Actualitatea Creștină, nr. 10/2014 by Revista Actualitatea Crestina

Păstorul Arhidiecezei

Rozariul,

rugăciune pentru pace și pentru familie Rozariul este rugăciunea care însoțește viața mea, …este rugăciunea inimii mele. Papa Francisc

una octombrie este închinată, apostolică Rosarium Virginis Mariae conform tradiției, rugăciunii (2002), când spune că această Sfântului Rozariu, o rugăciune rugăciune s-a dezvoltat în mod profund cristologică, așa cum progresiv în al doilea mileniu, sub amintea Sfântul Ioan Paul al II-lea, inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. o rugăciune care „concretizează Cel care a stabilit în mod în sine profunzimea întregului oficial modalitatea de rugăciune a mesaj evanghelic, constituind un Rozariului, pe care o avem şi astăzi, fel de compendiu al acestuia. În el a fost un călugăr dominican, Sfântul răsună rugăciunea Mariei, veșnicul Pius al V-lea, printr-un document ei Magnificat, pentru opera papal din 1569: Consueverunt Întrupării mântuitoare, începută Romani Pontifices. Tot el a fixat în sânul ei feciorelnic, ca și cum leşi sărbătoarea Reginei Sfântului ar primi din înseși mâinile Maicii Rozariu la 7 octombrie, în amintirea Mântuitorului”. victoriei armate de la Lepanto Cel care a stabilit ca luna (7 octombrie 1571), atunci când Sfântul Dominic primind Rozariul, Murillo, 1638 octombrie să fie în mod deosebit creştinătatea era ameninţată. Pius al dedicată rugăciunii Sfântului Rozariu a fost Papa Leon al V-lea era convins că „nu forţa, nici armele, nici comandanţii, XIII-lea, în anul 1883, prin enciclica Supremi apostolatus. ci Rozariul Sfintei Fecioare ne-a făcut victorioşi”. În respectiva enciclică, Suveranul Pontif subliniază Imaginea tradiţională a Sfintei Fecioare, Regina Sfântului extraordinara eficacitate a acestei rugăciuni făcută cu Rozariu o reprezintă pe Maria ţinându-l în braţe pe Pruncul devoțiune, prin mijlocirea Sfintei Fecioare, pentru a fi Isus, iar cu cealaltă mână dându-i Sfântului Dominic un ocrotiți de orice rău care ar putea amenința creștinătatea și rozariu. Această semnificativă icoană ne sugerează că de însăși omenirea. fapt Rozariul ne-a fost dat de Maica Domnului pentru a-l Aminteam în numărul trecut al revistei noastre îndemnul contempla pe Isus şi, meditându-i viaţa, să-l iubim şi să-l Sfântului Părinte Papa Francisc de a ne ruga pentru pace în urmăm cu mai mare fidelitate. lume, subliniind că pacea este darul Domnului, dar și rod al În apariţiile sale, Sfânta Fecioară Maria a recomandat rugăciunii. Rozariul este o „rugăciune orientată spre pace”, rugăciunea Sfântului Rozariu, iar celor trei păstoraşi pentru că atunci când ne rugăm Rozariul, îl contemplăm pe vizionari de la Fatima li s-a prezentat ca Sfânta Fecioară a Cristos, principele păcii. «Făcându-ne să ne fixăm privirea Rozariului. asupra lui Cristos, Rozariul ne face şi făuritori ai păcii în Contemplarea lui Cristos prin rugăciune şi meditaţie are lume. Prin caracteristica sa de cerere insistentă şi comună, în Maria un model. Privirea Sfintei Fecioare este îndreptată în sintonie cu invitaţia lui Cristos de a ne ruga „mereu, fără asupra fiecăruia dintre noi. Şi privirea ei este aceea de a ne descuraja” (Lc 18,1), el ne permite să sperăm că şi astăzi Mamă, deci cu iubire şi gingăşie. Aşa l-a privit pe Fiul ei poate fi câştigată o „luptă” atât de grea ca aceea a păcii» Isus în toate momentele vieţii sale, momente de bucurie, de (Ioan Paul al II-lea, Rosarium Virginis Mariae, nr. 40). lumină, de durere, de slavă – aşa cum medităm în misterele Chiar dacă tradiția populară atribuie originea rugăciunii Sfântului Rozariu. Rozariului Sfântului Dominic (1170-1221), fondatorul Rozariul este o rugăciune pentru pace, dar şi o rugăciune Ordinului Dominicanilor, cercetările istorice mai recente a familiei și pentru familie. „Familia care este unită în vorbesc de o devoțiune care s-a conturat în timp. Același rugăciune, rămâne unită. Sfântul Rozariu, printr-o veche lucru îl sugerează și Sfântul Ioan Paul al II-lea în scrisoarea tradiţie, s-a dovedit în mod deosebit a fi o rugăciune care

Actualitate reuneşte familia. Membrii acesteia, îndreptându-şi cu adevărat privirea spre Isus, redobândesc şi capacitatea de a se privi în ochi din nou, pentru a comunica, pentru a fi solidari, pentru a se ierta reciproc, pentru a o lua de la capăt cu un legământ de iubire reînnoit de Duhul lui Dumnezeu”, spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea (RVM, 41). Cardinalul Newman a definit Rozariul „un crez devenit rugăciune”, și cel care se roagă cu credință știe că nu vorbește în zadar, că nu încredințează vântului cuvinte sau gânduri, ci este conştient că este în prezenţa lui Dumnezeu. Şi este important să ne amintim că Rozariul nu este propriu-zis o rugăciune adresată Mariei, ci o rugăciune cu Maria. Deci, nu este o rugăciune mariană, ci o rugăciune cristologică. Misterele pe care le propune spre meditare pun în centru un singur personaj: pe Isus Cristos. Rozariul ne permite

să-l privim, să-l contemplăm pe Fiul lui Dumnezeu cu ochii Mariei. De mână cu Maria parcurgem viaţa lui Isus. Suntem în luna octombrie, luna Sfântului Rozariu. Este frumos obiceiul din bisericile noastre de a ne ruga Sfântul Rozariu înainte de Sfânta Liturghie; este o pregătire pentru celebrarea misterelor pe care le medităm prin rugăciune. Să purtăm rugăciunea Rozariului în familiile noastre, făcând din Rozariu, după exemplul Papei Francisc, rugăciunea inimii noastre. Sfântă Fecioară, Regina Sfântului Rozariu, roagă-te pentru noi. Cornel DAMIAN Episcop auxiliar de București

Familia și educația tinerilor în atenția episcopilor catolici din România București, Nr. 75/ 4.09.2014

-a încheiat Sesiunea de toamnă a Conferinţei Episcopilor din România (CER), desfăşurată la Timișoara în perioada 2-4 septembrie 2014. Lucrările s-au deschis oficial marţi 2 septembrie prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în Catedrala Romano-Catolică „Sf. Gheorghe” din Timișoara. La lucrări, alături de cei 14 episcopi romano-catolici şi greco-catolici, a participat ÎPS Francisco-Javier Lozano, Nunţiu Apostolic în România şi Republica Moldova, şi PS Anton Coşa, Episcop de Chişinău (Republica Moldova). În plenul lucrărilor, episcopii au discutat pe marginea documentului Instrumentum Laboris pregătit în vederea Adunării Generale Extraordinare a Sinodului Episcopilor de la Roma, ce va avea loc în perioada 6-19 octombrie 2014. La acest eveniment va participa ÎPS Ioan Robu și PS Mihai Frățilă. S-au stabilit unele evenimente din calendarul noului an pastoral, cum ar fi activitățile Bisericii Catolice din România dedicate Anului Vieții Consacrate, stabilirea etapelor pregătitoare pentru Întâlnirea Națională a Tinerilor Catolici de la Cluj din 2015 și a Zilei Mondiale a Tinerilor de la Cracovia din anul 2016. A fost analizată și publicația Secretariatului de Stat pentru Culte, „Statul și Cultele religioase”. Au fost abordate și diverse teme din sfera educației catolice,

subliniindu-se importanța Olimpiadelor de religie și în general a dezvoltării și sprijinirii unui învățământ catolic în România, în toate formele sale. În același timp au fost dezbătute și teme cu caracter liturgic, social și administrativ, printre care s-a numărat și Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, în vigoare de la 09.10.2014, act normativ pe care CER îl contestă. Din acest motiv episcopii au dispus înaintarea unei scrisori adresate Guvernului României, cerând amânarea aplicării acestei legi până la adoptarea unor modificări și completări, de rigoare. În ziua de miercuri, 3 septembrie, episcopii au făcut o vizită la Sanctuarul Maria Radna unde s-au rugat pentru Biserică şi pentru ţară precum și pentru pacea în Ucraina, Irak și Siria. În sensul acesta episcopii au semnat o scrisoare adresată PF Sale Sviatoslav Shevchuk, arhiepiscop major de Kiew-Halyc și comunităților creștine din Irak. Următoarea întrunire a Conferinței Episcopilor se va desfășura în perioada 6-8 mai 2015, la Satu-Mare, în cadrul Episcopiei romano-catolice. Pr. Eduard Mihai COȘA Secretar general CONFERINŢA EPISCOPILOR DIN ROMÂNIA Str. Diligenţei nr. 24, sector 3, 031555 - Bucureşti Tel. / fax +40 31 4361250 e-mail: secretariat@episcopat.ro

Actualitate

A început ȘCOALA...

e data de 15 septembrie, odată cu primele adieri ale toamnei, toate şcolile din ţară şi-au deschis larg porţile, pentru a-i primi pe copii. Pentru Colegiul Romano-Catolic Sfântul Iosif din Bucureşti, deschiderea noului an şcolar a avut loc la Catedrala Sf. Iosif, unde cei 980 de elevi şi profesorii lor au participat la o Sfântă Liturghie solemnă, prezidată de Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop auxiliar, care, împreună cu toţi preoţii profesori, au implorat ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Doar copiii de la clasele primare şi o parte din clasele gimnaziale au încăput în băncile Catedralei bucureştene, ceilalţi rămânând în picioare, pe margine. Privind mulţimea elevilor, era o imagine fascinantă. Albastrul, albul şi bleumarinul uniformelor, care îmbrăcau sutele de copii nerăbdători, păreau o mare înspumată ce se izbea încet de ţărmuri. Unii îşi căutau cu ochii înlăcrimaţi părinţii rămaşi în spatele rândurilor de copii, alţii căutau să descopere chipuri cunoscute în mulţimea fremătândă ori să desluşească, pentru prima oară, chipul învăţătoarei; alţii, cu ochi senini şi jucăuşi, mângâiau cu privirea altarul, apoi statuile presărate prin biserică, agăţându-se parcă de coloanele zvelte, şi cuprinzând în priviri întreaga Catedrală. Zadarnic părintele Emil Moraru a încercat, în câteva rânduri, înainte de Liturghie, să facă linişte. Bucuria revederii pentru cei mari şi uimirea începutului pentru cei mici se transformaseră întrun zumzet de albine, ce nu putea fi stăvilit. Odată, însă, cu primul cântec al corului şi cu sunetul clopoţelului ce anunţa începutul Sfintei Liturghii, zumzetul a încetat şi marea s-a mai domolit. Rugăciunea, cântecele şi lecturile curgeau domol. Cuvântul de învăţătură al Preasfinţitului Cornel, adresat copiilor şi dascălilor pentru noul an şcolar, a răsunat cu putere şi a fost primit în inimi. Corul de copii se auzea lin, împletindu-se cu rugăciunea celor din biserică şi cu zumzetul necontenit al copilaşilor de la clasele pregătitoare. La rugăciunea Tatăl nostru, cunoscută celor mici şi celor mari, murmurul copiilor a devenit tumult, iar rugăciunea, înălţată cu putere din piepturile tuturor, părea că străbate cerul. Atunci acea mare albastră, de priviri senine şi de uniforme noi, te făcea să crezi că cerul pătrunsese în biserică sau că biserica fusese răpită în cer… Imediat după binecuvântarea finală, freamătul mării a reînceput, revârsându-se, în valuri de bucurie colorată, dincolo de zidurile catedralei, pe străzile Bucureştiului. În dimineaţa zilei următoare, elevii s-au reîntâlnit cu dascălii lor, la şcoală, în sălile de clasă ale Colegiului Romano– Catolic Sfântul Iosif.

Dincolo de ceea ce se vede astăzi…

Pentru a face posibil acest nou început, în Colegiul Romano-Catolic Sfântul Iosif, pe toată perioada vacanţei mari, s-a muncit intens. Dacă vara precedentă eforturile au fost îndreptate mai ales spre corpul de clădire destinat învăţământului gimnazial, liceal şi postliceal, unde au

fost necesare investiţii costisitoare, în vederea obţinerii autorizaţiei de securitate la incendiu, în acest an atenţia s-a îndreptat spre imobilul învăţământului primar, care a fost modernizat şi schimbat de la acoperiş până la subsol… Obiectivul iniţial a fost: extinderea clădirii, cu un corp parter cu funcţionarea de centrală termică, realizarea unor modificări şi recompartimentări interioare, construirea unei noi scări între etajul I şi etajul al II-lea, repararea şi termoizolarea faţadei, modernizarea instalaţiilor electrice şi sanitare etc. Evident, pe parcurs au apărut şi alte lucrări care nu au putut fi anticipate. Întreg personalul administrativ al şcolii, paznici şi îngrijitoare, s-a adăugat muncitorilor de la firmele angajate şi au trudit sub arşiţa verii, pentru ca într-un timp record (20 iunie 2014 – 12 septembrie 2014) să facă posibilă începerea cursurilor în acest imobil. Finanţarea lucrărilor a fost deosebit de anevoiasă. A necesitat găsirea unor surse extrabugetare şi întocmirea mai multor proiecte, la nivel local şi internaţional. O parte din fonduri a venit din partea Renovabis (Germania), o alta din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, o alta din partea Asociaţiei romano-catolice Sf. Iosif (asociaţia de părinţi ai elevilor); sprijin financiar şi executiv a fost cerut şi primit, cu promptitudine, de asemenea, din partea Primăriei Sectorului 4. Pe data de 12 septembrie a acestui an, învăţătoarele şiau putut lua în primire sălile de clasă, mai multe cu două decât anul trecut, pregătindu-le pentru prima zi de şcoală. Cursurile au început, dar lucrările continuă, cu fondurile pe sfârşite, pentru finalizarea demisolului şi a instalaţiei pentru centrala termică. Tuturor binefăcătorilor şi sponsorilor, din ţară şi din străinătate, care au contribuit sau care vor contribui la finanţarea lucrărilor de modernizare a clădirii Colegiului Romano-Catolic Sfântul Iosif, elevii şi profesorii şcolii le sunt profund îndatoraţi şi le mulţumesc prin rugăciune. În acest an, al 23-lea an de la redeschiderea şcolii catolice bucureştene, Colegiul Romano-Catolic Sf. Iosif, se vor bucura de cele două imobile modernizate 980 de elevi, repartizaţi în 36 de clase de învăţământ primar, gimnazial, liceal şi postliceal sanitar. Sr. Rodica-Elena MIRON Director Colegiul Romano-Catolic Sf. Iosif

Din viața Arhidiecezei

„Circul pentru o conştiinţă europeană: redescoperirea semnificaţiei de a fi cetăţean prin arta circului”

n grup de 18 tineri români şi italieni, cu vârste cuprinse între 14 şi 27 ani, s-au întâlnit în perioada 16-22 septembrie, în satul Ciocănari, la 30 km de Bucureşti, pentru a învăţa, prin minunata lume a circului, despre ei, despre limitele lor şi cum pot să le depăşească pentru a-şi spori şansele de a-și continua studiile şi a-și găsi cu succes un loc de muncă. Jumătate dintre participanţi provin din familii cu oportuntăţi reduse din punct de vedere economic sau din regiuni izolate geografic, ceea ce face dificilă continuarea studiilor. De asemenea, unii dintre tineri au terminat de mai bine de un an studiile universitare şi încă nu au reuşit să-şi găsească un loc de muncă. Ce legătură are circul cu obiectivele urmărite? Pentru a realiza un mini-spectacol de circ, tinerii au utilizat diferite instrumente: de la căutări pe internet pentru a se documenta, discuţii, brainstorming, jocuri de rol şi până la pantomimă şi jonglerie. Spectacolul a fost prezentat în faţa unei largi audienţe, 140 de copii din comuna Niculeşti şi a comunităţii locale. Copiii au fost fericiţi, iar tinerii au avut şansa de a-şi îmbunătăţi abilităţile de comunicare verbală şi non-verbală, creativitatea; de a promova valori ca solidaritatea faţă de cei cu oportunităţi reduse, concomitent cu dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi respect făţă de sine şi de celălalt. De asemenea, prin descoperirea celeilalte culturi prin intermediul circului, diferenţe şi asemănări, tinerii au avut şansa de a descoperi ce înseamnă să fii cetăţean european, într-un spaţiu multicultural. Activităţile s-au derulat prin proiectul „Circul pentru o conştiinţă europeană: redescoperirea semnificaţiei de a fi cetăţean prin arta circului”. Promotorii proiectului au fost Asociaţia Mlădiţa din România şi asociaţia Punto Missione Onlus din Italia. Tinerii s-au organizat, au stabilit tema, activităţile, au scris proiectul, ajutaţi de asociaţiile menţionate şi l-au depus pentru finanţare în cadrul Programului Erasmus +, Acţiunea Cheie: Proiecte de Mobilitate; domeniul: Tineret al Uniunii Europene. Şi... Ura! A fost finanţat. Iată mai jos impresiile Giuliei Bono, unul dintre participanţii la proiect:

O experienţă care mi-a schimbat viaţa: circul ca instrument de a descoperi ce înseamnă să fii cetăţean european

Chiar de la bun început am crezut că acest proiect va fi foarte interesant, dar va fi foarte apropiat de ceea ce înseamnă o vacanţă petrecută cu câţiva prieteni şi cu tineri necunoscuţi. Nimic altceva. Dar în timpul proiectului mi-am schimbat părerea! E cu siguranţă mai mult decât o simplă vacanţă. Am avut ocazia de a cunoaşte o mulţime de fete şi băieţi

din Italia şi România, printr-o simplă prietenie şi trăind zi de zi unii alături de alţii pe parcursul acestei perioade, când am avut momente de creativitate, precum exerciţiile de circ, împărtăşirea experienţei, cinele tradiţionale sau prezentarea ţărilor de origine. Eu am apreciat cu adevărat ideea centrală a circului pentru că a fost foarte util să putem crea mediul care să ne permită să construim relaţii adevărate bazate pe încredere (este fundamental în exerciţiile de circ!), colaborare şi armonie, valorile cheie ale programului. Prin intermediul circului, am avut şansa de a ne propune un scop clar: organizarea unui spectacol în Ciocănari şi Niculeşti, sate mici în apropierea locului unde am fost cazaţi. Datorită acestui obiectiv, am fost motivaţi să obţinem un rezultat bun şi fiecare a încercat să colaboreze prin propria sa atitudine. Era uimitor să vezi cum o româncă încerca să înveţe o italiancă să-şi îmbunătăţească numărul de jonglerie! Îmi amintesc că mi-am spus atunci: „Asta este cu adevărat o experienţă interculturală!” În concluzie, pot spune doar că a fi implicat în această fantastică experienţă a însemnat foarte mult pentru mine. Să fiu aproape de atâţia tineri din Italia şi din România a fost o oportunitate mare de a-mi creşte sensibilitatea faţă de alte culturi şi tradiţii şi să-mi dezvolt reţeaua de prieteni din Europa. Acum, mă simt un pic mai mult ca fiind cetăţean european, pentru că am întâlnit şi trăit mai mult Europa, pe propria mea piele. Experienţe ca aceasta sunt fundamentale pentru a construi un simţ mai profund al cetăţeniei, mai ales alături de alţi tineri. Mădălina COTOROGEA Mai multe impresii şi foto puteţi găsi pe pagina de facebook a proiectului „The Circus for European Awareness”.

