Actualitatea creștină, nr. 5/2017 | serie nouă

Nr. 05/2017 * Anul XXVIII * Serie nouă * 4 lei

GRÂU SAU NEGHINĂ?

Voi ce măcinați?

Fatima: o chemare la sfințenie Fanatismul: o agricultură sufletească modificată genetic

FATIMA, 100 ANI Papa la Fatima

a

de ani de la pri a apari ie a Sfintei eci are aria la ati a rtu alia i de ani de la pri a i ită a unui nti la sanctuarul arian aul al -lea ai apa rancisc a er e la l cul apari iil r pe i ai a.c. prile cu care i a can ni a pe acinta i rancisc art d i dintre c piii căr ra li s-a arătat aica nului.

CUPRINS A

A

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

3

Fatima: o chemare la sfințenie VATICAN

5 6 7

Papa Francisc. Trei cuvinte Știri din Vatican L’Osservatore Romano FOCUS

8

Zile mondiale Chemați la misiune Grâu sau neghină?

12 Călătorii apostolice Pelerin al păcii 13 Știri ARCB Știri interne/externe BISERICĂ ȘI SOCIETATE

14 Vederi din Roma Către Dumnezeu, pe calea frumuseții 15 Res-publica Papa, ținta știrilor false 16 Excelență în slujire Slujirea cu devotament

R

A

III N

SUFLET TÂNĂR

17 Mai, luna Mariei Sâmbăta Bucuriei Taraba UNIVERSUL FAMILIEI

21 ABC-ul credinței 22 Familia în Inima Neprihănită a Mariei 23 Alipirea (dez)ordontă de Cruce

9

SPIRITUALITATE

24 Sfânta Scriptură Sfânta Rita de Cascia (22 mai) 25 Din catehezele Papei Francisc Semne vii de speranță 26 Minuni și sfinţi Roza Venerini s-a rugat pentru el 27 Pagina Ghika „Femeia adulteră” – gesturile rituale DIALOGURI CU DICHIS

28 Fanatismul

Nr. 05/2017 * Anul XXVIII * Serie nouă * 4 lei

GRÂU SAU NEGHINĂ Voi ce măcina i

Fatima: o chemare la sfințenie Fanatismul: o agricultură sufletească modificată genetic

COPERTA ACTUALITATEA CREȘTINĂ NR

C

3

28 CULTURĂ

32 Ce mai (re)citim Cheile împărăției 33 File de istorie Ion Mihai Rașcu Sora Giséla Kolbay 34 Idei pentru timpul liber ETCETERA

35 De pe net 36 Anunțuri

Mesajul redacției Are sfințenia vârstă? Canonizarea, pe 13 mai, a doi dintre vizionarii de la Fatima, copiii Francisc și Iacinta Marto, dovedește că nu.

Despre mărturia vieții lor de credință și exemplul lor de sfințenie vorbește PS Cornel Damian în editorialul intitulat „Fatima: o chemare la sfințenie”. În această lună, pe lângă centenarul aparițiilor de la Fatima, Biserica Catolică celebrează și Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații (7 mai) și Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale (28 mai). Temele pentru aceste zile, propuse de Papa Francisc, sunt abordate la rubrica „Focus” de Pr. Francisc Ungureanu și Pr. Francisc Doboș, în articolele „Chemați la misiune” și „Grâu sau neghină? Voi ce măcinați”.

La rubrica „Vederi din Roma” puteți citi povestea lui Alexander, care a ajuns să-l descopere pe Dumnezeu prin intermediul artei, iar la rubrica „Res-publica” puteți citi despre „Papa Francisc, ținta știrilor false”. „Universul familiei” aduce în atenția cititorilor o reflecție asupra modului în care ne însemnăm cu semnul Crucii; la „Minuni și sfinți” vă relatăm minunea care a dus la canonizarea Sfintei Roza Venerini. „Dialogurile cu dichis” i-au adus în această lună la masa discuțiilor pe Pr. Francisc Doboș și informaticianul Adrian Mihai, care s-au lăsat provocați de Claudia Stan și antrenați într-o reflecție despre fanatism.

Ce mai (re)citim? „Cheile împărăției”, de Cronin, adică „Povestea unui misionar”. Nu pierdeți din vedere nici două apariții editoriale: „Apostolul secolului XX. Monseniorul Ghika”, de Jean Daujat (Editura ARCB) și „Fecioara din Fatima”, de Ep. Ioan Suciu (Editura Surorilor Lauretane).

Revista mai cuprinde și alte aprofundări și sinteze, știri, anunțuri, curiozități și recomandări pentru timpul liber. Lectură plăcută!

EDITOR

Centrul de Comunicații Sociale Angelus Communicationis REDACȚIE

Iulia Cojocariu Pr. Francisc Doboș Cristina Grigore Pr. Fabian Măriuț Pr. Tarciziu Șerban Cristina Șoican Pr. Francisc Ungureanu CORECTURĂ

Daniel Filip Paula Iosif

COLABORATORI

Pr. Marian Blaj Oana Viviana Dimcev Dănuț Doboș Anca Mărtinaș Giulimondi Claudia Stan LAYOUT GRAFIC

Angelus Communicationis COPERȚI

Roxana Elekes DISTRIBUȚIE ȘI ABONAMENTE

Petreș Tereza Librăria Sf. Iosif Str. G-ral Berthelot 19, 010164, București Tel. 021/2015457, libraria@arcb.ro www.librariasfiosif.ro

Vatican: Regina Coeli, cu Papa - 30.04.2017

TIPAR

Tipografia Everest 2001 SRL www.everest.ro

T

ACTUALITATEA CREȘTINĂ Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București Str. G-ral Berthelot 19, 010164, București Tel. 021/2015470, 021/2015411 redactie@actualitatea-crestina.ro www.actualitatea-crestina.ro ISSN 1221 - 7700

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

FATIMA: O CHEMARE LA SFINȚENIE

S

fințenia nu are vârstă și nici nu este limitată de timp și spațiu. Chiar și copiii și adolescenții pot deveni sfinți și pot da mărturie, prin viaţa lor, despre fidelitatea faţă de Cristos.

Așa cum este cazul celor doi păstorași de la Fatima, Francisc și Iacinta Marto, care aveau 11, respectiv 10 ani când au murit de gripă spaniolă și pe care Papa Francisc îi va proclama sfinţi la 13 mai, în timpul călătoriei sale apostolice în Portugalia.

Era 13 mai 1917 când Sfânta Fecioară Maria s-a arătat pentru prima oară la Cova da Iria, în apropiere de Fatima, în Portugalia.

Protagoniștii acestei apariții au fost Lucia, Iacinta și Francisc, trei copii de condiție umilă, dar profund credincioși, crescuți în familii creștine, practicante, învățați de mici să-l iubească pe Dumnezeu și să se roage cu fervoare Sfintei Fecioare Maria.

Pomul se cunoaște după roade (cf. Mt 12,33) Anul acesta se celebrează centenarul acestor apariții. Vizitând Fatima în 2010, Papa Benedict al XVI-lea, acum emerit, le spunea credincioșilor, referindu-se la acest eveniment: „Peste șapte ani vă veți întoarce aici pentru a celebra centenarul primei vizite făcute de Doamna venită din cer ca Învățătoare care îi introduce pe micii vizionari în cunoașterea intimă a iubirii trinitare și îi face să-l guste pe Dumnezeu însuși ca lucrul cel mai frumos din experiența umană.

O experiență de har, care i-a făcut să devină îndrăgostiți de Dumnezeu în Isus, până într-atât încât Iacinta exclamă: Îmi place atât de mult să-i spun lui Isus că-l iubesc! Atunci când îi spun aceasta de multe ori, mi se pare că am un foc în piept, dar nu mă ard. Și Francisc spunea: Ceea ce mi-a plăcut mai mult decât orice a fost să îl văd pe Domnul nostru în acea lumină pe care Mama noastră

ne-a pus-o în piept. Îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu! (Memoriile Sorei Lucia I, 42 și 126)”.

Aparițiile și semnele supranaturale marchează istoria, intră în viața oamenilor și însoțesc drumul omenirii, surprinzându-i pe credincioși și pe necredincioși. Aceste manifestări, care nu pot să intre în contradicție cu conținutul credinței, trebuie să conveargă către obiectul central al vestirii lui Cristos: iubirea Tatălui, care face să se nască în oameni convertirea și ne dă harul de a ne abandona lui cu devotament filial. La fel este și mesajul de la Fatima care, cu îndureratul apel la convertire și la pocăință, ne introduce în realitate în însăși inima Evangheliei.

La 13 mai 2000, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în timpul vizitei sale la sanctuarul de la Fatima, i-a beatificat pe frații Iacinta și Francisc Marto, cei doi păstorași care, împreună cu Lucia, au fost martorii MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

3

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

aparițiilor. Sora Lucia – care avea să moară în anul 2005 – își amintește în Memoriile sale că verișorii săi, Iacinta și Francisc, după apariții, au început să trăiască din ce în ce mai intens viața creștină în conformitate cu darurile primite. Mai mult ca înainte – își amintește Sora Lucia – „viața lor era acum centrată pe Dumnezeu într-un mod extraordinar. Scopul principal al vieţii lor era să facă voinţa lui Dumnezeu în toate; pentru aceasta dedicau mult timp rugăciunii și acceptau sacrificii și suferinţe pe care le ofereau pentru convertirea păcătoșilor, așa cum au învăţat de la Sfânta Fecioară Maria”.

Viața lui Francisc – născut la 11 iunie 1908 – și a sorei lui, Iacinta – născută la 11 martie 1910 – a fost scurtă și simplă. Au trăit doar din iubire și pentru iubire, care le-a fost descoperită lor de acea lumină care iradia din mâinile Doamnei atât de frumoase. La sfârșitul anilor 1918, Francisc și Iacinta au fost afectați de o epidemie bronhopulmonară. Sfânta Fecioară le spusese, de altfel, că vor merge repede în Cer, și de aceea păstorașii au înțeles că se apropia ceasul. Francisc avea să moară la 4 aprilie 1919, în casa părintească, iar Iacinta, la 20 februarie 1920, într-un spital din Lisabona.

Suferințele lor au fost acceptate fără revoltă, au fost primite ca un dar în 4

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

sine și oferite pentru convertirea păcătoșilor, pentru Biserică.

Când, într-o zi, Doamna înveșmântată în alb i-a apărut din nou Iacintei, anunțând-o că după multă suferință, avea să moară singură într-un spital din Lisabona și că Ea însăși va merge să o ia și să o conducă în Cer, Iacinta a exclamat, plină de inocență și maturitate: O, Isuse, acum poți converti mulți păcătoși, pentru că acest sacrificiu este foarte mare (Memoriile Sorei Lucia, 62).

Canonizarea celor doi frați este o confirmare, din partea Bisericii, a credibilității aparițiilor de la Fatima. Și – așa cum spune Isus –, pomul se cunoaște după roade (cf. Mt 12,33).

Sfințenia acestor doi păstorași, recunoscută și proclamată de Biserică, ne arată că Dumnezeu a intervenit cu putere în viața lor și că ei au trăit în mod autentic credința creștină.

Fiind vorba de doi copii, canonizarea lor scoate în evidență faptul că și ei pot trăi în mod eroic virtuțile creștine și pot fi un exemplu pentru ceilalți creștini. În plus, într-o lume în care copiii sunt adesea victime ale exploatării și traficului de persoane, recunoașterea sfinţeniei celor doi este o dovadă că acești copii sunt, în schimb, „martori ai adevărului și ai libertății, mesageri ai păcii pentru o lume reconciliată în iubire”, după cum arăta Cardinalul Angelo

Amato, prefectul Congregației pentru cauzele sfinților, în cadrul consistoriului din 20 aprilie a.c.

Spunea Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea: „Așa cum în Evanghelie Isus manifestă o încredere aparte în copii, la fel Mama Sa, Maria, le-a rezervat celor mici, în decursul istoriei, grija ei maternă. Gândiți-vă la Sfânta Bernadeta de la Lourdes, la copiii de la Salette și, în secolul nostru [al XX-lea], la Lucia, Francisc și Iacinta de la Fatima...

Este adevărat: Isus și Mama Sa îi aleg adesea pe copii pentru a le încredința misiuni importante pentru viața Bisericii și a omenirii” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către copii, Anul Familiei).

Astfel, întăriți de exemplul de credință al acestor doi copii, să ne încredințăm și noi grijii materne a Preacuratei Fecioare Maria, siguri fiind că fiecare este prețios în ochii ei, și să o rugăm cu cuvintele cu care Papa Francisc ne-a încredințat pe toți Mamei Cerești, în primul său an de pontificat: „Sfântă Fecioară Maria de la Fatima [...], ocrotește viața noastră în brațele tale: binecuvântează și întărește fiecare dorință de bine, însuflețește și susține credința; luminează și păstrează vie speranța; suscită și înviorează caritatea; călăuzeștene pe toți pe calea sfințeniei. Învațăne să-i iubim asemenea ție, cu o iubire aparte, pe cei mici și săraci, pe cei excluși și suferinzi, pe cei păcătoși și cu inima rătăcită: adunăne pe toți sub ocrotirea ta și încredinţează-ne tu pe toţi preaiubitului tău Fiu, Domnul nostru Isus. Amin.”

