Actualitatea creştină, nr. 11 / 2011

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

În amintirea Monseniorului Vladimir Ghika

Pe 18 noiembrie 1952, Monseniorul Vladimir Ghika era chemat de urgenţă la căpătâiul unui bolnav. Şi, în timp ce mergea într-acolo, s-a apropiat de el o maşină a Securităţii, l-au obligat să urce într-însa şi l-au dus la Ministerul de Interne unde a stat mai multă vreme închis şi unde a avut de suportat multe şi brutale interogatorii. Ştim că în cele din urmă a ajuns la închisoarea Jilava.

Plecase de acasă în grabă, să ducă mângâierea sufletească unui bolnav, dar a ajuns într-un loc unde o mulţime de oameni avea să se bucure de prezenţa sa. Ca un adevărat Apostol, Monseniorul Ghika a continuat şi în condiţiile aspre din închisoare să aibă grijă de cei greu încercaţi şi să le întărească privirea îndreptată spre Dumnezeul cel iertător şi milostiv.

Mărturiile celor care l-au văzut şi l-au ascultat acolo sunt unanime în a susţine că Monseniorul Ghika a fost un om cu adevărat sfânt, adică un om călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. În ciuda suferinţelor şi a mizeriilor pe care trebuia să le îndure şi el, la cei 80 de ani ai săi, Monseniorul Ghika nu-şi pierdea niciodată seninătatea şi

pacea, bunăvoinţa şi bunătatea, răbdarea şi blândeţea. Nu e de mirare că pe mulţi, şi nu numai la Jilava, i-a adus pe calea credinţei adevărate, i-a convertit la credinţa catolică.

El însuşi convertit şi mai apoi devenit preot catolic pentru Arhidieceza de Paris, nu şi-a cruţat niciodată timpul, şi după mii şi mii de ore de cateheză cu diferite persoane, bărbaţi şi femei, atât în Franţa cât şi în România, i-a călăuzit pe mulţi spre o adevărată viaţă de credinţă, spre o legătură statornică cu Dumnezeu. Eu personal am admirat şi admir mult această reuşită din viaţa Monseniorului Ghika, şi uneori mă întreb de unde avea acea energie şi acea tenacitate care-l transformau pe Monseniorul Ghika în mare pescar de oameni pretutindeni, oriunde se afla și orice alte preocupări ar fi avut.

De când am început să-l cunosc mai bine pe Monseniorul Ghika din ceea ce am citit despre el, mi s-a părut întotdeauna că grija pentru mântuirea proprie şi pentru mântuirea aproapelui formează nucleul central al spiritualității celui pe care dorim ca Biserica să-l declare Fericit. În sprijinul acestei afirmaţii vin mulţimea celor convertiţi şi viaţa de sfânt şi de martir a Monseniorului Ghika, dar şi două cugetări notate cândva de el, care mi-au atras atenţia în sensul celor spuse mai sus: „Pentru Dumnezeu, un singur lucru te individualizează şi face din tine o fiinţă unică: mântuirea ta”; și „Dacă tu nu te preocupi de mântuirea altuia, nici tu n-ai să te mântuieşti”. Sunt convins că puţinele cuvinte din aceste două citate cuprind, de fapt, un univers de gândire pe care Monseniorul Ghika nu l-a părăsit niciodată; de acolo porneau toate drumurile sale spre cei

săraci, bolnavi şi nevoiaşi de tot felul, de acolo izvora zelul său misionar, acolo s-a ţesut haina sa de apostol al carităţii, chemat să transmită fără încetare iubirea lui Dumnezeu. În 1905, Monseniorul Ghika le-a adus la Bucureşti pe Fiicele Carităţii; în 1907 vine cu aceste surori în ajutorul victimelor rămase în urma răscoalelor ţărăneşti; în 1913, când a izbucnit holera, odată cu războiul din Balcani, neobositele maici împreună cu Monseniorul se aflau în prima linie pentru a-i îngriji pe bolnavi. Caritatea lor izvora din perspectiva mântuirii, aşa cum el avea să noteze într-o cugetare pe care ne-a lăsat-o şi care, de asemenea, ne descoperă aceeaşi trăsătură de bază a chipului său spiritual luminat de căutarea mântuirii: „Dacă ştii să iei asupra ta durerea altuia, Domnul va lua asupra Sa durerea ta şi o va face să fie a Sa, adică aducătoare de mântuire. El o va lua cu un elan cu atât mai mare cu cât o găseşte deja ca dezrădăcinată şi transplantată în inima ta. Şi deoarece El o găseşte purificată de orice egoism, transfigurată de puterea milei, sfinţită de iubirea creştină, consolarea va fi mai mare în celălalt, binecuvântarea mai vie în tine, bucuria de mâine va fi mai mare în amândoi”. În 1927, Monseniorul s-a instalat într-o baracă de lemn, într-un cartier al Parisului, Villejuif. A trăit acolo într-o sărăcie cumplită, dar aleasă de bună voie, ca să fie asemenea muncitorilor din acea zonă pariziană. Anul 1939 l-a găsit în vizită în Moldova, la o proprietate a părinţilor săi. A cerut de la superiori învoirea să-şi prelungească şederea în ţară, pentru a-i ajuta pe refugiaţii care căutau scăpare în România, căci tocmai fusese invadată Polonia. Suferinţe grele s-au abătut cu războiul şi asupra României. Regele Mihai (care în luna octombrie a împlinit 90 de ani) a fost expulzat, noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 1

şi a început calvarul pentru toţi. Monseniorul Ghika a fost martorul suferinţelor ţării şi ale Bisericii; drumul carităţii, cale regească pentru a găsi mântuirea proprie și mântuirea altora, s-a transformat treptat pentru Monseniorul Ghika în drum al martiriului său; martiriu pe care, de altfel, se pare că l-a dorit, l-a intuit și l-a profețit, așa cum rezultă din textele de mai jos.

Anul Credinţei, 2012 - 2013

„ Poarta credinţeiˮ (cf. Fap 14,27), care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa, este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece În Entretiens Spirituels (La Soufprin acea poartă comportă pornirea pe france, pag.71), Monseniorul Ghika a un drum care durează toată viaţa. El scris: începe cu Botezul (cf. Rom 6,4), prin «Ce vrea de la mine Domnul care care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu vine în noapte, şi care mă loveşte?» trecerea prin moarte la viaţa veşnică, «Vrea să înţelegi că El te iubeşte, rod al Învierii Domnului Isus, care, cu şi că te iubeşte mai mult decât toţi cei darul Duhului Sfânt, a voit să implice care te iubesc, şi mai mult decât tu în însăşi gloria sa pe cei care cred în el însuţi ai fi în stare să te iubeşti. Vrea ca (cf. In 17,22). tu să voieşti ceea ce El voieşte, pentru (...) Nu putem accepta ca sarea să că o voieşte: fericirea ta veşnică, dedevină insipidă şi lumina să fie ţinută plină, perfectă. Vrea ca tu să primeşti, ascunsă (cf. Mt 5,13-16). Şi omul de împreună cu dezvăluirea iubirii sale, astăzi poate să simtă din nou necesişi relele care ajung până la tine, dacă trebuie să le înduri ; vrea ca, prin forţa tatea de a merge asemenea femeii saiubiri sale, să le respingi, dacă puterea maritene la fântână pentru a-l asculta suverană a rugăciunii şi harul trebuie pe Isus care invită să creadă în El şi să să te facă să le eviţi; - El vrea ca, în ia din izvorul său din care ţâşneşte apă iubirea sa, aceste rele, oricare ar fi ele, vie (cf. In 4,14). Trebuie să regăsim tu să le uneşti cu comorile Mântuirii, gustul de a ne hrăni din cuvântul lui cu puterile care salvează universul; - Dumnezeu, transmis de Biserică în vrea ca, din dragoste faţă de El, tu să mod fidel, şi din pâinea vieţii, oferită mergi până la a le căuta, pe aceste rele, în sprijinul celor care sunt discipolii dacă pot fi spre binele lumii şi spre săi (cf. In 6,51). De fapt, învăţătura slava Dumnezeului tău. Dacă te simţi lui Isus răsună și în zilele noastre cu vinovat şi mă auzi bătând în suferinţa aceeaşi forţă: „Lucraţi nu pentru hrana ta, pe Mine, Inima Dumnezeului tău, pieritoare, ci pentru hrana care rămâne fii spălat de durere, în sângele dum- spre viaţa veşnică” (In 6,27). Întrebanezeiesc, de toată întinarea născută rea pusă de cei care îl ascultau este din vina ta. Dacă eşti nedesăvârşit, fii aceeaşi şi pentru noi astăzi: „Ce să regenerat. Dacă eşti bun, fii mai bun. facem ca să săvârşim faptele lui DumDacă durerea te răpeşte acestei lumi nezeu?” (In 6,28). Cunoaştem răspunprin martiriu, intră fără ocol în bucu- sul lui Isus: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a ria Tatălui tău». trimis El” (In 6,29). Aşadar, a crede în Undeva am găsit o altă cugetare Isus Cristos este calea pentru a putea a Monseniorului; ea se leagă bine de ajunge în mod definitiv la mântuire. textul mai sus citat, ca una şi aceeaşi În lumina a toate acestea am decis profeţie: „Pentru mântuirea sa, fiecasă convoc un An al Credinţei. El va re trebuie să fie pentru sine profetul începe la 11 octombrie 2012, la îmdivin, de o încăpăţânare neobosită, plinirea a 50 de ani de la deschiderea inspirat de propria sa moarte”.

Conciliului Vatican II, şi se va termina Ioan ROBU în Solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, la 24 noArhiepiscop Mitropolit de Bucuresti iembrie 2013. La 11 octombrie 2012

2 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

se vor împlini şi 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat de predecesorul meu, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, cu scopul de a ilustra tuturor credincioşilor forţa şi frumuseţea credinţei. Acest document, rod autentic al Conciliului Vatican II, a fost mult dorit de Sinodul extraordinar al Episcopilor din anul 1985 ca instrument în slujba catehezei şi a fost realizat prin colaborarea întregului episcopat din Biserica Catolică. Şi tocmai Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor a fost convocată de mine, în luna octombrie din anul 2012, cu tema Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine.

Aceea va fi o ocazie propice pentru a introduce întregul organism eclezial într-un timp de deosebită reflecţie şi redescoperire a credinţei. Nu este prima dată că Biserica este chemată să celebreze un An al Credinţei. Veneratul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, a convocat unul asemănător în anul 1967, pentru a comemora martiriul apostolilor Petru şi Paul în al nouăsprezecelea centenar al mărturiei lor supreme (...).

Am considerat că a iniţia Anul Credinţei simultan cu împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II poate să fie o ocazie propice pentru a înţelege că textele lăsate ca moştenire de Părinţii Conciliari, conform cuvintelor Fericitului Ioan Paul al II-lea, „nu-şi pierd valoarea lor şi nici vigoarea. Este necesar ca ele să fie citite în manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului, în cadrul tradiţiei Bisericii... Simt mai mult ca oricând obligaţia de a arăta Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul XX: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care se deschide”. (fragmente din Scrisoarea apostolică în formă de motu proprio, Porta fidei, a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, prin care se convoacă Anul credinței)

Ziua Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea Iulia Palu

Sâmbătă, 22 octombrie, Biserica Catolică a celebrat pentru prima oară memoria liturgică a Papei Ioan Paul al II-lea, declarat Fericit la 1 mai de către Papa Benedict al XVI-lea.

La predică, Arhiepiscopul Ioan Robu şi-a adus aminte de câteva momente pe care le-a petrecut cu Papa Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei sale în România. A scos în evidenţă faptul că Papa era un om plin de har și cu un bogat simţ al umorului.

Cu siguranţă, acum că el nu mai este fizic printre noi, amintirile oamenilor ce l-au întâlnit pe Papa devin de nepreţuit şi de neuitat, iar retrăirea lor naşte în suflet recunoștința şi mulţumirea faptului că au avut ocazia să întâlnească un sfânt.

Bucuria celor care au participat la Sfânta Liturghie a fost sporită când Înalt Preasfinţitul a anunţat că Fericitul Papă Ioan Paul

Sărbătoarea a început la ora 10.30 la Monumentul Fericitului Papă prin recitarea Sfântului Rozariu, o rugăciune pe care Ioan Paul al II-lea a îndrăgit-o atât de mult. Cei prezenți au adus cuvinte de laudă şi mulţumire celui care cu doisprezece ani în urmă vizita România. Înainte ca procesiunea cu relicva Papei Ioan Paul al II-lea să pornească spre Catedrala Sfântul Iosif, Arhiepiscopul Ioan Robu şi-a exprimat recunoștința şi a mulţumit Primarului General al Capitalei şi celor care au înţeles dorinţa Bisericii şi dorinţa Sfântului Scaun de a avea un astfel de monument în Capitala României. Înalt Preasfințitul a subliniat dorinţa lui ca această procesiune cu relicva să devină o tradiţie anuală și astfel să crească evlavia credincioşilor față de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea.

al II-lea este co-patron pentru toate comunităţile catolice din Bucureşti. Şi cei care nu au putut participa sâmbătă la procesiune au motive de bucurie, deoarece relicva Sfântului Părinte va rămâne în Catedrala Sfântul Iosif şi va putea fi venerată de toţi credincioşii care îşi pun speranţa în mijlocirea Papei Ioan Paul al II-lea.

La finalul Liturghiei toţi cei prezenţi au putut urmări un film documentar despre vizita Papei de acum 12 ani. Astfel, şi cei tineri, care pe atunci erau probabil prea mici ca să realizeze măreţia evenimentului, dar şi cei care au fost atunci de faţă, au urmărit secvențe din timpul istoricei vizite care a marcat o întreagă naţiune, fie că erau catolici, ortodocşi sau de alte confesiuni.

Înainte de intrarea în Catedrala Sfântul Iosif, procesiunea s-a oprit în faţa clădirii construite ilegal lângă lăcașul de cult. Momentul rugăciunii rostite de Păstorul Arhidiecezei a fost emoţionant. A cerut ajutorul Sfântului Părinte şi mijlocirea Fecioarei Maria, pentru ca adevărul să iasă la iveală, iar toate suferințele şi luptele duse până acum să fie răsplătite.

Relicva celui care a fost numit Papă al Tinerilor a fost aşezată pe Altar şi sărbătoarea a continuat prin celebrarea Sfintei Liturghii. noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 3

ACTUALITATE

Sfidând în continuare legea, bunul simţ şi înştiinţările Primarului Capitalei, firma Millennium încearcă să amâne cu orice preţ demontarea turnului corupţiei Deși Primarul General al Capitalei, Domnul Profesor Dr. Sorin Mircea Oprescu, la începutul lunii septembrie, prin ÎNȘTIINȚAREA nr. 3003 /01.09.2011, se adresa S.C. Millenium Building Development SRL, somând proprietarii turnului de birouri autointitulat Cathedral Plaza, din vecinătatea Catedralei Sfântul Iosif, ca în termen de zece zile lucrătoare să demareze procedurile necesare pentru desființarea construcției ilegale, pe 13 octombrie 2011, imobilul a fost deschis prin larga complicitate a instituţiilor Statului Român.

Transcriem textul Înștiințării: Primăria Municipiului Bucureşti Cabinet Primar General

Către Millennium Building Development SRL spre informare SC Bog’Art SRL

Având în vedere că figurați ca beneficiar al lucrărilor de construire la obiectivul situat în București, strada General Berthelot, nr. 11-15, sector 1 (identificat și prin adresa str. Luterană, colț cu General Berthelot) lucrări care au fost realizate pornind de la autorizația de construire nr. 179/18/B/4074/24.02.2006, nelegal emisă de Primarul Sectorului 1.

Având în vedere că autorizația de construire nr. 179/18/B/4074/24.02.2006 emisă de Primarul Sectorului 1 a fost anulată de către instanțele judecătorești prin sentința civilă nr. 122/27.02.2009, devenită irevocabilă prin Decizia nr.

1989/03.11.2010, pronunțată de către Curtea de Apel Suceava (decizie menținută și după judecarea tuturor căilor de atac extraordinare formulate de către societatea dumneavoastră și de către emitentul autorizației).

Având în vedere că această construcție este realizată în bună parte, pe domeniul public al Municipiului București, în baza unor contracte de concesiune care s-au reziliat de drept (în temeiul prevederilor art. 18.2. coroborate cu prevederile art. 10 existente în ambele contracte) urmare a anulării autorizației de construire nr. 179/18/B/4074/24.02.2006.