Erasmus+ îi ajută pe tineri să îşi dezvolte competenţe şi să îşi crească şansele de angajare, oferindu-le oportunitatea de a participa în proiecte europene de învăţare. Le oferă ocazia de a descoperi noi culturi şi de a simţi că aparţin Europei. Mai mult, organizaţiile implicate pot dezvolta abordări noi şi inovative pentru învăţare şi pot coopera cu organizaţii din alte ţări şi schimba bune practici. Mai multe detalii despre program şi oportuniţăţi de participare în programul de tineret găsiţi pe site-ul Agenţiei Naţionale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale (ANPCDEFP). http:// www.anpcdefp.ro/index.php

Din viața Arhidiecezei

Întâlnirea persoanelor consacrate originare din Buzău

e data de 21 septembrie 2014 putem spune că în Parohia romano-catolică Sf. Iosif din Buzău s-a scris o filă importantă de istorie: pentru prima dată în istoria parohiei a avut loc întâlnirea preoților și a persoanelor consacrate originare din această parohie. Deși este o comunitate relativ mică, în comparație cu alte comunități din Arhidieceză, numărând aproximativ 125 de familii, se poate mândri cu prezența a 8 persoane consacrate originare din această parohie: 5 preoți și 3 surori în diferite Ordine religioase de viață apostolică sau contemplativă: sr. Maria Ester Mocanu, aflată în Mănăstirea contemplativă Mater Ecclesiae din Isola San Giulio-Italia; sr. Florica Dragomir din Congregația Maria Bambina, comunitatea din Iași; sr. Carmen Petcu din Congregatio Jesu, București; pr. Cristian Buga, paroh pentru două comunități, Tenero și Contra din Elveția; pr. Daniel Gălățeanu, aparținând Ordinului Franciscan Capucin, comunitatea din Napoli; pr. Iosif Ilieș, aparținând Ordinului Salezian, în comunitatea din Bacău; pr. Daniel Cosmin Constantin, aparținând Ordinului Franciscan Capucin, comunitatea din Onești; și pr. Gabriel Anghel, ce activează ca vicar la Catedrala Romano-Catolică Sf. Iosif din București. Chiar dacă din motive bine întemeiate nu toți cei opt au putut fi prezenți duminică la sărbătoare (au fost prezenți 4 preoți și o soră), acest moment a fost foarte emoționant și profund atât pentru cei cinci prezenți, cât și pentru credincioșii acestei comunități, pentru că a reprezentat un semn de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu, față de comunitatea parohială în care au crescut pe drumul credinței, și în memoria celui care a fost cu siguranță pentru fiecare dintre ei un exemplu de sfințenie, de dăruire totală și căruia, într-o anumită măsură, îi datorează vocația și consacrarea lor: pr. Ioan Ciuraru, paroh de Buzău între anii 1977-1989.

Întâlnirea persoanelor consacrate originare din Buzău

Sfânta Liturghie de la ora 10.00 a fost cu atât mai solemnă cu cât tot acum a avut loc și instalarea noului paroh al comunității din Buzău, pr. Carol-Dominic Hîrja, în prezența Decanului de Brăila, pr. Cazimir Budău. Momentul de mulțumire și comuniune fraternă organizat după Sf. Liturghie a fost împărtășit cu bucurie de nu mai puțin de 120 de credincioși, adulți și copii, care au avut ocazia de a-i cunoaște mai bine pe preoții și surorile originare din Buzău, și prin vizionarea unui power-point cu imagini reprezentative din viața, activitatea și drumul formativ al fiecăruia dintre ei. Ne dorim ca această comunitate, sub îndrumarea și păstorirea noului paroh, pr. Dominic Hîrja, să fie în continuare izvor de vocații la viața consacrată și preoție, dar și la viața de misiune, de sfințire, de slujire în forma laicală, să se roage și să fie un exemplu de trăire a vieții de credință în comuniune eclezială. Sr. Carmen PETCU Congregatio Jesu, București

Exerciții spirituale pentru preoții Arhidiecezei

uni, 15 septembrie 2014, în sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Îndurerată, la Mănăstirea Carmelitană din Ciofliceni (Snagov), 18 preoți din diferite parohii ale Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucuresti, împreună cu Episcopul auxiliar Cornel Damian au început trei zile de exerciții spirituale sub îndrumarea Părintelui Olivo Bosa S.J. Tema generală propusă de părintele iezuit a fost: „Păstorii construiesc comuniunea și comunitatea”. Plecând

de la o relație sinceră și vie cu Dumnezeu, preotul reușește să construiască comuniunea în familia sacerdotală, dar și în parohia unde este păstor. Cu ajutorul programului zilnic, care cuprindea rugăciunea comună (Laude, Ora medie, Vespere, Sfântul Rozariu și Completoriu), două meditații, Sfânta Liturghie, adorația în fața Preasfântului Sacrament, meditația personală și momentul de „împărtășire”, din fiecare seară, preoții au avut ocazia de a se întări în credința și în misiunea lor, de lucrarea minunată a lui Dumnezeu. Prima serie de Exerciții Spirituale s-a încheiat vineri, 19 septembrie a.c., cu Sfânta Liturghie, dar și cu convingerea că „noi formăm o singură Preoție, Preoția lui Cristos” (Sfântul Ioan Paul al II-lea). Numai aceasta ne ajută să reînnoim unitatea între noi și episcopii noștri și apoi să mărim această unitate în comunitățile noastre. Pr. Daniel BULAI

Din viața Arhidiecezei Pe 22 septembrie, a început tot la Mănăstirea călugărilor carmelitani desculți de la Snagov a doua serie de exerciții spirituale, la care au participat 24 de preoți din Arhidieceza romano-catolică de București. Tema exercițiilor spirituale a fost: Isus și principiile conducerii creștine. Părintele predicator, Marius Taloș SJ, ne-a introdus și ne-a provocat la trăirea principiilor conducerii creștine ... după Isus. Nu este mereu evident că pentru un preot principiile de călăuzire ale unei comunități sunt de cele mai multe ori după Isus. Ne obișnuim să ne croim și principii adaptate de împrejurări și condiționări, care cu timpul nu mai reflectă chipul Mântuitorului. A fost o ocazie să ieșim din noi înșine (sau să intrăm – de la caz la caz) și să privim la rolul nostru de leaderi/ conducători comunitari și spirituali împreună cu Isus. Ne-au fost propuse 21 de principii. Primul a fost acela al limitărilor. În ce sens? Preotul se poate considera „nelimitat” sau autoreferențial. Adevăratul conducător/

păstor este precum Ioan Botezătorul, care își recunoaște limita; nu îi ține pe ucenicii săi la sine, ci îi trimite spre Isus. Dar limitarea poate fi și invers; adică să accentuăm atât de mult limitele proprii încât să nu ne asumăm rolul de leader/păstor. Exercițiile spirituale s-au încheiat pe 26 septembrie. Ultima serie din acest an a exercițiilor spirituale pentru preoții Arhidiecezei de București se va desfășura în luna noiembrie. Pr. Francisc DOBOȘ

60 DE ANI DE VIAȚĂ CONSACRATĂ

u multă bucurie și recunoștință am celebrat Jubileul de 60 de ani de viață consacrată în Congregația Însoțitoarele Credincioase ale lui Isus al Sorei Imelda Zandona. Celebrarea a avut loc duminică 7 septembrie, în cadrul Liturghiei în limba italiană de la biserica Preasfântul Mântuitor din București, prezidată de pr. Roberto de la Don Orione. Sora Imelda Zandona s-a născut în Italia și este una dintre primele surori care au venit în România acum 20 de ani. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru fidelitatea sa și pentru Sora Imelda care a răspuns cu generozitate acestei invitații de a-L urma pe Cristos, și pentru slujirea ei în toţi acești ani. Domnul să păstreze energia și entuziasmul ei, pentru

Jubileul de 60 de ani de viață consacrată al Sorei Imelda Zandona, în Congregația Însoțitoarele Credincioase ale lui Isus

a continua misiunea primită aici în București, iar nouă tuturor să ne dăruiască o inimă generoasă, pentru ca tot ceea ce trăim şi tot ceea ce facem, să fie spre binele aproapelui și spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Surorile FCJ (Însoțitoarele Credincioase ale lui Isus)

București: Jubileu și profesiune solemnă în Congregatio Jesu

âmbătă, 6 septembrie 2014, Provincia Română a Congregatio Jesu a avut bucuria să celebreze jubileul de 25 de ani de viață consacrată al unui grup de 5 surori și profesiunea perpetuă însoțită de depunerea celui de-al patrulea vot a uneia dintre surori. Sfânta Liturghie a fost prezidată, în capela comunității din Popești-Leordeni, de către Episcopul auxiliar de București, Preasfințitul Cornel Damian. La predică, Pr. Victor Emilian Dumitrescu, vorbind despre vocația fiecărui creștin, le-a îndemnat atât pe surorile sărbătorite cât și pe cei prezenți la celebrare să păstreze mereu vie în inimă pecetea Domnului, întrucât El ne-a însemnat atât inima, centru al deciziilor, cât și brațul, semn al acțiunilor. După predică, surorile M. Angela Farțadi, M. Crista Biurghea, M. Daniela Mare, M. Iolanda Mihalic

Jubileu și profesiune solemnă în Congregatio Jesu

și M. Cristina David, după 25 de ani de ani de slujire cu dăruire a Bisericii și în educarea tineretului, au reînnoit daul lor, aducând mulțumire lui Dumnezeu pentru harurile revărsate în tot acest timp. Congregatio Jesu trăiește după regula de viață a Sfântului Ignațiu de Loyola, de aceea surorile, pe lângă votul sărăciei, al ascultării şi al curăţiei, depun și un al patrulea vot, de

Din viața Arhidiecezei ascultare față de Sfântul Părinte în ceea ce privește misiunea Bisericii. Astfel, în cadrul aceleiaşi celebrări, Sr. M. Otilia Kundt a făcut profesiunea perpetuă în Congregatio Jesu, şi a depus și cel de-al patrulea vot, care traduce bine ceea ce Sf. Ignațiu propune prin expresia: „casa noastră este lumea întreagă”. „Venerabila Maria Ward ne îndeamnă

să fim contemplative în acțiune. Așadar, impulsionate de îndemnul ei, dar și de urările tuturor celor care ne-au însoțit la această sărbătoare, continuăm să răspândim vestea cea bună a Evangheliei și să înfăptuim totul spre mai marea slavă a lui Dumnezeu”, a declarat Sr. Otilia Kundt[...]. arcb.ro

Pelerinajul familiilor la sanctuarul Regina Carmelului

âmbătă, 6 septembrie, s-a desfăşurat pelerinajul diecezan marian, organizat de fraţii carmelitani desculţi de la Ciofliceni, în colaborare cu Arhiepiscopia Romano-Catolică şi cu Asociaţia Familiilor Catolice Vladimir Ghika. Peste 300 de pelerini din diverse parohii din dieceză, dar şi din afara ei, au străbătut cu cântece şi rugăciune distanţa care separă Baloteşti de mănăstirea Carmelitană de la Ciofliceni. Anul acesta, însuşi Monseniorul Vladimir Ghika a fost prezent în mijlocul poporului său prin intermediul relicvelor care au fost duse cu mare iubire şi devoţiune de către pelerini. Pelerinajul a fost un prilej de rugăciune în pregătirea Sinodului pentru Familii care se va desfăşura la Roma în luna octombrie, dar n-au fost uitaţi nici copiii care peste câteva zile începeau un nou an şcolar. O rugăciune deosebită a fost înălţată pentru pace în lume, amintind fiecare naţiune în parte care în această perioadă suferă din cauza violenţei şi a conflictelor armate. Pelerinajul s-a încheiat cu Sf. Liturghie solemnă, care

Pelerinajul familiilor la sanctuarul Regina Carmelului

a fost celebrată de PS Cornel, la Mănăstirea Carmelitană, concelebrând şi PS Mihai, noul Episcop greco-catolic de Bucureşti. Biserica fraţilor carmelitani, deşi nu este încă gata, a fost ca întotdeauna deschisă şi primitoare cu pelerinii săi. Larisa BALBUZAN

Slatina: Hramul Bisericii „Nașterea Sfintei Fecioare Maria”

âmbătă, 6 septembrie, în solemnitatea Nașterii Sfintei Fecioare Maria, comunitatea catolică din Slatina a avut bucuria de a sărbători hramul bisericii. La sărbătoare au fost prezenți și credincioși din Scornicești, Caracal și Bacău. Sfânta Liturghie a fost prezidată de Pr. Daniel Abalintoaiei, paroh de Craiova, alături de care au concelebrat Pr. Gheorghe Coșa, parohul comunității din Slatina și decan de Craiova, și alți preoți din decanat. La omilie, Pr. Ioan Balint, paroh de Râmnicu-Vâlcea, a subliniat importanța pe care a avut-o Sfânta Fecioară Maria în istoria mântuirii, fiind aleasă de Dumnezeu să-l aducă în lume pe Fiul său. Părintele i-a îndemnat pe credincioși să o ia pe Maria ca model de supunere față de voința lui Dumnezeu. La rugăciunea credincioşilor, pe lângă intenţiile generale, cei prezenţi s-au rugat şi pentru păstorul Arhidiecezei de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu. La sfârşitul celebrării, Pr. Gheorghe Coşa a adresat un cuvânt de mulţumire tuturor celor care au făcut posibil ca ziua hramului bisericii să devină o sărbătoare frumoasă a comunităţii: preoţilor participanţi, corului de la Craiova, comunităţii romano şi greco-catolice. Biserica romano-catolică din Slatina, dedicată Naşterii Sfintei Fecioare Maria, a fost construită între anii 1991

Hramul Bisericii „Nașterea Sfintei Fecioare Maria”, Slatina

şi 1996, şi consacrată în 1996 de către ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Parohia Slatina – care include şi două filiale: Scorniceşti şi Caracal - numără în total circa 150 de credincioşi. Pe teritoriul acesteia activează Surorile Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare de la Lourdes, dedicate educaţiei copiilor, în cadrul Grădiniţei Sf. Bernadeta, din Slatina. Lucia FAZAKAS

Biserica misionară

Exerciţiul de a alege

ș vrea să împărtășesc câteva dintre reflecțiile avute în ultimele luni în Manila prin participarea la un program de formare în cadrul congregației noastre, premergător pregătirii voturilor finale și totodată întăririi propriei vocații. Pe această cale, sunt recunoscătoare părintelui Michael McGuire, un preot irlandez plin de viață din Societatea Misionarilor Sfântului Columban, care a provocat aceste reflecții în cadrul prezentărilor sale. Ne spunea: Scrie valorile tale cele mai adânci! Care este cea mai adâncă valoare a ta? Este pacea, este libertatea interioară, dăruirea?... Care este cea mai adâncă valoare în relațiile tale? Este respectul, non-judecata, iertarea?... Care este cea mai adâncă valoare în comunicarea ta? Este capacitatea de a asculta, de a primi experiența celuilalt, de a fi atent la ceea ce spune celălalt?... Care este cea mai adâncă valoare ce ține de vocația ta religioasă? Este iubirea pentru Dumnezeu, urmarea lui Isus, slujirea Lui, căutarea continuă de a fi unit cu El? Şi acum să mă întreb şi eu: Care sunt valorile mele cele mai adânci pentru care nu negociez?! Dacă le-am găsit și le-am scris pe hârtie, aceste valori non-negociabile sunt ghidul vieții mele, deoarece toate acțiunile și slujirile mele se reorganizează în jurul acestora. Tot ceea ce fac, întreprind sau gândesc, exprim în atitudine și planific are ca scop trăirea acestor valori. Ca să le trăiesc, am nevoie să fiu conștientă de mine, de starea mea și să-L las pe Dumnezeu să se apropie de mine, dar și eu să mi-L apropii cât pot de mult deoarece viața umană și spirituală sunt în legătură tot timpul. Cu alte cuvinte, felul în care mă simt poate fi un indicator de a mă raporta la Dumnezeu, de a fi în legătură cu El, de a-L căuta tot timpul. Să-mi amintesc că dacă îl simt pe Dumnezeu departe, înseamnă că eu îl țin la distanță; El este întotdeauna aproape de mine. Pentru că putem deveni ușor agitați în timpul zilei, iată un exercițiu util și care poate fi practicat

la începutul zilei, ca o rugăciune. Acest exercițiu propus de părintele Michael McGuire pot spune, că funcționează. „Aleg dimineața (și să spun asta), ca în timpul zilei să am momente de conștientizare, pentru ca în nebunia zilei să fiu în legătură cu tine, Doamne”. Aleg să ating crucea sau medalia de la gât în timp ce sunt la birou și lucrez sau în timp ce vorbesc cu cineva, cu această intenție. Aleg să ating inelul pe care îl am pe deget în timp ce stau la rând pe la vreun ghișeu sau în stația de autobuz, la magazin, cu acest gând:„Cât sunt de bucuros că Tu ești cu mine, aici” sau „Mă bucur că Tu mă sprijini acum”, „Îţi mulţumesc Doamne, că sunt curajos!”. Fie că ne vine să credem sau nu, noi pregătim mintea să acționeze în acest fel în timpul zilei ca să ne putem aminti de aceste gesturi. Folosind un simbol (crucea, medalia, inelul...) aduc în minte o intenţie interioară pentru a adânci viaţa mea de credinţă împreună cu Cristos şi pentru a rămâne în prezenţa Lui susţinut de har în mod zilnic. Tot în scopul trăirii valorilor non-negociabile să mă gândesc: „Cine vreau să fiu pentru cei din jurul meu și pentru mine? Vreau să fiu generos, bun, blând, disponibil, rabdător?! Eu aleg să fiu bun, blând, calm... mă ajut pe mine să trăiesc mai ușor cu mine însumi”. Mă port în mod plăcut și fac și acte de caritate pentru cei din jurul meu. Un al doilea exercițiu care poate fi făcut tot dimineața, dar mai ales în timpul zilei, aduce întărire. Să spun: „Am credință!” Apoi foarte ușor o inspirație și o expirație. (Respirația este și ea foarte importantă. Prin ea deschid căile Duhului în mine). „Am speranță” și apoi la fel o inspirație și o expirație, „am iubire”, „sunt recunoscător pentru darurile primite”. Aleg să fiu curajos astăzi! Aleg să fiu blând cu mine sau cu această persoană... . Pot să aleg bineînțeles să fiu bucuros și vesel, generos, calm sau inspirat mai ales când mi-ar fi mai ușor să nu fac asta. Aleg să fiu iertător, aleg să arăt compasiune și milă. În fiecare zi pot să aleg o intenţie diferită şi entuziastă. Și voi fi ajutat să fac asta de Dumnezeu prin dorința inimii și voința minții. Devin ceea ce sunt prin alegerile mele repetate, iar acțiunile mele pot aduce mici schimbări în viața mea și a celorlalți. Poate că este util pentru fiecare dintre noi să revizuim modul în care trăim valorile non-negociabile din viaţa noastră și să alegem să fim creativi în felul în care le și practicăm, spre calitatea slujirii și spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Sr. Gabriela LUNGU FCJ

Biserica misionară

Gândire misionară

cenici pe calea crucii în urma lui Cristos, așa au fost identificați Apostolii de către un părinte predicator într-o emisiune radio din Vatican. Unul dintre aceștia, sosit mai târziu, și anume Sfântul Paul, odată ce l-a descoperit pe Mesia Răscumpărătorul, s-a hotărât să nu țină această lumină „sub obroc, ci să o pună în sfeșnic ca să lumineze toată casa”. De aceea este numit și Apostol al neamurilor. Putem să ne bucurăm foarte mult de propria credință și să ne încredințăm lui Dumnezeu, zilnic, din toată inima, dar dacă nu spunem nimănui și nu împărtășim bucuria noastră atunci...? Dacă Sfântul Paul s-ar fi retras ca pustnic „în chilia și taina inimii sale” cine ar mai fi auzit de Cristos? O viziune misionară înseamnă a privi lucrurile ca făcând parte dintr-un context mai larg. Sunt locuri în care oamenii sunt însetați de Dumnezeu, dar nu are cine să meargă să le spună adevărul. Sunt oameni devotați care duc altora lumină, iar aceștia trebuie susținuți, pentru ca din cauza greutății muncii lor să nu cadă pe drum prea devreme: s-ar putea îmbolnăvi sau din cauza uzurii să ceară repatrierea; sau, în cel mai rău caz, nefiind încurajați, săși frângă spiritul de dăruire. Simplul fapt de a fi uniți în rugăciune și de a le sta alături în munca și dăruirea lor misionară prin simpatia noastră, prin gândul nostru, prin rugăciunea noastră le oferă un suport moral de neînchipuit. Cea mai mare tragedie a cerșetorilor autentici este aceea de a nu fi băgați în seamă și de a trăi singuri și abandonați: îi costă mai mult decât sărăcia! Iată la ce efect dezastruos poate ajunge cel care nu este luat în seamă! Deși diferită de soarta acestora, un misionar lăsat singur poate experimenta în sufletul lui încercări cu trăiri asemănătoare care, în timp, îi pot sugruma elanul și spiritul de sacrificiu.

