinerilor de a trăi idealul evanghelic în lumina exemplului şi sub ocrotirea maternă a Fecioarei Maria, care îl primeşte pe Isus şi îl dăruieşte celorlalţi. Neuitând că ucenicul iubit al lui Isus era tânăr ca şi ei, studenţii îşi exprimă dorinţa de a rămâne la picioarele crucii maestrului până la sfârşit.

Asociaţia acţionează şi îşi desfăşoară acti-

vitatea în conformitate cu valorile, misiunea şi liniile de lucru ale Pastoraţiei Universitare Catolice. Scopul ei este promovarea valorilor umane în societatea actuală prin educarea şi dezvoltarea integrală a persoanelor şi prin stimularea participării lor active la viaţa comunităţii pe baza principiilor păcii, demnităţii persoanei umane, solidarităţii, egalităţii de şanse, includerii şi interculturalităţii.

Obiectivele Asociaţiei, concepute de studenţi plecând de la nevoile proprii, sunt: promovarea Pastoraţiei studenţilor şi a profesorilor în Biserica Catolică; realizarea de programe de colaborare şi schimb de experienţă cu alte centre şi asociaţii universitare; derularea de programe de educaţie permanentă; promovarea dezvoltării competenţelor, a abilitaţilor şi a aptitudinilor personale şi profesionale; promovarea includerii, multiculturalismului şi dialogului interreligios; realizarea de programe de promovare şi stimulare a interesului cultural şi religios la nivel naţional şi internaţional; promovarea artei şi culturii precum şi a utilizării lor ca mijloc de exprimare etc.

Pastoraţia Universitară Catolică Bucureşti: Centrul de Rugăciune şi Formare Sf. Tereza Fiecare duminică şi vineri: timp euharistic, fratern, de formare umana, spirituală • Duminica: 17h30 – 18h30 la Catedrala Sfântul Iosif 18h30 – Liturghie animată de universitari la Catedrala Sfântul Iosif • Vineri : la Institutul Teologic Sfânta Tereza - 19h00 - 21h00 Din program: Viaţa de rugăciune: Sfânta Liturghie, timp de adoraţie, acompaniament spiritual şi discernământ, laude, învăţarea rugăciunii în tăcere şi a se ruga cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Formare: formare centrată pe descoperirea lui Cristos mort şi înviat, Itinerariu pentru cunoaşterea de sine, aprofundarea fundamentelor credinţei, spiritualitate, Biblie, Despre Biserica, Filozofie.

Evanghelizare: a evangheliza studenţii prin studenţi: numeroase iniţiative de evanghelizare în timpul anului, misiuni parohiale, vizite în universităţi, participări la pelerinaje.

Viaţa comunitară: înţelegerea dinamicii de grup, cum să acceptăm diferenţa şi primirea celuilalt, responsabilitatea în grup, timp de gratuitate şi de creativitate în comun etc.

Pregătire pentru cariera profesională: ateliere de discuţii şi formare Activităţi culturale: atelier de teatru, atelier de muzica, participări la activităţi culturale • Conferinţe - seminarii pe teme de actualitate pentru profesori şi studenţi • Schimburi de experienţă cu capelanii universitari: România si Europa

Biserică şi societate

23

„Da”-ul spus fecundării asistate nu este un „da” spus vieţii PREMIUL NOBEL PENTRU MEDICINĂ

Decizia atribuirii premiului Nobel pentru medicină britanicului Robert Edwards pentru studiile sale asupra fecundării în eprubetă trezeşte câteva perplexităţi legitime. Dacă a avea un copil este desigur un lucru bun, nu se pot uita circumstanţele şi mijloacele folosite. Aşadar, nu este suficient să credem că studiile asupra fecundării umane sunt pur şi simplu de ordin tehnic şi nici nu se poate accepta că, din moment ce sunt posibile, nu e rău să se recurgă la aceste mijloace. După treizeci de ani, fecundarea asistată încă n-a rezolvat aspectele etice grave: înlocuirea actului conjugal cu o intervenţie de laborator, pierderea de embrioni, congelarea lor, posibilitatea de folosire a gameţilor sexuali care nu aparţin cuplului etc.

Sunt probleme suficient de cunoscute asupra cărora nu este necesar să se revină. În schimb, se poate face o altă reflecţie: o impune, ca să spunem aşa, premiul Nobel, care, în sine, are o semnificaţie culturală foarte înaltă, pentru că exprimă modul în care omul construieşte viitorul său. La jumătatea anilor 50' din secolul trecut, Romano Guardini (1885-1968), unul dintre geniile filozofice şi teologice din timpul nostru, publica o lucrare despre natura puterii, adică despre capacitatea omului contemporan de a folosi cunoştinţele ştiinţifice cu finalităţi tehnice.

Puterea, în sine, este pură disponibilitate: ea îşi primeşte sensul său prin intermediul omului care devine conştient de ea, care decide cu privire la ea, care o transformă în acţiune, care asumă responsabilitatea. „Nu există putere fără responsabilitate corelativă. Există energiile iresponsabile ale naturii sau, mai bine zis, energiile care acţionează în cadrul necesităţii culturale şi nu în cel al responsabilităţii. Dar nu există o putere iresponsabilă a omului” (Puterea).

Puterea, intervenţia prin tehnică asupra dimensiunii procreative a persoanei este mereu o instanţă umană pentru care subiectul trebuie să-şi asume responsabilitatea. Da, puterea are un caracter esenţial, acela de a fi energia de care subiectul care o realizează este puternic responsabil. (...) Ea este condusă în mod substanţial de libertate. Or, cum este înţeleasă astăzi aceasta?

Lucrul acesta se ştie: ca autonomie absolută, ca nr. 10/2010

şi capacitate de a face totul şi, în unele circumstanţe, contrariul a tot. Astfel, puterea tehnologică devine mijlocul operativ al libertăţii. În aceşti ani s-a văzut că tehnicile de fecundare asistată au fost răspunsul nu pur şi simplu la o dorinţă, ci la o concepţie de libertate, exprimată chiar ca formă de drept: dreptul la a avea un copil!

Guardini atrăgea atenţia asupra folosirii în mod greşit a puterii, ce duce mereu la samavolnicie, care există atunci când cel mai puternic – în cazul fecundării asistate este adultul – o exercită asupra celui mai slab: embrionul creat şi ameninţat, copilul conceput într-un context non-uman.