Având în vedere că sus-menționata construcție, ridicată la adresa din București strada General Berthelot, nr. 1115, Sector 1, nu mai poate intra în legalitate deoarece construcția nu corespunde reglementărilor din documentațiile de urbanism aprobate pentru zona de amplasament și nici nu întrunește condițiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, VĂ SOMĂM ca în termen de zece zile lucrătoare să demarați procedurile necesare pentru desființarea construcției ilegale situată în București, strada General Berthelot, nr. 11-15, Sector 1, în caz contrar urmând a suporta consecințele legale ale desființării pe cale administrativă.

PRIMAR GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI Prof. Dr. Sorin Mircea Oprescu

COMUNICAT DE PRESĂ (nr. 638/12.10.2011) ITCMB continuă să închidă ochii la ilegalităţile de la Cathedral Plaza „Întreaga Arhidieceză RomanoCatolică de Bucureşti este consternată şi indignată de faptul că Inspectoratul Teritorial în Construcţii al Municipiului Bucuresti dă girul şi «lucrează activ» la finalizarea lucrărilor la autointitulata clădire «Cathedral Plaza»”, declară purtătorul de cuvând al ARCB, preotul Emanuel Dumitru.

Aceste „intervenţii” au loc în pofida anulării irevocabile a autorizaţiei de construire a clădirii Cathedral Plaza, a radierii construcţiei din Cartea Funciară, precum şi a faptului că mai 4 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

mulţi funcţionari ai Statului (ISC, ISU, OCPI) sunt cercetaţi penal pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de fals şi uz de fals săvârşite în scopul executării de lucrări de construire ilegale în şantierul Cathedral Plaza.

Purtătorul de cuvânt al ARCB continuă precizând că „inspectorii ITCMB refuză să consemneze stadiul prezent al lucrărilor şi se fac că nu observă executarea de lucrări de construire (turnare de beton, placări ale faţadelor, fixarea de dale de piatră

în piaţeta nou construită, branşarea la utilităţi, executarea de pereţi exteriori etc). Deşi beneficiarul clădirii, Millennium Building Development, este obligat să desfiinţeze organizarea de şantier (barăci, macarale şi imprejmuire provizorie) ea încalcă legea forţând finalizarea construcţiei, ştiind că fără organizarea de şantier nu va mai putea să lucreze «pe ascuns», aşa cum a făcut până în prezent. Şi totul se execută sub oblăduirea Inspectoratului Teritorial în Construcţii care nu ia nicio măsură de oprire a lucrărilor ilegale”.

ACTUALITATE

Fericitul Ioan Paul al II-lea, un nou mijlocitor la Domnul pentru salvarea Catedralei Cu ocazia procesiunii cu relicva Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea din 22 octombrie a.c., la oprirea pe traseul procesiunii, în faţa clădirii ilegale auto-intitulate „Cathedral Plaza”, credincioşii, prin Păstorul Arhidiecezei, Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Robu, i-au cerut în rugăciune Fericitului Ioan Paul al II-lea ocrotirea Catedralei Sfântul Iosif: Doamne Dumnezeule, Părinte milostiv şi atotputernic, priveşte spre acest lăcaş al măririi tale, Catedrala „Sfântul Iosif”, şi eliberează-l de povara nelegiuirii oamenilor. Fericite Părinte Ioan Paul al II-lea, prin munca ta asiduă şi prin rugăciunile înălţate cu încredere către Tronul Harului, ai luptat împotriva oricărei forme de nedreptate, iar în bunăvoinţa sa Domnul ţi-a hărăzit să fii artizanul de seamă al îndepărtării comunismului. Priveşte la acest loc sfânt care păstrează memoria trecerii şi prezenţei tale în Capitala noastră şi condu spre Domnul Adevărului şi al Dreptăţii toate rugăciunile, suferinţele, jertfele, protestele şi eforturile noastre pentru îndepărtarea flagelului corupţiei din România. Deschide mintea şi inima celor care au misiunea de a sluji binele comun şi aminteşte-le că nu pot reforma şi consolida ţara şi naţiunea slujind banului şi intereselor proprii, dispreţuindu-l pe aproapele, săvârşind nedreptatea şi mărind haosul pustiitor. Fericite Sfinte Părinte, împreună cu Mama noastră cerească, mijloceşte la Mântuitorul nostru să-i întărească pe cei care nu mai văd nici o licărire de speranţă în Patria noastră şi ajută-ne să obţinem cât mai curând adevăratul bine al Naţiunii noastre.

Aşa te rugăm prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

Reflecţii ale Papei Ioan Paul al II-lea Când suntem puternici cu Duhul lui Dumnezeu, suntem de asemenea puternici prin credinţă… De aceea frica nu-și găseşte locul…

Trebuie să fiţi puternici… Trebuie să fiţi puternici, prin credinţă… Astăzi mai mult ca oricând aveţi nevoie de această putere.

Trebuie să fiţi puternici prin puterea speranţei.

Speranţa care aduce cu ea bucuria completă a vieţii și nu ne lasă să-L supărăm pe Duhul Sfânt.

Trebuie să fiţi puternici prin puterea iubirii care este mai tare decât moartea și care ne ajută să realizăm dialogul cu omul și cu lumea, dialog care își are rădăcinile în dialogul lui Dumnezeu însuşi, Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, dialogul Mântuirii…

Astfel că… vă implor: să nu vă pierdeţi niciodată încrederea, să nu vă lăsaţi învinşi, să nu fiţi descurajaţi… Vă implor să aveţi încredere… întotdeauna să căutaţi puterea spirituală ce vine de la El și unde generaţiile fără număr ale părinţilor voştri le-au găsit. Să nu vă despărțiți niciodată de El. Să nu vă pierdeţi niciodată libertatea spirituală… Să nu dispreţuiţi mila, care este «cea mai mare din toate» și care s-a arătat pe cruce…

Pentru toate acestea vă implor: nu vă pierdeţi niciodată încrederea şi speranţa! (fragmente dintr-un discurs în timpul unei vizite în Polonia) Pagini realizate de Pr. Gabriel POPA noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 5

Din viaţa ARHIDIECEZEI

Institutul Ecumenic de Muzică Sacră, Anul academic 2011-2012 Am început în octombrie al doilea an de existență a Institutului Ecumenic de Muzică Sacră din București. Deschiderea oficială a Anului Academic 2011-2012 a avut loc pe data de 15 octombrie ora 11.30 în sala Auditorium Maximum a Institutului Teologic Romano-Catolic din str. G-ral Berthelot, nr. 19, sector 1.

S-au întâlnit astfel studenți și profesori de diferite confesiuni: romanocatolici, greco-catolici și ortodocși.

După un moment de rugăciune ecumenică plină de profunzime și de spirit fratern, cu rugăciuni și cântări gregoriene și bizantine, la care au participat corul de copii Pueri Cantores și schola gregoriană feminină In Dulci Jubilo, ambele aparținând Institutului, întâlnirea a continuat cu o scurtă reflexie despre Rolul muzicii sacre în celebrarea liturgică, prezentată de părintele dr.

Lucian Dîncă din Ordinul călugărilor augustinieni asumpționiști, apoi cu prezentarea în power point a activității Institutului din primul an de existență, 2010-2011; a urmat prezentarea fiecărui profesor de la cele patru secții activate în anul acesta: Cânt Gregorian, Orgă și Dirijat, Cânt Bizantin și Secția de Muzică Sacră pentru copii.

Întâlnirea s-a încheiat printr-un schimb de impresii, dorințe, așteptări, întrebări între profesori, studenți, copii.

Reamintim tuturor că Institutul are o misiune destul de dificilă atât în societatea cât și în Biserica locală de astăzi din Romania, încercând pe de o parte să propună Bisericii Romano-Catolice locale redescoperirea cântului său propriu în celebrările liturgice, și anume Cântul gregorian, așa cum dorește și Sfântul Scaun, iar pe de altă parte să găsească prin muzica sacră și de cult, căi și punți de comuniune cu diferite alte confesiuni ale religiei creștine.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm ca tot mai mulți credincioși să simtă necesitatea și frumusețea cunoașterii cântului gregorian, prin studiu și prac-

tică, cânt ce devine astfel un limbaj special, o formă de lectio divina, prin care comunicăm cu Dumnezeu, cu transcendența, dincolo de textul biblic pe care-l proclamă.

Sr. Carmen Petcu CJ Director IEMS

Informații despre Institut: Website: www.iems.ro Email: contactiems@yahoo.it Tel. 0732 757 320; 0742 146 283

Metode de rugăciune-cateheză pentru copii În zilele de 26 şi 27 noiembrie va avea loc la Mânăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi (Snagov, Ciofliceni) un curs de prezentare a unei Metode de rugăciune-cateheză pentru copiii cu vârste cuprinse între 4 şi 10 ani. Acest curs se înscrie în elanul misionar de promovare a noii evanghelizări, la care este chemată întreaga Biserică azi, imperativ menţionat în Scrisoarea Apostolică Ubicumque et Semper a Sfântului Părinte.

Cursul este organizat de Mişcarea Eclezială Carmelitană şi Ordinul Părinţilor Carmelitani Desculţi din România împreună cu Centrul Notre Dame de Vie din Franţa şi se adresea6 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

ză tuturor celor implicaţi în formarea creştină a copiilor: cateheţi, educatori, învăţători, părinţi, animatori.

Metoda de rugăciune propusă are la bază spiritualitatea carmelitană.

Cursul este gratuit, iar pentru cei care doresc se poate oferi contra cost cazare şi masă la mânăstire.

Pentru informații legate de curs poate fi contactată: Mădălina Cotorogea : 0721 634 785 sau madalina_cotorogea@yahoo.com Pentru informații privind cazarea și masa poate fi contactat: Pr. Antonio: ocdsnagov@gmail.com

Din viaţa ARHIDIECEZEI

Te rog, iartă-mă!

Ne-am obișnuit, de multă vreme, să fim întâmpinați de către parohul nostru, părintele Liviu Bălășcuți, atât la sosirea în curtea bisericii Sfântul Anton de Padova, din București, cât și după Sfânta Liturghie, când curtea e plină de copiii familiilor tinere. Aici, dialogurile se leagă în grupuri mici: vorbim despre șantierul reconstruirii vechii biserici, despre evenimentele anunțate, despre sănătatea și existența noastră.

Sâmbătă, 22 octombrie, de Ziua Fericitului Ioan Paul al II-lea, parohul nostru a organizat la Mânăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi (Snagov, Ciofliceni) o întâlnire a familiilor din parohia noastră. Au participat aproape treizeci de persoane. Un prim pas care s-a realizat a fost că am depășit pragul necunoașterii prin identificarea și prezentarea fiecăruia dintre noi; iar asta înseamnă că am deschis calea spre ceea ce ne leagă, am depășit relația ce se baza doar pe salut. Acum putem ști mai multe despre cei ce se roagă alături de noi.

Din filmele prezentate, din dialogul preot-familii am reținut cât este de important să ceri iertare. Un tată care a greșit în familie

poate cere iertare copiilor săi, fapt care este benefic pentru întreaga familie. „Te rog, iartă-mă!” Ce valoare educativă poate fi în acest demers!

Așteptăm și alte întâlniri de acest fel care ne ajută să știm mai bine duminica, când ne revedem la Liturghie, cine lipsește de lângă noi. Și de ce!...

Adrian Grigoriu

Sărbătoarea familiilor

Pe 30 octombrie, comunitatea parohiei Sfinții Apostoli Petru și Paul din Băneasa a trăit un eveniment emoționant: treisprezece familii au participat în cadrul Sfintei Liturghii celebrate de părintele paroh Mihai Mărtinaș la reînnoirea jurămintelor făcute la căsătorie. S-au aniversat 5, 10, 15, 20, 25 și 40 de ani de când fiecare dintre cei

13 bărbați și 13 femei și-au promis că-și vor fi sprijin la bine și la greu, iubitori și fideli în toate zilele vieții lor.

Plini de emoție, cei 26 au pornit în procesiune până în fața altarului, apoi s-au așezat alături de aceia care după bunăvoința lui Dumnezeu au devenit roadele iubirii lor și ai conlucrării la planul de creație - copiii lor. În predica sa, părintele a reamintit tuturor celor prezenți, dar mai ales soților sărbătoriți, importanța familiei în Biserică. Totodată, părintele ne-a reamintit că noi, familiile, trebuie să fim tot timpul imaginea fidelă a iubirii lui Cristos pentru Biserica sa. „Soțiilor, fiți supuse soților voștri!”; „Soților, iubițivă soțiile precum Cristos și-a iubit Biserica Sa!” ne-a îndemnat părintele folosind cuvintele Sfântului Paul. Totodată ne-a avertizat că, din păcate, se interpretează de multe ori în mod greșit, incomplet, îndemnul Apostolului Paul: soțul nu este stăpânul soției lui; el are datoria de a-i oferi iubirea lui, de a o respecta și de a o trata ca pe un egal, pentru că „în Cristos, cu toții suntem

egali”. De asemenea, părintele ne-a reamintit să fim deschiși la planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi și să primim copiii pe care Dumnezeu, în iubirea Sa, ni-i oferă.

După predică a urmat momentul emoționant al reînnoirii jurămintelor; cu emoție în glasuri, cele treisprezece familii și-au dat mâna dreaptă și au promis din nou, în fața lui Dumnezeu și a celor prezenți, ceea ce în decursul anilor au încercat să și pună în practică în viața lor de căsătorie de până acum.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, după ce ne-am făcut părtași de Trupul și Sângele Domnului, părintele paroh a făcut fiecărei familii sărbătorite un cadou simplu dar frumos - Icoana Sfintei Familii și un buchet de flori – în aplauzele pline de căldură ale „familiei de familii”, care este parohia noastră.

După toate aceste momente frumoase, ne-am îndreptat spre case mai zidiți sufletește și mai hotărâți să urmăm exemplul Sfintei Familii.

Silviu Bolozan noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 7

Din viaţa ARHIDIECEZEI

Sacramentul Mirului în Parohia Sfântul Andrei, Mangalia Duminică, 23 octombrie 2011, ora 11, în prezenţa a numeroşi credincioşi catolici din Parohia „Sfântul Andrei”, Mangalia (şi nu numai), Excelenţa Sa Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, a conferit Sfântul Mir unui număr de 32 de candidaţi pregătiţi cu seriozitate în vederea acestui eveniment de către parohul acestei comunităţi, Pr. Cristian Antici.

Pentru celebrarea euharistică s-au alăturat Preasfinţitului Cornel Damian la sfântul altar preoţi atât din parohii învecinate, cât şi îndepărtate: Pr. Dr. Prof. Emil Moraru, Pr. Iacob Ieronim, Vicar Episcopal de Dobrogea şi paroh al bisericii „Sfântul Anton” (Constanţa) şi preoţii salezieni, Pr. Andrei şi Pr. Marcu, care îşi desfăşoară activitatea în comunitatea din Constanţa.

Atmosfera de sărbătoare a fost resimţită de către fiecare dintre credincioşi în parte, aceştia bucurându-se atât de prezenţa şi cuvintele edificatoare ale PS Cornel, cât şi de cântările înălţătoare susţinute de corul parohiei din Mangalia. La sfârşitul celebrării, Excelenţa Sa a oferit enoriaşilor parohiei şi celor ce au fost miruiţi daruri pentru spirit.

Sr. Rita Petruţ

Sfânta Faustina, sărbătorită şi cinstită la Buzău La Cracovia, între 1-5 octombrie, a avut loc al doilea Congres mondial cu privire la Divina Milostivire şi au participat reprezentanţi din 69 de ţări, printre ele numărându-se şi România.

Viaţa şi spiritualitatea Sfintei Faustina sunt cunoscute de catolicii buzoieni din materialele tipărite la Editura Arhiepiscopiei Romano Catolice de București pe această temă şi, ca un semn exterior al preţuirii lor, au ales-o ca patroană a unei capele ridicate într-un cimitir catolic recent înfiinţat, care poartă numele Divina Milostivire.

Anul acesta, parohia a primit din partea surorilor din Cracovia un dar foarte preţios, ce constă într-un relicvariu cu moaştele Sfintei Faustina (un fragment din oasele sfintei).

Multe sunt motivele pentru care de ziua Sfintei Faustina (5 octombrie) întreaga parohie a cinstit-o printr-o novenă de rugăciuni, predici şi mărturii care au confirmat că această sfântă va merita titlul de Învăţător al Bisericii aşa cum au cerut Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea participanţii la Congresul de la Cracovia, la încheierea lucrărilor.

Pr. Pavel Butnariu

Noul Calendar de perete A aparut calendarul de perete romano-catolic pentru anul 2012. Poate fi procurat de la Librăria Sfântul Iosif, str. General Berthelor, nr. 19 (lângă Catedrala Sfântul Iosif, din Bucureşti).

