Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE
De la o vîrstă în sus, înțelepciunea ne împarte sufletul în două: rușine de ziua de ieri, frică de ziua de mîine. CORNELIU VADIM TUDOR
Abolirea aberațiilor
Abolirea sclaviei în anul 1865, de către Abraham Lincoln, a fost o mișcare profundă și revoluționară care avea să schimbe radical fața și viitorul Americii. Îndrăznesc să compar acel act extraordinar pentru libertate și drepturi ale omului cu ceea ce are de gînd să facă Donald Trump în SUA pentru abolirea anormalităților democraților. Să vă explic cu ajutorul unui articol publicat de revista The Time. „Pe măsură ce realitatea victoriei președintelui ales Donald Trump începe să se stabilească, adepții LGBTQ+ se confruntă cu acest fapt – mai ales acum, cînd majoritatea din Senat îl sprijină în politicile sale. De-a lungul campaniei sale, Trump a prezentat o retorică anti-trans în discursurile, clipurile și postările de pe conturile sale oficiale. Republicanii au cheltuit aproape 215 milioane de dolari pe reclame anti-trans în acest ciclu electoral, potrivit datelor publicate de Ad Impact. Declarațiile incendiare ale lui Trump împotriva americanilor LGBTQ+ – în special destinate persoanelor trans – nu sînt noi. În primul său mandat de președinte, Trump a
prezentat mai multe politici care au încercat să abroge protecțiile pentru americanii LGBTQ+. Acum, că a cîștigat al doilea mandat, americanii LGBTQ+ se întreabă care sînt politicile care le pot afecta drepturile odată cu reîntoarcerea lui Trump la Casa Albă”. Dacă vorbim despre drepturile aberante, despre propaganda pro-trans și despre mutilarea copiilor, atunci alea nu pot fi numite drepturi. „Pe site-ul oficial al lui Trump regăsim un plan în 20 de puncte, foaia sa de parcurs pentru «Make America Great Again», numită Agenda 47. Acolo sînt exprimate anumite priorități precum anularea drepturilor comunităților LGBTQ+, inclusiv planurile sale de a «ține bărbații departe de sportul feminin» — care vizează numărul mic de femei trans care aleg să se alăture echipelor care se potrivesc cu identitatea lor de gen — și «reducerea finanțării federale pentru orice școală care promovează ideologia radicală de gen»“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR
NESIMȚIREA - CA POLITICĂ DE STAT
forul european, mulți dintre ei n-au avut nicio poziție în apărarea drepturilor României, unii votînd chiar legi Cunoscîndu-se importanța anu- cu legiferări evidente în defavoarea țării noastre! lui electoral 2024, pentru a-și Mergînd pe firul aranjamentelor electorale din putea aranja în mod mascat ploile acest an, Guvernul Ciolacu a mai inventat o „marcă” unei politici salvatoare, cele două de alegeri, intercalînd alegerile parlamentare Palate – Cotroceni și Victoria – au (1 decembrie), între cele două tururi ale prezidențialelor clocit și pus în aplicare (ce contează că au încălcat (24 noiembrie și 8 decembrie), după ce am trecut toate normele democratice în materie!) un plan prin comasarea localelor cu europarlamentarele diabolic în ce privește fixarea datelor celor patru (9 iunie). În privința alegerilor prezidențiale n-am uitat tururi de alegeri: locale, parlamentare, prezidențiale „scandalul” dintre conducerile PSD și PNL, care s-au și europarlamentare. Punînd la muncă o armată duelat, de ochii lumii, încercînd fiecare să-și impună de sociologi și specialiști în manipularea maselor, punctul de vedere. Mînați de un interes special – îl avansînd falsa problemă a comasării unora dintre vom analiza mai încolo – falșii liberali nu doreau aceste alegeri, prin economiile ce s-ar realiza, Puterea alegerile pentru Cotroceni în septembrie, ci puțin mai și-a impus punctul de vedere, chit că, la suprafață, s-au tîrziu, ciorovăiala finalizîndu-se în data de 4 iulie cînd prefăcut că se bat în propuneri cei de la PSD și PNL, s-a ajuns la un „consens”. Oficial, în data de 25 iulie tartorii acestui „original” program. Astfel că, într-un an Guvernul adoptă Ordonanța prin care au fost stabilite electoral cu o miză importantă, bieții români n-au avut măsurile, comune, pentru organizarea și desfășurarea, încotro și au trebuit să se mobilizeze pentru alegerile în 2024, a alegerilor prezidențiale și parlamentare, locale – normal, de un mai viu interes pentru populație aceasta urmînd să fie aprobată de Parlament. – fiind disponibili să pună ștampila și pentru alegerea Ordonanța însemna o nouă comasare, de data aceasta europarlamentarilor – etapă de vot care, dacă nu ar fi doar din punct de vedere tehnic și administrativ, a celor fost comasată cu localele, ar fi fost un fiasco rușinos. două scrutinuri și aducea reglementări care stabileau Apropo: acum, că ne-am mobilizat (chiar păcăliți) și că președinții secțiilor de votare și birourile electorale am trimis 33 de europarlamentari în Parlamentul de de circumscripție sau al BEC, desemnați pentru la Strasbourg și Bruxelles, așteptăm și rezultate, prin organizarea alegerilor prezidențiale, sînt aceiași care intervenții curajoase și eficiente din partea românilor, vor asigura și desfășurarea alegerilor parlamentare. (continuare în pag. a 12-a) nu cum s-a întîmplat în legislatura trecută cînd, în patru ani de mandat și de reprezentant al României în GEO CIOLCAN
Politică și ipocrizie
Ploi de toamnã, ploi O, cît de mult v-a așteptat cîmpia Cu buzele crăpate de-astă vară, Naiade carpatine, fiți solia Semințelor ce-n brazdă-or să răsară.
Ogorul vă cinstește puritatea Și-nalță imnuri întru slava voastră Prin mii de rădăcini ce-or fi cetatea De grîu și de porumb în zarea albastră. Veniți, solare, ploilor fertile, Și cerneți, mătăsos, peste ogoare, În simfonia toamnei, nopți și zile, Aprinse candelabre-n calendare. Veniți la întîlnirea cu pămîntul Care v-așteaptă-nfrigurat povara, Cu-azur de rouă, veșnic sărutîndu-l, Voi nemuriți, în inimi, Primăvara. Cînd trec peste cîmpia de oglindă Ca pe deasupra lumii, pe un pod, Un curcubeu încearcă să cuprindă Tot anotimpul viitor de rod. GEO CIOLCAN
,,De Ziua Internațională a Păcii“ 10 Ghid prin Europa
18
NR. 1770 l ANUL XXXV l 19 – 25 NOIEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei
2
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
Mortu-n păpuşoi În SUA, un rinichi costă 5,7 milioane de dolari Jos laba lui Maimuţ de pe BANCOREX Presa românească din SUA afirmă: Valeriu Stoica e o caricatură! Limba ţărăniştilor cu măslinele Ţapului Imperiul Otoman îl va extermina pe Vosganian! Atentat politic
PARTEA I Luni, 25 octombrie, la sediul Fundaţiei „România Mare“, a avut loc cea de-a 64-a ediţie a programului umanitar „Cina Creştină“. Într-o atmosferă festivă, 130 de familii de bătrîni nevoiaşi au primit pachete cu alimente de primă necesitate şi medicamente. Programul artistic a fost susţinut de micuţa Cornelia Tihon, din Basarabia (elevă la Liceul „George Enescu“ din Bucureşti) şi de Corul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, condus de prof. Paula Ciuclea şi de baritonul Emil Matei. Din păcate, filantropul care patronează această mani festare tradiţională, senatorul Corneliu Vadim Tudor, n-a putut fi prezent, întrucît a participat la mascarada judiciară a celor două procese pe care i le-a fabricat Valeriu Stoica. Handicapatul îi cere Tribunului nu mai puţin de 2 miliarde de lei. E în regulă, s-a aranjat, o să primească 2 miliarde de pumni în cap. Desfăşurarea şedinţei de judecată era previzibilă: judecatoarea Ioana Herold (fată frumoasă şi de bună-credinţă, după cum am aflat, dar terorizată de Mafia de la Ministerul de Justiţie) i-a luat un prim interogatoriu preşedintelui PRM, după care a respins toţi martorii şi toate probele propuse de acesta în apărarea sa. Era limpede că acţiona, pe faţă, la îndemnul adresat de Emil Constantinescu cu o seară înainte, la Radio România Actualităţi, de a se urgenta (?!) „Dosarele Vadim“, amestec şi abuz grosolan în treburile Puterii independente care ar trebui să fie Justiţia. În aceste condiţii, senatorul Vadim şi avocaţii săi au făcut cerere de recuzare a judecătoarei Ioana Herold. Printre numeroşii martori propuşi de senator se numără şi cetăţenii străini Sofia şi Anterik Ski, din Norvegia, Nera şi George Flowers, din SUA. Ce e cu aceste familii? Păi, ce să fie: mafiotul Valeriu Stoica le-a vîndut norvegienilor 3 copii, iar americanilor 2 copii. Ce familie normală înfiază cîte 2-3 copii diferiţi, de la capătul lumii, ca pe-o legătură de ridichi? Ambele dosare, pline de acte false şi ilegalităţi, au fost aprobate, prin abuz, de Secţia a III-a Civilă, dispărînd, ulterior, din Arhiva Tribunalului. Aşa după cum am mai scris, toţi martorii au fost respinşi de judecătoarea Ioana Herold, care a recunoscut, public, ceea ce ştia toată lumea: Valeriu Stoica e şeful ei suprem! Şi atunci, cît de obiectivă poate fi o asemenea judecată? N-ar fi normal ca Valeriu Stoica, dacă vrea să se judece cu cineva, mai întîi să-şi dea demisia din funcţia de ministru al Justiţiei? Funcţie pe care, şi aşa, o ocupă ilegal, fiindcă el e magistrat, iar magistraţii n-au voie să facă politică de partid. Am aflat că V.S. regretă profund că a făcut acest pas politic sinucigaş, dar e prea trufaş şi prea încăpăţînat să mai dea înapoi. Încă o dovadă că TVR e ticăloasă pînă în măduva oaselor: deşi a fost prezentă la înscenarea de proces de care am pomenit şi o echipă de filmarede la TVR, seara nu s-a difuzat nimic-nimic pe post. De ce? Pentru că nu le-a ieşit pasienţa şi senatorul Vadim n-a fost condamnat, aşa cum dăduseră ordin Ţapul şi Albinosul! Televiziunea Română a difuzat, la Jurnalul de luni seară, o enormitate vecină cu delirul: cică în Transnistria ar fi fost ucişi, în al IIlea război mondial, 500.000 de ţigani! Minciuna asta de oameni dilimani i-a fost spusă de Florin Cioabă regizorului bosniac Emir Kusturica, prezent la
Bucureşti. Intenţia acestui pretins rege al ţiganilor (nici de şef de trib nu e bun!) este ca apreciatul regizor să realizeze un film, pe scenariul soră-sii, Luminiţa (de la capătul tunelului), despre aşa-zisul măcel (?!) comis de Mareşalul Antonescu. Ţiganu-i ţigan şi-n ziua de Paşti... Craig Duncan, managerul general al TEXACO GLOBAL PRODUCTS, a declarat că doreşte ca în România să funcţioneze o companie care va fi printre primele în circuitul mondial în domeniul marketingului şi distribuţiei de lubrefianţi. TEXACO LUBRICANTS ROMANIA SRL va avea ca obiect lansarea pe piaţă a unei game de produse TEXACO, în peste 1.500 de puncte de vînzare. Reprezentanţii companiei TEXACO se gîndesc la o posibilă implicare în privatizarea unor rafinării din România (Petromidia, Brazi, Rafo Oneşti). Oricum, se pare că e cea mai serioasă firmă. Deşi e secret, noi tot am aflat: Andrei Marga şi-a dat demisia din funcţia de ministru al Educaţiei Naţionale! Motivul? A pozat în supărat şi îmbufnat din pricina campaniei de presă din jurul manualelor de Istorie şi Limba şi Literatura Română. (Sursele noastre de încredere ne-au informat că oagărul Mórgó e speriat de izbucnirea, iminentă, a scandalului financiar, fiindcă, împreună cu Purceluşa Piggy-Dakmara, Liviu Papadima, Nicolae Manolescu şi alţii, a păpat 50 de milioane de dolari de la Banca Mondială). Ei, bine, atît Emil Constantinescu, cît şi Radu Vasile i-au respins cererea de demisie! Probabil că şi ăsta e indispensabil. Ca şi Ion Caramitru. Ca şi Dudu Ionescu. Ca şi Valeriu Stoica. Un Guvern de indispensabili. Să ne băgăm... picioarele în ei! Ambuscatul ăla de Cacalitru a depăşit suma de 800.000.000 de lei, azvîrlită pe Apa Sîmbetei pentru ambiţia lui bolnavă de a deveni director-general al UNESCO. Pe lîngă această valiză cu bani, Gînsacul a mai paradit, în ultimele două săptămîni, încă 150.000.000 de lei. Cineva tot va plăti pentru bătaia asta de joc. Au trecut două săptămîni de cînd, pe prima pagină a revistei noastre, au fost publicate dezvăluiri extraordinare despre vinderea de către Regimul Constantinescu, în folosul americanilor, a „sistemului nervos“ al Complexului rusesc de rachete NEVA. Pînă acum, Palatul Cotroceni a tăcut ca mortu-n păpuşoi. Nici o reacţie. Nici un protest. Nici o ieşire la rampă a lui Răsvan Popescu, cel care e dispus să înghită orice mizerie pentru a-l apăra pe stăpînul lui. Nu ne trebuie mai multe dovezi, fiindcă, vorba unui principiu al dreptului roman, „A tăcea înseamnă a consimţi“. Iar mafioţii care au vîndut acea bijuterie a ştiinţei şi tehnicii militare (cu NEVA au reuşit să doboare sîrbii faimosul avion invizibil american!) tac şi se prefac că nimic nu s-ar fi întîmplat. Aşa cum tace şi gangsterul Valeriu Stoica, după ce am publicat numerele unei cantităţi impresionante de dosare, în care se aflau acte false privind vînzările de copii peste hotare. În numărul de astăzi oferim cititorilor noştri Raportul Comisiei pentru Drep turile Omului din Senatul României, elaborat la 3 martie 1997, cu privire la dispariţia, fără urmă, a surorilor Ciobanu Andreea Emilia şi Ciobanu Irina Cristina. Una dintre fetiţe n-a fost dată la şcoală, de către noii ei „părinţi“, nici pînă la vîrsta de 11 ani! În ce scop e crescută o astfel de sălbăticiune? Numeroase canale mass-media ale lumii lansează acuzaţii extrem de grave cu privire la creşterea unor copii din Ţările