Pericolul este că puterea poate să fie exercitată pornind de la o voinţă ce are o orientare morală falsă, adică nu are nicio obligaţie morală. Se înţelege astfel de ce puterea tehnologică trebuie să fie bine stăpânită. A guverna este o poziţie umană, morală şi spirituală. Conţine conştiinţa modului în care va arăta lumea în viitor şi cum ea este încredinţată fiecărui om. Nicio lege nu va fi niciodată suficient de binevenită dacă omul – omul de ştiinţă ca şi persoana obişnuită – nu va fi convins că este păzitorul şi promotorul progresului autentic. Şi acesta nu este niciodată un simplu fapt tehnic, dar şi antropologic şi moral.

Omul trebuie să ajungă să stăpânească lumea, dar rămânând într-un raport de ascultare faţă de Dumnezeu şi realizând acea stăpânire ca pe o slujire. (...) Fecundarea asistată este o slujire pentru umanitate sau este mai degrabă ocazia pentru câştiguri economice uriaşe în favoarea centrelor care o practică? Câte eforturi se fac pentru a studia şi, în măsura posibilului, pentru a vindeca infertilitatea, ca răspuns la extraordinarele energii folosite pentru a dezvolta centrele de fecundare asistată?

Cu cât este mai mare puterea, cu atât mai puternică este tentaţia de a alege calea cea mai uşoară, cea a violenţei. Da, „a fi în posesia unei puteri care nu este definită de o responsabilitate morală şi necontrolată de o profundă respectare a persoanei, înseamnă distrugerea umanului în sens absolut”. Un Nobel pentru medicină comportă consideraţii care să nu fie parţiale, ci adecvate la ceea ce constituie binele persoanei în ansamblu.

Marco DOLDI, Agenţia SIR, 04 octombrie 2010 (traducere de Pr. dr. Mihai PĂTRAŞCU)

O perplexitate legitimă

24

Vladimir Ghika

Colocviul „Vladimir Ghika – Dosar de existenţă” În ziua de joi, 16 septembrie, ora 18, la Institutul Cultural Român din Bucureşti s-a desfăşurat colocviul Vladimir Ghika – Dosar de existenţă.

Acesta a fost dedicat personalităţii Monseniorului Ghika şi a fost organizat de Institutul Cultural Român, în colaborare cu Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti şi Institutul Italian de Cultură „Vitto Grasso“. Despre Monseniorul Vladimir Ghika, martir al credinţei, au vorbit ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti, dr. Alberto Castaldini, directorul Institutului Italian de Cultură „Vitto Grasso” din Bucureşti, prof. dr. Neagu Djuvara, istoric, prof.pr. Claudio Bratti, Institutul de Ştiinţe Religioase din Mantova, prof. univ. Francisca Băltăceanu, prof. univ.

Monica Broşteanu, Emanuel

Cosmovici, cercetător al Arhivelor Ghika, şi doamna dr. Lucia Toader, Institutul Cultural Român.

La această manifestare au luat parte, împreună cu simpli oameni care au dorit să afle mai mult despre Monseniorul Vladimir Ghika, invitaţi speciali din partea organizatorilor, oameni de cultură şi personalităţi ecleziale şi civile, precum PS Mihai Frăţilă, Episcop greco-catolic de Bucureşti.

După cuvântul ÎPS Ioan Robu, care a elogiat Martiriul Monseniorului Vladimir Ghika, au urmat domnul prof. univ. Alberto Castaldini,

directorul Institutului Italian de Cultură, părintele franciscan Claudio Bratti, profesor la Institutul de Ştiinţe Religioase din Mantova şi promotor al beatificării părintelui Clemente Gatti, istoricul Neagu Djuvara, doamnele prof. univ. Monica Broşteanu şi prof. univ.

Francisca Băltăceanu, cercetătorul Emanuel Cosmovici şi doamna dr. Lucia Toader.

Toţi au vorbit despre personalitatea lui Vladimir Ghika, „cărturar, prinţ, preot şi martir”, unii prezentând aspecte ale situaţiei politice şi sociale ale vremii, alţii dimensiuni ale vieţii spirituale ale Monseniorului şi dovezi ale colegilor de celulă şi ale oamenilor care l-au cunoscut.

Pr. Vincenţiu BALINT

Părintele Cristoforo Bove, relatorul cauzei de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika, a trecut la cele veşnice De mai bine de doi ani, părintele Bove lucra cu noi pentru a pune la punct documentaţia pentru cauza de beatificare a Monseniorului. Prietenos şi exigent, perfect cunoscător al realităţilor româneşti ca şi al limbii noastre, părintele ne-a ghidat în elaborarea biografiei documentate, încă neterminată, pentru a răspunde tuturor întrebărilor ridicate de o personalitate atât de complexă ca cea a lui Vladimir Ghika.

De formaţie istoric, franciscan minor conventual şi născut la Napoli, cu o vastă cultură şi de o tenacitate exemplară, a atras într-o sinceră prietenie pe toţi cei cu care a intrat în contact. Recunoaşterea unei vieţi dedicate lui Dumnezeu şi aproapelui a avut loc la celebrarea Liturghiei de înmormântare, unde au fost prezenţi aproape o sută de preoţi, trei sute de persoane consacrate şi o mulţime de prieteni care au umplut o bună parte din Bazilica Sfântul Petru din Vatican.

Cei care l-am cunoscut şi cei care am împărtăşit aceleaşi preocupări pentru beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika îl însoţim pe părintele relator cu o rugăciune şi cu un gând de recunoştinţă pentru tot ceea ce a făcut pentru noi.

Dumnezeu să îl răsplătească şi să îl primească în gloria veşnică, alături de Sfântul Francisc pe care l-a urmat cu fidelitate şi în sărbătoarea căruia s-a stins din viaţă.

Pr. Francisc UNGUREANU Postulatura Cauzei de Beatificare a Mons. Vladimir Ghika

Semnificaţii liturgice

25

Biserica maronită este una dintre cele mai mari Biserici catolice de rit oriental, prezentă mai ales în Liban şi printre comunităţile de emigranţi libanezi din toată lumea. Ea numără peste 3 milioane de membri, din care circa o treime se află în Liban.