8 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

ŞTIRI interne Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

Sesiunea de toamnă a Sinodului Episcopilor În perioada 18-20 octombrie 2011, la sediul Arhiepiscopiei Majore din Blaj, s-au desfăşurat lucrările sesiunii de toamnă a Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, GrecoCatolică. Au participat membrii Sinodului: Preafericitul Părinte Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică; Preasfinţitul Virgil Bercea, Episcop de Oradea; Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu, Episcop de ClujGherla; Preasfinţitul Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj; Preasfinţitul John Michael Botean, Episcop de St. George în Canton, Ohio (SUA); Preasfinţitul Vasile Bizău, Episcop de Maramureş; Preasfinţitul Mihai Frăţilă, Episcop Auxiliar de Alba Iulia şi Făgăraş, Vicar de Bucureşti.

Sinodul a început în după-masa zilei de 18 octombrie prin celebrarea unui „Te Deum” în Catedrala din Blaj. La deschiderea lucrărilor s-a redactat şi s-a trimis o scrisoare credincioşilor greco-catolici, prin care se cere acestora să îşi manifeste deschis apartenenţa confesională în cadrul recensământului persoanelor, care urmează să aibă loc în România.

Pe ordinea de zi a Sinodului s-au regăsit teme cu caracter administrativ, pastoral, dar şi chestiuni educative, liturgice, ecumenice şi altele: a fost prezentat raportul asupra situaţiei pastoral-misionare a credincioşilor din Canada şi SUA; a fost prezentat raportul Comisiei Sinodale Sociale referitor la conferinţa „Voluntariatul-Slujirea aproapelui, slujirea lui Dumnezeu”; s-a analizat situaţia credincioşilor care se găsesc în diaspora Occidentală; s-a analizat chestiunea referitoare la redactarea manualelor de religie şi a stadiului de revizuire al cărţilor de cult; s-a analizat scrisoarea Preafericirii Sale Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române privind reluarea dialogului dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică; s-a întocmit calendarul provizoriu pentru marcarea centenarului naşterii Cardinalului Alexandru Todea (5 iunie 1912, † 22 mai 2002). Toate temele discutate au termene de rezolvare în perioada imediat următoare.

Sinodul şi-a încheiat lucrările cu celebrarea Sfintei Euharistii în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj, avându-l ca Protos pe PS John Michael Botean, Arhiereii împărtăşind o binecuvântare tuturor credincioşilor Bisericii noastre. S-a stabilit ca următoarea sesiune ordinară a Sinodului să aibă loc în perioada 5-7 iunie 2012 la Blaj. Înaintea începerii lucrărilor membrii Sinodului vor participa la Reghin la evenimentele ocazionate de aniversarea centenarului naşterii Cardinalului Alexandru Todea.

Pr. William A. Bleiziffer (sursa: www.bru.ro)

Dieceza Romano-Catolică de Iaşi

Centrul Diecezan Caritas Iaşi premiat la „Seara Valorilor” Centrul Diecezan Caritas Iaşi a fost premiat pentru tot efortul depus de-a lungul anilor în slujba comunităţii ieşene. Premiul a fost înmânat de primarul Iaşului, Gheorghe Nichita, la Seara Valorilor, ceremonie desfăşurată vineri, 14 octombrie 2011, la Primăria Municipiului Iaşi.

La decernarea premiilor au participat PS Petru Gherghel, Episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi, ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de rectorii Universităţilor din Iaşi, precum şi alte persoane care fac cinste oraşului Iaşi.

Alături de Centrul Diecezan Caritas Iaşi au mai fost premiate şi Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă” precum şi Fundaţia „Pro Ruralis”, la secţiunea cele mai active organizaţii ale societăţii civile. În cadrul ceremoniei, organizate cu ocazia celei de-a XX-a ediţii a Sărbătorilor Iaşilor, au mai fost premiaţi elevii olimpici şi profesorii acestora, sportivi şi alte persoane sau companii care fac cinste oraşului nostru.

Mihaela Tescoschi (sursa: www.caritas-iasi.ro)

noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 9

S

UNIVERSUL FAMILIEI

… de la speranţă

Pr. Fabian MĂRIUŢ

În documentul Porta fidei („Poarta credinţei”) publicat la 11 octombrie 2011, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea anunţa convocarea Anului Credinţei. Deschiderea acestuia va avea loc la 11 octombrie 2012, cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la începutul Conciliului Vatican II şi a douăzeci de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice. O simplă coborâre spre trecutul apropiat ne ajută să ne amintim că tema întâlnirii Papei cu tinerii la Madrid a fost: „Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă” (Col 2,7).

Revigorarea credinţei rămâne obiectivul principal al actualului pontif. O arată şi insistenţa sa asupra misiunii „de a-i întări pe fraţi în credinţă”.

Dar credinţa nu poate fi ruptă de speranţă şi dragoste. Cele trei, numite virtuţi teologale, ori trăiesc şi cresc împreună, ori - dacă sunt separate - sunt rând pe rând sortite pieirii. Despre speranţă actualul pontif ne-a învăţat în prima sa enciclică Spe salvi („Speranţa care mântuieşte”), despre dragoste ne-a învăţat în Deus Caritas Est („Dumnezeu este iubire”) şi, cu toată probabilitatea, în viitorul apropiat vom avea şi o enciclică în care ne va învăţa despre credinţă.

S-ar putea ca acest despre să dea naştere unei dificultăţi. Nici credinţa, nici speranţa, nici dragostea nu pot fi un obiect abstract despre care se vorbeşte, ci sunt o realitate concretă care se trăiește. Astfel, poarta credinţei este în același

timp şi poarta iubirii şi poarta speranţei. Toate împreună sunt poarta Raiului.

Rădăcina termenului „speranţă” din limba română se află în latinescul spes. Spes se situează în orizontul cuprins între dorinţă şi voinţă, şi exprimă tendinţa, aşteptarea unei împliniri. Cuvântul „speranţă” este înrudit cu termenul latin „sperare“, strâns legat de verbul „spirare“, a sufla, a respira şi a aspira. În acest sens, analogic vorbind, speranţa este respiraţia sufletului. Deloc întâmplător, latinii aveau dictonul „Dum spiro, spero “ („Cât respir, sper”).

Speranţa este co-extensivă vieţii.

Cum ştim, dorul se poate referi la un puternic simţământ faţă de lipsa fizică a persoanei dragi, ori îndepărtarea faţă de spaţiul, ori timpul, cu alte cuvinte de „habitatul“ în care cineva a deprins să trăiască frumos. Totuşi, paradoxal, dorul înseamnă şi a trăi faţă în faţă cu o prezenţă ascunsă, tainică. Ogoirea dorului înseamnă întâlnirea cu persoana iubită, reîntoarcerea pe acele meleaguri dragi, întâlnirea cu acele vremuri de odinioară. De exemplu, păstrând distanţele, termenul italian desiderio şi cel francez désir derivă din vocabula de (despre), şi din substantivul sidus (stea), făcând aluzie la o aşteptare de la stele, anunţând rătăcirea, ori pierderea stelei polare care ghidează pe mare, deci lipsa orientării.

Spre deosebire de dorinţă, speranţa are la bază încrederea, şi înseamnă aşteptarea a ceea ce va veni. Speranţa nu priveşte la trecut, ci la viitor. Este orientată. E voinţa care o înclină înspre un obiect definit, în cazul creştinului, către persoana lui Cristos.

A avea speranță înseamnă totodată a locui în speranţă. A avea rădăcini. A fi înrădăcinat în credinţă, a fi „tare în Cristos”. A locui în speranţă înseamnă descoperirea unui sens care ne depăşeşte şi o comuniune care ne locuieşte, o prezenţă care ne iubeşte. În felul acesta speranţa este credinţa care se prelungeşte în timp, şi se face prezentă în speranțele de toate zilele. O faţetă binecunoscută a speranţei este răbdarea.

10 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

UNIVERSUL FAMILIEI Ce este speranţa în catehezele Papei Ioan Paul al II-lea, Despre iubirea umană? Este acea tensiune care trimite către început. Iar începutul înseamnă deopotrivă creaţie, răscumpărare şi glorie. „Gloria lui Dumnezeu este omul viu”, spunea Sfântul Irineu, un părinte de la începuturile Bisericii. În creație găsim chemarea la viaţă a bărbatului şi a femeii, în răscumpărarea - realizată prin jertfa lui Cristos pe lemnul crucii - găsim Taina căsătoriei prin care bărbatul şi femeia sunt conformaţi legământului de iubire dintre Cristos şi Biserica sa, deci viaţa harului, iar în glorie găsim împlinirea, viaţa veşnică.

Catehezele vorbesc de o speranţă de viaţă, ca dar a lui Dumnezeu. În rugăciunea asupra mirilor de la Sfânta Liturghie, după Tatăl nostru, se aminteşte că „singura care nu a fost zdrobită nici prin pedeapsa păcatului strămoşesc, nici prin osânda potopului” este comuniunea dintre bărbat şi femeie, rânduită de la început. O comuniune specială pe care Biblia o desemnează prin cuvintele: „un singur trup”. Încă de la creaţie inima omului, bărbat şi femeie, a fost calibrată ca să poată căuta adevărul şi să poată iubi viaţa. Nimic nu a putut să distrugă cele două fundamentale înclinaţii din om: dorinţa de adevăr şi înclinaţia la viaţă.

Speranţa familiei se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu care făgăduieşte şi are ca deschidere viaţa. Încă de la început primirea pruncilor poate fi considerată un act de speranţă, şi unul de credinţă. Deosebit de grăitor este faptul că Dumnezeu Creatorul a înzestrat omul cu puterea de a procrea. A procrea înseamnă a duce înainte (pro) creaţia. Dacă Dumnezeu acţionează în creaţie, omul, ca să dobândească o asemănare cât mai fidelă cu Dumnezeu, procreează.

Mentalitatea dominantă opusă vieţii - cultura morţii - este semnul maladiei care atinge speranţa şi, în esenţă, sunt o lipsă de credinţă şi semnul unei iubiri pervertite, închisă în sine, de cele mai multe ori intimistă, care nu mai respiră. Fără speranţă, omul se sufocă.

„O nouă primăvară a familiei” Șumuleu Ciuc, 14-16 octombrie, 2011 Pr. Fabian MĂRIUŢ Primăvara este anotimpul speranţelor. La Şumuleu, de-a lungul a două zile, reprezentanţi ai familiilor şi responsabili cu pastoraţia familiei din toate diecezele şi eparhiile catolice din ţară s-au întâlnit pentru a aniversa treizeci de ani de când Fericitul Ioan Paul al II-lea lansa Exortaţia apostolică Familiaris Consortio. Cei peste 120 de participanţi, copii şi părinţi, preoţi şi surori, în prezenţa Excelenţei Sale Cornel Damian, au celebrat sub semnul bucuriei acest eveniment. Întâlnirea a avut mai multe obiective: cunoaşterea dintre responsabilii cu pastoraţia familiei, crearea unei reţele de comunicare, pregătirea unei întâlniri a familiilor la nivel naţional, dar şi pregătirea apropiatei Întâlniri Mondiale a Familiilor de la Milano, 30 mai - 3 iunie, 2012. În cuvântul de deschidere, PS Cornel Damian şi-a exprimat bucuria de a fi împreună într-un moment aniversar pentru familiile din întreaga Biserică, calificând evenimentul drept „istoric”, deoarece Biserica noastră locală organiza o astfel de întâlnire întâia oară.

Exortaţia Familiaris Consortio ar putea fi aşezată în rând cu prima scrisoare enciclică a aceluiaşi Papă, Redemptor Hominis, considerată la vremea respectivă documentul programatic al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea; în care se afirmă că „omul este calea Bisericii”, iar vocaţia sa este Iubirea: „omul nu poate trăi fără iubire.

Rămâne pentru el însuşi o fiinţă de neînţeles, viaţa sa este fără sens dacă nu i se descoperă iubirea, dacă nu întâlneşte iubirea, dacă nu are experienţa ei şi dacă nu şi-o însuşeşte, dacă nu participă intens la ea” (nr. 10).

Familiaris consortio este programatică din punct de vedere pastoral.

Căci unde, dacă nu în familie, iubirea este întâlnită, experimentată, însușită,

trăită, participată? Sporirea atenţiei Bisericii faţă de familie poate fi asemănată unei aplecări lăuntrice înspre izvor, pentru a trage din el prospeţime şi putere. În leagănul familiei, numită şi biserică domestică, încolţeşte germenul speranţei, iubirii, credinţei. E vorba de una şi aceeaşi sămânţă care poartă în sine viaţa. „O nouă primăvară a familiei” – afirmaţia aparţine uneia dintre participante - este expresia speranţei şi a entuziasmului manifestate de participanţii la Şumuleu. Însă aş vrea să contextualizăm această speranţă folosind metafora anotimpurilor. Cei care au luat cuvântul au vorbit în egală măsură şi de iarnă, vară, toamnă. În intervenția domnului Robert Lazu, din Dieceza de Timişoara, şi a domnului Florin Ardelean, din Arhidieceza de Bucureşti, s-a folosit expresia „iarna demografică”. Europa, şi în mod dramatic România, se cufundă în mod tot mai dramatic într-o scădere alarmantă a natalităţii, care la rândul său este rodul nefast al avortului, contracepţiei, şi în primă instanţă a distorsionării iubirii, a pervertirii acesteia noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 11

UNIVERSUL FAMILIEI din cauza intimismului, hedonismului, consumismului, care treptat duc la erodarea externă şi mai ales lăuntrică a familiei.

Mons. Livio Melina, rectorul Institutului Ioan Paul al II-lea din Roma, a vorbit despre „grava denigrare a familiei” din societatea noastră datorată privatizării iubirii, redusă la un fapt pur subiectiv, şi care are drept consecință privatizarea căsătoriei.

Aceasta nemaifiind pusă la originea familiei, s-a ajuns la o ruptură între căsătorie și familie.

Putem vorbi deopotrivă despre o vară a familiei, dacă ne gândim la grupurile de familii tot mai dornice să aprofundeze viaţa de cuplu, viaţa de credinţă, tema educaţiei. Grăitor, chiar dacă retoric, este şirul întrebărilor din intervenţia domnului Lazu: „Cunoaștem cu adevărat învățătura Bisericii? Citim cu asiduitate enciclica Humanae Vitae, Catehismul, alte documente ale Magisteriului menite sa ne întărească în exercitarea vocației creștine? Într-un cuvânt, iubim, suntem pasionați de cunoașterea învățăturii dumnezeiești? Sau preferăm superficialele şi, adesea, imoralele programe de televiziune, de radio, știrile confuze şi bârfa, calomnia, prezumția?”. Șirul

întrebărilor este o adevărată luare la cunoştinţă şi implicit un îndemn la convertire. Oare să nu fie acesta un semn de maturizare a conștiinței ecleziale că „familia este calea Bisericii”?

De la dogoarea soarelui de vară, am putea trece la dogoarea arzătoarelor provocări care ating familia şi din care aceasta va ieşi şi mai întărită şi mai luminoasă.

Toamna nu este nicidecum vârsta a

treia, ci timpul roadelor. Cât de pline sunt hambarele nu o ştim şi nu o putem vedea. Avem certitudinea că harul lui Dumnezeu nu îmbătrâneşte niciodată.

Este mereu nou. În rândul roadelor amintim lansarea în limba română a catehezelor de pregătire pentru întâlnirea de la Milano: Familia, munca, sărbătoarea. Ca obiectiv pentru viitorul apropiat s-a stabilit crearea unui Îndreptar pentru pastoraţia familiilor.

La Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti a apărut de curând cartea Familia, munca, sărbătoarea. Cateheze pregătitoare pentru cea de-a VII-a Întâlnire Momdială a Familiilor, Milano, 28 mai – 3 iunie 2012.

Familia, munca, sărbătoarea: sunt cele trei cuvinte care compun tema celei de-a VII-a Întâlniri Mondiale a Familiilor. Împreună formează un trinom. Prin muncă şi sărbătoare familia se deschide către lume şi prin intermediul lor locuieşte «spaţiul» social şi trăieşte «timpul» uman.

Tema aşază cuplul bărbat şi femeie în relaţie cu stilurile sale de viaţă: modul de a trăi relaţiile (familia), de a locui lumea (munca), de a umaniza timpul (sărbătoarea).

Broşura de faţă este împărţită în trei secţiuni care oglindesc rând pe rând familia, munca, sărbătoarea. Partea introductivă tratează stilul de viaţă în familie. Catehezele au scopul de a aduce o lumină asupra întrepătrunderii dintre experienţa de a fi familie şi viaţa zilnică, în societate şi în lume. „Apropiata Întâlnire Mondială a Familiilor este o ocazie privilegiată de a regândi munca şi sărbătoarea în perspectiva familiei unite şi deschise către viaţă, inserată în societate şi în Biserică, atentă la calitatea relaţiilor şi la vieţuirea din sânul nucleului familia” (Papa Benedict al XVI-lea).