(Papa Francisc, fragment din Act de încredințare Fecioarei Maria de la Fatima, 13 octombrie 2013).

PS Cornel Damian Episcop auxiliar de București

VATICAN

PAPA FRANCISC. TREI CUVINTE

Ultimul cuvânt nu mai e al morții, ci al vieții CORUPȚIE. MEMORIE. VIAȚĂ

LUNI - 3 APRILIE 2017

CORUPȚIE. Corupția este mai

gravă decât păcatul, pentru că se întâmplă să păcătuim, să alunecăm în păcat, să fim infideli față de Dumnezeu, dar apoi căutăm să nu mai facem și să ne împăcăm cu El. În schimb, e corupție atunci când păcatul pătrunde în conștiința ta și nu-ți mai lasă loc nici pentru aer, totul devine păcat.

Corupții cred că fac bine așa cum fac, se cred de nepedepsit. În cazul biblic al Suzanei, cei doi bătrâni îi spun, cu alte cuvinte: „ori faci așa, ori vom depune mărturie falsă”. Nu e primul caz din Biblie când apar mărturii false. Să ne gândim la Nabot, când regina Izabela face acea falsă mărturie; la Isus, condamnat la moarte în urma unei false mărturii; la sfântul Ștefan. Apoi sunt judecătorii corupți pe care Isus îi numește „îmbătrâniți în vicii”, și, din cauza atitudinii lor greșite față de lege, le spune: „Acela dintre voi care este fără păcat, să arunce primul piatra”.

Să reflectăm la calea răutății prin care viciile noastre îi judecă pe oameni, pentru că și noi îi judecăm pe ceilalți în inima noastră. Și e oportun să ne întrebăm dacă și noi suntem corupți. Să ne oprim, atunci, și să privim la Isus, care judecă mereu cu milostivire: „Nici eu nu te condamn; mergi și nu mai păcătui”.

JOI - 6 APRILIE 2017

MEMORIE. În Evanghelie, Isus spune: „Abraham, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o și s-a bucurat” (In 8,56). S-a bucurat să vadă împlinită făgăduința legământului, că Dumnezeu nu l-a înșelat, că este mereu fidel promisiunii sale. Și noi cei ce credem suntem chemaţi astăzi să facem ce spune psalmul (105): „Aduceţi-vă aminte de faptele minunate pe care le-a făcut, de minunile sale și de judecățile gurii lui!”. De aceea, vă invit să vă luați azi 5-10 minute, să stați așezați, fără radio, fără tv, și să reflectați la propria istorie: la binecuvântări și necazuri, la haruri și păcate, la tot.

Ziua de azi să fie una a memoriei, ca să înţelegem că în marea istorie a mântuirii este istoria fiecăruia dintre noi și să descoperim fidelitatea lui Dumnezeu. Sunt sigur că în mijlocul lucrurilor, poate uneori urâte, dacă facem această rememorare, vom descoperi frumusețea iubirii lui Dumnezeu, a milostivirii sale, a speranței. Și sunt sigur că toți ne vom umple de bucurie.

LUNI - 17 APRILIE 2017

VIAȚĂ. În fragmentul evanghe-

lic de astăzi, auzim ecoul cuvintelor adresate de Înger femeilor care au mers grăbite la mormânt: „Mergeți în grabă și spuneți discipolilor lui: A înviat din morți” (Mt 28,7). Simțim că ne este adresată și nouă invitația de „a ne grăbi” și de „a merge” pentru a vesti oamenilor din timpul nostru acest mesaj de bucurie și de speranță. De speranță certă, pentru că de când, în zorii zilei a treia, Isus răstignit a înviat, ultimul cuvânt nu mai e al morții, ci al vieții! Și aceasta este certitudinea noastră.

Twitter: @Pontifex Dacă Cristos a înviat, putem privi cu ochi noi și inimă nouă fiecare eveniment al vieții noastre, chiar și cele mai negative.

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

5

VATICAN ȘTIRI DIN VATICAN

I AN R U L A ELICITAT E A A ENE ICT

Papa Francisc în vizită la Milano I

II

I

Chiar în ziua de Paști, Papa Benedict al XVI-lea a împlinit 90 de ani.

P

rimul moment al călătoriei l-a reprezentat întâlnirea Papei cu Arhiepiscopul de Milano, Card. Angelo Scola, și cu autoritățile religioase și civile. Apoi, Papa a mers în cartierul Forlanini pentru a întâlni familiile care locuiesc în așa-numitele Case Albe, de la periferia „capitalei economice” a Italiei.

A urmat, în Domul din Milano, întâlnirea cu patru mii de persoane consacrate și preoți, pe care Papa Francisc i-a îndemnat să aleagă periferiile și să aprindă speranța „unei societăți ce a devenit insensibilă la

durerea celorlalți”. Pontiful a vizitat apoi penitenciarul San Vittore, unde a salutat mai mulți deținuți și a stat la masă cu o sută dintre ei.

Vizita a continuat cu Sf. Liturghie, la care au luat parte peste un milion de persoane. A urmat, pe stadionul Mezza – San Siro, o emoționantă întâlnire a Papei cu adolescenții ce urmau să primească sacramentul Mirului. Au participat aproximativ 80.000 de persoane: candidații la Mir și rudele acestora. Papa a răspuns la trei întrebări, citind o parte din răspunsuri, dar a improvizat mult, stabilind un dialog dinamic cu zecile de mii de adolescenți.

apa Francisc l-a vizitat pe Papa emerit pentru a-i transmite urările de Paști și pentru a-l felicita de ziua aniversară. Și Arhiepiscopul nostru, ÎPS Ioan Robu, printr-o telegramă de felicitare, i-a transmis Papei emerit un salut fratern și l-a asigurat de rugăciunea și de afecțiunea Bisericii noastre locale. Totodată, i-a mulţumit pentru cartea-interviu Letzte Gespräche mit Peter Seewald, tradusă și în limba română (Ultimele convorbiri cu Peter Seewald) și publicată recent la Editura ARCB.

R I CAN NI A I Papa a participat la Consistoriul pentru Cauzele Sfinților, desfășurat în Sala Consistoriului din Palatul Apostolic.

P

e 20 aprilie, Papa a prezidat celebrarea rugăciunii canonice a Orei a Treia și consistoriul ordinar public pentru canonizarea a 36 de Fericiți, printre care Francisc Marto și Iacinta Marto, frații care au primit aparițiile Sf. Fecioare la Fatima, în 1917. Aceștia vor fi canonizați pe 13 mai, de către Papa Francisc, la Fatima. Ceilalți Fericiți vor fi canonizați de Pontif pe 15 octombrie, în Piața Sf. Petru.

6

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

VATICAN L’OSSERVATORE ROMANO

Omul tot și toți oamenii FIRUL ROȘU DIN POPULORUM PROGRESSIO L’Osservatore Romano

Î

n discursul de la încheierea ultimei sesiuni a Conciliului Vatican II, Paul al VI-lea a comparat spiritualitatea Conciliului cu „vechea poveste a samariteanului”, în care vedea „paradigma spiritualității Conciliului”. Prin Conciliu, Biserica se adresa omenirii și nevoilor sale [...] și „în întregime se declară în favoarea și în slujba omului”, propunând un „nou umanism”, centrat pe Dumnezeu Tatăl, Cristos și Duhul Sfânt. Celălalt pilon conceptual, amintit de Fericitul Papă în același discurs și care însuflețea toată lucrarea conciliului, era optimismul, viziunea pozitivă asupra omului în realitatea sa concretă din viața modernă: atitudinea conciliului „a fost optimistă, și asta în mod voit”. [...]

Acest umanism teocentric și cristocentric nu numai că nu a fost abandonat de Papi după Conciliu, ci dimpotrivă, graţie îndeosebi lui Paul al VIlea, a devenit firul roșu care străbate diversele lor alocuţiuni. Prin Conciliul Vatican II, Biserica Catolică a realizat o „schimbare antropologică” care este, în același timp și inseparabil, eristică: omul este calea Bisericii, iar Cristos

este Mântuitorul și revelatorul omului. În această perspectivă se poate spune că apelul la umanismul creștin este astăzi mai actual și necesar ca oricând, deoarece reflectă o nevoie umană de nepotolit: setea de dreptate și de caritate, care, în definitiv, vine de la Preasfânta Treime, prin Inima lui Isus. Începând cu Gaudium et spes, termenul de „umanism creștin” este strâns legat de preocuparea socială pentru o lume a dreptății și a carității.

Afirmarea cea mai puternică și mai clară a acestei legături o găsim în enciclica Populorum progressio, despre dezvoltarea popoarelor. În același timp, Paul al VI-lea adaugă o nuanță importantă: „umanismul creștin” nu exprimă doar efortul pentru o lume mai bună în general, ci înseamnă concret grija socială pentru cei sărăci, defavorizați și pentru ţările în curs de dezvoltare. [...] Publicată puțin după încheierea Conciliului Vatican II, enciclica poate fi văzută ca un fel de interpretare papală a semnificației decretului Gaudium et spes. Papa face în ea legătura dintre umanismul creștin și angajamentul pentru dezvoltarea săracilor și, în

L’Osservatore Romano este oficiosul Sfântului Scaun, fondat în 1861.

Este un cotidian politic religios. www.osservatoreromano.va

același timp, îl îndreaptă pe om către Dumnezeu, prin toate acțiunile sale.

Citându-i pe Pascal, Maritain și De Lubac, Paul al VI-lea scria: „Trebuie promovat un umanism plenar. Ce înseamnă acest lucru, dacă nu dezvoltarea omului întreg și a tuturor oamenilor? Un umanism închis, insensibil față de valorile spiritului și față de Dumnezeu, care este izvorul său, ar putea avea aparent mai mari șanse să triumfe. Fără îndoială, omul poate organiza pământul fără Dumnezeu, dar «fără Dumnezeu el nu poate în final decât să organizeze pământul împotriva omului. Umanismul exclusiv este un umanism inuman». [...]

Departe de a fi norma ultimă a valorilor, omul se realizează pe sine numai transcendentalizându-se. Conform expresiei atât de corecte a lui Pascal: «Omul îl depășește în mod infinit pe om»” (Populorum progressio, 42).

Cum continuă să fie actual conceptul, care este conținutul său și cum ar putea fi definit umanismul creștin? E de ajuns să spunem că în Compendiul de Doctrină Socială, umanismul creștin este prezentat ca esență a învățăturii sociale catolice. Îl putem defini astfel: umanismul creștin este contribuția credinței creștine la fericirea de pe pământ, nu doar din cer, și la dezvoltarea fiecărui bărbat și a fiecărei femei, a comunităților lor și a societății în general. (de Martin Schlag, trad. C. Grigore) MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

7

FOCUS ZILE MONDIALE

„M I

CHEMAȚI LA MISIUNE

A 54-A ZI MONDIALĂ DE RUGĂCIUNE PENTRU VOCAȚII C

C

E

E

xistă o Zi Mondilă de Rugăciune pentru Vocații.

Putem să ne unim și noi în rugăciune pentru vocații în duminica a IV-a din Timpul Paștelui, numită și Duminica Bunului Păstor – datorită Evangheliei citite în această zi. Pe 7 mai 2017, ne vom ruga împreună cu Sfântul Părinte, care transmite și un mesaj pentru această zi. „În anii trecuți, am avut ocazia – spune Papa – să reflectăm asupra a două aspecte care se referă la vocația creștină: invitația de «a ieși din noi înșine» pentru a ne pune în ascultarea glasului Domnului și 8

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

C

T

Pr. Francisc Ungureanu

importanța comunității ecleziale ca loc privilegiat în care chemarea lui Dumnezeu se naște, se alimentează și se exprimă. Acum… aș vrea să mă opresc asupra dimensiunii misionare a chemării creștine…”. Și după ce explică ce înseamnă misiune și locul acesteia în viața Bisericii, Papa răspunde la trei întrebări ale creștinului în fața unei astfel de propuneri. O face plecând mereu de la Evanghelie: începutul misiunii lui Isus în sinagoga din Nazaret (cf. Lc 4,16-30); drumul pe care El îl parcurge ca Înviat, alături de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35);

și parabola seminței (cf. Mc 4,26-27).

Este fără tăgadă faptul că Duhul Sfânt este cel care unge spre misiune, cum a făcut-o cu Isus, cum o face cu fiecare creștin la Botez și apoi la Mir, cum face cu fiecare bărbat care pășește pe treptele Sacramentului Preoției. Și dacă entuziasmul de început ajunge să se înăbușe, ducând poate la descurajare, pe drumul aparent de retragere – ca cel spre Emaus, Domnul înviat este un însoțitor fidel care reaprinde focul misiunii.

Dar amprenta Papei Francisc se vede cel mai bine în comentariul la parabola seminței, cu insistența asupra acțiunii lui Dumnezeu în dezvoltarea plantei care iese din sămânță. Noi, misionarii, suntem doar slujitorii care seamănă, udă, plivesc – de evitat „idolatria succesului și a puterii”.