RM
sărace, în vederea sacrificării lor, pentru a li se preleva organele interne. Afacerea, deşi este înfiorător de macabră, aduce profituri colosale. Iată o Notă publicată în revista „ZUM“, care apare la New York în limba română (nr. din octombrie 1999, pg. 12); „Cifre triste. Peste 5,7 milioane de dolari a fost suma oferită la o licitaţie pe INTERNET pentru un rinichi, înainte ca licitaţia să fie declarată ilegală. La 1 septembrie a.c. în SUA exista o listă cu 42.907 suferinzi, care aşteptau oferta unui rinichi pentru transplant“. Repetăm raţionamentul nostru logic: este absolut straniu ca, familii din Occident care au cîte 3-4 copii ai lor, să vină în România să înfieze un copil străin şi, pe de altă parte, familii care n-au copii să înfieze cîte 3-4 copii diferiţi, tot din România, adică dintr-o Ţară care a început să fie cunoscută ca o zonă a copiilor handicapaţi, bolnavi de SIDA, romi etc. Neîndoielnic, aici se ascunde ceva grav. Iar dacă avocaţii români (gen Irinel şi Valeriu Stoica) n-aveau nimic de ascuns, atunci de ce au operat cu acte şi documente false şi unde au dispărut cele cca. 250 de dosare din Arhiva Tribunalului Municipal Bucureşti? Noi ştim adresa: au fost duse de oamenii lui Valeriu Stoica, în februarie 1997, într-un apartament de pe Str. Călăraşi nr. 32, unde, timp de 1 an şi jumătate, mai multe echipe de grefieri şi jurişti în solda „ministrului“ Justiţiei au lucrat, de zor, la eliminarea hîrtiilor false şi a oricărei urme de implicare a lui Valeriu Stoica şi a nevestei sale. Iar Poliţia şi SRI-ul ştiu tot ce s-a petrecut în acel apartament, dar au tăcut şi n-au acţionat. De ce, domnule liberal Costin Georgescu? De ce, domnilor ţărănişti Gavril Dejeu şi Dudu Ionescu? Cu ce drept moral mai apăreţi în faţa Naţiunii atîta timp cît sînteţi complici – printr-o tăcere laşă – la crima vînzării a mii de copii de români, dintre care numai cîţiva au nimerit în familii onorabile, care îi doreau, dar ceilalţi au dispărut fără urmă? Poate credeţi că lucrurile vor rămîne aşa? Înseamnă că nu ne cunoaşteţi. Uitaţi-vă ce scandal uriaş se declanşează în SUA atunci cînd e răpit un copil (canalul de Televiziune HBO a transmis, vineri seara, un captivant film cu Mel Gibson, intitulat „Răscum părarea“) sînt puse în acţiune numeroase dispozitive ale Poliţiei şi FBI-ului şi pînă ce nu sînt prinşi şi pedepsiţi răpitorii, întreaga societate americană nu are linişte. Din România au dispărut, în 10 ani, peste 3.000 de copii, domnilor! Şi voi nu ziceţi nimic. Faceţi pe surzii la semnalele trase ba de Parlament, ba de Presă. Bine, Costine. Bine, Gavrile. Bine, Dudule. Veţi plăti pentru astea. Totul pînă la copii, să fie clar! Ziarul „Adevărul“ de sîmbătă publică o notă intitulată „Răsvan Popescu a rămas de căruţă“. O reproducem cu plăcere, fiindcă ea e grăitoare pentru spaima ţucălarilor Puterii de a rămîne, faţă în faţă, cu mulţimea de români tot mai înfuriaţi: „Purtătorul de cuvînt al Preşedinţiei, Răsvan Popescu, a fost eroul celui mai hazliu moment al vizitei preşedintelui la Cluj. Cînd Emil Constantinescu a părăsit sediul BCU, protejat de gărzile de corp, din cauza agitaţiei create de cele cîteva sute de persoane, Răsvan Popescu a rămas fără loc în coloana oficială şi fără protecţie. Parcă speriat de bombe, acesta s-a dus fuga-fuguţa la o Dacie albă cu patru poliţişti înăuntru, parcată în faţa unei cafenele din apropiere. Urmărit de privirile curioase ale mai multor clujeni care îl arătau cu degetul rîzînd şi ale celor cîţiva ziarişti care au prins faza, Popescu s-a recomandat oamenilor legii aflaţi în maşină şi i-a rugat să îl transporte la Universitate, lucru acceptat imediat de poliţişti“. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 29 octombrie 1999)
RM
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
3
Iubiri celebre Iubiri celebre CEZAR Şl CLEOPATRA (II) Regina „la pachet“ (2)
Cezar se aşază. Începe din nou să scrie. Înalţă capul, cînd Apollodor, un adevărat zdrahon, apare, cu o rogojină multicoloră pe umăr, escortat de un ofiţer, urmat de două gărzi. – Unde este regina? Apollodor răspunde printr-un gest oriental, evaziv. – Atunci mesajul, porunceşte Cezar. Apollodor zîmbeşte. În loc de răspuns, depune rogojina pe dale, apoi îi spune lui Cezar că nu poate acţiona decît în faţa lui, fără alte prezenţe. Cezar porunceşte gărzilor să iasă. În timp ce acestea se îndepărtează, Apollodor se apleacă şi desface rogojina. Cezar contemplă pe covor o tînără. Este îmbrăcată „à la grecque“: o rochie mov, sandale strălucitoare. Dintr-o mişcare, fata este în picioare. Apollodor, înclinîndu-se, părăseşte încăperea. Cezar încearcă să improvizeze un protocol de general învingător, care primeşte o suverană. – Ştiţi că, dacă m-aş fi prezentat la porţile Alexandriei, soldaţii fratelui meu, din ordinul lui Pothinus şi Achillas, m-ar fi omorît. Cezar are 53 ani şi fata asta pare a avea doar vreo 20. – Fără îndoială că la Roma nu se ştie istoria Ptolemeilor. Cine l-a ucis pe Ptolemeu III? Fiul său. Şi acest fiu nu fusese însărcinat să-l întemniţeze pe fratele său? Şi... Şi numele victimelor şi ucigaşilor se succed în gura frumoasă, abia întredeschisă. – Deci ştiţi ce am riscat venind să vă văd. – Ştiu. Şi vă felicit pentru inteligenţă. – Dacă n-aş fi venit şi fratele meu îmi rezista, aş fi putut ruina Alexandria. Aveam o armată şi bani pentru a ridica felahii. Nu aş fi putut cuceri Alexandria, dar era suficient să o rup de Egiptul Superior şi de Marea Roşie, pentru a face din ea un oraş mort. – Eu aş fi putut să accept acest război, sprijinindumă pe fratele dv. Or eu v-am chemat. – Pentru a profita de dezbinarea noastră. Fratele meu, Achillas, Pothinus nu au alt vis decît să vă arunce în mare. Eu nu. Noi doi, dacă ne înţelegem, putem stăpîni imperiul lumii. Servitori ciprioţi vor aduce torţe, parfumuri, vor umple cupele, apoi îi vor lăsa singuri, pe acest roman şi pe această egipteancă.
Capul lui Pothinus A doua zi, Ptolemeu se prezintă din nou la palat într-o ţinută maiestuoasă, cu diadema Egiptului Superior şi Inferior pe cap. Cezar îl informează că este la curent cu tratamentul pe care i l-a acordat surorii sale. Chiar de la ea. Ptolemeu înţelege totul. În Alexandria sînt deja 20.000 de soldaţi ai lui Achillas. Şi se adună. O parte a flotei egiptene, dezarmată, somnolează la celălalt capăt al portului. Corăbiile pot ataca palatul de pe mare. Cezar acţionează. Orator convins, el captivează mulţimea. Citeşte testamentul şi arată că, în numele regelui defunct, el reconciliază pe frate cu sora lui. Ptolemeu cedează. A primit sfaturi de la Pothinus: trebuie să cîştige timp, să-şi concentreze mai întîi întreaga armată asupra Alexandriei, să liniştească spiritele în acest oraş turbulent şi incert. Se împacă deci cu Cleopatra, acceptă să mimeze că domneşte sub egida celui mai mare, el însuşi, acest mai mare, cucerit de dictatorul roman. În cîteva ore, Cleopatra trece de la starea de rogojină ia cea de regină, în plus mult iubită de un om celebru. Cezar şi Cleopatra se iubesc. Sînt inteligenţi, spirituali, vorbesc mult împreună. Cezar dezbate strategii cu o femeie. Pentru prima oară. Foarte repede constată că interesele lor concordă: să-i înlăture pe Ptolemeu, pe un alt frate mai mic, o altă soră mai mică, Arsinoe, de 15 ani, un diavol la fel de înzestrată de natură, ca şi Cleopatra; să-i îndepărteze pe Pothinus, pe Achilfas, pe consilierii şi funcţionarii lor şi să adune puterea unică în mîinile unei Cleopatre care face jocul
lui Cezar, acest joc al cărui preţ este unirea Romei şi Alexandriei, deci a imperiului lumii cunoscute. În cîteva zile, ei vor fi asediaţi în palatul lor. Pentru cei doi amanţi este o şansă în plus. Claustraţi în cel mai frumos palat al lumii, vor cunoaşte aceleaşi pericole, vor auzi şuierînd aceleaşi suliţe, vor bănui că în vinul lor a fost turnată aceeaşi otravă. Căci răgazul obţinut de Cezar ce afişase testamentul regal nu durează. În van a luat decizii pentru a-i îmbuna pe consilierii lui Ptolemeu şi pentru a fi pe placul populaţiei, înapoind insula Cipru Egiptului, renunţînd la orice contribuţii de război, evitînd să pună întreţinerea armatei sale în contul oraşului, reducînd enorma datorie a Alexandriei către Roma la modesta sumă de 10 milioane de dinari. Pothinus, care este sufletul rezistenţei, furnizează grîu stricat soldaţilor lui Cezar, îl sfătuieşte cu insolenţă să se reîmbarce cînd acesta protestează şi, simulînd că nu găseşte milioanele de dinari – pe care, în treacăt fie spus, le-ar fi putut aduna într-o singură zi, într-un oraş atît de bogat –, porunceşte să se topească odoarele din temple, pentru a emoţiona populaţia. Nu este decît un război rece. Armata lui Achillas, staţionată în oraş, face dificile ieşirile în afara palatului. Dar Cleopatra dă petreceri acolo, la care participă aristocraţii din Alexandria. Cezar învaţă să guste farmecul şi eficacitatea acestei tinere femei, care, pe lîngă latină şi greacă, vorbeşte limbile acestei răspîntii de populaţii, de la ebraică la partă, de la etiopiana la medă, de la arabă la siriană, şi care, fără pretenţii de înaltă politică, nici măcar de diplomaţie, este o intrigantă lucidă, o complotistă eficientă, o manipulatoare ce ştie să exprime cu ochii atît ambiţie, căt şi venalitate. Cultivată, gustînd deopotrivă rnatematicile şi artele, îngrijîndu-se de prestigiul său ca o orientală, poate juca jocuri ca un băiat, poate sări ca un efeb, poate trece de la mînie la un rîs nebun, regăsinduşi apoi imediat demnitatea şi dispreţul, orgoliul chiar, cînd trebuie să se apere în faţa sarcasmelor şi afronturilor fratelui ei şi ale alexandrinilor. Războiului nervilor îi succede un război deadevăratelea. Pothinus, în secret, începe să reînarmeze flota egipteană, chiar în faţa flotei lui Cezar, ancorată în lungul palatului. În cîteva ore, Cezar incendiază cele 50 corăbii de război, apoi ocupă farul şi vîrful insulei Pharos, asigurîndu-şi astfel accesul la marea deschisă. În acelaşi timp, primeşte de la Roma desemnarea sa ca dictator pe un an. Totul merge bine. Totul merge rău. Arsinoe, sora mai mică, fuge cu preceptorul său Galymede şi întîlneşte la porţile Alexandriei armata lui Achillas. împotriva Cleopatrei, care a trădat şi s-a prostituat cu Cezar, contra lui Ptolemeu, un incapabil, ea se consideră singura suverană a Egiptului. Cît despre Galymede, el se vede deja prim-ministru.