12 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

DOSSIER

Memento mortuorum

În fiecare an, pe 2 noiembrie este celebrată Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi. Pe lângă această comemorare, cunoscută şi ca Ziua morţilor, Biserica acordă un loc important în Liturghia zilnică tuturor „celor care au murit cu semnul credinţei”, stabilind un memento mortuorum (amintirea răposaților) la fiecare Slujbă şi terminând rugăciunea zilnică oficială, Breviarul, cu invocația: „şi sufletele celor răposaţi, prin mila lui Dumnezeu să se odihnească în pace”.

Ca un dar excepţional, în ziua de 2 noiembrie fiecare preot poate celebra trei Sfinte Liturghii; acest privilegiu a fost acordat mai întâi în anul 1748 pentru Biserica din Spania, şi în anul 1915 Papa Benedict al XV-lea l-a extins în întreaga Biserică RomanoCatolică.

Preocuparea şi rugăciunea pentru cei răposaţi se întemeiază pe adevărul despre existenţa unei stări intermediare între Biserica triumfătoare şi Bi-

serica luptătoare, Biserica suferinţei curăţitoare; de asemenea, cultul adus răposaților se bazează şi pe adevărul împărtăşirii sfinţilor, în temeiul căruia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la părţile sănătoase la cele suferinde şi le oferă ajutor. Mijlocirea sfinţilor şi rugăciunile credincioşilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea Jertfei Euharistice oferite pentru sufletele celor răposaţi, ajută la desăvârşirea purificării lor „în sângele Mielului” (Ap 7,18).

Sfântul Apostol Paul aseamănă lucrarea de mântuire a sufletului cu zidirea unei clădiri: „Fiecare să ia seama cum zideşte. Altă temelie nimeni nu poate pune în afară de aceea aşezată, adică Isus Cristos. Iar dacă pe această temelie cineva zideşte aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, înfăptuirea fiecăruia va fi dată pe faţă... focul va dovedi cum este înfăptuirea fiecăruia (...). Dacă înfăptuirea cuiva va arde, va fi pierdere, el, ce e drept, va fi mântuit, dar aşa ca şi

prin foc” (1Cor 3,11-15). Este „focul curăţitor” care redă sufletelor celor răposaţi puritatea şi strălucirea cerută pentru a intra în deplina bucurie a Paradisului.

Prin toate Liturghiile, rugăciunile, jertfele, pomenile oferite pentru odihna veşnic fericită a celor răposaţi, Biserica mărturiseşte dragostea cu care îi îmbrăţişează pe toţi fiii săi şi menţine vie în sufletele credincioşilor conştiinţa datoriei şi a posibilităţii de a veni în ajutorul fraţilor şi surorilor din „focul” suferinţei curăţitoare şi aducătoare de bucurie veșnică.

Aproape întotdeauna, comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ne face să ne gândim la moarte, moment misterios şi îngrijorător pentru mulţi creştini. Dar, de fapt, Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi ar trebui să ne întărească nouă credinţa în Învierea lui Isus Cristos, în existenţa Purgatoriului şi a comuniunii sfinţilor. noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 13

DOSSIER

De la trup la suflet Comemorarea credincioşilor răposaţi

Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi de pe 2 noiembrie îşi are originea la sfârşitul primului mileniu, în atmosfera monahismului benedictin clunisian.

Mai exact, în anul 998, Odillon de Mercoeur, al cincilea abate de Cluny (circa 961-1049), a dispus adăugarea în calendarul liturgic al comunităţii a unei comemorări pentru răposaţii „din lumea întreagă şi din toate timpurile” care să se celebreze în a doua zi a lunii noiembrie: „S-a hotărât de către părintele nostru Odillon, la cererea şi cu consimţământul tuturor confraţilor de la Cluny, că aşa cum în toate bisericile lui Dumnezeu din lumea întreagă se celebrează sărbătoarea Tuturor Sfinţilor în prima zi din noiembrie, tot aşa la noi să fie celebrată cu solemnitate Comemorarea tuturor răposaţilor, astfel: în ziua Tuturor Sfinţilor, după capitul, decanul şi economul vor da de pomană tuturor săracilor care se vor prezenta pâine şi vin, ca la cina Domnului; (...) în aceeaşi zi, după Vespere, se vor trage toate clopotele şi se

va celebra oficiul pentru răposaţi; pe 2 noiembrie, Liturghia de dimineaţă va fi oficiată în mod solemn şi vor răsuna clopotele; vor fi celebrate Liturghii în particular şi în public pentru odihna sufletelor tuturor credincioşilor şi se va oferi de mâncare pentru doisprezece săraci” (Statutum sancti Odilonis de defunctis: PL 142, 1037-1038). Se pare că extinderea acestei comemorări la întrega Biserică poate fi regăsită pentru prima dată în Ordo Romanus din secolul al XIV-lea, unde ziua de 2 noiembrie este indicată ca anniversarium omnium animarum („sărbătoarea tuturor sufletelor”) (Hildefons Schuster, Liber sacramentorum, IV, Torino, 1932, pag. 85).

Cultul morților în Antichitate Atât printre păgâni cât şi printre creştini, comemorarea răposaţilor urma coordonate temporale diferite, circumscrise într-un cadru privat şi cel mult familial. Calendarul era mobil, pentru că el corespundea aniversarului fiecărui răposat, care pentru păgâni era ziua naşterii (dies natalis), iar pentru creştini ziua morţii, definită şi ea dies natalis, dar înţeleasă ca naştere pentru viaţa veşnică. Celebrarea la Roma a parentalia (comemorarea rudelor defuncte), ca eveniment public ce se desfăşura între 13 şi 21 februarie,

nu înlocuieşte practica seculară a parentatio (ceremonii religioase desfăşurate pentru comemorarea unui defunct în fiecare an, de ziua morții sale), ci în mod substanţial o integrează, făcând părtaşă întreaga comunitate, într-o serie de ritualuri şi practici, ce prevedeau pentru 22 februarie (caristie) vizita la morminte - care erau presărate cu flori (rosalia, violatio) - şi mai ales consumarea unui fel „comun” de mâncare, rezervat rudelor şi prietenilor răposatului.

Flori pe mormânt Oferirea florilor şi celebrarea ospăţului sunt în mod expres amintite într-o inscripţie de la Ravenna din secolul al III-lea: un colegiu funerar dăruieşte o sumă pentru celebrarea aniversară, dar pune condiţia (sub hac condicione) ca „în fiecare an mormântul să fie presărat cu trandafiri şi ca acolo (adică la mormânt) să se desfăşoare şi ospăţul: quotannis rosas ad monumentum ei spargant et ibi epulentur” (Corpus inscriptionum latinarum, XI, 132). În mod asemănător, la Roma, un răposat cu numele Caius Turius Lollianus, vorbind la persoana întâi prin intermediul epitafului său, le cere colegilor din corporaţia lui (peto vobis collegae), ca pentru ziua de 12 martie - ziua naşterii lui - să fie destinate sume corespunzătoare pentru celebrare: 25 de dinari pentru parentalia, 11 dinari şi jumătate pentru cumpărarea de trandafiri (Corpus inscriptionum latinarum, VI, 9626).

14 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

DOSSIER

Ospețele funebre O „imagine” vie şi realistă a acestor rituri funerare se poate desprinde de pe o inscripţie păgână în versuri din Mauretania Caesarensis (astăzi Aïn el Kebira, Algeria).

Este cronica unui ospăţ funebru organizat pentru a cinsti amintirea unei rude dragi, Aelia Secundula, mama celei care dedică oficial această inscripţie, Statulenia Giulia (Corpus inscriptionum latinarum, VIII, 20277): „În amintirea Eliei Secundula, noi toţi am avut grijă să dispunem de ceea ce este necesar pentru ritul funerar pe altarul mamei Secundula depusă aici. Ne-am îngrijit să pregătim masa de piatră, în jurul căreia să ne amintim de numeroasele ei fapte bune, în timp ce sunt aduse şi oferite mâncăruri şi potire şi feţe de masă pentru a pregăti masa, aşa încât să poată fi vindecată rana adâncă ce ne sfâşie inima, când la ore târzii reluăm cu plăcere amintiri şi laude ale mamei bune şi pioase, dulce bătrânică. A trăit şaptezeci şi cinci de ani. În al două sute şaizecilea an al Provinciei a făcut Statulenia Giulia acestea”. Acest ospăţ, strict domestic aşa cum este indicat şi de dedicația suplimentară „copiii către mama cea dulce” care reiese din lectura secvenţială a literelor iniţiale (acrostih, siglă) şi finale (telestih) din fiecare rând - se desfăşoară în anul două sute şaizeci al

erei locale din Mauretania (care începe în anul 39 d.C.), corespondentul anului consular 299. Este evident să ne imaginăm că în jurul mesei erau klinai („paturi triclinii”) pe care se aşezau pe jumătate culcaţi comesenii, care până la oră târzie stăteau de vorbă reevocând virtuţile „bătrânicii” (vetula) şi evenimentele care i-au marcat viaţa.

Cum au apărut cimitirele lângă biserici?

O lectură istorico-culturală a acestui fenomen scoate în evidenţă o interrelaţie indisolubilă între comemorarea privată a lui dies mortis şi respectiva practică a ospăţului funerar. Două momente complementare ale unui eveniment comemorativ periodic, definit şi reglementat în coduri rituale care, spre sfârşitul Antichităţii, îndeosebi în bazinul mediteranean occidental, sunt împărtăşite şi practicate atât de componenta păgână a societăţii antichităţii târzii, cât şi de componenta creştină. Terenul pe care se dezvoltă şi din care se hrăneşte comemorarea nu este cel al unui specific „religios”, ci mai degrabă cel al „amintirii împărtăşite”, în care se sedimentează legăturile familiale şi sociale, care unește diferitele identităţi. Există în fond acea „sincronie a argumentelor despre moarte”, al cărei ingredient care îi conferă autoritate şi care produce coeziunea este refuzul instinctiv cu care viaţa se opune producerii evenimentului din urmă, mereu traumatic din punct de vedere uman.

Dar aceste practici nu durează foarte mult: la sfârşitul Antichităţii târzii sunt abandonate treptat şi cu începutul Evului Mediu timpuriu tind să dispară sau să se modifice. Cauzele cele mai apropiate ale acestei schimbări pot fi observate urmărind două aspecte care o însoțesc. Primul aspect se referă la abandonarea cimitirelor suburbane şi introducerea morţilor în interiorul oraşului, unde înmormântările se concentrează în interiorul bisericilor sau în apropierea lor, creând o unitate indisolubilă între cimitir şi edificiul de cult. După marile spaţii funerare din afara oraşului urmează suprafeţele înguste şi oricum limitate ale bisericilor, şi acest aspect produce o progresivă schimbare comportamentală în însăşi respectarea mormintelor, care tot mai frecvent sunt profanate şi refolosite; şi folosirea inscripţiei funerare se reduce în mod sensibil şi ajunge să fie monopolizată de elitele citadine

laice şi ecleziastice, care uneori manifestă preocuparea faţă de intangibilitatea mormintelor lor lansând ameninţări teribile faţă de potenţialii profanatori. Al doilea aspect se referă la existența unei progresive schimbări de mentalitate, a unei percepţii mai conştientizate a misterului morţii, solicitată deja de figuri de seamă ca Augustin şi Grigore cel Mare: sollicitas faţă de răposaţi se mută progresiv de la mormânt, de la trupul coruptibil, şi se îndreaptă spre suflet. noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 15

DOSSIER

Sfinții Părinți condamnă excesele pe timpul pomenilor

Sfântul Augustin indică tocmai în Africa locul în care, cu ocazia ritualurilor funerare, mai mult decât în altă parte se manifestau excese incompatibile cu identitatea vocaţională a creştinilor: „Dacă Africa ar căuta mai întâi să elimine astfel de dezordini (adică beţiile şi desfrânările de la ospeţe), ar merita să fie demnă de imitare din partea tuturor celorlalte ţări: în schimb, în timp ce în cea mai mare parte din Italia

şi în toate sau aproape în toate celelalte Biserici transmarine ele nu există (...), cum mai putem să ezităm noi în corectarea unui obicei atât de abominabil?”

(Epistolae, 22, 1, 4). Răspunsul lui Augustin este cel expus în De cura pro mortuis gerenda, scris tocmai pentru a răspunde la întrebările pline de îngrijorare pe care i le punea Paulin de Nola cu privire la legimitatea şi utilitatea înmormântărilor ad sanctos:

„În definitiv, noi credem că putem fi de ajutor răposaţilor numai pomenindu-i cu evlavie prin Jertfa Euharistică, prin rugăciuni, prin pomeni (...). Apoi, referitor la manifestările de cinstire aduse trupului, orice s-ar face, nu aduce nici un avantaj pentru mântuirea lui, ci este o datorie de umanitate născută din acel sentiment natural prin care - aşa cum spunea Paul (Ef 5,29) - nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup” (18,22).

Sfânta Liturghie este cea mai importantă Prevalenţa progresivă a practicilor specific creştine - rugăciune, Jertfa Euharistică, pomeni - deschidea noi perspective spirituale, mintale şi comportamentale diferite de obiceiurile ancestrale. Mai ales prin iniţiativa comunităţilor monastice, s-a format un nou „model”, care punea comunitatea creştină (şi cu rol prevalent ierarhia) în centrul comemorării credincioşilor răposaţi, alături de familie sau chiar în locul ei: Euharistia, celebrată cu ocazia funeraliilor şi a aniversărilor morţii, evocarea tuturor răposaţilor în decursul Liturghiei (memento), împărţirea de pomeni săracilor, au contribuit la „spiritualizarea” unui cult care timp de secole se mişcase între graniţele nu întotdeauna definite ale sacrului şi profanului. Din aceste transformări derivă atitudini colaterale care vor dăinui în timp.

(Traducere şi adaptare după La memoria dei defunti, Dal corpo all'anima de Carlo Carletti; L'Osservatore romano, 1 noiembrie 2009)

Réquiem aetérnam dóna eis, Dómine... (Odihna cea veşnică dă-o lor, Doamne...).

Recviem, primul cuvânt de la antifona cu care începe una din Liturghiile pentru cei răposaţi, este un termen folosit pentru a indica toate cântările Liturghiei pentru răposaţi.

Deseori termenul réquiem e folosit şi pentru a desemna prohodul pentru comemorarea credincioşilor răposaţi.

Polifonia sacră are nenumărate Réquiem-uri celebre (de ex., Réquiem-ul de Mozart, de Verdi etc).

În tradiția creștin-ortodoxă prohodul este denumirea Slujbei de înmormântare a Domnului din Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor. Există și un Prohod al Maicii Domnului, care se cântă în seara de 14 august, înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului (15 august).

Generic, mai este numită „prohod” orice Slujbă de înmormântare. „Prohodire” înseamnă jelire, bocet, plângerea unei persoane care a murit.

16 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

DOSSIER

Ce cred catolicii despre Purgatoriu? În rezumat, Purgatoriul este condiţia sau procesul în care, printr-o suferinţă vremelnică, sufletele răposaţilor care au murit în starea de har sfinţitor sunt purificate de efectele păcatului, pentru a putea intra nepătate în fericirea veşnică. Mai pe larg, în Catehismul Bisericii Catolice (1030-1031) se arată că: „Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. [...] Biserica numeşte Purgatoriu această purificare finală a celor aleşi, care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi”. Însă nu toate confesiunile creştine dau aceeaşi interpretare traseului care îl aşteaptă pe om după moarte. Biserica Catolică învaţă că, la moarte, fiecare om trebuie să se prezinte în faţa lui Dumnezeu pentru judecata particulară.

Dacă omul a murit în harul şi prietenia lui Dumnezeu primite la Botez, iar viaţa pe care a trăit-o pe pământ a fost astfel încât nu a lăsat în sufletul său urma niciunui păcat, sufletul va merge direct în Rai, unde se va uni pentru vecie cu Domnul şi Mântuitorul său. Dacă însă, deşi împăcat cu Dumnezeu prin căinţa faţă de păcatele săvârşite, sufletul este încă întinat de consecinţa acestor păcate, el va trebui să petreacă un timp de curăţire în Purgatoriu (descris de unii teologi ca un dor sfâşietor, de alţii ca focul unei dorinţe mistuitoare etc.). În plus, în legătură cu iertarea păcatelor săvârşite şi ispăşirea datorată pentru acestea, Biserica Catolică învaţă că putem aduce reparare pentru păcatele noastre şi ale altora fie încă din timpul vieţii prin participarea la Sacramente, prin rugăciuni şi fapte bune (scurtând astfel timpul de petrecut în Purgatoriu), fie prin suferinţa purificatoare de după moarte, chiar în Purgatoriu. În fine, pentru cei care refuză cu bună ştiinţă harul şi prietenia lui Dumnezeu nu există decât a treia cale, iadul.