Numele acestei Biserici provine de la Sf. Maron, preot pustnic care a murit în anul 410, în apropiere de Antiohia Siriei. Comunitatea numeroasă de călugări formată în jurul lui a fost recunoscută la Conciliul din Calcedon (451).

Grupul a fost numit ulterior „maronit”, iar în sec. VII a constituit o Biserică particulară având, din 682, un patriarh maronit al Antiohiei, recunoscut de autorităţile statului şi de Roma.

Această Biserică este deci maronită (de la Sf. Maron şi mănăstirea acestuia), antiohiană şi siriacă (în privinţa liturgiei, spiritualităţii şi disciplinei canonice), calcedoniană (respectă învăţătura despre Cristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat), unită cu Roma (este singura Biserică orientală care nu are ramuri necatolice), patriarhală (organizată asemenea vechilor patriarhii: capul Bisericii este patriarhul, având autoritate împreună cu sinodul episcopilor), şi de limbă arabă. Aceste caracteristici îi oferă Bisericii maronite posibilitatea să desfăşoare o foarte bună activitate ecumenică: nu are conflicte cu nici o altă Biserică şi este o punte între lumea arabă şi lumea întreagă, prin intermediul comunităţilor ei răspândite pretutindeni.

Legăturile cu Roma s-au intensificat în sec.

XII, în timpul cruciadelor, şi mai ales începând din sec. XVI, când Papa Grigore al XIII-lea a înfiinţat Colegiul maronit de la Roma, pentru pregătirea universitară a teologilor şi conducătorilor acestei Biserici.

Ritul liturgic al Bisericii maronite este cel antiohian (numit şi siriac occidental), care a servit drept model pentru aproape toate riturile răsăritene, din el derivând şi ritul bizantin şi cel alexandrin. El mai este folosit de Bisericile siro-ortodoxă, siro-malabară, siro-catolică şi siro-malankareză. Limba liturgică este siriaca (un dialect aramaic vorbit până în zilele noastre).

După Conciliul Vatican II, Biserica maronită a introdus unele reforme liturgice, pentru înlesnirea participării poporului, dar şi pentru revenirea la tradiţia veche, deoarece, în vremea nr. 10/2010

cruciadelor, Biserica maronită adoptase unele uzanţe romano-catolice. Printre noutăţile introduse au fost celebrarea cu faţa spre popor, folosirea limbii moderne, şi anume araba (păstrând siriaca doar pentru cuvintele prefacerii şi unele imnuri tradiţionale), participarea laicilor (la lecturi, rugăciunea universală, aducerea darurilor) şi revenirea la obiceiul tradiţional al plecării capului în locul îngenuncherii.

Structura de bază a Sfintei Liturghii este cea obişnuită în toate riturile liturgice. Faţă de rânduiala romano-catolică, mai cunoscută cititorilor, Liturghia maronită are câteva diferenţe specifice.

Astfel, celebrarea începe cu pregătirea darurilor (similară proscomidiei din ritul bizantin), desfăşurată pe o masă special destinată, urmând apoi pregătirea preotului şi a credincioşilor, ce constă în rugăciuni, tămâierea altarului şi cântarea mai multor psalmi şi imnuri (multe dintre ele compuse de Sf. Efrem), care variază în funcţie de sărbători şi timpuri liturgice şi se încheie cu imnul Qadishat („Sfinte Dumnezeule”). Urmează citirea Epistolei, a Evangheliei, predica şi Crezul.

Liturgia euharistică începe cu aducerea darurilor la altar (de către credincioşi), urmată de semnul păcii. Rugăciunea euharistică (anafora), ce culminează cu Prefacerea, cunoaşte, în Biserica maronită, 72 de variante tradiţionale.

Dintre acestea, în noua rânduială, este în uz una singură, „Anafora celor 12 apostoli”, sperându-se că, în viitor, se vor putea revizui şi celelalte, pentru a fi introduse în rit. Împărtăşania este precedată de frângerea pâinii şi rugăciunea „Tatăl nostru”, şi urmată de rugăciuni de aducere de mulţumire şi binecuvântare. În general, liturgia maronită este simplă, dar bogată în semnificaţie şi pătrunsă de spiritul contemplativ monastic. Multe rugăciuni derivă din scrierile Părinţilor Bisericii. Imnurile Sf. Efrem (+ 373), învăţător al Bisericii universale, bogate în expresie poetică şi tipologie biblică, constituie baza pentru numeroase rugăciuni şi imnuri liturgice folosite în ritul maronit.

Wilhelm Tauwinkl

Biserica maronită şi ritul ei liturgic

26

Arta de a trăi

„Copil, c aut timp .

De petre cut cu părinţii mei.”

Cristina ŞOICAN

Într-una din catehezele sale, Papa Ioan Paul al II-lea spunea că educarea copiilor este o artă dificilă, o misiune grea pentru părinţi. Şi, aş îndrăzni să adaug, o meserie în care te specializezi permanent doar la locul de muncă şi doar prin relaţia permanentă cu „obiectul muncii”, care este copilul. În luna ianuarie, la iniţiativa unei companii de telefonie din ţara noastră, a fost realizat un sondaj referitor la relaţia dintre părinţi şi copiii lor. Studiul a scos în evidenţă faptul că aproape jumătate (49%) dintre copii petrec în medie 1 oră/zi dintr-o săptămână cu părinţii.

Rezultatul îngrijorător a determinat derularea campaniei „Copil, caut timp. De petrecut cu părinţii mei.”, al cărei scop a fost să tragă un semnal de alarmă asupra lipsei de timp şi de comunicare dintre părinţi şi copii, dar şi să îndemne la conştientizarea importanţei unei legături profunde între aceştia.

Cum s-a ajuns aici?

Schimbările economice, sociale, culturale cu care se confruntă în prezent familia o transformă într-o victimă; şi, în această situaţie, cel mai mult suferă copiii. Din cauza serviciului solicitant, părinţii sunt constrânşi să lipsească tot mai

mult de acasă. Stresul părinţilor, nemulţumirile şi nesiguranţa legate de locul de muncă, grija pentru ratele ce trebuie plătite, frustrările pe care le trăiesc destul de des, toate acestea se răsfrâng în mod inevitabil asupra relaţiei cu copiii. Astfel, pe fondul unei lipse generale de siguranţă se vorbeşte de criza familiei, de degradarea vieţii de familie, de dificultăţile relaţionale dintre părinţi şi copii.