Zeiţa din Templul lui Venus Dar Achillas, care şi-a pus speranţele în Ptolemeu, cu care corespondează în fiecare zi, pretinde să o îndepărteze pe Arisinoe. Totul merge mai bine pentru Cezar, cînd află că Galymede l-a asasinat pe Achillas. Dar rămîne Pothinus. Mereu la palat, la fel de influent în oraş, ca şi în armată, şi stăpîn al hotărîrilor lui Ptolemeu. Pothinus acţionează: otrăveşte sursa de apă potabilă. Cezar ordonă săparea unui puţ şi are şansa să ajungă la o pînză de apă. Dar, într-o dimineaţă, cuvîntul „otravă“ se răspîndeşte din nou în palat. De această dată a fost ameninţat vinul lui Cezar şi al Cleopatrei. Bărbierul generalului a aflat la timp. Ancheta ajunge pînă la Pothinus. I se taie capul. Cezar ar prefera să facă război, dar, chiar cu ajutorul Legiunii împotriva armatelor egiptene, mult mai numeroase. Se limitează la hărţuieli pe chei, în apele portului, în insule, care uneori sfîrşesc rău pentru el. Într-o seară, Cleopatra îl vede întorcîndu-se ud, după ce plonjase dintr-o barcă şi îşi continuase drumul pînă la palat înot. Vestea sosirii ajutoarelor îi permite lui Cezar să redevină strateg. Această armată de întărire, venită
din Siria prin deşert, a luat prin asalt Pelusium şi s-a confruntat deja cu trupele egiptene, păstrînd gurile Nilului. Înainte de a-i prelua comanda, Cezar face ordine în situaţia politică, cu mare viclenie. Simţind iminentă, vrea să se debaraseze de Ptolemeu. După izbîndă, situaţia trebuie să fie clară: Cleopatra pe tronul Egiptului, devotată lui Cezar, căpetenia Imperiului roman. Ptolemeu deci... Micul rege este convocat de Cezar, care a deliberat mult cu Cleopatra, mai multe zile şi mai multe nopţi, la masă, în sunetele unui oboi, în pat, pe terasele luminate de lună şi izbite de valuri. – Dorisem – îi spune Cezar lui Ptolemeu, să se respecte testamentul tatălui vostru, dar evenimentele, în mod evident, se opun. Întreaga armată egipteană te cere. Păstrîndu-te aici, îi sporesc furia şi-n ochii urmaşului trec drept un tiran, care abuzează de tinereţea ta. Nu te mai împiedic să mergi la armata ta. Ptolemeu care, de la moartea lui Pothinus, a redevenit un băieţel, se sperie. Vrea să rămînă. Ştie că în calitate de şef al unei armate învinse va fi trimis la moarte. – Această armată se va bate pentru tine. Ca tu să fii în mijlocul ei, aşa cum sînt eu în mijlocul armatei romane care mi-a apărat drepturile. „Fiul Soarelui“ plînge. Se prăbuşeşte pe dale şi se agaţă de genunchii lui Cezar. Privirea Cleopatrei devine dură. Nu-i place laşitatea, nici măcar la un copil. A pierdut, să plătească. Va plăti repede. Alungat din palat, este primit pe străzi de aclamaţiile mulţimii, apoi de armată. Îl încearcă o infimă speranţă că va învinge. Doar luptă pentru religia sa, tronul său, independenţa Egiptului. Este singurul rege al Egiptului. Dar Cezar, plecat din palat pe mare, debarcă imediat, reuşeşte joncţiunea cu trupele lui Mithridate, lîngă Memfis, şi merge drept la tabăra lui Ptolemeu. Bătălia durează două zile. Este decisivă. În ziua următoare, cadavrele acoperă malurile Nilului! Corpul lui Ptolemeu este recunoscut după armura de aur, a cărei greutate l-a tras în mîl. Alexandria este calmă. Poporul s-a resemnat în faţa faptului împlinit, deci în faţa Cleopatrei. Preoţii o numesc cu titlurile rezervate succesorilor lui Ramses. O primesc ca pe o divinitate. Cu coroana dublă pe cap, cu şarpele regal pe frunte. Se prosternează în faţa ei ca în faţa vechilor zei ai Egiptului. – Vreau ca şi la Roma să fii o zeiţă, spune Cezar. Voi aşeza o statuie a ta, o statuie de aur, în Templul lui Venus. – Dacă te căsătoreşti cu mine, şi tu vei fi un zeu în Egipt, răspunde ea. – Mă voi căsători cu tine. Mă voi întoarce la Roma, voi pregăti spiritele pentru lucrurile mari ce le avem de făcut. Vei veni şi tu. Mi se va face un triumf pentru războiul Alexandriei. Îl vei împărţi cu mine. Pînă atunci fiul nostru se va naşte. Într-adevăr, Cezar, întors la Roma, îşi va primi fiul, pe Cezarion-Ptolemeu, împreună cu mama lui. Ea va vedea, aşa cum i s-a promis, propria sa statuie în Templul lui Venus. În curînd, Cezar, mereu îndrăgostit – dacă nu fidel – îşi va anunţa căsătoria cu ea şi nu va mai ascunde că este un zeu pe pămînt care se va alia cu o zeiţă. Sfîrșit Jacques Laurent În româneşte de Florentina DOLGHIN
4
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
RM
Lecturi la lumina ceaiului... TABLETĂ DE SCRIITOR
LIPITORILE
Lipitorile se află la tot pasul printre noi... Ele pot fi găsite în albiile rîurilor, pe frunzele copacilor, pe scoarța acestora... Lipitorile pot fi găsite în cancelariile domnești, în laboratoarele didactice, dar, mai ales, în actele contabile, în cabinetele medicilor, ale chestorilor etc. Povestea lipitorilor este lungă și tristă, pentru că lipitorile se atașează de oameni din orice poziție socială. Ele îndeplinesc un rol important pentru comunitățile de lipitori care nu au caracter, nu au reguli, nu au bun-simț, de-asta li se spune lipitori... Se aciuează acolo unde le e cald, unde simt că vor prinde vreo funcție sau vreo gradație care să le îndulcească viața, și sînt lăsate în pace, să facă ce vor, că și așa nu fac nimic, numai să nu cumva să se răzvrătească... Își duc traiul printre noi, dar nu după reguli creștine, fiindcă ele au propriile reguli după care își ghidează cursul vieții odată ajunse în orice funcție... Am cunoscut destule lipitori, care nu au făcut altceva decît să pătrundă cu de-a sila în intimitatea celor de bună credință, ca apoi să-i devoreze... Deunăzi am aflat că lipitorile umblă în gașcă și nu se lasă pînă ce nu-și găsesc locuri călduțe și beneficii grase de pe urma celor pe care îi slujesc. Am întîlnit de-a lungul vieții destule lipitori, mari și mici, de toate soiurile, care, cu viclenia care le caracterizează, nu au renunțat nici în ruptul capului să-și gîdile stăpînii pînă ce le-au luat scaunul de sub fund, că ele știu unde să se vîre
și cu cine să lucreze, și pe cine să prelucreze. Vor să stea de fiecare dată în fruntea bucatelor, dar nu a bucatelor muncite de ele și nici de cei în slujba cărora roiesc. Lipitorilor nu le pasă de cei care nu au masă, nu au casă, nu au unde să pună capul să se odihnească; ele știu de necăjiții sorții, pe care doar îi bat pe umăr, de ochii lumii, că ele știu cum să-și coordoneze viața întru trai bogat, fiindcă scopul lor e agoniseala pe care și-o adună din truda bietelor furnici. M-am înfiorat de fiecare dată cînd am întîlnit o lipitoare și am văzut cît de dizgrațioasă și parșivă e, umblînd cu ochii peste tot, numai să mă privească în ochi nu era în stare. Avea acel chip de lipitoare escroacă, de lipitoare perfidă, care roiește pretutindeni ca să-și umple buzunarele cu darurile oferite de cei în slujba cărora e angajată... M-am temut de lipitori întreaga mea viața, pentru simplu fapt că ele nu fac bine omenirii, nu fac bine societății, dar mai ales, nu fac bine copiilor și generațiilor următoare, pentru că ele lucrează în afara credinței și în afara luminii pe care cu toții o vrem în viețile noastre... Lipitorile se știu bine între ele și caută să formeze un lanț al lor atît de puternic, încît nimeni să nu se pună în calea lor, întrecîndu-se între ele, care mai de care, să devină lipitoarea cea mai căutată, cu acces la
Restituiri • Restituiri • Restituiri
Filmul biografic ºi cîteva dintre păcatele lui
Cu ajutorul cinematografiei individul a putut să capete o imagine, chiar dacă adeseori superficială, despre figurile importante ale umanității, de la Christos la Napoleon, de la Cezar la Michelangelo Buonarotti. Chiar acolo unde literatura s-a arătat intimidată de complexitatea unor mari personalități, cinematografia, cu mai mult curaj și cu inconștiența sublimă a copilăriei, s-a pus pe treabă. În această privință filmul s-a arătat mai curajos decît literatura, dar această îndrăzneală ascundea și destulă superficialitate. Shakespeare, în ciuda geniului său, nu s-a încumetat, de pildă, să dea imaginea unor oameni atît de complecși cum au fost, de pildă, Christos sau Socrate, filmul însă nu s-a intimidat cîtuși de puțin. Cinematografia este o artă căreia totul i se pare posibil, de aceea viețile oamenilor iluștri au constituit, încă de la început, o sursă de inspirație poetică și de afaceri rentabile. Această inițiativă a cinematografiei are și merite indiscutabile, are și păcate de neiertat... Normal este, în cazul de față, să începem cu păcatele, căci sînt într-adevăr foarte mari... Care a fost păcatul capital al filmului? Eu cred că prea exagerata familiaritate, intimitatea dusă pînă la vulgaritate cu oamenii de prim rang, figuri tragice, devorați de patimi înalte. Prea adeseori Napoleon era un individ cu burticică prematură care stăpînea Europa și nu-și stăpînea zvăpăiata soție legitimă. Foamea de amănunte picante, de cele mai multe ori inventate, a făcut ca multe figuri istorice să apară ca niște bieți oameni care nu știu pe unde își scot cămașa. A fost o eroare. Eroii nu pot fi discreditați chiar așa ușor. Publicul se amuza cînd Napoleon era prezentat ca un bărbat încornorat, dar el simțea că nu acesta era întregul, adîncul adevăr... Nu mi-a plăcut nici cînd Bunuel în ,,Calea Lactee” (altfel, ce film mare!) mi l-a prezentat pe Christos într-un Mercedes, tentativa de bagatelizare era prea vizibilă ca să fie și convingătoare... E foarte ușor să bagatelizezi o figură legendară și greu, mult mai greu, s-o înțelegi. ,,Viețile celebre” au fost, și mai sînt încă, o mană cerească pentru film, soluția cea mai la îndemînă de
a scăpa de ruină financiară... Puține filme pe această temă au fost niște căderi. Chiar un Napoleon deformat sau un Cezar luat peste picior prezintă interes pentru public. Așa se face că s-au ecranizat și pagini din Noul Testament și potopul lui Noe, și viața Teodorei, frumoasa împărăteasă a Byzanțului. Din dorința de a arăta că și eroii sînt oameni, se exagera evident dimensiunea sentimentală a vieții acestora. Prea multe femei se perindau prin patul unor oameni care, evident, aveau griji mai mari. Cezar n-a rămas în istorie fiindcă i-a cedat Cleopatrei... sau fiindcă obținuse din partea senatului dreptul de a-și acoperi chelia cu august coroană. El a fost, în primul rînd, istoric, strateg, filozof și om politic de geniu. Substanța acestor mari personalități, confruntarea lor cu timpul și societatea lor – erau ignorate cu feerică energie... Nici un film despre teribilii dictatori ai Romei n-a ajuns la adîncimea lui Suetonius – Suetonius îl vedea din adînc. Vă amintiți ce magistral descrie istoricul moartea lui Nero? Tiran absolut, stăpînul lumii întregi, Nero avea obsesia realizării prin artă; în clipa apropiatei morți a spus: ,,Ce mare artist moare cu mine”. El avea sentimentul că pierde posibilitatea de a se mai exprima în artă, tronul Romei avea pentru el mai puțină importanță. Am insistat mai mult asupra acestui personaj, ca să subliniez cît de adînc îl vedea literatura încă acum 2.000 de ani și ce superficial ni l-a redat filmul în zilele noastre. O puzderie de filme de o prostie gigantică, feerică și costisitoare s-au făcut despre Nero, nebunul împărat al Romei. Obsesia spectaculosului i-a fost fatală celei de a șaptea arte. În loc să ne arate complexitatea adîncă a lui Nero – și, slavă domnului, Suetonius dăduse atîtea indicații – regizorii, obsedați de superproducții, se ocupau de incendiul Romei, de flăcări, de mușchii gladiatorilor. Superproducțiile s-au dovedit o formă superficială de înțelegere a măreției și tragismului istoriei. Intimitatea excesivă s-a dovedit și mai nefastă în filmele care încercau să reînvie figurile unor mari artiști ca Chopin, Michelangelo, Beethoven, Berlioz. Procesul creației e un proces profund interior, și aici mijloacele
cele mai înalte poziții politice, sociale, umane... Ele sînt atît de periculoase și atît de prefăcute încît nu-ți dai seama cît de ușor te pot păcăli, fiind în stare să-ți ia oricînd și ultima firimitură de pîine de la gura copiilor tăi... Rostul lor acesta este; deaceea ele se înghesuie în vîrful societății și caută să racoleze cît mai mulți naivi cărora să le inspire încredere, pentru a le păstori destinul prin șarlatanii. Niciodată nu am agreat lipitorile și m-am ferit de ele ca ăla de tămîie, ca om simplu ce sînt, cu dragoste de lumina soarelui, de culorile cerului... Lipitorile nu vor înțelege niciodată că lăcomia lor, dorința de a-și însuși totul de la alții – bunuri materiale, spiritul omului - provoacă dezgust și lehamite. Iată de ce scriu despre vietățile astea, despre care sînt convins că doar ele întrețin și propagă ciuma umană ce colcăie în toate formele de existență în lumea de azi. De aceea, pentru oamenii de bună credință, toată gratitudinea noastră și respectul, pentru că nu uită să fie devotați familiei, comunității în care trăiesc și care ar duce-o destul de bine dacă nu s-ar afla printre ei cohortele astea de lipitori. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental” exterioare ale filmului s-au dovedit neputincioase. Marii artiști de geniu ies prost pe ecran, fiindcă marea lor personalitate e redusă de dimensiunea unor artiști minori... Și apoi această exagerată intimitate... Îmi amintesc de un film despre Chopin, văzut cu ani în urmă. Mi-a rămas în minte un dialog din acel film. Atîtea au trecut peste mine, dar nu l-am uitat. Stupiditatea are puterea ei de conservare. Cred că scena era cam așa. Balzac o întreba pe George Sand ,,Ce-ai făcut aseară?”. George Sand răspundea cu aerul unei amfitrioane puțin cam obosită de zelul musafirilor: ,,Păi, ce să fac – răspundea George Sand lui Balzac, care o asculta cu mare atenție – am stat cu Chopin, nu se simțea prea bine... A venit și Baudelaire, dar n-a stat mult...”. Balzac se mira. Apoi George Sand continua: ,,Am vrut să ieșim la plimbare, dar în pragul casei cu cine dau nas în nas?” – ,,Cu cine?”, se arăta foarte interesat autorul ,,Iluziilor pierdute”. George Sand răspundea prompt: ,,Cu Delacroix. Nu știu de unde venea...”. Balzac se mira iarăși: ,,Formidabil!”. Istoria s-ar putea să fi fost chiar așa... Lui Balzac îi plăcea s-o ia, din cînd în cînd, peste picior pe George Sand, dar acest aer de nonșalanță, această vînzoleală de genii, naște sigur ridicolul. Dintr-un balcon, o doamnă striga tare, ca s-o audă toată strada: ,,Baudelaire, Baudelaire, vino te rog pînă sus!”. Charles Baudelaire răspundea: ,,Vin imediat!”. Sigur că memoria mea deformează, dar nu foarte mult și nu în substanță. Cred că au fost în acest film, care colcăia de genii și de celebrități, dialoguri și mai ridicole. Dar chiar cu acest greu tribut plătit superficialității, filmul a făcut foarte mult prin încercarea de a reînvia figurile importante ale umanității. În ,,Război și pace” sub protecția geniului lui Tolstoi, cineaștii ne-au adus o imagine complexă a lui Napoleon și a țarului Alexandru, a Europei anului 1812. Dacă n-ar fi fost decît introducerea în pictura lui Van Gogh și a sculpturii lui Michelangelo, filmele biografice dedicate acestor titani tot meritau să fie văzute cel puțin de două ori... Discreditarea superproducțiilor, care este în primul rînd un merit al spectatorilor, va ajuta filmul să ne prezinte marile personalități în adîncimea, frumusețea și eternitatea lor. TEODOR MAZILU (Text reprodus din revista ,,Cinema”, august 1973)
RM
5
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... În amintirea Părintelui Nicolae Bordașiu (II)