Generozitatea inimii lor, puterea de sacrificiu și maturitatea lor spirituală este de neprețuit. Ei au înțeles că misiunea înseamnă dăruire și înțelegând ce înseamnă dăruire, în special dăruirea credinței, îi putem înțelege și pe ei. Reușim astfel să le stăm alături cu gândul nostru, cu prezența noastră spirituală și suportul moral. Fără a fi prezenți în misiune, suntem în comuniune cu ei și, practic, suntem împreună cu ei și alături de ei. Tematica Congresului Misionar Național, ce va avea loc la mănăstirea călugărilor carmelitani de la Ciofliceni (Snagov), vizează tocmai acest lucru. Congresul are mottoul „Doamne, mărește credința noastră” și se va desfășura în perioada 7 – 10 octombrie 2014. Momentele cheie ale acestei întâlniri sunt cele cinci conferințe: 1. Rădăcini misionare pe teritoriul României (Pr. Alois Moraru); 2. Fundamentul biblic al misionarismului ad gentes (Pr. Alois Bulai); 3. Despre copilăria misionară (Pr. Florin Sescu); 4. Cultura misionară din Kenia (Pr. Eugen Blaj) și 5. Importanța activității misionare (Ep. Nemet L., SDV). Aceste conferințe prevăd spațiu schimbului de idei prin întrebări și răspunsuri, sunt presărate cu ateliere de lucru și prezentarea operelor misionare pontificale și diecezane, iar întreaga activitate este fondată pe momentele de rugăciune. Participarea vizează înțelegerea operelor misionare din întreaga Biserică Catolică, cunoașterea activităților misionare existente în România și angajarea Bisericii Catolice din România în munca misionară. Pr. Florin BEJENARU Director al Centrului Diecezan Misionar

In memoriam

n noaptea dintre 27 și 28 septembrie 2014, mai târziu a preluat conducerea parohiei din Pr. Petru Dâm, preot al Arhidiecezei Colentina, nou înființată, pe care a condus-o Romano-Catolice de București, a trecut la până în iunie 2008, moment în care s-a Cele Veșnice, la vârsta de 70 de ani. pensionat. La aceeași dată i-a încetat și mandatul Pr. Petru Dâm s-a născut la 1 ianuarie 1944, la de director al Casei de Pensii. În perioada iunie Iugani, județul Iași. A urmat cursurile teologice 2008 - iulie 2010, Pr. Petru Dâm a deținut și la Seminarul „Sfântul Iosif ”, din Iași, și a fost funcția de decan al Decanatului București Sud. Pr. Petru Dâm 1944-2014 hirotonit preot la 15 august 1968, la Iași. A Între 2010-2011 a fost colaborator la Parohia activat ca vicar la Parohia „Bărăția” din București (1968- „Sfântul Anton” din cartierul bucureștean Colentina, 1971), ca preot deservent la biserica „Sfânta Tereza” din ulterior retrăgându-se la Centrul rezidențial pentru București (1973-1975) și paroh la Malcoci (1975-1984) și bătrâni din Voluntari (Ilfov), al Asociației Don Orione. Greci (1979-1984), din județul Tulcea. Funeraliile au avut loc marți, 30 septembrie a.c., ora La 1 februarie 1984 a fost numit director al Casei de 11.00, la cimitirul Bellu Catolic. Pensii a Cultului Romano-Catolic din România și vicar parohial la Catedrala „Sfântul Iosif ” din București. Un an Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Știri interne

Lansarea site-ului Uniunii Asociaţiilor Caritative „Sfântul Vincenţiu de Paul” din România

ansarea site-ului www.svpromania.ro s-a dorit să aibă loc în preajma celebrării Sfântului Vincenţiu de Paul 27 septembrie 2014 -, din două motive. Mai întâi, pentru că spiritualitatea acestui sfânt stă la baza activităţii noastre. În organizarea activităţilor cu laicii Sfântul Vincenţiu s-a bazat pe trei principii fundamentale: necesitatea de a acţiona împreună, slujirea săracilor sufleteşte şi trupeşte şi o relaţie strânsă cu Biserica. Un al doilea motiv pentru care s-a dorit ca site-ul să fie lansat în această zi a fost dorinţa ca site-ul să fie un nou impuls pentru evanghelizare, aşa cum superiorul general G. Gregory Gay, C.M. a propus ca la nivelul familiei vincenţiene anul următor să fie dedicat Noii Evanghelizări. Pagina web a UASVP din România a fost anunţată ca activă de Josef Erwin Tigla, la împlinirea a 10 ani de activitate a mişcării vincenţiene laice în România, în anul 2000. Rodul unor binefăcători, pagina web a rezistat atât cât s-a dorit din partea lor, dar în timp a devenit inactivă. Simţindu-se nevoia de a avea ştiri şi informaţii de actualitate din activitatea vincenţiană naţională şi internaţională, de materiale pentru formarea şi dezvoltarea spirituală a fiecărui vincenţian în parte, şi nu în ultimul rând, de a face cunoscută spiritualitatea Sfântului Vincenţiu de Paul, în primăvara anului 2014, un grup de vincenţieni, începe reconstruirea site-ului Uniunii. Pornind de la o schemă de meniu, cu aprobarea preşedintelui naţional, doamna Eva Peter, s-a configurat forma actuală. De acum, printr-un simplu click, la adresa www.svpromania.ro, veţi afla ştiri şi informaţii din

activitatea: SSVP internaţional, a Uniunii naţionale şi a Conferinţelor locale, veţi cunoaşte spiritualitatea Sfântului Vincenţiu de Paul, Familia Vincenţiană. Acest site se doreşte a fi un spaţiu de exprimare a confraţilor vincenţieni şi de colaborare între membrii conferinţelor noastre. Aici veţi găsi date din activitatea noastră care cu siguranţă vă vor trezi interesul de a citi şi pe viitor mai multe informaţii şi noutăţi. Suntem recunoscători şi mulţumim celor care lucrează şi ajută la îmbogăţirea şi dezvoltarea site-ului. Spiritul vincenţian s-a simţit şi în munca domnului Andrei Petruţ care cu multă dăruire ne-a oferit forma actuală a site-ului. Mai multe amănunte veţi putea afla vizitând acest nou site: www.svpromania.ro! Ana DOBOŞ şi Adrian PETRUŢ (ercis.ro)

Deschiderea Anului Catehetic la Lugoj

âmbătă, 20 septembrie, în Catedrala din Lugoj a avut loc deschiderea anului catehetic 20142015. Elevii conduși de Sr. Valeria Bolfă, au făcut o mică procesiune înainte de Sfânta Liturghie, aducând pe o masă în fața Sfântului Altar: Sfânta Cruce, Biblia, catehismul, cărțile de școală, stiloul, pentru a fi binecuvântate. Sfânta Liturghie a fost celebrată de Pr. Angelo Pop - Vicar General și de Pr. Narcis Ardelean. Pr. Teodor Baba - Protopopul de Lugoj, a stat la dispoziția elevilor pentru administrarea sacramentului spovezii. Toți elevii s-au spovedit și l-au primit pe Isus Euharisticul în

inima lor, cerându-I ajutorul, lumina și binecuvântarea pentru noul an școlar. În cuvântul de învățătură părintele vicar Angelo i-a invitat pe elevi să participe regulat la Sfânta Liturghie și la orele de religie. Ei fac parte din „marea familie” și au nevoie să învețe cu răbdare cunoașterea Lui Dumnezeu și a materiei de religie. A mulțumit părinților pentru strădania lor de a-i trimite la ore și de a renunța sâmbăta la anumite ieșiri cu familia. În încheiere s-a oficiat un Te Deum, au fost binecuvântați toți cei prezenți și obiectele aduse. S-a anunțat programul orelor de religie pe grupe și pelerinajul de la Scăiuș din 27 septembrie a. c., când se va sfinți noua Biserică dedicată Maicii Domnului. Mulţumim Domnului pentru harurile îmbelșugate pe care le-a revărsat asupra noastră prin mijlocirea Maicii Sfinte. (www.bru.ro)

Știri externe

Papa a numit cinci femei în Comisia Teologică Internaţională

apa Francisc, care a spus că Biserica Catolică „nu oferă încă o teologie profundă despre feminitate”, a numit cinci femei – un număr record – în Comisia Teologică Internaţională. Una dintre ele este sr. Prudence Allen, din SUA, care a condus departamentul de filozofie al Seminarului Teologic Sfântul Ioan Maria Vianney din Denver, acum fiind membră a echipei capelanatului Universităţii Lancaster din Anglia. Altă soră este Alenka Arko, din Comunitatea Loyola, care activează în Federaţia Rusă şi în Slovenia. Pe 23 septembrie, Vaticanul a publicat numele a 30 de teologi care vor avea un mandat de cinci ani în Comisia Teologică Internaţională. Femei au mai fost în comisie, încă din 2004, dar până în prezent nu au fost niciodată mai mult de două. Între cele cinci femei numite se numără, pe lângă surorile amintite, prof. Tracey Rowland, decan al Institutului Papa Ioan Paul al II-lea pentru Căsătorie şi Familie din Melbourne, Australia, o autoritate

proeminentă în teologia Papei Benedict al XVI-lea; prof. Moira Mary McQueen, cu cetăţenie dublă, canadiană şi britanică, actualmente director al Institutului Catolic de Bioetică din Universitatea Colegiului Sfântul Mihail, parte a Universităţii din Toronto, Canada; şi prof. Marianne Schlosser, din Austria - Germania. Comisia Teologică Internaţională a fost înfiinţată în 1969, pentru a studia aspecte doctrinare importante, fiind în ajutorul Papei şi al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Comisia a produs mai multe documente în ultimii ani, pe teme cum ar fi „Monoteismul creştin şi opoziţia faţă de violenţă” sau „Sensus fidei în viaţa Bisericii”. Prezenţa feminină reprezintă 16%, „un semn al creşterii implicării femeilor în cercetarea teologică”, se spune în anunţul Vaticanului. Pentru a facilita accesul la secţiunea de pe Vatican.va, îmbogăţită cu documente şi traduceri (chiar şi în zece limbi), comisia a lansat domeniul CTI.va.

Sfântul Părinte va vizita Filipine

apa Francisc va merge în Filipine între 15 şi 19 ianuarie 2015, devenind astfel al treilea Suveran Pontif care vizitează ţara după cele două călătorii ale Papei Ioan Paul al II-lea, din 1995 şi 1981, şi vizita Papei Paul al VI-lea, în 1970. Cardinalul Tagle, Arhiepiscop de Manila, afirma: „Vizita pastorală a Papei Francisc, ce are ca motto «Milostivire şi compasiune», va oferi cu siguranţă multe oportunităţi de experimentare a harului, de răscolire în mod pozitiv a zonelor noastre de confort, punându-i în valoare pe cei săraci, de reînnoire a societăţii îngrijindu-ne de mediul

înconjurător şi de trăire cu demnitate”. Cardinalul îi îndeamnă pe credincioşi să „împărtăşească impresiile cu privire la călătoria papală după încheierea acesteia, pentru a înţelege cum ne poate conduce spre căi noi de credinţă şi misiune”. Vizita din Filipine reprezintă a doua călătorie a Papei Francisc în Asia, după cea din Coreea de Sud, desfăşurată în perioada 13-18 august. Înainte de a ajunge la Manila, Pontiful va vizita Sri Lanka, unde va rămâne între 12 şi 15 ianuarie 2015.

Vizita Papei la Parlamentul European

e 25 noiembrie, Papa Francisc va vizita Parlamentul European de la Strasbourg şi va ţine un discurs europarlamentarilor în cadrul unei sesiuni solemne. Nu este vorba despre o vizită în Franţa, ci la Parlamentul European de la Strasbourg, a precizat părintele Federico Lombardi, purtător de cuvânt al Sfântului Scaun. Preşedintele Martin Schultz îi adresase Papei invitaţia de a merge la Strasbourg cu ocazia vizitei oficiale efectuate la Vatican pe 11 octombrie 2013. După întrevederea de anul trecut cu Suveranul Pontif, Martin Schulz a explicat la Radio Vatican motivațiile acestei invitații: „Astăzi trăim într-o lume globalizată în care Uniunea Europeană ar trebui să desfășoare un rol de stimulent pentru a se ajunge la o mai mare dreptate și cooperare. Ar trebui să fie instrumentul prin care lumea să devină mai justă și mai echitabilă. Spațiul în care se discută despre toate acestea

este Parlamentul European. Sfântul Scaun și Papa au un impact enorm asupra dezbaterilor mondiale în privința schimbărilor de care toți avem nevoie. De aceea, un om de un asemenea impact și de o asemenea importanță ar trebui să ia cuvântul tocmai în acest context în care se discută despre rolul Europei în lume. Acesta este motivul pentru care am încercat să-l conving pe Papa Francisc să vorbească în Parlamentul European”. Cardinalul Reinhard Marx, Arhiepiscop de München și Președinte al Comisiei Conferințelor Episcopale din Comunitatea Europeană, și-a exprimat speranța ca vizita Papei Francisc „să-i încurajeze pe parlamentarii europeni în activitatea lor și să arate că valorile fundamentale ale Uniunii, inspirate în mare parte din credința creștină, pot oferi o contribuție semnificativă la construcția Europei de mâine”.

Semnificații teologice

Harul, voința lui Dumnezeu și libertatea omului Intuițiile teologiei Sfântului Ioan Gură de Aur

na dintre cele mai mari controverse din istoria teologiei se referă la raportul dintre libertatea omului și eficacitatea harului. În învățătura Bisericii despre îndreptățire, se afirmă cu tărie că pentru orice faptă mântuitoare omul are absolută nevoie de harul lăuntric supranatural al lui Dumnezeu. Dat fiind că Dumnezeu l-a destinat pe om unui scop supranatural, mijloacele pentru a-l atinge trebuie să fie tot supranaturale; ele depășesc deci puterile omului. Cu alte cuvinte, omul nu se poate mântui singur, ci are nevoie să primească răscumpărarea ca dar de la Dumnezeu. De altfel, dacă n-ar fi așa, atunci întruparea, jertfa și învierea lui Cristos ar fi inutile. Pe de o parte, omul are nevoie de har, în primul rând din cauza limitelor sale de creatură; dar, mai mult decât atât, din cauza păcatului strămoșesc, omul a pierdut harul paradisiac și are nevoie din nou de lucrarea harului pentru a putea fi părtaș vieții dumnezeiești care-l mântuiește. Așadar, deja pentru a ajunge să creadă — lucru care constituie începutul mântuirii — omul are nevoie de har supranatural, așa cum reiese din cuvintele lui Isus în Evanghelie (cf. In 6, 44). În această situație, ce poate face omul fără har? În primul rând, cu ajutorul rațiunii pur naturale, omul poate cunoaște unele adevăruri morale și religioase, cum ar fi existența lui Dumnezeu (cf. Rom 2, 14-15); totuși, fără Revelație, omul nu poate deduce logic, de pildă, realitatea Sfintei Treimi, întruparea Fiului lui Dumnezeu și răscumpărarea dobândită de Acesta. De asemenea, chiar păcătoșii și necredincioșii pot face fapte bune din punct de vedere natural, fără lucrarea harului. De precizat însă că acestea sunt fapte bune în sine, dar, fără har, ele nu pot fi legate de mântuire. Controversată rămâne problema capacității omului de a-l iubi, în mod natural, pe Dumnezeu mai presus de toate. Potrivit Sfântului Toma de Aquino, în starea naturii umane „integre“ din paradisul pământesc, omul îl putea iubi pe Dumnezeu mai presus de toate, cu puterile lui pur naturale. După păcatul strămoșesc, în starea de natură decăzută, omul nu mai poate face acest lucru. Dar în privința iubirii supranaturale a lui Dumnezeu, ca scop ultim al fericirii, harul este indispensabil. În plus, după păcatul strămoșesc, natura umană este, în privința voinței, și mai degradată decât în privința înțelegerii. De aceea, omul are nevoie de har nu numai pentru a fi vindecat de lipsurile sale, ci și pentru a voi și a făptui binele supranatural. Așadar, Dumnezeu este cel care mișcă voința omului pentru ca aceasta să se convertească. Controversa amintită la început se referă la modul în care are loc aceasta și la rolul liberului arbitru al omului: potrivit școlii dominicane, Dumnezeu predetermină în mod „fizic“ (adică intervenind asupra naturii umane) voința omului, astfel încât aceasta,

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407)

deși rămâne liberă din punctul de vedere al omului, ajunge să accepte harul. Școala iezuită, încercând să evite interpretarea acestui demers drept constrângere, consideră că asentimentul liberului arbitru al omului este cel care face ca harul lui Dumnezeu să-și atingă scopul. Cunoscând dinainte toate hotărârile pe care le va lua omul, dar și pe cele pe care le-ar putea lua în orice situație, Dumnezeu îl pune pe om în acea situație în care va alege harul în mod liber. Din sec. XVI până azi, Magisteriul Bisericii încă nu a decis care dintre variante este cea corectă. Astfel de impasuri arată, de fapt, limitele teologiei speculative. Pentru a încerca să intuim într-un mod mai simplu conlucrarea voinței omului cu harul, am putea folosi abordarea Sfântului Ioan Gură de Aur (cca. 347-407), patriarh al Constantinopolului și învățător al Bisericii, în vremea căruia aceste dezbateri erau încă la început. Marele Părinte al Bisericii observă ce se întâmplă în episodul chemării lui Petru și Andrei (In 1, 35-42): „Isus, întorcânduse și văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutați? [In 1, 38] Prin aceasta suntem învățați că Dumnezeu nu ne anticipă dorința cu darurile sale, ci că, îndată ce am început, îndată ce arătăm că dorim, ne dă mijloace de mântuire din belșug“ (Omilia 18 la Ioan, 3). În mod sigur nu vrea să spună că voința omului primează, fiindcă, în continuare, teologul se întreabă cum este posibil ca Isus să-i întrebe ce caută, de vreme ce El cunoaște inimile oamenilor (explicând apoi că o face pentru ucenici). Faptul că Ioan Gură de Aur nu intră în detalii lasă loc cititorului să reflecteze asupra acestei conlucrări dintre har și libertatea omului: Isus cunoaște inimile oamenilor; așadar, El i-a făcut pe cei doi să-l urmeze, ca apoi să-i întrebe ce caută? Chiar dacă nu aflăm modul precis în care lucrează harul, aici vedem mai bine imaginea de ansamblu, a „dansului“ dintre Duhul Sfânt și suflet: Duhul conduce, dar fiecare pas al sufletului este necesar pentru ca mișcarea să continue. Wilhelm TAUWINKL

