Actualitatea Creștină, nr. 11/2014

Păstorul Arhidiecezei

Andrei, fratele lui Petru Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi frați: pe Simon, cel numit Petru, și pe Andrei, fratele lui, aruncând plasa în mare, căci erau pescari, și le-a spus: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!”

Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat.

Mt 4,18-20

E

vanghelia ne relatează cum Isus la Antiohia şi de aici la Roma, aşa a chemat doi frați ca să devină încât în acest oraş Petru să-şi exercite ucenicii săi. Este vorba despre Simon, responsabilitatea sa universală. pe care Mântuitorul l-a numit Chefa Evanghelistul Luca – explică Ioan sau Petru, și Andrei: „Veniți după mine Paul al II-lea în scrisoarea enciclică Ut și vă voi face pescari de oameni!” (Mt unum sint - „evidenţiază că Cristos îl 4,19). Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, îl îndeamnă pe Petru să-i întărească pe prezintă pe Andrei ca primul chemat, fraţii săi, dar că îi arată şi slăbiciunea lui așa cum este cunoscut el în tradiția omenească şi nevoia lui de convertire bizantină. Andrei îl va duce la Isus pe (cf. Lc 22,31-32). E tocmai ca şi cum, pe fratele său Simon. fondul slăbiciunii omeneşti a lui Petru, Apostolul Andrei – sfântul patron ar deveni pe deplin evident că slujirea al Bisericii din Constantinopol – este sa specifică în Biserică este în întregime sărbătorit la 30 noiembrie atât de Biserica efectul harului; e ca şi cum Învăţătorul orientală cât și de cea occidentală. s-ar ocupa în mod special de convertirea Conform tradiției, Apostolul Andrei lui pentru a-l pregăti să preia sarcina pe a purtat creștinismul în Scitia Minor, care era pe punctul de a i-o încredinţa în actuala Dobroge. Eusebiu din Cesareea, Biserica sa” (nr. 91). în renumita sa Istorie a Bisericii (cca.

Slujirea universală a lui Petru și Sfinții Apostoli Petru și Andrei - icoană pe lemn, Centrul „Petru și Andrei”, București 340) vorbește despre o prezență a a succesorilor săi a dat naștere, de-a Sfântului Andrei în aceste regiuni. Acest lucru a fost lungul istoriei, la păreri diferite, care sperăm și ne rugăm amintit şi de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în timpul să fie depășite, atât prin dialog teologic, cât și prin gesturi vizitei sale istorice în ţara noastră, din 7-9 mai 1999: „Cum concrete, așa cum a fost recenta întâlnire dintre Papa e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa creştină a fost purtată Francisc și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, pe care în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care Suveranul Pontif – succesorul lui Petru – l-a numit în a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său”. mai multe rânduri „fratele Andrei”. De altfel, în apropiata Cei doi fraţi, Simon (Petru) şi Andrei erau pescari, iar sărbătoare a Sfântului Apostol Andrei – patronul Bisericii Isus i-a chemat ca să devină „pescari de oameni”, după Orientale –, din 30 noiembrie, Papa Francisc și Patriarhul cum relatează Evanghelia. Apoi Domnul Înviat, înainte de Bartolomeu se vor întâlni din nou, la Constantinopol a se înălța la cer, i-a trimis, împreună cu ceilalți apostoli, (Istanbul). să predice Evanghelia în toată lumea. „Așadar, mergând, Spre deosebire de Simon Petru, Apostolul Andrei faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele a primit de la Isus misiunea ca, împreună cu Filip, să Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină propovăduiască Evanghelia în lumea greacă (cf. In 12,20ss). toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20). Simon Petru şi Tradiția spune că Andrei a fost misionar nu numai în Asia Andrei au fost chemaţi împreună să fie apostoli. Aceeaşi Mică și în teritoriul de la sud de Marea Neagră, dar și în misiune primită de la Cristos a luat însă forme diferite Grecia, unde de altfel a suferit martiriul la Patras (Ahaia), pentru fiecare dintre ei. prin răstignire pe o cruce în formă de X, cunoscută și astăzi Simon, în ciuda fragilităţii sale omeneşti, a fost numit drept crucea Sfântului Andrei. de Isus Petru („piatră”), stâncă pe care va fi zidită Biserica.

Mesajul Evangheliei predicate de Andrei, asemenea Lui îi vor fi încredinţate „cheile” Împărăţiei cerurilor (cf. Mt „bobului de grâu” (cf. In 12,24) a căzut pe pământ și a adus 16,18). Drumul său de apostol îl va conduce de la Ierusalim rod bogat. Trebuie să fim recunoscători moștenirii primite Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Păstorul Arhidiecezei prin întâlnirea mesajului creștin cu cultura elenistică. Sfinții Părinți greci au lăsat un adevărat tezaur, din care Biserica scoate „lucruri vechi și noi” (cf. Mt 13,52). Învățătura bobului de grâu care moare și aduce rod se regăsește în viața de apostol și martir a Sfântului Andrei.

Din exemplul acestui Apostol învățăm că drumul fiecărui creștin, ca de altfel al întregii Biserici, ne conduce la o viață nouă, imitându-l pe Cristos, mort și înviat. În decursul timpului, Biserica Romei, ca și cea a Orientului, au experimentat adesea „lecția” bobului de grâu. Împreună cinstim mulți martiri comuni al căror sânge, după celebrele cuvinte ale lui Tertulian, a devenit „sămânță” pentru creștini. „Biserica – spune documentul conciliar Lumen gentium – «îşi continuă peregrinarea între

prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu», vestind crucea şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26)” (LG nr. 8).

Să-i invocăm aşadar pe cei doi frați Apostoli, Petru și Andrei, pentru ca, așa cum spunea Papa Francisc în timpul vizitei sale din acest an în Țara Sfântă, ajutați de mijlocirea lor „să punem deoparte ezitările pe care le-am moștenit din trecut și să ne deschidem toți inima la acțiunea Duhului Sfânt, Duhul Iubirii (cf. Rom 5,5), pentru a înainta împreună grăbiţi spre ziua binecuvântată a deplinei noastre comuniuni regăsite”.

Cornel DAMIAN Episcop Auxiliar de Bucureşti

P

e 6 noiembrie, Păstorul Arhidiecezei noastre, Arhiepiscopul Mitropolit de București dr. Ioan Robu împlinește 70 de ani de viață.

La ceas aniversar, îl asigurăm de recunoștința, dragostea și rugăciunea noastră. Totodată, îi mulțumim pentru grija pe care o arată față de turma ce i-a fost încredințată.

La mulți ani, Înaltpreasfințite!

Ani mulți rodnici de păstorire și de viață!

ÎPS Ioan Robu s-a născut la 6 noiembrie 1944 la Târgu Secuiesc, unde părinţii săi au venit pentru foarte scurt timp datorită serviciului tatălui, familia fiind originară din satul Traian, jud. Neamţ.

A absolvit Institutul Teologic Romano Catolic de grad universitar din Iaşi şi a fost hirotonit preot la 15 august 1968.

A fost vicar la parohia din Craiova şi la Catedrala „Sf. Iosif ” din București, după care a urmat studii de specializare la Roma, în Italia, în perioada 1973-1977, la Universitatea din Lateran, Academia Alfonsiană, obţinând titlul de Doctor în teologie.

După întoarcerea în ţară, pentru scurt timp a fost paroh la Buzău în vara anului 1977. În perioada Actualitatea Creștină noiembrie 2014

1977-1983 a fost profesor şi apoi Rector la Institutul Teologic din Iaşi.

La 1 decembrie 1983 a fost ales la conducerea Arhiepiscopiei, mai întâi ca Administrator Diecezan, apoi ca Episcop-Administrator Apostolic (25 octombrie 1984).

A fost consacrat Episcop titular de Celle Proconsulari la 8 decembrie 1984, la Roma, de către Cardinalul Casaroli, Secretar de Stat al Vaticanului.

La 29 aprilie 1990, în prezenţa Arhiepiscopului Angelo Sodano, delegat al Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, ÎPS Ioan Robu a fost numit şi instalat Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.

Actualitate

Cathedral Plaza condamnată de încă două hotărâri judecătorești Clădirea trebuie desființată de Oprescu și nu poate fi racordată la sistemul public de alimentare cu gaze COMUNICAT DE PRESĂ, nr. 712/24.10.2014

P

rimarul General al Capitalei a pierdut contestația la executare introdusă împotriva deciziei irevocabile de demolare a clădirii Cathedral Plaza, respectiv sentința 2520/2012 a Tribunalului Dambovița.

Prin sentința civilă nr. 9936/2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost respinsă contestația la executare prin care primarul Oprescu, devenit, în ultimul timp, un apropiat al clădirii ilegale, încearcă prin toate tertipurile să amâne momentul implacabil al demolării turnului. „Această acțiune face parte din jocul său duplicitar, prin care, în pofida afirmațiilor publice că va aplica legea, depune toate eforturile pentru servirea intereselor Millennium Building Development (MBD). În timp ce împotriva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București primarul a angajat firma de avocatură ce anterior a servit interesele MBD, față de aceasta din urmă se apără printr-un simplu consilier juridic din cadrul primăriei, preferând, se pare, să piardă procesul și să nu desființeze Cathedral Plaza, deși legea, hotărârile judecătorești și morala îl obligă să apere interesele urbei mutilată de proiecte imobiliare iresponsabile” a declarat PS Cornel Damian, episcop auxiliar de București.

Justiția a spus NU și cu privire la furnizarea de gaze către clădirea ilegală, prin decizia civilă nr. 30124/1.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, fiind desființat în mod definitiv și irevocabil contractul fraudulos, prin care MBD a încercat să obțină furnizarea de gaze, inducând în eroare furnizorul de utilități cu privire la legalitatea autorizației sale de construire. La cererea Distrigaz Sud Rețele - GDF SUEZ

contractul a fost desființat, furnizorul de gaze neînțelegând să sprijine o activitate interzisă prin lege, respectiv furnizarea de utilități către o clădire fără autorizație de construire.

Succcesiunea de acțiuni ilegale, prin care Millennium Building Development a încercat să inducă în conștiința publică ideea că autointitulata clădire Cathedral Plaza a intrat în circuitul civil și nu ar putea fi desființată, este întreruptă de o serie lungă de decizii judecătorești irevocabile prin care autorizația a fost desființată retroactiv, s-a dispus radierea sa din cartea funciară, s-a respins cererea de alimentare cu energie electrică și cu gaze, iar primarul Oprescu a fost obligat să treacă la desființarea fizică a clădirii și la readucerea terenului la starea anterioară existenței acestei construcții.

Reamintim că prin sentința nr. 2520/28.06.2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, Primarul General al Capitalei a fost obligat să emită decizia privind desființarea construcției Cathedral Plaza și totodată să ia toate măsurile administrative de aducere a terenului în situația anterioară și se află în procedura de executare silită, în cadrul căreia a emis Dispoziția nr. 1024 prin care, cel puțin formal, a dispus desființarea construcției.

Toate acțiunile și cererile MBD au fost respinse atât de instanțele naționale cât și de CEDO. Biroul de presă Persoană de contact Pr. Francisc Doboş Purtător de cuvânt tel. 0755 065 069

Participarea la vot a credincioșilor catolici - drept onorant dar și o obligație morală cetățenească COMUNICAT C.E.R., nr. 87/24.10.2014

P

articiparea la vot a credincioșilor catolici este un drept onorant dar și o obligație morală cetățenească Episcopii romano-catolici și greco-catolici întruniți la Timișoara, în perioada 2-4 septembrie, în Sesiunea de toamnă a Conferinței Episcopilor din România, au avut pe ordinea de zi și teme legate de alegerile prezidențiale de la începutul lunii noiembrie 2014.

Referindu-se la acest eveniment din viața societății românești, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București și președintele CER, consideră că participarea la vot a credincioșilor catolici este un drept onorant dar și o obligație morală cetățenească. În acest sens, întrucât participarea cetățeanului la alegeri nu se reflectă doar asupra binelui propriu, ci al binelui comun, Arhiepiscopul îi invită pe toți creștinii de bunăvoință să participe la toate scrutinele alegerilor prezidențiale. „Creștinul trebuie să participe în mod activ la protejarea și împărtășirea valorilor creștine. Aceste valori fundamentale se regăsesc în Sfânta Scriptură și în doctrina Bisericii”, a spus și

ÎPS Jakubinyi, Arhiepiscop de Alba Iulia. „Pentru ca învățătura creștină să se fructifice în viața cotidiană – a continuat Excelența Sa - trebuie să votăm acea persoană care protejează demnitatea și libertatea omului, sprijină comunitatea familială, ocrotește viața și decursul normal al acesteia de la naștere până la moarte, se bazează pe normele morale creștine, iar prin programul său nu impune urmarea unei forme de viață care poate să conducă la o destrămare morală” .

Recomandând preoților din parohii să-i îndemne pe credincioși să participe la vot, înalții ierarhi au mai subliniat că în exercitarea acestui drept constituțional și cetățenesc nimeni nu trebuie să se lase influențat de promisiuni, bani sau alte beneficii materiale.

Conferința Episcopilor din România îi reunește pe toți episcopii romano-catolici și greco-catolici din România și exprimă unitatea Bisericii locale și uniunea intimă cu Urmașul lui Petru, Sfântul Părinte.

Pr. Eduard Mihai COȘA Secretar general Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Actualitate

CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI

S

olemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului este celebrată în ultima duminică a anului liturgic. Inițial, calendarul liturgic a avut această sărbătoare în ultima duminică a lunii octombrie înainte de Ziua Tuturor Sfinților. Solemnitatea lui Cristos Rege este o invitaţie la a vedea în Isus centrul vieţii noastre şi Stăpânul întregului univers, al timpului şi al istoriei. Originea acestei sărbători este relativ recentă. A fost instituită de Pius al XIlea în 1925 cu ocazia celebrărilor Anului Sfânt. Precizăm însă că Biserica nu a trebuit să aştepte această dată pentru a recunoaşte prin liturgia ei, domnia suverană a lui Cristos.

Epifania Domnului, Paştele şi Înălţarea lui Isus la cer sunt deja sărbători ale lui Cristos Rege. Papa Pius al XI-lea a stabilit această sărbătoare pentru o raţiune de pedagogie spirituală. În faţa înaintării ateismului şi secularizării galopante, Păstorul universal al Bisericii a voit să afirme solemn autoritatea suverană a lui Cristos asupra întregii umanităţi şi instituţiilor sale sociale. Fixată iniţial într-o duminică din octombrie, a fost reaşezată în urma reformei liturgice, la încheierea anului bisericesc, cu o schimbare de perspectivă în privinţa conţinutului, vizibilă şi în titlul sărbătorii. Este vorba de o solemnitate care încununează şi încheie anul liturgic celebrându-l pe Isus începutul şi sfârşitul, stăpânul şi suveranul istoriei.

Blândețea și maiestatea sunt esențiale regalității lui Cristos. Isus este împăratul slujitor. Isus este împăratul care a venit în lume ca slujitor. Și cine este acest împărat slujitor?

Este creatorul universului după cum vedem și în Prologul lui Ioan (In1,1-18). De ce lumea nu l-a cunoscut pe Cristos?

Cum să recunoști un împărat care se naște într-un grajd și este culcat într-o iesle? Acesta este împărat? Isus este atât de sărac încât spune că este mai sărac decât o vulpe, căci vulpea are unde să-și plece capul, dar Fiul omului nu are unde să-și plece capul; mai sărac decât o pasăre, căci ea are un cuib, dar Fiul Omului nu are. Cum să-l recunoști pe omul acesta ca împărat? Domnul Isus însuși ne spune astfel că aceasta este taina împărăției. Isus spune apostolilor: vouă v-a fost dat să cunoașteți taina împărăției lui Dumnezeu. Această taină constă în faptul că împăratul nu a venit cu pompă, cu aroganță și violență, ci, dimpotrivă, împăratul vine blând și smerit, călare pe un măgar, simbol al smereniei și al păcii (In 12,12-16). Un împărat care vine smerit și umil, cum poate fi recunoscut ca un împărat, cine recunoaște un asemenea împărat ? Iar Isus spune ucenicilor că lor le-a fost dat de Dumnezeu să recunoască în smerenia aceasta măreția împăratului. Dacă ni s-ar deschide ochii spirituali să vedem dintr-o dată superba frumusețe a acestui împărat care vine blând, smerit și cu pace, care vine să spele picioarele ucenicilor și apoi se lasă batjocorât, scuipat, răstignit atunci am dori să facem și noi parte din această împărăție.

Problema lui Dumnezeu era cum să cucerești răul din lume fără să folosești armele răului care sunt minciuna, ura și violența. Dumnezeu Tatăl îi cere Fiului să meargă să Actualitatea Creștină noiembrie 2014

abordeze răul din lume cu armele lui Dumnezeu care sunt adevărul, dragostea și jertfa de sine. Împăratul Isus, care vine aici pe pământ are esența dumnezeirii: adevărul, dragostea și jertfa de sine. Dumnezeu și diavolul vin la noi fiecare cu natura și cu armele lui. Și dacă acceptăm minciuna, violența și ura înseamnă că acceptăm natura diavolului. Pe diavol, Isus îl numește stăpânitorul lumii acesteia, dar este un stăpânitor pe nedrept, pentru că a obținut stăpânirea prin uzurpare, prin înșelăciune, prin minciună. Diavolul promite libertate, belșug, plăceri și el devine stăpânul tău prin înșelăciune, prin minciună. Domnul Isus spune că toate lucrurile i-au fost date de Tatăl său și el nu te forțează. În schimb, diavolul forțează ușa, te acaparează, este ca o ciupercă care vrea să se infiltreze în tine și să te destrame.

Cristos vine cu adevărul, cu dragostea și se întinde pe cruce și spune că așa este el, așa este chipul lui Dumnezeu. De care îți place ? Diavolul se forțează să intre în tine, este un intrus. Isus în schimb bate politicos la ușă și zice cu toată iubirea: dacă auzi și-mi deschizi voi veni la tine. Diavolul se furișează acolo la tine și te infectează și te omoară. Isus este acolo la ușa inimii tale și spune că El este învierea și viața și a venit ca oile sale să aibă viață și să o aibă din belșug. Dar Isus nu te forțează, el bate la ușă și stă răbdător, așteaptă; iar dacă îi întorci spatele, este libertatea ta să faci lucrul acesta.

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca să-și afirme autoritatea sa de stăpân legitim al lumii căci diavolul este stăpân nelegitim. Vestea bună este că împărăția lui Dumnezeu a venit până la tine, împăratul a venit până la tine și tu când îl inviți pe împăratul în inima ta, atunci ai intrat în împărăția lui Dumnezeu. Privindu-l pe împăratul Isus, împăratul umil, servitor și care se jertfește, ne place atât de mult încât ne spunem că este minunat, și în adâncul ființei ne dorim să fim cu Cristos.

Pr. Iosif TIBA

Din viața Arhidiecezei

Turnu Severin: Ziua Misiunilor

D

uminică, 19 octombrie, comunitatea catolică din Turnu Severin a celebrat cea de a 88-a Zi Mondială a Misiunilor. Pentru toți cei prezenți în Biserica Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare Maria a fost un moment deosebit și datorită mărturiei părintelui paroh Dumea Valerian, fost misionar fidei donum în Africa, primul preot misionar al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti.