Imaginea care însoțește această pagină este și la avizierul bisericii.

Acel afiș și acest text se dorec a fi o invitație la rugăciune pentru vocații, ca Domnul să le facă să crească și să fie viguroase precum stejarii.

FOCUS ZILE MONDIALE

„Î C

GRÂU SAU NEGHINĂ?

VOI CE MĂCINAȚI? N

Is

A

C

U T

intea și viața noastră sunt ca o moară care nu se oprește niciodată.

Macină în permanență.

Comunicarea, viața noastră, gândurile, cuvintele, privirea, gesturile, ecranul computerului, wall-ul de Facebook, canalul (uneori haznaua) TV, filmele, frământările. Până și respirația noastră macină ceva fără încetare. Grâu sau neghină? Binele sau răul, lumina sau întunericul? La voi ce macină?

A comunica (a măcina) speranță și încredere azi este provocarea lansată de Papa Francisc în

r

rancisc o o

mesajul său pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, din 2017 (celebrată la 28 mai).

Dar cum să facem asta când bracking news-ul minții și al ecranelor noastre ne face să măcinăm atât de des neghină?!

Mesajul este adresat nu doar „profesioniștilor în comunicare”, ci nouă, tuturor. Oricine și orice poate deveni astăzi foarte rapid viral prin „grâu”, dar mai ales prin „neghină”.

Conflictele, dezastrele, frica se viralizează imediat. Oricine azi are de-a dreptul în mână un canal modern de comunicare – smartphone-ul și

Facebook-ul. Ce facem cu instrumentul și cu mintea care macină prin el un conținut de primit și de transmis? Într-o lume care macină prea multă neghină, suntem îndemnați de mesajul Papei Francisc la o „comunicare constructivă care, refuzând prejudecățile față de celălalt, să favorizeze o cultură a întâlnirii”.

Cum să facem? Ține de fiecare dintre noi să nu acordăm răului rolul de protagonist, nu doar în lucrurile mari, ci în evenimentele cele mai comune, de fiecare zi.

Pentru a focaliza adevăratul protagonist al prezentului și al sensului nostru, avem nevoie de dioptria corectă și de lentile potrivite. Toată viața este o încercare de reglare a dioptriei. Cristos este pentru noi și lentila, și protagonistul. El ne învață cum să citim și cum să fim citiți, ce să măcinăm și cum să fim măcinați spre viață. Asta nu înseamnă că nu vedem neghina, suferința și răul, ci că experimentându-le în noi și în afară, nu le măcinăm (prea des), ci le dăm un sens, le dăm Sensul.

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

9

FOCUS CĂLĂTORII APOSTOLICE

PAPA ÎN EGIPT

V PELERIN AL PĂCII

A A

PAPA ÎN EGIPT ȘI LA FATIMA L

C

E

T

II

L

E

U

n papă al păcii într-un Egipt al păcii. Acesta a fost motoul sub care s-a desfășurat vizita Papei Francisc în Egipt, a doua a unui Suveran Pontif în această țară, după cea a Sfântului Papă Ioan Paul al IIlea, din 2000, la Muntele Sinai. În primul său discurs, Papa Francisc a denunțat toate formele de violență și de ură, spunând că sunt blasfemii atunci când sunt făcute în numele lui Dumnezeu sau din motive pretins religioase. „Pacea este sfântă și niciun act de violență nu poate fi făcut în numele lui Dumnezeu, căci ar profana 10

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

Numele Său. Împreună, în ținutul unde cerurile și pământul s-au întâlnit, în această patrie a legămintelor dintre popoare și credincioși, să afirmăm încă o dată și clar «Nu!» oricărei forme de violență, răzbunare și ură făcute în numele religiei sau în numele lui Dumnezeu!”.

Papa a mai afirmat că este absolut necesar pentru viitor și pentru educarea corespunzătoare a următoarelor generații ca deciziile să fie luate urmărind pacea. Totodată, Suveranul Pontif a lăudat cooperarea dintre Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios și Comitetul al-Azhar pentru Dialog.

„Liderii națiunii, instituțiile și presa sunt obligați să își asume această sarcină atât urgentă și gravă. La fel și noi, cei care avem un rol în cultură; fiecare în propriul său domeniu este provocat de Dumnezeu, de istorie și de viitor, pentru a iniția procese de pace, căutând să așeze o temelie profundă pentru înțelegerile dintre popoare și state”, a afirmat el.

Fanatismul carității este singura formă de extremism pe care o pot avea cei ce cred, le-a explicat apoi Papa catolicilor egipteni, în cadrul Sfintei Liturghii prezidate în a doua zi a vizitei, subliniind că trăirea cu adevărat a credinței înseamnă să scăpăm

FOCUS

de atitudinile ipocrite și să ne concentrăm pe singura obsesie care contează: iubirea altora, indiferent cât de greu este. „Lui Dumnezeu îi place doar credința care este mărturisită cu viețile noastre, căci singurul «fanatism» pe care credincioșii îl pot avea este cel al carității! Orice alt fanatism nu vine de la Dumnezeu și nu îi este plăcut”. Adevărata credință, a mai spus el, „este cea care ne face mai caritabili, mai milostivi, mai cinstiți și mai umani. Ea ne îndreaptă inimile spre a-i iubi pe toți, fără a ține cont de costuri, fără distincție și fără preferințe”. „Cine fuge de Cruce fuge de Înviere!”, le-a spus Suveranul Pontif preoților și persoanelor consacrate, încurajându-i să nu se descurajeze și să nu se teamă de provocări, amintind că de fapt crucea este un mijloc și un semn al mântuirii. Sfântul Părinte i-a avertizat și asupra a șapte tentații care i-ar putea împiedica să-i fie fideli Domnului în slujirea de zi cu zi: a se lăsa târâți și a nu conduce; a se plânge mereu; a bârfi și a fi

invidioși; a se compara cu alții; a cădea în „faraonism”, închizându-și inima în fața Domnului și a aproapelui; a fi individualiști; a înainta fără busolă și fără țel. Evitarea acestor ispite nu este ușoară, dar este totuși posibilă dacă suntem înrădăcinați în Isus, a arătat Papa.

Războiul trebuie oprit și trebuie căutate soluții diplomatice, a insistat Suveranul Pontif în interviul acordat jurnaliștilor în avion, pe drumul de întoarcere. „Fac apel la negocieri, pentru că e vorba de viitorul omenirii: astăzi, un război pe scară largă ar distruge o bună parte a lumii și acest lucru este teribil!”.

UN SINGUR BOTEZ Declarație comună

P

T

II

C

PAPA LA FATIMA

C

E

P

L E I

R C

A

L

R

T

R

I T

II

I

L R

E

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

11

FOCUS ȘTIRI ARCB

BUCUREȘTI

CONFERINȚĂ

P

C și Andrei

Ss. Petru

BUCUREȘTI

CONFERINȚĂ

C

T

R

C U

UA

MANGALIA

COMUNIUNE

P

E

venimentul a avut loc în cadrul Liturghiei prezidate de ÎPS Ioan Robu, în biserica Mănăstirii Carmelitanilor Desculţi, de la Ciofliceni. Au participat preoți, surori din Congregația Însoțitoarele Credincioase ale lui Isus (FCJ), rude și prieteni ai Sr. Gabriela. Omilia a fost ținută de Pr. Iulian Budău, S.I. „Sărbătoarea de astăzi a fost o mărturie de credință pentru toți… Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru cei care au participat și s-au rugat cu noi și-l rugăm să lucreze prin acest eveniment în cât mai multe suflete”, a declarat Sr. Ruth Casey FCJ, superioara comunității din București.

Sora Gabriela a urmat cursuri de teologie și asistență socială în București. În 2008, după depunerea primelor voturi, a activat în domeniul social și pastoral, continuându-și studiile în domeniul psihoterapiei și consilierii. Activează în continuare în domeniul pastoral și social.

C

I

I E I

I I Credința în epoca postadevărului

12

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

E NUN IU

L

C

Prințul și Yankeul: Monseniorul Vladimir Ghika și Thomas Merton ocso, L E ARC

F

Congregația FCJ – LITUR IE RE I ATĂ voturi perpetue

În Duminica Paștelui, Liturghia solemnă din Catedrala Sf. Iosif a fost prezidată de Mons. Miguel Buendia, Nunțiu Apostolic în România.

L

a Liturghia de la 10.30, în jurul altarului s-au aflat și preoții ce slujesc la Catedrală, Mons. Luka Jogy Vadakara, Secretar la Nunțiatură, și ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, care a ținut cuvântul de învățătură.

Arhiepiscopul a vorbit despre credința Bisericii în înviere și despre credința noastră în înviere: „Cristos a înviat și noi vom învia! Aceasta este mărturia de credință pe care o transmitem generațiilor ce vor veni...”.

La celebrare au participat numeroși credincioși din București care, împreună cu preoții din jurul altarului, și-au manifestat cu bucurie credința, intonând Cristos a înviat!

ĂRTĂȘIRE

În a treia zi de Paște, la parohia din Câmpina, a fost organizată întâlnirea lunară a preoților din Decanatul de Ploiești.

E

venimentul, găzduit de parohia Sf. Anton de Padova, a coincis cu ziua în care preoții catolici obișnuiesc să participe la tradiționala întâlnire Emaus. În mijlocul preoților a fost prezent și ÎPS Ioan Robu. Tema – Pastorația tineretului, actualitate și perspective – a fost prezentată de Pr. Marian Blaj, responsabil cu pastorația tineretului în Arhidieceză. După un moment de rugăciune fraternă, acesta le-a vorbit preoților despre diferite aspecte legate de pastorația diecezană și decanală.

FOCUS ȘTIRI INTERNE/EXTERNE

Întâlnirea familiei vincențiene din România

N UĂ NT LNIRE ARIA LI La Miercurea Ciuc, s-a desfășurat o nouă întâlnire Mariapolis.

R

E

Î

venimentul s-a desfășurat la Centrul Gaudium et Spes, de la Traian (NT).

Au participat 70 de vincenţieni din Dieceza de Iași, Timișoara, Satu Mare și din Arhidieceza de București. A fost prezentă și doamna Mary Abel, reprezentant al Conferinţelor din Anglia și Ţara Galilor, în parteneriat cu Conferinţele din România.

Au fost prezentate mai multe conferinţe: despre plusul adus de carisma vincenţiană în Biserică; despre evenimentele din 1617, ce au marcat viaţa Sf. Vincenţiu, și despre formarea primei comunităţi de laici, Confreria Carităţii. Apoi a fost lansată cartea 1617-2017. 400 de ani de carismă vincenţiană, apărută la Editura Sapientia.

Duminică, sărbătoarea a continuat cu mărturii personale și a culminat cu Sf. Liturghie prezidată de PS Aurel Percă, care a mulțumit celor ce trăiesc carisma vincenţiană. Binecuvântarea finală și obţinerea indulgenţei plenare au făcut ca această întâlnire să se încheie printr-o trăire spirituală înălţătoare.

LIBAN

BRUXELLES

ROMA

MĂRTURIE DE CREDINȚĂ

LIBERTATEA RELIGIOASĂ

ÎN FAVOAREA COPIILOR SIRIENI

L

C Orientările UE privind promovarea și protecția libertății de religie sau de convingere. Ce urmează?

C C C E E

L

I

A

ntre 28 aprilie și 1 mai, Mișcarea Focolarelor, cunoscută și ca Opera Mariei, a organizat întâlnirea Mariapolis cu tema Isus părăsit – Cuvânt dătător de viaţă. În fiecare an, Mișcarea ţine exerciţii spirituale locale, denumite Mariapolis-uri, unde membrii și simpatizanții discută despre Mișcare și despre spiritualitatea acesteia. „Mariapolis-ul este un orășel temporar ai cărui locuitori, de orice categorie socială, vârstă și confesiune, încearcă să pună în practică iubirea reciprocă”. Întâlnirea de anul trecut – Chemați la unitate – a avut loc la Iași.

Bambino Gesu

Siria– Copiii și războiul. Rănile ascunse A I

II

UE UE

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

13

BISERICĂ ȘI SOCIETATE VEDERI DIN ROMA

Către Dumnezeu, pe calea frumuseții T

A

lexander nu a fost botezat de prunc. Pentru părinţii lui, crescuţi și educaţi întro ţară ex-sovietică, botezul copilului nu reprezenta o prioritate.

Când ar fi ajuns la vârsta maturităţii – spuneau ei –, Alexander ar fi putut alege singur între a îmbrăţișa sau a respinge credinţa în Dumnezeu, după cum se urmează sau se refuză un curent filosofic, o ideologie… „Credinţa nu este un vaccin obligatoriu de administrat unui nounăscut”, susţineau părinţii băiatului, tineri intelectuali cu oroare faţă de religie, pe care o asociau cu „obscurantismul”. În schimb, mama lui era îndrăgostită de artă, în vreme ce tatăl era pasionat de istorie.

Chiar înainte ca Alexander să ajungă la vârsta înţelegerii, părinţii îl luau de mânuţă și-l duceau la muzee și expoziţii de artă pentru a-i face cunoștinţă cu frumuseţea și sublimul.