SFÂNTUL ROZARIU O rugăciune minunată în simplitatea şi în profunzimea ei

„… eu însumi nu am pierdut nici o ocazie de a îndemna la recitarea frecventă a Rozariului. Încă din anii tinereţii această rugăciune a avut un loc important în viaţa mea spirituală. Rozariul m-a însoţit în momentele de bucurie şi în cele de încercare. Lui i-am încredinţat multe griji; în el am aflat mângâiere. Acum douăzeci şi patru de ani, la 29 octombrie 1978, la numai două săptămâni de la alegerea în scaunul lui Petru, deschizândumi într-un fel sufletul, m-am exprimat astfel: «Rozariul este rugăciunea mea preferată. O rugăciune minunată! Minunată în simplitatea şi în profunzimea ei. [...] Se poate spune că Rozariul este, într-un anume fel, un comentariu-rugăciune la ultimul capitol al constituţiei Lumen gentium a Conciliului Vatican II, capitol în care se tratează despre minunata prezenţă a Maicii lui Dumnezeu în misterul lui Cristos şi al Bisericii. De fapt, pe fundalul cuvintelor Bucură-te, Marie, prin faţa ochilor sufletului trec principalele episoade ale vieţii lui Isus Cristos. Ele sunt alcătuite în ansamblu din misterele de bucurie, de durere şi de slavă, şi ne pun în comuniune vie cu Isus prin - am putea spune - inima Maicii sale. În acelaşi timp, inima noastră poate să cuprindă în aceste decade de Rozariu toate faptele care alcătuiesc viaţa individului, a familiei, a naţiunii, a Bisericii şi a omenirii; întâmplări personale şi întâmplări ale aproapelui şi, în mod deosebit, ale acelora care ne sunt mai apropiaţi, la care ţinem mai mult. Astfel, simpla rugăciune a Rozariului bate ritmul vieţii umane»” (Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, Rosarium Virginis Mariae, nr. 2)

Dosar

Scurtă istorie a Rozariului L

una octombrie este numită „luna Sfântului Rozariu”, în care creștinii o cinstesc în mod deosebit pe Sfânta Fecioară Maria. Rozariul este rugăciunea în cinstea Sfintei Fecioare compusă din 200 de „Bucură-te, Marie”, divizate în decade. Fiecare decadă comemorează un mister din viaţa lui Cristos sau a Maicii Domnului şi începe cu rugăciunea „Tatăl nostru”, urmată de zece „Bucură-te, Marie” şi se încheie cu „Slavă Tatălui”. Meditarea misterului însoţeşte recitarea unei decade. Cele cinci mistere de bucurie sunt concentrate asupra naşterii şi copilăriei lui Isus Cristos. Cele cinci mistere de durere încep cu agonia lui Cristos în grădina Ghetsemani şi se sfârşesc cu răstignirea şi moartea pe Cruce. Cele cinci mistere de slavă încep cu învierea lui Cristos şi se termină cu participarea Mariei la victoria Fiului său (ridicarea cu trupul şi sufletul la cer şi încoronarea ei ca Regină a cerului şi a pământului). În anul 2002, Papa Ioan Paul al II-lea considerând că „din cele 15 mistere ale Rozariului – de bucurie, de durere şi de slavă – lipseau momente decisive din viaţa publică a lui Cristos”, prin Scrisoarea Apostolică Rosarium Virginis Mariae a inclus în rugăciunea Rozariului cele cinci mistere de lumină pe care le-a numit „misterele activităţii publice a lui Cristos de la Botez până la Pătimirea sa”. „Rozariul Fecioarei Maria, care s-a dezvoltat în mod progresiv în al doilea mileniu sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu, este o rugăciune preţuită de mulţi sfinţi şi recomandată de magisteriu. În simplitatea şi profunzimea ei, ea rămâne, chiar şi în acest al treilea mileniu care abia a început, o rugăciune de o semnificaţie deosebită, destinată să aducă roade de sfinţenie... (Rosarium Virginis Mariae, nr. 1) La originea îndepărtată a rugăciunii Rozariului sunt cei 150 de Psalmi ai lui David, care se recitau în mănăstiri. Pentru a depăși dificultatea de a învăța pe de rost toți psalmii, mai ales în afara mediului mănăstiresc, în jurul anului 850, un călugăr irlandez a propus ca în locul Psalmilor să se recite de 150 de ori rugăciunea Tatăl nostru. Pentru a număra rugăciunile, credincioșii foloseau diferite metode, printre care și aceea de a purta asupra lor 150 de pietricele. S-a trecut

însă repede la folosirea șiragurilor cu 50 sau cu 150 de noduri. În scurt timp, ca formă repetitivă, a început să se folosească și Salutul Îngerului Gabriel către Maria, care reprezenta prima parte din rugăciunea Bucură-te, Marie. În secolul al XIII-lea, călugării cistercieni au dezvoltat o nouă formă de rugăciune numită Rozariu, pentru că o comparau cu o coroană de trandafiri spirituali pe care o dăruiau Sfintei Fecioare (lat. Rosárium - „grădină de trandafiri”). La răspândirea acestei devoțiuni a contribuit în mod semnificativ Sfântul Dominic. O tradiţie venerabilă afirmă că însăşi Maica Domnului s-a arătat Sfântului Dominic şi i-a propus să adauge la rugăciunea „Tatăl nostru” şi „Salutarea Îngerească”, formând Rozariul de astăzi. Ea a promis că recitarea cu pietate a Sfântului Rozariu va fi o armă puternică pentru îndepărtarea ereziei albigenze, care cuprinsese o mare parte din Italia şi Franţa. Călugării dominicani au devenit susţinători înflăcăraţi ai acestei rugăciuni şi au întemeiat confraternităţile Rozariului, ai căror membri se obligau să recite zilnic, în întregime sau în parte, Sfântul Rozariu. Papa Pius al V-lea, fost membru al Ordinului Sfântului Dominic, a încurajat şi a recomandat oficial recitarea lui. Rozariul a devenit astfel o rugăciune universală a creştinătăţii catolice, un fel de „breviar al credincioşilor”, considerat la fel de valoros ca şi breviarul pe care preoţii îl recită zilnic. Sfântul Rozariu a devenit un izvor de înălţare şi de orientare spirituală, atât în viaţa individuală, cât şi în viaţa de familie. „În cadenţa dulce şi odihnitoare a cuvintelor rugăciunii «Ave Maria», tatăl şi mama se gândesc la grijile familiei, la copilul pe care îl aşteaptă, la problemele pe care le pun copiii mai mari. Peste toate aspectele vieţii familiale se revarsă lumina operei de mântuire înfăptuită de Cristos şi, în mod cu totul firesc, familia se încredinţează Aceleia care a intervenit în favoarea soţilor din Cana Galileii, mamei iubitoare a Răscumpărătorului” (Schillebeeckx). Pe 7 octombrie, Biserica Romano-Catolică o cinstește pe Sfânta Fecioară Maria, Regina Rozariului. Această

Dosar comemorare a fost instituită de Sfântul Papă Pius al V-lea pentru a aminti victoria obţinută în 1571, la Lepanto, asupra flotei turceşti, în ziua de 7 octombrie, care în acel an era o zi de duminică. La început, se numea „Sfânta Maria a Victoriei” şi se sărbătorea numai la Roma şi în împrejurimi, în prima duminică din octombrie. În 1716, sărbătoarea a fost extinsă la întreaga Biserică, iar Sfântul Pius al X-lea, în 1913, a stabilit ca zi definitivă a comemorării ziua de 7 octombrie, sub titlul de „Sărbătoarea Preasfântului Rozariu”.

Această Sărbătoare cuprinde în ea, într-un anumit sens, toate sărbătorile închinate Sfintei Fecioare și momentele cruciale din viața Mântuitorului, deoarece, prin rugăciunea Rozariului, participăm la misterele de bucurie, de durere, de slavă și de lumină ale lui Isus Cristos, fiul Mariei. Cristina ȘOICAN Traducere și adaptare după www.zenit.org și www. santiebeati.it

Considerații spirituale despre Sfântul Rozariu

ozariul este o comoară care trebuie mereu redescoperită. Este o rugăciune atât de ușoară și totuși atât de bogată, care merită să fie iubită de către comunitatea creștină. Prin Rozariu, Sfânta Fecioară Maria îi educă pe credincioși și le dăruiește harul să-și redescopere identitatea de adevărat copil al lui Dumnezeu. Este o rugăciune centrată pe persoana lui Isus, este o plimbare, un pelerinaj, un mod de a merge pe urmele și pașii lui Isus Cristos. Rozariul este o cultură, este o rugăciune care ne introduce în cultura Evangheliei, în cultura misterelor mântuirii, iar misterul este o bogăție care se revelează lent, încet, în pace și în meditație. Spiritul care trebuie să anime persoanele care se roagă Rozariul trebuie să fie însuși spiritul lui Isus Cristos. Este vorba despre această iubire universală care trebuie să se întindă peste toți oamenii, peste toate locurile și care nu are în vedere decât slava lui Dumnezeu. Creștinii care se roagă rozariul sunt ca niște cărbuni aprinși care se îmbrățișează reciproc și care permit și altor oameni ce sunt departe de Dumnezeu să se aprindă de focul iubirii divine. Misterele care sunt meditate în timpul Rozariului sunt ca niște tablouri ce reprezintă viața completă a lui Isus Cristos, sunt un fel de sinteză a Evangheliei. Creștinul, rugându-se Rozariul, este chemat să contemple aceste tablouri din viața lui Isus, iar prin această contemplație el se unește cu Cristos și se lasă pătruns de logica iubirii divine. Rugându-ne Rozariul, ne împărtășim și împărtășim din sentimentele Sfintei Fecioare Maria care păstra toate evenimentele legate de persoana lui Isus în inima ei și le medita. Prin rugăciunea rozariului, noi reparcurgem aceste evenimente cu mintea și cu inima, pentru ca ele să se graveze mai profund în noi. Mai mult decât o simplă recitare a rugăciunii Bucură-te Marie este vorba despre faptul de a se lăsa impregnat de aceste mistere din viața lui Isus. În timp ce boabele de rozariu trec printre degetele noastre, împreună cu Sfânta Fecioară Maria inima noastră se lasă captivată de planul de mântuire al lui Dumnezeu, devenind mai puțin vulnerabili la problemele noastre și mai plini de generozitate pentru colaborarea noastră la opera de răscumpărare a lumii. În toate aparițiile ei, Regina Cerului cere să se roage în mod special pentru păcătoși și insistă deseori că nu a venit în

aceste apariții să facă miracole, ci ca să ne ajute să ne rugăm. Când spunem Bucură-te Marie, de fapt ne aducem aminte de acel moment când Dumnezeu s-a aplecat asupra noastră, când bunăvoința sa a umplut distanța care Îl separa de umanitatea noastră greșitoare. Când ne rugăm rozariul să avem mereu în minte ceea ce spunea Sfânta Tereza de Avila: A ne ruga nu înseamnă să ne gândim mult, ci să iubim mult. Pr. Iosif TIBA

Dosar

Sfântul Ioan Paul al II-lea, exemplu de rugăciune pentru tineri

a începutul acestui mileniu, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea își exprima încrederea deplină în tineri. Cu ocazia Jubileului Tinerilor din anul 2000, Sfântul Părinte se adresa tinerilor cu aceste cuvinte: „Dragi tineri, în secolul care începe spunând «Da» lui Cristos, voi spuneți «Da» idealurilor care sunt cele mai nobile! Eu mă rog pentru ca ele să domnească în inimile voastre și în lumea secolului nou și a mileniului nou! Să nu vă fie frică să vă încredeți în El! El vă va conduce, vă va da forța de a-L urma în fiecare zi și în fiecare situație!” Atunci, ca Papă, spunea că se roagă pentru ca idealurile nobile să domnească! Dar, oare, acum, ca Sfânt, nu mijlocește neîncetat ca aceste idealuri nobile – valori sfinte din sufletul omului să fie prezente în viața tinerilor și în felul acesta ei să construiască o lume nouă?! Când te gândești la Papa Ioan Paul al II-lea, imediat ai în vedere atitudinea lui de rugăciune! Când se întâlnea cu tinerii le vorbea, îi asculta, participa la bucuria lor, dar le oferea și un exemplu de rugăciune. Pe lângă Sfintele Liturghii celebrate cu tinerii erau de nelipsit momentele de „veghe”! La momentul fixat pentru aceasta, Papa adopta o profundă atitudine de rugăciune: în genunchi! În legătură directă cu Cerul, cu ajutorul tăcerii dominante, intra în comuniune strânsă de dialog cu Dumnezeu! Tinerii, privind această „icoană” vie de rugăciune erau impulsionați să-l imite și să se desprindă de tot ceea ce fusese mai înainte, de gesturile exterioare, de entuziasmul zgomotos, de experiențele de până atunci! Papa, prin modul său de a se ruga, te chema la rugăciune, începea rugăciunea pentru ca, mai apoi, tu să-ți faci rugăciunea ta! Prezența Papei în rugăciune deschidea orice inimă spre rugăciune! Aici, de fapt, vedeai, cu adevărat, cine este Ioan Paul al II-lea! Un sfânt! Câți tineri nu au fost cuceriți de imaginile Papei Ioan Paul al II-lea în rugăciune având Rozariul în mână! Fie că era singur, fie că erau alte persoane în jurul lui, nu ezita niciodată să scoată Sfântul Rozariu și să se roage. Fie că se plimba printr-o pădure, fie că urca pe munte, avea mereu Rozariul în mână! Fie ca ieșea în aer liber prin grădinile Vaticanului, fie că era în avion pentru a efectua o vizită apostolică, Sfântul Rozariu era de nelipsit! Iată, ne întâlnim din nou cu „o icoana” vie care ne cheamă la rugăciune. În Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea prezintă „secretul” rugăciunii Rozariului pentru a participa la „școala Mariei”: „Rozariul, de fapt, deşi este caracterizat de aspectul său marian, este o rugăciune profund cristologică. În sobrietatea elementelor sale, concentrează în sine profunzimea întregului mesaj

evanghelic, constituind un fel de compendiu al acestuia. În el răsună rugăciunea Mariei, veşnicul ei Magnificat pentru opera Întrupării mântuitoare începută în sânul ei feciorelnic. Prin el, poporul creştin învaţă la şcoala Mariei, pentru a se lăsa iniţiat în contemplarea frumuseţii chipului lui Cristos şi în experimentarea profunzimii iubirii sale. Prin Rozariu creştinul dobândeşte belşug de haruri, ca şi cum le-ar primi din înseşi mâinile Maicii Mântuitorului” (nr. 1). Așadar, cu Rozariul în mână, Papa ne spune că putem pătrunde misterele lui Dumnezeu și tainele vieții! O altă „icoană” vie și sugestivă a Papei Ioan Paul al II-lea în rugăciune o întâlnim în ultima Vinere Sfântă din viața lui. Nu mai putea să fie prezent la Colosseum pentru Calea Sfintei Crucii. Puterile fizice nu-l mai ajutau! În schimb, forța interioară, izvorâtă din comuniunea sa strânsă cu Cristos cel răstignit, l-a ajutat să îmbrățișeze crucifixul cu multă tandrețe, așa cum un fiu își îmbrățișează tatăl, vrând să spună că El, Cristos, este totul; totul s-a împlinit prin El, totul s-a consumat pentru El. Cardinalul Stanisław Dziwisz, în cartea O viață cu Karol, descrie această „icoană” în care găsim toată viața Papei: „Pentru prima dată de la începerea pontificatului, Ioan Paul al II-lea nu a putut prezida ritualurile celor trei zile ale Paștelui. În Vinerea Mare a vrut în orice caz să urmărească Via Crucis la Colosseum pe un ecran la televizor așezat în capela privată. La cea de a paisprezecea oprire a luat în mână crucifixul, ca pentru a-și uni chipul cu cel al lui Cristos, suferința – cu cea a fiului lui Dumnezeu”. Unit cu Cristos până la capătul drumului pe acest pământ, Ioan Paul al II-lea este și va rămâne Sfântul care va trezi în mulți darul credinței! Pr. Daniel BULAI

Dosar

SĂ MEDITĂM MISTERELE ROZARIULUI ÎMPREUNĂ CU SFÂNTA TEREZA A PRUNCULUI ISUS Al doilea mister de bucurie Maria o vizitează pe Elisabeta şi este salutată de aceasta ca Maică a Domnului Lc 1, 41-48 Adevărata măreţie se păstrează în suflet, nu în nume... Cel care a vrut să fie cel mai sărac pe pământ, cel mai uitat din iubire pentru Isus, va fi primul în cer, cel mai nobil şi mai bogat”. (MA 156).

fânta Tereza a Pruncului Isus (18731897) se înscrie în rândul celor mai iubiţi sfinţi ai timpurilor moderne, fiind în acelaşi timp şi o mare făcătoare de minuni. A fost soră carmelitană în mănăstirea din Lisieux. În ciuda faptului că nu a ieşit niciodată din mănăstirea de clauzură şi a morţii sale la doar 24 de ani, este un nume foarte cunoscut în lumea întreagă. În anul 1927, Papa Pius al XI-lea a proclamat-o Patroană a Misiunilor şi a Misionarilor. Viaţa şi scrierile sale au contribuit de-a lungul timpului la un număr imens de convertiri: Vocaţia mea este iubirea. În inima Bisericii, Mama mea, eu voi fi iubirea. Prezentăm meditațiile Sfântului Rozariu propuse de Sfânta Tereza a Pruncului Isus.

MISTERELE DE BUCURIE Primul mister de bucurie Îngerul Gabriel îi vesteşte Mariei întruparea Fiului lui Dumnezeu Lc 1, 26-28.38 Perfecţiunea constă în a împlini voinţa lui Dumnezeu, în a fi ceea ce El vrea ca noi să fim (MA,5). „Să se facă voinţa bunului Dumnezeu. Doar aici găsim alinare: în afara acestei voinţe iubite, nu aş putea face nimic nici pentru Isus, nici pentru suflete. (Scrisoarea 201).

Al treilea mister de bucurie Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, se naşte într-un staul la Betleem Lc 2, 1-7 Acolo, într-un staul, Regina cerului naşte un Dumnezeu... Atunci când eu îl văd înfăşat pe Cel Veşnic şi aud gânguritul Cuvântului Divin... nu-i mai invidiez pe Îngeri... (Poezia 54,9.10). Al patrulea mister de bucurie Isus este prezentat la templu şi recunoscut ca Mesia şi mântuitor Lc 2, 22-35 Era nebun, Preaiubitul nostru, să vină pe pământ să-i caute pe păcătoşi pentru a-i face prietenii săi, cei mai intimi, asemenea Lui; El, care era fericit în mod perfect împreună cu celelalte două persoane ale adorabilei Sfinte Treimi!... Nu vom reuşi niciodată să facem pentru El nebunia pe care El a făcut-o pentru noi, iar faptele noastre nu vor merita acest nume, pentru că sunt acte prea raţionale şi mult sub nivelul pe care iubirea noastră ar vrea să-l atingă. Prin urmare, e lumea cea care este indiferentă, pentru că nu ştie ceea ce a făcut Isus pentru a o mântui (Scrisoarea 169). Al cincilea mister de bucurie Isus pierdut şi regăsit în templu între învăţătorii Legii Lc 2, 41-52 Să lucrăm împreună pentru mântuirea sufletelor! Nu avem decât singura zi a acestei vieţi pentru a le mântui şi a oferi astfel Domnului

dovada iubirii noastre... Dacă în cer n-aş mai putea să lucrez pentru gloria sa, aş prefera mai degrabă exilul decât patria. (Scrisoarea 244).