Bisericile Orientale sui jures au aceeaşi învăţătură, deşi nu folosesc întotdeauna termenul „purgator”.

Bisericile Ortodoxe admit o stare in-

termediară între cer şi pământ, pe care sufletul o „străbate” după moarte, dar fără a o defini în mod expres. Credinţa ortodoxă în eficacitatea rugăciunilor şi a pomenilor pentru răposaţi afirmă însă implicit posibilitatea purificării sufletului de consecinţele păcatului, după moarte, cu condiţia ca persoana să se fi căit de păcate deja din timpul vieţii.

Biserica Anglicană „Catolică” şi Biserica Metodistă, precum şi mormonii recunosc posibilitatea sufletului de a se purifica după moarte. Majoritatea confesiunilor protestante însă consideră că odată ce omul l-a acceptat pe Isus Cristos drept „Mântuitor personal”, el nu mai poate păcătui, şi această adeziune sinceră şi din toată inima este suficientă pentru ca în momentul morţii sufletul celui răposat să se unească instantaneu cu Mântuitorul său. (Această învăţătură se leagă de ideea îndreptăţirii exclusiv prin credinţă şi, cel puţin indirect, de respingerea specific protestantă a practicii indulgenţelor, practică interpretată – într-un anumit context istoric – ca o tentativă de „cumpărare” a harului lui Dumnezeu).

Deşi contestată de unele confesiuni creştine, ideea de Purgatoriu se întemeiază atât pe Biblie, cât şi pe cele mai vechi practici atestate de tradiţia Bisericii. Tot în Catehismul Bisericii Catolice (1031-1032) se arată că doc-

trina despre Purgatoriu, definită mai ales la Conciliile din Florenţa (1439) şi Trento (1563), se bazează pe practica rugăciunii pentru răposaţi menţionată deja în Vechiul Testament: „De aceea Iuda Macabeul a adus ispăşire pentru cei morţi, ca să poată fi eliberaţi de păcatul lor” (cf. 2Mac 12, 42-36). Alte referiri veterotestamentare la Purgatoriu se găsesc în Zah 13, 9 şi 1Sam 2,6. În Noul Testament, referiri indirecte la Purgatoriu se găsesc în Mt 5, 25-26, In 20, 31, 1Pt 3,19 1Cor 3,15. Cât priveşte tradiţia, inscripţiile din catacombe, datând din primele veacuri ale creştinismului, includ rugăciuni pentru răposaţi. E bine cunoscută cererea Sfintei Monica prin care aceasta îl ruga pe fiul ei, Sfântul Augustin, ca după moartea ei să o amintească la Jertfa Sfintei Liturghii. Părinţii Bisericii s-au referit adesea în scrierile lor la purificarea de după moarte, şi numeroşi sfinţi au avut o evlavie deosebită pentru Biserica Ispăşitoare, adică pentru sufletele aflate în suferinţa Purgatoriului, oferind pentru ele numeroase jertfe şi rugăciuni constante. Într-o alocuţiune din acest an, Papa Benedict al XVI-lea, vorbind despre Sfânta Ecaterina din Genova (1447–1510), arăta că în perioada când a trăit aceasta purificarea sufletelor era descrisă ca un loc precis în spaţiu, dar Sfânta s-a detaşat de acest model, descriind Purgatoriul ca pe un foc interior. Ea afirma că ataşamentele negative şi suferinţa care derivă din păcat împiedică sufletul să se bucure de vederea beatifică a lui Dumnezeu. Şi comenta Sfântul Părinte: „Şi noi simţim cât de departe suntem, cât de plini suntem de atâtea lucruri, încât nu-l putem vedea pe Dumnezeu. Sufletul este conştient de imensa iubire a lui Dumnezeu, şi de dreptatea Lui desăvârşită, şi de aceea suferă că nu a ştiut să răspundă într-un mod corect şi desăvârşit la această iubire; şi însăşi iubirea faţă de Dumnezeu devine o flacără; iubirea însăşi curăţă sufletul de reziduurile păcatului”.

noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 17

DOSSIER

Liturghiile Gregoriene Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în mod deosebit Grigore cel Mare şi Augustin, referindu-se la grija faţă de cei răposaţi, insistau asupra importanţei deosebite pe care Jertfa Euharistică o are pentru odihna sufletelor celor trecuţi la cele veşnice.

Nu întâmplător, de numele Papei Grigore cel Mare este legată practica celor „treizeci de Liturghii” care trebuie celebrate treizeci de zile consecutiv şi care au rămas în istorie ca „Liturghii gregoriene”.

Originea şi motivaţiile acestei iniţiative sunt relatate cu tonuri vii şi pline de imagini într-un text din Dialoguri (4, 57, 14), lucrare atribuită lui Grigore cel Mare: „Trecuseră de acum treizeci de zile de la moartea lui Iustus (un monah, confrate al lui Grigore) şi eu am început să am compasiune faţă de el (...) şi mă întrebam dacă exista vreun mijloc pentru a-l elibera (cu aluzie la Purgatoriu). Atunci, chemându-l pe priorul mănăstirii noastre, Pretiosus, i-am spus: de atâta timp de acum, acel frate al nostru răposat este în chinul focului. Îi datorăm un act de caritate (...). Aşadar, mergi şi de astăzi, timp de treizeci de zile consecutive, să ai grijă să oferi pentru el Sfânta Jertfă”. După cele treizeci de zile în care fusese celebrată câte o Liturghie pentru Iustus, apare un confrate și anunță că sufletul acestuia fusese eliberat din Purgatoriu.

Imagine de la jumătatea secolului al XX-lea, reprezentând valoarea Jertfei Sfintei Liturghii pentru cei răposaţi

Sfânta Liturghie este cea mai importantă Povestirea din Dialoguri nu are pretenţia de a fi strict istorică, ci are mai degrabă caracter ilustrativ, reprezentativ pentru un gen literar foarte răspândit în Evul Mediu. Oricum, ea exprimă o practică ce s-a răspândit mai ales după anul 1000, ce uneori a avut un impact negativ asupra teologiei şi asupra celebrării Sfintei Liturghii, care ajunsese să fie percepută în primul rând ca o rugăciune pentru răposaţi.

Astfel că la Conciliul Tridentin (15451563) Liturghiile gregoriene figurează printre abuzurile care trebuie corecta-

te. Nu s-a renunţat la ele din respect faţă de Papa Grigore cel Mare, căruia i-au fost atribuite, şi pentru că acestea erau foarte populare.

Pentru a se evita înţelegerea greşită a Liturghiilor gregoriene, dusă uneori până la limita magiei, în 1967, Biserica a prevăzut o derogare de la succesiunea neîntreruptă a celebrării acestor Liturghii, dintr-un motiv neprevăzut sau dintr-o altă cauză rezonabilă: „Seria celor treizeci de Liturghii gregoriene, chiar dacă este întreruptă dintr-un motiv neprevăzut (de exemplu, o

boală), sau din altă cauză rezonabilă (de exemplu, celebrarea unei Liturghii de înmormântare sau a unei căsătorii), prin hotărârea Bisericii îşi păstrează în totalitate roadele pentru sufletul celui răposat, pe care practica Bisericii şi pietatea credincioşilor le-au recunoscut până acum. Preotul care celebrează Liturghiile gregoriene are obligaţia să completeze celebrarea celor treizeci de Liturghii. Ordinariul locului trebuie să vegheze să nu apară abuzuri” (Enchiridion Vaticanum 2, nr 966; 24 februarie 1967).

şi veche tradiţie ce exprimă o credinţă puternică în valoarea jertfei lui Cristos, teologia consideră că nu trebuie să uităm niciodată că nu putem şti nimic referitor la modul în care este acordat harul divin. De aceea nu se poate afirma cu certitudine că după celebrarea celor treizeci de Liturghii, sufletul celui răposat va fi eliberat din

Purgatoriu. În cele din urmă nu trebuie să uităm că Jertfa lui Cristos este pe deplin eficace pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri care „au mers înaintea noastră cu semnul credinţei şi dorm somnul păcii” în măsura în care viaţa noastră, întreaga noastră existenţă devine participare concretă la viaţa lui Cristos.

Aprecieri pastorale Liturghiile Gregoriene reprezintă cu siguranţă o practică legitimă, sugerată de credinţa autentică, dar există riscul ca mântuirea unui suflet să fie legată în mod automat de o practică, adică de simpla şi automata celebrare a celor treizeci de Liturghii consecutive.

Chiar dacă acceptă această pioasă 18 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

SEMNIFICAŢII LITURGICE

Rugăciunea pentru răposaţi Wilhelm Tauwinkl că credincioşii de pe pământ pot veni în ajutor sufletelor din Purgatoriu prin sufragii (nu numai rugăciuni, ci şi indulgenţe, pomană şi alte fapte de evlavie, mai ales oferirea Sfintei Liturghii).

Pe ce se bazează această credinţă? Ţinând seama de 2 Mac 12, 42-46, în iudaismul inter-testamentar exista convingerea că răposaţii care au murit în păcat pot fi ajutaţi prin rugăciune şi jertfă de ispăşire, cărora li se atribuia puterea de a curăţi păcatele. Creştinismul primar a preluat apoi această convingere a eficacităţii rugăciunii pentru morţi.

Apostolul Pavel vorbeşte despre ajutorul său de nădejde, Onisifor, într-un fel care arată că acesta din urmă nu mai era în viaţă; el îi doreşte „să-i dea Domnul să afle îndurare de la Domnul în ziua aceea” (2 Tim 1, 18).

Tradiţia creştină este bogată în mărturii de acest gen. În unele scrieri apocrife de la sfârşitul sec. II putem citi despre obiceiul creştin al rugăciunii pentru morţi: răposata Falconilla cere rugăciunea Teclei „pentru ca ea să poată fi aşezată în locul celor drepţi”. Tecla se roagă astfel: „Dumnezeul Cerului, Fiul celui Preaînalt, dă-i ei [mamei Trifena], după cum a voit, ca fiica ei, Falconilla, să vieţuiască în veci” (Acta Pauli et Theclae, 28 şi urm.).

Începutul lunii noiembrie este marcat de Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi (2 noiembrie), când se celebrează Liturghii pentru morţi şi creştinii obişnuiesc să înmulţească rugăciunile pentru cei răposaţi.

Acest fel de rugăciuni au sens doar dacă acceptăm existenţa Purgatoriului. Altminteri, dacă admitem doar cerul şi iadul ca posibilităţi după moarte, rugăciunile pentru morţi nu au nici un sens: cei care au primit osânda veşnică nu mai pot fi salvaţi în nici un fel, iar cei din ceruri nu au nevoie de rugăciuni (mai curând, noi avem nevoie de rugăciunile lor). Şi Biserica răsăriteană admite de facto existenţa Purgatoriului, chiar dacă nu foloseşte acest nume: obiceiurile legate de cultul morţilor — mult mai mult dezvoltate decât în Biserica Catolică — ar fi inutile dacă nu s-ar accepta posibilitatea unei stări intermediare după moarte, care poate fi depăşită şi cu ajutor din partea creştinilor care se roagă. În Biserica Catolică este un adevăr de credinţă faptul

Tertulian dă mărturie nu numai despre rugăciunea pentru morţi, ci şi despre oferirea jertfei euharistice în ziua aniversării trecerii la cele veşnice (De monogamia, 10; De cor. mil., 3; De exhort. cast., 11). Ciril al Ierusalimului, în descrierea Liturghiei, menţionează rugăciunea pentru morţi după prefacere, atribuind acesteia împăcarea celor morţi cu Dumnezeu (Cat. myst., 5, 9 şi urm.). Ioan Gură-de-Aur şi Augustin dau mărturie despre faptul că celor morţi le putem veni în ajutor şi prin pomană. Sfântul Augustin precizează că sufragiile nu le sunt de folos tuturor răposaţilor, ci doar celor care au trăit astfel încât acestea să le fie de folos după moarte (cf. De cura pro mortuis gerenda, 1, 3).

Inscripţiile mortuare creştine primare, din sec. II şi III, cuprind adesea un îndemn la rugăciunea pentru morţi, prin care să se ceară pentru cei răposaţi pace, bucurie, viaţă în Dumnezeu sau în Cristos.

Rugăciunea pentru morţi este posibilă, în ultimă instanţă, datorită ideii de „împărtăşire a sfinţilor”, aşa cum afirmă Crezul: „Conştientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Isus Cristos, Biserica celor aflaţi pe cale, încă din primele timpuri ale creştinismului a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi, pentru că sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor (2 Mac 12, 45), a oferit şi jertfe pentru ei” (Lumen gentium, 50). noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 19

SUFLET TÂNĂR

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Pentru că am început Anul Pastoral în care avem ca temă „Bucurați-vă mereu în Domnul!” vreau să-ți vorbesc despre BUCURIE. Lumea în care trăim are nevoie de oameni plini de bucurie.

Lumea ce ne înconjoară caută profeţi ai bucuriei.

Lumea de lângă noi este dornică de apostoli ai bucuriei.

Bucuria vorbeşte despre sinceritate şi deschidere.

Bucuria face cunoscut entuziasmul şi speranţa.

Bucuria dezvăluie motivaţia şi iubirea.

Când întâlneşti un om lipsit de bucurie, îl întrebi: Ce s-a întâmplat? Eşti bolnav?

Nu te mai înţelege nimeni?

Ai primit observaţii de la cei mari?

Te-a certat cineva? Te-a jignit cineva? Îţi vrea cineva răul?

Bucuria este un semn de mulţumire interioară.

Bucuria este un semn de împlinire sufletească.

Bucuria este rod al Duhului Sfânt.

Te bucuri când întâlneşti pe cineva drag.

Te bucuri când ai descoperit ceva frumos.

Te bucuri când primeşti un cadou.

Bucuria vrea să fie căutată, cultivată şi păstrată.

Bucuria cere înţelegere, colaborare şi armonie.

Bucuria este sinceră când are la bază umilinţa, dezinteresul şi pacea.

Omul plin de bucurie uită interesele proprii.

Omul plin de bucurie aduce cu sine atmosferă de voie bună.

Omul plin de bucurie este căutat de toţi.

Când întâlneşti un om plin de bucurie, ai vrea să nu te mai desparţi de el.

Când eşti departe de el, îl cauţi în memoria sufletului.

Când eşti copleşit de gândurile tale, el are influenţă asupra ta.

Bucuria este legată de fericire.

Toţi oamenii caută bucuria şi fericirea!

Bucuria creştină este virtute.

Pr. Daniel BULAI

Deschiderea Anului pastoral 2011-2012

Festivalul de Deschidere a Anului pastoral 20112012 a dat startul activităților ce se vor desfășura anul acesta sub motto-ul „Bucurați-vă mereu în Domnul!”.

Tinerii din toate parohiile din București, însoțiți de responsabilii grupului, au venit sâmbătă, 15 octombrie, la Teatrul Evreiesc din București pentru a pune în scenă „bucuria”. Bucuria de a fi cu ceilalți, bucuria pe care o simt atunci când se apropie de Isus, bucuria a tot ceea ce trăiesc și simt în fiecare zi, bucuria în nenumăratele ei forme. Am avut parte de multe reprezentații care au reușit să aducă pe chipuri zâmbete, dar și de scenete care ne-au făcut să medităm asupra acestui cuvânt atât de simplu, dar și profund: bucurie.

Tinerii care fac parte din Echipa diecezană au reușit să facă din acest festival un adevărat eveniment. Grupurile parohiale participante au fost întâmpinate la intrarea în teatru și invitate pentru fotografia de grup în fața unui panou special, menit să le amintească de acest festival.

Prezentarea Festivalului a fost făcută sub forma unor decernări de premii. Astfel nimeni nu a plecat fără premiu și nimeni nu a fost nemulțumit de diploma primită.