Banii nu sunt totul!

Cariera, banii au ajuns să îngenuncheze tot mai mulţi oameni. Nu spun că din cauza muncii se întâmplă automat ca relaţia dintre părinţi şi copii să aibă de suferit; vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că nimic nu poate înlocui timpul pe care un copil îl petrece cu părinţii lui. Pentru că dragostea părinţilor se transpune în viaţă prin afecţiune, nu prin bani!

Banii sunt importanţi, sunt indispensabili, dar nu sunt totul!

Cei mai mulţi dintre părinţi se simt vinovaţi că le acordă prea puţin timp copiilor lor şi încearcă să scape de propria vinovăţie oferindu-le bani sau cadouri preţioase. „Mama mea a fost patru ani la muncă, în Italia; eu aveam 14 ani când a plecat (…). Numai eu ştiu de câte ori, înainte de culcare,

plângeam cu gândul la ea (…)

Părinţii cred că au rezolvat totul dacă le oferă copiilor jucării scumpe, lux sau bani. Dar nu este deloc aşa! Noi vrem să stea cineva de vorbă cu noi. Avem multe întrebări la care căutăm răspunsuri” (mărturia unui tânăr de 19 ani, pe un forum despre relaţia părinţi-copii).

Comunicarea, o trebuinţă vitală Nevoia de comunicare este unul dintre atributele fiinţei umane. De aceea este atât de important ca părinţii să fie prezenţi în viaţa copiilor şi să comunice cu ei. Dar să fii prezent în viaţa cuiva şi să comunici nu înseamnă doar să stai în aceeaşi casă. Nu înseamnă să stai împreună cu copiii şi fiecare să-şi vadă de treaba lui.

Să fii prezent în viaţa lor şi să comunici cu copiii înseamnă să vorbeşti, să fii dispus să-i asculţi; înseamnă să te joci, să intri în lumea lor, „să dai în mintea lor”. Copilul are mare nevoie de prezenţa şi de dragostea părinţilor, el vrea să fie prietenul lor. Timpul petrecut de părinţi împreună cu copiii aduce echilibru. A fi prezent în viaţa lor şi a comunica cu copiii face bine nu doar copiilor; relaţia dintre părinţi şi copii consolidează relaţia dintre soţi şi dă stabilitate întregii familii. În loc de concluzie Rezultatele studiului despre care vorbeam la începutul materialului, oglindesc societatea noastră modernă, prea prinsă de ritmul frenetic al vieţii, care nu reuşeşte să regăsească armonia familiei ce caracteriza viaţa bunicilor şi a părinţilor noştri.

Nu spun că trebuie să trăim ca acum o sută de ani! Spun doar că am putea să redescoperim vechi obiceiuri sănătoase şi să începem din nou să petrecem mai mult timp împreună. În familie! Şi astfel de valori trebuie transmise copiilor!

Sfântul lunii în iconografie

Sfânta Fecioară Maria, Regina Rozariului

Sărbătoarea Rozariului (tablou de Albrecht Dürer) La 7 octombrie 1571, la Lepanto, în golful Corintului, flota creştină dădea lovitura de graţie forţei navale turceşti. Victoria a fost atribuită ajutorului Maicii Domnului, invocată de creştini, la îndemnul Papei Pius al V-lea, prin rugăciunea Rozariului. Dacă evenimentul istoric motivează sărbătoarea de la 7 octombrie din calendarul catolic – Sfânta Fecioară Maria, Regina Rozariului –, nu e mai puţin adevărat că rădăcinile sărbătorii sunt cu mult mai vechi. Într-un tablou de la începutul secolului al XVI-lea, Albrecht Dürer imortalizează devoţiunea creştinilor germani faţă de Maica Domnului, cu puţin înainte de îngheţul spiritual produs de reforma lui Luther.

Sărbătoarea Rozariului. Albrecht Dürer (1471-1528) pictează această icoană de altar (ulei pe pânză, 162/194,5 cm.) în anul 1506, la cererea bancherului Jacob Fugger, pentru biserica Sfântul Bartolomeu, a comunităţii germane din Veneţia. Cumpărat mai târziu de către împăratul Rudolf al IIlea, tabloul se află în prezent la Národní Galerie, din Praga. În centrul compoziţiei, pe fondul unui peisaj alpin luxuriant, aşezate într-o structură piramidală, se află personajele principale ale „sărbătorii”: Maica Domnului, pe tron, cu Pruncul Isus în braţe; Papa Iuliu al II-lea şi împăratul Maximilian I, îngenunchiaţi de-o parte şi de alta a tronului, primind coroana Rozariului din mâinile Pruncului, respectiv ale Mamei; în fine, un înger muzicant la picioarele Mariei şi alţi doi deasupra capului, în actul de încoronare a Fecioarei, completează spaţiul central. La stânga şi la dreapta „piramidei”, o mulţime de personalităţi ale timpului, clerici şi laici, primesc coroana Rozariului din mâinile îngerilor sau ale Sfântului Dominic (neobosit susţinător al acestei nr. 10/2010

devoţiuni).

Maria, pe tron, îmbrăţişează Pruncul aşa cum rabinul, la sinagogă, ţine îmbrăţişat sulul Legii (cuvântul Domnului).

Ea dăruieşte celor prezenţi, dintr-o postură „ex cathedra”, coroana Rozariului. Prin intermediul coroanei este oferit de fapt darul central al religiei creştine: Cuvântul (Verbum) făcut trup. Pruncul însuşi se complace în această oferire, urmărit de ochii tuturor celor prezenţi.