La Sfânta Liturghie, după rugăciunea credincioşilor, au fost oferite trei daruri: toiagul şi sandalele - simbol al paşilor vestitorilor Evangheliei în ţările de misiune; Biblia - simbol al vestirii şi trăirii Cuvântului lui Dumnezeu; rozariul simbolul legăturii de iubire faţă de Sfânta Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu şi mama noastră.

De asemenea, a fost expus şi portretul Sfintei Tereza Verzeri, fondatoarea Congregaţiei Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus - comunitate religioasă activă în parohia din Turnu Severin -, credincioşii catolici din Parohie începând

novena de pregătire la sărbătoarea Sfintei, comemorată la 27 octombrie, conform tradiţiei Bisericii Catolice din nordul Italiei.

Pentru toţi cei prezenţi la celebrare a fost un moment de trăire a credinței care ne-a ajutat să înţelegem misiunea fiecăruia dintre noi de a vesti Evanghelia, în virtutea Botezului primit.

Tania MĂRCULESCU

Deschiderea anului centenar al Sfintei Tereza de Avila

P

e data de 15 octombrie, în cadrul Sfintei Liturghii solemne în cinstea Sfintei Tereza de Avila, s-a deschis şi la Bucureşti Anul jubiliar pentru cei 500 de ani de la naşterea Sfintei Tereza, care a avut loc pe 28 martie 1515.

Văzut cu ochi carmelitani, care nu privesc la cantitate, ci la profunzimea lucrurilor, acest moment a fost un eveniment de har pentru întreaga dieceză.

Anul terezian s-a deschis în mod oficial la Avila. La această ceremonie, la care au participat circa 7000 de persoane, a dorit să-şi facă simţită prezenţa şi Papa Francisc, cu un mesaj către episcopul oraşului, Mons. Jesus Garcia Burillo. În această scrisoare Papa sintetizează figura Terezei ca „sfânta în mers” şi o prezintă ca model al acelei Biserici peregrine şi „expansive” despre care vorbeşte adesea cu atâta pasiune (Evangelii Gaudium nr. 27). Mesajul prezintă în mod deosebit patru drumuri străbătute de Tereza: „al bucuriei, al rugăciunii, al fraternităţii şi al propriei epoci”.

Este semnificativ faptul că relicva purtată în procesiune în timpul ceremoniei de deschidere a fost celebrul toiag cu care călătorea pentru a-şi întemeia mănăstirile. Acest baston va însoţi pe parcursul întregului an terezian pelerinii „Drumului de lumină”, care va trece prin 29 de ţări, pe 5 continente.

Deschiderea anului centenar al Sfintei Tereza de Avila

Deschiderea celui de-al cincilea centenar al Terezei poate fi un eveniment important şi pentru Biserica din Bucureşti. Aşa cum a spus în omilia de deschidere, preşedintele Conferinţei Episcopale Spaniole, Mons. Riccardo Blásquez: „la şcoala Sfintei Tereza este mereu ceva de învăţat, pentru că este un astru luminos pe firmamentul Bisericii şi al umanităţii”.

Iată, aşadar, invitaţia pentru acest an: să mergem la şcoala celei care este Mater Spiritualium, pentru a ne lăsa fascinaţi de iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru Biserică, pentru a învăţa împreună cu ea calea rugăciunii creştine.

Pr. Stefano CONOTTER, OCD

Ciofliceni (Snagov): Primul Congres Misionar Național

D

irectori ai Centrelor misionare diecezane, clerici, persoane consacrate și laici implicați în activități misionare sau educative, reprezentanți ai diecezelor și eparhiilor catolice din România, au participat în perioada

7-10 octombrie 2014 la Primul Congres Misionar Național găzduit de Mănăstirea Părinților Carmelitani Desculți, de la Ciofliceni (Snagov). Congresul a avut ca temă o invocație din Evanghelia după Sfântul Luca, „Doamne, mărește Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Din viața Arhidiecezei credința noastră!” (Lc 17,5) și a fost organizat de Oficiul Național al Operelor Pontificale Misionare din România. „Congresul Misionar Național - a explicat Pr. Claudiu Iștoc, directorul Oficiului Național al Operelor Pontificale Misionare din România - poate fi considerat un moment de provocare și are ca scop aprofundarea colaborării dintre diferite biserici locale, dobândirea unei viziuni mai largi a misiunii în general, cunoașterea activității misionare existente în România, cunoașterea rolului și a implicării congregațiilor religioase în activitatea misionară în bisericile locale, evidențierea posibilităților și a motivațiilor angajării Bisericii Catolice din România în activitatea misionară”.

Programul Congresului a îmbinat momente de rugăciune, conferințe, ateliere de lucru în grupuri, prezentarea Operelor Pontificale Misionare, precum și a activităților pastorale din fiecare dieceză și eparhie catolică din România. Pe parcursul Congresului, și-au adus contribuția conferențiarii Pr. Alois Moraru („Rădăcini misionare pe teritoriul României”), Pr. Alois Bulai („Fundamentul biblic și teologic al misionarismului ad gentes”), Pr. Florin Sescu („Despre Copilăria Misionară”), Pr. Eugen Blaj („Cultura misionară din Kenya”), Episcopul Ladislav Nemet, SVD („Importanța și urgența activității misionare ad gentes”). În Mesajul adresat participanților la Congres, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București și președinte al Conferinței Episcopilor Catolici din România, a amintit apelurile insistente actuale din partea Papei Francisc și ale altor episcopi pentru a susține opera de evanghelizare a tuturor popoarelor și în special a țărilor de misiune. „În acest sens - sublinia ÎPS Ioan Robu -, Biserica catolică din România a început să facă primii pași și promovează prin diferite inițiative spiritul misionar ad gentes. Cuvintele lui

Reprezentanții Arhidiecezei la primul Congres Misionar Național

Cristos „Mergeți în toată lumea și predicați Evanghelia!” trebuie să rămână în mintea noastră a tuturor ca angajament responsabil pentru a duce la îndeplinire acest mandat încredințat nouă de Cristos de a ieși din granițele noastre teritoriale și de a ajuta bisericile tinere din misiuni”.

Primul Congres Misionar Național din România, a mai spus Arhiepiscopul, „reprezintă un semn al timpului și o provocare pentru a găsi metode după puterile bisericii noastre locale pentru a sprijini eforturile care se fac în toată Biserica Catolică, astfel încât Evanghelia să fie vestită pretutindeni”.

La acest Prim Congres Misionar Național, din partea Arhidiecezei Romano-Catolice de București au participat Pr. Florin Bejenaru, directorul Centrului Misionar Diecezan al ARCB, Pr. Florin Silaghi, din partea Serviciului iezuiților pentru Refugiați din România (JRS Romania), Sr. Marzena MAJ și Sr. Cinzia Colleoni MAJ (Congregația Surorilor Carmelitane Misionare), Mădălina Haidemak și Adriana Calotă. arcb.ro

Grupul Faustinum la cel de-al IV-lea Congres Internațional al Divinei Milostiviri

S

ub motto-ul Ioan Paul al II-lea, Apostol al Divinei Milostiviri, în perioada 3-5 octombrie 2014, la Cracovia, a avut loc cel de al IV-lea Congres Internațional al Divinei Milostiviri, la care a participat și o delegație a Grupului Faustinum, din cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, precum și o delegație din Dieceza de Iași, condusă de PS Petru Gherghel. Congresul a fost găzduit de Sanctuarul din Cracovia dedicat Milostirii lui Dumnezeu, unde Sf. Faustina Kowalska și-a petrecut ultimii ani din viață și unde Sf. Papă Ioan Paul al II-lea a încredințat omenirea Divinei Milostiviri.

Pe parcursul celor trei zile, participanții la Congres au ascultat conferințe dedicate Sf. Papă Ioan Paul al II-lea care a încurajat și răspândit devoțiunea către Milostivirea lui Dumnezeu și mărturii venite din diferite părți ale lumii cu privire la elementele culturale caracteristice ale formelor de cult. Din partea României, au prezentat marturii PS Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iași, și Sr. Veronica Boașă, membră a Grupului Faustinum - București.

Sfintele Liturghii au fost celebrate zilnic la ora 12,00 în Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Grupul Faustinum la cel de-al IV-lea Congres Internațional al Divinei Milostiviri, Cracovia

biserica Sanctuarului Divinei Milostiviri și au fost dedicate, Milostivirii lui Dumnezeu, Sf. Ioan Paul al II-lea și Sf. Faustina. În a doua zi a Congresului, Sfânta Liturghie a fost prezidată de PS Petru Gherghel.

Congresul a prilejuit înțelegerea mesajului milostivirii transmis de Isus Sfintei surori Faustina în contextul „noii evanghelizări” amintite de Papa Francisc și a exprimat

Din viața Arhidiecezei unitatea participanților cu Sfântul Părinte, care a făcut apel în mod repetat la misterul Milostivirii lui Dumnezeu și a subliniat că Milostivirea Divină este cel mai bun leac pentru boala lumii moderne.

Congresul a fost încheiat de Cardinalul Stanislaw Dziwisz cu o solemnă trimitere a apostolilor milostivirii lui

Dumnezeu către cele cinci continente. La final, Arhiepiscopul de Cracovia a înmânat reprezentanților fiecărui continent câte o lumânare aprinsă cu flacăra milostivirii și câte un exemplar din Jurnalul Sfintei surori Faustina.

Gh. BALTĂ

Târgoviște: Hramul bisericii în prezența relicvei Fericitului Vladimir

Î

n fiecare an, de ziua Sfântului nostru ocrotitor, Biserica Sfântul Francisc de Assisi, din Târgovişte, adună credincioşi de diferite vârste din comunitatea noastră, dar şi credincioşi care provin din alte comunităţi. În acest an, un eveniment memorabil a făcut şi mai solemnă sărbătoarea hramului: vizita relicvei Fericitului Vladimir Ghika, preot şi martir. După un pelerinaj lung prin parohiile Arhidiecezei, dar şi în alte comunităţi din ţară, ne-am putut ruga şi noi, creştinii din Târgovişte, cerând mijlocirea marelui preot şi martir al Bisericii lui Cristos, sperând să obţinem de la Dumnezeu ajutorul de care avem atâta nevoie.

Relicva Fericitului Vladimir Ghika a fost primită cu solemnitate în faţa Grădiniţei Catolice, ocrotită şi ea de Sfântul Francisc de Assisi. A urmat procesiunea către biserică: ministranţii, urmaţi de cei 11 preoţi concelebranţi, din parohiile decanatului de Ploieşti.

Sfânta Liturghie a fost prezidată de părintele Cojocaru Petrică, parohul comunităţii din Sinaia. Părintele Francisc Ungureanu - postulatorul cauzei de canonizare a Fericitului Vladimir Ghika - a rostit predica şi ne-a amintit faptul că sfinţenia nu este numai un atribut al lui Dumnezeu, ci este chipul pe care avem răspunderea să-l purtăm noi toţi cei care-i aparţinem Lui. După Sfânta Împărtăşanie, am trecut prin faţa relicvei Fericitului, atât pentru a-i încredinţa personal grijile şi

Hramul bisericii Sfântul Francisc de Assisi, din Târgovişte

bucuriile noastre, dar şi pentru a cere mijlocirea sa pentru noi şi pentru toţi cei dragi ai noştri.

O sărbătoare solemnă, plină de semnificaţii. Ne-am bucurat, pentru puţină vreme, în rugăciuni şi cântece, în intimitatea Bisericii noastre, de ocrotirea Sfântului Francisc de Assisi şi a Fericitului Vladimir Ghika. Am decis în taina inimii noastre că ne vom strădui să înţelegem la umbra acestor două mari exemple de viaţă şi de credinţă ce semnificaţie are pentru orice creştin chemarea lui Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc, de a fi sfinţi, aşa cum este el.

Iuliana BOR

Sfânta Faustina în Parohia Băneasa

„O

, sânge și apă, care ai țâșnit din Preasfânta Inimă a lui Isus ca un izvor de îndurare pentru noi, mă încred în Tine!” (Rugăciunea revelată Sfintei Faustina Kowalska).

De sărbătoarea Sfintei Faustina Kowalska, în parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel, din Băneasa, s-au aflat relicvele sfintei care, după cum scria în jurnalul ei, era „secretara Relicva Sfintei Faustina inimii lui Isus”.

Mesajul milostivirii este în același timp nou, dar și vechi, pentru că îl găsim în psalmi: „Milostivirea Domnului în veci

o voi cânta..”; apoi, ne-a fost transmis prin Sf. Margareta Maria Alacoque, „confidenta Inimii lui Isus”, ca apoi, prin Sfânta Faustina, să ne transmită că „Îndurarea este cel mai mare atribut al lui Dumnezeu”.

Dumnezeu s-a manifestat oamenilor din cele mai vechi timpuri în diferite moduri, ca aceștia să-și amintească de el. În zilele noastre, Dumnezeu și-a schimbat tactica arătând omenirii că el este Milostivirea Divină. Este o jignire mare adusă lui Dumnezeu că oamenii de astăzi nu se încred în milostivirea și iertarea lui.

Mesajul transmis de sărbătoarea Sfintei Faustina este îndemnul la renașterea vieții religioase în comunitate și familii, într-un spirit de încredere creștină și milostivire.

Claudia și Valerian IȘTOC Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Din viața Arhidiecezei

Sfințirea bisericii Sfântul Francisc de Assisi – un vis împlinit

T

imp de mulți ani, credincioșii catolici din Militari, Crângași, Giulești, Roșu, Ciorogârla, Chiajna și Dudu și-au dorit o biserică mai aproape de cartierul lor.

Cu acest scop, în urma cu 10 ani s-a cumpărat un teren accesibil și potrivit pentru așezarea unei biserici, lângă lacul Ciurel, și au fost demarate lucrările de construire a bisericii „Sfântul Francisc de Assisi”. Într-o prima etapă, credincioșii au celebrat Sfânta Liturghie într-o capelă mică, din lemn, care era departe de a putea cuprinde credincioșii ce doreau sa participe la celebrări, în duminici și sărbători, așa că mulți dintre credincioșii parohiei continuau să meargă la Catedrala Sfântul Iosif sau la alte biserici din București De mare ajutor pentru grăbirea lucrărilor a fost înființarea, la inițiativa părintelui Paul Marțiu, parohul din acea vreme, a asociației Prietenii Sfântului Francisc, inițial la Vannes, în Franța, apoi și în București. Banii colectați din Franța au servit în special pentru ajutorarea săracilor prin construirea unei cantine, în incinta parohiei.

O altă inițiativă în scopul colectării de fonduri a fost acțiunea „Cărămida” . Cărămida avea valoarea de 5 lei și era un mic carton de mărimea unei cărți de vizită pe care persoana își trecea numele ca donator. Această inițiativă a dat posibilitatea multor oameni cu posibilități financiare limitate să se simtă implicate direct și concret la construirea acestei biserici.

După 10 ani de la începerea lucrărilor, sâmbătă 4 octombrie, a veni și momentul mult așteptat al consacrări altarului şi al sfinţirii bisericii „Sfântul Francisc de Assisi”, din București.

Episcop consacrator a fost PS Cornel Damian, fiind prezenți și numeroși preoți din Arhidieceza de București.

La eveniment a participat un număr mare de credincioși din București, din țară și din străinătate.

Celebrarea a început la ora 11.00 pe treptele din fața bisericii, unde, în deschiderea celebrării, PS Cornel Damian i-a salutat pe toți cei prezenți, arătând că evenimentul sfințirii bisericii este deosebit de important în viața parohiei,

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

fiind o încununare a muncii și a efortului multor persoane, pe parcursul acestor zece ani.

După ce a sfințit a apa, PS Cornel Damian, însoțit de preoții prezenți, a stropit pereții exteriori ai bisericii și ai clădirii casei parohiale.

Celebrarea a continuat apoi în interiorul bisericii cu rugăciunile de consacrare, depunerea relicvelor Sfântului Francisc în locașul special de sub masa de altar, apoi ungerea cu Sfânta Crismă a altarului și a pereților interiori.

Apoi a fost adus un vas cu tămâie, altarul a fost împodobit și a început Sfânta Liturghie.

La Ofertoriu, au fost așezate într-o nișă special pregătită toate cărămizile cu numele donatorilor.

Corul de la Biserica Cioplea, împreună cu cel de la parohia Sfântului Francisc și-au adus contribuția la realizarea frumuseții și solemnității sărbătorii.

La finalul Liturghiei, părintele paroh Daniel Marțiu a mulțumit tuturor persoanelor și instituțiilor care și-au adus contribuția la realizarea acestui proiect și tuturor celor care s-au implicat într-un fel sau altul la pregătirea acestei sărbători.

PS Cornel Damian a înmânat apoi diplome de onoare pentru cei care au contribuit in mod deosebit la realizarea lăcașului de cult, printre care : arhitectul francez Jacques Tournier, domnul Nicolae Degeratu, care a urmărit ani de zile desfășurarea lucrărilor, reprezentați ai donatorilor din țara și din străinătate, Asociației prietenii Sfântului Francisc de Assisi, Comunității Emanuel, precum și reprezentaților unor firme care au donat materiale de construcții sau bani pentru construcția bisericii.

La final, participanții au fost așteptați în curtea bisericii la o agapă cu sarmale și cozonaci, animată de către tinerii din parohie.

Acest eveniment a fost, atât pentru din familiile din parohie, care au cazat oaspeții, cât și pentru persoanele venite din străinătate, un prilej de a se cunoaște și a lega noi prietenii.

Eliza ȘINCA

Din viața Arhidiecezei

„Mişcările ecleziale şi rolul lor în Biserică”

CONFERINŢĂ ŞI LANSARE DE CARTE DESPRE MIŞCĂRILE ECLEZIALE LA BUCUREŞTI

S

âmbătă, 4 octombrie, Aula Magna a Facultăţii de Teologie Romano-Catolică a Universităţii din Bucureşti a găzduit un eveniment cu semnificații majore pentru Mișcările ecleziale din România.

Este vorba de lansarea celor trei volume publicate de Consiliul Pontifical pentru Laici și apărute în limba română la Editura Ruah a Comunității Magnificat din Reînnoirea Carismatică Catolică: „Mişcările ecleziale în grija pastorală a episcopilor” (trad. dr. Agneza Ţîmpu), „Mişcările în Biserică” (trad. pr. lect. dr. Victor-Emilian Dumitrescu) şi „Păstorii și Mișcările ecleziale” (trad. dr. Agneza Ţîmpu).

Evenimentul, organizat de Comunitatea Magnificat din Reînnoirea Carismatică Catolică din România, în colaborare cu Nunţiatura Apostolică, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti şi Facultatea de Teologie Romano-Catolică, l-a avut ca invitat special pe Mons. Josef Clemens, Secretarul Consiliului Pontifical pentru Laici şi delegatul Cardinalului Stanislaw Ryłko, Preşedintele acestui Consiliu. Alături de acesta au mai participat ca invitați din Italia Moderatorul General al Comunității Magnificat, Daniele Mezzetti, și Francesca Acito, consacrată în cadrul aceleiași comunități, care lucrează ca secretară la Consiliul Pontifical pentru Laici.

Prima parte a zilei a fost dedicată întâlnirii Mons. Josef Clemens cu membrii Comunității Magnificat din România, la care au fost prezente toate fraternitățile din ţară: București, Bacău, Râmnicu-Vâlcea, Popești-Leordeni și Alba Iulia.

După un moment de rugăciune de laudă carismatică, Mons.