MISTERELE DE DURERE Primul mister de durere Isus îşi începe pătimirea în grădina Ghetsemani Lc 22, 39-46 Să facem din viaţa noastră un sacrificiu continuu, un martiriu din iubire pentru a-l mângâia pe Isus: el vrea doar o privire, un suspin, dar o privire şi un suspin care să fie doar pentru el! (Scrisoarea 96). Mulţi îl slujesc pe Isus atunci când El îi consolează, dar puţini acceptă să-i fie alături... în timp ce suferă în grădina agoniei!...Cine deci ar vrea să-l slujească pe Isus doar pentru El însuşi? (Scrisoarea 165). Al doilea mister de durere Isus biciuit pe nedrept In 19, 1 Cu cât suferinţele noastre sunt mai mari, cu atât şi gloria noastră va fi infinită. O, să nu risipim încercările pe care ni le trimite Isus! (Scrisoarea 82). Al treilea mister de durere Isus e încoronat cu spini Mc 15, 16-19 Gândurile lui Isus nu sunt gândurile noastre, iar căile lui nu sunt căile noastre... El ne pune înainte un potir amar, atât cât poate suporta natura noastră slabă! Să nu ne retragem buzele de la acest potir pregătit de mâna lui Isus!... să privim viaţa în lumina ei adevărată: este o clipă între două veşnicii... Să suferim în pace... Mărturisesc, acest cuvânt „pace” mi se părea puţin prea dur, dar zilele trecute, gândindu-mă la el, am descoperit secretul suferinţei în pace. Cine spune pace, nu spune bucurie, cel puţin nu o bucurie simţită. Pentru a suferi în pace, este de ajuns să dorim cu adevărat tot

Dosar ceea ce doreşte Isus. Pentru a fi mireasa lui Isus, trebuie să semăn cu Isus: Isus sângerează tot, e încoronat cu spini (Scrisoarea 87). Al patrulea mister de durere Isus îşi duce Crucea spre Calvar Lc 23, 26-27 Micile cruci sunt toată bucuria noastră; sunt mai comune decât cele mari şi pregătesc inima să le primească atunci când aceasta va fi voinţa bunului Învăţător (Scrisoarea 148). Al cincilea mister de durere Isus moare pe cruce pentru mântuirea noastră In 19, 28-34 În timp ce priveam o imagine a Domnului Nostru pe Cruce, am fost atrasă de sângele care cădea din una dintre mâinile sale dumnezeieşti: am simţit o mare durere gândindu-mă că acel sânge cădea pe pământ fără ca nimeni să se grăbească să-l strângă, şi m-am hotărât să stau cu sufletul la picioarele Crucii pentru a primi roua divină care ţâşnea din ea, înţelegând că ar fi trebuit după aceea să o revărs peste suflete (MA,134).

MISTERELE DE SLAVĂ Primul mister de slavă Isus se ridică din mormânt, învingător al răului şi al morţii In 20, 1-10 O, Cuvânt Dumnezeiesc... tu eşti cel care, aruncându-te spre pământul exilului, ai vrut să suferi şi să mori pentru a atrage sufletele până în sânul Veşnicului Cuptor al fericitei Treimi; tu eşti cel care, înălţându-te spre Lumina de neatins care va fi de acum încolo locuinţa ta, rămâi încă în valea de lacrimi... O, Isuse, lasă-mă în recunoştinţa mea exagerată, permitemi să spun că iubirea ta ajunge până la nebunie!... Cum poţi crede că, înaintea acestei nebunii, inima mea poate să nu se arunce spre tine? Cum ar putea avea limite încrederea mea? (MB, 263). Al doilea mister de slavă Isus se înalţă la cer, Domn al lumii întregi Lc 24, 50-53

Dat fiind că Isus s-a ridicat la Cer, eu pot să-l urmez doar mergând pe urmele pe care le-a lăsat; dar cât sunt de luminoase aceste urme, cât sunt de parfumate! Abia îmi cobor privirea asupra Sfintei Evanghelii şi imediat respir parfumul vieţii lui Isus şi ştiu în ce direcţie trebuie să alerg... (MC, 339). Al treilea mister de slavă Duhul Sfânt coboară asupra Mariei şi a Apostolilor, martori ai lui Isus Fap. 2, 1-4 Cu câtă fericire aşteptau apostolii trecerea Duhului Sfânt!... În sfârşit, a venit momentul fericirii: în clipa coborârii Duhului Sfânt, eu nu am simţit un vânt puternic, ci mai degrabă acea adiere uşoară pe care a auzit-o profetul Ilie pe muntele Horeb. În acea zi am primit puterea de a suferi. (MA, 114). Al patrulea mister de slavă Maria este ridicată la cer şi ia parte la slava lui Isus Răscumpărătorul Ap. 12, 1 Doar Fecioara Neprihănită se prezintă în întregime pură în faţa Maiestăţii Dumnezeieşti. Câtă bucurie la gândul că această Fecioară e Mama noastră! Dat fiind că ea ne iubeşte şi cunoaşte slăbiciunile noastre, de ce am mai putea să ne temem? (Scrisoarea 226). Al cincilea mister de slavă Isus, Regele universului, o încoronează pe Maria ca Regină a cerului şi a pământului Ap 12, 2-5 Adevărata slavă e cea care va dura în veşnicie şi... pentru a o obţine, nu e nevoie de fapte măreţe, ci să ne ascundem şi să practicăm virtutea (MA 98).

MISTERELE DE LUMINĂ Primul mister de lumină Isus este botezat în Iordan Lc 3, 21-22 Sfântul Botez trebuie să lase să cadă profund în inimi o sămânţă a virtuţilor teologale, dat fiind că acestea se fac simţite încă din copilărie, iar speranţa bunurilor viitoare este suficientă pentru a le determina să accepte sacrificii...

Văzând de aproape aceste suflete nevinovate, am înţeles ce nefericire era să nu fie formate bine încă de la început, atunci când sunt asemenea cu o ceară moale pe care se poate pune amprenta virtuţii, dar şi a răului (MA, 148). Al doilea mister de lumină Isus face minunea de la nunta din Cana In 2, 1-11 Am cerut aceasta Sfintei Fecioare. Nu m-am rugat bunului Dumnezeu, pentru că vreau să-l las să facă cum va voi El. Să cer ceva Fecioarei Maria nu e acelaşi lucru. Ea ştie bine ce trebuie să facă cu micile mele dorinţe, dacă trebuie să I le spună sau nu... în sfârşit, ea hotărăşte să nu-L constrângă pe bunul Dumnezeu să mă asculte, pentru a-L lăsa să împlinească în totul voinţa Sa (Ultimele Colocvii, CJ, 4 iunie). Al treilea mister de lumină Isus vesteşte împărăţia lui Dumnezeu Lc 18, 15-17 Pentru a fi ai lui Isus, trebuie să fim mici, mici asemenea unei picături de rouă!... O, cât de puţine sunt sufletele care doresc să rămână atât de mici! (Scrisoarea 141). Al patrulea mister de lumină Isus se schimbă la faţă pe munte Lc 9, 28-36 Domnul Nostru vrea să lase „oile credincioase în deşert”. Cât de multe lucruri îmi explică aceasta!... Este sigur de ele; nu ar putea să se rătăcească pentru că sunt prizonierele iubirii. Astfel, Isus le privează de prezenţa sa sensibilă pentru a da consolările sale păcătoşilor sau, când le conduce pe Tabor, o face doar pentru câteva clipe (Scrisoarea 142). Al cincilea mister de lumină Isus ni se dăruieşte în Euharistie Lc 22, 15-20 Să facem din inima noastră un mic tabernacol, în care Isus să se poată refugia. Atunci va fi mângâiat şi va uita ceea ce noi nu putem uita: „Nerecunoştinţa sufletelor care-l abandonează într-un tabernacol părăsit!” (Scrisoarea 108). Larisa BALBUZAN

Dosar

SFÂNTUL ROZARIU

ctombrie este luna pe care Biserica ne-o propune ca pe o ocazie pentru a aprofunda relaţia noastră cu Sf. Fecioară Maria prin intermediul rugăciunii şi al meditaţiei, în special prin recitarea Sfântului Rozariu. Vă prezentăm de aceea unele publicaţii care vă pot ajuta în acest sens, pe care le puteţi găsi la Librăria „Sf. Iosif ”.

MINUNILE SFÂNTULUI ROZARIU Aflat la prima sa ediţie, volumul a apărut la Editura Serafica, a Fraţilor Franciscani de la Roman, sub îngrijrea Pr. Ioan Şerban Manole, OFMConv. Reprezintă o bogată colecţie de rugăciuni adresate Fecioarei Maria şi nu numai ei, atât în limba română,

cât şi în latină. Pe lângă prezentarea istoricului Rozariului, a misterelor sale şi a modului în care se recită, cartea oferă şi o culegere de pilde din vieţile sfinţilor şi din istoria Bisericii, ca şi mărturii şi revelaţii care scot în evidenţă importanţa recitării Sfântului Rozariu, precum şi a încredinţării noastre ca fii ai Mariei. Un loc aparte îl au promisiunile pe care Fecioara Maria, în diverse revelaţii, le-a făcut de-a lungul timpului celor care recită Rozariul sau îl poartă cu evlavie. Rozariul este prezentat în acest volum ca un mijloc eficace de convertire, de aprofundare a cunoaşterii lui Dumnezeu, cu un puternic accent pe rolul pe care l-a avut în viaţa sfinţilor şi pe ajutorul pe care l-ar putea da în viaţa noastră în lupta pe care fiecare dintre noi trebuie să o poarte în drumul spre sfinţenia personală.

SFÂNTUL ROZARIU DE SF. PĂRINTE PAPA IOAN PAUL AL II-LEA Publicată la Editura Serafica, la Roman, broşura reprezintă o traducere a ediţiei italiene, în care sunt prezentate cele 20 de mistere ale Sfântului Rozariu. Textele din Sfânta Scriptură şi din Catehismul Bisericii Catolice sunt cele pe care obişnuia să le mediteze şi să le propună spre meditaţie Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea.

ROZARIUL FAMILIILOR Apărută într-o ediţie revizuită la Editura ARCB, broşura propune un mod nou şi proaspăt de a ne ruga misterele Sfântului Rozariu. Meditaţiile, scrise de diverse familii din parohiile din Bucureşti, îşi propun să fie nu numai un mod deosebit de a privi misterele din viaţa lui Isus, ci şi un ajutor pentru familiile creştine care, oricât de diferite ar

fi între ele, împărtăşesc aceleaşi bucurii şi dificultăţi. Mai mult, din meditaţiile propuse de familii, reiese şi că fiecare mister din viaţa lui Isus şi a Mariei este un mister pe care familiile din ziua de azi îl trăiesc pe deplin, chiar dacă nu întotdeauna reuşesc să-l privească în această lumină. Acest rozariu reprezintă o rugăciune a familiilor pentru familii, de aceea se adresează lor în primul rând.

ROZARIUL CU TEXTELE PAROHULUI DE ARS Tradusă din limba franceză, broşura a fost publicată la Editura ARCB şi cuprinde cele 15 mistere tradiţionale ale Rozariului îmbogăţite cu texte ale sfântului Ioan Maria Vianney şi meditaţii pe marginea acestora. Simplu şi concret în învăţătura sa, parohul de Ars ni se dezvăluie de data aceasta prin intermediul rugăciunii, ca un profund cunoscător al sufletului uman, cu trăirile sale cel mai ascunse.

PUTEREA ROZARIULUI Broşura este propusă de Editura Serafica, a Fraţilor Franciscani, şi reprezintă, după cum specifică subtitlul, „învăţături, mesaje, fapte şi pilde culese de un copil credincios al Sfintei Fecioare Maria”. Propunerea de meditaţie a celor 20 de mistere este precedată de o serie de episoade din vieţile sfinţilor şi de revelaţii avute de aceştia despre importanţa Sfântului Rozariu în viaţa creştinului, ca rugăciune eficace pentru învingerea ispitelor personale, dar şi a dificultăţilor prin care nimeni nu poate evita să treacă în această viaţă.

SFÂNTA FECIOARĂ MARIA, DEZLEGĂTOAREA NODURILOR Apărută la Editura ARCB, broşura reprezintă o novenă de rugăciune către Fecioara Maria. „Nodurile” pe care îi cerem Fecioarei să le desfacă sunt problemele mici sau mari prin care trecem în viaţa noastră personală, de familie sau socială: dispute şi neînţelegeri, angoase şi disperare, distrugere provocată de droguri, boală, alcoolism, avort, şomaj... Lista este lungă, pentru că suferinţa în viaţa noastră este mare. În acest mileniu, consacrat de către Papa Ioan Paul al II-lea Sfintei Mame a lui Dumnezeu, putem să-i încredinţăm ei, prin intermediul acestei novene, nodurile noastre care ne sufocă şi ne copleşesc, pentru ca Fecioara să le desfacă cu mâna ei şi să ne redea în inimă bucuria de a trăi. AC

Pagina Ghika

Vladimir Ghika – litanie pentru mama

nul acesta, la 21 octombrie, se împlinesc 100 de ani de la moartea mamei Monseniorului Ghika, Alexandrina, născută Moret de Blaramberg. Redăm în rândurile de mai jos un text al Fericitului Vladimir, ce pare a fi compus la scurt timp după moartea mamei lui. Textul are forma unei litanii şi enumeră o succesiune de motive pentru care un fiu îşi arată mulţumirea şi recunoştinţa pentru tot ce i-a dăruit mama sa de-a lungul vieţii, dar şi regretul pentru clipa despărţirii.

Toate aceste motive de mulţumire creionează un portret al mamei Monseniorului Ghika, o fiinţă pe care el a iubit-o mult; blândeţea, evlavia, duioşia, îngăduinţa, exemplul bun sunt trăsăturile evidenţiate în acest text foarte emoţionant.

„Pentru nopţile petrecute la căpătâiul meu, fii răsplătită şi binecuvântată, pentru primele rugăciuni învăţate, 1* pentru dojenile blânde, * pentru iubirea mai bună decât mine, * pentru ceea ce nu am ştiut, * pentru sărutările tale, * pentru rugăciunile tale, * pentru binecuvântările tale, * pentru lipsurile, durerile şi amărăciunile din viaţa ta îndurate cu o credinţă resemnată, * pentru aşteptări, * pentru angoase, * pentru absenţe, * pentru nerecunoştinţa şi ingratitudinea mea, * pentru zâmbetul tău, * pentru lacrimile tale, * pentru ceea ce am omis să fac pentru tine şi pentru care nu te-ai supărat pe mine, * pentru iertarea ta, pentru indulgenţa ta, pentru iluziile tale, pentru că ai trecut cu vederea, pentru sacrificiile tale, * pentru tot binele pe care mi l-ai făcut de când m-am născut, * pentru momentele în care noi doi am fost un singur suflet, * pentru acea parte din mine care dispare odată cu tine şi pe care o voi regăsi cândva,* pentru durerile şi bucuriile traversate împreună, * pentru compasiunea şi iubirea pe care Dumnezeu şi cu tine mi-aţi îngăduit să le am pentru tine în clipa agoniei, * pentru amărăciunea despărţirii care mă sfâşie şi pe care totuşi o binecuvântez că este atât de puternică, * pentru toate amintirile şi toate speranţele, *

pentru lumina ochilor tăi, * pentru îmbrăţişările revederii, * pentru umărul pe care mi-am odihnit capul în cele mai grele momente, * pentru exemplul dat, * pentru munca răbdătoare şi sfântă a sufletului tău şi a mâinilor tale, * pentru strigătul rărunchilor tăi în caz de pericol, * pentru această inimă din care am văzut cum se face inima mea, * pentru ocrotirea ta şi pentru mijlocirea ta înaintea lui Dumnezeu, * pentru tot ce ai fost şi pentru tot ce a coborât odată cu tine în mormânt şi care nu va putrezi niciodată pentru că este gravat pe vecie într-o inimă de fiu, * pentru lucrurile mari şi mici pe care mi le-ai dat, pentru cele mai umile, ca şi pentru cele mai rare, pentru cele mai dulci, ca şi pentru cele mai amare, când au ieşit din inima ta şi pentru că au ieşit din inima ta, * pentru agonia ta care mi-a arătat cerul, * pentru ultimul tău suspin şi pentru ultimele tale chinuri care mi-au fost poate de folos, * pentru semnul crucii şi pentru mâna ta pe fruntea mea, * pentru tot ceea ce am uitat acum, * pentru comoara pe care timpul o ruinează şi care se fărâmiţează deja în sărăcia unui suflet prea mic în fragmente dureroase din mine însumi, pierdute, îndepărtate, şterse, cu toate că tu erai în întregime şi cu totul vie alături de mine. Dumnezeule credincios, Dumnezeule ocrotitor, Dumnezeule al schimbării, ocroteşte-mă pentru ea, şi binecuvânteaz-o.”

1 fii răsplătită şi binecuvântată

Iulia COJOCARIU

Sfântul lunii

Centenarul Sfintei Tereza de Avila

ereza de Ahumada s-a născut la Avila pe 28 martie 1515, acum cinci sute de ani. Dacă facem o comparaţie cu evenimentele din istoria României, vedem că Tereza a trăit aproximativ între Ştefan cel Mare (1433-1504) şi Mihai Viteazul (1558-1601). Pe 15 octombrie 2014, la Avila se va deschide în mod oficial celebrarea anului celui de-al cincilea centenar de la naşterea acestei Sfinte care a fost prima femeie cu titlul de Învăţător al Bisericii. Sensul adevărat al centenarului este prilejul de a descoperi învăţăturile sale, mai ales în ceea ce priveşte viaţă de rugăciune. Ceea ce a trăit această femeie cu totul deosebită, mistică, care avea un farmec uman irezistibil, este un drum care priveşte toţi creştinii. Poate şi pentru noi, cei din Bucureşti, este un bun prilej pentru a ne lăsa atraşi de carisma ei, ca maestru de viaţă spirituală. Înainte de toate, descoperim faptul că imaginea ei se află în Catedrala Sf. Iosif, în fresca pictată în prezbiter şi care reprezintă încoronarea Fecioarei Maria de către Sfânta Treime cu câţiva sfinţi în glorie şi cu îngerii. Sfinţii formează o procesiune spre tronul Maicii Domnului. Doar Sf. Iosif, care este patronul bisericii, este orientat spre centrul prezbiteriului, într-o atitudine care pare că se bucură de slava soţiei preacurate şi păstrează deopotrivă un anumit respect parcă păstrat cu mâna în inima lui. Dacă ne uităm la ceilalţi sfinţi, o vedem în primul rând pe Sf. Cecilia care cântă la orgă şi pe Sf. Agneza care ţine în braţele sale un miel (agnus în latină). Aceste două sfinte reprezintă toate femeile care au urmat-o pe Maica Domnului în vocaţia fecioriei. Ultimii doi sfinţi din cortegiu reprezintă sfinţenia sacerdotală, fiind un episcop şi un diacon. Aceştia din urmă sunt negreşit Sf. Laurenţiu, ţinând un grătar care reprezintă

martiriul lui; episcopul este probabil Sf. Francisc de Sales. În faţa lor se află Sfânta Tereza din Avila şi un sfânt calugăr pasionist, probabil Sfântul Paul al Crucii. Acesta din urmă este fondatorul Calugărilor Pasionişti, care nu numai au întemeiat dieceza din Bucureşti, ci au şi construit catedrala. Trebuie ştiut că în viaţa lui Paul al Crucii au avut mare importanţă atât Sf. Francisc de Sales cât şi Sf. Tereza a lui Isus. Iată de ce Mons. Ignaţiu Paoli, primul episcop latin din Bucureşti, care era călugăr pasionist, ctitorul catedralei, a vrut să fie reprezentată între cei şase sfinţi din cortegiul îndreptat către Maica Domnului, Sfânta Tereza căreia îi celebrăm al cincilea centenar de la naștere. Totuși este de observat un alt detaliu: Sf. Tereza este singura care nu se uită către Sf. Fecioară, ci mai degrabă spre Sf. Iosif. Şi acesta poate să fie un motiv care a pricinuit alegerea ei dintre atâţia sfinţi care puteau să fie reprezentaţi în acest cortegiu: Tereza din Avila nu numai că avea o mare devoţiune către tatăl pământesc al lui Isus, ci a contribuit în mod hotărâtor la răspândirea acestei devoţiuni în toată Biserica Catolică. Ne amintim de ceea ce spune în Cartea Vieţii Sale Sfânta din Avila: „Acest tată venerabil al sufletului meu mă ajută într-un mod vizibil… a făcut chiar mai mult pentru mine decât i-am cerut. De altfel, eu nu-mi amintesc să fi cerut ceva până acum şi să nu-mi fi acordat ceea ce i-am cerut…” (Viaţa 6,6). Pe 15 octombrie, noi, Carmelitanii din Bucureşti, invităm pe toată lumea să participe la deschiderea acestui an terezian cu Vesperele şi Liturghia de la ora 19.00 la Mănăstirea Carmelitană din Ciofliceni. Pr. Stefano CONOTTER

File de istorie

Pr. Karl Starke

(1900-1986)