Tiara papală şi coroana împărătească stau la picioarele tronului, în timp ce coroana Mariei este suspendată în aer, pentru a arăta valoarea sa pur simbolică. Importante sunt doar coroanele Rozariului, care sunt egale pentru toţi: primeşte aceeaşi coroană împăratul şi soldatul, papa şi membrii marcanţi ai clerului, ca şi simplii credincioşi. Coroana, prin forma ei, aminteşte de coroana de spini a Mântuitorului, graţie căreia spinii durerii produc flori de har şi de viaţă veşnică Prin simbolismul culorilor, pictorul dă profunzime mesajului teologic. Astfel, draperia care ornează catedra Mariei este verde, culoarea pămân-

tului şi a speranţei, semn că aparţine acestei creaţii, dar, totodată, că anunţă Cuvântul veşnic. Veşmântul Mariei este albastru, culoarea spiritului şi a misterului. Pruncul Isus, în schimb, este aşezat pe un amplu scutec de culoare albă, culoare care trimite la plinătatea vieţii veşnice. Papa îmbracă veşminte aurii, semnul puterii sale spirituale, în timp ce împăratul este înveşmântat în roşu, semn al puterii temporare.

Coroana Rozariului face legătura între cer şi pământ: în timpul recitării rugăciunii Rozariului, Biserica luptătoare şi cea triumfătoare experimentează, ca şi în Liturgie, o comuniune beatifică, o profundă şi intimă fraternitate.

Privind tabloul lui Dürer, am încercat, printr-un joc al imaginaţiei (astăzi uşor de realizat cu un program de computer!), să-i plasez pe unii membri marcanţi ai Uniunii Europene în postura pioaselor personaje din Sărbătoarea Rozariului.

Dar întrebându-mă: „Pentru care fapte creştineşti?”, m-am oprit de îndată!...

Pr. Ieronim IACOB

27

28

Universul familiei

abc -ul familiei

E ...de la EMOŢIE şi Estetică

Izvorul emoţiilor se află cut, contemplat; în cazul „Os din oasele mele, carne - conform psihologului Willicăsătoriei, faţă de persoana din carnea mea” (Gen 2,23) am James - în firea umană: iubită, soţul, respectiv soţia. sunt cuvintele cu care Adam, „simţim emoţii pentru că şi trezit din somn, o întâmpină trupul nostru simte emoţii”.

Aistesis (termen de origine pe Eva. Sunt expresia profunÎn schimb, încă din antichigreacă), din care derivă româdei emoţii de bucurie, chiar de tate, Epictet învăţa că: „nu nescul estetic, se referă la cele exaltare. Deşi era stăpân peste evenimentele sunt cele care îi cinci simţuri: tactil, miros, toate, Adam nu avea motiv afectează pe oameni, ci ideea gust, auz, văz şi capacitatea lor de bucurie înainte de crearea pe care şi-o fac despre ele”. de percepţie. Asocierea dintre Evei. Lipsea acel „eu” care să-i Învăţătura sa a fost reluată de emoţie şi estetic, dintre mişcafie asemenea. La vederea Evei curentul cognitiv care susţine rea lăuntrică şi capacitatea de - „os din oasele mele, carne că izvorul emoţiilor se află în percepţie vorbeşte de un anudin carnea mea” - intonează mintea umană: „simţim emoţii me fel de raportare la realitate, primul cânt nupţial. Emoţia pentru că gândim”. Dacă în la frumuseţea sau urâţenia acestei descoperiri se transforprimul caz accentul e pus pe acesteia. Frumosul atrage, mă în laudă şi cânt. dimensiunea trupească a omuurâtul respinge. În virtutea Ea cuprinde şi mintea şi lui, în cel de-al doilea, accentul viziunii integrale asupra omutrupul lui, toată inima sa. cade pe suflet cu facultăţile lui, chiar dacă e mintea (inteAdam exultă în faţa eu-lui sale: intelect, raţiune, voinţă, lectul, memoria, judecata), ori complementar al Evei. Până memorie. dorinţa, ori mânia, ori trupul, atunci, din tot ceea ce era creO viziune integrală asupra locul de unde izvorăşte emoţia at, cu nimic nu putea sta faţă omului ca unitate de trup şi - Părinţii Bisericii le puneau în faţă. suflet îndepărtează de riscul pe toate împreună vorbind Datorită faptului că omul de a frânge unitatea omului şi de simţul lăuntric -, stimulul este fiinţă trupească şi suflede a-l vedea ca pe un compus: vine din faptul că întreaga tească, iubirea omenească are sufletul, pe de o parte, trupul, fiinţă e atrasă de frumos, ori două dimensiuni: una situată pe de altă parte. Biblistul Pedezgustată de urât. Prin simţul în sfera simţurilor, alta mai derson ne-a lăsat o învăţătură lăuntric omul admiră, se lasă înălţătoare, în cea spirituală. memorabilă: „trupul este forsurprins, iar trăsăturile admiDimensiunea spirituală poarma exterioară a sufletului, iar raţiei pot fi văzute pe chipul tă cu sine o ordine superioară, sufletul este forma interioară persoanei surprinse. Admiraceea ce face ca iubirea să dea trupului”. Emoţiile ating ţia se transformă de multe ori vină calea de apreciere a unei fiinţa umană în dimensiunea în atitudine, acţiune, creaţie, ordini mai înalte, a întâlnirii sa trupească şi sufletească. poezie, artă, cânt. dintre suflete. În căsătorie, două persoane se dăruIubirea de căsătorie iesc una alteia cu se compune din factori totalitatea fiinţei sentimentali de diferite lor şi, mai mult, intensităţi, care sunt cu istoria lor premai presus de simpla zentă, trecută şi atracţie sexuală. Bărviitoare. batul îşi dă seama de Emoţiei estetifrumuseţea femeii, este ce, în general, îi încântat de şarmul său, corespunde simare nevoie de gingăşia ţământul de adsa şi, sensibil la fragimiraţie, de uimire litatea ei, doreşte să-i ...întreaga fiinţă e atrasă de frumos... faţă de obiectul acorde protecţie în faţa întâlnit, cunospericolelor vieţii. Nu

Universul familiei sunt puţini la număr bărbaţii pentru care dorinţa de a-şi poseda (viitoarea sau propria) soţia devine aspectul dominat al iubirii, în timp ce aspectul sentimental (estetic), de natură superioară, rămâne pe locul al doilea. În unii bărbaţi vibraţia sentimentului este atât de puternică încât depăşeşte cu mult sfera strict instinctivă.

Este vorba de o dorinţă arzătoare specifică unei iubiri cu adevărat umane, care tinde spre disciplină şi desăvârşire.