Clemens a ținut prima conferinţă intitulată „Duhul Sfânt și roadele sale în Comunitate. Câteva elemente fundamentale ale pneumatologiei Card. Joseph Ratzinger/Benedict al XVIlea”, prima dintr-o serie de trei astfel de prelegeri pregătite pentru acest eveniment, toate centrate pe acțiunea Duhului Sfânt în Biserică.

A doua parte a zilei a fost dedicată evenimentului propriuzis al lansării celor trei cărți apărute la Editura Ruah, la care a participat un public numeros de circa 200 de persoane, laici și consacrați reprezentând toate Mișcările ecleziale prezente în România. După invocarea Duhului Sfânt de către toți cei prezenți, PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti, a transmis invitaților și tuturor participanților salutul ÎPS Ioan Robu, aflat la Roma pentru Sinodul Episcopilor, și a definit întâlnirea ca „un eveniment istoric”, deoarece pentru prima dată a fost o astfel de întâlnire şi prezentare a Mişcărilor ecleziale în România.

Prezentarea celor trei cărți a fost precedată de cea de-a doua conferinţă a Mons. Josef Clemens dedicată persoanei și lucrării Duhului Sfânt, intitulată „Mișcările ecleziale și Noile comunități în gândirea Card. Joseph Ratzinger”, conferinţă prin care a oferit o reflecţie asupra acțiunii creatoare și înnoitoare a Duhului, și, în particular, asupra a trei daruri fundamentale ale acestuia: viață, libertate și unitate. În cadrul conferinţei, Mons. Clemens a transmis celor prezenți salutul

şi binecuvântarea Papei Emerit Benedict al XVI-lea, care a fost informat de acest eveniment.

Cele trei cărți au fost apoi prezentate pe rând de către Excelenţa Sa, PS dr. Cornel Damian, („Mişcările ecleziale în grija pastorală a episcopilor”), lect. dr. Marta Elise Andro, membră a Mișcării Focolarelor (”Mișcările în Biserică”) și pr. lect. dr. Victor-Emilian Dumitrescu din Comunitatea Magnificat („Păstorii și Mișcările ecleziale”). În continuarea programului, Mișcările ecleziale participante la eveniment au avut posibilitatea să se prezinte și să-și facă cunoscută istoria și activitatea în România.

S-au prezentat pe rând, prin reprezentanții delegați de acestea, Mișcarea „Comunione e Liberazione” (prin Adrian Ungureanu), Mișcarea Focolarelor – Opera Preasfintei Maria (prin Rozalia Mincu), Comunitatea Sf. Egidiu (prin Cristina Antochi), Reînnoirea Carismatică Catolică (prin Ovidiu-Dacian Molnar) și Mișcarea Eclezială Carmelitană (prin Aurelian Vîrgă).

După acest moment de cunoaștere reciprocă a fost alocat un spațiu pentru întrebări adresate Mons. Josef Clemens, întrebări care au vizat atât relația între diferitele Mișcări, cât și relația Mișcărilor cu Biserica, în mod particular cu Bisericile locale. Întregul eveniment s-a încheiat cu Sfânta Liturghie celebrată în Catedrala Sf. Iosif și prezidată de Mons. Josef Clemens, a cărui omilie, intitulată „Fiți imitatorii mei!”

(Fil 3,17), a reprezentat cea de-a treia și ultima reflecție a zilei. Cu acest prilej, subliniind că transmiterea cotidiană a credinței este un fapt esențialmente comunitar, Mons.

Clemens a evocat îndemnul Papei Benedict al XVI-lea, de la memorabila vigilie a Rusaliilor din 2006, ca Mișcările ecleziale să devină „școala unei libertăți autentice”, exprimânduși speranța că publicarea celor trei cărți în limba română va deveni o mică, dar necesară contribuție pe acest drum.

După încheierea evenimentului, Mons. Clemens a afirmat că-l va informa pe Papa Emerit Benedict al XVI-lea de ceea ce a trăit în România, iar la două zile după eveniment şi-a exprimat mulţumirea pentru organizarea acestui eveniment şi mai ales pentru mărturia de unitate şi colaborare între Mişcările ecleziale şi Noile Comunităţi din România, trimiţând Comunităţii Magnificat o scrisoare oficială de mulţumire direct de la Vatican.

Pr. dr. Victor-Emilian DUMITRESCU Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Semnificații teologice

Frații lui Isus și fecioria Mariei Mariologia Sfântului Ieronim

P

otrivit învățăturii Bisericii, Maria este fecioară înainte, în timpul și după nașterea lui Isus. Cu alte cuvinte, zămislirea lui Isus a avut loc de la Duhul Sfânt, fără cooperarea unui bărbat, iar și după nașterea Fiului lui Dumnezeu, Maria a continuat să trăiască împreună cu Iosif ca frate și soră.

Aceste afirmații au fost contestate de diferiți teologi sau alți gânditori încă de la începuturile Bisericii și până astăzi, aducându-se argumente mitologice, exegetice și raționaliste. În ce privește fecioria în timpul nașterii, argumentele „medicale“ nu sunt neapărat întemeiate, dacă ținem seama că, de fapt, dogma nu precizează dacă această idee trebuie înțeleasă inclusiv în sens fiziologic.

Referitor la fecioria în timpul zămislirii, trebuie să vedem lucrurile în perspectivă cristologică: zămislirea minunată se leagă de întruparea lui Dumnezeu, care și ea este o minune. Logosul veșnic, în sânul Sfintei Treimi, este născut, din veșnicie, fără aportul unei mame; în contrapartidă, Fiul întrupat pe pământ este născut fără aportul unui tată omenesc. Împotriva fecioriei după naștere se aduc multe argumente, mai ales în legătură cu problema „fraților și surorilor lui Isus“ despre care vorbește Noul Testament (Mt 13, 55-56; Mc 6, 3; In 7, 3; Fp 1, 14; Gal 1, 19). Sunt aceștia frați buni ai lui Isus, frați vitregi (dintr-o căsătorie anterioară a lui Iosif, rămas văduv) sau, de fapt, veri (pe care evreii îi numeau tot „frați“)? În sec. IV, un teolog pe nume Helvidius a scris un tratat împotriva fecioriei Mariei după naștere, susținând căsătoria propriu-zisă cu Iosif, cu care ar fi avut alți fii după nașterea lui Isus. Argumentele lui se bazează pe Evangheliile copilăriei: logodna menționată în Mt 1, 18 are în vedere căsătoria; în Mt 1, 20, Maria este numită „femeia“, „soția“ lui Iosif; Mt 1, 25 — „nu a cunoscut-o până ce l-a născut pe fiul ei“ — lasă în suspensie relația Mariei cu Iosif după nașterea lui Isus. Printre altele, Helvidius aduce în discuție și problema interpretării la Is 7, 14 („iată, fecioara va zămisli“), unde cuvântul ebraic, ʿalmāh, înseamnă „tânără“; ebraica are alt cuvânt pentru „fecioară“, betûlāh, dar care aici nu este folosit.

Ca răspuns, Sfântul Ieronim (cca. 347 – 420), unul dintre marii Părinți ai Bisericii, cunoscut mai ales pentru Vulgata, versiunea latină a Bibliei revizuită și retradusă de el, a scris o lucrare cu titlul „Împotriva lui Helvidius, despre fecioria veșnică a Mariei“. Este un text înverșunat, în care Ieronim subliniază, în final, valoarea alegerii fecioriei — după modelul Mariei — în viața creștinilor și pe care Helvidius o contesta.

Referitor la Is 7, 14, Ieronim trimite la Comentariul său la Isaia, unde consideră îndreptățit faptul că Septuaginta traduce ʿalmāh prin parthenos, „fecioară“: o profeție Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Sfântul Ieronim (cca. 347-420)

despre o femeie care naște ar fi doar ceva obișnuit și nu un „semn de la Domnul“ așa cum anunță începutul versetului; dimpotrivă, faptul că o fecioară va naște este un semn divin.

Pe de altă parte, Ieronim arată că, în Biblie, ʿalmāh nu este folosit nicăieri pentru o femeie măritată (nici chiar tânără) și conchide că acest termen este ales aici tocmai pentru a se preciza că este vorba de o fecioară tânără.

Textul împotriva lui Helvidius tratează pe larg problema „fraților“ lui Isus. Deja în altă parte (Comentariul la Matei), Ieronim respinge teoria fraților vitregi, care ține de „aiurelile apocrifelor“ (făcând aluzie la Protoevanghelia lui Iacob). În tratatul de față vorbește mai întâi de feluritele înțelesuri ale termenului de „frate“ în Scriptură. Pe de o parte, Ieronim atrage atenția să nu o confundăm pe Maria, mama lui Isus, cu Maria, mama lui Iacob cel Mic și a lui Ioses (Mc 15, 40); aceste nume apar în lista „fraților“ lui Isus, deci ar fi, propriu-zis, veri și nu frați.

Pe de altă parte, Scriptura vorbește în multe rânduri de „frați“ ai lui Isus în sens spiritual: toți creștinii sunt fiii aceluiași Tată. Deși Isus a fost zămislit de la Duhul Sfânt, Iosif este socotit „tată“ al lui Isus; tot astfel trebuie înțeleși și „frații“ săi (nr. 16). Ieronim dorește să apere și demnitatea lui Iosif, care a trăit împreună cu Maria ca frate și soră nu din cauza slăbiciunii vârstei (cum ar reieși din apocrife), ci din motive religioase: „Chiar Iosif a fost fecior pentru Maria, ca dintr-o cununie feciorelnică să se nască un Fiu feciorelnic. Căci, dacă acestui bărbat sfânt nu i se poate reproșa desfrânarea și nicăieri nu scrie că ar fi avut altă soție, atunci Mariei, despre care se presupune că a avut-o [de soție], i-a fost mai curând ocrotitor și nu soț; reiese că a rămas fecior împreună cu Maria, fiind vrednic a fi numit tată al Domnului“.

Wilhelm TAUWINKL

5 - 19 octombrie 2014

SINODUL EPISCOPILOR Provocări pastorale cu privire la familie

O căsătorie indisolubilă, împlinită, în care soții trăiesc în fidelitate reciprocă pentru totdeauna, este frumoasă, posibilă și prezentă în societatea de astăzi.

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Dosar

Sinodul şi Vestea cea bună a familiei

„C

ăsătoria este un sacrament care, ca şi preoţia, se reînnoieşte în fiecare zi. Este o stare prin care bărbatul şi femeia pot ajunge la sfinţenie, fiind pur şi simplu un soţ bun şi o soţie bună. În căsătorie, ca şi în preoţie, harurile nu se primesc toate deodată, ca în cazul celorlalte sacramente, ci se acordă de-a lungul zilelor, după nevoi. De aici decurge necesitatea pentru soţi de a le cere zilnic. În domeniul social Dumnezeu nu şi-a rezervat decât două sacramente din şapte. Anume, preoţia şi căsătoria. Preoţia, care coboară pe Cristos pe altar, şi căsătoria, care aduce pe creştin în lume. Aceasta este toată problema: întâlnirea dintre creştin şi Cristos, Dumnezeul său. Singure, căsătoria împreună cu preoţia, pot schimba societatea”. (Fericitul Vladimir) Plecând de la cuvintele profetice ale Fericitului Vladimir putem vedea în Sinodul desfăşurat între 5 şi 19 octombrie la Vatican un exerciţiu comun de rugăciune, de cunoaştere, de recunoaştere şi, mai ales de comuniune, în care păstori şi soţi creştini, familii, au cerut ca harurile stării – preoţia şi căsătoria – să conlucreze pentru a înnoi familia, Biserica şi societatea într-o epocă de mari transformări la nivel de mentalitate, dar şi la nivel economic, social şi politic. Pus sub titlul „Provocările pastorale ale familiei în contextul noii evanghelizări”, sinodul despre familie face parte din marele şir de lupte desfăşurate de Biserică, Mireasa lui Cristos, în favoarea căsătoriei şi a familiei şi care - după spusa Cardinalului Péter Erdő la deschiderea primei sesiuni din data de 6 octombrie - „sunt ultima fortăreaţă de apărare a demnităţii umane şi de promovare a sfinţeniei”.

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Acest sinod extraordinar pregăteşte sinodul ordinar care va avea loc în 2015, cu titlul: „Isus Cristos dezvăluie misterul şi vocaţia familiei”.

Termenul lupte, în ciuda încrâncenării pe care o sugerează, nu e deloc întâmplător. În joc este chiar„biserica domestică”, „celula societăţii”, şi mai ales „comunitatea de viaţă şi iubire”, pentru a aminti câteva definiţii care i se dau în mod frecvent familiei. În cele două părţi ale Dosarului de faţă prezentăm mai întâi un istoric al căsătoriei şi, implicit, al familiei în care trecem în revistă evoluţia şi atacurile la adresa lor, acestea din urmă ducând la rupturi fără precedent între căsătorie, familie şi viaţă. Apoi vom arăta că, în ciuda provocărilor care atentează la binele lor, ele rămân „orizontul existenţial” al oricărei fiinţe umane cum spune Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea către familii (1995) – şi „izvor de frumuseţe”, cum putem vedea din Catehezele despre iubirea umană şi din reflecţiile apărute la Sinodul abia încheiat.

FAMILIA LA RĂSCRUCE DE DRUMURI De aproape două secole a apărut interogaţia dacă familia este o realitate înscrisă în ordinea naturii, un dat de fapt care precedă orice formă de organizare socială, aşadar o realitate imutabilă, nesupusă în fond schimbării, ori dimpotrivă este o construcţie socială şi culturală, plămădită în funcţie de variabile contingente legate de spaţiu şi timp, aşadar o realitate multiplă şi schimbătoare. Acest „ori”, această alternativă, aduce cu sine implicaţii serioase pe plan social şi politic, dar înainte de toate pe plan antropologic.

Nu-i deloc greşit să spunem că familia este spaţiu vital şi strategic. În funcţie de modul în care este înţeleasă, se pun în joc idei şi concepţii despre legătura dintre generaţii, despre legăturile dintre oameni, despre diferenţa ontologică dintre bărbat şi femeie, despre semnificaţia sexualităţii, a căsătoriei, a procreării, a educaţiei. În ultima vreme, alternativa a dus la adâncirea distanţei dintre doctrina Bisericii Catolice privitoare la familie şi căsătorie, care se sprijină pe învăţătura Sfintei Scripturi, şi diferite doctrine pe care le promovează statele în funcţie

Dosar de ideologia dominantă. Înaintarea în modernitate a pus Biserica şi statul pe poziţii opuse derivate din viziuni diferite asupra a ceea ce e omul, familia, viaţa. Se impune tot mai mult o „antropologie adecvată” aşa cum învăţa Sfântul Ioan Paul al II-lea. În acest sens, același Papă afirma la 14 septembrie 1988, într-o întâlnire cu episcopii din Lesotto: „Tot ceea ce vatămă familia vatămă şi Biserica, tot ceea ce îmbogăţeşte familia, îmbogățește şi Biserica”. Mutatis mutandis, „Tot ceea ce vatămă familia, vatămă şi societatea, şi tot ceea ce îmbogăţeşte familia, îmbogăţeşte şi societatea”. „Biserica este expertă în umanitate” spunea Fericitul Paul al VI-lea în enciclica Populorum Progresio din 26 martie 1967. Aceasta este conștiința şi convingerea pe care Biserica o are cu privire la misiunea sa în lume şi pe care o exprimă

cu tărie la răscruce de vremuri. La lumina Cuvântului care s-a făcut trup, privind întotdeauna la chipul lui Cristos, ca păstrătoare a mesajului său, vestind Evanghelia, Biserica apără şi promovează omenia, humanum-ul, nu ca pe o virtute abstractă, ci întrupată în ţesutul social, care are în familie şi căsătorie nucleul său de referinţă. Mulţi se întreabă dacă progresul tehnologic din ultimele secole a adus cu sine o aprofundare a omeniei şi o promovare a humanum-ului. Tot mai multe voci fac apel la autoritatea Bisericii cerându-i ca aşa cum a apărat dogmele odinioară, să apere omul, integritatea sa şi mai ales căsătoria şi familia, în zilele noastre. Vom vedea ce provocări aveau să apară!

AC

Istoria şi semnificația căsătoriei

C

ăsătoria, înţeleasă ca unirea dintre un bărbat şi o femeie cu scopul de a forma o familie, există din Antichitate, dar a cunoscut forme şi reguli care au evoluat în timp.

Istoria În Roma antică, căsătoria era desemnată de termenul matrimonium, derivat din rădăcina mater (mamă) ceea ce denotă că era înainte de toate o „afacere” pe linie maternă.

Fundamentul pe care se ridica instituţia căsătoriei, definită drept „unirea sexuală dintre un bărbat şi o femeie”, era dreptul natural. Într-o primă fază, această instituţie presupunea supunerea femeii faţă de autoritatea (manus) bărbatului. Prin această formă de căsătorie (cum manu) bărbatului i se conferea o putere asupra femeii care era egală cu cea asupra fiilor şi a sclavilor. Mai târziu, alături de căsătoria cum manu a intrat căsătoria sine manu, bazată pe consimţământul liber al soţilor. Din moment ce la baza căsătoriei nu se mai afla unirea fizică, ci consensul, s-au făcut paşi înainte pe calea reciprocităţii dintre soţi, a ajutorului mutual, dar şi pe calea legitimării separării sau divorţului consensual sau la cererea uneia din părţi.

Odată cu Creştinismul care recunoştea uniunile încheiate conform Dreptului roman, căsătoria devine un sacrament, adică un semn vizibil al legăturii lui Cristos, Mirele, cu Biserica, Mireasă. O consecinţă imediată a caracterului sacramental al căsătoriei este indisolubilitatea acesteia. Ca urmare a edictului de la Milano, din anul 313, odată cu răspândirea mesajului Evangheliei, aprofundând cuvintele Mântuitorului „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19, 6) au început să apară modificări în Dreptul roman în sensul restricționării motivelor de divorţ. Împăratul Iustinian va suprima divorţul consensual şi va reduce mult motivele pentru divorţul unilateral. Întâlnirea Creştinismului cu lumea germanică (al cărei drept nu le recunoştea soţilor nicio formă de autonomie, căsătoriile se încheiau ca urmare a înţelegerilor dintre familii) a

dus, încetul cu încetul, la respingerea concubinajului şi a divorţului. În jurul anului 800, Papa Nicolae I învaţă cu autoritatea sa de succesor al Apostolului Petru că la baza căsătoriei se află consensul. Din acest moment se constată o lărgire considerabilă a noţiunii de incest, consangvinitatea mergând până la al şaptelea grad de rudenie, ceea ce a dus la o extindere mult mai mare a cercului care interzicea rudenia faţă de cum prevedea Dreptul roman. Ca urmare a cercetărilor făcute pe seama eventualelor legături între consangvini s-a ajuns la descoperirea de legături incestuoase şi la declararea nulităţii unora dintre căsătorii. În acest context şi în această perioadă Dreptul matrimonial devine parte din Dreptul canonic. Prin urmare, se consolidează practica verificării consangvinității şi a existenței voinţei libere la încheierea căsătoriei. În anul 1563, Conciliul din Trento definea în mod solemn natura sacramentală a căsătoriei şi condamna negarea acesteia din partea protestanţilor. Luther, deşi recunoştea originea divină a căsătoriei, susţinea că aceasta ar fi fost instituită nu în vederea mântuirii, ci în vederea respectării ordinii naturale a raporturilor dintre oameni, prin urmare căsătoria nu putea fi sacrament. Astfel, avea să reinsereze căsătoria în Dreptul civil, deschizând calea spre noi motive de divorţ. Acesta este momentul în care ia avânt căsătoria civilă în părţile predominat protestante. Aşa apare prima mare provocare la adresa stabilităţii pactului conjugal.