Părintele Daniel Bulai i-a salutat cu căldură pe tinerii prezenți la eveniment, pe preoții care au însoțit grupurile de tineri și toate persoanele care au luat parte cu bucurie la Festivalul ce a marcat deschiderea Anului Pastoral 2011-2012. Pentru a ne încuraja, părintele Daniel ne-a transmis gândul de bine al Arhiepiscopului nostru Ioan Robu, dar și binecuvântarea Excelenței Sale la început de drum și ne-a invitat „să ne bucurăm pentru că la acest Festival participăm la o adevărată oră de cateheză și avem ocazia să învățăm unii de la alții!” Încurajați să fim în continuare creștini de calitate pentru a mărturisi credința, prezentatorii Festivalului ne-au invitat să luăm parte în număr cât mai mare la activitățile ce vor urma și astfel să transmitem tuturor bucuria la care am fost invitați. Sperăm că fiecare tânăr care a fost prezent la

festival a luat cu sine bucuria de a fi împreună cu ceilalți, bucuria de a participa la activitățile Arhidiecezei, bucuria de a împărtăși bucuria noastră și celor ce nu au reușit să ajungă.

Iulia PALU

20 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

Întâlnirea preoților implicați în pastorația tineretului În ziua de 5 octombrie 2011, în Palatul Arhiepiscopal din București a avut loc întâlnirea preoților care se ocupă cu tinerii în Arhidieceza de București cu Preasfinţitul Cornel Damian și cu responsabilul pentru pastorația tineretului, părintele Daniel Bulai. Într-un prim moment, fiecare preot a făcut o scurtă prezentare a diferitelor activităţi din parohia lui, împărtășind astfel bucuriile, dar și dificultațile din activitatea cu tinerii.

Preasfinţitul Cornel i-a încurajat pe preoți să continuie cu bucurie și speranţă această slujire alături de tineri. Împărtășindu-ne din experienţa lui de la Madrid, a spus că este important ca tinerii să-l vadă pe preot la rugăciune, împreună cu ei. A încurajat astfel inițierea orelor de adorație cu tinerii în parohii, pe lângă activitățile de cateheză sau alte activități și a propus o formare permanentă pentru preoții tineri. De asemenea, a adus în discuţie Acţiunea Catolică, cum să o promovăm în Arhidieceza de București, dacă cineva se simte chemat să fie asistent spiritual pentru această asociație, şi relația cu celelalte asociaţii din parohii. Pentru grupurile Scout, părintele Dominic Hârja a fost numit asistent spiritual.

Părintele Daniel Bulai i-a invitat la dialog pe preoții prezenți, aducând în discuţie mai multe subiecte: tinerii astăzi, tinerii și Biserica, preoții și tinerii. Astfel a început o serie de împărtășiri personale de experiență. S-a subliniat importanța animatorilor parohiali ca lideri în grupul de tineri, importanţa sălii de cateheză pentru tineri, a relațiilor cu familiile, precum și coerența mărturiei preotului. S-a subliniat faptul că preotul trebuie săşi păstreze identitatea în fața tinerilor prin semne

vizibile care să-i ajute pe aceştia: purtarea colarului, păstrarea titulaturii de „părinte” în relaţia cu tinerii, sublinierea sensului sacru prin frumuseţea celebrărilor liturgice etc. A fost apoi subliniată importanţa Evangheliei în pastorație: să stăm de vorbă cu Isus prin Evanghelia sa, deoarece cunoaşterea Evangheliei este necesară pentru a-l cunoaște pe Isus. S-a vorbit despre creativitate, despre inițiative locale în parohii, despre entuziasm, despre „spiritul creștinesc” ce trebuie să fie prezent mereu în toate activitățile tinerilor din parohii.

S-a stabilit ca nouă preoți participanţi la întâlnire să propună o schemă de cateheză pentru o lună, cu trei teme specifice și să se ajungă la un plan catehetic comun care să fie publicat pe: www.tic. ro. În încheiere ne-a fost prezentat Planul Pastoral 2011-2012, tema acestui an fiind: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” (Fil 4,4).

La întâlnire au participat optsprezece preoți care sunt implicaţi în pastorația tineretului. A fost un moment benefic și de împărtășire pentru fiecare participant.

A consemnat Pr. Ioan RĂILEANU

TIC pe Facebook Hey, tinere! Centrul diecezan pentru pastoraţia tinerilor şi-a creat pagină pe Facebook. Dacă vrei să comunicăm mai mult şi mai rapid, nu ezita să ne adaugi în lista ta de prieteni.

Aşadar, ne vedem pe Facebook!

Citeşte mai mult: www.tic.ro

Curs de formare pentru tinerii animatori În perioada 11-13 noiembrie va avea loc Cursul de formare pentru tinerii animatori din parohiile Arhidiecezei noastre, care se va desfăşura la Mănăstirea Sfânta Agnes, din Popeşti Leordeni.

Programul va începe vineri, 11 noiembrie, la ora 19:00 (primirea participanţilor se va face începând cu ora 16.00) şi se va încheia duminică, 13 noiembrie, la ora 14:00.

Suntem în anul în care Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea îi îndeamnă pe tineri la bucurie punându-și încrederea în Isus Cristos: „Bucurați-vă mereu în Domnul!” Cursul din această toamnă va pune accentul pe redescoperirea animatorului în grupul parohial (CINE SUNT EU?) și pe viața spirituală a animatorului (RELAȚIA CU DUMNEZEU). noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 21

din LUMEA CREDINŢEI

Dominic Savio Un copil sfânt Dominic Savio s-a născut la Riva de Chieri, în Italia, la 2 aprilie 1842. Tatăl lui se numea Carlo şi era fierar, iar mama lui, Brigida Gajato, era croitoreasă. În familie, Dominic a primit o profundă educaţie creştină.

Îi plăcea să ministreze la Sfânta Liturghie. Uneori ajungea mai devreme şi găsea biserica închisă. Atunci se așeza în genunchi în fața ușii și se ruga.

În familie se rugau adesea împreună. Într-o zi, când un musafir a început să mănânce fără să se roage, Dominic i-a făcut observație.

La vârsta de șapte ani a primit pentru prima oară Sfânta Împărtășanie. Cu multă seriozitate, Dominic a hotărât ca din acea zi să ducă o viaţă de sfinţenie.

Mai târziu, profesorul lui l-a recomandat lui don Bosco, care l-a primit în Oratoriul său. Aici don Bosco îi învăţa pe copii că toţi sunt chemaţi la sfinţenie.

Dominic simțea o dorință vie de a deveni sfânt. Don Bosco l-a învățat să nu neglijeze studiul și rugăciunea, și l-a îndemnat să se joace bucuros cu colegii lui.

Lui Dominic îi plăcea să-i ajute pe ceilalți. Îi îngrijea cu bucurie și disponibilitate pe cei bolnavi și găsea mereu pentru fiecare un cuvânt de încurajare.

22 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

Într-o zi, doi colegi, după ce s-au certat și s-au insultat, au început să se bată. Dominic a intervenit, iar după ce i-a separat, i-a mustrat. În cele din urmă, cei doi colegi și-au cerut iertare și s-au împăcat.

În timpul vacanţelor, pe care le petrecea în familie, Dominic îi învăţa catehismul pe fraţii lui mai mici şi le povestea diferite lucruri frumoase pe care le auzise la oratoriul lui don Bosco. Înainte de a muri, a cerut să primească ultimele sacramente, și l-a rugat pe tatăl lui să-i citească rugăciunea de pentru o moarte bună.

Dominic Savio a murit la 9 martie 1857. După o lună ar fi împlinit 15 ani.

La 12 iunie 1954, Papa Pius al XII-lea l-a declarat sfânt pe Dominic Savio. Era primul copil ridicat la cinstea altarelor.

Când Dominic s-a îmbolnăvit, medicul l-a sfătuit pe Don Bosco să-l trimită pe copil în familie, pentru că aerul de acasă i-ar face bine. Dominic însă nu și-a mai recăpătat puterile.

După „Viața lui Dominic Savio în desene”, www.donbosco.ro Adaptare de Cristina GRIGORE

COLOREAZĂ!

noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 23

ÎNDRUMAR MEDIATIC

Lumea virtuală versus lumea reală Pr. Liviu Bălăşcuţi

În vara aceasta, am fost în vizită la o familie pe care o cunosc de mult timp. La întâlnirea noastră era prezent și unul dintre fii, care are 17 ani. A venit, a mâncat prăjitura, dar nu a scos nici un cuvânt, deși ne cunoșteam foarte bine. Tot timpul a scris mesaje, pe sub masă, pe telefonul mobil; noi parcă nici nu existam pentru el.

Era într-o lume a lui, într-o lume virtuală. Glumind, i-am sugerat mamei, vizibil deranjată de atitudinea fiului, că dacă va voi să-i capteze atenția va trebui să înceapă să-i scrie și ea SMS-uri.

Lumea virtuală este un lucru extraordinar și benefic în măsura în care ne folosim de ea pentru a ne face viața mai ușoară. Ea devine o problemă atunci când se transformă într-un refugiu, când preferi să trăiești mai mult virtual decât real.

De ce atrage așa de mult virtualul?

Unii spun că ceva în viața ta nu funcționează cum trebuie sau cum ți-ai dori și atunci este mai ușor să te ascunzi decât să lupți cu realitatea. De exemplu, celor timizi le este mai ușor să comunice pe forum-uri/chat-uri/e-mail-uri decât în

viața reală, deoarece, din cauza emotivității excesive, puși în fața unui interlocutor, simțindu-se priviți, se intimidează, își pierd cuvintele și rămân apoi cu frustrarea că știau ce să spună, dar nu au putut.

Ce spune psihiatrul?

Dr. Himanshu Tyagi, expert psihiatru al West London Mental Health NHS Trust, atrage atenţia asupra efectelor negative pe care le au asupra tinerilor site-urile de comunicare virtuală precum MySpace sau Facebook. „Lumea virtuală este o lume în care totul se mişcă rapid şi se schimbă permanent, o lume în care relaţiile se pot termina foarte uşor, cu un simplu click de mouse, în care îţi poţi şterge oricând profilul dacă nu îţi mai este pe plac şi îţi poţi construi o nouă identitate într-o clipită. Persoanele obişnuite cu ritmul rapid al comunicării virtuale ar putea să găsească lumea reală drept plictisitoare şi lipsită de satisfacţii”, a declarat doctorul Tyagi în cadrul întâlnirii anuale a Colegiului Regal al Psihiatrilor, desfăşurată la Londra.

Același specialist apreciază că persoanele cu identităţi online pot ajunge să pună mai mare preţ pe acestea decât

pe viaţa lor reală şi au chiar o viziune cu potenţial periculos asupra lumii. Tinerii născuţi după 1990 sunt mai vulnerabili în faţa acestui fenomen, fiindcă ei nu cunosc lumea fără internet şi fără comunicarea virtuală. Viziunea lor asupra prieteniilor şi relaţiilor interumane este diferită de cea reală, de aceea şi interacţiunea cu oamenii are deseori de suferit.

Comunicarea virtuală poate crea un comportament impulsiv şi poate duce chiar la creşterea ratei suicidului printre copii şi adolescenţi, mai semnalează psihiatrul britanic, citat de BBC. Din păcate, nici medicii psihiatri nu sunt foarte bine pregătiţi în tratarea problemelor psihice generate de utilizarea internetului, crede dr. Tyagi. Potrivit unei statistici, majoritatea psihiatrilor nu cunoaşte impactul pe care internetul îl are asupra tinerei generaţii.

„În lumea virtuală, florile nu sunt parfumate, în realitate, da...”

Uneori e imposibil să ții legătura cu ceilalți care sunt departe și atunci apelezi la telefon, Yahoo Messenger, Facebook, Twiter etc.

Distanța poate justifica alegerea mediului virtual pentru comunicare, dar niciodată aceste mijloace nu pot egala ca intensitate și calitate o întâlnire față în față. O privire, o atingere, parfumul unei persoane, un zâmbet în colțul gurii, un gest discret nu se pot vedea pe monitor sau simți la telefon.

Un comentariu, un „like”, un „smiley” nu trebuie și, de fapt, nu au cum să înlocuiască o îmbrățișare, un zâmbet sau o discuție reală.

Viața reală este frumoasă atunci când o simți.

24 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

ARTA DE A TRĂI

„Lacrimile sunt cuvinte pe care inima nu poate să le rostească” Cristina ŞOICAN Orice om are experienţa morţii şi ştie că moartea este soarta comună tuturor oamenilor, este «cale întregii lumi». Şi chiar ştiind acest lucru, atunci când treci prin experienţa pierderii unei fiinţe dragi, nu este deloc uşor.

Despărţirile, în general, sunt aducătoare de tristeţe. Dar atunci când cineva dintre cei dragi ai tăi trece. Dincolo este dureros și greu de acceptat, iar şocul este atât de puternic, că pur şi simplu refuzi să crezi şi eşti copleşit.

Moartea aduce cu sine o suferinţă profundă cauzată de pierderea legăturilor umane, afective, şi doar trecerea timpului reuşeşte să arunce o umbră de alinare peste acest dor plin de durere.

Definiția doliului

Pentru a descrie durerea pricinuită de moartea cuiva şi semnele exterioare prin care se exprimă această durere este folosit termenul doliu.

Doliul presupune o oarecare retragere sau îndepărtare de viaţa socială. Această cutumă are fundamente solide, deoarece în perioada de doliu este important să stai cu tine însuţi, să te confrunţi cu durerea fără să încerci s-o negi, să te gândeşti ce a însemnat pentru tine cel care nu mai este, să-ţi asumi regretele pentru că nu ai făcut sau nu ai spus

Veșmintele de culoare neagră

Deşi astăzi nu se mai atribuie doliului vestimentar aceeaşi importanţă ca altădată, hainele negre reprezintă un semn exterior al doliului. Purtarea veşmintelor de culoare neagră după moartea unui apropiat este un obicei care a fost preluat din cultura greco-romană păgână. Cei care nu credeau în viaţa de după moarte îşi jeleau morţii căzând

Doliul în inimă

„Doliul este în mod strict destinat celor vii. Doliul este impus pentru că îi ritmează existenţa celui viu, îi dă anumite prescripţii şi îi fixează un anumit timp. Pentru că suferinţa trebuie organizată şi chiar asta face doliul, nu lasă suferinţa aşa, să se descătuşeze anarhic, ci o dirijează, o prescrie şi, în felul ăsta, e un serviciu evident pe care îl aduce existenţei, ca toate ritualurile, de altfel“, explică etnologul Şerban Anghelescu.

Doliul după o persoană dragă îl porţi toată viaţa, iar re-

anumite lucruri când ai fi putut încă să faci asta. După perioada de doliu, oamenii „se întorc la viaţa” socială, iar dacă aceasta a fost trăită corespunzător, durerea şi rana produse de moartea celui apropiat se estompează şi au ca rezultat creşterea şi îmbogăţirea umană şi spirituală a persoanei.

Doliul te face să reflectezi asupra sensului şi efemerității vieții, poate să schimbe comportamentele, aşteptările şi ierarhia valorilor celor care trec prin experiența unui deces.

pradă disperării, iar negrul era tocmai semnul deznădejdii. În timp, doliul a căpătat alte semnificaţii. Nu mai exprimă deznădejdea, ci durerea pricinuită de despărţire şi poate fi un semn exterior al faptului că vrei să-ţi plângi durerea, că ai nevoie de timp ca să accepţi pierderea suferită.

nunţarea la hainele de doliu nu aduce după sine uitarea persoanei trecute la cele veşnice. Vestimentar, fiecare poartă doliu atât cât poate sau cât vrea, pentru că nu există o regulă în acest sens, ci doar obiceiul locului. Și oricum, negrul veșmintelor, oricât ar fi de intensă culoarea, nu reuşeşte să exprime durerea pe care-o ai în suflet, atunci când îţi moare cineva drag. Cred că este mai puţin important dacă te îmbraci în negru o lună, trei, şase sau douăsprezece. Fiecare persoană trăieşte doliul în felul său.

După doliu există viață, după moarte există viață

Este greu și dureros să accepți moartea unei ființe dragi, dar credinţa îţi dă putere să mergi mai departe. După durerea din primul moment, atât de firească și de umană, apare mângâierea sufletească pe care ți-o dă credința în înviere. Pentru noi, creștinii, fără credința în Înviere viața și existența și-ar pierde sensul. Pentru că „ dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică”, ne spune Apostolul neamurilor (1 Cor 15, 17). Cei care cred în Înviere au po-

sibilitatea să continue legătura cu persoanele dragi care au murit, rugându-se pentru ele şi cerându-le să mijlocească în favoarea lor. Rugăciunea pentru cei răposați ne ajută să-i simțim încă aproape de noi, în ciuda absenței lor fizice.