Din cauza frecventării acestui grup, viitorul Părinte Bordașiu intră în atenția organelor de Securitate. ,,În 1948, am redactat niște fluturașimanifest împotriva manifestației de 1 Mai, care era în Săptămîna Paștelui” – mărturisește Părintele. Îi avea colegi de facultate pe cei care vor deveni, mai tîrziu, Mitropoliții Nicolae Corneanu, Antonie Plămădeală și Valeriu (Bartolomeu) Anania, Episcopii Roman Stanciu, Gherasim Cristea, Teodor Arăpașu (viitorul Patriarh Teoctist). Îl va cunoaște, de asemenea, pe Gala Galaction, care preda Vechiul Testament, precum și pe Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, Benedict Ghiuș ș.a. Îndemnați de Părintele Arsenie Boca, studenții din Asociație (care, de fapt, purta numele Asociația Tineretului Ortodox Studențesc) încercau să bareze activitatea Uniunii Tineretului Muncitor, care atrăgea tinerii să adopte noua politică comunistă și să se înscrie în această uniune. Cităm, din articolul lui Laurențiu Cosmoiu, mărturia Părintelui Bordașiu: ,,Toate acțiunile noastre au ajuns să fie cunoscute comuniștilor. Aceasta a fost învinuirea cea mai invocată la condamnarea mea în lipsă la 20 de ani temniță grea”. Ca să nu fie arestat, a fugit și a stat ascuns și, după 7 ani, vine în satul natal al tatălui său, Husasăul de Criș, de unde a fost arestat pe 18 iulie 1955. ,,În acea dimineață de seceriș, cînd au năvălit în casă lucrătorii Răului și mi-au cerut să le predau armamentul pe care îl aveam, le-am arătat Biblia – singura armă pe care o aveam asupra mea”, mărturisește Părintele despre momentul arestării. În diferitele celule prin care a trecut, i se părea că e mai degrabă într-un fel de mînăstire, în comparație cu ascunzișul unde stătuse închis atîția ani, între patru pereți, unde vedea lumina zilei doar prin ochiul ferestrei. După eliberare, a lucrat ca muncitor necalificat, apoi ca tehnician la Institutul ,,Ion Cantacuzino”, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru întîia oară, în România, gamaglobulina din sînge retro-placentar. În 1968, Slăvitul Patriarh Justinian, precum și ministrul Mircea Malița i-au schimbat cursul vieții, insistînd să fie numit ca Profesor la Seminarul Teologic din București. A fost hirotonit diacon, apoi preot, de sărbătoarea Sfîntului Andrei, în 30 noiembrie 1969. Cu forțe noi, a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, avîndu-l îndrumător pe Părintele Stăniloae. În 1973, a plecat la studii la Paris, unde a cunoscut personalități de seamă: Eugen Ionescu, Emil Cioran și pe Preotul Virgil Gheorghiu. După ce s-a întors în țară, a revenit ca profesor la Seminar pînă în octombrie 1981, cînd a fost transferat la Biserica ,,Sf. Silvestru”. A fost printre cei dintîi care au început predarea Religiei în școală. A publicat studii și predici (,,Frumusețea și însemnătatea preoției după Sf. Grigore Teologul”). Un merit deosebit îl constituie faptul că, împreună
cu Părintele Galeriu (care slujea la această Sfîntă Bierică încă din 1975, Parohie de care și-a legat numele difinitiv), a intrat în legătură cu Biserica ,,San Silvestro” din Roma pentru a obține Moaștele Sfîntului Silvestru, pe care le-a adus de la Roma Preafericitul Patriah Teoctist și le-a depus la Biserica ,,Sf. Silvestru” la 3 noiembrie 2002. A făcut parte, în mai multe legislaturi, din Adunarea Eparhială Distincția Crucea Patriarhală, înmînată Părintelui Nicolae Bordașiu de Patriarhul Daniel și Permanența Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștiului. A în mijlocul credincioșilor de la Parohia «Sfîntul fost distins cu rangul de Iconom Stavrofor de către Silvestru», cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Preafericitul Patriarh Justinian și apoi și de către Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Preafericitul Patriarh Teoctist. După trecerea la cele Înaltsfinția sa a adus omagiu familiei de Preoți veșnice a Părintelui Galeriu, în august 2003, este Bordașiu, făcînd cunoscut faptul că un înaintaș al numit Paroh al Bisericii ,,Sf. Silvestru” pînă în anul Părintelui Nicolae – Preotul Ioan Bordaș – a fost 2010. În 2017, a fost decorat cu cea mai înaltă distincție prezent în țara vecină cu mai bine de 200 de ani în a Bisericii Ortodoxe Române – Crucea Patriarhală. urmă, unde a slujit de la întemeierea uneia dintre A slujit cu dragoste și dăruire la renumita Biserică cele mai importante parohii ale Episcopiei Ortodoxe ,,Sf. Silvestru” pînă la trecerea în veșnicie, pe 9 Române din Ungaria, de la Mecherechi. Românii de noiembrie 2018. A fost înmormîntat în Cimitirul acolo îl prețuiesc pe urmașul său care «a îndurat în Mînăstirii Cernica. A trăit o viață închinată Credinței regimul trecut și s-a înălțat deasupra tuturor valurilor și Ortodoxe strămoșești, Neamului și Țării. Și Dumnezeu provocărilor, rămînînd cu sufletul deschis și cu inimă l-a blagoslovit cu sprijinul permanent al Doamnei senină și împărtășind cuvîntul lui Dumnezeu pînă în Preotese Rodica-Gabriela – fiica Preotului Virgil cea din urmă clipă a vieții»”. Mulțumim, Înaltsfinte Runceanu din Zărnești (BV), cu care s-a căsătorit pe Părinte Siluan, pentru această laudă adusă Părintelui 16 ianuarie 1966, în București. Chiar și sporadic, am Nicolae Bordașiu, laudă care-l caracterizează și ținut legătura cu dumneaei, am înțeles că e total dăruită pe care o poartă în suflet orice credincios care i-a Credinței și mi-a spus că nu acceptă abateri și nici ascultat sfatul. Mulțumim și Doamnei Prezvitere vorbe, observații la adresa slujitorilor Bisericii. I-am Rodica-Gabriela Bordașiu pentru organizarea spus că și Sfințiile lor sînt oameni și nu sfinți. Ne-a acestei Sfinte Slujbe care a cuprins nu numai anii impresionat slujba de pomenire și parastasul organizat vieții și activității Părintelui Nicolae Bordașiu, ci și la Parohia ,,Sfîntul Silvestru”, la centenarul nașterii amintirea Sfinției Sale rămasă în sufletul celor care Părintelui Bordașiu, despre care aflăm din Ziarul l-au cunoscut. LUMINA (23 mai 2024, p. 7), unde evenimentul e După cum am specificat încă de la început, e relatat de Diac. Vasile-Robert Nechifor. Redăm greu să se cuprindă, într-un articol, viața, activitatea cîteva rînduri din acest articol: ,,La ceas jubiliar, soția Părintelui Nicolae Bordașiu, suferințele îndurate sa, prezvitera Rodica-Gabriela Bordașiu, precum și pentru slujirea Credinței noastre Ortodoxe. A avut alți membri ai familiei sale, dar și credincioși care au chemare pentru Preoție, cu o pregătire multilaterală primit de la el sfat duhovnicesc s-au unit în rugăciune teologică și filosofică și, cu cît s-a adîncit în studii la Sfînta Liturghie și la slujba Parastasului, oficiate și adevăruri, cu atît s-a accentuat înțelegerea față de de Preasfințitul Părinte Siluan”, Episcop ortodox oameni. Să ne rugăm la Dumnezeu pentru Sfinția Sa român din Ungaria, care ,,a poposit miercuri, 23 mai, și, în încheiere, redau poezia pe care i-am trimis-o în ultima scrisoare: În arcul de lumină după ploaie Ce se-nălța din vale peste deal, Simțeam cum sufletul mi se-nconvoaie Ca să-nfășoare locul meu natal
Mi-am coborît privirea pe meleag, Cu ochii plini de lacrimi mari, fierbinți Să văd platoul cu mormîntul drag Și crucea străjuindu-i pe părinți Și-atunci cînd vreun necaz m-a copleșit, Puterea gîndului fiind enormă, În rugăciuni și-n Crez m-am adîncit Și parcă renășteam sub altă formă Eu n-am uitat că e o verticală, Că e prezent oriunde Dumnezeu – În Cer și pe Pămînt – și că-n finală Mă voi topi și eu în curcubeu. În gînd, vă sărut, și azi, mîna, Părinte. Sfîrșit ELIS RÂPEANU
6
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã
Groaznicul cutremur de sîmbătă noaptea (II) Urmările cutremurului
Consecințele au fost dezastruoase: numărul estimat al victimelor a fost de 1.000 de morți și de 4.000 de răniți, majoritatea din Moldova (din cauza contextului în care s-a produs, cifra exactă a victimelor nu a fost cunoscută, informațiile fiind cenzurate în timpul războiului). În București cutremurul s-a soldat cu circa 300 de morți (cei mai mulți dintre aceștia datorită prăbușirii blocului Carlton, cea mai înaltă construcție executată din beton armat existentă în capitală în acea perioadă). În București: O notă publicată în numărul din 17 noiembrie 1940 al săptămînalului „Gazeta municipală” centraliza în mod succint efectele cutremurului asupra construcțiilor din București: „După o statistică sumară, s-au primit la serviciile tehnice ale primăriei reclamațiuni pentru aproape 10.000 de imobile avariate de cutremur. În același timp, s-au executat reparațiuni de proprietari fără a mai încunoștiința organele comunale la un număr egal de imobile. În Capitală sînt azi 80.000 de imobile. De unde rezultă că aproape un sfert au avut nevoie de reparațiuni sau de refaceri”. Sute de locatari sub ruinele blocului Carlton: „Blocul Carlton, al treilea din Capitală în ceea ce privește înălțimea, nu mai este. Colțul ocupat de el pînă acum cîteva clipe, este gol. Mormanele cenușii de moloz stau halde încă fumegînde, lăsînd ici și colo să se ridice în besna nopții vergelele frînte de fier ale betonului, cari se întind crispate ca și mîna celui tîrît în fundul apelor și acoperit de ele, caută zadarnic ajutor... Dedesubtul acestor mii de tone de beton ce s-a sfărîmat ca sticla, sub mormanele de cărămizi și moloz, zac oameni, zac toți acei care locuind în palat, au fost surprinși de cataclismul deslănțuit. Sînt – după primele calcule – aproape 500 de morți. În afara acelor care aflîndu-se în subsol în clipa producerii cutremurului, au fost înmormîntați de vii, de cele unsprezece etaje ale clădirei prăbușită peste ei” (ziarul „Curentul” – numărul din 12 noiembrie 1940). La Palatul Poștei și Palatul Justiției: „La Palatul Poștei s-au prăbușit frizele de pe acoperiș, prăvălinduse în Calea Victoriei. Un bolovan a căzut într-un taxi. La Palatul Justiției ceasornicul de deasupra întrării s-a desprins, căzînd pe scări” (ziarul „Universul” – numărul din 12 noiembrie 1940). Pe strada Lipscani și pe Calea Griviței: „În strada Lipscani, deasupra magazinului «Turnul de aur», s-a prăbușit întreg tavanul căzînd în magazin. Un alt tavan, tot din strada Lipscani, s-a prăbușit, fără
a pricinui pagube prea importante. În cîteva magazine rafturile s-au răsturnat; dis de dimineață negustorii cărau obiectele din casele avariate de cutremur. La magazinul «Sora» din calea Griviței, în fața Gării de Nord, s-a prăbușit o parte a acoperișului, iar o altă parte a rămas capricios suspendată în aer. Dărîmăturile au căzut în stradă” (ziarul „Universul” – numărul din 12 noiembrie 1940). Prăpădul cutremurului în Prahova: „S-a dărîmat complet imobilul din str. Kogălniceanu, proprietatea primăriei municipiului, unde se instalase de cîteva zile depozitul de vînzare a ziarului Cuvîntul. A mai fost dărîmat imobilul din piața Unirei deasupra magazinului «Olaru», un imobil în «Arasta» pe str. Cavafi, Biserica Sf. Pantelimon complet dărîmată, biserica Sf. Gheorghe Vechi dărîmat Naosul, Sf. Ecaterina, Sf. Împărați, Sf. Spiridon, toate au cîte o turlă căzută. Palatul Școalelor de comerț are un perete căzut. Liceul Sf. Petru şi Pavel deteriorate toate sălile de clase, Palatul Justiției crăpat pe mai multe locuri, dărîmat un luminator; Cercul de recrutare un perete căzut complet avariat, Sfatul Negustoresc complet avariat; Palatul Camerei de comerț un perete din stradă căzut; hotelurile Carol Palace și Băicoi complet avariate și evacuați pasagerii; un imobil pe str. Rudului nr. 16 complet distrus; tăbăcăria H. Hristudorescu dărîmată; Căminul corpului didactic primar un etaj și acoperișul căzut peste un imobil de alături al d-lui Dumitru Andrei dărîmîndu-i mansarda; casa Prundaru; casa Săndulescu din str. Romanescu; casa d-lui av. Gh. Manolescu fost primar al municipiului grav avariată cu pereții distruși; casa dr. P. Tomoşoiu, casa redacția ziarului Universul. Ca să le mai numărăm ar fi prea lungă lista, destul să arătăm că nu mai există nici un imobil în bună stare; toate au ziduri căzute, tavane dărîmate, crăpături imense; în sfîrșit, tot orașul este o ruină. Au fost dărîmate coșurile fabricilor și rafinăriilor de petrol din jurul orașului. Magazinele din oraș, în special cele cu alimente au suferit pagube importante” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940). La Tîrgoviște: „Din primele cercetări s-a constatat că orașul nostru a fost grav încercat. Astfel, au suferit grave avarii prefectura, primăria, localul inspectoratului școlar, școalele primare nr. 1 băieți și 1 fete, banca Binga, casa Pușcaru, comercianții Şuculescu și Barnucis, cinematograful Gloria și bisericuța Tîrgului, Lemnului, Sf. Gheorghe și Sf. Nicolae-Andronești, administrația financiară, casa avocaților Ciornei. Șapte case sînt complet dărîmate, iar sute de case au zidurile crăpate. Multe sînt în pericol de a se prăbuși. Turnul istoric Chindia a fost crăpat în mai multe locuri. În județ, situația din primele știri culese de autorități și pe cale particulară este următoarea: în Pucioasa s-a dărîmat sanatoriul Casei centrale și au suferit grave stricăciuni biserica și casa avocatului Teodor Constantinescu. La colegiul național de la mînăstirea Dealul, cutremurul a făcut impropriu localul școalei și locuințele
RM
profesorilor și elevilor. Turnul mînăstirii și uzinei au fost dărîmate. Școala a fost evacuată în cursul zilei. Nu sînt victime. Mînăstirea de maici Viforîta a fost grav deteriorată, împreună cu cea mai mare parte din chilii. S-au dărîmat case în toate comunele din județ. Localurile stațiilor C.F.R. Titu și Văcărești sînt în parte dărîmate. Au avut de asemeni mult de suferit multe biserici din oraș și județ. Pînă în prezent, se dau ca sigure 200 de case dărîmate” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940). La Galați: „Cutremurul catastrofal din dimineața zilei de azi a fost simțit însoțit de sgomote subterane. El a provocat un adevărat dezastru. Catedrala episcopală a fost grav avariată. Marea capelă a fost scoasă din încheieturi și aruncată lîngă un turn al catedralei care a fost deplasat. Palatul prefecturii, care e o podoabă a orașului, a devenit inutilizabil. Pe treptele de la intrare a fost aruncată o masă de zidărie. La biserica elenă, ca şi în alte edificii publice, s-au produs surpări grave. Localul vechi al gării de pasageri precum și cel nou sînt într-o stare jalnică. Trenurile de persoane nu mai pleacă din stația locală, din cauza deplasării podului de Bărboși. Cutremurul a provocat și mai multe incendii. În str. Piața Moruzzi a luat foc un mare magazin de coloniale cu două etaje. Focul s-a întins și la alte clădiri. Reprezentanții autorităților, d-nii gen. Popescu, comandantul corpului teritorial și Ibrăileanu, primarul municipiului, au luat măsuri de rigoare. (...) În spitale au fost internate aproape 100 de persoane. Se crede că sînt peste 30 de morți. În port cutremurul a făcut ravagii înspăimîntătoare, dărîmînd jumătate din clădiri. Localul N.F.R. a fost grav avariat. Se lucrează la consolidarea clădirilor ce amenință să se prăbușească. Rețeaua de fire de la tramvaie e distrusă. Echipe de lucrători lucrează la repararea firelor. Aspectul orașului este îngrozitor. Pagubele sînt incalculabile” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940). La Pitești: „Piteștenii au trecut, astă noapte, prin clipe de groază. La ora 4 fără 18 minute, un cutremur extrem de puternic, a făcut ca majoritatea clădirilor, cu sau fără etaj, să se miște din temelii și să sufere crăpături și dărîmături serioase. Panica printre locuitori a fost de nedescris, mai ales că la acea oră toți dormeau. În timp ce pereții și plafoanele crăpau și se prăbușeau sub ochii lor, fiecare se grăbea să iasă mai repede din casă, îngroziți, mai ales de sgomotele subterane ce se auzeau. În județ au fost și victime omenești, ale căror nume, la această oră, încă nu ne sînt cunoscute” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940). La Brașov: „Cele mai mari stricăciuni s-au produs la clădirile din apropierea muntelui Tîmpa. Pe străzile Regina Maria și Ion I. C. Brătianu aproape nu există clădire care să n-aibă stricăciuni. Acoperișurile de la clădirile vechi s-au dărîmat complet. (...) Cutremurul a produs mari stricăciuni la majoritatea clădirilor din oraș. Cele mai însemnate au fost la palatul inspecției 8-a C.F.R., regimentul de infanterie, al cărui acoperiș și coșurile de la sobe s-au dărîmat, palatul școalei de subofițeri al cărui acoperiș a fost complet dărîmat, fabrica Scherg unde au crăpat zidurile, iar coșul cel mare a fost dărîmat; clădirea liceului Meșota, vila Kertsch, Banca Națională, aripa stîngă a palatului poștei, casa protopopului Ilie Hociotă, Banca săsească de economie; închisoarea civilă, unde coșurile și partea de sus a zidurilor s-au dărîmat; palatul prefecturii județului, cinema Corso, liceul industrial de băieți, unde au crăpat zidurile la ateliere, hotel Coroana, ş.a.” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940). Sfîrșit Deieri-deazi. blogspot.com
RM
7
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
File de istorie
Emil Racoviță, în aventura cercetării Patagoniei (II) „Basmul cu vulpea șireată nu se dezminte nici în Patagonia” (2)
Despre un călăreț semeț și marțial, întîlnit pe drum pe 9 noiembrie: „Calul necunoscutului ne-a atras atenția numaidecît prin frumusețea lui excepțională. Nu mai puțin interesantă era figura călărețului. Era un bărbat bine făcut, brun, cu barba ascuțită, care se ținea în șa cu o ținută marțială de general mexican. Bănuiam în el un «estanciero» bine situat. Și nu m-am înșelat, căci mister Molesworth era stăpînul exclusiv a mii de oi, a sute de cornute și de cai, avînd în afară de aceasta și funcția onorifică de comisar al pampasului pentru guvernămîntul de Santa Cruz. Văzut mai de aproape, seniorul apărea mai puțin interesant, căci duhnea a băutură și vorbea o spaniolă foarte afectată. Avea, în schimb, o casă excelentă din piatră acoperită cu tablă ondulată, la confluența lui Rio Gallegos cu Rio Rubio, pe care l-am trecut prin vad. Casa, ca și omul, foarte frumoasă la exterior și mobilier, era tot atît de răvășită pe dinăuntru ca și stăpînul însuși”.