Provocarea la adresa legământului conjugal În părţile majoritar catolice, căsătoria civilă avea să se impună odată cu Revoluţia franceză când începea un proces de secularizare şi de decreştinare a societăţii.

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Dosar Principalul artizan al secularizării era Raţionalismul iluminist care tindea să scoată cu totul căsătoria de sub tutela Bisericii, pentru a o pune strict sub jurisdicţia statului. În faţa instaurării practicii căsătoriei civile în statele moderne, şi odată cu revendicarea de competenţe juridice asupra căsătoriei din partea acestora, Magisteriul Bisericii a intervenit reafirmând şi aprofundând în învăţătura sa continuitatea dintre contract şi sacrament (taină), susţinând astfel competenţa sa asupra căsătoriei în rândul celor botezaţi. Acesta este unul dintre scopurile enciclicei Arcanum divinae sapientiae a Papei Leon al XIII-lea din 20 februarie 1880 ca răspuns implicit la apariţia unui fenomen care ulterior, la mai puţin de un secol, luase deja proporţii inimaginabile, iar astăzi din cauza legislaţiei ultra-permisive a devenit o plagă dureroasă: divorţul. În documentul Sillabo, cu 16 ani mai devreme, în 1864, Papa Pius al IX-lea condamna afirmațiile care negau caracterul sacramental al căsătoriei, indisolubilitatea legământului

matrimonial şi competenţa Bisericii în această materie. La 50 de ani de la Arcanum, în Casti Conubii (31.12.1930), Papa Pius al XI-lea învaţă: „Doctrina conform căreia căsătoria este o instituţie divină este neschimbătoare şi inviolabilă deoarece nu a fost instituită sau făcută de om, ci de Dumnezeu; nu omul a dat legi ca să o întărească, să o fortifice şi să o ridice, ci Dumnezeu, Autorul naturii, şi Cristos Domnul Nostru prin care natura a fost răscumpărată. Din acest motiv, aceste legi nu pot face subiectul niciunui decret uman sau vreunui pact contrar chiar dacă ar fi cu acordul soţilor ca atare” (CC, n. 5).

Desigur, voinţa liberă şi consensul soţilor sunt necesare pentru existenţa căsătoriei „dar natura sa este complet independentă de voinţa liberă a omului, astfel încât odată ce a încheiat căsătoria este supus legilor divine şi caracteristicilor lor esenţiale” (CC, n. 6).

Cristina ȘOICAN

Familia, „intimă comunitate de viață şi iubire”

A

ceastă definiţie dată familiei aparţine Conciliului Vatican al II-lea (Gaudium et spes , nr.48). O amintim pentru a surprinde o altă provocare la adresa unităţii familiei. În Casti Conubii (31.12.1930), Papa Pius al XI-lea, şi în Humanae Vitae (25.07.1968), Papa Paul al VI-lea au de înfruntat problematica controlului artificial al naşterilor care se demonstrează în timp o adevărată lovitură dată căsătoriei şi familiei. Rupturii dintre contract şi sacrament, care are o profundă încărcătură teologică, îi urma ruptura dintre iubirea conjugală şi transmiterea vieţii, de o imensă încărcătură antropologică.

Ruptura dintre iubire şi viață Ca să ilustrăm pericolul controlului artificial al naşterilor apelăm la ce s-a întâmplat în Comuniunea anglicană. Dacă în Conferința de la Lambeth din 1908, episcopii anglicani vorbeau despre controlul artificial al naşterilor ca fiind „deplasat şi ostil prosperităţii naționale” (Rezoluţia 41, nr.

42-43), după 22 de ani, în 1930, aceeași Conferinţă îngăduia controlul artificial al naşterilor sub călăuza „principiilor creştine” (Rezoluţia 15, nr. 13 şi 17) deşi întrevedea că folosirea contraceptivelor ar putea duce la promovarea desfrâului, motiv pentru care erau limitate vânzările (Rezoluţia 18). În 1959, Conferinţa susţinea că e dreptul şi responsabilitatea părinţilor de a hotărî numărul de copii, având în vedere „înțeleapta administrare a resurselor şi posibilităţilor familiei, dar şi ponderata luare la cunoştinţă a diferitelor nevoi ale populaţiei, a problemelor sociale şi a exigenţelor viitoarelor generaţii” (Rezoluţia 115, nr. 113).

Astfel, la Lambeth s-a trecut de la condamnarea controlului artificial al naşterilor la recomandarea acestuia. În fapt, nu era decât o adaptare la ceea ce gândea societatea în general.

Acestea sunt circumstanţele istorice în care intervin cei doi Actualitatea Creștină noiembrie 2014

papi pentru a susţine adevărul imuabil despre căsătorie şi familie, iubire şi viaţă.

Pentru a arăta gravitatea acestei rupturi, Pius al XIlea recurge la învăţătura despre cele trei binecuvântări ale căsătoriei: copiii, fidelitatea reciprocă, demnitatea sacramentului (CC, nr. 12). Cu naşterea de prunci, soţul şi soţia devin cooperatori intimi ai lui Dumnezeu în perpetuarea speciei umane. Asumă îndatorirea de a-i creşte şi de a-i educa. Cu a doua binecuvântare, soţul şi soţia sunt atât de strâns uniţi prin căsătorie încât devin „un singur trup” (Mt 19,3-6). Prin fidelitatea conjugală, care se poate denumi şi castitate conjugală, soţul şi soţia cresc în înţelegere, armonie, susţinere reciprocă, dăruire de sine unul altuia, copiilor, şi lui Dumnezeu (CC, nr. 20-30). Asupra demnităţii sacramentului ne-am oprit ceva mai sus. Cele trei binecuvântări sunt totodată trei elemente fundamentale ale căsătoriei şi familiei. În răspunsul său, Papa Pius al XI-lea scoate în evidenţă ameninţarea pe care o aduce controlul artificial al naşterilor la adresa primei binecuvântări, copiii, şi face apel la autoritatea Sfântului Augustin care spune: „Relaţia cu propria soție este nelegitimă şi rău-voită acolo unde procrearea este împiedicată. Onan, fiul lui Iuda, s-a comportat astfel şi din această cauză Domnul l-a ucis” (CC, n. 55; HV, nr. 11-14).

Apoi, cu referire directă la Conferinţa de la Lambeth,

Dosar din 1930 şi la opinii asemănătoare, Pius al XI-lea afirmă: „Deoarece în zilele noastre, unii, îndepărtându-se în mod deschis de neîntrerupta tradiţie au găsit de cuviinţă declararea solemnă a unei alte doctrine într-o asemenea chestiune, Biserica catolică, prin încredințarea din partea lui Dumnezeu a apărării integrităţii şi a curăţiei moravurilor, râmând dreaptă în mijlocul ruinei morale de care este înconjurată aşa încât să ocrotească curăţia uniunii conjugale îngreunată de această pată respingătoare, își ridică vocea de ambasador divin şi prin vocea Noastră proclamă din nou: orice folosire a căsătoriei care ar lipsi în mod deliberat actul conjugal de forţa sa naturală de a zămisli viața este o ofensă împotriva legii lui Dumnezeu şi a naturii şi cei care o încalcă se fac vinovaţi de un păcat grav” (CC, nr. 56).

Efectele acestui păcat sunt slăbirea căsătoriei şi a familiei.

Având la bază căsătoria, familia este şi ea o instituţie divină. Este o expresie a unirii conjugale, un act care este deopotrivă unitiv (iubire) şi procreativ (viaţă). Lipsirea actului conjugal de una din cele două dimensiuni aduce cu sine dezordine în căsătorie şi implicit în familie. Lipsirea actului conjugal de puterea sa procreatoare aduce prejudicii şi pe planul unirii conjugale. Pius al XI-lea învaţă: „Orice păcat privitor la binecuvântarea în copii devine în același timp un păcat împotriva fidelităţii conjugale, cele două binecuvântări fiind strâns unite între ele” (CF. CC, nr.72).

Neglijarea uneia duce la neglijarea amândurora. Învăţătura Bisericii e clară: orice act conjugal trebuie să fie deschis către transmiterea vieţii. Numai în baza acestei deschideri soţul şi soţia se dăruiesc unul altuia şi lui Dumnezeu pentru a zămisli în sfinţenie o nouă viaţă şi pentru a intensifica iubirea lor. Astfel şi fiii vor fi educaţi în sfinţenie şi adevăr. Ascultarea faţă de legea naturii garantează ordinea dreaptă şi prosperitatea familiei şi a societăţii, în general. Cum familia şi societatea umană precedă statul, bunăstarea statului are la bază bunăstarea familiei şi a societăţii. Falimentul familiei, al societăţii, al statului în urmarea legii naturale aduce cu sine decadenţa morală. Se vădeşte periculoasă chiar şi concepţia conform căreia familia trebuie să fie deschisă către viaţă în general, dar nu în mod necesar la fiecare act conjugal. Altfel spus, în locul continenței, al înfrânării, al respectului faţă de ritmul biologic natural, soţii pun piedici anumitor raporturi conjugale prin mijloacele artificiale ceea ce-i duce la a fi arbitri ai vieţii. Din păcate, ordinea priorităţilor, de multe ori greşită, bazată pe consideraţii de natură economică şi socială, şi o filozofie de viaţă impregnată de umanism secularizat îi face pe soţi să uite de datoriile lor şi de faptul că singurul arbitru al vieţii este Dumnezeu (Cf. HV 10)

Alte provocări şi nevoia familiei de a fi susținută Separarea dintre aspectul unitiv şi aspectul procreativ al sexualităţii umane în veacul al XX-lea este primul factor dintr-o legiune de rele morale: divorţ, adulter, desfrâu, homosexualitate, sterilizare, manipulare genetică, mutilare (sau fertilizarea în vitro şi clonarea umană), avort, infanticid (exprimat eufemistic prin avort la naştere parţială). Din aceste rele primare derivă o seamă de infirmităţi psihologice

şi sociologice cum ar fi dezintegrarea persoanei, alienarea socială şi un simţământ apăsător de absenţă a scopului şi valorii existenţei umane. Într-o lume în care cele două aspecte sunt tot mai separate, creşte în mod exponențial posibilitatea degenerărilor morale.

Prin asta nu vrem să spunem că e uşor să urmezi voinţa lui Dumnezeu. Legile lui Dumnezeu sunt exigente şi responsabilităţile din parte familiei sunt totdeauna mari. Din acest motiv, familia are dreptul de a fi susținută de societate şi de stat (CC, nr. 69-77; și HV, nr. 22 - 23). Susţinerea morală şi fizică nu este un simplu act de caritate, ci de dreptate.

Greutatea pe care o resimt familiile în creşterea şi educarea copiilor este singura modalitate prin care societatea şi statul îşi pot croi un viitor. Dar prin vocaţia sa de a fi expertă în umanitate, Biserica, demascând răul obiectiv al controlului artificial al naşterilor, aduce un serviciu umanităţii. Mai mult, are obligaţia de a spune răspicat şi în mod direct adevărul pe care oamenii de bunăvoinţă îl pot recunoaşte cu raţiunea dreaptă. Iată de ce scria Paul al VI-lea: „Se poate prevedea că această învăţătură nu va fi primită uşor de întreaga lume; multe voci - amplificate prin mijloacele moderne de propagandă - se opun glasului Bisericii. Aceasta, la drept vorbind, nu se miră că este asemenea divinului său Fondator «un semn de împotrivire» . Cu toate acestea, nu încetează să proclame, cu umilinţă şi fermitate, întreaga lege morală, atât cea naturală cât şi cea evanghelică. Nu Biserica a creat această lege şi nu ar putea deci să dispună de ea după bunul plac; ea e numai depozitara şi interpreta legii şi nu va putea vreodată să declare permis un lucru, căci aceasta ar însemna o împotrivire profundă faţă de binele adevărat al omului. Apărând morala conjugală în totalitatea sa, Biserica ştie că ea contribuie la instaurarea unei civilizaţii cu adevărat umane; ea angajează omul să nu abdice de la responsabilitatea sa şi să nu lase pe seama mijloacelor tehnice; ea apără prin aceasta însăşi demnitatea soţilor.

Fidelă învăţăturii şi exemplului Mântuitorului, ea se arată prietena sinceră şi dezinteresată a oamenilor pe care vrea să-i ajute, încă din timpul călătoriei lor pământeşti, „să participe ca fii la viaţa Dumnezeului viu, Tată al tuturor oamenilor” (HV, nr. 18). Demascând „ruşinea şi răul intrinsec” (HV, nr.

14) al controlului artificial al naşterilor, Biserica, asemenea fondatorului său, Cristos, este „un semn de împotrivire” pe calea spinoasă pe care a apucat-o lumea de azi. Începutul secolului XXI se confruntă cu multe lipsuri de natură morală. Neascultarea faţă de legea divină şi faţă de legea naturală este asemenea loviturii de bumerang. Sunt sociologi care vorbesc despre pesta neagră a denatalităţii care clatină structura societăţilor actuale. Transgresiunile împotriva căsătoriei slăbesc nucleul portant al vieţii de familie şi al societăţii. Provocările, pericolele, rupturile amintite sunt un atentat la umanitate. Din acest motiv, Biserica nu poate să tacă. Iată de ce, mai mult ca niciodată, a sosit timpul să proclamăm sfințenia iubirii, frumuseţea vieţii de căsătorie, plinătatea vieţii de familie pe care Biserica o slujește şi o binecuvântează.

AC Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Dosar

Iubirea umană în planul lui Dumnezeu

D

espre iubire s-a scris şi se va mai scrie. Iubirea s-a trăit şi se va mai trăi. Pentru ea s-au sacrificat oameni, s-au scris poezii, piese de teatru, proză, s-au turnat filme. Ea îl primeşte pe om când intră în lume, prin braţele mamei, şi tot ea îl îmbrăţişează pe om când iese din lume, prin braţele celor dragi. În fond, ce este iubirea? Sau, mai degrabă spus, cine este iubirea? Dumnezeu este iubire, spune Apostolul Ioan în prima sa scrisoare (1In 4, 16), dar omul, carne fiind şi ca atare limitat, nu percepe de fiecare dată această realitate.

Iubim pentru că am fost iubiţi, ne hrănim pentru că am fost hrăniţi, muncim pentru că s-a muncit pentru noi, într-un cuvânt, suntem ceea ce suntem pentru că cineva ne-a vrut, ne-a dorit, iar această dorinţă nu exprimă altceva decât iubire.

Sfântul Ioan Paul al II-lea, după ce a experimentat singurătatea rămânerii fără părinţi, oroarea războiului, absurditatea regimului sovietic ateu, a decis să se îndrepte spre om. Astfel l-a pus în mijloc, l-a preţuit, l-a studiat şi nu în ultimul rând i-a arătat calea care duce spre iubirea adevărată, spre Dumnezeu. A făcut din om mai mult decât o carte, decât un crez, decât o speranţă, a făcut din el un vis, visul lui Dumnezeu, cel care din iubire l-a creat, l-a răscumpărat şi îl sfinţeşte necontenit prin Duhul Sfânt.

Ca preot, Karol Wojtyla formează un grup pe care îl numeşte „Ambient”, grup pe care îl va sprijini până la urcarea sa pe scaunul lui Petru. Alături de acest grup, tânărul preot, episcopul şi apoi cardinalul Wojtyla a ajuns la concluzia „că se poate”; se poate să înţelegi şi să trăieşti adevărata iubire sau „iubirea integrală”, aşa cum avea s-o numească de multe ori, se poate să trăieşti viaţa de familie şi să fii pe placul lui Dumnezeu, se poate să-ţi consacri viaţa lui Dumnezeu şi să fii pe placul celor din jur.

A început astfel să ţină o serie de cateheze despre om, despre originile sale, despre experienţele sale pe care le va numi „originare”, pentru că sunt de dinainte de căderea în păcat. Printre ele amintim: creaţia omului ca bărbat şi femeie, solitudinea originară, nuditatea originară, ruşinea originară, iubirea originară, inocenţa originară şi comuniunea originară dintre persoane.

Aceste cateheze au devenit în realitate „catehezele de miercuri”, din primii săi ani de pontificat. Este vorba despre 129 de cateheze împărţite în şase cicluri, cateheze care pornesc de la creaţia omului de către Dumnezeu până la „facerea” omului de către părinţii săi. În ele, Sfântul Ioan Paul al II-lea s-a referit la tot, dar mai ales la „teologia trupului”, la iubirea umană în planul lui Dumnezeu, la sacramentalitatea căsătoriei şi la răscumpărarea omului.

Pentru el, trupul aparţine persoanei şi a fost creat după Actualitatea Creștină noiembrie 2014

„chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, în cele două moduri: bărbat şi femeie. Trupul, creat astfel, are în sine o deschidere spontană şi naturală spre sexul celălalt, deschidere care se manifestă printr-o „tensiune” continuă, ceea ce duce apoi la „comuniunea persoanelor” sau la ceea ce Papa numeşte „nupţialitatea trupului”. Pe înţelesul tuturor, suntem creaţi să ne oferim! Doar oferindu-ne ne descoperim pe noi înşine în tot ceea ce avem şi suntem; soţul se oferă soţiei prin intermediul dăruirii totale de sine, iar omul, în general, se oferă altui om, aproapelui său, simplu de tot: printr-o dăruire de sine. În mod „total” se oferă doar soţii, unul celuilalt!

Papa îmbină pe parcursul catehezelor Sfânta Scriptură cu viaţa de zi cu zi. De fapt, este chiar viaţa de zi cu zi „locul” din care şi-a inspirat catehezele şi la ea vrea să se întoarcă.

La sfârşitul prezentării lor, aceste cateheze au devenit o „colecţie” sau mai simplu spus, o „carte”. Ioan Paul al II-lea a oferit această carte Institutului „Ioan Paul al II-lea” pentru Studii despre Căsătorie şi Familie, din cadrul Universităţii din Lateran, din Vatican, şi a lăsat ca „testament” ca această „colecţie”, „teologia trupului” sau „iubirea umană în planul lui Dumnezeu” să fie dusă în lumea întreagă, prin studenţii care aveau să calce pragul acestei instituţii.

După mai bine de treizeci de ani, această colecţie apare şi în limba română. Este un dar, o provocare şi în acelaşi timp o datorie. Trebuie să o citim, să ne-o asumăm şi să o răspândim mai departe.

Pr. dr. Felician TIBA

Dosar

Vestea cea bună a familiei

P

resa românească a relatat sporadic desfăşurarea Sinodului pentru familie de luna trecută. Câteva spaţii restrânse prezentau ştiri despre eveniment, scoţând în evidenţă mai ales aspecte spinoase precum divorţul, practica Bisericii de a nu da Sfânta Împărtășanie divorţaţilor recăsătoriţi, nu-ul spus homosexualităţii etc…; aş spune cioburi, fragmente din întregul care este familia sau din ceea ce mai degrabă se opune instituţiei familiei. O presă care, pe de o parte, vede Biserica ţinându-l pe „nu” în braţe, dar care, pe de altă parte, se străduieşte să deschidă ferestre pentru a primi, a accepta, a tolera acele situaţii şi realităţi umane de suferinţă, chiar dacă se află în contradicţie cu modul obişnuit de a vedea familia.