Cum sunt ţinute împreună dimensiunea spirituală şi trupească? Cartea lui Tobia prezintă începutul vieţii de căsătorie a unui frumos cuplu: Tobia şi Sara. Tânărul Tobia, înainte de căsătorie, îi spune miresei sale: „Scoală, Sara!

Să ne rugăm lui Dumnezeu astăzi, mâine şi poimâine (…).

Suntem doar copiii sfinţilor şi nu ne putem împreuna aşa cum fac păgânii care nu-l cunosc pe Dumnezeu” (Tob 8,4.5). Dumnezeu, care este

mai presus de toate, coboară în toate sferele vieţii umane atunci când omul invocă şi se deschide harului său. În Predica de pe munte, Isus spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima”(Mt 5,12). Curăţia inimii este o virtute prin care gândul, cuvântul, fapta şi gestul, deci mintea şi trupul spun iubire şi frumuseţe atunci când sunt puse în lumina credinţei, când sunt învăluite în rugăciune.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

În pregătire, cea de-a VII-a Întâlnire Mondială a Famililor În luna august a.c., Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a adresat Cardinalului Ennio Antonelli (Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Familie) o scrisoare destinată pregătirii celei de-a şaptea Întâlniri Mondiale a Familiilor. La data de 24 septembrie, scrisoarea a fost făcută publică în cadrul unei conferinţe de presă organizate la Vatican.

După Întâlnirea Familiilor desfăşurată în 2009 în Mexic, între 30 mai şi 3 iunie 2012 reuniunea va avea loc la Milano şi va avea tema: „Familia: muncă şi sărbătoare”. În scrisoare, Papa Benedict punctează câteva aspecte ale vieţii moderne care impietează concepţia evanghelică asupra familiei, cum ar fi munca privită prin prisma „concurenţei de piaţă şi a profitului maxim” şi „concepţia sărbătorii ca prilej de evadare şi consum”. Acestea contribuie la fenomenul tot mai accentuat de dezbinare a familiei şi la dezvoltarea unui stil de viaţă individualist, care îl îndepărtează pe om şi familia sa de principiile de viaţă creştine. În sensul acesta, Papa îşi exprimă nădejdea ca următoarea întâlnire a famillilor să constituie un prilej pentru „regândirea muncii şi a sărbătorii din perspectiva unei familii unite şi deschise către viaţă”, având ca punct de orientare Magisteriul Bisericii, începând cu Exortaţia apostolică Familiaris consortio, de la a cărei apariţie se aniversează, în 2011, 30 de ani. În conferinţa de presă din 24 septembrie, Cardinalul Antonelli a subliniat faptul că munca şi nr. 10/2010

sărbătoarea sunt două coordonate importante ale vieţii de familie.

La rândul său, Mons. Erminio de Scalzi, Episcop Auxiliar al Arhidicezei de Milano, a vorbit despre caracterul eclezial, dar şi despre dimensiunea socială şi civilă a acestui eveniment care va reuni familii din lumea întreagă.

Logoul întâlnirii din 2012 porneşte de la imaginea Domului din Milano, catedrală gotică emblematică pentru acest oraş, imagine înţeleasă şi ca îmbrăţişare a Sfintei Fecioare pentru toate familiile din lume care participă la întâlnire. Familia stă în faţă catedralei, care înglobează în ea siluetele persoanelor. Credinţa este fermentul care, acţionând din interior, dezvoltă valorile umane şi creştine. Aşteptarea plină de bucurie a familiei descrie un prilej de sărbătoare, iar culorile care alcătuiesc conturul catedralei propun un eveniment al cărui orizont e lumea întreagă.

La Întâlnirea din Mexic de anul trecut, Arhidieceza de Bucureşti a fost prezentă printr-un număr de trei familii, însoţite de trei preoţi şi de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar al Arhidiecezei de Bucureşti şi responsabil cu pastoraţia familiilor în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România.

Claudia STAN Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”

29

30

Lecturi

Luigino Bruni şi Alessandra Smerilli

Sfânta economie Editura ARCB, Bucureşti, 2010 Economia. Un termen atât de folosit! Mai ales în aceste vremuri de criză, cuvântul e pe buzele tuturor. „Economia merge prost”. „Economia trebuie relansată”. „Trebuie să facem economii”. „Ba nu! Pentru ca economia să meargă, trebuie ca lumea să consume”.

Aceasta-i rânduiala zilelor noastre: consumul. Doar trăim în societatea de consum...

Dar iată că din mijlocul acestor voci la unison, se desprinde una – şi n-aş numi-o „firavă”, pentru că este clară, bine argumentată şi are deja două decenii de experienţă economică în spate. Această voce propune o expresie contro corrente („împotriva curentului”, şi am folosit limba italiană pentru că tocmai de acolo vine respectivul concept economic); e vorba de „economia de comuniune”. La început, conceptul produce perplexitate: ce legătură pot avea afacerile, profitul, concurenţa, cu... comuniunea?

Cu ani în urmă am luat în mână o broşură pe tema institutelor seculare; dăruită cu mult talent, autoarea prezenta, sub forma unei benzi desenate, următoarea situaţie: de pe Pământ, prin nenumărate fire de telefon, se ridicau către Cer plângerile oamenilor: „Viaţa a devenit insuportabilă!” „Lumea se duce de râpă!”. Iar Dumnezeu – continua autoarea – a auzit glasul lor şi le-a răspuns: „Fiţi sfinţi!” Am şi acum în faţa ochilor chipul perplex al unui omuleţ care, complet debusolat la auzul acestui răspuns, scapă din mână cheia franceză cu care lucra.

La fel de debusolaţi putem fi şi în faţa conceptului „economie de comuniune”. O scurtă incursiune în istorie ajută: termenul a fost propus pentru prima dată de Chiara Lubich, în 1991, în Brazilia; doisprezece ani mai târziu existau în lume 800 de întreprinderi întemeiate pe acest tip de economie, şi peste 10.000 de persoane nevoiaşe care duceau o viaţă mai bună graţie acestor firme. În economia de comuniune, profitul şi eficienţa nu sunt singurele obiective; totul se orientează în funcţie de o cultură a reciprocităţii

şi a gratuităţii. În acest sens, veniturile unei întreprinderi care a adoptat principiile economiei de comuniune se împart astfel: o treime pentru dezvoltarea întreprinderii şi a personalului; o treime pentru ajutorarea celor nevoiaşi ca să poată deveni ei înşişi protagonişti ai vieţii economice, iar ultima treime, pentru programe de educaţie şi formare. Propusă ca proiect pentru „o lume alternativă” şi bazată pe valorile evanghelice, economia de comuniune se distanţează de capitalismul extrem şi câştigă un număr crescând de adepţi pe toate cele cinci continente.