-a născut la 1 martie 1900 la Hullem bei Haltern, în Westfalia (Germania). A intrat în Congregația Verbiților (SVD) în anul 1920, depunând un an mai târziu voturile călugărești. A urmat studiile teologice la Mödling (Austria), unde era casa generală a Verbiților, precum și studii de specializare la Institutul Biblic și Universitatea „Angelicum” din Roma, obținând doctoratul în Teologie în anul 1929. A fost sfințit preot la 26 mai 1927. În perioada 1929 – 1931 a predat la Liceul misionar din Steyler (Olanda), iar în perioada octombrie 1932 – aprilie 1947 a fost profesor multidisciplinar la Seminarul și Academia Teologică „Sfântul Duh” din București, fiind un colaborator apropiat al rectorului Anton Durcovici. În august 1944 a fost arestat de către autoritățile române și internat în lagăr în calitate de „etnic german”, fiind eliberat târziu, în anul 1946. În aprilie 1947 părăsește definitiv România, pentru a evita o noua arestare, stabilindu-se la Casa Misionară St. Arnold din Neuenkirchen, Dieceza de Münster (Germania), unde moare la 14 iunie 1986. dr. Dănuț DOBOȘ

Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale Duminica a XXVII-a (A)

Is 5,1-7; Ps 79; Fil 4,6-9; Mt 21,33-43

n strânsă legătură cu parabola de duminica trecută, parabola evanghelică a acestei duminici capătă o notă dramatică în exprimarea atitudinii conducătorilor Israelului din timpul lui Isus faţă de responsabilitatea de a face poporul să aducă roade bune de viaţă. Într-adevăr, ambele parabole fac referinţă la o vie, despre care prima lectură spune că este casa lui Israel. Această vie, care este proprietatea lui Dumnezeu, trebuie făcută să aducă roade. Stăpânul ei a înconjurat-o cu un gard, a săpat în ea un teasc şi a ridicat un turn de pază, apoi a dat-o în arendă unor viticultori... Roadele aşteptate n-au mai venit, în ciuda nenumăraţilor slujitori, trimişi de Stăpân, ca să i le aducă. Or, dacă prin parabola celor doi fii trimişi să lucreze în via Tatălui, Isus denunţă nepăsarea autorităţilor faţă de mesajul său, care le reamintea responsabilităţile ce le revin, prin parabola de astăzi, Mântuitorul denunţă intenţia criminală a acelor autorităţi de a-L reduce la tăcere, de a-L înlătura din dreptul său de moştenitor al acestui popor: viticultorii, când l-au văzut pe fiul stăpânului, au spus între ei: „Acesta este moştenitorul; haideţi să-l ucidem şi să luăm noi în stăpânire moştenirea lui”. Au pus deci mâna pe el, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis. Verdictul cerut de Isus destinatarilor mesajului său pentru o astfel de faptă se va dovedi pe cât de just, pe atât de incriminator: Când va veni stăpânul viei, ce le va face acestor viticultori? Ei îi răspund: „Ca pe nişte răi ce sunt îi va ucide fără milă, iar via o va arenda altor viticultori, care îi vor da recolta la timpul cuvenit”. Ceea ce Isus anunţă că se va şi întâmpla după ce, în prealabil Piatra pe care zidarii au aruncat-o va fi ajuns în capul unghiului (sugestie a Învierii pascale): împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor, care o va face să aducă roade! Comunitatea creştină primară s-a identificat cu acest nou popor, angajat să aducă roadele bune pentru viaţă. Astfel, Sfântul Paul, în lectura a doua, îi povăţuia pe creştinii din Filipi cu aceste cuvinte: nu vă lăsaţi tulburaţi de nicio grijă, dar în orice împrejurare arătaţi lui Dumnezeu trebuinţele voastre prin rugăciuni, prin cereri şi aduceri de mulţumire. Mai apoi îi îndeamnă: îndreptaţi-vă gândul şi cugetul la tot ceea ce este adevărat şi vrednic de cinste, la tot ceea ce este drept şi curat, la tot ceea ce este vrednic de iubire şi cu faimă bună, la tot ceea ce este virtute şi vrednic de laudă. Îndemnul cel mai surprinzător al acestui apostol, responsabil cu vestirea evangheliei este faptul de a se fi propus pe sine ca model de viaţă, autentic creştină: Ceea ce aţi învăţat şi aţi primit, ceea ce aţi văzut şi auzit de la mine, acelea să le faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Acestea sunt principalele roade aşteptate de Domnul.

Duminica a XXVIII-a (A)

Is 25,6-10a; Ps 22; Fil 4,12-14.19-20; Mt 22,1-14

unt evidente asemănările dintre parabola viticultorilor ucigaşi şi parabola evangelică propusă în această duminică. Ambele sunt adresate principalilor responsabili politici şi religioşi. Ambele evocă dispreţ faţă de Stăpân, dispreţ ce merge până la agresarea şi chiar uciderea trimişilor Săi. În ambele Împărăţia este încredinţată altora decât celor cărora le-a fost încredinţată iniţial. Dar există un aspect care se degajă din confruntarea dintre prima lectură a acestei duminici şi fragmentul evanghelic. Parabola insistă asupra faptului că ospăţul este gata. El a fost poruncit de către rege. Tot el face şi invitaţiile. Or, acest ospăţ din parabola evanghelică, pregătit pentru nunta fiului regelui, nu poate fi altul decât cel prevestit de profetul Isaia: Domnul oştirilor va pregăti pe muntele acesta pentru toate popoarele un ospăţ cu cărnuri grase, un ospăţ cu vinuri alese... Invitaţia regelui, însă, nu se bucură de succesul scontat, întocmai ca şi misiunea servitorilor trimişi de Stăpân să recupereze roadele ce i se cuvin. Într-adevăr, invitaţii sunt prea prinşi de afacerile lumii acesteia. Dar mânia regelui nu întârzie. Parabola viticultorilor prevestea că via va fi încredinţată altor viticultori. Tot astfel şi în parabola ospăţului: regele nu mai invită nişte privilegiaţi, ci pe toţi aceia pe care servitorii îi vor afla la răspântiile drumurilor, la răspântiile vieţii… În curând sala se umple. Acum nu mai este vorba de evrei (deşi aceştia nu sunt excluşi). Sala de nuntă este Biserica; nuntaşii sunt creştinii. Când nunta este în toi regele vine să-i salute pe oaspeţi. El îşi face apariţia în timp ce invitaţii se află în culmea veseliei. Aici, vizita regelui are efectul unui fulger. Nu cu mult timp în urmă el incendiase cetatea celor care i-au dispreţuit invitaţia. Vizita de acum are caracterul unei inspecţii. Chiar dacă cei invitaţi proveneau dintre cei buni şi cei răi, intrarea în sala de nuntă presupunea, potrivit versetelor 11-13, purtarea unei haine de nuntă, mai precis o pregătire prealabilă care l-ar fi onorat pe Stăpân. Or, în limbajul Sfântului Matei, această pregătire prealabilă presupunea ca Evanghelia vestită să fi adus roade în cei care au auzit-o. Aşadar, după cum viticultorii trebuiau să producă roade, la fel fiii Împărăţiei trebuie să se fi îmbrăcat cu haină de nuntă. Concluzia acestei parabole merită, la rândul ei, un scurt comentariu. Chemarea la mântuire este adresată tuturor oamenilor, harul acordat de Isus Cristos este fără limită şi fără vreo condiţie de apartenenţă etnică ori religioasă. Şi totuşi, dacă toţi oamenii au fost invitaţi, nu toţi vor avea parte de ospăţul pregătit. Condiţia este purtarea hainei de nuntă, haină „pregătită”, potrivit lecturii a doua, din faptele bune ale trăirii Evangheliei: eu, spune Sfântul Paul filipenilor pe când se afla în temniţă, ştiu să trăiesc şi din puţin, ştiu

Sfânta Scriptură să trăiesc şi având de prisos... Cu toate acestea, bine aţi făcut că m-aţi ajutat atunci când mă aflam în strâmtorare. Dumnezeul meu, la rândul său, prin Isus Cristos vă va dărui din bogăţia măririi sale tot ce aveţi nevoie.

Duminica a XXIX-a (A)

Is 45,1.4-6; Ps 95; 1Tes 1,1-5b; Mt 22,15-21

dată în plus cuvintele şi gesturile relatate de textele biblice ale acestei duminici ne trimit către Dumnezeu, ca sursă a ordinii şi a prosperităţii vieţii personale şi sociale. Cuvântul dominant al acestor texte este cel rostit de Isus Cristos atunci când ucenicii fariseilor şi adepţii lui Irod l-au întrebat dacă este îngăduit unui evreu să plătească tribut împăratului roman. Mântuitorul, după ce în prealabil a cerut o monedă de la cei care voiau să-l prindă în vorbă şi astfel să-l compromită fie în faţa poporului, în cazul în care ar fi răspuns în mod afirmativ, fie în faţa autorităţilor romane, în cazul în care ar fi răspuns în mod negativ, a răspuns: daţi împăratului ceea ce este al împăratului, iar lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Cu acest cuvânt, rămas celebru, Isus distinge foarte clar nivelele de referinţă. Referinţa la împărat (rege, preşedinte) nu se poate confunda cu referinţa la Dumnezeu. Dumnezeu rămâne (trebuie să rămână) referinţa supremă întrucât El este Creatorul universului şi Cârmuitorul istoriei. Profetul Isaia a intuit acest adevăr atunci când îi transmitea, potrivit primei lecturi de astăzi, regelui Cirus acest mesaj din partea lui Dumnezeu: aşa vorbeşte Domnul către Cirus, pe care el l-a consacrat şi l-a luat de mână ca să-i supună popoarele, să-i dezarmeze pe regi şi să deschidă porţile înaintea lui, astfel încât niciuna să nu mai rămână închisă: „De dragul servitorului meu Iacob şi al lui Israel, alesul meu, te-am chemat pe nume, ţi-am dat un titlu de cinste... Eu te-am făcut puternic, fără ca tu să mă cunoşti, ca să se ştie de la răsărit până la apus, că nu este alt Dumnezeu afară de mine” Să remarcăm faptul că şi interlocutorii lui Isus s-au arătat interesaţi să cunoască adevărata cale a lui Dumnezeu: Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi că-i înveţi pe oameni adevărata cale a lui Dumnezeu... Din păcate, ei au pierdut ocazia extraordinară de a afla această cale de vreme ce cuvintele lor nu aveau alt scop decât să introducă întrebarea lor vicleană cu care voiau să Îl prindă pe Isus în vorbă. În schimb, potrivit lecturii a doua de astăzi, primii creştini ai comunităţii din Tesalonic au descoperit-o. Într-adevăr, Sfântul Paul şi însoţitorii săi laudă Biserica aceasta care trăieşte în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Isus Cristos Domnul... Comportamentul creştinilor acestei comunităţi este atât de exemplar încât autorii epistolei îl evocă ca pe o laudă adusă lui Dumnezeu: Fără încetare ne aducem aminte în faţa lui Dumnezeu Tatăl nostru de credinţa voastră dovedită prin fapte, de iubirea voastră care nu cruţă nicio osteneală şi de speranţa voastră statornică în Domnul nostru Isus Cristos. Altfel spus, adevărata cale a lui Dumnezeu, descoperită de creştinii din Tesalonic dar rămasă necunoscută ucenicilor fariseilor şi adepţilor lui Irod, este viaţa structurată pe cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi dragostea. Aceasta este calea pe care şi noi trebuie să o descoperim.

Duminica a XXX-a (A)

Ex 22,20-26; Ps 17; 1Tes 1,5c-10; Mt 22,34-40 otrivit fragmentului evanghelic de astăzi, acuzele aduse de Isus Cristos responsabililor politici şi religioşi din Israelul timpului său, care nu îşi împlinesc menirea de a face poporul să aducă roade bune de viaţă, au trezit ecou şi în grupul fariseilor. Iată-i, prin urmare, că, în loc să reflecteze asupra mesajului Mântuitorului, ei se adună laolaltă încercând, odată în plus, să-L compromită. Strategia la care recurg este relativ simplă. Ei îi pun o întrebare fundamentală: Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege? La o astfel de întrebare ei aşteptau un singur răspuns (pe care îl cunoştea oricine, încă din copilărie), iar Isus dă răspunsul corect: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău... Mântuitorul, însă, nu se opreşte aici, pentru ca nu cumva dialogul lor să rămână o simplă polemică de şcoală. El adaugă răspunsului „de şcoală” un al doilea element prin care „iubirea abstractă” faţă de Dumnezeu se transformă în „iubire concretă” faţă de aproapele: ...iar a doua [poruncă] este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci, conclude Isus, este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii. Or, prima lectură ne oferă câteva exemple de porunci menite să exprime iubirea concretă faţă de aproapele, mai ales faţă de cel neajutorat ori lipsit de apărare: Să nu vă purtaţi nemilos cu străinul care locuieşte între voi şi să nu-l asupriţi, căci şi voi aţi fost străini în Egipt. Să nu nedreptăţiţi pe văduvă şi pe orfan... Dacă împrumuţi bani unuia din poporul meu, unui sărac care locuieşte lângă tine, să nu te porţi cu el ca un cămătar şi să nu-i ceri nicio dobândă. Dacă i-ai luat ca zălog haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi înainte de apusul soarelui, căci haina cu care îşi acoperă trupul este singura lui învelitoare şi nu are alta în care să doarmă. Dar, mesajul divin continuă atrăgând atenţia asupra atitudinii lui Dumnezeu faţă de cei care le nesocotesc: dacă îi veţi nedreptăţi şi ei vor striga către mine, eu voi asculta strigătul lor, mânia mea se va aprinde şi voi face să pieriţi de sabie, iar femeile voastre vor rămâne văduve şi fiii voştri orfani. Creştinii din Tesalonic au luat în serios porunca iubirii, mai ales după ce au văzut că cei care le-au predicat-o (Paul şi colaboratorii săi) o puneau, ei mai întâi, în practică. Apostolul îi laudă şi îi încurajează cu aceste cuvinte: Fraţilor, voi ştiţi cum ne-am purtat între voi pentru binele vostru şi voi aţi început să ne imitaţi pe noi şi pe Domnul, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt în mijlocul multor încercări. Astfel voi aţi devenit un exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din toată Ahaia... Exemplul lor ne poate inspira şi pe noi în atitudinile noastre faţă de semeni, îndeosebi faţă de cei marginalizaţi, cei lipsiţi de apărare ori nevoiaşi.

Pr. Tarciziu ȘERBAN

Biserica Catolică în lume

BISERICA CATOLICĂ în BHUTAN - partea a II a -

„O

să merg de Crăciun în Bhutan şi aş vrea să ştiu dacă există o biserică catolică în capitală, în Thimphu” – scria un vizitator pe internet. „Bhutanul – îi răspundea un alt vizitator – este probabil unul din locurile acelea unde merg oamenii care vor să scape de Crăciun. Nu ştiu să existe biserici catolice, şi nici de alt fel. Dacă ţii să mergi la Liturghie, nu puteai alege o locaţie mai nepotrivită. Încearcă mai degrabă în Sudul Indiei. Au acolo nişte biserici frumoase şi o mulţime de creştini.” Iar altcineva comenta: „Bhutanul este una dintre cele mai puţin evanghelizate naţiuni Acest lucru se datorează în parte izolării voite a ţării faţă de alte culturi. Guvernul şi poporul caută să-şi protejeze tradiţiile, modul de viaţă şi mai ales religia. În constituţia ţării se spune că „budismul este moştenirea culturală a Bhutanului, care promovează principiile şi valorile păcii, ale non-violenţei, compasiunii şi toleranţei. Şi totuşi creştinii au fost deseori persecutaţi pentru credinţa lor, deşi constituţia le garantează libertatea religioasă cu condiţia să nu se fi convertit în mod silit sau la îndemnul altora (...). Rugaţi-vă, vă rog, pentru credincioşii din Bhutan, pentru ocrotirea lor, pentru tărie în persecuţii, şi ca să ştie cum să împărtăşească Vestea cea Bună cu cei din jurul lor”. Pe acest fond, şi în continuarea prezentării începute în numărul anterior al Actualităţii Creştine, redăm mai jos câteva fragmente din relatarea Arhiepiscopului Thomas Menamparampil, din Guwahati, India. În martie 2011, Excelenţa Sa a întreprins o nouă călătorie în Bhutan, cu ocazia unui curs de formare, vizitând comunităţi catolice şi protestante din nouă localităţi. În relatarea sa, arhiepiscopul vorbeşte despre zelul şi curajul creştinilor bhutanezi, dintre care unii nu văzuseră niciodată un preot, şi pe care arhiepiscopul îi compară cu primele comunităţi din Faptele Apostolilor. „Am pornit în călătorie pe 9 martie, [însoţit de] trei prieteni catolici care în ultimii ani se ocupaseră de cursuri de formare pentru tineret în Bhutan. Călătoria noastră ne-a purtat prin Thimphu [şi alte 9 localităţi]. Am întâlnit între două şi trei sute de oameni, în grupuri mici, în vreo zece sau cincisprezece locuri din diferite părţi ale regatului. Ne-am format astfel o idee destul de clară asupra situaţiei. Pentru început, am celebrat Liturghia cu o mică comunitate catolică din Thimphu. Se adună tăcuţi într-o sală mică, unde nu bat la ochi, şi asta de câteva decenii bune. Şi-au amintit de vizita mea, acum vreo 18 ani, când Părintele Mackay SJ încă mai lucra în Bhutan. După ce a murit el, nu a mai fost niciun misionar catolic în regat.