„Gîște, lișițe, rațe au intrat unele colecția mea științifică, altele în cazanul cu ciorbă” Mostră de umor pe 11 noiembrie: „Înaintam poticnindu-ne la fiecare pas, ținînd de căpăstru caii ce se smuceau înspăimîntați, rupînd sub ei pămîntul în gropi adînci. Cu această ocazie făcui cunoștință cu nenumărați sfinți ai calendarului catolic, pe care tovarășii mei creoli și spanioli îi pomeneau cu ardoare, însă fără smerenia lor proverbială. Ardou, care lucrase la estancia unei misiuni, cred că nu a omis pe niciunul. Singurul sfînt ortodox invocat atunci a fost cel pomenit de mine, cu toată evlavia, în momentul cînd m-am văzut din nou în șa. Gîște, lișițe, rațe au intrat unele
în colecția mea științifică, altele în cazanul cu ciorbă și, chiar fără să fiu în clar cu speciile la care aparțineau, leam găsit foarte gustoase”. Observație sociologică pe 14 noiembrie: „Ne întîlnim cu lavaderos, cei care spălau aur la poalele muntelui Baguales, căci Patagonia devenise un dorado al aventurierilor, recrutați de pretutindeni, din cele mai decăzute specimene ale societății umane, ce căutau aici, adesea în van, o îmbogățire rapidă și fără prea multă bătaie de cap. O întîlnire cu acești «desperados» este în orice caz mai de temut decît una cu triburile indiene, mă asigură Moreno, căci, negăsind aurul pe care îl căutau, existența lor mizerabilă îi silește să utilizeze pistolul fără prea multă ezitare”.
„Peonii noștri creoli mă asigură că bufnițele sînt reprezentanți ai diavolului pe pămînt”
Pe 15 noiembrie 1897, Racoviță ajunge în Golful Ultima Esperanza, proiectul fiind acela de a se îmbarca pe vasul Azopardo, care urma să-i înlesnească revenirea în strîmtoarea Magellan, adică locul de întîlnire cu Belgica. Numai că – iar consecințele vor fi pozitive – vaporul a întîrziat, Racoviță consemnînd: „Deocamdată, un singur vas chilian ancorează în port. Cercetez împrejurimea. Observ un condor, probabil Cathartes aura, ce se rotește deasupra mea. Colectez nevertebrate terestre și acvatice”. Așa că, dacă astrele s-au aliniat în sens pozitiv, optica sa fiind de a nu rata nicio oportunitate de cercetare, Racoviță a decis să profite de întîrziere și s-o transforme din inconvenient în beneficiu. A întreprins, deci, mai multe excursii, notînd în jurnal: „Azi dupămasă am fost să vizităm o peșteră. Călărim timp de două ore printr-o regiune bîntuită de foc. Iarba și copacii carbonizați au un aspect dezolant. Peștera se află la picioarele unei faleze imense de stîncă, în care se cască uriașă și întunecată o intrare largă de 75 m și înaltă de 35 m. Cu emoție pătrund sub bolta acestei lumi, probabil nicicînd umblată de om. Dar Punta Arenas, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. speranțele mele rămîn nesatisfăcute, căci după Desen de Évremond de Bérard un traseu de 250 m, grota devine impenetrabilă.
Golful St. Nicolas, Patagonia, la mijlocul Secolului al XIX-lea. Desen de Évremond de Bérard
Nici concrețiunile calcaroase nu sînt prea deosebite. În schimb, în adîncul grotei, pe o stalagmită, tronează tăcută, în beznă, o bufniță albă cu benzi brune pe aripi. Tabloul este impresionant, căci lămpile noastre aprind fosforescențe galbene în ochii ficși ai păsării, care iau un aspect cu adevărat înfricoșător. Peonii noștri creoli nu întîrzie să-și facă cîteva cruci și mă asigură că bufnițele sînt reprezentanți ai diavolului pe pămînt și că aceste păsări au fost surprinse bînd uleiul din candelele agățate sub icoanele sfinților”. Vaporul nu va sosi nici în a cincea zi, așa că, pe 20 noiembrie 1897, Racoviță a decis să plece spre Punta Arenas călare (împreună cu Alvarez și cu peonul său, Baltazar), întreaga colecție de plante și de animale, adunată în zece zile de drumeție, urmînd să fie încărcată pe un vas care urma s-o aducă la Punta Arenas. A încărcat rodul trudei sale, numai că totul se va duce pe apa sîmbetei, pentru simplul motiv că întreaga încărcătură științifică va cădea pradă șobolanilor. Cei care vor afecta, peste luni de zile, viața oamenilor de pe Belgica.
Tehuelche, „distruși fără cruțare de către cuceritori, bineînțeles în numele civilizației” Racoviță pleca, aşadar, spre Punta Arenas, dar pe un alt traseu decît cel pe care venise, ajungînd după patru zile și constatînd că Belgica tot nu-și făcuse apariția. Astfel încît, după două zile, va insera în jurnal observațiile sale de multe zile asupra lui Ardou, „un gaucho de cea mai pură speță, pe care l-am studiat tot timpul călătoriei mele. Un gaucho la prima întîlnire cu un străin este taciturn și închistat în propria-i demnitate. Nu suferă să i se vorbească răstit, dar la vorba domoală acționează fără șovăire. El poate suporta insulta în tăcere, însă din acel moment, ideea răzbunării îl stăpînește. O jignire mai gravă are asupra lui efectul cîrpei roșii fluturată în fața unui taur și răspunde prompt și la fața locului cu tăișul periculos al macetei. Vocea lui e dulce și joasă. Trăsăturile și ochii îi sînt de o remarcabilă rigiditate și este măsurat în gesturi. Însă sub această mască liniștită mocnește un vulcan gata oricînd să erupă. Este în caracterul lui un amestec bizar de ură și devotament, de generozitate și sobrietate. El servește cu sinceritate pe cel pe care îl iubește, sinceritate cu atît mai admirabilă cu cît este dezinteresată. Acest fiu al naturii ignorează valoarea banului, pe care îl disprețuiește. Este însă în stare să ucidă dacă i se refuză un singur pesos din drepturile lui. Pe această lume, gauchos sînt oamenii cu care este cel mai ușor să trăiești în pace și înțelegere, dacă nu le jignești mîndria care-i caracterizează”. În aceeași zi, povestește Racoviță, „am ocazia să studiez mai de aproape și cîțiva din străvechii stăpîni ai noului continent, o familie de «indios» din tribul Tehuelche, care mai populează sporadic Patagonia sudică. Ei s-au pripășit la Bouvallot după o mare secetă care i-a coborît din înălțimea ascunzișurilor lor din munți. Mi-am dat seama că afirmațiile primilor navigatori care-i întîlniseră sînt de domeniul fanteziei. Patagonia nu este, așa cum se credea, «Terra geantes», Tehuelche nu sînt niște uriași înspăimîntători. Ce e drept, înălțimea bărbaților depășește întotdeauna media de 1,70 m, ceea ce este totuși remarcabil, mai ales cînd ai în față un grup mai numeros. Departe de a fi roșie, pielea lor este de culoare măslinie. Capul masiv, fața lată, trupul bine legat indică virilitate și forță. Ei nu mai poartă nici pieile de guanaco, cu care se înfășoară de obicei, și din costumul lor mai păstrează doar curelușa de piele din jurul capului, ce le fixează părul cu fir gros și negru. Neamul lor e pe cale de dispariție prin amestecul lor cu albii, dar în special din cauză că au fost distruși fără cruțare de către cuceritori, bineînțeles în numele civilizației”. (va urma) Historia.ro
8
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
Însemnãri inedite • Însemnãri inedite
Cum a dispărut navigatorul englez Henry Hudson? (I) Speranțe înșelate
Căpitanul lui „Discovery“ se numea Henry Hudson. Numele lui s-a imprimat pentru totdeauna pe hărţile Americii, desemnînd cîteva oraşe, unul dintre cele mai importante fluvii şi aproape un milion şi jumătate de kilometri pătraţi de mări arctice. În 1927, istoricii britanici au scos la lumină de sub colbul trecutului cîteva vechi documente, conţinînd date necunoscute despre ultima şi fatala călătorie a lui Henry Hudson. Ele au lăsat însă multe îndoieli asupra tragicului său sfîrşit. Scopul călătoriei exploratorului britanic era să găsească o trecere din Europa spre Asia, prin nordul continentului american. Cu 25 ani în urmă, căpitanul John Davis descoperise o deschidere între insula Baffin şi Labrador, pe care o botezase „ecluza înfuriată“, din pricina apelor tumultuoase şi învolburate ce păreau să se verse acolo. Ulterior ea avea să fie rebotezată Strîmtoarea Hudson. În primele trei săptămîni „Discovery“ a navigat pe coasta estică a Marii Britanii. Schimbînd direcţia spre vest, la 11 mai 1610, a ajuns în Islanda, iar la începutul lui iunie, a pornit spre largul a ceea ce pe atunci se numea Ţinutul pustiu, respectiv extremul sudic al Groenlandei. Pe la jumătatea aceleiaşi luni, corabia a pătruns în strîmtoare, largă de peste 700 km, iar la 3 august „Discovery“ a trecut pe lîngă două promontorii, nevăzute pînă atunci de nici un european. Hudson le-a dat numele a doi dintre organizatorii expediţiei: Diggs şi Wolstenhome. Aceste două capuri înzăpezite, populate de mii de păsări marine, formau portalul imensei mări, numită astăzi golful Hudson. Căpitanul Hudson şi-a îndreptat corabia de-a lungul coastei de est a acestei mări, convins că se află în drum spre apele calde ale Pacificului. Dar după trei săptămîni de navigaţie, „Discovery“ a intrat într-o zonă de delte şi lacuri mlăştinoase. Exploratorul englez a trebuit să constate cu amărăciune că „Marea trecătoare spre Orient“ în care sperase, nu era decît... o mare fundătură. Cu toate acestea, el a refuzat să asculte glasurile marinarilor care-i cereau insistent să-şi adandorteze căutările şi să ia calea întoarcerii înainte de a începe vremea rea. Încetul cu încetul nemulţumirea acestor oameni, înspăimîntaţi de perspectiva de a petrece iarna în ţinuturi necunoscute şi, în mod cert, neospitaliere, a degenerat în revoltă. La 10 septembrie, Hudson şi-a destituit secundul, pe Robert Juet, care complotase să ia cu forţa comanda navei, pentru a porni imediat spre Anglia. L-a înlocuit cu un marinar neexperimentat, Robert Bylot, iar pe şeful echipajului, Francis Clement, cu un oarecare William Wilson. Exact cînd situaţia devenise foarte critică, „Discovery“ avea la comandă doi navigatori puţin pricepuţi, iar în echipaj duşmani de moarte ai căpitanului, pe Juet şi Clement. Restul de marinari erau oricînd gata să se alăture acestora din urmă împotriva unui căpitan a cărui încăpăţînare o considerau curată nebunie. Henry Hudson şi-a păstrat totuşi o oarecare autoritate, pînă ce direcţia nord a fost blocată de gheţuri. Era cert acum că „Discovery“ nu se va mai întoarce în Anglia, în cursul anului 1610. La 1 noiembrie, vasul a eşuat în apropierea ţărmului de sud-est al golfului, iar zece zile mai tîrziu a încremenit între gheţuri. Hudson se afla acum în faţa unei mari probleme: asigurarea hranei pentru o iarnă întreagă. Şi atunci a adoptat o primă măsură: raţionalizarea proviziilor, ceea ce a sporit ostilitatea echipajului. Şi nu numai atît. În prima lună de hibernare a murit artileristul John William. Pînă şi împărţirea puţinelor sale bunuri a degenerat într-un mic incident. Unul dintre marinari, considerîndu-se profund nedreptăţit, s-a declarat duşman de moarte al lui Henry Hudson, Apoi, tîmplarul navei, Philip Staffe, a refuzat deschis să se supună căpitanului, cînd acesta i-a ordonat să construiască o baracă din lemn pe mal. Lunile de iarnă s-au scurs,
17 aprilie 1610. „Discovery“, o corăbioară de 55 de tone, ridică ancora la Londra şi coboară încetişor estuarul Tamisei. În afara căpitanului, ambarcaţiunea are la bord un echipaj format din 22 de persoane. Una dintre ele este fiul căpitanului. „Discovery“ transportă provizii pentru o lungă călătorie de explorare a apelor arctice din America de Nord. Şaptesprezece luni mai tîrziu, la 6 septembrie 1611, un vas de pescuit irlandez zăreşte o corăbioară engleză înaintînd cu greu spre est, în largul Golfului Galway. Cînd nava soseşte la ţărm, mai are la bord numai opt oameni înfometaţi şi epuizaţi. La comanda ei se află un matelot oarecare. Peripeţiile lui „Discovery“, în cele şaptesprezece luni, împrejurările dispariţiei căpitanului şi a paisprezece membri ai echipajului n-au putut fi niciodată elucidate. Au rămas un mister în analele marilor expediţii geografice. Timp îndelungat, istoricii au dispus numai de două elemente pentru reconstituirea evenimentelor: o notă găsită pe vas, în cuşeta unui marinar mort, respectiv, însemnările subiective ale unui supravieţuitor, şi jurnalul de bord, incomplet.