14

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

nca

ărtina

iulimondi

Într-una din peregrinările artistice destinate îmbogăţirii culturale, Alexander a fost dus într-o catedrală catolică pentru a-i fi prezentat stilul gotic, cu arta vitraliilor. „Am fost traversat de o emoţie caldă, blândă”, își amintește Alexander. „Nu înţelegeam mai nimic din ce-mi explica mama, însă acel loc și acea atmosferă mi s-au întipărit în suflet pentru totdeauna.”

Fără să-și amintească imagini sau detalii din catedrala văzută cu ochii copilăriei, crescând, Alexander avea să revină cu memoria la acea încărcătură de frumuseţe, bunătate și mister, la acea senzaţie de a se fi simţit, sufletește vorbind, acasă în acel loc.

Apoi, epopeile medievale, cu cavaleri și legende eroice, istorisite de tatăl lui, aveau să-i ţină tovărășie în copilărie și adolescenţă, alimentându-i sensibilitatea romantică cu istorii de capă și spadă, ai căror eroi își slujeau, până la sacrificiul suprem, patria și regele.

„Când, licean fiind, am pus din nou piciorul într-o biserică, s-a întâmplat să văd un tânăr de vârsta mea care – cu privirea îndreptată spre altar – a îngenuncheat cu evlavie și, cu o deosebită reverenţă, și-a făcut semnul crucii”, își amintește Alexander. „Pare a fi un cavaler care îngenunchează în faţa Principelui pe care îl slujește”, și-a spus tânărul plin de admiraţie.

Povestea lui Alexander, tânărul care a ajuns să fie și el un cavaler al lui Cristos, Regele Universului, cerând botezul și alegând să trăiască potrivit învăţăturii lui Isus, mi-a amintit de „via Pulchritudinis”, de calea frumuseţii care i-a condus pe mulţi la credinţa creștină. Dostoievski, scriitorul rus care considera tabloul Madona Sixtină, al pictorului Raffaello Sanzio, drept expresia desăvârșită a strălucirii sacre, atribuia frumuseţii capacitatea de a mântui lumea.

Fără a face vreo consideraţie pe marginea reflecţiei dostoievskiene, la cateheza audienţei generale din 31 august 2011, Benedict al XVI-lea sublinia, în schimb, capacitatea artei de a exprima și a face vizibilă necesitatea omului de a merge dincolo de ceea ce se vede, manifestând setea și căutarea infinitului. Vorbind despre acele exprimări artistice „care sunt adevărate drumuri spre Dumnezeu – Frumuseţea supremă” –, pontiful evidenţia menirea acestora de a ne ajuta să creștem în raportul cu Dumnezeu, prin rugăciune. „E vorba de opere care se nasc din credinţă și care exprimă credinţa”, spunea de asemenea, dând ca exemplu catedralele gotice care ne răpesc prin „liniile verticale care se înalţă spre cer și atrag spre înălţime privirea noastră și spiritul nostru” sau bisericile romanice în care simţim dorinţa spontană de a ne reculege, de a ne ruga, de a ne îndrepta gândul spre Dumnezeu, izvorul oricărei frumuseţi.

BISERICĂ ȘI SOCIETATE RES-PUBLICA

Papa Francisc, ținta știrilor false T

apa Francisc, un pontif timid la început, a ajuns să se exprime public zilnic, iar stilul său deschis și informal de a relaționa – cu mulțimile, cu persoanele –, i-a atras și cucerit pe mulți. Faptul că a devenit repede un personaj carismatic pentru societate și o autoritate morală pe plan mondial au făcut din el un subiect interesant pentru industria presei și nu numai. Nu trece zi să nu citești în presă ceva despre Papa sau săptămână, să nu vezi ceva despre el la televizor, iar edituri care înainte nu arătaseră vreun interes pentru domeniul religios sau Biserica Catolică, editează acum cărți legate de Pontif.

Numele Papei Francisc „vinde bine” – atât produse, cât și idei –, persoana sa „dă bine” – și vedem adesea personalități care se întâlnesc cu Sfântul Părinte. Sunt destui cei care, conștienți de acest lucru, îl

ristina rigore

exploatează și, desigur, întotdeauna cineva are ceva de câștigat: cititorul – când informația este de calitate; instituțiile media și editurile – când vânzările merg bine; diferite persoane, grupuri sau instituții – când afirmațiile sau gesturile Papei Francisc vin în sprijinul activităților sau ideilor lor. Pe unii însă acest câștig nu îi mulțumește sau gesturile și afirmațiile Papei nu îi avantajează și atunci joacă murdar.

Utilizând știrile false (fake news) și având un bun aliat în rețelele de socializare, prin care informația ajunge la mulți și repede, unii se folosesc incorect de numele Papei Francisc pentru a atrage cititori pe propriile site-uri (și implicit bani, din publicitate) sau pentru a răspândi idei/ideologii, și asta, scoțând cuvinte din context, interpretând după bunul plac afirmații, inventând titluri și declarații.

Unii analiști spun că va trebui să ne obișnuim cu știrile false. Google și Facebook implementează instrumente pentru identificarea ori blocarea unor astfel de știri, iar la noi, au apărut deja servicii menite să le semnaleze. Dar oare pot fi ele oprite? Pare imposibil. Și atunci, ce e de făcut? Cu atât mai mult, cu cât acum, accesul unei persoane la informație nu mai este mediat – de televiziune, radio, presă scrisă –, consumatorul de știri luându-și singur informația din mediul online. Cine mai stabilește criteriul adevărului unei știri? Înainte se spunea: „Am văzut la televizor, deci așa este”. Astăzi, vedem informația pe pagina de Facebook a unui prieten și considerăm astfel că avem „garanția” adevărului. Cine mai „verifică” astăzi știrea? Noi, cei care o citim. Așa cum, dacă vrem să aflăm care este programul primului-ministru, consultăm site-ul Guvernului, la fel, dacă vrem să aflăm ce a spus Papa Francisc, mergem pe site-urile oficiale ale Bisericii: al Vaticanului, al Radio Vatican, ale Bisericii Catolice din România.

Pentru a demonta știrile false referitoare la Papa, care ajung în spațiul românesc, Biroul de presă al Arhidiecezei noastre a lansat o pagină de Facebook: „Ce (nu) a zis Papa Francisc” (fb.com/aZISpapa). De exemplu, Sfântul Părinte nu a spus „Nu mâncați miel de Paște” sau că Bilblia și Coranul sunt același lucru, și nu a propus „15 simple acte de caritate”. Dacă găsiți vreo afirmație falsă atribuită Papei Francisc sau aveți dubii asupra veridicității ei, semnalați-o sau cereți lămuriri. Fiți critici! Dacă citiți etichetele produselor alimentare pentru a vedea dacă au E-uri ori termenul de garanție expirat, dacă citiți prospectele medicamentelor pentru a vedea dacă ar putea exista reacții adverse, de ce ați „înghiți” tot ce citiți pe internet ori Facebook?

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

15

BISERICĂ ȘI SOCIETATE EXCELENȚĂ ÎN SLUJIRE

R copiii care nu abandonează școala

ajutați să zâmbească din nou

Slujirea cu devotament aduce roade T

Î

n Arhidieceza noastră, în multe parohii activează persoane consacrate care sunt recunoscute și dincolo de granițele comunității parohiale. De 21 de ani, în parohia din Brăila sunt prezente Surorile Clarise Franciscane Misionare ale Preasfântului Sacrament care, fidele intenției fondatoarei, au înființat Fundația Surorile Clarise, organizație neguvernamentală, pentru a educa tineretul și pentru a îngriji copiii abandonați.

Surorile sunt recunoscute în oraș datorită dăruirii lor în favoarea copiilor nevoiași, prin Centrul Rezidențial de Tip Familial, unde în prezent sunt 24 de beneficiari, și printr-un Centru de Zi, unde sunt 12 beneficiari. La Centrul Rezidențial, minorii rămân în grija Fundației pentru o perioadă nedeterminată. La 16

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

ristina oican

Centrul de Zi, copiii sunt încredințați Fundației în vederea educării, programul desfășurându-se zilnic între orele 12 și 18, urmat de reintegrarea în familia naturală. Fundația dispune de personal calificat pentru toate serviciile sociale.

Copiilor care beneficiază de grija și de atenția Fundației Surorile Clarise li se asigură nu doar hrană, atmosferă familială, educație, ci și diverse oportunități de petrecere a timpului liber și de cultivare a aptitudinilor. Astfel, în fiecare vară, Fundația organizează diferite activități în colaborare cu grupuri de voluntari din Italia: vacanțe la mare, excursii, cursuri de înot etc.

Unii dintre copii chiar se remarcă la diferite activități. Astfel, mai mulți copii care frecventează Fundația sunt pasionați de șah și s-au distins

la diferite competiții organizate la nivel local și național. Strategie, pasiune și dorința de a fi mereu mai buni sunt secretele care-i însoțesc pe acești copii la concursurile la care participă. În cadrul Fundației, se încearcă îmbinarea șahului cu dezvoltarea personală. Toate acestea, ca de altfel toate inițiativele și reușitele, sunt posibile datorită profesionalismului și dăruirii personalului angajat.

Slujirea cu devotament aduce întotdeauna roade bogate.

Sora Nicoleta Piștiean, originară chiar din orașul în care slujește, Superioara Comunității și Director al Fundației, ne-a mărturisit că pentru Fundația Surorile Clarise, roadele sunt copiii care nu abandonează școala și fac progrese din punct de vedere școlar; copiii care, deși nu se pot bucura de apropierea permanentă a membrilor familiei, reușesc să păstreze legătura cu familia naturală; copiii care sunt protejați împotriva abuzului și traficului de persoane; copiii care sunt ajutați să zâmbească din nou.

SUFLET TÂNĂR

T

C

TINERII ÎNTREABĂ

um e cu a ari iile Mariei?

MAI, LUNA MARIEI

L

ăudați să fie Isus și Maria!

Bine ne-am regăsit, dragi tineri, în această lună specială dedicată unei persoane pe care ar trebui să o simțim foarte dragă: Maria, Mama lui Isus și a noastră.

Este și Mama noastră deoarece Isus, pe cruce, i-a încredințat-o lui Ioan, dăruindu-ne-o ca mamă, iar Maria nu l-a refuzat. Nici Ioan nu a refuzat-o, acceptând-o ca mamă. Ioan a acceptat „darul” lui Isus. Dar tu?

Dacă luna martie este dedicată mamelor, care ne-au dat viața pământească, luna mai ar trebui să fie și pentru noi, cei tineri, luna Mamei noastre spirituale, Maria.

Avem nevoie de ea. Este Mama care mijlocește pentru noi în fața lui Dumnezeu, este Mama care în tinerețe a trăit experiențele vârstei noastre, este Mama care vrea să ne însoțească pe drumul tinereții noastre, așa cum ea a fost însoțită la timpul ei, fiind ca noi!

Să privim mai mult spre Maria, după cum ne îndeamnă și Sfântul Părinte Papa Francisc în acest an, ca la un model de atitudine și de viață. Să intrăm mai mult în

dialog cu ea. Ca și în cazul Mariei, Dumnezeu ne-a implicat și pe noi într-un proiect – mai mult sau mai puțin înțeles de noi – pe care îl trăim deja.

Ea, care a trăit deja provocarea lui Dumnezeu, ne poate ajuta și pe noi să ne trăim propria provocare, să trecem mai ușor peste propriile obstacole, să conștientizăm mai bine proiectul vieții noastre.

Iar Maria vrea lucrul acesta, este Mama care vrea să „piardă” timp cu copiii ei. Maria are tot timpul la dispoziție pentru a-l petrece cu noi, cu fiecare dintre noi și nu obosește și nici nu se plictisește.

Pentru ea fiecare dintre noi e important, pentru că fiecare e unic.

Așadar și tu și eu avem o Mamă mereu disponibilă. Și tu cauți o mamă care să petreacă timp cu tine, care să-ți asculte întrebările, reușitele, eșecurile?

Mergi la Maria!

Ai curaj! Încearcă!

Pr. Marian Blaj, Responsabil diecezan cu Pastorația Tineretului

C

I

C

L

L

A

L

C

Twitter: @Pontifex Cristos a venit să ne salveze și ne cheamă să alegem calea: calea slujirii, a dăruirii, a uitării de sine.

Dumnezeu)

(Tweeting cu

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

17

SUFLET TÂNĂR REPORTAJE

Sâmbăta Bucuriei A T

R

euniți la Oratoriul „Sf. Leonard Murialdo” din Popești-Leordeni (Ilfov), am început ziua în modul cel mai potrivit: cu Sfânta Liturghie, prezidată de Pr. Stefano Conotter O.C.D. Programul acestui eveniment a fost unul foarte simplu, întrucât a inclus o serie de ateliere, împărțite în două părți ale zilei. Prin acest program am dorit să creăm o legătură mai strânsă între persoanele consacrate, invitate în mod special la eveniment, și tinerii prezenți, întrucât am sărbătorit și Ziua Mondială a Vocațiilor. De asemenea, evenimentul ne-a oferit o nouă ocazie de a petrece o zi întreagă împreună pentru a ne relaxa, distra și împărtăși povești și experiențe. on erin e entru tineri C A

A

18

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

osmin i o

Ținând cont că Sâmbăta Bucuriei a avut loc în acel popular weekend în care se sărbătorește și ziua de 1 Mai (Ziua Muncii), prânzul a fost și el pe măsură, fiecare participant având oportunitatea de a gusta preparate specifice acestor zile.

