Societate

Educaţie virtuală sau reală?

Dacă până la declanşarea pandemiei mulţi dintre copii şi tineri erau hiperconectaţi, odată cu stoparea mersului la şcoală şi cu mutarea orelor de învăţământ în reţea situaţia a devenit şi mai acută. Traversăm o perioadă inedită.

Inovaţiile tehnologice se răspândesc rapid, iar fluxul de informaţii creşte copleşitor. Relaţia specială dintre dascăl şi elevi se supune acestui flux, uneori năucitor. Surplusul de informaţie încântă, dar şi creează confuzie. E firesc să ne întrebăm care ar putea fi efectele.

Înainte de toate au apărut dependenţa de internet, şi frica de a nu cădea linia, sau de a pierde conexiunea, care au dat naștere mai apoi temerii de a trăi fără smartphone: nomofobia. Acestea se asociază cu apariţia unor fenomene ca ludopatia (dependența patologică de jocuri), cyberbulismul (hărțuirea prin mijloace electronice) ori sextingul (schimb de conținut erotic prin mijloace electronice), care induc

Text: Pr. Fabian M ăriuţ

schimbări de natură psihică, emoţională şi comportamentală. Lipsa de maturitate în a discerne îi duce pe mulţi copii pe tărâmul confuziei dintre realitate şi ficţiune şi, paradoxal, îi face să aplice în realitate ceea ce vizionează. În plus, se constată sporirea numărului de copii afectaţi de tulburări de atenţie şi cu sindrom de hiperactivitate, creşterea numărului de adolescenți depresivi.

Cei născuţi în era digitală îşi dau seama că nu-i de ajuns să ştii câte ceva din toate în timp real, căci cunoaşterea e ceva care depăşeşte cu mult orice poate oferi un motor de căutare. Nu-i suficient să rămâi la nivelul pulsiunilor şi al emoţiilor, e necesar să pui mintea la treabă şi să implici judecata asupra lucrurilor, asupra a ceea ce este bine şi a ceea ce

Mai mult ca oricând, noile generaţii au nevoie de formatori care să le ajute să trăiască în realitate, să se interogheze cu privire la sensul şi rostul vieţii.

este rău. Tocmai aici se justifică pe deplin legătura directă dintre educator şi copil, ori tânăr. Chiar dacă dascălul nu este cel mai bun pedagog şi cel mai strălucit învăţător, a sta „faţă în faţă” cu copilul, a trăi taina acestui „faţă în faţă” e mediul cel mai prielnic de dezvoltare umană.

Faţă de ecranarea impusă de mijloacele de comunicare în masă, experienţa „faţă în faţă” face din realitate o povestire vie şi oferă deja o cheie de interpretare a emoţiilor. Copiii au nevoie de o cheie de lectură asupra realităţii. Când ea lipseşte, ei oscilează între fragilitatea emoţiilor, adică cu cât sunt mai puternice emoţiile, cu atât par a fi mai plini de viaţă, şi conformism, anume imitarea fără niciun discernământ a ceea ce li se propune în mod virtual.