Credinţa în înviere te ajută să realizezi faptul că după doliu există viaţă (oamenii „se întorc la viaţa” socială), aşa cum după moarte există viaţă (veşnică). noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 25

VLADIMIR GHIKA

Regina Maria şi prinţul Ghika, cel „prin firea lui un sfânt” Nicolae MAREŞ Acum când lumea creştină aşteaptă nerăbdătoare beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, cred că puţini au cunoscut şi mai cunosc preţuirea deosebită pe care i-a purtat-o încă din tinereţe Regina Maria a României acestei fiinţe nobile, cu adevărat rare. Nu ştiu dacă la dosarul legat de declararea lui ca Fericit, alături de Ieremia Valahul, trimis de cei îndrituiţi la Vatican, a fost trecută şi mărturia protestantei Maria, Regină a României. Destul de simplă, ea cântăreşte greu. Amintesc că tânăra prinţesă l-a cunoscut pe Monsieniorul Ghika într-o situaţie critică plină de inedit, scenă pe care a evocat-o în scrierile sale (Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, pp. 363-365).

Totul s-a petrecut în 1913, în timpul războiului balcanic, când Maria a hotărât pentru prima oară să se implice în acţiuni de caritate pentru a alina durerile oştirii române, ajutându-i şi salvându-i pe răniţii seceraţi de gloanţe pe fronturile de luptă. În toamna anului 1913 a trecut Regina pentru prima dată, cu acordul regelui Carol I, prin „botezul” focului, iar nu peste multă vreme, în timpul bătăliilor din 1917-1918, a devenit „Mama răniţilor” de la Mărăşeşti, Mărăşti şi de pe alte câmpuri de luptă. Cu o dârzenie ieşită din comun, Maria, încoronată Regină încă din 1914, a sărit eroic să îi salveze pe cei care se luptau cu moartea, personal înfruntând cele mai molipsitoare boli. A avut câteva personaje model în activitatea de caritate pe care a desfăşurat-o, despre care nu s-a vorbit decenii de-a rândul: pe dr. Jean Cantacuzino, pe superioara călugăriţelor din Ordinul Saint Vincent de Paul din Bucureşti, sora Pucci, şi mai ales pe Vladimir Ghika, „coborâtor din voievozii români de demult”. În Povestea vieţii mele, cât şi în alte scrieri, Regina Maria a evocat numeroasele şi dramaticele momente trăite direct pe front, descriind cu mare har şi afecţiune figurile luminoase ale Doamnelor de companie care au fost alături de ea: Elisa Brătianu, doamna de onoare Mavrodi, Elena Perticari, fiica doctorului Davila, „femei fără teamă şi pline de patriotism”, la care le-am adăuga şi pe ficele sale.

Misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului Din medalionul scris, consacrat Monsieniorului Ghika, „preot prin chemarea de sus” rezultă că acesta avea o adâncă simpatie pentru Biserica Romano-Catolică. El îşi înfrânse mulţi ani dorinţa de a trece la acea religie „din pricina mamei lui bătrâne şi mult iubite, a cărei inimă s-ar fi zdrobit dacă ar fi părăsit fiul ei religia ortodoxă în care fusese botezat”. „Însă cu toată inima şi cu tot sufletul făcea parte din cei ce simt apriga năzuinţă de a-şi jertfi viaţa în slujba semenilor lui. Ca şi sora Pucci, Vladimir era din fire un sfânt. Împreună cu călugăriţele cu care era întotdeauna în strânse legături, urmase chemării mele şi-şi oferise serviciile ca simplu infirmier. Îşi alesese câmpul lui de muncă în cel mai întunecat dintre toate corturile de bolnavi (din 26 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

Zimnicea), acela pe care îl poreclisem „iadul”; acolo erau duse cazurile cele mai fără nădejde; acolo culegea moartea cel mai bogat seceriş.

Aici se oferi Vladimir Ghika să facă serviciul de noapte printre muribunzi, neînfricat, fără să admită că s-ar putea obosi, nelăsându-se respins de nicio grozăvie, misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului, deşi era un om palid, plăpând, care părea fără sânge în vine şi de o sănătate şubredă.

Mult mai târziu în viaţă am fost meniţi să ne înţelegem în chestiuni religioase, dar n-am putut niciodată uita că împărţiserăm împreună zile de primejdie şi de grele încercări; se făcuse între noi o legătură pe care deosebirea de vederi religioase n-a putut să o slăbească.”

Despre dragostea de oameni şi de flori În contextul respectiv, Regina Maria evocă şi un alt episod, de data aceasta al ţăranului militar român, pe care autoarea îl aşază în paralel cu imaginea înălţătoare a prinţului Ghika. Şi ce cuvinte pline de simţire, venite parcă din altă lume. „O trăsătură caracteristică a țăranului român e dragostea (am spune noi, pe cale de dispariţie!) pentru flori”. „Era ceva care te mişca – subliniază Regina – până în suflet când vedeai ce bucurie făceam bolnavilor mei de câte ori le aduceam flori.

Aproape în fiecare zi primeam coşuri întregi trimise de la grădinile noastre de la Sinaia şi treceam necontenit prin întunecatele săli ale spitalelor noastre, aducând flori bolnavilor mei. Îndată ce soseam cu braţele pline de darul meu miresmat, sute de braţe se întindeau spre mine în dorul aprig de a primi o rămurică cât de mică.

Mulţi îşi puneau floarea la căpătâi, vârând cotorul sub cartea de identitate ţintuită de perete, unde le găseam a doua zi decolorate şi ofilite.

Cei care erau prea bolnavi pentru a se mişca le aşezau aproape de obrazul sau de buzele lor ca şi când petalele răcoroase şi colorate le-ar fi adus alinare; sute de ochi mă urmăreau cu priviri de recunoştinţă.

Multe flori am pus şi pe mormintele celor ce nu putuseră fi salvaţi. Le aşezam acolo în numele mamelor şi soţiilor şi al surorilor lor, sub razele luminosului nostru soare românesc....

Dar nu numai cei bolnavi aveau nevoie de florile mele; aproape n-am întâlnit un soldat care mergând după treburile lui să nu se oprească şi să întindă mâna spre mine ca să-i dau un trandafir, o gherghină, o crăiţă, o tufă mică pe care şi-o prindea cu mândrie la chipiu sau într-un nasture de la tunică. În ziua când a trebuit să plec, am rugat pe soţul meu să vină şi el, şi am făcut un imens parastas în mijlocul

câmpiei care văzuse atâta suferinţă dar şi atâta muncă pentru că biruisem grozava molimă şi pentru că puteau semenii noştri să se întoarcă la vetrele lor.

Oştirea era înşirată în jurul nostru într-un mare pătrat şi toţi cei ce munciseră împreună în acest câmp se adunaseră laolaltă la ceremonia despărţirii”.

Cu siguranţă printre ei era şi tânărul preot Vladimir Ghika, care prin faptele sale creştine se va impune ani de-a rândul, pretutindeni în ţară şi în lume. „Era o dimineaţă plină de soare şi lumina strălucitoare curgea ca o ploaie pe odăjdiile bogate ale preoţilor, pe capetele goale ale soldaţilor, pe capela albă ca zăpada a sorei Pucci şi peste haina mea albă de infirmieră.

A fost o cermonie care-ţi atingea inima; căci ne împrietenisem cu toţii teminic. Deşi eram pătrunşi de recunoştinţă pentru că puteam, în sfârşit, privi molima ca biruită ne părea rău că ne despărţim, căci nimic nu leagă pe oameni între ei ca munca în comun.

Când se sfârşi ceremonia, trecui încet în faţa tuturor celor aşezaţi în marele pătrat şi decorai pe fiecare cu câte o floare: ofiţeri, doctori, ordonanţe, soldaţi, şir după şir, aşa încât n-a fost unul care să nu poarte pe pieptul lui o fărâmă de culoare în

acea zi de rămas bun; iar când trecui de-a lungul frontului, toţi soldaţii izbucniră în urale şi glasurile lor tinere se ridicară în cor spre cer; dar ochii mei se umpleau de lacrimi când mă gândeam la cei pe care îi văzusem murind şi care n-aveau să se mai întoarcă la cei ce îi aşteptau”.

Sunt icoane din istoria românilor, sunt întâmplări petrecute cu aproape o sută de ani în urmă, întâmplări despre care până şi istoricii au uitat.

Evocarea din când în când a acelor evenimente ca şi medalionul meşteşugit de Regină cu harul unei poetese făcut prinţului eroic Vladmir Ghika şi oşteanului român ne pot alina din durerile noastre de zi cu zi, chiar şi numai gândindu-ne la ele.

noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 27

uvântul Domnului

rubrică realizată de Pr. Tarciziu ŞERBAN

omentariu la Evanghelia duminicală Duminica a XXXII-a (A) Evanghelia zilei: Matei 25,1-13 Capitolele 24 şi 25 alcătuiesc ultimul din cele cinci mari discursuri ale lui Isus reţinute de Sfântul Matei.

Acest loc îi conferă discursului un statut aparte întrucât precede relatarea Pătimirii şi Învierii glorioase a Mântuitorului. Moartea va exprima cine este cu adevărat Isus: nu un mesia politic devorat de propria-i mărire, ci Servitorul suferind care îşi dă viaţa pentru mulţimea oamenilor. Şi, de vreme ce moartea şi învierea lui Cristos au schimbat cursul istoriei, discursul eshatologic, pe care Isus îl pronunţă la sfârşitul activităţii sale, defineşte sensul acestei istorii.

De-a lungul acestui discurs, Isus pronunţă o parabolă prin care schiţează o nouă trăsătură a Împărăţiei cerului.

Dar, poate oare Împărăţia cerului să fie asemănată cu zece fecioare? De fapt, cele zece tinere nu sunt acolo decât ca un element al parabolei. Întreaga istorioară compară, în fond, Împărăţia cu o nuntă, iar trăsătura menită să fie pusă în evidenţă este aşteptarea de către Biserică a lui Isus Cristos glorificat.

Tinerele îi simbolizează pe creştini.

Fecioria lor face aluzie la corul fiicelor Ierusalimului din cartea Cântarea cântărilor, cor în care unii rabini din

acel timp îi vedeau pe acei ucenici care „străluceau” de lumina Torei şi care aşteptau cu dragoste venirea lui Mesia.

Cinci dintre tinerele noastre sunt numite nechibzuite, în timp ce celelalte cinci sunt numite înţelepte. În Evanghelia Sfântului Matei aceste calificative nu apar pentru prima dată. Înţelept sau prevăzător este numit, încă din primul discurs al lui Isus, omul care îşi construieşte casa pe stâncă, în opoziţie cu nechibzuitul care şi-o clădeşte pe nisip (Mt 7,24). Parabola împarte, aşadar, comunitatea creştină în două categorii: cei care împlinesc voinţa Tatălui şi cei care fac totul după capul lor. Or, una din ideile principale ale parabolei este aceea că Isus îi recunoaşte ca ai săi pe cei care împlinesc voinţa Tatălui. Supunerea la voinţa Tatălui constituie, aşadar, esenţialul învăţăturii lui Isus, în timp ce tema vegherii se situează într-o continuitate firească faţă de această temă majoră. Întorcându-ne la simbolismul parabolei, nu putem să nu remarcăm insistenţa asupra uleiului şi, implicit, a luminii. El face trimitere la bucuria primirii şi, totodată, la calitatea iubirii celor care veghează. Oare nu este semnificativ faptul că fecioarele

nechibzuite trebuie să meargă să-şi procure ulei? Semnificativ este şi faptul că tovarăşele lor nu le pot oferi din uleiul lor. Cu alte cuvinte, fiecare trebuie să-şi aibă propria rezervă de lumină (şi deci de sursă, de ulei) şi, în plus, nimeni nu poate veghea în locul altuia. Dar, momentul cel mai important este totuşi venirea Mirelui. Atunci este apreciată calitatea iubirii tinerelor, comportamentul comunităţii de-a lungul timpului de aşteptare.

Trebuie să nu uităm că întâlnirea dintre Dumnezeu şi om se situează în cadrul unui legământ de iubire. Or această iubire este cu atât mai bine dovedită când vegherea rămâne vigilentă în ciuda întârzierii Mirelui, a sosirii lui în miez de noapte…

Duminica a XXXIII-a (A) Evanghelia zilei: Matei 25,14-30 Parabola celor zece fecioare, pe care am meditat-o duminica trecută, este urmată în mod imediat de cea pe care o medităm în acestă duminică.

O astfel de succesiune e menită să explice aspectele esenţiale ale parabolei precedente. Într-adevăr, cazul servitorilor cărora li se încredinţează spre valorificare un anumit număr de talanţi este întrucâtva asemănător cu cel al tinerelor chemate să vegheze în aşteptarea întoarcerii Stăpânului lor.

Chibzuinţa de care dau dovadă şi cei care au investit banii în mod curajos 28 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

şi tinerele care şi-au pregătit din timp rezerva de ulei în aşa fel încât, la sosirea Mirelui, ele să-l poată întâmpina, echivalează cu împlinirea sarcinii încredinţate de către stăpân.

Particularitatea parabolei acestei duminici constă în evaluarea modului în care au fost valorificaţi talanţii (talentele, darurile, capacităţile etc.) pe care Stăpânul (Dumnezeu) i-a încredinţat slujitorilor (tuturor oamenilor) înainte de a pleca în călătorie. Într-adevăr, în timpul absenţei Stăpânului primii doi servitori se dedică

valorificării acelui pontenţial pe care îl reprezintă talanţii primiţi. Ei îşi asumă riscul unor investiţii care le vor aduce satisfacţia câştigului pentru Stăpân.

Acesta, cerându-le cont la întoarcerea sa, de modul în care au utilizat banii încredinţaţi, îi laudă şi îi răsplăteşte pentru credincioşia lor oferindu-le dreptul de a lua parte la bucuria Lui. Dimpotrivă, cel de-al treilea servitor este aspru criticat pentru lenea de care a dat dovadă şi mai ales pentru modul în care se raportează faţă de Stăpân. El manifestă o atitudine tipică mentalită-

ţii fariseice, preocupată să îi restituie lui Dumnezeu strict ce este al său. Or, o astfel de atitudine ne aduce aminte de cuvintele lui Isus din Predica de pe munte: „dacă dreptatea voastră nu o întrece pe cea a fariseilor şi a cărturarilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Mt 5,20).

Parabola ne interpelează pe fiecare asupra modului în care ne valorificăm noi talanţii primiţi. Aduc ei rodul aşteptat de Dumnezeu, de familie, de societate, de Biserică? Timpul Bisericii – ce culminează cu a doua venire a lui Cristos – este spaţiul de libertate oferit fiecăruia pentru a-şi auma res-

ponsabilităţile. Fericit servitorul pe care Stăpânul îl va găsi veghind. El va fi făcut părtaş de bucuria Stăpânului.

Nu la fel va fi şi cu ceilalţi. Ei vor fi aruncaţi afară. Acolo vor plânge şi vor scrâşni din dinţi…

CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI (A) Evanghelia zilei: Matei 25,31-46 Pentru sărbătoarea Cristos, Regele universului, cu care se şi închie anul liturgic, Biserica ne propune în acest an (A) unul din cele mai grandioase „tablouri” ale Evangheliei Sfântului Matei. El surprinde un moment decisiv al istoriei umanităţii: reunirea tuturor popoarelor dinaintea tronului de judecată, tron pe care este aşezat însuşi Fiul Omului – nu altcineva decât Isus Cristos înviat şi glorificat la dreapta Tatălui în ceruri. Într-adevăr, conform revelaţiei Sfintei Scripturi şi mai ales a Evangheliilor, întreaga umanitate sau, mai exact, fiecare om care o alcătuieşte, se va afla la un moment dat dinaintea Regelui universului căci Lui îi revine să îi aşeze pe cei pe care îi numeşte binecuvântaţii Tatălui meu (v.

34) în prezenţa moştenirii Împărăţiei.

Pasajul Judecăţii universale, descris cu trăsăturile unei turme reunite dinaintea păstorului, face aluzie la textul din cartea profetului Ezechiel 34,17-22 (citit în această duminică la

Lectura I) unde Dumnezeu promite să ia sub oblăduirea lui şi să aibă grijă de poporul său. Expresiile de afecţiune cu care este descrisă atenţia acordată fiecărei oi sunt completate de alte expresii care descriu dreptatea pe care le-o va face celor persecutate şi oropsite de celelalte oi. Isus nu împrumută în totalitate scenariul lui Ezechiel.