Atelierele au fost diverse, iar aici putem enumera: jocuri cu mingea, role-play, desenele copilăriei, pingpong, jocuri cercetășești și dansuri.

Analizând după zâmbetele de la final ale participanților, considerăm că evenimentul a fost unul reușit, fiecare parte a programului construind încet o zi plină de bucurie, pe care sperăm că cei prezenți nu o vor uita curând.

SUFLET TÂNĂR

Nevoia de meditație e spune că, în vârtejul vieții cotidiene, tinerii au uitat de Cristos. Însă eu cred că noi, tinerii, încercăm să dăm dovadă că a fi creștin implică bucurie și iubire.

De multe ori suntem pe căi greșite. Câteodată trebuie să admitem că sufletul nostru a obosit. Pentru asta avem nevoie de meditație. Îmi este greu să exprim în cuvinte ceea ce am trăit alături de Cristos în momentele de reculegere. Am învățat să redescopăr iubirea față de Dumnezeu, dar și iubirea față de aproapele. Când empatizezi

cu suferința celuilalt primești, la rândul tău, consolare. Dumnezeu lucrează prin oameni, iar iubirea Lui ne aduce pe toți împreună.

M-am încărcat cu energie pozitivă și am prins curaj să mă apropii mai mult și mai des de Isus Cristos.

Ca tânăr este foarte important să îți acorzi un timp de reculegere, deoarece acela poate fi momentul în care să-ți găsești salvarea. Isus este mereu prezent cu noi, trebuie doar să facem liniște în sufletul nostru pentru a putea auzi chemarea Sa. (Andreea Vinţilă)

isul meu cel mai mare în această viață este să am o tarabă a mea în piață. Vreau să am un mic chioșc la care să fiu și vânzător. Vreau să văd zâmbetul clienților mulțumiți de produsele mele și să îi recunosc pe cei care se întorc în fiecare zi. Cred că a răspunde nevoilor aproapelui meu este un lucru minunat și m-aș simți binecuvântat să am o astfel de oportunitate.

Am reușit să vă vând această poveste (chiar nu îmi doresc să îmi petrec tot restul vieții în spatele unei tejghele!), nu-i așa? Și nici măcar nu a fost greu, a trebuit doar să folosesc cuvinte care să se potrivească cu ce vă așteptați să citiți. Nu e chiar atât de greu să păcălești un om cu o minciună pe care o crede deja parțial.

Ceea ce am făcut nu este totuși un lucru original. Nu sunt

BENJAMIN BUTTON (2008)

U inte a

TARABA

V

CINEMATECA

singurul care vinde o minciună pe post de sursă de inspirație pentru alții. Ne expunem viața, ca pe tarabă, alegând să expunem doar părțile ei pozitive, doardoar o să ne cumpere și pe noi cineva. Și așa reușim să ne irosim zilele în slujba unui produs fals, creat doar de dragul de a părea niște sfinți în ochii altora.

Doresc să vă ofer o provocare foarte grea, pe care o să încerc să o îndeplinesc și eu. Vă provoc să vă prezentați cuiva exact așa cum sunteți. Nu printr-o descriere exactă a voastră, ca atunci când scrieți un eseu la română. Lăsațivă să vă oglindiți așa cum sunteți în ochii cuiva, fără a vă machia sufletul. O să fiți surprinși de ceea ce veți descoperi!

E

es re film A C

C

A TA

ecomandare

Rafael Emanuel Ropotă A

I

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

19

SUFLET TÂNĂR ȘTIRI/ANUNȚURI

Postul Mare și Crucea tinerilor

ACTI ITATEA CDPT Conferințe:

Sâmbătă, 6 mai 2017, ora 10.00, „Voluntariatul.

Darul generozității personale” București Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Universitatea București

E

xact cum am precizat și în articolul din luna trecută, Crucea tinerilor se află la cea de-a 20-a aniversare. În acest an, ne-am gândit să celebrăm acest simbol în mod corespunzător, astfel încât am reușit, pe perioada Postului Mare, să avem mereu alături de noi Crucea pe care am primit-o în dar încă din 1997. Astfel, începând cu Ziua de reculegere, continuând cu Veghea Nocturnă și terminând cu Ziua Mondială a Tineretului, am reușit să amplasăm Crucea atât spiritual, cât și fizic, în

mijlocul nostru, aducându-ne aminte de patimile lui Cristos, dar și de toate amintirile și momentele petrecute împreună cu aceasta.

Postul Mare a reprezentat perioada oportună pentru a scoate în evidență acest simbol al rezistenței cu scopul de a ne înflăcăra și inspira în drumul nostru de credință. Sperăm să avem această Cruce alături de noi mult timp de acum înainte, și în mod evident, ne vom mai întâlni cu ea și la alte evenimente.

Cosmin Sipoș

FLORENȚA (ITALIA)

IAȘI (ROMÂNIA)

UNIȚI, FĂRĂ BARIERE

PRIVIȚI GOLGOTA!

Alte evenimente:

Sâmbătă, 3 iunie 2017, are loc Veghea de Rusalii (în fiecare parohie).

Duminică, 18 iunie 2017, are loc Procesiunea „Corpus Domini”.

De miercuri, 12 iulie, până duminică, 16 iulie 2017, are loc Campusul pentru animatori parohiali.

C C

SUFLET TÂNĂR

C

COLECTIV DE REDACȚIE

U R

T

T

C

C

Gabriel Ambăruș Bianca Bîlha Pr. Marian Blaj Adriana Calotă Sr. Emilia Corlade CJ Alexandra Iacoban Emanuel Ropotă Cosmin Sipoș Gema Vlad Foto: cdpt.ro

20

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

soţul

Rita s-a

ei a fost însă

un om rău şi Violent.

născut în

italia.

Voia să

Fă cum ţi-am spus sau te bat!

intre în

mănăstire, dar părinţii au insistat să se

căsătorească.

comemorată la 22 mai

SFÂNTA RITA DIN CASCIA (1381-1457)

UNIVERSUL FAMILIEI

rita s-a rugat 18 ani pentru soţul ei.

Iartă-mă!

Te

iert.

dar curând, bucuria ritei s-a risipit, căci soţul ei a fost ucis.

Ajută-l să fie bun...

în

cele din urmă, el s-a întors la dumnezeu şi i-a cerut ieRtaRe Ritei.

rita s-a

străduit să-i conVingă

pe fiii ei să nu-l răzbune pe tatăl lor.

s-au

îmbolnăVit,

şi amândoi s-au căit înainte de a muri.

Îi vom ucide pe acei asasini!

Vă rog, nu!

Rita

a

încercat iar să intre în mănăstire.

la

început

nu a fost

primită, fiind căsătorită, daR apoi i

s-a peRmis.

rita

dumnezeu. mai întâi i-a făcut pe soţul şi pe fiii ei să se împace cu dumnezeu, apoi şi-a dedicat domnului restul Vieţii în mănăstire. rita i-a cerut lui isus să o facă părtaşă de suferinţa lui, iar el i-a dăruit o rană pe frunte, din cununa lui de spini. credea în

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

21

UNIVERSUL FAMILIEI

Familia în Inima Neprihănită a Mariei I

N

T

e 13 mai 1981, în ziua comemorării Sfintei Fecioare de la Fatima, Ioan Paul al II-lea hotăra înfiinţarea Institutului pentru studii despre căsătorie și familie, care astăzi îi poartă numele. În aceeași zi a avut loc atentatul ce i-ar fi putut curma viaţa. Astfel, Papa așeza suferinţa sa la baza fondării unui Centru atât de important. În 1994, când a transmis Bisericii Scrisoarea către familii, Pontiful așeza alături de „evanghelia suferinţei”, și „evanghelia familiei”.

Era suferinţa personală, dar și suferinţa Păstorului ce-și dă viaţa pentru turma sa, dorind binele Bisericii și vrând să apere și să promoveze familia. Parcă pentru a întări acest fapt, pe 27 aprilie 2014, la canonizarea Papei Ioan Paul al II-lea, Papa Francisc l-a numit pe acesta „papă al familiei”.

L I

22

E

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

a ian

ăriu

În 1981, într-o scrisoare a vizionarei de la Fatima, sora Lucia dos Santos, către primul președinte al Institutului Ioan Paul al IIlea, ea scria: „bătălia finală dintre Dumnezeu și împărăția satanei va fi pentru căsătorie și familie. Nu vă fie teamă; oricine lucrează pentru sfințenia căsătoriei și a familiei va fi înfruntat și se va lovi de rezistențe de tot soiul, pentru că aceasta este chestiunea decisivă”. Și a încheiat: „iar Sfânta Fecioară i-a zdrobit deja capul”. În mod profetic, sora Lucia lega de devoţiunea la Inima Neprihănită lupta pentru apărarea familiei.

Pe 10 decembrie 1925, Sfânta Fecioară i-a apărut Luciei avându-l alături pe Pruncul Isus. Punând mâna pe umărul Luciei, Ea îi arătă o inimă încoronată cu spini, pe care

I N

r

o avea în cealaltă mână, în timp ce micul Isus i-a spus: „Fie-ţi milă de Inima Preasfintei mele Mame, acoperită cu spinii pe care oamenii îi înfig fără încetare, fără să fie vreunul care să facă un act de reparaţie pentru a-i scoate”. În Ioan Paul al II-lea s-au împletit devoţiunea faţă de Inima Neprihănită și apărarea familiei. Cuvintele Totus tuus, o, Maria!, care i-au însoţit pontificatul, sunt o invitaţie la a ne reînnoi încredinţarea faţă de cea pe care o invocăm ca Regină a familiei. O modalitate este practicarea a cinci prime sâmbete din lună cu spovadă, participare la Liturghie, recitarea Rozariului și o meditaţie de un sfert de oră, așa cum Neprihănita i-a cerut sorei Lucia. Totul ca ispășire!

UNIVERSUL FAMILIEI

Alipirea (dez)ordonată de Cruce N

C C

er T

Ne alipim cu adevărat viața de Crucea lui Cristos când: ▷ lumea este răstignită pentru noi și noi ne răstignim pentru lume (cf.

Gal 6,14), adică poftele noastre, încăpățânările noastre, tot eul nostru cu bunele și relele lui le lipim pe toate cu super glue de Crucea lui Cristos, ca să fie vindecate de egoul nostru și îmblânzite cu blândețea lui; ▷ ne luăm crucea și-l urmăm (cf. Mt 10,38), privind toate cele hărăzite zilei de la înălțimea Crucii lui, cu răbdare, înțelegere, echilibru, sobrietate, curaj, indiferent de greutatea sau potrivnicia lor; nu îi punem pe alții pe crucea noastră (ci lucrăm, ca Simon din Cirene, să o ducem pe a lor), nu ne alegem crucea care ne place (fiindcă

„Crucea care ne este lăsată e crucea ără ristos iar noi identific ndu ne cu l ar tre ui să ne li im de ea n locul ui

laudia tan

nu jucăm alba-neagra cu mântuirea noastră în talciocul spiritual al lumii) și nici nu ne lepădăm de cruce când ni se pare prea grea (ca și când am putea divorța de cruce la notar); ▷ căutăm ca întreaga noastră existență – în gând, cuvânt și faptă, așa cum nădăjduim, simbolic, la însemnarea cu semnul Crucii de la citirea evangheliei în cadru liturgic – să fie pusă (la propriu, nu doar simbolic) sub semnul adevărului, al simplității și al curajului Crucii lui Cristos.

Avem o alipire dezordonată (deci, nu doar inutilă, ba chiar dăunătoare) de semnul Crucii dacă: ▷ îl facem mecanic, fără ca niciun resort interior al existenței noastre să tresalte la gestul exterior,

ladimir hi a

trasând prin aer niște gesturi mai demne să alunge o muscă decât să simbolizeze semnul mântuirii noastre (și facem asta uneori chiar în timp ce măscărim pe cineva la telefon și, de pildă, tramvaiul trece fix atunci prin dreptul unei biserici); ▷ îl folosim zadarnic, fără corelare spirituală, ca pe un tic gestual menit să ne susțină ticurile verbale – una-două zicem „Doamne, ferește!”, „Doamne, apără și păzește!” ori ne punem consternarea în sintagme romgleze precum „OMG!”, însoțite de un puhoi de cruci bâlbâite; ▷ îl asociem unor gesturi sau simboluri păgâne/superstițioase menite să ne ferească de rău ori să ne împlinească, precum peștișorul de aur, dorințele de succes și înavuțire (bătutul în lemn, trifoiul cu patru foi, potcoava, ochiul norocului).

Bonus! Când inima participă la însemnarea noastră cu semnul Crucii lui Cristos, Cristos însuși e cu/în noi la facerea gestului. Și ne umple ființa întreagă „de toată binecuvântarea și de tot harul”, chemându-ne să-i fim părtași în mod luminos la suferință, fără de care nu există părtășie la lumina slavei lui.