Thimphu, capitala Bhutanului

Totuşi, cum Bhutan este în grija Diecezei de Darjeeling (India), cineva de acolo a venit periodic să celebreze Liturghia pentru această comunitate catolică. În ultimii ani Părintele Kinley SJ, rudă cu familia regală din Bhutan, este cel care vine să-i întâlnească pe credincioşi şi să celebreze Euharistia pentru ei. În regat această comunitate este considerată un vechi grup de creştini, şi autorităţile nu le tulbură slujbele săptămânale, săvârşite cu discreţie. Mulţi au acceptat credinţa catolică pe când fie ei, fie părinţii lor se aflau în Darjeeling. Au rămas credincioşi. Din când în când li se alătură şi câţiva străini. Restul comunităţilor pe care le-am vizitat cu cei trei prieteni ai mei, erau mai ales biserici independente de diferite feluri, adesea cu o origine penticostală. Peste tot am fost primiţi cu entuziasm, deşi ştiau că suntem catolici şi că eu sunt arhiepiscop. Au rămas foarte edificaţi de faptul că am făcut atâta efort ca să venim să-i vizităm şi să-i încurajăm. Multe dintre aceste locuri se aflau la altitudini de 2500 m. Pe alocuri ningea. Drumurile lungi în serpentine erau epuizante şi uneori ne lua cam şapte ore pe zi ca să ajungem dintr-un loc în altul. Tocmai de aceea ne-au apreciat aşa de mult. Mici comunităţi de 10-20 de familii ne-au primit în fiecare loc cu căldură şi ne-au rugat să rămânem mai mult cu ei ca să-i învăţăm. Nu toate aceste grupuri ţin legătura între ele. I-am găsit pe credincioşi foarte fervenţi în credinţa lor şi dornici să afle mai mult despre creştinism. Au o mare dragoste faţă de Bibliile lor şi un bun număr dintre ei cunoşteau binişor textele. Pastorii nu erau prea bine formaţi şi admiteau ei înşişi că mai aveau nevoie să înveţe. Şi sunt dornici să înveţe. Aşteaptă cu nerăbdare vizita altor credincioşi creştini cu care să-şi continue formarea. Nu am întâlnit grupuri în disensiune, deşi s-ar putea să existe. Creştinii se roagă cu ardoare şi-i expun Domnului nevoile lor cu o credinţă adâncă. Unele dintre grupurile întâlnite ţin de biserici organizate. Altele, pe de altă parte, rămân încă neafiliate. Ba chiar unele comunităţi ne-au dat impresia că s-au creştinat ele singure. Sunt încă în căutare. Am avut impresia că trăiam în zilele Faptelor Apostolilor. Am simţit printre ei o mare căldură, apropiere, credinţă, entuziasm bucuros, aşteptare, şi prezenţa Duhului Sfânt. Aceşti creştini se adună prin case şi se roagă împreună din când în când. Familiile găzduiesc adunarea de rugăciune cu rândul. Slujba lor constă în cântarea de

Biserica Biserica Catolică Catolică în lume în lume imnuri pentru o perioadă considerabilă de timp, citirea Bibliei, explicarea Cuvântului, şi se încheie cu rugăciuni. Împărtăşirea de mărturii şi experienţe este foarte apreciată. Ocazional invită câţiva necreştini să li se alăture pentru rugăciune; aceştia, după o vreme, se hotărăsc să opteze pentru credinţă, mai ales când dobândesc vindecări. Nu încape nicio îndoială că numărul creştinilor în Bhutan a tot crescut în ultimii ani. Unii vorbesc de peste 10.000 de credincioşi. Coloniştii de origine nepaleză din regat sunt mai sensibili la mesajul evanghelic. Azi au toţi cetăţenie bhutaneză. Bisericile neo-protestante au făcut progrese rapide în Nepal, şi poate că vibraţiile degajate de ei îi ating şi pe nepalezii din alte părţi. O să fie nevoie de ceva mai mult timp până să putem interpreta acest curent. Majoritatea nepalezilor sunt hinduşi la origine. Bhutanezii de baştină, pe de altă parte, sunt budişti, şi se înrudesc cu tibetanii. Într-o naţiune de circa 800.000 de persoane, vreo 60% ar putea fi bhutanezi, iar 40% nepalezi. Cei vreo 10.000 de creştini ţin de diferite confesiuni. Dar intenţia lor a fost să accepte creştinismul, nu învăţătura particulară a unei confesiuni anume. Chiar dacă nivelul lor de cunoaştere a creştinismului este în faza de începători, elanul lor este mare. (...) În Bhutan, serviciile religioase nu sunt permise în public. Dar se pare că guvernul nu se străduieşte din cale-afară să-i depisteze şi să-i persecute pe creştini. Cât timp îşi văd de rugăciune în linişte, nu sunt deranjaţi în mod direct. Dar activităţile în scop de convertire ar fi inacceptabile. Credincioşii se adună în locuri ascunse, în magazii şi pivniţe, în încăperi de dinăuntru (aşa cum Apostolii se adunau în „încăperea de sus” - cf. Lc 22,12)… de obicei în afara oraşelor. Am început să înţeleg mai bine cum se adunau creştinii din Roma în «catacombe» ca să se roage şi cum se încurajau unii pe alţii şi-şi păstrau credinţa în mijlocul persecuţiilor. Am spus că nu sunt deranjaţi direct, dar există diferite moduri în care autorităţile arată că nu încurajează noile forme de religie. Când cineva scrie într-o cerere că e creştin, mai probabil că nu va primi serviciul sau promovarea cerută; ori nu va fi primit la studii superioare. Şi multe alte şicane, prin care autorităţile arată că sunt nemulţumite. Într-unul din locurile unde am fost ne povesteau că le-a fost întrerupt curentul electric, probabil pentru că acolo se adunau în mod regulat creştini pentru rugăciune. Motivul pedepsei nu a fost specificat. Dar au fost preveniţi că e posibil să li se taie şi apa, iar mai apoi că primăria s-ar putea să dărâme chiar casa, ca parte a planului de sistematizare! Motivele oferite nu erau motivele reale. Asemenea măsuri se iau adesea când vine o plângere de la vecini. Totuşi, niciunul dintre creştinii întâlniţi nu mi s-a părut descurajat sau excesiv de îngrijorat. Au văzut vremuri şi mai grele. Aşteaptă cu nerăbdare ziua când se vor putea ruga public. Cred în convingerea că prin duhul blândeţii, mai apropiat de spiritul societăţii budiste, vor obţine o schimbare. Unii creştini deja plănuiesc pe tăcute cum să-şi construiască lăcaşuri de închinare. Dar va trebui să fie prudenţi. Ştiu că presiunea călugărilor budişti este puternică la nivel de guvern şi că vor ridica orice piedică

în calea creştinismului. Călugării spun că dau mare importanţă culturii bhutaneze şi că aceasta nu trebuie compromisă. «Cultura» este întotdeauna un subiect sensibil în Asia. Majoritatea oamenilor nu ştiu să facă deosebirea între cultură şi religie. În orice caz, nu e vorba doar de o distincţie de tip academic, ci de una strâns legată de însăşi identitatea comunitară. Numai dacă, prin experienţe concrete, va dovedi cineva că această distincţie este posibilă şi că ea nu compromite identitatea comunitară, numai atunci oamenii îşi vor putea exprima liber opţiunile religioase. Tocmai aici comunităţile creştine au dat uneori greş. Nici mărturia adusă credinţei creştine nu a avut întotdeauna succes. Dar asiaticii sunt profunzi. Chiar şi simplii săteni sunt capabili să judece ce e genuin şi ce nu, ce le îmbogăţeşte identitatea şi le dezvoltă cultura, şi ce nu. Apoi aleg. Pentru noi, provocarea în astfel de situaţii este să ştim să invităm oamenii să reflecteze mai adânc asupra identităţii lor, asupra misiunii lor pe pământ şi a destinului lor ultim. Tinerii din Bhutan sunt talentaţi şi dornici să înveţe. Vin cu mare interes la programele de formare. Ei merită tot ajutorul nostru; într-o zi vor face minuni. Aceste cuvinte din Isaia 2,2-4 m-au inspirat încă din copilărie: «În zilele de pe urmă, muntele casei Domnului va fi stabilit pe vârful munţilor şi va fi mai înalt decât colinele şi se vor îndrepta spre el toate neamurile. Popoare multe vor veni şi vor zice: ‚Veniţi, să urcăm la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob! El ne va învăţa căile sale şi noi vom umbla pe cărările lui.’ Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim, cuvântul Domnului. Va judeca între neamuri şi va decide între multe popoare. Vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor în seceri. [Niciun] neam nu va mai ridica sabia împotriva [altui] neam şi nu vor mai învăţa războiul». Nu fără motiv a ridicat Dumnezeu Munţii Himalaia mai presus decât toate colinele şi i-a făcut ai Săi. Va trebui să discernem căile Domnului pe aceşti munţi înalţi şi în mijlocul acestor oameni minunaţi.” Liana GEHL

Templul budist Taktsang, Bhutan

File de istorie

Punţi peste oceane Partea a-II-a FOTOGRAFIA REGĂSITĂ

ste de fapt vorba nu de una, ci de opt fotografii ale unui eveniment de marcă, despre care se credea că au fost pierdute, dar care au stat bine la păstrare, timp de 66 de ani... pe malul celălalt al Atlanticului! Referindu-se la ziua consacrării episcopale a Fericitului Anton Durcovici, profesorul Dănuţ Doboş scria în numărul din mai 2014 al revistei Actualitatea creştină: „Cu prilejul consacrării au fost făcute mai multe fotografii care au imortalizat acest eveniment unic şi plin de semnificaţii în analele Biserciii locale (...). Este de presupus că în anul 1948 au fost făcute mai multe copii după aceste fotografii, dar, din păcate, acestea nu au fost descoperite până la acest moment în nicio arhivă bisericească sau particulară (...). O singură fotografie s-a păstrat în arhiva ARCB (...). Aceasta a fost făcută la ora 08.00, în dimineaţa zilei de 5 aprilie 1948, şi surprinde momentul în care din palatul mitropolitan din Bucureşti a pornit impunătoarea procesiune a clerului şi a episcopilor consacratori”1. În imagine, cel care încheie procesiunea, binecuvântând poporul, este Episcopul Gerald Patrick O’Hara, pe atunci Nunţiu Apostolic la Bucureşti şi principalul consacrator al Episcopului Durcovici. Printr-un complex de împrejurări fericite (descrise în numărul anterior al Actualităţii Creştine), semnatara acestor rânduri a ajuns să cerceteze fondul „O’Hara” din Arhiva Diecezei de Savannah, dieceza de origine a nunţiului, în statul Georgia (SUA). Ştiam că nunţiul fusese expulzat din România de către autorităţile comuniste din cauza opoziţiei sale faţă de măsurile represive ale noului regim. Avusese la dispoziţie trei zile ca să plece, şi iată că printre puţinele lucruri luate cu el se aflau şi câteva dintre fotografiile de la consacrarea Episcopului Durcovici, fotografii considerate până azi „dispărute”. Pentru Actualitatea creştină, l-am rugat pe domnul dr. Dănuţ Doboş, specialist în istoria Bisericii noastre locale, să comenteze aceste fotografii.

REVELAŢII ALE ARHIVELOR - Fondul foto „O’Hara” din Dieceza de Savannah, SUA Actualitatea creştină: Domnule Doboş, ce ne puteţi spune despre aceste fotografii? În ce constă relevanţa lor? D. Doboş: Într-adevăr, iată că după atâţia ani avem parte de această mare surpriză, prin revenirea „acasă”, în arhiva ARCB, a câtorva fotografii realizate la Bucureşti la 5 aprilie 1948 cu ocazia consacrării ca Episcop de Iaşi a Fericitului Anton Durcovici. Este vorba de un număr de opt fotografii, dintre care două surprind intrarea procesiunii în Catedrala

Sfântul Iosif (foto. nr. 1 şi 2), trei fotografii prezintă momente din timpul Liturghiei de consacrare (nr. 3, 4 şi 5), iar alte trei au fost executate la recepţia oficială de după Liturghia de consacrare (nr. 6, 7 şi 8). Cunoşteam, până la momentul acestei descoperiri arhivistice, un număr de zece fotografii realizate cu prilejul ceremoniilor de consacrare a episcopului Anton Durcovici, dintre care cinci se regăsesc în lucrarea Bine ai venit, Stăpâne!, publicată în anul 1948 de Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, două fotografii au fost publicate de Monseniorul Johann Florian Müller în lucrarea Dr. Anton Durkowitsch – ein Märtyrer unserer Zeit, apărută la Donzdorf în anul 1992, o fotografie (identică cu nr. 1 din colecţia O’Hara) a fost descoperită de noi în arhiva ARCB, în timp ce alte două fotografii au fost donate arhivei ERCIS de persoane particulare. Având în vedere faptul că fotografiile cu nr. 2, 3, 4, 5 şi 8 descoperite în colecţia O’Hara sunt inedite, rezultă un total de 15 fotografii cunoscute ca fiind executate la 5 aprilie 1948, cu ocazia acestui eveniment unic din viaţa Bisericii locale. Cu siguranţă însă că foarte multe persoane particulare, inclusiv agenţii Siguranţei comuniste, au imortalizat momente ale acestui eveniment, astfel că numărul fotografiilor trebuie să fi fost mult mai mare. Prin urmare, aşteptăm noi suprize arhivistice! În colecţia foto O’Hara nu se regăsesc însă cele 9 fotografii cunoscute de la momentul întronizării la Iaşi a Episcopului Durcovici, la 14 aprilie 1948, eveniment la care nunţiul nu a fost prezent. Cu privire la fotografiile inedite din colecţia O’Hara, putem remarca următoarele detalii: Fotografia nr. 2 prezintă momentul în care procesiunea clerului şi a înalţilor prelaţi consacratori se îndreaptă, la ora 8 dimineaţa, spre intrarea în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, venind dinspre Palatul Arhiepiscopal. Apar în fotografie Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar, Episcopul Marcu Glasser, Episcopul ales Anton Durcovici şi Nunţiul Patrick O’Hara. În planul II observăm un tramvai (linia care trecea prin faţa Catedralei a funcţionat până mai acum vreo zece ani, când a fost desfiinţată). Este un detaliu important, pentru că trimite la un eveniment ulterior din viaţa Fericitului Durcovici. Cu un astfel de tramvai, în data de 26 iunie 1948, avea să facă Episcopul Durcovici ultima sa călătorie în libertate. Era aşteptat la Popeşti Leordeni pentru a conferi Mirul şi, văzând că la poarta Catedralei se aflau maşini ale Securităţii, episcopul a pornit spre Popeşti separat de grupul oficial, cu tramvaiul. A fost însă arestat pe drum, iar la Popeşti pentru conferirea Mirului s-a oferit atunci să

1 Dănuţ Doboş, „Episcopul Anton Durcovici – ziua consacrării”, Actualitatea creştină, anul XXV / 5, 2014, pag. 14 (articol publicat pentru prima dată în revista Lumina creştinului nr. 10 / 2012)

File de istorie

foto 1

foto 2

foto 4

foto 6

foto 3

foto 5

foto 7

meargă, ca o replică dată represaliilor regimului comunist, Nunţiul O’Hara. Fotografia nr. 3 surprinde momentul liturgic în care Episcopul consacrator O’Hara examinează pe noul ales ce urmează a fi sfinţit episcop. Alături de nunţiu se află canonicii Iosif Schubert (parohul Catedralei) şi Stanislav Traian Jovanelli. Fotografia nr. 4 surprinde momentul de la sfârşitul Litaniei Tuturor Sfinţilor. Episcopul ales este cu faţa la pământ în semn de adâncă umilinţă şi pocăinţă, iar toţi cei prezenţi sunt îngenuncheaţi, în timp ce Nunţiul O’Hara îl binecuvântează pe noul ales prin cuvintele: „Ca pe cel ales aici de faţă să binevoieşti a-l binecuvânta, a-l sfinţi, a-l consacra, te rugăm, auzi-ne!”. Fotografia nr. 5 surprinde momentul când Nunţiul O’Hara rosteşte rugăciunea de început a Liturghiei, fiind încadrat de canonicii Jovanelli şi Schubert, sub privirea canonicului Gheorghe Horvath aflat în scaunul canonicilor, şi a canonicului Edmond Barciovschi, vicarul general al Arhidiecezei, aflat în picioare. Acesta din urmă va citi în limbile latină şi română Bula papală prin care Monseniorul Durcovici era numit Episcop de Iaşi.

foto 8

Fotografia nr. 8 prezintă un moment de la recepţia de onoare oferită de Nunţiul O’Hara în calitate de reprezentant al Papei Pius al XII-lea şi episcop consacrator, în saloanele Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti. În fotografie sunt prezenţi Arhiepiscopul Cisar, Nunţiul O’Hara şi Episcopul Durcovici, aflaţi în salonul de la parter, în aşteptarea oaspeţilor veniţi să-şi prezinte felicitările Episcopului de Iaşi. Nu trebuie uitat că aceste fotografii reprezintă documente de mare importanţă din viaţa Fericitului Anton Durcovici, personajul principal al unei ceremonii rare – mai ales în acele timpuri! – şi al unei zile memorabile, aducătoare de bucurie şi de mari speranţe pentru Biserica noastră locală. A.C.: Vă mulţumim, domnule dr. Doboş, pentru aceste detalii care ne aduc mai aproape figura Fericitului Anton Durcovici şi evenimentele timpului său. Mulţumim totodată pe această cale doamnei Gillian Brown, arhivar al Diecezei de Savannah, şi Părintelui Francisc Ungureanu, pentru sprijinul acordat. Liana GEHL Dr. Dănuţ DOBOŞ

Universul familiei

De la Evangelii Gaudium la sinodul speranţei

ntr-o lume tot mai globalizată familia întemeiată pe legătura dintre un bărbat şi o femeie pare a fi o opţiune între multe altele. Globalizarea aduce cu sine ideea că nu există un unic model de familie. Până la jumătatea secolului al XX-lea constituţiile statelor lumii reflectau locul central al familiei. Nimeni nu punea în discuţie că la baza familiei este instituţia naturală a căsătoriei. Că există o natură umană comună. Azi, curente aşa-zis culturale pun în discuţie acest fapt. Separaţiile (dintre sexualitate şi iubire, dintre iubire şi procreare) ameninţă din interior organismul unitar al familiei care rezistă de milenii. Şi el se sparge cu riscul de a rămâne cioburi împrăştiate cum ar fi: uniuni fără căsătorie (concubinajul, sau chiar uniunile homosexuale), căsătorii fără familie (ţinând cont de rata ridicată a divorţului şi a avortului), creşterea vertiginoasă a numărului de persoane care preferă să rămână singure (singles), toate noi forme de vieţuire care revendică statutul de familie şi cer recunoaştere juridică. Într-un articol intitulat „Epoca posibilităţii” (The Age of Possibility) publicat în New York Times cu aproape doi ani în urmă, la 16 noiembrie 2012, jurnalistul David Brooks semnala creşterea de la 9% în anii ’50 a numărului de singles la 22 % în vremurile actuale şi, în ciuda recunoaşterii rolului important al copiilor în consolidarea vieţii de cuplu, numai în ultimii 25 de ani procentul a scăzut de la 65 % la 41 % printre cei care consideră că naşterea de prunci aduce împlinire căsătoriei. Situaţia e similară, chiar mai gravă, în Ţările scandinave, în Spania sau Germania. În Brazilia rata naşterilor a scăzut în ultimii 30 de ani de la 4,3 copii la 1,9 copii pe cuplu. Şi ca o constatare amară, jurnalistul observa că în Statele Unite există mai multe case cu câini decât cu copii. Ţinând cont de mersul situaţiei autorul afirmă că viaţa oraşelor va fi dominată în viitor de persoanele singure (singles), în timp ce familiile vor fi împinse tot mai mult către suburbii. Apelând la spusa Papei Francisc, periferia ar deveni locul de întâlnire cu familia tradiţională. Un mecanism complex contribuie la această mutare. Sociologul Joel Kotkin în dialog cu Toru Suzuki, cunoscător al fenomenului demografic în Japonia, în studiul intitulat „Răspândirea post-familismului: viitorul omenirii?” (The Rise of Post-familism: Humanity Future?) aminteşte remarca dezarmantă a cercetătorului japonez: „în sistemele sociale şi economice din țările dezvoltate costul copilului întrece

folosul adus de acesta”. Înfiorător! Kotkin mai arată că Singapore, țara cu una dintre cele mai dinamice economii la nivel mondial, are cea mai joasă rată a naşterilor. De ce? Pentru că bucuria de a avea un copil a fost treptat înlocuită de calcule care au în vedere: creşterea câştigurilor lunare, perfecţionarea, nivelul de pregătire profesională. Ne putem uşor imagina – deşi articolul nu o semnalează – că şi bucuria de a încheia o căsătorie este umbrită de calcule şi eficienţă. Aşadar studiile sociologice arată cum utilitarismul şi hedonismul, două atitudini la „înălţimea timpurilor de faţă”!, duc la corodarea lăuntrică a legăturii bărbat-femeie, a fertilităţii în viaţa de cuplu, a familiei şi la crearea unei culturi noi. Iată de ce Papa Francisc demasca tendinţa de a reduce „căsătoria la o simplă formă de satisfacţie afectivă” şi pune în valoare „contribuţia indispensabilă a căsătoriei pentru societate, care depăşeşte nivelul emotivităţii şi al necesităţilor contingente ale cuplului”. Pentru a întări această afirmaţie recurge la învăţătura episcopilor francezi: „căsătoria nu ia naştere din sentimentul de dragoste, efemer prin definiţie, ci din profunzimea angajamentului asumat de soţi care acceptă să intre într-o comuniune de viaţă totală” (Evangelii Gaudium, 67). Sinodul din octombrie 2014 şi mai ales cel din 2015 vor trebui să dea un răspuns individualismului globalizat, a cărui consecinţă o constituie slăbirea legăturilor dintre persoane şi tendinţele de denaturare a familiei. În marea globalizată a eficienţei e nevoie de vestea universală, de Evanghelie, de Evanghelia familiei şi de bucuria de a crede. Din start, sinodul şi-a propus un scop pastoral. Papa şi-a exprimat dorinţa ca „acţiunea pastorală să arate şi mai limpede că relaţia cu Dumnezeu cere şi încurajează o comuniune care să vindece, să promoveze şi să întărească legăturile interpersonale”, iar „noi, creştinii, să insistăm pe propunerea de a-l recunoaşte pe celălalt, de a vindeca rănile, de a construi punţi, de a lega relaţii şi de a ne ajuta să purtăm unii altora povara (Gal 6,2)”, dar şi „de a da naştere unor forme de asociere pentru apărarea drepturilor şi pentru atingerea unor obiective nobile” (Evangelii Gaudium, nr. 68). În lumea globalizată sinodul pentru familii devine o poartă deschisă. Cu speranţa că tot mai mulţi vor trece prin ea pentru a susţine şi promova familia. Pr. Fabian MĂRIUŢ