Deşi situată în contemporaneitate, economia de comuniune nu este o realitate complet nouă. În studiul Sfânta economie, dedicat Sfinţilor Benedict de Norcia şi Francisc de Assisi, autorii Luigino Bruni şi Alessandra Smerilli scot în evidenţă un aspect multă vreme trecut în uitare: anume că doi călugări din Evul Mediu – şi sfinţi pe deasupra! –, au jucat un rol major în evoluţia economiei europene moderne. Veritabile experienţe de comuniune, mănăstirile benedictine şi apoi cele franciscane s-au confruntat – tocmai ca o consecinţă a acestei comuniuni – şi cu o neaşteptată problemă economică: „stânjeneala bogăţiei”. În comunităţile lor eficiente şi organizate, juruite sărăciei, bunurile au început să fie în exces: atât cele rezultate din munca fraţilor, cât şi cele oferite de credincioşii evlavioşi care, văzând în aceşti călugări oamenii lui Dumnezeu, îi copleşeau cu daruri.

Aşa se face că, mult înaintea lui Marx şi Engles, franciscanii şi benedictinii s-au văzut nevoiţi să mediteze şi să se raporteze activ la problemele proprietăţii, a plusvalorii, a profitului, a distribuirii bunurilor şi mijloacelor de producţie etc. Iar soluţia pe care au găsit-o traduce minunat spiritul evanghelic: sărăcia este un rău care trebuie eradicat („Dacă în oraş există un sărac, tot oraşul are de suferit”, afirma Sfântul Francisc). Sub vot de sărăcie, călugării munceau ei înşişi pentru a aduna fondurile necesare ajutorării săracilor. S-au născut astfel „Munţii de pietate”, bănci populare care funcţionau asemenea caselor de ajutor reciproc, unde celor nevoiaşi li se acordau microcredite (ca să folosim un termen modern) cu ajutorul cărora să pornească o afacere care să-i scoată din sărăcie. Menţionăm că regulile erau clare şi stricte, iar fondurile trebuiau rambursate din veniturile obţinute, pentru a putea fi folosite şi de către alţi săraci. „Munţii de pietate” sunt o realitate care continuă să existe şi astăzi.

Liana GEHL

Îndrumar mediatic

31

Încă din momentul în care ai păşit pe meleagurile italiene şi intri în contact cu lumea catolică, este imposibil să nu auzi vorbindu-se despre Radio Maria şi despre părintele Livio Fanzaga, fondatorul şi actualul director de programe. Din 30 aprilie 2006, Radio Maria a început să emită şi la noi în ţară „o rază de lumină pentru sufletul tău!” În Italia, Radio Maria numără zilnic circa 2 milioane de ascultători, iar în statistici se situează printre primele zece radiouri ascultate pe teritoriul ţării. Cei puţin invidioşi pe o audienţă aşa de mare spun că este un radio de „strană”, de „sacristie”, şi că doar persoanele în vârstă îl ascultă. Este adevărat că, încă de la început, Radio Maria i-a avut în centrul atenţiei pe cei suferinzi, pe cei imobilizaţi în casele lor, care nu mai puteau participa la programul liturgic, dar o audienţă atât de mare se explică mai bine prin foamea omului după Cuvântul lui Dumnezeu şi prin dorinţa de a asimila o cultură religioasă. De aceea, după cum spunea părintele Livio (padre Livio) într-un interviu publicat pe site-ul medjugorjews „în programul radioului se găsesc 12 ore de cultură religioasă, iar în realizarea lor sunt implicaţi episcopi, preoţi şi laici, mulţi dintre ei profesori la diferite universităţi pontificale”. Radio nr. 10/2010

Maria promovează, de asemenea, şi ştiinţele umane, cum ar fi, de pildă, medicina, psihologia sau pedagogia. Programul cuprinde multe cateheze pentru copii, tineri, logodnici, bolnavi etc.. Muzica religioasă şi ştirile preluate de la Radio Vatican ocupă şi ele un loc de seamă în grila de programe.

O mare atenţie se acordă mesajelor Sfintei Fecioare de la Medjugorje.

Radio Maria din Italia a câştigat pariul cu publicitatea. Are 850 de staţii pe teritoriul ţării, tot atâtea cât are şi RAI, iar în timp ce alte radiouri comerciale au doar 300, radio Maria reuşeşte să facă faţă tuturor cheltuielilor fără niciun minut de publicitate. Singura sursă de venit sunt ofertele ascultătorilor care, de multe ori, stau la rând la oficiile poştale pentru a vira bănuţii în conturile radioului.

Radio Maria în România Pe 25 martie 2006, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut loc lansarea oficială a postului Radio Maria în România.

A început să emită în limbile română şi maghiară, în mod alternativ. Existau trei frecvenţe pentru oraşele Oradea, Zalău şi Gheorgheni. La un an de la înfiinţare, cele două redacţii – română şi maghiară – s-au separat. Luna decembrie a anului 2007 avea să fie marcată de extinderea postului Radio Maria în ţară. Astfel, pe data de 16 decembrie 2007, avea loc lansarea oficială Radio Maria Romania la Blaj. Pe 25 martie 2008, la aniversarea celor doi ani de existenţă, Radio Maria a inaugurat noul sediu din Oradea. Începând cu 1 octombrie 2008, redacţia ro-

mână emite neîntrerupt, 24 de ore din 24 în Blaj, pe frecvenţa 94.4 FM, Sălaj 92.5 FM, şi pe Internet. În Arhidieceza de Bucureşti, există o staţie mobilă cu ajutorul căreia s-au realizat câteva transmisiuni în direct (sfinţirea bisericii Padre Pio, din Constanţa, jubileul parohiei Cioplea etc.).