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

23

SPIRITUALITATE SFÂNTA SCRIPTURĂ

R

E

Sfânta Rita din Cascia (22 mai) T

Î

n Sfânta Rita din Cascia creștinii admiră exemplul unei tinere care a trăit în nevinovăţie și curăţie sufletească și trupească; după ce s-a căsătorit, a devenit exemplul soţiei devotate până la eroism faţă de un soţ–Paolo Mancini – orgolios, impulsiv și violent, pe care l-a îmblânzit prin iubire și rugăciune; de asemenea, oferă exemplul unei mame care, oricât de mult și-a iubit copiii – Giangiacomo Antonio și Paolo Maria –, s-a rugat lui Dumnezeu să-i ia la El, decât să ajungă să comită vreo crimă, din dorința de răzbunare faţă de cei care le-au ucis tatăl în interminabilele lupte pentru putere dintre familiile nobile din Cascia.

Sfâșiată de durere în urma pierderii soţului și mai ales a celor doi fii, 24

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

r

C

R

arci iu er an

Rita a dorit să se retragă în mănăstirea augustinienelor, Sfânta Maria Magdalena din Cascia, pentru a-și dedica restul vieţii ispășirii păcatelor și pentru a se pune în slujba celor nevoiași. Cererea nu i-a fost acceptată decât după ce a obţinut, cu foarte mare dificultate, în prezenţa episcopului, împăcarea dintre familia soţului ei și cea cu care era în conflict.

Rugăciunea de ispășire a Ritei s-a hrănit din contemplarea lui Cristos Răstignit și din participarea la suferinţele Lui, prin purtarea stigmatului unui spin din coroana de pe fruntea Mântuitorului, primit în Vinerea Sfântă a anului 1432.

Sfânta Rita a murit în anul 1457, la vârsta de 76 de ani, nu înainte de a fi oferit numeroase semne ale sfinţeniei sale și ale dorinţei de a-i sprijini,

chiar și după moarte, pe cei aflaţi în cazuri disperate. În fond, viaţa ei de familie poate fi considerată un caz disperat; la fel și misiunea de a împăca două familii care de zeci de ani se urau de moarte. Iubirea și rugăciunea ei au obţinut rezolvarea a ceea ce părea imposibil de rezolvat.

Astăzi, în întreaga lume creștină catolică, Sf. Rita este iubită și căutată, întrucât sprijinul ei nu dezminte faima pe care și-a dobândit-o. În Arhidieceza noastră, la Câmpina, există o biserică dedicată acestei sfinte, biserică de care se îngrijesc Surorile augustiniene contemplative ale Sfintei Rita. Cu ocazia sărbătorii Sf. Rita, aici, ca de altfel în toate bisericile unde este cinstită, sunt sfinţiţi trandafirii, deveniţi un simbol al sufletului „sfintei cazurilor disperate”.

SPIRITUALITATE DIN CATEHEZELE PAPEI FRANCISC

SPERANȚA CARE ESTE ÎN NOI E TE O PERSOANĂ E TE ISUS CRISTOS E CARE L RECUN AȘTE VIU RE ENT N N I ȘI ÎN FRAȚII NOȘTRI

Semne vii de speranță T

C

ateheza din 22 martie a avut ca temă „speranța întemeiată pe Cuvânt” și a pornit de la textul din Rom 15,1-6. Suveranul Pontif a accentuat două atitudini care sunt importante pentru viață și pentru experiența de credință: „răbdarea” și „mângâierea” (v. 4-5). Răbdarea este capacitatea de a suporta, de a purta pe spate, de a rămâne credincioși, chiar și atunci când povara pare să devină prea grea.

Iar mângâierea este harul de a ști să primim și să arătăm în orice situație prezența și acțiunea plină de milă a lui Dumnezeu. Aceste două atitudini sunt comunicate de Sfânta Scriptură.

Trebuie să fim precum un „canal” prin care sunt transmise darurile lui Dumnezeu. Și în felul acesta devenim „semănători” ai speranței.

ulia o ocariu

„Speranța împotriva oricărei speranțe” a fost tema catehezei din 29 martie, când reflecția Sfântului Părinte s-a oprit asupra textului din Rom 4,16-25. Abraham, cunoscut drept „părintele credinței”, este și „părintele speranței”, iar istoria lui poate fi socotită ca vestire a Învierii, a unei vieți noi care învinge răul și chiar moartea. Dumnezeul care i se revelează lui Abraham este un Dumnezeu care salvează, care eliberează din disperare și din moarte, care cheamă la viață. Speranța noastră nu se bizuie pe raționamente, previziuni și asigurări umane; ea se manifestă acolo unde nu mai este speranță, acolo unde nu mai este nimic în care să se spere. Pentru a avea acces la acest tip de speranță este de ajuns să ne deschidem inimile la credință.

Pentru cateheza din 5 aprilie, Papa Francisc a luat ca bază textul din 1Pt 3,8-17, pentru a vorbi despre necesitatea de a da socoteală despre speranța care este în noi, atunci când ni se cere. Această speranță este o Persoană, este Domnul Isus pe care îl recunoaștem viu, prezent în noi și în frații noștri, pentru că Cristos a înviat. Iar a da socoteală despre această speranță înseamnă a da mărturie cu propria viață.

Cristos este viu și locuiește în noi și nu trebuie să-l ascundem, ci să-l lăsăm să devină vizibil și să acționeze în noi. Speranța noastră trebuie să ia forma blândeții, a respectului, a bunăvoinței față de aproapele, iertând pe cei care ne fac rău. Să fim instrumente de mângâiere și de pace, semne vii și luminoase de speranță!

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

25

SPIRITUALITATE MINUNI ȘI SFINȚI

„ROZA VENERINI S-A RUGAT PENTRU EL”

BIOGRAFIE

TOȚI ERAU CONVINȘI!

E

Sfânta Roza Venerini Canonizare: Beatificare: Venerabilă: Moartea: Nașterea:

ra aproape de sărbătoarea Sfinților Petru și Paul, în anul 1999. Joseph, catehetul, trăgea clopotele în Ngalane (Ebolowa, în Camerun). Era un sat-leprozerie, unde slujea Sr. Maria Josè Carregosa Santana, din congregația Maestrelor Pie Venerini, de origine braziliană, numită și Îngerul bolnavilor. În mod clar că era ceva serios dacă erau convocați toți leproșii la biserică.

Două femei și un copil de șapte ani erau cu sora Maria, iar copilul urla de durere, din cauza umflăturilor de la gât și de pe burtă. Toți au rămas înmărmuriți la vederea suferințelor micului Onguen Meyong și au acceptat cu bucurie să înceapă o novenă de invocare a mijlocirii Rozei Venerini. Între timp, vor fi aflat și istoria bolii despre care abia mai târziu vor ști că cea de la gât se numea adenopatie cervicală tuberculoasă cronică. Diagnosticul a venit de la spital cu o întârziere inexplicabilă, după 2 ani, când se terminase deja novena și copilul aproape că uitase că fusese bolnav.

Leproșii ceruseră ajutorul Fericitei Roza Venerini și ea a mijlocit. Toți erau convinși că Roza Venerini s-a rugat pentru vindecarea copilului Onguen. Acesta nu a mai avut nevoie să se întoarcă la spital pentru acea boală și și-a continuat copilăria alături de frații și prietenii săi. În fotografia alăturată îl vedem, la 14 ani, ducând relicvarul* în cadrul canonizării celei care a mijlocit pentru vindecarea lui.

MIC DICȚIONAR AL ACESTEI PAGINI

„Sunt țintuită în voința divină!”

S

R

I

C

C A

I

I

*Relicvar = C A

A

A

26

C

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

SPIRITUALITATE PAGINA GHIKA

„Femeia adulteră” – Gesturile rituale T

Î

n piesa de teatru Femeia adulteră, îngerul care rostește prologul este înfățișat ca un diacon oriental care ține cu un gest ritual capătul orarului ridicat, iar acest lucru este plin de semnificații și îi introduce încă de la început pe cititori / spectatori într-o atmosferă liturgică, atmosferă întreținută pe parcursul piesei și de alte gesturi rituale pe care le săvârșesc personajele.

Scurta menționare pe care autorul o face cu privire la femeia convertită: că începe să rostească Psalmul 129, apropiindu-și picioarele și ridicând mâinile pentru rugăciune – este, de fapt, semnalarea unui alt gest ritual care poate constitui o invitație adresată cititorilor / spectatorilor la o mai bună conștientizare a poziției și a rolului corpului în rugăciune. Corpul participă și el la rugăciune și poate ajuta la o mai bună interiorizare adoptând atitudinea potrivită.

ulia o ocariu

Un alt gest ritual este săvârșit de soțul femeii, Samuel, care, crezând că decizia lui de a o salva pe soția sa a venit prea târziu, căci își închipuie că deja a fost lapidată, pentru a-și plânge nenorocirea, la sfârșitul scenei I, este înfățișat luând atitudinea unui evreu rugându-se la zidul plângerilor: „apoi, lângă peretele din stânga, aproape de vatră, ia atitudinea Evreului la zidul plângerilor, – cu fruntea plecată și zdrobită de piatra care-i fărâmă lacrimile.

Mâinile în sus, ca pentru rugăciune, lipite și ele de zid, trupul zguduit de hohote tăcute de plâns”. În finalul scenei a II-a, când Samuel și soția lui rostesc împreună Psalmul 129, De profundis („Dintru adâncuri”), Vladimir Ghika introduce această secvență cu o indicație scenică în care precizează faptul că femeia „se întoarce spre Răsărit, cu picioarele apropiate și cu mâinile

ridicate”. Această precizare din partea autorului este foarte semnificativă, atât orientarea către răsărit, cât și rugăciunea spusă în picioare cu mâinile ridicate fiind elemente cu încărcătură simbolică.

Rugăciunea cu mâinile întinse sau ridicate era recomandată de Origene și Tertulian. Tertulian vedea în această formă de rugăciune o imagine a lui Cristos răstignit: „Nu doar ridicăm mâinile, ci le ridicăm în formă de cruce precum Domnul nostru în pătimirea lui; prin această atitudine îl mărturisim pe Cristos”.

Rugăciunea cu mâinile întinse în formă de cruce a fost practicată și de Vladimir Ghika. Într-o scrisoare adresată Pr. François Xavier Lobry, îi relatează acestuia despre o noapte de rugăciune petrecută pe Montmarte, unde s-a rugat șapte rozarii cu brațele întinse în formă de cruce, dar dozând bine efortul pentru a le putea rosti cu folos. El încheie această relatare cu cuvintele: „Nu l-am sâcâit pe Bunul Dumnezeu până la saturație, căci lui îi place să fie sâcâit de cei care îl iubesc și el însuși ne-a dat rețeta sâcâielii, ca fiind cea mai bună, în evanghelie” 1).

Prin postura sa de orantă, în picioare, cu picioarele apropiate și cu mâinile ridicate, femeia își exprimă atitudinea interioară de căință pentru păcatele ei trecute; de respect față de Dumnezeu, care și-a arătat milostivirea față de ea, acordându-i iertarea; de oferire a ființei sale pentru slujirea celor săraci și a pelerinilor. Și chiar înainte de a începe rostirea propriu-zisă a Psalmului 129, prin poziția pe care o adoptă și prin gestul pe care îl face, exprimă interiorizarea ei și deschiderea către dialogul și comunicarea cu Dumnezeu.

L MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

27

INVITAȚI

FANATISMUL O AGRICULTURĂ SUFLETEASCĂ MODIFICATĂ GENETIC oderator

laudia tan

PR. FRANCISC DOBOȘ

A C

R

ADRIAN MIHAI I A

DIALOGURI CU DICHIS

A

A

Despre cer și pământ

În ediția din 1998 a Dicționarului Explicativ al Limbii Române, fanatismul este definit ca „atașament excesiv, pătimaș pentru o convingere, o persoană etc., dublat de o totală intoleranță față de convingerile altora”, pentru ca în ediția din 2002, același dicționar să treacă această definiție pe loc secund, pentru a da întâietate alteia: „zel excesiv pentru o religie”. Pentru început, vă propun să dăm o definiție personală foarte punctuală a fanatismului. Eu îndrăznesc să definesc fanatismul ca fiind o neputință ontologică a sufletului de a fi smerit, adică de a accepta că nu deține tot adevărul și toată știința; iar când sufletul nu e smerit, consecința naturală este nevoia de a impune cu violență părerile proprii.

Adrian Mihai (A.M.): Convingerea infailibilității personale.

Pr. Francisc Doboș (F.D.): Iubirea celuilalt cu japca. Fanaticul vrea binele lumii, dar își iubește propriul Dumnezeu (schimonosit ca idol) întratât încât se abrutizează în procesul de a-l convinge pe celălalt de ideile lui.

O teorie esențială în privința fanatismului nostru cel de toate zilele este cea dezvoltată de scriitorul israelian Amos Oz, care, în cartea „Cum să lecuiești un fanatic”, face și un portret al fanaticului de rând.