Universul familiei

„Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei”

afirmaţie percutantă. Ea aparţine Sfântului Augustin. Am ales-o ca poartă de intrare în gândurile despre rugăciune ale Fericitului Vladimir, acum când toată luna octombrie este dedicată rugăciunii Sfântului Rozariu. Facem această incursiune amintindu-ne cu bucurie că 7 octombrie, ziua Reginei Sfântului Rozariu, este ziua de hirotonire a Fericitului Vladimir întru preoţie. Prin recitarea Rozariului ne rugăm pentru darul preoţiei şi al căsătoriei prin mijlocirea Maicii Domnului. Fericitul Vladimir compară rugăciunea cu sângele: Fie ca rugăciunea ta să circule în toate, ascunsă, puternică şi vie, ca sângele. Sângele irigă toate mădularele trupului pentru a le hrăni şi aerisi. Rugăciunea irigă toate ungherele sufletului. Ba mai mult ea consolidează trăinicia acelor legături invizibile, dar atât de reale şi concrete dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre membrii familiei, dintre membrii comunităţii de credinţă. Tot rugăciunea descreţeşte fruntea şi dă mâinilor tulburate odihna în comun, elanul liniştit şi curat către un cer aşteptat, spune Fericitul. Într-o lume ca a noastră, tot mai agitată şi tot mai stresată, rugăciunea detensionează, aduce calm şi pace, vindecare. Auzim tot mai des lamentări de felul: nu ştiu să mă rog, nu pot să mă rog, nu am chef să mă rog. Semne de secetă spirituală, de ariditate sufletească, de lene, ba chiar de dezgust. La toate aceste situaţii Fericitul pare să răspundă cu principiul de a acţiona împotrivă. Adică, dacă nu ştii să te rogi, învaţă să te rogi, dacă nu poţi să te rogi, stăruieşte să te rogi, dacă te toropeşte lenea, nu te da bătut, dacă te înmoaie dezgustul, nu lăsa să cazi în mrejele sale. A te ruga e calea concretă de a fi tare în cel care dă tărie, înseamnă a te ancora în cel care dă speranţă, în Isus. Fericitul pare să recomande rugăciunea tocmai celor care se află în situaţii delicate: Ariditatea. - Aşadar, dacă inima mea e seacă şi grea ca o piatră, ruga ei va fi frumoasă, va fi o minune, exact cum ar fi rugăciunea unei pietre. În neîntreruptul du-te-vino e tot mai ușor ca inima să sece, să se îngreuneze. O putem vedea şi din următoarea situaţie de viaţă. Un soţ povestea cum el şi soţia sa erau foarte implicaţi în viaţa parohiei, la muncă, dar mai puţin în viaţa de acasă. El se ocupa de activitatea caritativă, iar ea conducea des recitarea Sfântului Rozariu în biserică. Chiar biserica a fost locul în care privirea unuia a căzut asupra celuilalt. În parohie au parcurs drumul care i-a dus la altar. Odată cu venirea pe lume a unui prunc lucrurile s-au schimbat neaşteptat. După puseul de bucurie datorat evenimentului naşterii, încetul cu încetul peste relaţia lor s-a aşternut răceala. În doi ani părea că totul s-a sfârşit şi ajunseseră la pragul de a se despărţi unul de altul. Naşii lor de la cununie le-au purtat mereu de grijă atât prin apropierea prietenească, dar şi prin cea duhovnicească. Într-o zi, naşul şi-a întrebat finul - care era oricum mai deschis să comunice suferința, faţă de soția care se închisese mult în sine -, dacă se roagă pentru salvarea căsătoriei lor.

Finul a răspuns cu promptitudine: „Mă rog mult”. „Dar soţia ta se roagă?” a continuat naşul. „Presupun că da, din moment ce conduce regulat recitarea Sfântului Rozariu”. Naşul a întrebat din nou: „Dar împreună vă rugaţi?”. „Nu, nu ne-am rugat niciodată!”, a răspuns finul. Atunci naşa a spus: „Mâine am vrea să vă facem o vizită. Ne primiţi?” „Păi….”. Ca să-şi poată primi naşii, finul şi-a schimbat orarul de lucru. A doua zi, la şapte seara se auzi soneria. A deschis uşa. Fără prea mult protocol, naşii au intrat, şi-au luat finii de mână şi au aşezat în mâinile lor câte un Rozariu. „Haideţi să ne rugăm împreună”, au spus. Era seara de 1 octombrie 2007. Au urmat apoi 30 de zile în care s-au întâlnit naşi şi fini seară de seară pentru acelaşi program. În luna mai a lui 2014, cu ocazia lunii dedicate Maicii Domnului, cei doi soţi şi părinţi deopotrivă erau alături de copilul cel mai mare. Îl însoţiseră la spovadă înainte de Primirea Sfintei Împărtăşanii. Cu ei era şi fetiţa din clasa zero, dar şi cel mai mic aşezat în căruţ. Amândoi au mărturisit că datorită gestului curajos al naşilor şi mai ales a disponibilității lor de a-i însoţi la rugăciune cu stăruinţă au învăţat să se roage împreună. Din acel moment au căzut „solzii” de pe ochii lor şi inimile li s-au uşurat. În sfârşit, învăţaseră să-l lase pe Dumnezeu să le vorbească, nu ca la două persoane izolate, paralele, ci ca la o familie care formează „un singur trup”. Apoi, au amintit că într-o zi au pus mâna pe gândurile Fericitului Vladimir. Doamna s-a oprit asupra acestuia: „O fericită surpriză; aceea de a constata felul minunat în care rugăciunea ne învaţă să voim”. A adăugat „ne învaţă să ne voim binele unul altuia”. Aşa se întâmplă când rugăciunea devine, într-adevăr, măsura dragostei: învățăm să ne vrem binele unul altuia. Ce frumos ar fi dacă luna octombrie ne-ar da şansa să ne rugăm împreună Rozariul în familie. Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”

Suflet tânăr

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Suntem la începutul unui an pastoral și în fața noastră se deschide un nou drum. Aici și acum, în fața drumului, ne punem întrebarea: „Ce să facem ca drumul să fie parcurs cu folos?” Dacă privim în jurul nostru vedem că Sfântul Părinte Papa Francisc ne propune o temă: „Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8); Păstorii Arhidiecezei și Centrul Diecezan pentru Pastorația Tineretului ne cheamă să participăm la mai multe activități; părinții parohi, părinții vicari și responsabilii cu tineretul în parohii stabilesc programul Sfintelor Liturghii pentru tineri, orele de adorație, întâlnirile de cateheze, de educație culturală, de voie bună, de caritate și voluntariat. Apoi, viața personală a fiecăruia are în față provocări fără număr: locul de munca, studiul, șomajul, descoperirea propriei vocații, prietenii, familia, frământările interioare, nesiguranța zilei de mâine etc. Și, iată, ținând cont de toate acestea, cum să pornim la drum? Răspunsul este simplu: cu credință, cu speranță și cu iubire! Vreau să spun celor care sunt interesați să facă o nouă experiență de credință pe acest „nou drum”, că nu este un răspuns luat dintr-o carte și nici un răspuns fără duh în el, ci este un răspuns firesc pentru tânărul

creștin, pe înțelesul tuturor și are în vedere convertirea și creșterea noastră în credință. An de an, lună de lună, săptămână după săptămână, zi de zi, oră de oră, minut după minut, clipă de clipă lucram la noi înșine. Lucrăm, numai și numai cu harul lui Dumnezeu, să fim mai buni, mai desăvârșiți, să fim „oameni” în această lume și mai plăcuți lui Dumnezeu. Această lucrare este pretențioasă pentru că cere neîncetat o trecere din exterior spre interior. Tema propusă de Sfântul Părinte Papa Francisc este foarte sugestivă: „Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. „Inima curată” deschide multe porți!!! La începutul drumului aș vrea să privim împreună la Sfântul Augustin. Până la convertirea sa el trăise doar experiența exteriorului... Dar când Dumnezeu a intrat în inima sa, i-a descoperit frumusețea și farmecul interiorului său. Dumnezeu îi luminează taina sufletului și-l face sensibil în fața acestei lumini. Până atunci el fusese sclavul trupului, fusese „un oarecare”, „un rezultat” al instinctelor! Cucerit de prezența lui Dumnezeu a făcut ca în el să înflorească viața, să strălucească frumusețea și să-și descopere demnitatea. Pr. Daniel BULAI

Deschiderea Anului Pastoral 2014-2015 sub Crucea Tinerilor

rucea Zilelor Mondiale ale Tineretului este o cruce din lemn, realizată la inițiativa Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia prezenței tinerilor în Piața Sf. Petru din Vatican în ziua de Florii 1984. Pentru tinerii din lumea întreagă este un simbolul care leagă în mod ideal, orașele care găzduiesc Zilele Mondiale ale Tineretului. Crucea Jubileului a fost prezentă la toate Întâlnirile Mondiale ale Tineretului, a fost îmbrățișată de milioane de tineri, a fost sărutată de Papi, Cardinali, Episcopi, Preoți și tineri de pe toate continentele… Crucea este cunoscută sub diferite denumiri: Crucea Anului Sfânt, Crucea Jubileului, Crucea ZMT, Crucea Pelerină, Crucea

Tinerilor. În drumul ei spre Cracovia, Crucea Pelerină va poposi timp de două zile în București: 17 și 18 octombrie 2014. Primind-o cu bucurie în capitala României, tinerii din Arhidieceza de București vor deschide Anul Pastoral 2014-2015 la umbra Crucii Tinerilor. Vineri, 17 octombrie 2014, Crucea va fi prezentă în mai multe Biserici din București, iar, sâmbătă, 18 octombrie 2014, Crucea va fi prezentă în Catedrala „Sf. Iosif ”. În Catedrală la ora 15.00 se va celebra o Sfântă Liturghie solemnă în cadrul căreia se va deschide oficial Anul Pastoral 2014-2015 pentru tinerii din Arhidieceza Romano-Catolică de București.

Suflet tânăr

PLANUL PASTORAL 2014-2015 PENTRU TINERII DIN ARHIDIECEZA DE BUCUREŞTI TEMA:

„Fericiţi cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8).

upă Întâlnirea de la Rio de Janeiro, Sfântul Părinte Papa Francisc, în Mesajul cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului din 2014, a trasat tinerilor din lumea întreagă un drum de pregătire pentru Întâlnirea Mondială a Tineretului din Polonia: „Pe malurile mării Isus a reînnoit chemarea sa pentru ca fiecare dintre noi să devină discipolul său misionar, să-l descopere ca pe comoara cea mai preţioasă a propriei vieţi şi să împărtăşească această bucurie cu ceilalţi, de aproape şi de departe, până la periferiile geografice şi existenţiale extreme ale timpului nostru. Următoarea etapă a pelerinajului intercontinental al tinerilor va fi la Cracovia, în 2016. Pentru a ritma drumul nostru, în următorii trei ani aş vrea să reflectez împreună cu voi asupra fericirilor evanghelice, pe care le citim în Evanghelia Sfântului Matei (5, 1-12). Anul acesta vom începe meditând asupra celei dintâi: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5, 3); pentru anul 2015 propun „Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8); şi, în sfârşit, în 2016, tema va fi „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5, 7)”.

OBIECTIVE GENERALE: •Cunoaşterea tinerilor din parohiile Arhidiecezei de Bucureşti şi crearea de relaţii profunde de prietenie; •Formarea animatorilor parohiali şi menţinerea unei legături permanente; •Formarea continuă a echipei diecezane. În fiecare miercuri seara la sediul CDPT ale loc întâlnirea de formare și de lucru; •Accentuarea maturităţii şi creşterii în credinţă a tinerilor; •Promovarea voluntariatului; •Schimburi de experienţă între tineri la nivel regional, diecezan, naţional şi internaţional; •Colaborarea tinerilor din echipa diecezană cu congregaţiile, asociaţiile, mişcările care au carisma de a se ocupa de educaţia tineretului în Arhidieceză; •Pregătirea şi organizarea tinerilor pentru a participa la Întâlnirea Națională a Tineretului; •Dezvoltarea comunicării dintre tineri cu ajutorul site-ului: www.tic.ro și a paginii de Facebook: Centrul Diecezan-Pastoraţia Tineretului; •Implicarea tinerilor din echipa diecezană în animarea activităţilor comune din Anul Pastoral 2014-2015 şi colaborarea acestora cu tinerii din alte dieceze din ţară şi din străinătate.

ACTIVITĂŢI ÎN PAROHII: •În fiecare săptămână, tinerii din parohii se vor întâlni organizat pentru cateheză sau pentru alte activităţi cuprinse în cele patru planuri generale (liturgic, educaţional, caritabil, cultural-recreativ), fie sâmbăta, fie duminica; •În fiecare primă sâmbătă (sau duminică) a lunii, tinerii sunt îndemnaţi să participe la un moment de rugăciune şi adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament. Acest moment de rugăciune şi adoraţie va înlocui cateheza sau alte activităţi; •În parohiile unde sunt tineri mai numeroși, duminica, la o oră bine aleasă, să se celebreze Sf. Liturghie, specială pentru tineri. La această Sf. Liturghie tinerii să fie implicaţi în toate momentele în care ei pot interveni şi să fie îndemnaţi să participe activ.

ACTIVITĂŢI COMUNE ÎN ANUL PASTORAL 2014-2015: •Deschiderea Anului Pastoral: 17-18 octombrie 2014 (în prezența Crucii Jubileului); •Sărbătoarea Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea (Papa Tinerilor), Duminică, 19 octombrie 2014; •Curs de formare pentru noi animatori (vârsta: 15-18 ani): 7-9 noiembrie 2014, Oratoriul din Popești Leordeni; •Concert de colinde (coruri parohiale de tineri): 20 decembrie 2014, Catedrala „Sf. Iosif ”; •Întâlnirea Europeană a Tineretului organizată de Fraţii din Taizé: 26 decembrie 2014 – 3 ianuarie 2015; •„Festivalul tinereţii” („TIC FEST”), înainte de intrarea în Postul Mare: 14 februarie 2015; •Zi de reculegere în Postul Mare, pentru adolescenţi şi tineri: 7 martie 2015 (pentru tinerii din Bucureşti: Mănăstirea „Sf. Agnes” din Popeşti Leordeni); •Întâlniri (zile de reculegere) la nivel de decanate: luna martie; •„Veghe nocturnă” în Catedrala „Sf. Iosif ”: 21 martie 2015; •Ziua Mondială a Tineretului: 29 martie 2015 – Duminica Floriilor; •Ziua mondială a vocaţiilor: 26 aprilie 2015 – Duminica Bunului Păstor; •Veghe de Rusalii: 23 mai 2015 (în fiecare parohie); •Procesiunea „Corpus Domini”: 7 iunie 2015; •Campionate sportive (toamna şi primăvara); •Întâlnirea Națională a Tinerilor: Cluj, 22-26 iulie 2015.

Anunțuri

Semnal editorial

apărut ultimul număr al Revistei de istorie ecleziastică Pro Memoria (nr. 12/2013), coordonat de dr. Dănuţ Doboş. Revista se deschide cu un Cuvânt înainte semnat de ÎPS Ioan Robu şi cuprinde trei capitole tematice: Din istoria Arhidiecezei, Figuri ilustre şi Repere culturale. În primul capitol, semnează articole Claudiu Călin („Nikola Stanislawich - Episcop de Nicopole...”), Marius Oanţă („Vizitele apostolice în Vicariatul catolic al Valahiei. Menţiuni documentare din perioada Provinciei Minorilor Observanţi...”), Cătălin Grigore („Preliminariile unei analize demografice a Parohiei Bărăţia, Bucureşti”), Petru Ciobanu („Istoria Cimitirului catolic Bellu din Bucureşti”), Maria Buturugă („Epistolele pastorale ale Monseniorului Raymund Netzhammer în Biblioteca Academiei Române...”). Capitolul al II-lea este alcătuit din 5 articole: „Fericitul Vladimir Ghika - prinţ, preot şi martir”, de Fabian Măriuţ, „Elevul Anton Durcovici în şcolile din Bucureşti”, de Alois Moraru, „Anton Durcovici (...), preot în Arhidieceza de Bucureşti”, de Dănuţ Doboş şi Ştefan Lupu, „ În memoriam pr. Anton Demeter...”, de Nadejda Maria-Pia Rădulescu, „Părintele Rafael Friedrich - un coşmar al regimului comunist...”, de Fabian Doboş. Ultimul capitol se compune din studiile: „Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, loc al memoriei comunităţilor catolice din Bulgaria şi Ţara Românească”, semnat de Marius Oanţă, „Un alt fel de presă catolică în Bucureşti. Cotidianul Albina”, de Iulian Ghercă, şi semnalul editorial al cărţii Preotul Ivan Petre Sebastian în perioada de sovietizare a Statului Român (1952-1961), apărută la Editura Carmelitană sub semnătura lui Marius Oanţă. (din prefața revistei) «Departamentul de Istorie de pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti publică un nou volum din seria revistei de istorie ecleziastică Pro memoria, care conţine rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale

membrilor departamentului şi colaboratorilor acestuia în anul 2013. Rubrica „Din istoria Arhidiecezei” ne dezvăluie figura unui mare apărător al credinţei catolice pe meleagurile noastre de la începutul secolului al XVIII-lea, Nicolae Stanislavich, Episcop de Nicopolis ad Hystrum şi Vizitator Apostolic în Misiunea Apostolică din Valahia. Cea mai consistentă rubrică, „Figuri ilustre”, se ocupă, aşa cum era de aşteptat, de cei doi Fericiţi ai Bisericii noastre locale, Monseniorul Vladimir Ghika şi episcopul Anton Durcovici, eroi şi martiri, victime ale forţelor răului la începutul persecuţiilor comuniste. Lunga listă a martirilor credinţei noastre catolice include şi numele preoţilor Rafael Friedrich şi Anton Demeter, care au făcut la rândul lor dovada eroismului în anii regimului comunist ateu. Rubrica „Repere culturale” ne propune un studiu care documentează principalele momente ale constituirii arhivei Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti precum şi a altor arhive bisericeşti din arhidieceză. Un al doilea studiu prezintă în premieră istoria scurtă dar spectaculoasă a unicului cotidian catolic din România, Albina, care a apărut la Bucureşti în perioada 1921-1924. Adresăm felicitările noastre tuturor cercetătorilor implicaţi în proiectele revistei Pro memoria, publicaţie care se străduieşte să readucă în memoria noastră fapte creştine şi personalităţi ilustre care au contribuit la păstrarea credinţei şi identităţii noastre catolice. Ne asociem, în continuare, eforturilor colegiului redacţional al revistei care şi-a asumat valorizarea trecutului Arhidiecezei noastre. Cu binecuvântare, + Dr. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti»

5-19 octombrie - Cea de-a III-a Adunare Generală Extraordinară a Sinodului Episcopilor

n perioada 5-19 octombrie se va desfăşura la Roma cea de-a III-a Adunare Generală Extraordinară a Sinodului Episcopilor, care va avea ca temă: „Provocările pastorale cu privire la familie în contextul evanghelizării”. În așteptarea și ca pregătire pentru acest eveniment, Papa Francisc, în scrisoarea pe care o adresa familiilor, le cerea acestora „să se roage intens Duhului Sfânt, pentru ca acesta să-i lumineze pe părinţii sinodali şi să-i călăuzească în dificila lor misiune”. Ca răspuns la invitaţia Sfântului Părinte, în întreaga lume, în această perioadă au loc diverse iniţiative de

rugăciune. Duminică, 28 septembrie, și pe teritoriul Arhidiecezei Romano-Catolice de București s-au făcut rugăciuni pentru Sinodul Episcopilor. ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, îndeamnă toate comunităţile parohiale, Institutele de viaţă consacrată, asociaţiile şi mişcările de pe teritoriul Arhidiecezei Romano-Catolice de București, să continue să se roage, încredințând Domnului lucrările Sinodului. La acest eveniment vor participa ÎPS Ioan Robu și PS Mihai Frățilă.