interminabile, în cenuşiul unui peisaj dezolant, în teama de moarte cu suferinţele provocate de scorbut. La începutul primăverii, cînd gheaţa a început să crape, echipajui de pe „Discovery“ a reuşit să prindă cîteva păsări migratoare şi să facă rost de ceva hrană proaspătă: broaşte şi muşchi. Apoi, cînd s-au deschis canale de apă, cîţiva marinari, porniţi la pescuit cu o şalupă, au adus peşte din abundenţă. Între timp, Hudson îl destituise pe Bylot din postul de secund şi îl înlocuise cu John King, un matelot fără cunoştinţe de navigaţie. Cum era de aşteptat, Bylot a trecut şi el în rîndurile duşmanilor. La 12 iunie 1611, Hudson a ordonat ridicarea ancorei, cu direcţia nord. Echipajul credea că se află, în sfîrşit, pe drumul de întoarcere, dar iarna neîndurătoare nu îl clintise pe Hudson din hotărîrea lui. A îndreptat nava spre nord-vest, în ape ostile şi necunoscute. Avînd drept unică încurajare perspectiva unor noi privaţiuni, echipajul era gata să recurgă la acte disperate. William Wilson a trecut şi el de partea conjuraţilor. Revolta s-a declanşat în zorii zilei de 23 iunie, la semnalul bucătarului navei: o bătaie puternică într-o oală metalică. Cîtva timp mai tîrziu răsculaţii erau stăpîni pe navă. Un singur om, John King, a trecut în mod loial de partea lui Hudson. După discuţii aprinse, răsculaţii au dat la apă şalupa ce se afla pe corabie, coborîndu-l în ea pe Henry Hudson, pe fiul său, John, şi pe încă doi marinari, Lodley şi Butt. L-au obligat apoi să sară în şalupă şi pe John King şi pe un anume Thomas Woodhouse, care însoţea expediţia ca matematician. Doi marinari bolnavi, Adarn Moore şi Sidrack Manner, au fost şi ei transportaţi în fragila ambarcaţiune. Pe neaşteptate, Philip Staffe, tîmplarul recalcitrant, cel care refuzase să execute ordinele lui Hudson, a declarat că rămîne fidel căpitanului, căci deşi ţinea la independenţa sa, nu voia – cum a spus el – să fie părtaş la o crimă. Drept care, şi-a luat uneltele de tîmplar, muscheta, un săculeţ cu făină şi a coborît singur în şalupă. Apoi, întorcîndu-se spre cei trei capi ai revoltei, Greene, Juet şi Wilson, le-a spus cu un glas profetic: „Sînteţi nişte oameni morţi!“. Cînd „Discovery“ a scăpat din strînsoarea gheţurilor plutitoare, Greene a tăiat legătura şalupei supraîncărcate. Apoi, răzvrătiţii s-au năpustit asupra ultimelor rezerve de alimente şi alcool, puse sub cheie de Hudson şi, cu toate pînzele sus, „Discovery“ a luat direcţia nord. Unul dintre marinari a văzut şalupa îndreptîndu-se spre sud, purtată de unica sa pînză... după care nimeni n-a mai văzut-o niciodată. Greene era prea neinstruit pentru a conduce nava. A predat comanda lui Prickett, a cărui primă grijă a fost de a distruge jurnalul de bord al lui Hudson, începînd de la data de 3 august anul precedent, dată la care
RM
marele navigator scrisese: „Intrăm într-o mare deschisă spre vest“. După săptămîni de navigaţie grea, „Discovery“ a atins cele două capuri de la intrarea în strîmtoare. La 28 iulie, Greene, Wiison şi John Thomas au coborît pe pămînt, într-o barcă de pe navă, însoţiţi de Perse, Motter şi Prickett, pentru a încerca să obţină provizii de la eschimoşi. Dar lucrurile au luat o întorsătură tragică. Prickett, rămas în barcă, a fost atacat de un eschimos, care l-a rănit la piept cu un cuţit. Englezul a reuşit totuşi să-i sugrume pe atacant: au urmat o serie de încăierări cu indigenii, în faţa cărora britanicii au început să bată în retragere. Greene, Perse, Wiison şi Thomas au fost răniţi: numai Motter a rămas nevătămat. Au reuşit totuşi să fugă pe mare, în bărcuţa lor. Atunci eschimoşii i-au atacat cu arcuri şi săgeţi. O săgeată l-a rănit pe Perse, o alta s-a înfipt în spatele lui Prickett, iar o alta i-a ucis pe loc pe Greene. Camarazii săi i-au aruncat corpul în mare, pentru a uşura bărcuţa, care a ajuns în cele din urmă la „Discovery“ cu o încărcătură de răniţi şi muribunzi. Thomas a murit chiar în aceeaşi seară, William Wilson la scurt timp. Perse a decedat peste două zile. La bordul corăbiei nu mai rămîneau acum decît nouă oameni. În mijiocul Atlanticului, pe cînd marinarii de pe „Discovery“ ajunseseră să mănînce oase de păsări, fripte în ulei de candelă, alge şi pene de păsări arse. Robert Juet, ultimul membru ai triumviratului care, la 23 iunie, hotărîse asupra vieţii şi morţii oamenilor de pe „Discovery“, murea şi el de epuizare. Profeţia Lui Philip Staffe se împlinea.
Justiţia acuză, dar nu pedepsește La 6 septembrie, „Discovery“, aflată acum în largul Groenlandei, sub comanda lui Bylot, a întîlnit un vas de pescuit de la care a obţinut suficiente provizii pentru a se întoarce în Anglia. La sosirea în port, Bylot şi Prickett au întocmit un raport asupra expediţiei lor, pentru a-l da armatorilor vasului. În acest raport, aproape în întregime apocrif, cei doi au lăsat să se înţeleagă că ei înşişi descoperiseră faimoasa „Trecătoare de nord-vest“ şi-şi „exprimau regretul ca Hudson şi alţi cîţiva n-au mai putut străbate drumul de întoarcere“. Evident, documentul a dat naştere la îndoieli. Ba chiar au existat opinii ferme. Merită să fie spînzuraţi cu toţii, a conchis un judecător de la Trinity House în urma anchetei întreprinse asupra declaraţiilor făcute de supravieţuitorii de pe „Discovery“. Dar armatorii şi organizatorii nu erau deloc de părere că trebuiau spînzuraţi indivizi care le puteau furniza secretul unei trăcătorin prin nord-vest, ţinînd cont şi de imensele profituri pe care aceasta le-ar fi putut aduce comerţului. Angrenajele justiţiei s-au pus totuşi în funcţiune, dar cu încetineală. De-abia în 1618 au fost daţi în urmărire cei opt supravieţuitori, între timp, doi dintre ei dispăruseră. Au fost anchetaţi Bylot şi un alt marinar, apoi au fost eliberaţi imediat. La 24 iulie 1618, cei patru membri ai echipajului rămaşi în discuţie au compărut în faţa Tribunalului Amiralităţii, sub acuzaţia de a fi abandonat pe comandantul lui „Discovery“, împreună cu opt dintre oamenii săi, în mările Americii, fără alimente şi îmbrăcăminte adecvate, ceea ce dusese la moartea acestora. O crimă ce ar fi trebuit pedepsită cu moartea, conform legilor şi cutumelor maritime ale vremii. În mod cert principalii vinovaţi erau morţi sau dispăruţi. Dosarul afacerii nu prea conţinea documente autentice şi indiscutabile, în fapt istoricii britanici discută şi astăzi afacerea „răsculaţilor de pe «Discovery»“. Oricare ar fi fost faptele, o ordonanţă a fost pronunţată în favoarea lui Clement; Prickett şi Wilson au fost declaraţi nevinovaţi, justiţia Coroanei îşi îndeplinise în mod simbolic datoria faţă de victimele de pe „Discovery“. Între timp, în 1612, se trimisese o expediţie de cercetare pe urmele lui Henry Hudson, dar fără rezultat. În 1631, exact la 20 de ani de la revolta de pe „Discovery“, Thomas James a explorat micul golf... astăzi golful James, lîngă care Hudson petrecuse atîtea luni de disperare. Pe o insulă lipsită de vegetaţie din apropiere, denumită Barby Island, James a descoperit cîţiva stîlpi de lemn, care pot susţine un adăpost. Erau bine şlefuiţi şi adînc înfipţi în pămînt... Poate ultima lucrare executată de indisciplinatul, dar eroicul tîmplar Philip Staffe, pentru nefericitul comandant al lui „Discovery“. ROGER DELORME (în româneşte de Maria BERCEANU)
RM
9
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (253) Împărații (5) Yu a pus la treabă mii de oameni și a creat lacul Po Yang, a construit drumuri prin trecătorile munților, a săpat puțuri în Yi Quehe pentru a scoate apa necesară oamenilor. A legat cele nouă provincii prin tot atîtea căi de comunicație, a îndiguit nouă lacuri și a măsurat cei nouă munți importanți. A astupat unele văi, a mutat unele dealuri, nivelînd terenul și transformîndu-l în pămînt arabil, a defrișat unele păduri și a împărțit pămîntul țăranilor. În timpul domniei sale, care a durat pînă în anul 2197 î.Chr., a avut timp să supună barbarii din nord și populația San Miao care nu respecta calendarul, forțîndu-i să pătească tribut. Din porunca lui Yu s-au turnat primele vase trepiede de bronz și a îndemnat gravorii să deseneze pe ele imagini cu făpturi și spirite benefice, dar și malefice pentru ca oamenii să se familiarizeze cu ele, să știe să le atragă și întîmpine pe primele și să se folosească de celelalte. Cu ajutorul a nouă mici cazane sau căldări de bronz, reprezentînd cele nouă regiuni ale țării, a realizat un fel de hartă a țării, numită chiar „Harta lui Yu“, folosită ca talisman al dinastiei semilegendare Xia întemeiată de el. Pentru a fi sigur că în imperiul său va domni pacea, a dat ordin să fie distruse toate armele, munițiile și armurile. Admiratorii lui cred că Yu cel Mare este autorul lucrării geografice „Cartea Munților și a Mărilor“, dar istoricii consideră că aceasta a fost scrisă în intervalul dintre Secolele V-III î.Chr., atribuită fără dovezi lui Zi Yan, rămasă de fapt anonimă. Tot lui Yu i s-a atribuit și lucrarea „Cartea rîului Luo“, o scriere sacră găsită pe carapacea unei broaște țestoase. Din textul acestei cărți, scurtul paragraf „Hong fan“ pune bazele teoriei Celor Cinci Elemente. S-a spus despre Yu cel Mare că avea la fiecare ureche cîte trei orificii/timpane și de aceea auzea și înțelegea mai bine treburile lumii. Pasul pe care îl făcea Yu a servit multă vreme ca etalon sau măsură de
Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (42) TOMÁS DE TORQUEMADA (2) Sub monarhia dualistă, s-a făcut un nou efort de a încheia Reconquista (recucerirea Spaniei de sub dominaţia musulmană), care se oprise cu două secole mai devreme. Această strădanie s-a încheiat cu succes în 1492, odată cu prăbuşirea Granadei, ultimul avanpost musulman din Spania. În acest timp, Torquemada convinsese guvernarea că prezenţa în continuare în Spania a evreilor, musulmanilor şi chiar a celor recent convertiţi la creştinism din acele confesiuni reprezenta o corupere periculoasă a adevăratei credinţe catolice. Ca urmare a îndemnurilor lui Torquemada, au fost emise legi represive care aveau rolul de a forţa expulzarea minorităţilor necreştine din Spania. Torquemada a găsit o încurajare binevenită din partea papalităţii. În 1478, o bulă papală dată de Sixt al IV-lea ordona înfiinţarea unei „Inchiziţii” sub autoritatea monarhiei spaniole, pentru a investiga ereziile şi pentru a feri Spania de abateri de la religia adevărată. Patru ani mai tîrziu, Torquemada a devenit unul dintre inchizitori, iar la scurt timp, inchizitor general, cea mai importantă funcţie în cadrul acestei instituţii. Acum, Torquemada avea la fel de multă putere ca Ferdinand şi ca Isabela; desigur, el era mai temut decît autorităţile seculare. Sub îndrumarea lui, Inchiziţia a atins noi culmi, devenind tot mai puternică. În 1484 a supravegheat proclamarea celor „28 de articole” ce enumerau păcatele pe care Inchiziţia încerca să le expună public şi să le epureze. Acestea începeau cu apostazia şi blasfemia şi se încheiau cu sodomia şi vrăjitoria, deşi multe se refereau la identificarea şi la demascarea
lungime. În urma eforturilor depuse pentru înlăturarea efectelor inundațiilor, Yu a rămas șchiop de un picior. Șchiopătatul lui a devenit însă un model al dansului executat de vrăjitori, preoți daoiști și șamani atunci cînd interpretau ceremonii, ritualuri sau aveau loc festivități. Este așa-numitul dans „Yu bu“. Istovit, Yu s-a retras la poalele Muntelui Kuizi, Shaoxing de astăzi, unde soția lui Nü Jiao l-a găsit odihnindu-se. Istoricul Sima Qian, citîndu-l pe cronicarul Zhang Yan din Secolul al III-lea î.Chr., afirmă că acolo a și murit Yu cel Mare, într-o peșteră, în anul 2197 î.Chr. În acel loc s-a înălțat un mausoleu sau un templu în cinstea lui. Există și varianta în care Yu ar fi murit pe acel munte pe cînd participa la o vînătoare. După cele precizate în „Cărțile de bambus“ – cronică a domniei împăraților legendari Shun și Yu – acesta a domnit timp de 45 de ani. Emblema lui a fost shui. La tronul împărăției a urmat fiul său, Qi, însetat de putere, după ce și-a ucis fratele mai îndreptățit decît el să conducă. Qi a fost al doilea suveran al dinastiei Xia. În mitologie, Yu cel Mare a rămas ca „diriguitor al fluviilor și al rîurilor“ și „Maestru al Căii/DAO“. Daoiștii l-au divinizat întotdeauna ca pe un guvernator/stăpîn al apelor. În literatura daoistă el apare însă printr-o confuzie poate intenționată, cu numele de „Yu Di“ și prezentat ca fiind Împăratul de Jad, ceea ce contrazice mitologia general acceptată. Pentru adepții lui Confucius, Yu reprezintă personificarea Cerului. Poporul de rînd l-a venerat întotdeauna ca pe un exemplu de hărnicie, de om doritor să muncească pînă la istovire. În literatura scrisă circulă o multitudine de mituri și legende privitoare la faptele lui Yu. Ca zeu, el putea să străbată lumea cu ușurință. Așa se justifică prezența lui în povestiri despre amenajarea apelor, despre stabilirea punctelor cardinale și rînduirea celor cinci Munți sacri, despre felul cum poate convoca, după dorință, pentru a îi instrui, pe zeii fluviilor și ai munților. Ca Dragon – simbol imperial – Yu cel Mare l-a întîlnit într-o peșteră pe zeul-șarpe Xi Huang și pe zeii „Mistrețul cu diamante strălucitoare în rît“ și „Cîinele verde“, de la care a primit discul de jad, unealta necesară, printre altele, la măsurarea și punerea în ordine a Cerului și Pămîntului.