A.M.: Așa cum toate viciile și păcatele sunt consecințe ale mândriei (mama patimilor), „superioritatea categorică” despre care vorbește Amos Oz este mama patimilor fanaticului, toate celelalte fiind consecințe ale acesteia. Când ești fanatic, nu există alte păreri decât cele ale tale, ceea ce îi face pe ceilalți să-ți fie inferiori.

Apoi, fanaticul nu are deloc umor, e grav, rigid interior, afișează mereu o morgă solemnă. Lipsa de imaginație a fanaticului e magistral ilustrată prin povestea taximetristului israelian care vrea să omoare toții arabii, dar când este pus în situația ipotetică de a-i omorî și pe copiii acestora, îl califică pe interlocutor drept „plin de cruzime”. Fanaticul nu este empatic, el nu se poate pune niciodată în pielea celuilalt. El vrea să-i schimbe pe toți, dar nu pe el însuși, căci nu-și găsește niciun cusur, de vreme ce se află în posesia adevărului absolut. Cu toate acestea, el este profund nefericit.

F.D.: Fanaticul este mânat de bine, însă de binele așa cum îl înțelege el.

Nu are bun-simț, merge până în pânzele albe pentru a-și susține părerile.

Concluzia pe care am tras-o eu din portretul făcut de Oz fanaticului este că acesta este „constipat” relațional.

Ceea ce este de reținut este că Oz spune că fundamentalismul nu este religios, iar asta pune în ofsaid definiția din

DEX, formulată politic corect pentru a pune căluș diferitelor manifestări religioase de bun-simț. Primordial și esențial, fanatismul este uman, nu religios. Dacă ne uităm la teroristul care sălășluiește în sufletul fiecăruia dintre noi, vedem cât de reducționist este să punem eticheta fundamentalismului doar unor fenomene care ne sunt exterioare (și pe care, de obicei, le localizăm în Orientul Mijlociu).

A.M.: Oz vorbește despre nevoia fanaticului de „conformism și conformitate”, care-i poate corupe chiar și pe cei care se cred feriți de pericolul fanatismului. Și aici aș face o paranteză ca să-l parafrazez pe Andrei Pleșu în conferința despre prostie: așa cum nimeni nu e ferit de prostie, nimeni nu e ferit nici de fanatism. Suntem cu toții, de foarte multe ori, și proști și fanatici, doar că ne vine foarte greu să admitem asta.

Cu asta deja am ieșit din sfera teoreticului și am intrat în zona practică a fanatismului nostru cel de toate zilele. Și pentru că, așa cum s-a zis, nu ne este la îndemână să ne privim în oglinda propriului fanatism, haideți să ne asumăm riscul de a pune degetul pe rană: care sunt capcanele clasice ale fanatismului cotidian în care cădem cu toții?

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

29

DIALOGURI CU DICHIS

F.D.: Devenim adesea teroriști ai propriei familii: când ajungi să-ți contorsionezi soțul/soția cu propria idee despre bine, despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Când viața în comun nu mai e susținută prin iubire, ci prin solicitări, iubirea care a fost cândva ajunge să devină contrariul ei. Apoi, părinții care le impun copiilor să meargă la biserică (pentru că „așa trebuie”) sunt niște mici teroriști ai binelui, care ajung să ți-l bage pe Dumnezeu pe gât; or, sub nicio formă, nu acesta este demersul credinței creștine: Isus nu s-a impus cu forța nimănui.

A.M.: O altă formă a acestui „trebuie” este manipularea copiilor de către propriii părinți, care îi obligă să le preia convingerile, să-și conducă viața potrivit aspirațiilor cărora ei nu au reușit să le dea curs. Apoi, continuând, să mai punem degetul pe altă rană: cultul personalității, fala de sine (pe care nimeni nu o admite ca atare). Opusul acestei răni este smerenia autentică...

F.D.: ...adică nu mândria evlavioasă, de tipul: „Sunt smerit, dar îmi place să se știe!”

Am văzut că sintagma „fanatism religios” e aproape un pleonasm. Suntem ispitiți aici să punem această etichetă doar anumitor facțiuni islamice, omițând că și creștinismul are talibanii lui, fiefurile lui de confiscare a adevărului suprem. Spune Papa Francisc: „Niciun credincios nu poate întemnița credința în sânul persoanei sale, al clanului său, al familiei sale, în orașul său. Un credincios este esențialmente o persoană care iese în întâmpinarea altui credincios sau a altui om care nu este credincios, ca să-i strângă mâna”. Și o spunea Petre Țuțea: „Să fim serioși: Cristos nu s-a născut la Fălticeni”.

F.D.: Anumite comunități creștine suferă de dorința aceasta de a face binele cu sila. Cunoaștem cu toții 30

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

modelul persoanei care vine des la biserică și simte nevoia să-i corecteze pe nou-veniți („Nu e bine să faci cutare și cutare lucru”), uitând esențialul: correctio fraterna se face exclusiv cu empatie, smerenie și iubire, adică exact prin elementele care ne lipsesc când suntem fanatici. După care, a face lectură de tip Isis din Sfânta Scriptură e contrar spiritului acesteia: când scot cuvântul lui Dumnezeu din context și nu-l las să crească odată cu mine, în ritmul natural, firesc, al vieții, ajung să practic o agricultură spirituală modificată genetic.

Altfel spus, fanaticul trage de firul de grâu, ca să crească mai repede și în direcția în care vrea el.

F.D.: Ba mai mult, dacă s-a plantat grâu, el vrea să crească porumb. Și chiar insistă să te lămurească: porumbul e mai bun.

A.M.: E cazul unei lecturi în care ajung să susțin că Isus e de acord cu violența, pentru că zice: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10,34), fără să înțeleg contextul în care zice asta și nici nu-l aud spunând și că: „Toți cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri” (Mt 26,52).

Pare a fi o linie foarte fină între mărturisire (cuvânt a cărui etimologie este comună cu a termenului „martir”) și fanatism. Ce îi deosebește pe martirii evangheliei de aceia ai jihadului? Și poate ar fi bine de spus aici, ca o paranteză, că, de fapt, „jihad” înseamnă „război interior”, războiul nevăzut cu tine însuți despre care vorbește toată asceza, sens, din păcate uitat sau greșit interpretat...

F.D.: Martirul își dă propria viață din iubire, teroristul o ia pe a altora (și nici faptul de a și-o lua pe a lui nu-l face martir). Fundamentalistul nu

reușește să te facă să te îndrăgostești de Dumnezeu sau de ideea pe care ți-o înfățișează. Martirul e, dacă vreți, un „lider”, care este capabil să te facă să-ți dorești să urmezi credința lui pentru că e convingătoare ca urmare a faptelor lui. Isus însuși n-a fost niciodată „șef ”, el n-a venit să ne spună: „Fă așa sau altminteri!”, ci a arătat, asemenea unui lider, calea de urmat, pe care ești liber să o iei sau să o refuzi. Pe când fanaticul e „șef ”, iar șeful care e autoritar, poruncește, te constrânge, nu-ți oferă libertatea de a alege. Șef poate fi șeful de la birou, dar și părinții față de copii, soțul față de soție... iar șefia duce la ruptură, la destrămare în relațiile interumane.

Asta mă duce cu gândul la un text al Sfântului Paul: „Mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în persecuții, în lipsuri îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (1Cor 12,10). Cred că trebuie subliniat „pentru Cristos”, fiindcă și fanaticul se poate considera un martir al propriilor convingeri (neînțelese de ceilalți). Oare fanaticul este o persoană slabă sau puternică?

F.D.: Fanatismul e o slăbiciune încordată. E frică. Evanghelia ne spune că nu se teme acela care, chiar dacă-și pierde viața, știe că a investit-o bine.

Poate de aceea și spune Oz despre fanatic că e preocupat excesiv de propria moarte, pentru că, subliminal, el știe că n-a investit-o bine, deși, pe din afară el dă din mâini și din picioare ca să-ți arate cât de puternic e el.

F.D.: Adevărata putere e doar în inimă. În iubire. Restul intră în sfera intimidării sau a agresiunii (și mă întorc și eu la Oz, care spune că într-un război, esențial nu e războiul, ci agresiunea).

DIALOGURI CU DICHIS

A.M.: Fanatismul domestic mai are o consecință: în lupta dintre doi soți, adesea unul cedează, lasă de la el.

Dar când nu există din ambele părți deschidere totală către orizontul final al conflictului (care este pacea), toleranța și înțelegerea ajung să fie abuzate. Iar cel care cedează poate fi mânat de unul dintre aceste două contrarii: frica sau iubirea. Și aici ajungem la Steinhardt: „Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste, cum o fac sfinții și caracterele superioare”. La fel, ești slab când cedezi de frică, ai un caracter superior când cedezi din iubire.

Fanatismul politic și social cred că prezintă, de asemenea, niște pericole foarte mari.

F.D.: Fanatismul politic corect își ia drept constituție toleranța, pe care o predică până la intoleranță!

A.M.: La nivel politic, patriotismul exacerbat, naționalismul demagogic sunt și ele forme de superioritate fanatică. Cred că linia de demarcație între a sprijini o idee și a fi fanaticul respectivei idei se adâncește în momentul în care scopul tău principal e nu de a o expune altora, cu detașare, ci de a o impune, ca fiind fără alternativă. Astfel, îi răpești celuilalt posibilitatea de a alege.

Fanatismul este și o îngrădire a libertății.

F.D.: În altruismul lui prost înțeles, fanaticul te ferește de posibilitatea de a greși. Îți răpește „bucuria” de a greși, care poate fi bucurie pentru că tocmai în greșeală te întâlnești cu adevărul despre tine și cu pedagogia lui Dumnezeu.

A.M.: Eu aș spune chiar că îți răpește opțiunea de a greși, ceea ce nu face nici Dumnezeu.

F.D.: Dacă pe Dumnezeu îl refuzi, el n-are nimic împotrivă, pe când fanaticul nu poate fi refuzat. Și tarabele noastre spirituale sunt pline de fanatici care nu te lasă să greșești, care nu te lasă să ajungi fiu risipitor, pentru că ei sunt mereu fiul cel mare, care pe toate le face cum trebuie.

Tarabele ideologice sunt și ele pline de formatori de opinie care nu te lasă să greșești: e destul să ne uităm la talk-show-urile televizate pentru a vedea cum o sumă de analiști de toate felurile (chiar și religioși), care se predică pe ei și părerile lor, devin normă pentru o mulțime de prozeliți care nu reușesc să mai gândească în afara cutiei. Și ajungem la o manipulare extinsă a acelui „trebuie” despre care vorbeam mai înainte.

A.M.: Eu nu cred că există intelectuali autentici (pentru că numai aceia sunt adevărații formatori de opinie) care sunt pervertiți de fanatism și manipulare. Fanatismul este total incompatibil cu inteligența și cultura serioasă, pentru că fanatismul e barbar, primitiv.

F.D.: Fanatismul folosește propriile convingeri nu pentru a căuta dialogul cu celălalt, ci în chip de armă îndreptată împotriva convingerilor celuilalt. Noi aparent purtăm un dialog, dar pe mine nu mă interesează decât să-mi folosesc convingerile ca suliță în coasta ta, iar iubirea e înlocuită cu setea de autoîndreptățire. Și, da, asta funcționează în subiectele cele mai variate: interconfesionale, ideologice, domestice.

O pastilă esențială în profilaxia fanatismului?

F.D.: Autoironia.

A.M.: Imaginația.

Francisc Doboș: Pregătind materialul acesta, ce zone la granița fanatismului ai descoperit în propria persoană?

Claudia Stan: Foarte multe zone în care mă cred vameș, dar sunt fariseu. Dar și o posibilă vindecare: să ne ridicăm deasupra problemei pe care o susținem fanatic, pentru a pricepe că, oricare ar fi importanța ei reală sau închipuită, in the big picture of things, ea n-are nici însemnătatea unei picături de apă din ocean. Când nu ne mai credem buricul pământului și putem râde pe seama prostiei și a fanatismului nostru, mai avem o șansă de a mai spera la smerenie.

Adrian Mihai: De la începutul dialogului nostru mă tot întreb dacă există oare vreo formă de fanatism mai light, care să nu aibă efecte grave sau ale cărui efecte să poată fi reparate?

Claudia Stan: Privind doar suprafața lucrurilor, am fi înclinați să spunem că da. Dar să ne gândim puțin la acel îndemn al lui Mahatma Gandhi care-ți place atât de mult: „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” Dincolo de cauzalitatea dintre fenomenele micro și cele macro (teoria efectului fluturelui), ceea ce rămâne este rana sufletească pe care eu, când am apucături fanatice, mi-o produc mie însămi: e o despărțire voluntară de milostivirea lui Dumnezeu și de iubirea semenilor. Când eu îmi fac din ideea mea Dumnezeu și din semeni cobai pentru experimentele mele nu cu Adevărul, cum ar zice Gandhi, ci cu egoul meu, atunci răul e deja făcut.

Ce noroc că Dumnezeul nostru are simțul umorului și de aceea există iertare chiar și pentru fanatism!

