Din catehezele Papei

DIn CATEHEZELE PAPEI

Uși deschise către Ierusalimul ceresc

Pe 26 iunie 2019, Papa Francisc a ținut cea de-a patra cateheză despre Faptele Apostolilor, vorbind despre viața comunității primare între iubirea față de dumnezeu și iubirea față de frați.

Text: iulia cojocariu

Rusaliile, puternica revărsare a Duhului lui Dumnezeu asupra primei comunități creștine, a avut drept rod faptul că numeroase persoane și-au simțit inima pătrunsă de anunțul plin de bucurie – kerigma – al mântuirii în Cristos și au aderat la El în mod liber, convertindu-se, primind botezul în numele său și primind la rândul lor darul Duhului Sfânt. În jur de 3.000 de persoane au intrat în această fraternitate care este habitatul credincioșilor și fermentul eclezial al lucrării de evanghelizare. Căldura credinței acestor frați și surori în Cristos face din viața lor cadrul lucrării lui Dumnezeu, care se manifestă prin minuni și semne cu ajutorul apostolilor. Ceea ce este extraordinar devine ordinar, iar viața cotidiană devine locul manifestării lui Cristos cel viu.

Evanghelistul Luca relatează aceasta arătându-ne Biserica de la Ierusalim ca paradigmă pentru întreaga comunitate creștină, ca icoană a unei fraternități care fascinează și care nu trebuie nici idealizată, nici minimalizată.

Comunitatea credincioșilor îndepărtează individualismul pentru a favoriza părtășia și solidaritatea. În sufletul unui creștin nu este loc pentru egoism: dacă inima ta este egoistă, nu ești creștin, ești un monden, care caută numai propriul interes, propriul profit. Și Luca ne spune că credincioșii sunt împreună (cf. Fap 2, 44).

Harul botezului revelează deci legătura intimă între frații în Cristos care sunt chemați să împărtășească, să se identifice cu ceilalți și să dea „după cum avea nevoie fiecare” (Fap 2, 45), adică generozitatea, pomana, preocuparea pentru celălalt, vizitele la bolnavi, la cei care sunt în nevoie, care au nevoie de consolare.

Și această fraternitate, tocmai pentru că alege calea comuniunii și a atenției față de săraci, această fraternitate care este Biserica poate trăi o viață liturgică adevărată și autentică. Luca mai spune: „Și în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor și primeau hrana cu bucurie și cu inimă curată. Îl lăudau pe Dumnezeu și aveau trecere în faţa întregului popor” (Fap 2, 46-47).

În sfârșit, relatarea din Faptele Apostolilor ne amintește că Domnul garantează creșterea comunității (cf. 2, 47): perseverența credincioșilor în legătura sinceră cu Dumnezeu și cu frații lor devine o putere de atracție care cucerește numeroase persoane (cf. Evangelii gaudium, nr. 14), un principiu datorită căruia trăiește comunitatea de credincioși din toate timpurile.

Să-l rugăm pe Duhul Sfânt să facă din comunitățile noastre locuri în care să se primească și să se practice noua viață, operele de solidaritate și de comuniune, locuri unde liturgiile să fie o întâlnire cu Dumnezeu, locuri care devin comuniune cu frații și surorile, locuri care să fie uși deschise către Ierusalimul ceresc.

Proximitatea și unitatea sunt stilul credincioșilor: apropiați, preocupați unul pentru altul.

SfânTA SCRIPTURĂ – PSALMII

Învierea Domnului învinge răul păcatelor

Text: Pr. tarciziu Șerban îl iubesc pe domnul, pentru că ascultă / glasul rugăciunii mele. / El își pleacă urechea spre mine, / în ziua în care îl chem. / mă strângeau lanțurile morții / și mă cuprindeau spaimele abisului, / mă chinuiau tristețea și neliniștea. / Am chemat numele domnului: / „doamne, salvează-mi sufletul!” (Ps 116, 1-4)

Ne sunt vii încă în suflete amintirile pătimirilor lui Isus Cristos pe care le-am celebrat în zilele acestea, iar în urechi ne sună încă cuvintele tulburătoare rostite de El pe Cruce. Am trăit atunci cu toții sentimentul unei mari nedreptăți ce i se făcea acestui Om care, cât timp a trăit pe pământ, nu a săvârşit niciun rău (Lc 23,41). Ne sună în urechi mai ales strigătul-rugăciune: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit... (Ps 22/21,1). Am trăit atunci cu toții sentimentul că până și Dumnezeu l-a uitat, sentiment care ne încearcă și pe noi în momentele noastre grele. Și totuși, autorul Epistolei către evrei avea să spună că Isus a fost ascultat datorită evlaviei Lui (5,7), iar sărbătoarea Învierii Domnului nu face decât să confirme că Cel ucis de răutatea oamenilor a înviat cu adevărat.

Cu mult timp în urmă, autorul Psalmului 116 întrezărea o astfel de perspectivă, atunci când scria, în urma unei experiențe dureroase: Îl iubesc pe Domnul, pentru că ascultă glasul rugăciunii mele. El îşi pleacă urechea spre mine, în ziua în care îl chem. Mă strângeau lanţurile morţii şi mă chinuiau tristeţea şi neliniştea. Am chemat numele Domnului: „Doamne, salvează-mi sufletul!” Domnul este milostiv şi plin de îndurare. El îi ocroteşte pe cei mici: am fost umilit şi el m-a mântuit. El mi-a salvat sufletul de la moarte... Eu mi-am păstrat credinţa chiar şi atunci când spuneam: „Sunt foarte nefericit”... Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului. Voi împlini făgăduinţele făcute Domnului de faţă cu tot poporul său...

Am putea, evident, să citim întreaga dramă trăită de Isus Cristos prin prisma acestei experiențe și am înțelege, cel puțin în parte, că El nu a fost scutit de răutatea lumii, de suferință și de moarte; că încrederea pusă în Dumnezeu l-a eliberat din moarte și l-a readus la viață. Acesta este, în fond, și „itinerarul” învierii și înnoirii noastre, a celor care facem experiența răului nimicitor ce se abate asupra noastră datorită atât păcatelor noastre, cât și răutății oamenilor. Important e să nu uităm să-i aducem prin viața noastră înnoită „jertfa de laudă și de recunoștință” pe care i-o datorăm.