Împăratul-Dragon Yu cel Mare a fost nevoit să ucidă dragonul înspăimîntător Ya Yu atunci cînd stăvilea apele inundațiilor, dar și pe dragonul Xian Yao, vinovat de tulburarea apelor prin crearea de torente primejdioase. Foarte interesantă este legenda cu Yu ajuns ostenit într-o țară a piticilor. Acele făpturi erau terorizate de un cocor alb, care le devora recoltele și îi lăsa flămînzi, așa încît Yu a trebuit să îi ajute. De acolo drumul lui Yu a ajuns în locul numit „Creasta valului“, locul de unde răsar Soarele și Luna. Muntele din zare era în realitate un palat locuit de uriași, urmași ai dragonilor, posesori ai unor glasuri ca de tobă. Uriașii l-au ajutat pe Yu cel Mare să străpungă muntele și să lase cale liberă apelor Fluviului Galben. Aceste istorisiri ne amintesc „Călătoriile lui Gulliver“ din literatura europeană.
evreilor. În cursul investigaţiilor, inchizitorii erau împuterniciţi să folosească toate mijloacele socotite necesare pentru a descoperi adevărul – o reglementare care legitima de facto tortura pentru obţinerea cu forţa a unei mărturisiri. Urmarea a fost o politică de persecuţie violentă. Numai în luna februarie a anului 1484, 30 de oameni din oraşul Ciudad Real au fost găsiţi vinovaţi de o serie de „nelegiuiri” şi arşi de vii. Între 1485 şi 1501, au fost arşi 250 de oameni la Toledo; iar în 1492, într-o singură împrejurare, în oraşul natal al lui Torquemada, Valladolid, au fost arşi 32 de oameni. Susţinînd că sufletul Spaniei era în primejdie, Torquemada a declarat că mai ales evreii reprezentau o ameninţare mortală, iar în 1492, Ferdinand şi Isabela au decretat că toţi evreii care nu acceptau adevărul revelaţiei creştine trebuiau expulzaţi din Spania. Aproximativ 40.000 de oameni au părăsit ţara – mulţi dintre ei fiind salvaţi şi primind adăpost din partea otomanilor islamici din Istanbul, Izmir şi Selanik (în prezent Salonic, în Grecia). Torquemada nu şi-a socotit totuşi opera încheiată, ba chiar a refuzat episcopia de Sevilla pentru a-şi continua activitatea în funcţia de inchizitor general. Procedînd astfel, el a descoperit că recompensele pentru eforturile sale nu erau doar spirituale; a strîns şi o avere personală uriaşă din bunurile confiscate de la cei pe care Inchiziţia îi găsea vinovaţi de erezie. Oriunde călătorea, era însoţit de 50 de oameni călări şi de 250 de pedestraşi, o forţă care reflecta lipsa lui de popularitate tot mai accentuată, dar care se adăuga groazei şi spaimei pe care o inspira cînd sosea într-un alt oraş pentru a-i pedepsi pe eretici. În cele din urmă, doar moartea 1-a îndepărtat pe Torquemada din funcţie. În cele două decenii dinainte, zelul lui neobosit a făcut ca peste 2.000 de oameni săşi găsească un sfîrşit cumplit în flăcări. Torquemada va fi asociat întotdeauna cu bigotismul religios personificat – încarnarea „Marelui Inchizitor” al lui
Fiodor Dostoievski, omul care vrea să îl ardă şi pe Isus Christos de dragul iubitei sale Biserici Catolice, dar care sfîrşeşte într-un abis spiritual.
Alți nemuritori (1) Anqi Sheng – unul dintre nemuritorii daoiști legendari. Calitățile lui de magician îi permiteau să se facă nevăzut atunci cînd dorea. Domiciliul său se afla pe Muntele sacru Penglai. Vîrsta de 1.000 de ani a împlinit-o în timpul domniei Împăratului Qin Shihuang, primul unificator al Chinei. În lucrarea „Biografiile nemuritorilor“ de Liu Xiang, ca o primă hagiografie daoistă, se afirmă că Împăratul a avut timp de trei zile și trei nopți o întrevedere cu nemuritorul Anqi Sheng și că, în semn de prețuire reciprocă, și-au făcut daruri în aur și jad. Evenimentul nu pare plauzibil, deoarece nemuritorul nu era accesibil oamenilor, nici chiar Împăratului. Dovada ar fi că o expediție spre Marea de Est, condusă de vrăjitorul și încercatul navigator Xu Fu, care avea ca scop tocmai găsirea lui Anqi Sheng pentru a procura de la el elixirul vieții veșnice, a eșuat. Xu Fu a făcut două călătorii între anii 219-210 î. Chr. Expedițiile lui porneau la drum cu o flotă alcătuită din 60 de corăbii, cu un echipaj de 500 de oameni. Acestora li se adăugau diverșii meseriași necesari expediției și 3.000 de tineri, băieți și fete. Cea de-a doua flotă nu s-a mai întors în China. (va urma) Christina Meiţă-Tang
Inchiziţia spaniolă (1) Inchiziţia spaniolă a fost înfiinţată în 1 noiembrie 1478 de Papa Sixt al IV-lea. Misiunea acesteia era de a eradica abaterile şi erezia din cadrul Bisericii, şi orice fată peste 12 ani şi orice băiat peste 14 ani erau supuşi puterii sale. Nu era prima oară cînd se năştea o astfel de instituţie – existase o Inchiziţie temporară în Franţa Secolului al XIII-lea, pentru a se ocupa de ereticii catari care mai rămăseseră după Cruciada împotriva albigenzilor. Însă această Inchiziţie avea să fie mai longevivă şi mai metodică în acţiunile sale. Primii doi inchizitori au fost numiţi în 1480, iar primele arderi pe rug au urmat cîteva luni mai tîrziu, în februarie 1481, cînd au fost executaţi şase oameni ca eretici. După aceea, ritmul uciderilor a sporit, iar în februarie 1482, pentru a face faţă cantităţii de muncă sporite, Papa a numit alţi şapte inchizitori – între aceştia numărîndu-se şi Torquemada. După un deceniu, audierile Inchiziţiei se desfăşurau în opt oraşe mari de pe cuprinsul Spaniei. Inchizitorii soseau într-un oraş şi organizau o liturghie specială, la care erau obligaţi să participe toţi cetăţenii. Se ţinea o predică, după care se făcea apel la toţi cei care se ştiau vinovaţi de erezie să vină pentru a se confesa. Păcătoşilor suspectaţi li se acorda o perioadă de 30 pînă la 40 de zile, pentru a se autodenunţa. Cei care se supuneau aveau posibilitatea de a fi „recompensaţi” cu o pedeapsă mai puţin severă decît cei recalcitranţi. În orice caz, toţi cei care se confesau aveau obligaţia de a identifica alţi eretici care nu respectaseră credinţa creştină. La fel ca şi confesiunea, denunţul făcea astfel parte integrantă din activitatea Inchiziţiei. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE
10
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
,,De Ziua Internațională a Păcii“
Duminică pe la prînzișor, mă sună o rudă mai de departe, care zice: – Nene, te roagă Drăgoșelu meu să-i faci o compunere cu titlul: ,,De Ziua Internațională a Păcii”, care se zice că e zilele astea, cum i-ai făcut și astă-vară, cînd a terminat clasa a IV-a, compunerea aia despre doamna lui învățătoare... Și am încruntat sprînceana, amintindu-mi că, nici pînă azi, Drăgoșelu nu m-a căutat să-mi zică ce-a zis învățătoarea despre compunerea aceea. De fapt, mi-a spus mă-sa că doamna a scos-o în fața clasei, să citească, doar pe Patricia, fata primarului, iar celorlalți copii le-a cerut să-și pună foile pe catedră, că le citește ea acasă, să vadă dacă în cei patru ani de școală cu ea copiii au învățat să compună un text. Aceasta a fost a doua surpriză a învățătoarei. Cu o zi înainte, le adusese de acasă foile acelea A4, care aveau pe o față o căsuță făcută la începutul clasei a IV-a și pe cealaltă încă o casă făcută la sfîrșitul clasei a IV-a, punînd astfel părinții în situația de a constata și ei progresul copiilor lor în școala primară, nu numai la scriere, citire și cele patru operații aritmetice, dar și la cunoașterea mediului înconjurător. ... Doamne, și cîtă simțire pusesem în compunerea aceea despre învățătoare. Începusem pe un ton duios, că-mi dăduseră și lacrimile cînd mi-am adus aminte de cîntecul acela, ,,Îți mulțumesc, tovarășă învățătoare”, lansat de Horia Șerbănescu prin 1960 și ceva. Apoi, am amintit de bădița Vasile și preotul Isaia Teodorescu, învățătorii lui Ion Creangă, domnul Basil Drăgoșescu, al lui Caragiale, care nu cruța nuiaua dacă elevii nu știau să pună virgulele, domnul Trandafir cel Blajin, al lui Sadoveanu, nemernicul de Ion Vucitescu care punea copiii să-i muncească la domiciliu, altfel îi lăsa repetenți. Și loaza asta de Drăgoșelu, făcut la bătrînețe, la 10 ani avea deja 1,80 m și 90 kg. Și părinții nu uitaseră, săracii, să-i cumpere trotinetă, motocicletă și echipament de fotbal personalizat, galben, cu numărul 10 pe spate și inscripționat ,,Dragoș”. Apoi ghete cu crampoane, deși nu joacă fotbal, că i-a scos mă-sa scutire medicală. Au dat bani pe lucrurile alea doar săși oftice vecinii, altfel hăndrălăul este o mare putoare. Nu mi-e drag defel și să vedeți de ce. Avea un cățel foarte deștept, Ghiocel, care, unde se ducea, pe jos sau cu motocicleta, se ținea după băiat. La fel făcea și cînd ăla se ducea la școală: îl aștepta patru ore în fața școlii. Dar, într-o zi, el știe cum, și-a călcat cu motocicleta minunea aia de cățel, și nici o lacrimă nu i-a dat. De la această nenorocire, să nu-l mai văd. Dar a sărit mă-sa, ca miloaga, și am cedat. Asta a fost duminică pe la prînzișor, cum spuneam. Seara, au venit amîndoi și le-am dat hîrtiile. Dar luni m-a vizitat iarăși mă-sa, să mă omenească: struguri și smochine, ca în ,,O mie și una de nopți”. – A citit lucrarea Drăgoșelu? Ce-a zis doamna? – N-a citit-o. A citit-o doar Patricia pe a ei. Doamna a zis celorlalți copii să-i pună lucrările pe catedră, că le citește ea acasă. Dar eu am bănuiala: la cei 10 ani ai săi, loaza asta de Drăgoșelu, după cum nu știe să lege nici două propoziții simple, nu știe nici să citească. *** Compuneri școlărești despre pacea lumii, cum ar fi, de exemplu, „Copiii lumii pace vor“, se făceau
în toată lumea prin anii ҆80, cînd, într-adevăr, pacea era un vis pentru care merita să te bați pînă nu mai rămînea cărămidă pe cărămidă. La fel se întîmpla și în școlile din România, cînd se făceau expoziții de desene cu porumbei albi, care țineau ramuri de măslin în cioc; concursuri de cîntece și recitări; excursii tematice prin locurile unde, altădată, românii luptaseră și muriseră pentru pace în Europa și în țara lor. Se făceau și marșuri pentru pace, la care participau și tineri, și bătrîni, care se dădeau la televizor, căci, pe vremea aceea, se dădeau la televizor toate succesele obținute de români, dacă era pace-n lume. Dar, în zilele noastre, nu se mai construiesc nici măcar școli și spitale, că trebuie bani de înarmare. Globalizarea zice că sîntem foarte mulți, peste opt miliarde de suflete, mai ales proști, și săraci, și e nevoie de un război nimicitor, ca să rămînă doar un miliard. Dintre aceștia, o jumătate vor fi stăpînii lumii, adică miliardarii, și jumătate servitorii lor. Așadar, în aceste condiții, dragi copii, cînd SUA, UE și NATO tot zăngăne armele, profesorul care le cere elevilor o compunere despre pace, ori este atins de cinism și trebuie dat afară din învățămînt, că tulbură mințile copiilor, ori face o greșeală politică majoră și trebuie băgat în pușcărie. Că nu este la prima abatere. Ați uitat, anul trecut, cînd cerea elevilor să-și iubească Țara și Poporul Român? Și, la o adică, dacă li se va cere să-și dea viața pentru țara lor, fiindcă dulce ca mierea e glonțul Patriei? Sau și mai și, să vorbească și să scrie corect în Limba Română, altă dovadă de patriotism? Sau cînd iubitul nostru Iohannis ne îndeamnă să cumpărăm avioane, tancuri și rachete, potrivit dictonului ,,Si vis pacem, para bellum” (Dacă vreți pace, pregătiți-vă de război), iar noi, români proști, nu-l înțelegem și ca atare nu-l merităm. Vorbim prăpăstii? Deschideți televizoarele, dar nu pe programele de știri mincinoase, ci pe internet, să vedeți că, la anul, sigur vom avea un război cu rușii, care nu e al nostru. Atunci de ce să luptăm cu ei, care sînt cîtă frunză și iarbă, iar noi, vai de cozonacul nostru, n-avem gloanțe nici pentru două zile, după cum spunea un general. De ce să ne trimitem copiii și nepoții să moară pentru alții? Fiindcă așa vor politicienii noștri? ,,Trăiască România, trăiască Tricolorul, trăiască în fericire Măria să Poporul!”