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

31

CULTURĂ CE MAI (RE)CITIM

Cheile împărăției POVESTEA UNUI MISIONAR T

Î

n topul preoților catolici, personaje de roman, Francis Chisholm din Cheile împărăției este undeva între Don Camillo și preotul de țară al lui Bernanos: un individ ieșit din tiparul comun, frământat de încercări, dar caracterizat de o mare iubire față de semenii săi.

Cartea prezintă retrospectiv parcursul a șase decenii din viața preotului ajuns spre amurgul vieții. Francis are parte de o copilărie nefericită după moartea ambilor părinți și e crescut de o mătușă. Când fata pe care o iubește în secret se sinucide după ce are un copil din flori, tânărul Francis se decide să meargă la seminar, alături de prietenul său din copilărie.

Primele lui experiențe din viața preoțească au loc într-o localitate în care apare o falsă vizionară, care încearcă să păcălească oamenii, după modelul apariției de la Lourdes; totuși, Francis vede credința în acțiune când un băiețel grav bolnav se vindecă în mod miraculos, prin puterea rugăciunii. În cele din urmă, Francis alege să plece ca misionar în China.

Ajuns în Pai-tan, unde urma să preia

misiunea, descoperă acolo numai ruine. Cu ajutorul prietenului său din copilărie, acum medic, Francis deschide o clinică și o școală și, prin faptele de caritate trupească, reușește să câștige încrederea localnicilor. Încercările însă nu lipsesc: războaie între familiile conducătorilor locali, o epidemie care îi răpește cel mai bun prieten venit să ajute, o inundație care distruge biserica. De fiecare dată, Francis o ia de la capăt, cu o perseverență de neclintit. Are o atitudine fraternă față de pastorii metodiști, „concurenții” săi din teritoriu, și nu încearcă să forțeze convertirea nimănui.

Revenit în Scoția după mulți ani, Francis adoptă pe nepotul fetei pe care o iubise în tinerețe, rămas orfan.

Episcopul se convinge într-un final că bătrânul preot este inofensiv. Într-o scenă emblematică, episcopul află că textul înscris pe zmeul pe care îl înălța nepotul său adoptiv nu era din Sfântul Paul, așa cum crezuse inițial, ci din Confucius. Până la urmă, cheile împărăției sunt cele două porunci date de Isus: iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui.

C

C

Cheile împărăției

32

Cheile împărăției de

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

Citadela

ronin

A. J. CRONIN

N

A

C

A R

ȘTIAȚI CĂ

R

ana i iana imce

E

A

R

A

CULTURĂ FILE DE ISTORIE

Ion Mihai Rașcu O INTEGRITATE MORALĂ EXTRAORDINARĂ T

Î

n anul 2004, Monseniorul Ionuț Strejac publica în paginile revistei Pro memoria un valoros studiu privind viața și activitatea unei personalități de excepție a intelectualității românești: profesorul Ion Mihai Rașcu. Se redescoperea atunci figura unui intelectual de excepție, căzut în uitare nemeritată în conștiința noastră catolică.

Ion Mihai Rașcu a fost, ca mulți alți scriitori din epocă, un om de o mare profunzime intelectuală și de o integritate morală extraordinară, calități pe care le-a practicat ca profesor de Limba română la mari licee din țară și, în mod deosebit, la Academia Teologică Duhul Sfânt, din București.

Se deosebește de alți intelectuali prin tăria trăirii credinței sale

r

ănu

o o

catolice, fapt care l-a determinat pe marele critic literar George Călinescu să-l caracterizeze drept „mai catolic decât Papa”.

Ion Mihai Rașcu s-a evidențiat și prin opera sa literară, fiind un remarcabil poet, prozator, critic și istoric literar. Capodoperele sale rămân, însă, scrierile cu caracter religios: La Lisieux cu Sfânta Tereza; Eminescu și catolicismul; Renunțări luminoase. Poeme; Setea liniștii eterne. Nouă zile într-o mănăstire franceză de trapiști.

Se evidențiază lucrarea La Lisieux cu Sfânta Tereza, carte care, scria Mons. Ionuț Strejac, „a avut meritul recunoscut și de criticii profani de a deschide un drum nou în literatura română: analiza unui suflet adânc

Ion Mihai Rașcu 1890–1971

creștin până la reala sfințenie, analiză nu ieșită din imaginația unui scriitor pios, ci din expunerea literară a faptelor constatate și stabilite riguros, până la ultimul amănunt.

Pentru prima dată, în cea mai frumoasă limbă română literară, vedem desfășurându-se viața interioară a unei tinere ridicate la cinstea altarelor”.

Scrierile lui Ion Mihai Rașcu rămân mereu actuale, „pentru creștinul de ieri, de azi și de mâine”.

SORA GISÉLA KOLBAY (1845–1911) T

r

ănu

o o

P

ersonalitate de excepție în viața Bisericii locale, sora Sora Giséla Kolbay a fondat în anul 1899 Institutul Sfânta Maria (Damele Engleze) de la Craiova, pe care l-a condus energic și cu înțelepciune până în anul 1911. Sub conducerea ei, Institutul de fete din Craiova a devenit foarte apreciat, deoarece fetele primeau o instrucție solidă și o educație moral-religioasă deosebită, iar după absolvire, erau organizate în societăți pioase, pentru a fi întărite în credință și bunele moravuri. A trecut la cele veșnice la 28 iunie 1911, fiind înmormântată la Cimitirul catolic din Craiova, la ceremonie luând parte numeroși credincioși catolici, dar și de alte religii. Necrologul a fost rostit de preotul Alexandru Theodor Cisar, cel care avea să devină Arhiepiscop.

La rândul său, Arhiepiscopul Raymund Netzhammer, în jurnalul său, o caracteriza astfel pe Sora Giséla Kolbay: „Ea fusese o călugăriță serioasă, credincioasă, conștiincioasă, parcă făcută pentru a fi maică superioară (…).

Fondase institutul domnișoarelor engleze din Craiova și de atunci până la obștescul ei sfârșit, fusese superioara și inima locașului. Maica superioară Giséla cunoscuse limbi străine, fusese nobilă și milostivă în comportare, bună la școală și o excepțională educatoare (…). Binecunoscută în oraș, Superioara avea, de asemenea, un har poetic ieșit din comun, mai ales cu ocazia anumitor sărbători, când scria piese dramatice deosebite, care erau prezentate de elevele din institut și care se bucurau de un mare succes”.

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

33

CULTURĂ IDEI PENTRU TIMPUL LIBER

ÎN CURÂND

EVENIMENT

MUZEUL SATULUI, 81 DE ANI

N

APOSTOLUL SECOLULUI XX. MONSENIORUL GHIKA de Jean Daujat Editura ARCB, 2017

EXPO

NOAPTEA MUZEELOR E R N E

FILM

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN

tiu și mărturisesc că numai autoritatea supremă a Bisericii poate declara fără greș sfinţenia unui slujitor al lui Dumnezeu, propunându-l cultului public. Iată de ce declar că, utilizând în această carte termenii sfânt și sfinţenie, nu intenţionez decât să exprim o opinie personală, împărtășită de altfel de toţi cei care l-au cunoscut pe Monseniorul Ghika...”. Aceste cuvinte profetice deschid biografia scrisă în 1962 de Jean Daujat (Paris, 19061998), un apropiat fiu spiritual al Monseniorului și colaborator al lui din 1925 până în 1939.

Doctor în Litere, distins cu Marele Premiu Catolic pentru Literatură și Premiul Academiei Franceze, Daujat este autorul a peste treizeci de cărţi. În 1925, la

APARIȚIE EDITORIALĂ

Jean Daujat

doar 19 ani, aspiră să deschidă un Centru de Studii Religioase: Maritain îl prezintă Monseniorului Ghika pentru îndrumare. Se naște o puternică prietenie, întreruptă doar geografic, în 1939, de războiul care îl va izola pe Vladimir Ghika în România comunistă.

Prin mărturii directe și prin prezentarea detaliată a spiritualității Monseniorului de către un fin teolog, Apostolul secolului XX anticipează profetic marile teme postconciliare: noile forme de viaţă consacrată, apostolatul laicilor, trăirea credinţei în lumea de azi.

ECI ARA IN ATI A

C

R

C Argint

34

I R

A I

C

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

Ursul de

L

E E I AN UCIU

a Editura Surorilor Lauretane (Baia Mare) a apărut volumul „Fecioara din Fatima”. Este o republicare a cărții scrise în 1943 de episcopul Ioan Suciu, îmbogățite, prin grija Pr. Cristian-Florin Sabău, cu un aparat de note de subsol și cu un studiu care abordează unele chestiuni ridicate de aceste apariţii.

Detalii: librariasfiosif.ro.

ETCETERA DE PE NET

ȘTIAȚI CĂ...

15 APARIȚII ALE SF. FECIOARE RECUNOSCUTE

Cea mai veche rugăciune adresată Maicii Domnului este Sub tuum praesidium?

Î locuri și timpuri au fost semn decursul istoriei, în diferite

nalate apariții ale Sfintei Fecioare Maria. René Laurentin a adunat în Dicționarul aparițiilor Sfintei Fecioare Maria (editat în 2007) peste două mii de „intervenții extraordinare” ale Maicii Domnului, de la începutul creștinismului.

Prima relatare a unei apariții mariane o avem de la Grigore de Nyssa (335-392), care amintește viziunea avută de episcopul Grigore Taumaturgul, în 231. Tradiția spune, însă, că deja în anul 40 d.C., Sf. Fecioară i-a apărut Apostolului Iacob, cerându-i să construiască un sanctuar, la Saragozza de astăzi, în Spania.

Conform cotidianului catolic Avvenire, numai 15 „apariții” ale Maicii Domnului au fost recunoscute de Biserică. Aceste apariții mariane sunt denumite adesea după locul unde au avut loc. Biserica Catolică le consideră un ajutor pentru viața de credință a credincioșilor și permite devoțiunea numai după o investigație (chiar cu ajutorul tehnologiei și al științei).

T C

R R

C E

III

Iată lista celor 15 apariții: Laus (Franța), 1664-1718; Roma (Italia), 1842; La Salette (Franța), 1846; Lourdes (Franța), 1858; Champion (USA), 1859; Pontmain (Franța), 1871; Gietrzwald (Polonia), 1877; Knock (Irlanda), 1879; Fatima (Portugalia), 1917; Beauraing (Belgia), 1932; Banneux (Belgia), 1933; Amsterdam (Olanda), 1945-1959; Akita (Japonia), 1973-1981; Betania (Venezuela), 1976-1988; Kibeho (Ruanda), 1981-1986.

COLȚUL CU ZÂMBET

L

A

ÎN LUNA MAI 2017 mai A mai mai C

I

II

E

mai C

A C I

mai mai A

A

C

MAI 2017 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ

35

ETCETERA ANUNȚURI Nr. 05/2017 * Anul XXVIII * Serie nouă * 4 lei

GRÂU SAU NEGHINĂ Voi ce măcina i

Fatima: o chemare la sfințenie Fanatismul: o agricultură sufletească modificată genetic

ACTUALITATEA CREȘTINĂ ABONAMENTE 2017

C

ASCULTĂ RADIO MARIA O RAZĂ DE LUMINĂ PENTRU SUFLETUL TĂU!

DIGI: 12687 MHz www.radiomaria.ro 36

ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2017

u noul an calendaristic, revista „Actualitatea Creștină” a trecut pragul spre cel de al 28-lea an de apariție. Pentru anul 2017, preţul revistei este de 4,00 lei exemplarul, iar costul unui abonament individual pe un an este de 55,00 lei (expediție prin Poșta Română). Pentru abonamente anuale colective, cu cel puţin 10 exemplare, preţul este de 50,00 lei (expediție prin firmă de curierat). Prețul unui abonament include 12 numere lunare, supliment de Crăciun și taxe de expediţie. În noul an, abonaţii vor primi revista la domiciliu, în căsuţa poștală (prin Poștă) sau prin curier.

Abonamentele se fac la Librăria „Sfântul Iosif”, str. G-ral Berthelot, nr. 19, 010164 – București, sect. 1, tel. 021 2015457, email: libraria@arcb.ro. Persoană de contact: Petreș Tereza.

28 mai 2017

Centrul pentru Comunicații Sociale al ARCB mulțumește pentru susținerea prin COLECTA SPECIALĂ din această zi!

a 51-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale Comunicatori creștini „...ca niște faruri în întunericul acestei lumi, care luminează ruta și deschid cărări noi de încredere și speranță.”

www.arcb.ro

din mesajul Papei Francisc

www.vladimirghika.ro Angelus Communicationis Ahidieceza Catolică București Catedrala romano-catolică Sf. Iosif Actualitatea creștină Ce (NU) a zis Papa Francisc Beatus Valdimir Ghika, martyr

GÂNDUL LUNII

„Străduieşte-te să practici bunătatea dificilă”.

Fericitul Vladimir Ghika www.vladimirghika.ro [Foto: Sf. Vincențiu de Paul, fondatorul congregației „Fiicele Carității”.

Grup statuar, Universitatea DePaul, Chicago (SUA)]

Vladimir Ghika Desen de L. Bassy