Presa catolică, în schimb, atât cât îi stă în putere, a încercat să prezinte cu transparență dezbaterile, arătândune o Biserică gata să-şi suflece mânecile pentru a veni în întâmpinarea omului de azi şi mai ales pentru a sluji cauza familiei într-o lume tot mai atinsă de individualism şi hedonism. În intervenţia de la încheierea sinodului, Papa Francisc spunea: „Biserica are porţile deschise larg pentru a-i primi pe cei nevoiaşi, pe cei căiţi şi nu numai pe cei drepţi sau pe cei care cred că sunt desăvârşiţi! Biserica nu se ruşinează de fratele căzut şi nu se preface că nu-l vede, dimpotrivă, se simte implicată şi aproape obligată să-l ridice şi să-l încurajeze să reia drumul şi îl însoţeşte spre întâlnirea definitivă cu Mirele său, în Ierusalimul ceresc”.

Această deschidere nu înseamnă nicidecum relativizarea familiei. Dimpotrivă, sinodul a pus deasupra tuturor încercărilor prin care ea trece Evanghelia familiei reafirmând „adevărul fundamental al sacramentului căsătoriei: indisolubilitatea, unitatea, fidelitatea şi procreativitatea, adică deschiderea la viaţă (Gaudium et spes, 48)”, la care adăugăm educaţia la viaţă şi la credinţă a copiilor. În şirul dezbaterilor din aula sinodală s-a limpezit şi mai mult cât de conştientă este Biserica de faptul că ea este păstrătoarea unei imense comori încredinţate de Mântuitorul, din care căsătoria şi familia sunt parte integrantă. Izvorul acestei comori se află în chiar inima Sfintei Treimi, în acel „Noi” de iubire, de relaţie şi de dăruire. Cu aproape 35 de ani în urmă, la precedentul sinod dedicat familiei, în 1980, Sfântul Ioan Paul al II-lea scria: „Dumnezeu este iubire (1In 4,8) şi trăieşte în sine o taină de comuniune personală de iubire. Creându-l pe om după chipul său şi ţinându-l permanent în existenţă, Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia, adică capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii.

Pentru aceasta, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane” (Familiaris Consortio 11).

Folosind termenul comoară nu ne referim în primul rând la o doctrină, ci la o realitate dată. Căsătoria este un sacrament primordial în planul creației şi un sacrament de har în planul mântuirii. Din acest motiv e comoara

care străluceşte necontenit în ciuda neajunsurilor şi dificultăţilor. Într-o lume marcată de singurătate, de violenţă, de individualism, de rupturi, de derapaje cum se desprinde din Relatio synodi de sâmbătă 18 octombrie – documentul final al adunării extraordinare – căsătoria şi familia sunt vestea cea bună, începutul acelui umanism de care societatea de azi are atâta nevoie. Momentul vestirii e deosebit de favorabil, nu în sensul că ar fi uşor de proclamat Evanghelia familiei, ci în sensul că este unicul răspuns adevărat la nevoia de iubire care transpare din orice demers al omului.

Câte istorii de viaţă autentică, trăită în discreţie, tăcere, cu eroism din partea unei cete nenumărate de familii, de soţi creştini? Câtă putere ascunsă sub vălul aparentei slăbiciuni? E de fapt puterea copleșitoare a harului care purifică, vindecă, luminează toate acele persoane, acei soţi, acele familii care vor să rămână fidele lui Dumnezeu şi vocaţiei primite. În Relatio synodi am întâlnit o afirmaţie pe care doresc să o ofer tuturor cititorilor la încheierea acestui dosar: „Adevărul se întrupează în slăbiciunea omului nu pentru a-l condamna, ci pentru a-l salva” (nr. 29). Este şi motivaţia care alimentează tot travaliul pastoral al Bisericii, căci suprema lege a Miresei lui Cristos este mântuirea sufletelor. Când apără şi promovează căsătoria şi familia, Biserica nu discriminează pe nimeni, ci spune răspicat şi lămurit care este temelia sa, ce stă la baza comuniunii dintre oameni.

Ca un post scriptum amintesc cuvintele pătrunzătoare ale unui episcop care a fost ucis de un comando al morţii în timp ce celebra Sfânta Liturghie, la 24 martie 1980: părintele Romero din San Salvador. Într-o interpretare personală la Conciliului Vatican al II-lea spunea într-o omilie că fiecărui creştin i se cere să fie martir, adică să trăiască viaţa pentru aproapele, mergând până la vărsarea de sânge în situaţii excepţionale. Cu acea ocazie dădea exemplul mamei care zămisleşte viaţa în sânul său, o păstrează luni de zile, o aduce la lumină, o hrăneşte, o face să crească. Apoi trăgea concluzia: „Această mamă e martiră pentru că-şi dă viaţa pentru copilul său”. În această optică, sinodul este un omagiu adus familiilor creştine – care în ciuda limitelor – sunt martore ale iubirii şi ale Evangheliei familiei.

Pr. Fabian MĂRIUŢ Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Pagina Ghika

Vladimir Ghika – „Îndreptar de greşeli”

Î

ntre multele ciorne care s-au păstrat de la Monseniorul Ghika, pe lângă manuscrise la diversele lucrări (piese de teatru, scrieri spirituale, istorice, conferințe, predici), pe lângă miile de bilețele pe care el nota diverse gânduri profunde (a avut acest obicei aproape întreaga viață, cele mai vechi au fost datate 1901 și există o serie și pentru anul 1902), se află și multe ciorne disparate, printre care și aceasta pe care o prezentăm mai jos, scrisă cu cerneală, incompletă, la care nu avem începutul, al cărei text se întrerupe brusc, nefiind terminat. Am intitulat această foaie „îndreptar de greșeli”, pentru că în acest text Vladimir Ghika enumeră o serie de imperfecţiuni și pentru fiecare dintre ele formulează o recomandare de a fi folosită în mod pozitiv pentru a crește în viața spirituală. „Să reorientezi vanitatea nobiliară îndreptând-o către descendenţa noastră divină. Să cauţi în Dumnezeu primul strămoş şi titlurile nobiliare.

Să te slujeşti de timiditate, rezervând-o pentru toate ocaziile în care te simţi în largul tău şi să o foloseşti împotriva ei în rest.

Să reorientezi lenea utilizând-o ori de câte ori eşti ispitit să săvârşeşti răul.

Să te slujeşti de nestatornicie pentru a lua hotărâri bune subite.

Să te slujeşti de laşitate în teama faţă de amărăciunea pe care o simţi după greşeală.

Să te slujeşti de lipsa de atenţie cu privire la un singur lucru, pentru a te ocupa în acelaşi timp de mai multe lucruri diferite.

Să te slujeşti de sentimentul interesului personal în dorinţa de îmbogăţire a sufletului pe care o aduce orice faptă bună.

Să te slujeşti de mânie pentru a ieşi din tine însuţi pentru că este cea mai mare forţă care ne scoate în afara noastră pentru a depăşi ridicolul şi convenienţele; să o îndrepți împotriva tuturor duşmanilor care nu sunt nici fraţi, nici persoane, nici ceva care ar ţine de o viaţă omenească.

Să te slujeşti de oboseală pentru a te ruga.

Să te slujeşti de tristeţe pentru a dispreţui toate lucrurile în afară de Dumnezeu şi de ceea ce iubeşte Dumnezeu.

Să te slujeşti de delicateţea spiritului de scrupulozitate pentru a căuta acţiuni bune, precise, determinate, neaşteptate, inedite.

Să te slujeşti de gândurile rele care vin oricât le-am respinge, pentru a te umili că eşti un gunoi capabil de astfel de fermentaţii.

Să te slujeşti de lâncezeală, dându-i această contradicţie de a alege momentele în care este dominantă pentru a săvârşi acţiuni efectiv puternice şi bune prin ele însele sau pentru a face promisiuni fără a exista pericolul unui act inconştient.

Să te slujeşti de greşelile repetate pentru a te ridica cu violenţă, ruşine, mânie, eroism, pentru a promite […]” Foaia se termină aici, dar textul îl poate completa oricine îl citeşte, adaptându-l la situaţia proprie.

Am amintit la început de bileţelele cu gânduri ale Monseniorului Ghika. Am ales unul dintre ele, care poate fi pus în legătură cu această listă de mai sus, şi mai ales cu ultima recomandare. Greşelile repetate pot produce în cel care le experimentează o stare de disperare, îl pot face să considere că pentru el nu mai există nicio şansă de îndreptare, în ciuda eforturilor constante. Rămâne totuşi lupta cu aceste greşeli care dacă este însoţită de intenţia onestă capătă o valoare deosebită. „Îl voi lăuda din afară dacă nu pot intra. Dacă sunt condamnat să rămân rău, voi cânta până la moarte frumusețea a ceea ce este bun, a ceea ce este curat, a ceea ce este desăvârşit”.

Iulia COJOCARIU

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Recenzie

IUBEȘTE ȘI FĂ CE VREI

Î

n luna septembrie a acestui an, Editura Sapientia a lansat primul roman catolic românesc intitulat sugestiv Iubește și fă ce vrei, avându-i ca autori pe Simona și pe Vlad Achim. Apariția acestei cărți realizate de către doi soți catolici este un act de curaj în ziua de azi, în care fiecare face doar ceea ce vrea, fără să țină cont de voința lui Dumnezeu.

Colecția din care face parte, Creștinism în contemporaneitate, spune tot despre intențiile scriitorilor care și-au propus să salveze multe suflete, acceptând să fie luptători în armata lui Isus. Titlul este unul dintre cele mai discutate sloganuri creștine ce a căpătat de-a lungul timpului interpretări nu de puține ori contradictorii.

Celebra formulă este, de fapt, o prescurtare a poruncii iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui. În plus, rezumă ideea de libertate a fiecărui creștin adevărat care nu se teme decât de Dumnezeu și, ca atare, este liber să facă tot ceea ce vrea. Mergând pe urmele trasate de Sfântul Augustin, ei ne propun cuvintele vieții veșnice, căci fiecare capitol ilustrează o poruncă, prezentând încercările cu care se confruntă oamenii din ziua de azi și propunând soluții. Mi-a plăcut faptul că personajele sunt verosimile în general, amintind de eroii lui Sienkiewicz grație idealurilor înalte, precum și abordarea dickensiană, căci fiecare parte are un punct culminant și te ține cu sufletul la gură, iar cartea poate fi ușor ecranizată, viziunea fiind cinematografică.

Citind romanul, înveți cum să iubești o persoană toată viața, încredințându-i lui Dumnezeu dragostea ta. Soluția propusă este păstrarea curățeniei sufletului, aspirația spre cer, amintindu-ne promisiunea lui Isus: Dacă rămâneți în mine și cuvintele mele rămân în voi, orice voiți, cereți și vi se va face. (In 15,7) Scriitorii întreabă retoric care este atitudinea firească în fața morții cuiva drag, când există în noi două porniri: una – de a face ceea ce trebuie, alta – de a-i ascunde bolnavului adevărul pentru a-l proteja, uitând parcă faptul că doar sufletul este veșnic și e mult mai important decât efemerul trup. Ei bine, ei tranșează această problemă și ți-o prezintă sub forma unei confruntări foarte dramatice între iubirea de tată și dragostea de Dumnezeu (care îi cere eroinei Ana să-și înfrunte părintele pământesc pentru mântuirea bătrânului bunic).

Apare și spinoasa problemă a catedralei noastre a cărei rezolvare se împiedică în atâta birocrație, interese meschine și lipsă crasă de credință, ei lansând un avertisment la adresa celor care disprețuiesc casa Domnului. Un astfel de om este personajul Sevastre,

magnatul care construiește un colos ce amenință stabilitatea bisericii și pune în pericol viața unicului fiu.

Gestul său disperat de a dărâma clădirea de care fusese atât de mândru ne dă o speranță că oamenii se mai pot schimba și atunci când decad lamentabil.

Iubiri adolescentine și mature, o anchetă polițistă urmată de un proces în stil american, spinoasa lume a afacerilor care te îndepărtează încet, dar sigur de Mântuitor, munca epuizantă la care îi supun patronii pe angajați chiar în ziua Domnului, viciile care sucesc mințile și distrug trupurile copiilor noștri fără drept de apel, cazuistica relațiilor sexuale dinaintea căsătoriei ce pot duce la avort și care aduc schilodiri sufletești, obsesia care îmbracă o iubire neîmpărtășită, într-un cuvânt, noi și păcatele noastre suntem de regăsit în această carte complexă scrisă de doi profesori din București.

Respingând tentațiile filozofiei moderne, ei readuc în vedere argumentele perene ale scolasticii, singura filozofie care este în completă concordanță cu învățătura creștină: Adevărul nu reprezintă decât confirmarea minţii noastre că lucrul pe care-l avem în faţă este ceva, şi nu altceva. N-ar putea să existe o comunicare între noi dacă fiecare ar avea un adevăr propriu, dacă ar numi continuu toate realităţile în mod diferit de ceilalţi.

Te captivează și noblețea frazei care curge firesc, iar imaginile artistice sunt demne de stilul unui scriitor consacrat: Cerul era înalt, turcoaz. Niciun nor nu tulbura idila noastră. Soarele se alinta leneş, torcând orele unei banale zile caniculare. Într-un colţ de Rai mă credeam… În final, le propunem cititorilor să nu uite să viseze într-o lume în care fiecare secundă este stoarsă de prea multă muncă. Cartea poate fi procurată de la librăria Sf. Iosif și de pe site-ul librariasapientia.ro, la prețul de 20 de lei.

Elena GRIGORE Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale Duminica a XXXI-a (A) – Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi Iob 19,1.23-27a; Ps 26; Rm 5,5-11; In 6,37-40 Is 25,6-9; Ps 24; Rm 8,14-23; Mt 25,31-46 Înţ 3,1-9; Ps 41; Apoc 21,1-7; Mt 5,1-12a

P

rin celebrarea de pomenire a tuturor credincioşilor răposaţi Biserica aduce înaintea ochilor noştri şi afirmă un adevăr important de credinţă: viaţa nu se termină în moarte; moartea nu are ultimul cuvânt în existenţa noastră; există o viaţă dincolo de moarte, iar acea viaţă poate fi fericită.

Pentru a scoate mai bine în evidenţă acest adevăr, liturgia cuvântului de astăzi ne propune nu una, ci trei serii de lecturi din care suntem invitaţi să alegem una. Totuşi, citind şi meditând toate lecturile, ele ne introduc, mai întâi, în atmosfera zbuciumată a oricărui suflet ce se află în pragul morţii, pentru ca, mai apoi, să ne lase să auzim ecourile cuvintelor mângâietoare şi dătătoare de speranţă ale Mântuitorului precum şi pe cele ale primilor creştini care s-au lăsat călăuziţi şi întăriţi de astfel de cuvinte. Într-adevăr, în cuvintele psalmistului regăsim spaimele şi neliniştile muribunzilor, exprimate însă în rugăciune: Auzi-mi, Doamne, glasul când te chem, ai milă de mine şi ascultă-mă!... Nu-ţi întoarce faţa de la mine... Mângâie-mă în neliniştea inimii mele, elibereazămă din toate necazurile mele... Or, în toiul acestor nelinişti, în sufletul celui credincios începe să licărească încrederea în cuvântul şi în fidelitatea lui Dumnezeu: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce gemi înlăuntrul meu? Încrede-te în Dumnezeu, că iarăşi îl voi lăuda, pe el, care este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.

O astfel de încredere are la bază, de bună seamă, revelaţiile făcute de profeţi ori de înţelepţi în Vechiul Testament şi mai ales promisiunile făcute de Dumnezeu prin Isus Cristos. Iată câteva din revelaţiile şi promisiunile oferite de textele biblice ale acestei celebrări: Toate creaturile aşteaptă cu nerăbdare să vadă această descoperire a fiilor lui Dumnezeu... (Rm 8,19); Voinţa celui ce m-a trimis, ca din cei pe care mi i-a dat să nu pierd pe niciunul, ci să-i învii în ziua de apoi... (In 6,39); Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu iar chinul nu se va atinge de ei... (Înţ 3,1); etc.

Să notăm, totuşi, că drumul către destinul fericit presupune, pe de o parte, asumarea şi trăirea Fericirilor: Fericiţi cei săraci cu duhul..., cei blânzi..., cei milostivi..., cei curaţi cu inima..., făcătorii de pace..., cei prigoniţi..., căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu..., iar, pe de altă parte, slujirea lui Isus Cristos în fraţii nevoiaşi: Atunci cei drepţi vor spune: „Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi ţi-am slujit?” Împăratul le va răspunde: „Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut” Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Împlinind acest „program” de-a lungul vieţii, noi întărim în sufletele noastre convingerea exprimată de către Iob cel drept: Ştiu că răscumpărătorul meu trăieşte... şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu.

Duminica a XXXII-a (A) – Sfinţirea Bazilicii din Lateran Ez 47,1-9.12; Ps 45; 1Cor 3,9b-11.16-17; In 2,13-22

B

azilica din Lateran, a cărei sfinţire o comemorăm în ziua de 9 noiembrie, are o semnificaţie aparte. Această bazilică, dedicată, mai întâi, Preasfântului Mântuitor şi, mai apoi, Sfinţilor Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul, este catedrala episcopului Romei şi totodată, potrivit inscripţiei de pe frontispiciul ei, Mama şi Capul tuturor Bisericilor din Cetatea [Romei] şi din lume. Cu alte cuvinte, această primă biserică, construită din porunca împăratului Constantin şi consacrată în anul 324 de către Papa Silvestru I, a devenit, imediat după Edictul din Milano (313), bazilica de referinţă atât pentru comunităţile creştine din Roma cât şi pentru cele din lumea întreagă. Această funcţie de referinţă se datorează faptului că episcopului Romei, ca urmaş al Sfântului Petru, îi este recunoscută funcţia primatului papal atât de Bisericile Apusului cât şi de cele ale Răsăritului. Prin urmare, a celebra acel moment în care creştinătatea a dobândit un loc simbolic şi universal de referinţă, are menirea de a conştientiza faptul că unitatea Bisericii întemeiate de Isus Cristos se realizează în jurul urmaşului Sfântului Petru căruia Mântuitorul i-a spus: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea... Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor... E drept că această întâietate, recunoscută de către urmaşii apostolilor (episcopii din lumea întreagă) secole de-a rândul, a fost, ulterior, contestată pentru a motiva rupturile dureroase din Biserică. Cu toate acestea cei mai mulţi creştini, în ciuda vicisitudinilor istoriei, au rămas ataşaţi de episcopul Romei, ştiind bine că doar în acest fel Biserica lui Cristos îşi păstrează unitatea pentru care El s-a rugat Tatălui la Ultima Cină.

Dar, lecturile biblice ale acestei sărbători nu se concentrează doar asupra acestui aspect al unităţii. Ele ne invită să contemplăm realitatea, frumuseţea şi funcţionalitatea Bisericii în descrierile făcute de autorii biblici. Astfel, în viziunea profetului Ezechiel din prima lectură viitorul Templu de la Ierusalim este prezentat ca o sursă a vieţii, întrucât apa care izvorăşte din El transformă pustiul în oază roditoare şi Marea Moartă în heleşteu plin de peşte. În fragmentul evanghelic ce relatează curăţirea Templului din Ierusalim de negustorii care au profanat Locul prevestit de către Ezechiel, Isus se prezintă pe sine ca fiind acel Templu, pe care nimeni nu-l va putea distruge şi din care izvorăşte apa dătătoare de viaţă veşnică.