Postul Radio Maria are un studio şi la Iaşi, de unde se transmit, în fiecare a patra miercuri din lună, două emisiuni: „Oameni şi fapte” (realizată de Pr. Iosif Dorcu) şi „Drum spre lumină” (realizată de Pr. Cornel Cadar). În continuare, se fac demersuri pentru ca Radio Maria să poată fi ascultat pe calea undelor şi în diecezele de Iaşi şi Bucureşti. Până atunci, cei interesaţi pot urmări programele radioului prin Internet, de pe paginile www.radiomaria.ro, www.arcb.ro, www.ercis.ro.

Deocamdată, postul poate fi receptat cu aparatele de radio doar în oraşele Oradea (102,2 MHz), Zalău (92,5 MHz) şi Blaj (94,4 MHz), iar prin DIGI pe frecvenţa 12687 MHz. Astfel, în peisajul românesc unde, pe frontul mass-mediatic, se duc atâtea lupte pentru supremaţie în domeniul senzaţionalului şi al zarvei, cu scopul de a face cât mai multă audienţă, Radio Maria se distinge ca mijloc de comunicare în masă ce intră în tot mai multe case. Radio Maria aduce armonie şi speranţă, o rază de lumină pentru suflete. Este un radio care aduce ascultătorilor – pe calea undelor – învăţătura lui Isus, vestind Evanghelia într-un spirit matern, inspirat din căldura fără egal a Inimii Neprihănite a Mamei lui Isus.

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

Radio Maria, „o rază de lumină pentru sufletul tău”!

32

Istoria Bisericii

Redescoperirea Americii şi controversele (I) În al cincilea centenar al descoperirii Americii (12 octombrie 1492), există mai multe date şi interpretări despre Cristofor Columb sau despre regina Izabela de Castilia (a fost sau nu a fost o sfântă?). Şi dacă vorbim şi despre Papa Inocenţiu al VIII-lea, cel care a finanţat expediţia lui Columb, ce putem spune?

Pr. Emanuel DUMITRU

Toma A. – Târgu Mureş Descoperirea Americii - pentru a nu vorbi despre cele anterioare ale vikingilor lui Erik cel Roşu sau ale afinilor lor - a fost făcută aproape fără zgomot. În schimb, celebrarea din 1992 a fost o „afacere“ cu răsunet mondial, prin puterea massmediei. Şi, pentru „încălzire“ - cum se spune în termeni sportivi -, a început cu polemici de tip naţionalist (Columb era italian sau spaniol?), cu caracter anticolonialist şi cu privire la lumea a treia (A fost bună colonizarea Americii prin distrugerea civilizaţiilor antice?), de tip religios (Intenţiile creştine ale lui Columb au fost autentice? Evanghelizarea Americii a fost realizată cu spiritul unei adevărate evanghelizări?).

Columb beatificat?

Pe lângă acestea, mai sunt şi alte întrebări, care îl privesc nu doar pe Cristofor Columb (sau Cristobal Colón, cum spun spaniolii), ci şi pe Papa Inocenţiu al VIII-lea, care a contribuit la finanţarea expediţiei, şi pe regina Izabela de Castilia, care a vrut să-l beatifice. Ori de câte ori a putut, ea a discutat despre beatificarea lui Columb.

File de istorie

Despre problema referitoare la Papa Inocenţiu al VIII-lea - genovezul Giovanni Battista Cybo -, care a fost Papă începând cu 29 august 1484 şi a murit pe 25 iulie 1492, trebuie să spunem cu toată fermitatea că elementele aduse în discuţie par oarecum inexacte şi uneori chiar exagerate.

Se afirmă, spre exemplu, că numele insulei Cuba derivă din faptul că cel care a descoperit-o, Columb, a numit-o aşa în cinstea Papei Cybo. Nu este adevărat! Cuba este un nume de origine indigenă. Christofor Columb, când o descoperă la 28 octombrie 1492, o va numi Juana, în cinstea urmaşului la tronul spaniol. Se afirmă că pe mormântul Papei Inocenţiu al VIII-lea, în Bazilica San Pietro din Roma există o inscripţie unde se spune că descoperirea Lumii Noi s-a făcut în timpul pontificatului Papei Cybo. Este adevărat că această inscripţie există pe mormânt, dar vorbim despre o eroare istorică. Inocenţiu al VIII-lea, după cum am spus, moare pe 25 iulie 1492, în timp ce Columb se îmbarcă de la Palos pe 3 august şi soseşte la Lumea Nouă în ziua de 12 august. Iar începând cu 11 august, Papă era Alexandru al VI-lea.

Se mai afirmă că într-o scrisoare din 4 martie 1493, Columb se adresa unui anume Luis de Santangel, care era italianul Luigi di Santangelo, asociat al bancherului genovez Francesco Pinelli, înrudit la rândul său cu familia Papei Cybo. Altă eroare! Practic, Luis de Santangel era trezorierul regatului de Aragon şi nu era italian, ci spaniol. (Va urma!)

Anton Raky

S-a născut în 1868 la Seelenberg im Taunus (Rhenania), remarcându-se la începutul secolului al XX-lea în calitate de director general al Societăţii de petrol din Câmpina.

Catolic fervent, în 1906 a luat iniţiativa cumpărării unui teren, ridicând, pe cheltuiala sa, la Câmpina, „o falnică biserică în stil gotic, masivă, din piatră şi cărămizi, cu un turn înalt acoperit cu aramă, după planurile arhitecţilor bucureşteni Schifeleers şi Gottwald”.

Acelaşi Anton Raky a dăruit bisericii obiectele liturgice necesare, inclusiv cele 3 clopote, construind apoi şi casa parohială. Pe deasupra, scrie istoricul Julius Hering, „ctitiroul a mai înzestrat atât biserica cât şi casa parohială cu mobilierul trebuincios, solid şi de toată frumuseţea (…). Cinste şi mulţumire se cuvine acestui mare binefăcător pentru opera grandioasă ce a săvârşit-o pentru mărirea lui Dumnezeu şi spre binele sufletesc al semenilor săi”.

Anton Raky a murit în 1943 la Berlin, rămânând în istora Bisericii noastre locale ca una dintre figurile ilustre ale laicatului catolic.

Dr. Dănuţ DOBOŞ