Elementele originale care compun descrierea din parabola evanghelică reordonează accentele tabloului în aşa fel încât Isus să poată fi identificat cu Fiul Omului, Cel căruia îi revine – în virtutea gestului dăruirii de sine în favoarea celor mulţi, dăruire ce culminează cu moartea pe cruce dar şi cu Învierea sa glorioasă – misiunea de a-i reuni pe cei pentru care şi-a dat viaţa, în Împărăţia pregătită pentru ei. În plus, în parabolă se face referinţă la un criteriu simplu de departajare a celor care îi aparţin – şi care sunt numiţi binecuvântaţii Tatălui meu (v. 34) –, de cei care nu îi aparţin – şi care sunt numiţi blestemaţi

(v. 41). Criteriul în virtutea căruia se va opera această departajare este cel al slujirii ori al neslujirii celor flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi, din închisoare cu care Isus Cristos se identifică. O astfel de identificare depăşeşte cu mult ideea unei protecţii acordate, fie ea şi a lui Dumnezeu. Ea ne indică faptul că orice întâlnire cu fraţii noştri, mai ales cu cei în nevoi, devine un loc privlegiat de întâlnire cu Cel care este Cristosul (Mesia), Regele universului. Din această întâlnire va decurge pentru fiecare om binecuvântarea sau blestemul, dreptul de a intra sau nu în Împărăţia pregătită pentru noi.

Duminica I Advent (B) Evanghelia zilei: Matei 13,33-37 Cu prima duminică din Advent începem, după cum se ştie, un nou an liturgic. În acest an, cel care ne va călăuzi în misterul mântuirii noastre prin Cristos este Sfântul Evanghelist Marcu. El ne va ajuta să contemplăm în lucrarea răscumpărătoare a lui Isus Cristos iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.

Iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu se exprimă, în această primă duminică a adventului, printr-un avertisment.

Avertismentul are în vedere venirea pe neaşteptate a Stăpânului casei, a Celui care are tot dreptul să ceară fiecărui sevitor cont pentru puterea şi pentru lucrarea ce i-au fost încredinţate. În acest context apare cu insistenţă un verb

imperativ care ritmează întregul pasaj evanghelic: vegheaţi! Reproducând acest avertisment al lui Isus, Sfântul Marcu vrea să provoace şi să stimuleze fidelitatea creştinilor de la sfârşitul primei generaţii creştine (şi nu numai). Într-adevăr, chiar dacă avertismentul a fost adresat iniţial responsabililor religioşi, care şi-au asumat direcţiunea spirituală a poporului lui Dumnezeu, Biserica l-a recitit ulterior în funcţie de propria ei situaţie. Ea aştepta într-o atitudine foarte angajată reîntoarcerea lui Cristos. Cu timpul, însă, această veghere activă pare să fi cunoscut momente de sincopă, sau, mai concret, momente de dezangajare din trăirea autentică a învăţăturii evanghelice. În plus, seduc-

ţiile de care vorbea Isus în acelaşi capitol (Mc 13,5s) par să fi fost cunoscute şi de primii creştini. De aceea se vede că trebuia să li se amintească faptul că, pentru creştin, a veghea înseamnă a lua parte activă la planul lui Dumnezeu şi, deci, a-şi împlini vocaţia.

Nici nouă, creştinilor de astăzi, nu ne este întotdeauna uşor să depistăm pericolul seducţiilor care tind să ne adoarmă şi să ne dezangajeze din trăirea ce ne este proprie. Să nu uităm, totuşi, că trăirea în conformitate cu preceptele evanghelice nu ne frustrează câtuşi de puţin de adevăratele bucurii ale vieţii. De aceea avertismentul lui Isus – „Vegheaţi!” – este cât se poate noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 29

INTERVIU

Călugărițele de clauzură, o prezenţă indispensabilă în Biserică şi în lume Interviu realizat de Cristina Şoican

Pe o stradă liniştită din Câmpina, în spatele unui gard suficient de înalt cât să nu satisfacă curiozitatea ochiului indiscret, într-o curte împodobită cu flori ca un colţ de rai, şase suflete consacrate „îşi împlinesc slujirea apostolică împărtăşind dorul căutării lui Dumnezeu, având o singură inimă şi un singur suflet îndreptate spre Dumnezeu”. Călugărițele Augustiniene Contemplative ale Sfintei Rita, bazându-se pe Sfânta Scriptură şi deschizându-se acţiunii Duhului Sfânt, slujesc zilnic poporul lui Dumnezeu prin rugăciune şi spiritualitatea comuniunii. Ele fac parte din marea familie a călugărițelor de clauzură care, după cum a spus Papa Benedict al XVI-lea, „prin viaţa lor ascunsă de rugăciune şi de convertire a inimii, sunt o prezenţă indispensabilă în Biserică şi în lume”.

Viaţa lor este de clauzură prin forţa rugăciunii, cu tăria singurătăţii interioare, a tăcerii şi a pocăinţei, care produc prin harul lui Dumnezeu roade de sfinţenie, invizibile, dar reale, făcând să crească poporul lui Dumnezeu. „Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!” Cu aceste cuvinte pline de bucuria care i se citea şi pe chip ne-a întâmpinat interlocutoarea noastră, sora Lucy Grey, vizibil emoţionată şi totodată dispusă să facă cunoscută viaţa şi activitatea comunităţii din care face parte. Și poate tocmai pentru a sublinia armonia ce le caracterizează viața, alături de sora Lucy au venit și celelalte surori ale comunității, care au încercat cu discreție să facă unele completări sau să confirme anumite afirmații.

Cum aţi ajuns în România? În anul 1998, în luna mai, Arhiepiscopul de Bucureşti, Ioan Robu, a trimis Mănăstirii Sfânta Lucia a augustinienelor din Roma, aprobarea de a împărtăşi spiritualitatea augustiniană, prin prezenţa în România a călugăriţelor care se ocupă în mod deosebit cu rugăciunea. Cu acordul superiorilor noştri am venit în ţara dumneavoastră. Înalt preasfințitul Ioan Robu ne-a sugerat locul în care să ne instalăm, şi aşa am ajuns la Câmpina.

Care este carisma congregaţiei dumneavoastră?

Congregaţia noastră face parte din Ordinul Sfântului Augustin (OSA). Carisma noastră este trăirea vieţii în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele. Călugăriţele Augustiniene Contemplative ocupă un loc important în familia augustiniană, pentru că realizează dimensiunea contemplativă, care este esenţială pentru spiritualitatea ordinului nostru. Elementul pe care se întemeiază viața augustiniană este viaţa comună care vrea să fie retrăirea vieţii comunităţii primare a Bisericii, „având cu toţii o singură inimă şi un singur suflet îndreptate spre Dumnezeu”.

Iubirea față de aproapele, care este rod și dar al Duhului Sfânt, este de o importanță capitală în comunitatea noastră augustiniană, și ea ne ajută să recunoaștem și să practicăm iubirea universală în Cristos.

30 Actualitatea Creştină noiembrie 2011

Deviza comunităţii noastre este luată din Confesiunile Sfântului Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră, până când nu se odihneşte în Tine!”.

Vorbiți-ne, vă rog, despre viața de clauzură!

Derivat din latinescul closura, care înseamnă „închidere înăuntru”, clauzura a fost prima formă de viaţă religioasă în comun pentru femei. Zilele erau petrecute în rugăciune, iar munca, ce se defăşura în interiorul mănăstirii, trebuia să

dorit, libere fiind, fără constrângeri, și nu poate să-ți pară rău când faci un lucru pe care tu îl dorești. Noi nu suntem aici ca să ne izolăm de lume, suntem aici pentru voi, ca să ne rugăm pentru cei care au nevoie de susținerea noastră prin rugăciune. Noi suntem aici pentru voi și voi trebuie să fiți dincolo pentru noi. Ar trebui să se realizeze un extraordinar schimb de rugăciune. Am ales să fim aici pentru a avea timpul suficient ca să ne rugăm pentru nevoile Bisericii și ale lumii.

susţină comunitatea. Posibilităţile de contact cu lumea din afară erau minime şi, oricum, erau mijlocite de grilaj sau de roată, ce servea pentru a face schimb de produse necesare vieţii sau de alte obiecte. Astăzi, după sute de ani, această formă de viaţă nu s-a schimbat, cel puţin în elementele ei esenţiale. Acest fapt a contribuit la răspândirea imaginii clauzurii ca alegere de a te îndepărta total de lume. În realitate, nu este chiar aşa, pentru că surorile de clauzură nu sunt eremite şi, după un anumit program, ele pot participa la un colocviu, cel mai adesea pentru a da un sfat spiritual sau pentru a li se cere să se roage pentru o anumită cauză.

De asemenea, se crede că surorile de clauzură nu ies niciodată din mănăstire. Demult, era aşa, dar timpurile se schimbă. Conciliul Vatican II a revăzut multe din aspectele legate de viaţa de mănăstire. Astăzi, motivele pentru care se poate ieşi din mănăstire sunt obligaţiile birocratice cărora şi surorile trebuie să li se supună, vizitele medicale sau internarea într-o unitate medicală. Astăzi putem să urmărim o emisiune de ştiri ca să cunoaştem problemele societăţii, care formează şi obiectul rugăciunii noastre.

Mănăstirile de clauzură au fost de la început şi vor fi mereu construite în interiorul oraşelor, fapt care le transformă, mai ales în zilele noastre, în adevărate oaze de spiritualitate, la care te poţi raporta rupându-te de haosul vieţii moderne.

Nu vă simțiți deranjate pentru că trebuie să vorbiți de după grilaj?

Niciodată. Aici este lucrarea Duhului Sfânt care ne ajută să simțim mai profund prezența celor care ne vizitează și bucuria pe care ne-o procură vizita lor. Grilajul poate să fie simbolul renunțării noastre la lume, cu tot ce înseamnă ea. Grilajul ne amintește de sacrificiul pe care îl facem pentru semenii noștri, pe care îi purtăm în inimă la rugăciune. Noi am făcut această alegere pentru că așa am

Cum decurge o zi în clauzură?

Alături de momentele de rugăciune cu care este presărată o zi în clauzură, nu sunt deloc neglijate activitățile gospodărești. Așadar, pentru noi, ziua este ritmată de rugăciune și de muncă. Muncim ca să ne întreținem casa, dar muncim și în grădină, ca să ne asigurăm cele necesare traiului.

Pregătirile pentru celebrarea Sfintei Liturghii și Psalmodia zilnică se bucură de atenție deosebită din partea noastră.

Aceste activități sunt cântecul nostru de laudă pe care îl aducem Domnului. Împreună cu micile jerfe zilnice îi oferim lui Dumnezeu și cererile fraților noștri pentru care ne rugăm.

Pe 21 noiembrie este Ziua mondială de rugăciune pentru surorile de clauzură din lumea întreagă. Cum priviţi această iniţiativă?

Biserica şi-a exprimat mereu recunoştinţa faţă de lucrarea plină de abnegaţie a surorilor de clauzură din toate ordinele.

Cred că şi această zi care ne este dedicată este un semn de preţuire faţă de ceea ce facem noi. În această zi comemorăm Prezentarea Preasfintei Fecioare Maria la Templu; poate că nu este doar o coincidenţă. Asemenea Mariei, şi noi ne-am prezentat în în faţa lui Dumnezeu şi i-am oferit viaţa noastră întreagă. Le mulțumim celor care ne susțin cu rugăciunea lor pentru ca noi să ne putem ruga pentru toți cei care au nevoie de rugăciune.

Ce gânduri vreți să transmiteți celor pe care îi amintiți zilnic în rugăciune?

Aș vrea să le spun că este foarte important să ne apropiem tot mai mult de Isus, prin Scaramente, prin Biserică, care este călăuza noastră. Trebuie să devenim mai maturi în viața noastră de credință, avându-l mereu alături pe Isus și lăsându-ne călăuziți de cuvântul Său. Doar în felul acesta putem realiza planul unic pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare dintre noi.

Nu trebuie să uităm că fiecare zi este un dar de la Dumnezeu; meditând cuvântul său devenim și noi un dar pentru ceilalți, prin rugăciunea noastră. În același timp sporește în noi iubirea față de Dumnezeu care ne iubește, iubirea față de noi înșine și față de ceilalți. Astfel, Isus Cristos devine pentru noi izvor de mântuire și de speranță. noiembrie 2011 Actualitatea Creştină 31

„Rostirea Rozariului e ca smulgerea obloanelor” Domnului Vlad Gradin îi mai lipsesc cinci ani până la 100. Născut din tată ardelean şi mamă moldoveancă, educat la Mănăstirea Putna şi devenit mai apoi inginer, a cunoscut frontul Celui de-al Doilea Război Mondial şi, după el, toate marile şantiere ale ţării: Canalul DunăreaMarea Neagră, podul peste Dunăre, autostrada Bucureşti-Piteşti… Am mers să îl vizităm în urma unei scrisori trimise la redacţie, care începea astfel: „Sunt credincios creştin ortodox, cu membrii familiei – soţie, copii şi nepoţi – catolici. Prin participarea la slujbele religioase catolice am avut prilejul să cunosc şi să-mi atragă în mod deosebit atenţia rugăciunea Sfântului Rozariu.” Ne-am gândit că ar fi interesant să-i luăm un mini-interviu pe această temă.

Actualitatea creştină: Cum aţi întâlnit rugăciunea Rozariului?

Dl. Vlad Gradin: E o întrebare la care trebuie să fiu atent. (zâmbeşte) Eram la Biserica Bucureştii Noi, la recitarea publică, după Revoluţie…

Atunci am căutat să înţeleg mai bine această rugăciune. Apoi am citit, într-un număr din Actualitatea creştină, scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Marie, a Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea. Esenţialul creştinismului sunt Patimile lui Cristos. Or Rozariul asta face: ne introduce în centrul Pătimirii lui Cristos.

De copil am fost foarte religios; îmi aduc aminte că în cursul săptămânii strângeam bani la puşculiţă ca să am bucuria să-i dau duminica la biserică, la săraci. Însă grijile, frontul, profesia m-au făcut să mă îndepărtez de credinţă. Abia după căsătorie, soţia fiind catolică, încet-încet m-am apro-

piat, prin slujbe, prin rugăciuni, şi am putut să regăsesc credinţa.

A.C.: Cum vă rugaţi Rozariul?

V.G.: Aprofundând preceptele Papei, mi-am dat seama că ele mă introduc mai adânc în rugăciune. Încerc să mă rog cu foarte mare atenţie, conştientizând fiecare cuvânt, fiecare aspect. Rostirea cu glas tare tinde să fragmenteze atenţia, şi de aceea de mare ajutor îmi este un mic triptic cu imagini, care îmi organizează rostirea în felul următor: ce vorbim cu Sfânta Fecioară de o parte, ce ne răspunde Sfânta Fecioară de cealaltă parte, iar la mijloc misterele vieţii lui Cristos, însoţite de câte un verset din Biblie.

De mare folos îmi este şi o icoană a Sfintei Feţe a Mântuitorului, o celebră pictură pe pânză de la Manopello.

A.C.: Ce roade spirituale obţineţi prin rugăciune?

V.G.: Când mă rog, îmi pregătesc sufletul ca să intru în meditarea misterelor. Îmi vine atunci să cer iertarea păcatelor. Simt cum mă deschid către puterea lui Dumnezeu, care îmi iartă păcatele şi mă ajută în rezolvarea problemelor cu care mă confrunt.

Vă voi răspunde cu aceasta şi la o întrebare pe care nu mi-aţi pus-o (zâmbeşte iar) - de ce am ţinut să comunic aceste lucruri prin intermediul revistei? Pentru că m-am trezit la realitate, am redescoperit credinţa.

Rozariul, spune Sf. Părinte, este un instrument spiritual eficace în faţa relelor societăţii. Vedeţi dumneavoastră, la bătrâneţe viaţa e ca o cameră cu obloanele trase. Nu intră lumina, nu mai ai speranţă. Ei bine, rostirea Rozariului e ca smulgerea obloanelor!

Am vrut să aibă şi alţii parte de bucuria şi lumina pe care am primit-o eu.

File de istorie

Rubrică realizată de Dr. Dănuţ Doboş

Nikolaus Geyer SVD S-a născut la 16 octombrie 1892, la Völklingen (Saar, Germania), Dieceza Trier. A urmat studii teologice, fiind sfințit preot la 21 mai 1921.

După efectuarea unor studii de specializare la Roma, a activat ca profesor și bibliotecar la Seminarul verbiților din Viena (Casa „Sfântul Gabriel”). În perioada 1930-1938 a activat ca profesor în Seminarul și Academia Teologică Sfântul Duh, din București, predând latina, greaca, germana, cântul gregorian, exegeză biblică etc. În 1938 se întoarce în Austria, revenind la scurt timp la București, ca spiritual la Institutul „Sfânta Maria” (Damele engleze) de la Pitar Moș.

După 23 august 1944 a fost arestat de comuniști și internat în lagărul de prizonieri de la Târgu Jiu, de unde a fost eliberat la intervenția nunțiului Andrea Cassulo. În 1946 s-a repatriat în Austria, activând din nou la Seminarul verbiților din Viena.

Moare la 30 martie 1965, la Viena.

32 Actualitatea Creştină noiembrie 2011