Această „apă” a izvorât cu adevărat din coasta străpunsă a lui Isus şi ne oferă tuturor „viaţa” prin sacramentele Bisericii. Or,

Sfânta Scriptură în lectura a doua, Sfântul Paul descrie întemeierea comunităţii creştine în termenii construcţiei unui Templu: voi sunteţi templul construit de Dumnezeu... eu am pus temelia, alţii continuă construcţia... Nimănui nu-i este îngăduit să pună altă temelie... Voi, sunteţi templul lui Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi... Templul lui Dumnezeu este sfânt iar acest templu sunteţi voi.

Celebrând, aşadar, această sărbătoare suntem chemaţi să conştientizăm identitatea noastră şi să ne reînnoim ataşamentul faţă de cel pe care Domnul Isus l-a stabilit conducătorul Bisericii sale.

Duminica a XXXIII-a (A)

Î

Prov 31,10-13.19-20.30-31; Ps 127; 1Tes 5,1-6; Mt 25,14-30

n penultima duminică a anului liturgic, textele biblice ne invită la o evaluare a realizărilor noastre, ştiind bine că într-o zi va trebui să dăm cont de modul în care „am administrat” tot ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat spre valorificare: viaţă, timp, talente şi îndemânări, familie etc. Un aspect important, însă, se degajă în toată această problematică: sfârşitul ne poate lua prin surprindere. Tocmai de aceea fiecare clipă din viaţă trebuie preţuită şi valorificată cu hărnicie. În acest sens parabola evanghelică pune în scenă istoria a trei servitori care au primit de la stăpânul lor, ce se pregătea să plece în călătorie, câte o sumă importantă de bani, fără însă a primi de la el vreo poruncă precisă cu privire la administrarea lor. În fond, nici nu era nevoie de prea multe explicaţii dat fiind că banul (talantul) comportă în sine o potenţialitate care nu poate fi valorificată decât într-un singur fel: să fie investit.

Să notăm faptul că banii (talanţii) nu le-au fost repartizaţi servitorilor în mod egal, ci unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui. E important acest detaliu întrucât, în funcţie de rezultatul obţinut, fiecăruia i se va putea măsura nu atât „cantitatea” obţinută, cât mai ales strădania pe care a manifestat-o în îndeplinirea misiunii (neformulate în mod explicit, dar deductibile din potenţialitatea talantului) primite de la stăpân. Or, dacă primii doi vor lua în serios „vocaţia” primită de la stăpân, valorificându-şi cu un procent de sută la sută talanţii primiţi, cel de-al treilea, făcând o lectură răuvoitoare stăpânului şi talantului încredinţat, se va complace în lene. De aceea şi răsplata va fi pe măsură: primii doi vor fi invitaţi să ia parte la bucuria stăpânului lor, în timp ce al treilea va fi alungat afară, acolo unde este plânset şi scrâşnire din dinţi.

Celelalte lecturi ale Liturgiei Cuvântului pun în evidenţă, pe de o parte, hărnicia de care orice ucenic trebuie să dea dovadă în administrarea „talanţilor” primiţi de la Stăpân, hărnicie ilustrată de admirabilul exemplu al femeii desăvârşite pe care o cântă cartea Proverbelor: Soţul ei poate avea încredere într-însa, căci nu-l va duce la sărăcie, ci la bogăţie... Îşi procură lână şi in şi mâinile sale lucrează cu hărnicie... În plus, ea se arată milostivă cu cei ce suferă, deschizându-şi mâna către cel lipsit şi întinzând-o către cel sărac. Pe de altă parte, în lectura a doua Sfântul Paul, după ce le atrage atenţia corintenilor asupra imprevizibilităţii zilei Domnului, îi îndeamnă să rămână treji şi să vegheze ca nu cumva să fie luaţi prin surprindere.

Aşadar, dacă parabola evanghelică ne ajută să ne

descoperim fiecare vocaţia, de femeie, de bărbat, de soţ, de soţie, de mamă, de tată etc. şi responsabilităţile care ne revin în funcţie de „talanţii” pe care i-am primit, celelalte lecturi ne sugerează modul în care trebuie să o împlinim.

Duminica a XXXIV-a – Cristos, Regele Universului

Î

Ez 34,11-12.15-17; Ps 22; 1Cor 15,20-26.28; Mt 25,31-46

n sărbătoarea lui Cristos, Regele universului, cu care se încheie anul liturgic, Biserica ne propune să contemplăm unul din cele mai grandioase „tablouri” ale evangheliei Sfântului Matei. El surprinde acel moment decisiv al istoriei în care toate popoarele se adună în faţa tronului de mărire pe care este aşezat Fiul Omului, pentru a fi judecate.

Despre Judecătorul care stă pe tron, lectura a doua de astăzi, ne spune că este Cel care, după ce a înviat din morţi, a fost pus de Dumnezeu să stăpânească peste întreaga creaţie până ce va pune pe toţi duşmanii sub picioarele sale. Ultimul duşman pe care îl va nimici este moartea. Iar atunci când toate se vor afla sub stăpânirea Fiului, el însuşi se va supune Tatălui, care i-a dat toate în stăpânire, şi astfel Dumnezeu va fi totul în toţi.

Pentru a arăta în ce fel îşi exercită Cristos Isus regalitatea asupra universului, prima lectură de astăzi ne oferă imaginea superbă din cartea profetului Ezechiel în care, aidoma unui păstor, Dumnezeu promite să ia sub oblăduirea lui şi să aibă grijă de poporul său, oprimat de conducătorii ce îi stau în frunte: De acum eu însumi voi căuta oile mele şi voi veghea asupra lor... Eu voi paşte oile mele şi le voi conduce la odihnă... Voi merge în căutarea oii pierdute, pe cea rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi pansa şi pe cea bolnavă o voi îngriji; o voi păzi pe cea grasă şi puternică; le voi paşte aşa cum se cuvine. Ţie însă, turma mea, îţi spune Domnul Dumnezeu: Iată, eu voi face dreptate între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi.

Or, acest mod de comportament al lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi în egală măsură al lui Isus în Noul Testament (vezi minunile de vindecare a celor bolnavi, parabola Samariteanului milostiv, hrănirea mulţimilor cu pâinea înmulţită etc.) devine, în parabola evanghelică a acestei sărbători, criteriul de departajare a celor invitaţi să moştenească împărăţia pregătită de la întemeierea lumii, de cei alungaţi în focul cel veșnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi.

Criteriul constă în slujire. Într-adevăr, crearea lumii este un act de slujire din partea lui Dumnezeu. Trimiterea Fiului său în lume este un act de slujire. Lucrarea răscumpărătoare este un act de slujire. Domnia universală a lui Cristos înviat este un act de slujire. Prin urmare, aceeaşi trebuie să fie atitudinea noastră de răspuns faţă de regele nostru: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc... am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine... Ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut.

Pr. Tarciziu ȘERBAN kl Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Biserica misionară

Exerciţiu de eliberare

A

m învăţat la un moment dat că oamenii cei mai fericiţi sunt cei care au libertate interioară. Cred că un aspect al libertăţii interioare este şi acesta ca în relaţiile cu ceilalţi să nu purtăm judecată, resentiment sau răzbunare. Deoarece trăim în fiecare zi cu oameni foarte diferiţi de noi, într-un fel judecata este inevitabilă! Pentru unii dintre noi, asta se întâmplă cu o viteză incredibilă. Deşi nu mi-am dorit să-l judec greşit pe celălalt, tocmai mi s-a întâmplat.

Ca să nu mă mai învinovăţesc, pentru că asta nu mă ajută prea mult, un formator m-a învăţat mai demult să spun ca şi acceptare în sufletul meu: „Asta e o judecată!” şi să nu mă mai judec pentru că am judecat; să-i încredinţez lui Dumnezeu restul.

Unul din motivele pentru care acest lucru ni se întâmplă provine din obiceiul de a avea aşteptări înalte de la noi înşine. Când ele sunt prea mari faţă de ceea ce noi putem împlini în plan real, apar frustrările. Dacă ne dăm seama de aşteptările pe care le avem din partea celorlalţi sau de la noi înşine, este important să ştim să le facem realiste, adică puţin mai mici; altfel, de cele mai multe ori vom fi frustraţi. Dacă ştim să primim frustrările şi să le acceptăm când le-am conştientizat, dar şi să le lăsăm să plece, suntem norocoşi. În realitate, nu putem să avem aşteptări realiste decât de la noi înşine. Dacă vom avea frecvent aşteptări de la ceilalţi, putem fi dezamăgiţi.

L-am întâlnit din nou pe pr. Michael McGuire din Societatea Misionarilor Sfântului Columban într-un context diferit. În cadrul unei întâlniri de formare pentru viaţa consacrată în Manila, ne-a împărtăşit aceste gânduri : „Isus

nu condamnă pe nimeni. Odată cu răstignirea pe cruce, El ne spune: Vă rog, nu continuaţi; opriţi condamnarea!”

Iată un exerciţiu propus de el pentru a curăţa mintea noastră de judecată, de răzbunare, de sentimente ostile sau de tendinţa de a fi puţin acuzatori în sufletul nostru faţă de ceilalţi. Când suntem dezamăgiţi de noi înşine sau de altcineva, putem să facem acest exerciţiu pentru noi sau faţă de acea persoană. Apoi putem să îl facem faţă de Dumnezeu. Să spunem aceste cuvinte în inima noastră: „Îmi pare rău”, „Te rog să mă ierţi”, „Multumesc”, „Te iubesc”, doar atât. Să nu adaugăm alte cuvinte la acestea.

M-a surprins în mod plăcut când părintele Michael ne-a spus că face acest exerciţiu de mai multe ori pe zi pentru el, pentru ceilalţi, pentru Dumnezeu.

Dacă spunem aceste cuvinte în inima noastră, schimbăm energia frustrării în iubire. Cred că este un mod de a învăţa să ne iertăm pe noi înşine. Dumnezeu face acest lucru cu mult înaintea noastră.

Practicăm acest exerciţiu ca să facem relaţiile noastre mai uşoare, mai senine, mai curate şi să nu ne lăsăm dominaţi de emoţiile resentimentelor sau ale frustrărilor. Poate că nu vom scăpa în totalitate de judecata faţă de celălalt sau faţă de noi înşine, dar făcând acest gest de reparare, cerem să fim eliberaţi.

Să fie acest gest o dorinţă de sfinţenie pentru noi toţi, în această lună în care suntem în comuniune cu cei fericiţi din cer.

Sr. Gabriela LUNGU FCJ

File de istorie

Pr. Adolf Isidor Bachmeier

S

(1898-1983)

-a născut la 25 ianuarie 1898 la Caramurat (azi M. Kogălniceanu), jud. Constanța. A urmat cursurile Seminarului „Sfântul Duh” din București (1920 – 1922) precum și ale Universității „Urbaniana” din Roma (1922 – 1925), unde a și obținut doctoratul în teologie și filozofie.

A fost hirotonit preot la 12 iulie 1925 la Roma, activând apoi în parohiile „Bărăția” – București, Malcoci, Sulina și Craiova.

La 12 septembrie 1958 a fost arestat de Securitate pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale și condamnat la zece ani de închisoare corecțională.

A fost eliberat prin grațiere la 17 aprilie 1964 de la Penitenciarul Gherla, stabilindu-se la Craiova. În același an, la vârsta de 66 de ani, este obligat să ia decizia plecării în exil, stabilindu-se în Republica Federală a Germaniei, activând în pastorație, în diferite parohii din Dieceza de Regensburg, până la moartea sa survenită la 22 mai 1983. dr. Dănuț DOBOȘ

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Biserica misionară

Mesajul întâlnirii comune a Conferinţelor Superioarelor şi Superiorilor Majori din România

L

a sfârșitul întâlnirii a CSMR-CRSM care a avut loc la Centrul Manresa din Cluj-Napoca între 13-16 octombrie 2014, frații și surorile doresc să împărtășească frumoasa experiență pe care au trăit-o. A fost al doilea an când cele două Conferințe s-au reunit. Anul acesta am reflectat împreună asupra temei: „Percepția actuală a Bisericii și societății asupra vieții consacrate din România”.

Această temă se înscrie într-un program de trei ani de analiză a vieții consacrate, stabilit de cele două consilii reunite la Cluj în decembrie 2013. Printr-o coincidență providențială, acest program se sincronizează cu dorința Bisericii de a începe un an dedicat vieții consacrate.

Anul acesta am dorit să ascultăm cum ne privesc ceilalți: ierarhia Bisericii, familiile, tinerii și alte persoane implicate în viața Bisericii și în viața socială. Au răspuns invitației noastre: Preasfințitul Florentin Crihălmeanu, din partea C.E.R., familiile Valeriu și Cipriana Bulai din Huși, și Marius și Ileana Maier din Cluj, Codruța Fernea și Laura Sopon din partea ASTRU Cluj, doamna Cristina Raț (sociolog), Istvan Lepedus (responsabil cu pastorația laicilor la SatuMare). Intervențiile acestora au răspuns la trei întrebări, în baza chestionarului aplicat: aspecte pozitive, aspecte negative, așteptări.

Aspecte pozitive. Constatăm în primul rând cum cei întrebați se bucură de existența și prezența noastră în mijlocul lor. Mărturia vieții noastre de rugăciune și fidelitatea trăirii vocației și carismelor noastre sunt remarcate și prețuite. Activitățile noastre educative, sociale

și pastorale sunt percepute ca o dedicare totală spre binele omului și al Bisericii. Prin valorile pe care le trăim și le propunem, precum și prin toate activitățile noastre, viața consacrată rămâne semnul prezenței lui Dumnezeu într-o societate din ce în ce mai lipsită de repere.

Aspecte negative. Conștienți că orice lumină implică și umbre, am dorit să ascultăm cu simplitate aspectele vieții consacrate care dezamăgesc și care pot fi îmbunătățite. În fața problemelor multiple și diverse de astăzi, lumea așteaptă prezența noastră. Această prezență uneori nu este la înălțimea așteptărilor, fie din cauza numărului redus de vocații, fie din cauza lipsei de autenticitate a trăirii chemării personale, fie din cauza unei prea mici deschideri și apropieri față de semenii noștri.

Așteptări. Laicii ne cer să fim „oameni cu inima în cer și cu picioarele pe pământ”, persoane capabile să ne rugăm „nu numai pentru ei, ci și cu ei”. De asemenea ne cer exigența prezenței la periferiile societății și în locurile uitate de toți, și să ne implicăm în activități în mare parte neglijate: asistența spirituală a persoanelor şi familiilor, stimularea unei culturi a voluntariatului, inițiativele ecumenice.

Răspunsurile interlocutorilor noștri au dat naștere unui dialog sincer și deschis, pe care dorim să-l continuăm în comunitățile noastre pentru a trăi în mod autentic și rodnic anul vieții consacrate. Ne încredințăm bunului Dumnezeu pentru ca să fim o mărturie vie a bucuriei Evangheliei. arcb.ro

2015 – An dedicat vieții consacrate

L

a finalul celei de-a 82-a Adunări Generale a Uniunii Superiorilor Generali, cu participarea a 120 de superiori generali, desfăşurată la Roma între 27 şi 29 noiembrie 2013, Sfântul Părinte Francisc anunța că Anul 2015 în Biserica Catolică va fi dedicat vieţii consacrate.

Motivul l-a explicat chiar Sfântul Părinte: „Viaţa consacrată este profeţie”, „sunt bărbaţi şi femei care pot trezi lumea”.

Acest an al vieţii consacrate a fost gândit în contextul celor 50 de ani ai Conciliului al II-lea din Vatican şi cu

ocazia aniversării a 50 de ani de la publicarea decretului conciliar Perfectae caritatis, despre reînnoirea vieţii consacrate.

Anul dedicat Vieții consacrate se va deschide oficial la 30 noiembrie 2014, în prima duminică din Advent, printr-o Sfântă Liturghie pontificală, în Bazilica Sfântul Petru, din Vatican, și se va încheia pe 2 februarie 2016, cu ocazia Zilei Mondiale a Vieții Consacrate.

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

File de istorie

Punţi peste oceane Partea a-III-a DESTINE ÎNTRETĂIATE

C

ontinuăm în acest număr prezentarea documentelor păstrate în Fondul „O’Hara” din Arhiva Diecezei de Savannah, SUA. În numărul anterior am vorbit despre cinci fotografii inedite de la consacrarea Episcopului Anton Durcovici (fotografii rămase neştiute timp de peste 60 de ani!). În articolul de faţă ne vom referi la un schimb de scrisori care ne ajută să-l înţelegem mai îndeaproape pe Arhiepiscopul Gerald Patrick O’Hara, Nunţiu Apostolic la Bucureşti.

UN OM CU SUFLET

În urma expulzării sale din România, şi dată fiind izolarea ţării noastre după coborârea Cortinei de Fier, era de presupus că legăturile fostului nunţiu cu România şi românii aveau să se reducă substanţial. În fond, Arhiepiscopul O’Hara nu stătuse aici decât doi ani şi jumătate (el a reprezentat Sfântul Scaun la Bucureşti Arhiepiscopul Gerald Patrick O’Hara din ianuarie 1947 până în iulie 1950). În plus, în tot acest timp acoperise şi funcţia de Episcop de Savannah-Atlanta, iar la încetarea mandatului în România primise imediat o nouă însărcinare, ca nunţiu în Irlanda şi mai apoi ca delegat apostolic în Marea Britanie (rămânând totodată la conducerea diecezei sale, ca şi mai înainte).

Arhiepiscopul O’Hara era deci o persoană foarte ocupată.

Corespondenţa legată de România ne dezvăluie însă nu un om tracasat, apăsat de prea multe responsabilităţi, ci o personalitate sinceră, deschisă, plină de căldură, mereu gata să se implice atunci când există o cauză pentru care merită să lupte. Într-adevăr, Mons. O’Hara sosise în România într-o perioadă de mare răscruce: abia ieşită din război şi confruntată cu o foamete severă, ţara era acum pradă unui alt conflict – lupta pentru preluarea puterii de către regimul comunist. În acest context, am putea spune că pentru nunţiu întâlnirea cu România fusese „dragoste la prima vedere”.

Prin toate mijloacele disponibile, el căutase să salvgardeze integritatea Bisericii Catolice de la noi, grav ameninţată, şi să ajute pe cei nevoiaşi, indiferent de religie. După cum vom vedea, acest efort va continua, sub alte forme, şi după plecarea sa din ţară.

„DACĂ AŞ FI FOST SINGURĂ, NU AŞ FI PĂRĂSIT NICIODATĂ ROMÂNIA”

Dintre documentele păstrate în fodul „O’Hara”, se remarcă în special o corespondenţă cu prinţesa Ileana a României, care în februarie 1950 venise împreună cu cei şase copii ai săi să se stabilească în SUA. Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Fiica preferată a reginei Maria şi a regelui Ferdinand, Ileana s-a născut la Bucureşti, în 1909. În 1931 se căsătoreşte în rit catolic la Peleş cu arhiducele Anton de Austria (predica fiind ţinută de Mons.

