Parohia, „casă în mijlocul caselor

Pa oh a „casă în mijlocul caselor”

La 20 iulie anul acesta, Congregația pentru Cler a publicat Instrucţiunea cu titlul: „Convertirea pastorală a comunității parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii”. Documentul subliniază că parohia se rezumă de cele mai multe ori la „o repetare a activităților fără nicio incidență asupra vieții persoanelor” şi activităţile pastorale rămân „o tentativă sterilă de supraviețuire, adesea primită de indiferența generală” (nr. 17), existând riscul unei sclerozări şi al lipsirii ei de „gustul evanghelic”. De aceea, Instrucţiunea amintește că este urgentă o „convertire pastorală în sens misionar” (nr. 37), o „schimbare de mentalitate” pentru a căuta drumuri noi, „dinamici pastorale mai evanghelice” la care să participe toţi membrii comunităților parohiale.

După o expresie preluată de la Sfântul Ioan Paul al II-lea, Instrucţiunea numeşte parohia „casă în mijlocul caselor”, semn permanent al lui Cristos cel Înviat în mijlocul poporului, cu misiunea fundamentală de evanghelizare în sens misionar.

Pentru mulţi parohia este un spaţiu geografic definit de străzi, pieţe, case, locuri de muncă, şcoli, grădiniţe, cu hotare precise, trasate la întâmplare sau după criterii legate de alegeri umane afective. Cine trăieşte într-o parohie face referinţă la o biserică parohială, la un paroh, la structurile parohiale de organizare a tinerilor, la grădiniţe sau alte instituţii „parohiale” etc.

Cu toţii facem parte dintr-o parohie şi știm într-o oarecare măsură ce este.

De ce documentul Congregației pentru Cler spune că parohia are nevoie de „convertire pastorală”?

Termenul „parohie” derivă din cuvântul grecesc paroikìa, care

ÎPS Aurel Percă în mijlocul comunității din Parohia Cioplea (8 martie 2020)

înseamnă „a locui la…”. Cine „locuiește la cineva” nu este stabil, este un străin, cineva care nu are casa stabilă. De exemplu, Abraham, exilat în Egipt, era un pàroikos, un străin, unul care locuia în afara țării sale.

Parohie înseamnă, așadar, „locuință provizorie”; pentru creștin parohia este o comunitate „în trecere” şi ne amintește că suntem o comunitate de pelerini care călătorim împreună spre adevărata patrie, Cerul.

Enciclica Sfântului Ioan Paul al II-lea Christifideles laici (1988) prezintă parohia ca fiind „o casă în mijlocul caselor”, „este ultima localizare a Bisericii, este într-un anumit sens însăși Biserica care trăieşte în mijlocul caselor fiilor ei şi ale fiicelor sale”. Este Biserica care

trăiește la faţa locului. „Parohia – continuă același document – nu este atât o structură, un teritoriu, un edificiu, este mai curând familia lui Dumnezeu, ca o fraternitate animată de duhul unității”, este „o casă de familie, fraternă şi primitoare”, este „casa deschisă tuturor şi în slujba tuturor” (nr. 26) sau, cum îi plăcea Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea să spună, este „fântâna din mijlocul satului” la care merg toți oamenii pentru a-şi potoli setea. Nu este așadar un loc sau biserica făcută din ziduri, dar o viață care se revarsă, o conviețuire spirituală de construit zi de zi.

Ne vine în minte denumirea pe care o dădea Sfântul Augustin Bisericii (şi parohia este Biserica în teritoriu): Biserica este caritate, este agape (iubire).

Sfântul Paul al VI-lea spunea într-o predică: „Parohia este un miracol social, o frumusețe socială… Aici sunteți uniți de o rețea de raporturi spirituale, aici vă vreți binele… vă unește legătura carității… Fiți atenți că acesta este cimentul care face dintr-o populație atât de variată şi atât de diferită şi atât de răspândită o singură inimă şi un singur suflet…” Vocația originară şi misiunea parohiei sunt „să fie în lume loc de comuniune a creștinilor, şi în același timp semn şi instrument al vocației tuturor la comuniune” (Omilie la consacrarea unui biserici, 1969).

Parohia este comunitate dacă, precum într-o familie, se trăiește împărtășirea bunurilor, se pun în comun propriile capacități şi se trăiește unul pentru altul, membrii ei se ajută unii pe alții şi se iubesc reciproc şi se face dintr-o asemenea comuniune un dar pentru lume.

Astfel, cuvântul „comunitate” subliniază exigența unei spiritualități colective, care stimulează la trăirea

Parohia este comunitate dacă, precum într-o familie, se trăiește împărtășirea bunurilor, se pun în comun propriile capacități şi se trăiește unul pentru altul, membrii ei se ajută unii pe alții şi se iubesc reciproc şi se face dintr-o asemenea comuniune un dar pentru lume.

reciprocității şi a comuniunii după modelul vieții Preasfintei Treimi.

Dacă vrem să înțelegem mai bine ce este parohia, trebuie să ne referim şi la realitatea profundă a Bisericii. „E nevoie – citim mai departe în Christifideles laici – ca toţi să redescoperim adevărata față a parohiei, adică «misterul» însuși al Bisericii prezente şi active într-însa” (nr. 26).

Biserica este Cristos care continuă de-a lungul secolelor Trupul său mistic! Amintesc fraza Sfântului Bonaventura: „acolo unde doi sau trei sunt uniţi în numele lui Cristos, acolo este Biserica” (Scrieri spirituale, 1978, p. 144). Şi acolo este prezent Cristos.

Orice parohie, mare sau mică, este comunitatea ucenicilor lui Isus, voită şi adunată de El pentru a fi în timpul nostru, semnul prieteniei lui Dumnezeu cu oamenii şi al realei comuniuni a oamenilor între ei.

Într-un anumit sens, Euharistia face să existe comunitatea parohială. În centrul vieţii unei parohii este celebrarea Euharistiei duminicale, unde toată comunitatea creștină din acel teritoriu se reunește (aşa ar trebui să fie!) pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru frângerea pâinii.

În fiecare duminică Isus repetă pentru noi gestul dăruirii totale de sine şi o face cu aceeași intensitate şi convingere, cu aceeași iubire şi aceeași pasiune. Din păcate, oamenii de astăzi s-au obișnuit să frecventeze locuri care sunt departe de a fi locuri de adunare a comunității parohiale: „sanctuarele” multor creștini sunt centrele comerciale, în care ei sunt doar consumatori. Biserica parohială trebuie să fie un loc în care fiecare om se descoperă cu adevărat drept ceea ce este. Acolo se găsesc Adevărul, fraternitatea, iertarea, mântuirea, Dumnezeu. Parohia trebuie să fie „motorul” activității pastorale în teritoriul ei, „un far care iradiază lumina credinței” (Benedict al XVI-lea).

Pentru aceasta este nevoie de „acțiuni pastorale diversificate şi mai atente la noile situații ale comunității parohiale” şi de identificarea „unor perspective care să permită reînnoirea structurilor parohiale «tradiționale» în cheie misionară”.

† Aurel Percă Arhiepiscop Mitropolit de București