Vladimir Ghika). Temându-se de popularitatea crescândă a prinţesei Ileana, regele Carol al II-lea, fratele ei, impune tinerei perechi să trăiască în străinătate şi nu îngăduie ca vreunul dintre cei şase copii ai lor să se nască pe teritoriu românesc. În 1944, după abdicarea regelui Carol Regina Maria şi prințesa Ileana şi instalarea la putere a mareşalului Antonescu, prinţesa Ileana revine împreună cu copiii la Castelul Bran, pe care îl moştenise de la mama ei. Aici se dedică operelor de caritate şi mai ales îngrijirii răniţilor în război. La abdicarea regelui Mihai, în 1948, prinţesa Ileana nu are altă soluţie decât să se alăture familiei regale în exil, deşi, aşa cum avea să scrie câţiva ani mai târziu în cartea sa I Live Again („Trăiesc din nou”), dacă ar fi fost singură, nu ar fi părăsit niciodată România. În scurtul timp cât locuise în ţară, prinţesa avusese ocazia să-l întâlnească pe Mons. O’Hara, pe atunci nunţiu la Bucureşti, şi colaborase cu acesta la diverse acte de caritate. În zilele dramatice ale plecării, prezenţa nunţiului se dovedeşte providenţială. „Pe 6 ianuarie 1948 – va scrie prinţesa în aceeaşi carte –, totul era pregătit ca să mă duc la Bran să iau copiii şi bagajele. Dacă n-ar fi fost bunul Arhiepiscop O’Hara, care mi-a împrumutat de la Ajutorul Catolic de Război un camion (...), nu aş fi putut aduce la Bucureşti ceea ce ni s-a permis să luăm.”

ROMÂNIA, O DRAGOSTE ÎMPĂRTĂŞITĂ

După ce locuieşte pentru o scurtă perioadă împreună cu soţul în Elveţia şi Argentina, prinţesa Ileana şi copiii merg să se stabilească în Newton, Massachusetts. Corespondenţa păstrată în fondul „O’Hara” se referă la acest moment. Este un schimb de 14 scrisori din perioada decembrie 1950 august 1951, între patru persoane: Arhiepiscopul O’Hara, prinţesa Ileana, John McCormack, membru al Congresului, şi Ben H. Brown jr., secretar cu afacerile interne în Congresul american. Subiectul este o problemă concretă: prinţesa Ileana are nevoie de o viză de şedere în SUA pe termen lung (în contextul în care toţi cei veniţi de dincolo

File de istorie de Cortina de Fier erau priviţi cu suspiciune). Mons. O’Hara face apel la relaţiile sale pentru a identifica soluţia potrivită.

Corespondenţa păstrată se opreşte brusc în punctul în care problema este pe drumul cel bun, dar încă nerezolvată.1 Însă importantă pentru cititorul român nu este această problemă de fond, ci detaliile colaterale oferite de scrisori, unde ni se dezvăluie atât chipul uman al protagoniştilor principali, cât şi afecţiunea amândurora faţă de România (afecţiune care, în anii imediat premergători exilului, se tradusese în numeroase acţiuni caritabile).

Astfel, în prima scrisoare din 27 decembrie 1950, Mons.

O’Hara se scuză pentru întârzierea cu care îi face prinţesei urările de Crăciun şi îi comunică speranţa lui că lucrurile se vor redresa la un moment dat în România: „Ştiu ce povară de durere apasă pe umerii voştri din cauza exilului la care aţi fost siliţi din România. Să dea Domnul ca ţara să fie izbăvită în curând de stăpânii ei actuali şi conducătorii ei legitimi să poată fi iar liberi şi fericiţi. (...) Pe 29 sau 30 decembrie va trebui să mă întâlnesc cu Arhiepiscopul de Boston. Când voi fi acolo aş dori să fac o vizită familiei voastre. Nu uit multele voastre acte de bunătate faţă de mine pe când eram în România şi mai ales ocazia fericită când am luat prânzul cu voi toţi în castelul vostru de la Bran. (...)

Când am părăsit Le Havre pe transoceanicul America la 1 decembrie2, am fost încântat să îi am ca tovarăşi de drum pe maiorul Jacques Vergotti şi soţia sa. (...) Ei îmi spun că fiul dumneavoastră face progrese excelente la Şcoala Malvern Preparatory, dar mă tem că colegii lui îl transformă într-un băiat american. (...)

Cu cele mai calde urări pentru dumneavoastră, pentru soţul dumneavoastră şi toţi scumpii dumneavoastră copii, şi mai ales pentru fetiţa mezină, pe care am văzut-o ultima dată pe când era foarte ocupată cu măturatul curţii la Bran, vă salut, Prinţesă Ileana, cu toată sinceritatea, întru Cristos Arhiepiscop, Episcop de Savannah-Atlanta” Scrisoarea lasă să se presupună existenţa unei corespondenţe anterioare, pe care diversele vicisitudini suferite de ambele părţi nu au putut să o întrerupă.

Răspunsul la această scrisoare nu a ajuns până la noi. De fapt, următoarea scrisoare păstrată este tocmai din 7 iunie 1951; în ea, prinţesa Ileana îi prezintă Arhiepiscopului O’Hara situaţia precară în care se află şi îi cere un sfat: „Aţi avut marea bunătate de a-mi spune că, dacă întâmpin greutăţi, să mă adresez dumneavoastră. (...) Nu am niciun motiv tangibil să cred că dificultăţile care mă ameninţă acum sunt mai rele decât cele de până acum, dar încep acum să am ceva de ocrotit – lucru pe care mult timp nu l-am avut.

Copiii sunt de acum bine integraţi la şcoală, eu încep să le construiesc un cămin, conferinţele mele promit să fie

un succes, şi am vândut [drepturile pentru] cartea la care lucram, cu un contract foarte favorabil. Toate acestea nu s-au făcut fără un mare consum de forţe din partea mea – forţe fizice, din care nu am prea multe rezerve, şi forţe spirituale.

Cum şi dumneavoastră sunteţi legat de România prin relaţii de afecţiune, puteţi înţelege că atunci când scriu sau vorbesc despre ţara mea, nu e deloc uşor, ci într-un fel mă costă tot sângele inimii mele. (...)

Problemele mele sunt de două feluri: financiare şi de paşaport. În ceea ce o priveşte pe prima, deocamdată mă descurc (...). Cât despre paşaport, am venit aici cu o viză care a expirat pe 24 februarie (...).

După cum ştiţi, am primit deja manifestări de sentimente neprietenoase cu privire la ceea ce încerc să fac pentru a-i informa pe oameni despre adevărata faţă a comunismului, şi nu mă pot aştepta ca acestea să se diminueze pe măsură ce conferinţele şi scrierile mele vor deveni cunoscute unui public mai larg. (...) E greu să priveşti cu curaj înainte şi să încerci să construieşti un viitor când ştii că în orice clipă acest viitor poate fi spulberat de un funcţionar care nu face altceva decât să execute întocmai litera legii...”

„POT SĂ VORBESC ÎN CARTEA MEA DESPRE MUNCA EXCELENŢEI VOASTRE ÎN ROMÂNIA?”

Fidel promisiunii, Mons. O’Hara va fi început să caute o soluţie, căci la 3 iulie congresmanul McCormack, membru de vază al diecezei, îl înştiinţează pe Arhiepiscop cu privire la procedura de urmat pentru obţinerea vizei. Mons. O’Hara se grăbeşte să mulţumească şi, cu altă o scrisoare din aceeaşi zi, îi comunică prinţesei Ileana cele aflate. De aici corespondenţa se succede rapid înaintând către rezolvarea problemei, dar atinge şi subiecte colaterale: „Îmi este îngăduit cu acest prilej – scrie Ileana la 7 iulie 1951, să cer permisiunea Excelenţei Voastre ca să vorbesc în cartea mea despre munca Excelenţei Voastre în România? Eforturile dumneavoastră şi organizarea Ajutorului Catolic de Război au fost atât de profund apreciate încât nu aş fi fericită dacă nu ar fi menţionate.”

Vom reda în numărul viitor răspunsul la această solicitare, ce cuprinde date importante legate de istoria noastră din perioada respectivă, fiind în acelaşi timp şi o frumoasă lecţie de diplomaţie.

Liana GEHL

1 Cert este că prinţesa Ileana va rămâne în SUA până la moarte, în 1991. În 1954 va divorţa de soţul ei, Arhiducele Anton de Austria, care nu i se alăturase la venirea în SUA. Se va căsători a doua oară cu doctorul Ştefan Isărescu, dar mariajul nu va dura. În 1961 se călugăreşte, devenind Maica Alexandra şi înfiinţând prima mănăstire ortodoxă din SUA. 2 După expulzarea din România în iulie 1950, nunţiul se oprise la Roma.

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Universul familiei

BEATIFICAREA PAPEI PAUL AL VI-LEA

U

n gest simbolic, de o deosebită încărcătură spirituală şi un sigiliu pus peste lucrările Sinodului extraordinar despre familie, din perioada 5-19 octombrie: aşa am putea caracteriza Sfânta Liturghie solemnă din Piaţa Sfântul Petru de duminică, 19 octombrie, când Papa Paul al VI-lea a fost ridicat la cinstea altarelor. Cel care în 1963 primea din mers misiunea de a duce mai departe ca succesor al Apostolului Petru lucrările Conciliului Vatican al II-lea, după întoarcerea în casa Tatălui ceresc a Papei Ioan al XXIII-lea, pe 19 octombrie 2014 primea o nouă misiune de a mijloci, de a ilumina şi de a însoţi în mod tainic, ca Fericit al Bisericii, continuarea pregătirilor pentru Sinodul ordinar al familiilor ce se va desfăşura în octombrie 2015 cu tema: „Isus Cristos dezvăluie misterul şi vocaţia familiei”.

Ca simbol aş aminti şi împrejurarea specială în care a avut loc beatificarea. Cinci zile mai târziu, pe 24 octombrie 2014, aveau să se împlinească cincizeci de ani de când Sfântul Benedict de Norcia (489-543) fusese proclamat patron al Europei de către actualul Fericit. Între cele două figuri atât de îndepărtate în timp putem întrevedea o mare apropiere atât de actuală în zilele noastre. Sfântul Benedict şi ucenicii săi, sub semnul crucii, al cărţii şi al plugului au unit Europa de la Mediterană la Scandinavia, din Irlanda la Carpaţi, făcând ca etnii, limbi, culturi atât de diferite să alcătuiască unicul popor al lui Dumnezeu. Vizitând mănăstirea cu ocazia acelui eveniment, Papa Montini observa pericolul fărâmiţării poporului lui Dumnezeu din cauza rătăcirii omului. Atunci avea să spună „omului îi lipseşte cel mai mult să fie el însuşi”. E vorba de eu-l care astăzi, în lumea exasperată a selfie, expus la un adevărat bombardament de informaţii, de ştiri, de conexiuni, e tot mai gol. În faţa acestui derapaj deopotrivă de posibil şi de real, Papa se ruga astfel: „Sfinte Benedict, ajută-ne să ne redobândim viaţa personală; acea viaţă personală atât de dorită şi fără de care trăim cu atâta nelinişte astăzi; acea viaţă personală pe care progresul modern o sufocă în timp ce o suscită, o dezamăgeşte în timp ce o face conştientă”.

Tot ca simbol aş aminti şi că beatificarea a avut loc cu trei zile înainte de prima comemorare a Papei Ioan Paul al IIlea ca Sfânt, menționat în calendar la 22 octombrie. Tocmai Papa polonez a dus mai departe munca de implementare a Conciliului Vatican al II-lea în viaţa Bisericii. În zilele de 17 şi 18 octombrie Crucea Zilelor Mondiale ale Tineretului poposea în Bucureşti, în drumul de pregătire a următoarei întâlniri de la Cracovia, din 2016. A fost Sfântul Ioan Paul al II-lea cel care o încredinţa tinerilor în Ziua de Florii a anului 1984, pentru a uni în mod ideal oraşele care aveau să găzduiască aceste zile. Purtarea ei pe străzi are însă şi precisă menire de a-i ajuta pe cei care sunt „viitorul Bisericii” să-şi însuşească şi să cultive o adevărată viaţă personală, conformă cu modelul Cristos.

Se cuvine să amintim că ultimul mesaj de la încheierea Conciliului a fost adresat de către Fericitul Paul al VI-lea Actualitatea Creștină noiembrie 2014

tinerilor întrucât „sunt cei care preiau torţa credinţei din mâinile părinţilor înaintând în lumea celor mai gigantice transformări”. Într-adevăr, transformări care aveau să cunoască un moment de răscruce în 1968, anul marilor contestări şi revendicări ale studenţilor şi tinerilor; anul în care se lansează sloganul „Este interzis să interzici”; anul exacerbării libertăţii în general, a libertăţii sexuale în special etc, al contestărilor la adresa familiei, a şcolii, a serviciului militar, a oricărei reguli. Anul în care, paradoxal, în societatea avansată a Occidentului, paharul bunăstării se umplea şi de dezgust pentru generațiile tinere. Deja din 1962, prin campusurile universitare din SUA circula un manifest de felul: „Suntem rodul generaţiei noastre, crescuţi în bunăstare, parcaţi în universitate şi privim la lumea pe care o moștenim cu dezgust”, iar în jurnalul studenţesc Zanzara, din Milano, în martie 1966, o tânără declara: „Dacă mi s-ar oferi o viaţă dedicată exclusiv căsătoriei şi creşterii copiilor mai bine m-aş ucide”. În această stare de spirit, Papa Montini scrie enciclica Humanae vitae. Din ea preluăm două învăţături care subliniază valoarea profetică a magisteriului său. Prima se referă la caracteristicile iubirii conjugale: a) umană, sensibilă şi spirituală în acelaşi timp; b) totală şi fără calcule; c) fidelă şi exclusivă până la moarte; d) rodnică, deschisă spre noi vieţi (nr. 9). A doua priveşte semnificaţia actului conjugal în care pentru a se păstra pe deplin sensul iubirii reciproce adevărate nu poate exista o ruptură între unirea conjugală şi transmiterea vieţii (nr. 12). Cu acest răspuns, Papa Montini punea un sigiliu definitiv peste iubirea umană, arătând calea sigură care îi duce pe soţi la desăvârşire, aşadar la sfinţenie sau la a împlini cuvintele lui Isus „Fericiţi cei curaţi cu inima” (Mt 5,8). Învăţătura îi priveşte şi pe tineri, chemaţi să parcurgă drumul spre maturizarea umană şi spirituală în curăţia inimii, a sufletului şi a trupului. În şirul prezentărilor şi dezbaterilor din aula sinodală, beatificarea Papei Paul al VI-lea este semnul lucrării Duhului Sfânt, un adevărat sigiliu peste ceea ce înseamnă iubirea frumoasă şi taina căsătoriei şi a familiei. Acum acum cincizeci de ani, Papa cerea mijlocirea Sfântului Benedict pentru a i se restitui omului modern viaţa personală; noi, acum, cerem mijlocirea Fericitului Paul al VI-lea de a ni se restitui viaţa de familie, acea viaţă care corespunde cu ceea ce Fericitul desemna în mod minunat prin expresia „civilizația iubirii”.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Universul familiei

A merge împreună

A

merge împreună e propunerea pe care Papa Francisc o face Bisericii la începutul celui de-al III-lea mileniu. E ca o întoarcere la începuturile creştinismului, atunci când în primele veacuri ucenicii lui Cristos aveau apelativul de hodos, adică drum. Înainte de a se înstăpâni terminologia de creştin, cei care primiseră botezul, care trăiau viaţa Bisericii, erau cale. Acum, Papa ne propune să redescoperim această cale luând în consideraţie familia. Sinod înseamnă tocmai a merge împreună.

Papa a luat în consideraţie familia în nenumărate rânduri în scurtul timp de când este succesor al apostolului Petru. Încă din primele sale intervenţii a amintit trei cuvinte cheie pentru o bună convieţuire: poftim (te rog), iartă-mă, mulţumesc. Anul acesta, la data de 14 februarie, în ziua când Sfântul Valentin este amintit ca patron al îndrăgostiţilor, în faţa a mii de logodnici vorbea despre a iubi pentru totdeauna, despre viaţa de sfințenie şi despre sărbătoarea căsătoriei. Ambiguităţii de a confunda iubirea cu sentimentul trecător şi de a o întemeia pe nisipul sentimentelor, îi opunea relaţia stabilă şi stânca pe care se construieşte casa. Stânca e, de fapt, Cristos. Apoi amintea că sfinţenia este vocaţia creştinului, iar realizarea sa trece prin cele trei cuvinte cheie care duc la formarea unui stil de viaţă frumoasă. Numai folosindu-le iubirea se fortifică, se purifică şi creşte. În cele din urmă referindu-se la celebrarea cununiei invita logodnicii să fie atenţi, să nu alunece în aspectele exterioare ale evenimentului (flori, fotografii, restaurant) şi să uite cine este protagonistul principal, autorul nunţii, adică Isus. Cu această ocazie papa le dădea garanţia că a trăi din credinţă înseamnă a fi priviţi de Maica Domnului care observă toate lipsurile şi a fi salvaţi de Isus, singurul în stare să transforme apa iubirii umane în vinul bucuriei. În al doilea rând constatăm un stil nou în abordarea Papei Francisc, sau cel puţin mai pregnant decât în cazul predecesorilor săi. Pe 26 iunie 2014, odată cu prezentarea Instrumentului de lucru (Instrumentum laboris) pentru sinodul din 5-19 octombrie, la conferinţa de presă a luat cuvântul cuplul Pina de Simone şi Franco Miano, părinţii a doi copii, care au atras atenţia asupra riscului tot mai ridicat al „privatizării familiei”, amintind că familia e locul cultivării relaţiilor şi al deschiderii către „reţele de relaţii”, aşadar către forme de comuniune care să cuprindă mai multe familii. Un semn că familia a devenit parte din ceea ce cu intuiţie şi dorinţă propunea Conciliul Vatican al doilea - „comuniune” -, iar mai apoi Papa Ioan Paul al II-lea avea să numească parohia şi, implicit, Biserica, „o familie de familii”. Abordarea Papei Francisc merge în direcţia prezentării familiei drept cale a Bisericii.

Ne-au mişcat mărturiile date de cele trei cupluri prezente la Vecernia de sâmbătă 4 octombrie, înainte de deschiderea sinodului. Istoriile de viaţă a cuplului de logodnici care urmau să primească taina cununiei, a părinţilor care pe

lângă cei patru copii naturali au mai luat în plasament un al cincilea, şi a celor doi soţi care după şase ani de separare s-au întors la a fi împreună dau tonul unui nou stil pastoral.

Dacă poposim asupra mărturiei cuplului care a cunoscut despărţirea, cât de grăitoare este pentru o Românie care a creat un cadru legislativ devastator prin divorţul consensual în faţa notarului. O adevărată bombă pentru stabilitatea familiei şi a societăţii.

O adevărată încurajare pentru noi a constituit-o alegerea ca la fiecare sesiune a sinodului să se prezinte un cuplu care să dea mărturie despre probleme concrete din viaţa de familie. O alegere cu scopul de a stimula dialogul în aula sinodală şi mai ales de a aprofunda problematica familiei cu şi mai multă incisivitate. În felul acesta am înţeles că „sinodalitatea” cum Petro et sub Petro înseamnă participarea familiilor la viaţa Bisericii şi totodată încercarea de a găsi un răspuns împreună la ceea ce cu ani buni în urmă Familiaris Consortio anunţa a fi transformări ample, rapide şi profunde (nr. 1). Am văzut sinodul ca pe nişte mâini întinse pentru a susține familia şi ca pe nişte mâini împreunate pentru a se ruga pentru familie. Cât de frumos e gândul Fericitului Vladimir: „Mai mult decât s-ar putea crede, deschiderea mâinilor ne ajută să deschidem ochii - împreunarea mâinilor, să împreunăm sufletele”. Şi asta e minunat: deschiderea ochilor…. O privire nouă. Elocvent e faptul că Papa Francisc, în stilul caracteristic, încă de la deschiderea sinodului ne-a pus în faţă trei termeni: ascultare, confruntare, privire către Cristos. Drumul creştinului trece prin cei trei termeni, dar şi al familiei la fel...

Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Suflet tânăr

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

P

e 18 octombrie 2014 s-a deschis Anul Pastoral 20142015 pentru tinerii din Arhidieceza Romano-Catolică de București, în Catedrala Sfântul Iosif, în prezența Crucii și a Icoanei Zilelor Mondiale ale Tineretului. Au răsunat, din nou, cuvintele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea în sufletele tuturor celor care au fost prezenți la acest eveniment: „Dragi tineri, la încheierea Anului Sfânt, vă încredinţez însuşi semnul acestui an jubiliar: Crucea lui Cristos. Purtaţi-o în lume ca semn al iubirii Domnului Cristos pentru omenire şi vestiţi tuturor că doar în Cristos, mort şi înviat, există salvare şi mântuire…În această cruce vedem mântuirea noastră, vedem victoria iubirii asupra urii, victoria păcii asupra războiului, asupra violenţei. Vedem învierea!”. Cred că nu este întâmplător, acum, la început de drum pastoral, să avem în centrul atenției „crucea”!

Crucea face parte din viața noastră. Ne-am născut cu ea, trăim cu ea și murim cu ea! În ea descoperim misterul de a trăi cu înțelepciune în această lume și misterul de a dobândi cu certitudine viața veșnică. Suntem creștini, am fost pecetluiți la Botez cu un caracter de neșters și am devenit urmași ai lui Isus Cristos. Acum, urmându-L cu fidelitate pe Cristos, ajungem să înțelegem și să experimentăm cum crucea nu este un instrument de umilință și înjosire, ci devine o cale sigură ce duce la fericire și la pace adevărată.

Noi, creștinii, credem în cuvintele lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze. Căci cine vrea să-și salveze viața o va pierde, cine însă își va pierde viața pentru mine, o va salva” (Lc 9,23-24). Crucea este un mister în care putem pătrunde numai cu ajutorul credinței. Fără credință, crucea este de neînțeles, este un lucru absurd, este o povară

Crucea şi Icoana ZMT la Parohia Adormirea Maicii Domnului

P

e 17 octombrie, în cursul dimineții, simbolurile Zilelor Mondiale ale Tineretului - Crucea Tineretului și Icoana Sfintei Fecioarei Maria Salus Populi Romani – au făcut primul popas în Arhidieceza de București.

Gazda a fost Parohia Adormirea Maicii Domnului, din cartierul bucureștean Drumul Taberei.

La ora 11, tineri, copii și alți Actualitatea Creștină noiembrie 2014

insuportabilă! Crucea pe care a murit Isus, arătându-ne iubirea Sa nemărginită, este punctul de întâlnire între cer și pământ în viața fiecărui om. Din forma crucii vedem cum cerul și pământul s-au întâlnit, puterea divină vine în ajutorul slăbiciunii umane, lumina cerească împrăștie întunericul lumii, darul tăriei lui Dumnezeu îndepărtează frica din sufletul omului. Isus, îmbrățișând Crucea pentru mântuirea noastră, a transformat „destinația” ei: dintrun instrument de tortură și de moarte într-un mijloc de manifestare a iubirii divine. Isus este primul care a primit Crucea și a purtat-o cu iubire; este primul care a căzut sub Cruce din iubire; este primul care a fost pironit pe Cruce pentru iubire; este primul care a fost înălțat pe Cruce ca să ne arate iubirea; este primul care a murit pe Cruce pentru a ne învăța iubirea. Cristos de pe Cruce ne-a dat și ne dă forța ca să ne purtăm propria Cruce și să pătrundem în misterul propriei Cruci.

Pr. Daniel BULAI

Suflet tânăr credincioși din parohie au întâmpinat în fața bisericii Crucea și Icoana, care au fost apoi așezate în fața altarului.

A urmat prezentarea Drumului Crucii și al Icoanei și câteva momente de rugăciune în tăcere.

La ora 12 a început Sfânta Liturghie solemnă concelebrată de părintele Mihai Mărtinaș, parohul comunității gazdă, părintele Sebastian Lucaciu, vicar la parohia Adormirea Maicii Domnului, părintele Daniel Bulai, responsabil cu Pastorația Tineretului în Arhidieceza de București, Pr. Marian Blaj, vicar la parohia Cioplea, și Pr. Felix Roca, responsabil cu Pastorația Tineretului în Dieceza de Iași. „Prezența Crucii și a Icoanei Zilelor Mondiale ale Tineretului în parohia noastră este un adevărat moment de har, unic, poate, în viața comunității”, a spus părintele Mihai la predică. A făcut apoi un scurt istoric al semnului crucii, prezent în toate momentele vieții de credință a oricărui creștin, și a vorbit despre primirea și acceptarea

crucii în viața fiecăruia dintre noi. În încheiere, părintele i-a îndemnat pe cei prezenți să se apropie de Cruce, să o venereze și să păstreze vie în suflete amintirea momentului, pentru ca atunci când vor auzi vorbindu-se despre acea cruce sau când, poate, cei mai tineri, o vor revedea, să poată spune cu mândrie sfântă: „Crucea aceasta a trecut și prin parohia noastră!”.

Sfânta Liturghie a fost urmată de adorarea Crucii.

La ora 15, tinerii au animat Calea Sfintei Cruci, devoțiune urmată de rugăciunea Sfântului Rozariu.

La ora 16,30, Crucea și Icoana Zilelor Mondiale ale Tineretului au plecat spre Parohia Sfânta Fecioară Maria, Regină.

Unii dintre cei care au reușit să participe la aceste celebrări au mărturisit că au trăit momente cu o profundă încărcătură spirituală, chiar dacă au depășit demult vârsta care le-ar permite să participe la Ziua Mondială a Tineretului. Prezența Crucii și

Crucea și Icoana ZMT la Parohia Cioplea

ZMT pe tot parcursul pelerinajului lor prin țara noastră, Pr. Eduard Coșa, secretar general al Conferinței Episcopilor Catolici din România, Pr. Marian Blaj, vicar la parohia Cioplea, Pr. Emanuel Dumitru, colaborator la parohia Cioplea, și Pr. Iulian Șchiopu, vicar la parohia Sfânta Cruce. Întreaga rugăciune liturgică s-a concentrat pe realitatea Crucii și semnificația ei, aspect despre care a

D

upă ce în cursul dimineții de vineri, 17 octombrie 2014, a poposit pentru câteva ore la Parohia Adormirea Maicii Domnului din București, Crucea Tineretului și Icoana Zilelor Mondiale ale Tineretului (ZMT) au ajuns spre seară în Parohia Sfânta Fecioară Maria, Regină.

Aceste simboluri au fost purtate în procesiune de tinerii parohiilor romano-catolice din zonă – Sfânta Cruce și Sfânta Fecioară Maria, Regină, și primite, în numele comunității, de părintele paroh, Robert Bălan.

După cuvintele introductive adresate de părintele Bălan, despre cum trebuie să observe comunitatea semnul Crucii, a urmat Sfânta Liturghie concelebrată de mai mulți preoți: Pr. Daniel Bulai, responsabil cu Pastorația Tineretului în Arhidieceza de București, Pr. Felix Roca, responsabil cu Pastorația Tineretului în Dieceza de Iași, care însoțește cele două simboluri

a Icoanei a fost o ocazie de trăire comunitară a credinței în prezența unor simboluri venerate și prețuite de credincioșii din întreaga lume.

Irina Alexandra ȘERBAN

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Suflet tânăr vorbit la predică și Pr. Marian Blaj.

Tot în cadrul omiliei, părintele a reamintit motivația dăruirii celor două simboluri de către Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea tinerilor, atunci când le-a încredințat Crucea Tineretului (1984) și Icoana Maicii Domnului, o copie a aceleiași imagini prezente și în Bazilica „Sfânta Maria cea Mare” din Roma: tinerii să poarte Crucea ca pe un semn al iubirii lui Dumnezeu față de oameni, al victoriei binelui asupra răului, al păcii asupra războiului.

Oportunitatea unică de a fi în prezența acestor două simboluri trebuie să fie

considerată un dar divin pentru cei prezenți și un motiv de mare bucurie, aceasta fiind a doua idee accentuată de părintele predicator.

La finalul Sfintei Liturghii, părintele Roca a făcut o scurtă prezentare a istoriei celor două simboluri și a prezentat următorii pași din pelerinajul lor prin țara noastră și în străinătate.

După care, încheind cu prezentarea programului de sâmbătă al Crucii, părintele Bulai, celebrantul principal, a dat binecuvântarea specială cu prilejul acestui moment.

Programul a continuat în Parohie

Crucea şi Icoana ZMT la Parohia Sfânta Tereza

de tinerii parohiei. După celebrarea Sfintei Liturghii, tinerii au rămas în biserică pentru a venera simbolurile ZMT, după care s-au rugat Calea Sfintei Cruci. După tinerii parohiei, a venit rândul membrilor Centrului Local Scout să se adune în jurul Crucii și a Icoanei ZMT, însuflețind atmosfera cu cântece și rugăciuni. Și pentru ca vizita Crucii și Icoanei Zilelor Mondiale ale Tineretului să fie de neuitat, tinerii Parohiei Sf. Tereza au participat, în după-amiaza aceleiași zile, la Catedrala Sf. Iosif, unde a avut loc Deschiderea Anului Pastoral 20142015 pentru tinerii Arhidiecezei, în prezența simbolurilor ZMT. Sperăm ca pe viitor să mai putem vedea Crucea și Icoana atunci când vom participa la Zilele Mondiale ale Tineretului!

Acum, bucuria a fost mare!

Î

ncă din zorii zilei de sâmbătă, 18 octombrie 2014, un număr frumos de tineri ai Parohiei Sfânta Tereza din București au venit cu bucurie să primească în comunitatea lor simbolurile Zilelor Mondiale ale Tineretului (ZMT), Crucea Pelerină și copia Icoanei Sfintei Fecioare Maria din Bazilica Santa Maria Maggiore din Roma, după ce în ziua de 17 octombrie au poposit în Parohiile Adormirea Maicii Domnului și Sfânta Fecioară Maria, Regină, din București.

Primirea simbolurilor a avut loc la ora 7:30 și a continuat cu o scurtă procesiune de la casa parohială până în Biserica Sf. Tereza, simbolurile ZMT fiind purtate de către tinerii parohiei. Sfânta Liturghie solemnă a fost prezidată de Pr. Daniel Bulai, responsabil cu Pastorația Tineretului în Arhidieceza romano-catolică de București, alături de care au concelebrat Pr. Felix Roca, responsabil cu pastoraţia tineretului în Dieceza de Iaşi şi însoțitorul simbolurilor Zilelor Mondiale ale Tineretului pe teritoriul țării noastre, Pr. Nicolae Farcaș, parohul comunităţii Sf. Tereza, Pr. Ciprian Sascău, profesor la Liceul Sfântul Iosif și colaborator la Parohia Sf. Tereza și Pr. Daniel Ioniță, vicar la Parohia Sf. Tereza.

Liturghia, la care au participat și membrii comunității, a fost animată

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Cristina BUZĂU

până la ora 22.00 și cu alte momente: adorația euharistică, Calea Sfintei Cruci, momente de rugăciune animate de tinerii celor două comunități amintite și un timp de veghe, pentru toți cei care au dorit să mai rămână în tăcere în prezența Crucii și a Icoanei.

A fost o seară trăită cu intensitate, însă când crucea vieții proprii este înțeleasă și acceptată cu curaj, atunci și viața celui care îndrăznește aceasta devine mai interesantă, cu mai puține întrebări și mai multe răspunsuri.

Pr. Marian BLAJ

Suflet tânăr

Crucea și Icoana ZMT la Catedrala Sfântul Iosif

S

osirea și prezența simbolurilor ZiSosirea și prezența simbolurilor Zilelor Mondiale ale Tineretului sâmbătă, 18 octombrie 2014, în Catedrala „Sf. Iosif ”, au marcat începutul unui nou An Pastoral pentru tinerii din Arhidieceza RomanoCatolică de București, reprezentând un moment așteptat de foarte mult timp de către tineri. Înainte ca Simbolurile ZMT să ajungă la Catedrala „Sf. Iosif”, ele au făcut și câteva mici popasuri în trei dintre parohiile din București. Crucea și Icoana ZMT au ajuns în Capitală în dimineața zilei de vineri, 17 octombrie, oprinduse la parohia „Adormirea Maicii Domnului”. La ora 16:30 acestea au pornit din comunitatea din cartierul Drumul Taberei spre Parohia „Sfânta Fecioară Maria, Regină” (Cioplea). Simbolurile au poposit acolo peste noapte, iar sâmbătă au făcut un popas la Parohia „Sf. Tereza a Pruncului Isus”, înainte de a ajunge la Catedrala „Sf. Iosif”.

La ora 13:30, Crucea și Icoana Sfintei Fecioare Maria au ajuns la Catedrală, fiind întâmpinate de PS Cornel Damian, episcop auxiliar de București, și Pr Daniel Bulai, responsabil cu pastorația tineretului în Arhidieceză, însoțiți de numeroși tineri nerăbdători și entuziaști, din diferite

parohii ale Arhidiecezei. După o scurtă procesiune în interiorul Catedralei, cele două Simboluri au fost așezate în fața altarului pentru a putea fi văzute și venerate de către toate persoanele prezente.

După câteva momente de rugăciune, a urmat prezentarea propriuzisă a Anului Pastoral 2014-2015, deschis oficial prin acest eveniment binecuvântat de prezența simbolurilor autentice ale Tineretului Catolic. Sfânta Liturghie solemnă a fost prezidată de PS Cornel Damian, alături de care au concelebrat Pr. Daniel Bulai, Pr. Felix Roca – responsabil cu pastorația tineretului în Dieceza de Iași, care însoțește cele două Simboluri ZMT în pelerinajul lor în România –, preoți din parohiile din București și împrejurimi.

După celebrarea euharistică solemnă, fiecare dintre cei prezenți a avut ocazia de a venera Crucea și Icoana ZMT, oferite tinerilor de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în 1984 şi respectiv 2003.

Pelerinajul Crucii şi Icoanei ZMT în Arhidieceza noastră s-a încheiat în seara zilei de sâmbătă cu un moment de rugăciune organizat de grupul de tineri de la Catedrala Sf. Iosif. De la Bucureşti, cele două simboluri ZMT au mers la Alba Iulia, continuând astfel pelerinajul lor pe pământ românesc, ce se va încheia la 1 noiembrie când Crucea şi Icoana vor fi predate, ca o ştafetă a credinţei, tinerilor catolici din Ungaria.

Cosmin SIPOȘ

Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Anunțuri

Lectio divina, la Facultatea de Teologie romano-catolică

F

acultatea de Teologie romano-catolică, începând de marţi, 7 octombrie a.c., organizează săptămânal lectio divina. Întâlnirile vor fi ţinute de Pr. dr. Tarciziu Şerban şi vor avea loc în fiecare marţi, de la ora 17.30, în clădirea Facultăţii din str. G-ral Berthelot 19 (et. 3, sala 31).

Iniţiativa se adresează nu doar studenţilor, ci tuturor celor care doresc să participe.

Curs intensiv de ebraică biblică la Facultatea de Teologie Catolică

U

niversitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie Romano-Catolică şi Facultatea de Teologie din Chur (Elveţia),cu sprijinul Stiftung für eidgenossische Zusammenarbeit (Elveţia) organizează Cursul intensiv de introducere în Ebraica biblică ţinut de Pr. prof. univ. dr. Michael Fieger, Profesor de Ştiinţe ale Vechiului Testament şi Limba Ebraică la Facultatea de Teologie din Chur, Elveţia, împreună cu Drd. Andri Casanova, asistent universitar la Catedra de Ştiinţe ale Vechiului Testament a aceleiaşi Facultăţi.

Cursul va avea loc în perioada 13-17 ianuarie 2015, zilnic între orele 9-12,30 şi 14,30-18, la Facultatea de Teologie Catolică, Sala 35 (et. III), Str. G-ral Berthelot 19, Sect. 1, Bucureşti.

Cursul se adresează tuturor studenţilor şi profesorilor interesaţi de limba ebraică biblică.

Participarea este gratuită, pe baza unei cereri adresate Decanului, până la 5 ianuarie 2015. Formularul poate fi completat on-line (www.ftcub.ro/ebraica.html).

Prezenţe editoriale şi plastice

E

ditura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi Libraria Sfântul Iosif au participat cu un stand propriu la Târgul Internaţional Bisericesc „CatholicExpo”, organizat între 2 şi 4 octombrie la Cluj-Napoca, în cadrul spaţiului expoziţional Expo Transilvania. Au fost de asemenea prezente editurile Sapientia, Serafica şi Galaxia Gutenberg, alături de diverşi producători de obiecte religioase cu specific catolic. Între aceştia îl amintim în special pe artistul Jozsef Demeter, care va reprezenta cu o iesle tradiţională Arhiepiscopia noastră la a XXXIX-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale 100 presepi („100 de iesle”), ce se va desfăşura la Roma între 27 noiembrie 2014 şi 6 ianuarie 2015.

Tot în luna noiembrie a acestui an, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti va participa, ca de obicei, şi la Târgul Internaţional Gaudeamus – „Carte de învăţătură”. În ziua de sâmbătă, 22 noiembrie, la ora 12, în spaţiul „Bursa de contacte” vor fi lansate trei noi apariţii editoriale: Papa Francisc, Educaţia - în slujba vieţii (traducere din limba spaniolă de Marina Fara) şi Papa Francisc, Educaţia - pasiune şi devotament (traducere din limba spaniolă de Sofia Alexe), prezentator Marius Taloș SJ; Joseph Ratzinger, Biserică, ecumenism şi politică (volum coordonat de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, traducere de Mihaela Voicu şi Geta Actualitatea Creștină noiembrie 2014

Lazăr), prezentatori: dl. Emil Hurezeanu şi prof. univ.

Wilhelm Dancă.

La standul editurii, care anul acesta se va afla întrun spaţiu mai amplu, pe nivelul 4.0, vor fi de asemenea lansate, în colaborare cu Comunitatea „Sf. Ioan”, Bucureşti (Fraţii Ioaniţi, Mănăstirea Sf. Familie), volumele Credinţa azi. Întrebări ale credincioşilor şi necredincioşilor despre credinţă, de pr. Dan Suciu şi pr. Johannes Lechner, şi Părintele Marie-Dominique Philippe. 100 de ani de la naştere, de pr. Dan Suciu şi pr. Martin Melin.

Târgul Gaudeamus va fi deschis zilnic, de la 19 la 23 noiembrie, între orele 10-20, în cadrul Pavilionului Central Romexpo (Piaţa Presei Libere, intersecţie cu Bulevardul Mărăşti, mijloace de transport: tramvaiul 41, 42, autobuzele 105, 131, 331, 205, 335 etc.).