Libertatea de a pronunța și cuvîntul BRICS Românii, spunea Mircea Eliade, sînt poporul care consumă cel mai mult timp discutînd politică. Așa era pe vremea marelui savant și scriitor, acum aproape un secol, așa este și astăzi cînd există acest diavolesc instrument de tîmpire a popoarelor numit televizor. La începutul anului 2024 toți clarvăzătorii lumii, în frunte cu frumoasa Carmen Hara, ne puneau în gardă că, fiind un an electoral, vom avea parte de evenimente majore – războaie, cataclisme naturale și pandemii, tornade și ploi cu sînge și broaște, vor cădea regi și papi, se vor prăbuși rînduieli seculare. Dar, uite, sîntem la începutul lui octombrie și nici una dintre aceste nenorociri nu s-a produs. Dacă excludem același război dintre globaliști și suveraniști, cum s-a împărțit omenirea, au cîștigat tot globaliștii. Acum, cînd scriu aceste rînduri, mai avem doar două luni pînă la alegerile din SUA și România, cînd, previzibil, vor cîștiga Kamala și Geoană și vom fi iarăși status quo ante (starea în care lucrurile erau înainte). Cu o singură excepție: sibienii vor vedea silueta longilină și adusă de spate a pensionarului Klaus Lefter Iohannis preumblîndu-se pe străzile mărginașe ale orașului. Și la noi lucrurile evoluează ca în lumea întreagă. Avînd atîta timp liber, românii vor înțepeni în fața televizoarelor, întorcînd pe toate fețele evenimentele premergătoare alegerilor parlamentare și prezidențiale din țara lor. Și ele vor sta cam în felul următor: cei nouă sau zece pretendenți la fotoliul prezidențial, împărțiți în două tabere, globaliști și suveraniști, ocupă următoarele
locuri în sondajele de opinie: cei cu peste 15% sînt globaliștii susținuți de Servicii: Ciucă, Ciolacu și Geoană. Îi urmează cei cu 10% - suveraniștii Simion și Gușă (care, între timp, s-a retras, nemulțumit că nu i s-a permis accesul la alte televiziuni decît a sa, GoldTv, și nici n-a fost prins în vreun sondaj). Și cei sub 5%, veleitarii fără nici o șansă de a intra în turul doi: pastorul Terheș, fosta televizionistă Elena Lasconi și fostul diplomat, Călin Georgescu. Toți aceștia au scos armele la vedere și și-au chemat în ajutor partizanii politici, declanșînd un război mediatic nimicitor între ei, după cum ne informează jurnalistul Cozmin Gușă, căci politolog nu-i mai pot spune sau consilier pe lîngă vreo muhaia cu ifose de politician răsuflat, dar nici candidat la prezidențiale. Așadar, după opiniile lui Gușă, taberele s-au așezat față-n față... ● Strategii peste strategii. În primul rînd, prin prăbușirea previzibilă a impopularului Iohannis, Ciucă nu va intra în finală și se va gîndi la Cotroceni doar ca vizitator al palatului zidit de boierii Cantacuzini. ● În al doilea rînd, s-a aflat despre o înțelegere ce ar fi intervenit între Simion și Ciolacu. ● Din prietenii care erau pînă nu demult, Simion și Șoșoacă au devenit dușmani de moarte, ceea ce, după cum se zice, îl bucură nespus pe Covrigar. Așa se explică de ce, nu demult, România-Tv a difuzat un film în care a făcut-o praf pe Șoșoacă, în timp ce, la Realitatea-Tv, Anca Alexandrescu se afla într-un dialog plin de tandrețuri cu aceeași persoană foarte exuberantă. ● Dacă Simion nu încetează cu greșelile, ca aceea cînd a țipat la un primar dintr-un sat inundat, Ciolacu îi retrage ajutorul. ● Ca să vedeți pînă unde s-a ajuns cu atacurile mediatice: potrivit lui Cozmin Gușă, lidera SOS, care trecea o mare susținătoare a lui Putin, de fapt, este omul lui... Sörös, după cum Becali, sprijinitorul lui Simion creștinul, nu este chiar așa de creștin, ci mai apropiat de LGBT, las′ că venim noi și cu dovezile. ● Dar pericolul cel mare și pentru Ciolacu, și pentru Simion îl reprezintă revenirea lui Geoană, omul la care se pare că s-au gîndit americanii să-l planteze în locul trădătorului Iohannis, dovedit că a scos la iveală mafioți germani pe care i-a făcut miliardari, și oligarhi ruși, apropiații lui Putin. ● Chestia asta i-ar fi înfuriat pe americani, care, și așa îl bănuiau pe sas de joc dublu. ● Ehe, dar cînd vor afla că același joc îl fac și Ciolacu, și Ciucă, și ceilalți politicieni, să vedeți ce iureș se va declanșa. ● Pînă acum, partidele au cheltuit sume mari pe campania electorală. Mai funcționează comisia aceea parlamentară, care cercetează proveniența acelor bani? ● Dar, ajutînd AUR, Becali face praf și acest partid, și pe Simion, împingîndu-l în finală pe Ciolacu. ● Și Năstase, atacîndu-l pe Geoană, îl ajută pe Ciolacu, primind, în schimb, un loc în Camera Deputaților pentru fiul său, Mihnea. ● În încheiere, Cozmin Gușă aruncă bomba: făcînd circul cu Cîțu, Orban și Ciucă prim-miniștri, Iohannis, pe față, tăticul PNL, de fapt, a îngropat liberalii, lăsînd cale liberă pentru ca PSD să guverneze singur începînd din 2025. Acest joc de-a politica subtilă a dus la o primenire a programelor de la televiziunile de partid și de stat, care au permis crainicilor și invitaților să pronunțe cuvintele BRICS, suveranism sau Putin mai des, iar pe Zelenski să-l expedieze spre sfîrșitul buletinelor de știri. PAUL SUDITU
RM
11
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... O mare tragediană – Agepsina Macri-Eftimiu
„Dacă pe regretatul nostru maestru Nottara nu ni-l puteam închipui pe scenă altfel decît cu haina de hermină pe umeri și coroana pe cap – pe d-na Agepsina Macri-Eftimiu, această maestră a tragediei antice, nu ne-o puteam de asemenea închipui altfel decît într-o ținută de o majestuoasă atitudine, eroică, spunînd versul cu tragice accente contopite armonios cu gestul, mimica și cu întreg jocul, care dovedește perfecta stăpînire a meșteșugului actoricesc. Priviți-o în «Atrizii»… E Agepsina MacriEftimiu? Nu! E «Klytemnestra», eroina piesei… Ochii într-o ațintire fermă, buzele și întreg profilul de clasică noblețe este întruchiparea reală a personajului anticei tragedii”. Ce își poate dori un actor mai mult decît o astfel de cronică precum cea semnată de F. O. Fosian și publicată în volumul „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”.
Primii ani Agepsina Macri s-a născut în anul 1885 la Pitești, într-o familie bogată de origine grecească. După ce a terminat studiile gimnaziale la pensionul „Notre Dame de Sion”, Agepsina s-a stabilit pentru o perioadă la Paris unde a studiat literele la Universitatea Sorbona. În capitala Franței, simțindu-se atrasă de magia scenei, Agepsina Macri a luat primele lecții de declamație cu „madame Thenard de la Comedia Franceză”. Tot la Paris a avut și primele apariții pe scenă la teatrele „Gymnase”, „Femina” și la „Trocadero”. A urmat o scurtă perioadă petrecută în țară (1910-1914?), perioadă în care a colaborat cu Pompiliu Eliade și cu Barbu Ștefănescu-Delavrancea. În acești ani a debutat pe scena Teatrului Național din București în piesa „Corbii” de Henry Becque.
„Odeon” și a avut parte de o critică elogioasă în presa franceză pentru rolul Iphigeniei din tragedia lui Racine. După terminarea războiului, Agepsina Macri a revenit în țară și a devenit societară a Teatrului Național din București. Iată ce spunea actrița despre această revenire: „Pompiliu Eliade însă, pentru a mă readuce în țară, mă face deodată, printr-o decizie a comitetelor, societară... Iar Barbu Delavrancea scrie anume pentru mine rolul Genunei din «Luceafărul» și mi-l trimite, scris de mîna lui la Paris, împreună cu o scrisoare mișcătoare, prin care mă ruga să vin la București să-i joc rolul. Păstrez și azi, cu sfințenie, rolul și scrisoarea” („87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, F. O. Fosian). Un articol apărut în 12 martie 1931 în revista „Ilustrațiunea Română” elogiază talentul actriței: „Cine nu apreciază la noi pe cea mai de seamă interpretă a dramei clasice, pe Agepsina Macri-Eftimiu, cu prestanța ei maiestuoasă cu care își joacă rolurile? Desigur, este o mare deosebire însă între tragedia pe care o joacă Agepsina Macri și drama modernă cu accente tragice pe care joacă Maria Filotti, această minunată cunoscătoare a zbuciumului sufletesc, sau dramele în care joacă Marioara Voiculescu. Dacă Agepsina Macri este o maiestuoasă Antigona cu accente de orgoliu nobil, dacă Maria Filotti este femeia ușoară, cochetă, careși purifică sufletul iubind cu adevărat și este respinsă de societatea ce nu-i înțelege drepturile la o existență cinstită, Marioara Voiculescu este femeia căzută în cursa suferinței de chiar dragostea ei de viață, de însăși împletirea împrejurărilor”.
Povestea de dragoste
Intrarea României în Primul Război Mondial a găsit-o pe actriță într-o călătorie în străinătate. În această perioadă a jucat pe scena teatrului parizian
Agepsina Macri a fost una dintre cele mai talentate actrițe ale vremii. Sensibilă, expresivă, delicată, era adorată de iubitorii scenei. Dar nu numai de ei: dramaturgul Victor Eftimiu s-a îndrăgostit de ea și a luat-o mai apoi de soție. O alinta „Gipsi”. Iată cum s-au cunoscut Agepsina Macri și Victor Eftimiu (conform
Cele mai mari dezastre din istoria lumii
numită de guvernul belgian a estimat că, pe durata existenţei Statului Independent, populaţia a fost redusă aproximativ la jumătate.
O carieră excepţională
Crime de stat (IV) Statul Independent Congo (4)
În încercarea de a diminua pe cît posibil pagubele, Statul Independent Congo a condamnat cîţiva funcţionari albi de rang inferior, dîndu-le pedepse cu închisoarea pe termen scurt – dar era prea tîrziu. De acum, toată lumea îl ura pe Leopold. Morel făcuse senzaţie cu fotografiile sale în care apăreau băştinaşi din Congo cu mîinile retezate, aşa că atunci cînd amanta adolescentă a regelui i-a născut un fiu cu o malformaţie la o mînă, revista Punch a publicat o caricatură (cu titlul „Răzbunare din ceruri”) care-l înfăţişa pe rege ţinîndu-şi fiul în braţe, înconjurat de cadavrele congolezilor. Leopold a fost nevoit să-şi înfiinţeze propria comisie de anchetă, care în anul următor a declarat că drepturile omului fuseseră sistematic încălcate. Patru ani mai tîrziu, guvernul belgian a preluat statul Congo, deşi Leopold a primit două milioane de lire sterline drept despăgubire, care s-au adăugat averii pe care o agonisise deja. A murit în anul următor. Mai tîrziu, Casement, naţionalist irlandez, a ajutat la transportarea de arme produse în Germania către rebelii din patria sa insulară. În 1916 a fost spînzurat pentru trădare. Nimeni nu a calculat cîţi africani fuseseră ucişi în Congo – nu erau consideraţi destul de importanţi –, dar în 1919, o comisie oficială
Masacrele armene (1) „Cine-şi mai aminteşte de armeni?”, se pare că ar fi întrebat dispreţuitor Hitler înainte de a invada Polonia. S-a spus că nereuşita Aliaţilor victorioşi în Primul Război Mondial de a-i trage la răspundere pe cei vinovaţi de masacrarea acestei minorităţi creştine din Turcia l-ar fi făcut să creadă că poate să ucidă oameni şi să scape nepedepsit. Totuşi, la 80 de ani după ce au avut loc masacrele, răspunsul la întrebarea lui Hitler părea să fie: „Foarte mulţi oameni”. În 1994, trei scriitori turci au fost daţi în judecată pentru traducerea unui text francez interzis, Les Arméniens, histoire d’un génocide. Doisprezece ani mai tîrziu, Orhan Pamuk, primul scriitor turc ce a cîştigat Premiul Nobel pentru Literatură, a fost urmărit în justiţie pentru insultarea „identităţii turce” după ce atrăsese atenţia asupra cri melor, deşi acuzaţiile au fost retrase ulterior, în timp ce Adunarea Naţională a Franţei a propus ca negarea faptului că armenii au fost victimele unui genocid să fie considerată o infracţiune. Apoi, în 2007, Hrant Dink, un jurnalist turc de origine armeană, a fost împuşcat mortal în faţa biroului său din Istanbul: primise o serie de ameninţări cu moartea după ce catalogase omorurile în masă drept genocid. Aşadar, despre ce evenimente a fost vorba, dacă ele încă provocau reacţii atît de puternice după aproape un secol?
notelor din volumul „Portrete și amintiri” publicat de Victor Eftimiu): „Pompiliu Eliade îmi propuse (notă: pentru rolul «Ileana Cosînzeana» din «Mărul de aur») o nouă angajată a Teatrului Național, o domnișoară Agepsina Macri pe care n-o cunoșteam. Cum un prieten din teatru al Eleonorei Mihăilescu mă ruga insistent să dau rol blondei și frumoasei Eleonora și cum n-o cunoșteam nici pe ea, l-am dat Eleonorei”. Agepsina Macri nu a primit rolul din piesa lui Victor Eftimiu, dar avea să primească mai tîrziu cel mai important rol din viața acestuia. Au locuit mult timp într-un bloc de lîngă parcul Cișmigiu. C. D Zeletin – în articolul „Amintirea lui Victor Eftimiu” publicat în revista „Acolada”, numărul iulie–august 2010, își amintea: „Căsătorindu-se cu admirabila actriță Agepsina Macri, ființă fermecătoare, fiica bogătașului Panait Macri, care și-a adorat ginerele, a făcut ceea ce se numea o partidă, suficientă pentru a alimenta butade ori epigrame excesive, cum este aceea a lui Virgiliu Slăvescu (pare-mi-se inedită): După cum cred a se ști,/ El e un... și ea e o...;/ Agepsina e Macri,/ Eftimiu e macro...”. Agepsina Macri-Eftimiu a fost de asemenea o membră marcantă a Marii Loji Masonice Feminine din România, alături de alte femei influente ale timpului precum Elena Roza Prager, Bucura Dumbravă sau Smaranda Maltopol. Miliţa Pătraşcu i-a dedicat actriței trei statui cu alură monumentală din marmură: reprezentarea actriței în rolul „Sapho” din piesa lui Alphonse Daudet (pusă în scenă la Teatrul Național din București în anul 1930), o alta în rolul „Antigonei” de Sofocle precum și un bust în 1934. Agepsina Macri-Eftimiu a murit la București în anul 1961. Pe placa de pe mormîntul Agepsinei Macri din Cimitirul Bellu, loc în care a fost înmormîntat mai tîrziu și Victor Eftimiu, scrie: „De cînd te-ai dus, m-a năpădit pustiul…/ N-aș fi crezut atîta gol să fie!/ E vană orișice filozofie/ Cînd zorile și-au stins trandafiriul./ Mi-ai fost unicul gînd și avuție…/ De cînd mi te-a înfășurat sicriul/ Zadarnic mai încerc să fac pe viul,/ Mi-e mult mai greu pămîntul decît ție!/ Ne-a despărțit ursita nemiloasă…/ A fulgerat spăimîntătoarea coasă/ Tăindu-ne-mpletitele destine./ Și lacrimilor n-a secat șuvoiul!/ Eu sînt în lumea celor vii strigoiul/ Iar cel adevărat sînt lîngă tine…” (Victor Eftimiu). Deieri-deazi.blogspot.com
La sfîrşitul Secolului al XIX-lea, în ceea ce era pe atunci Imperiul Otoman locuiau aproape 2 milioane de armeni creştini. Erau trataţi ca cetăţeni de rang inferior şi secole de-a rîndul nu au putut să-şi apere proprietatea, casele şi vieţile. Acum, unii dintre ei au început să ceară autonomie. Sultanul Abdulhamid al II-lea, îngrijorat de amplificarea mişcărilor separatiste pe tot teritoriul imperiului său şubrezit, a încercat să îi instige pe kurzi, vecinii armenilor, împotriva acestora. În 1894, soldaţii turci şi membrii triburilor kurde au ucis mii de armeni şi le-au ars satele. Doi ani mai tîrziu, militanţi armeni au ocupat Banca Otomană din Istanbul. În masacrul care a urmat, peste 50.000 de armeni au fost ucişi de gloatele de turci, coordonate de trupele guvernului, după cîte se pare. În următorii cîţiva ani, atacurile au continuat. În 1900, ţărani kurzi în colaborare cu comandantul militar turc local au asasinat pînă la 400 de armeni. Cînd în unul dintre sate un grup s-a refugiat în biserică, aceasta a fost incendiată, iar toţi cei din interior au murit. Armenii s-au răsculat în 1904, dar trupele turceşti şi localnicii kurzi au înăbuşit revolta, distrugînd 12 sate şi ucigînd mii de bărbaţi, femei şi copii. Cinci ani mai tîrziu, gruparea numită Junii Turci a preluat puterea şi a transformat Imperiul Otoman într-o monarhie constituţională. Un timp, unii armeni au salutat schimbarea, dar facţiunea care sprijinea drepturile minorităţilor a pierdut în favoarea unei clici obscure cunoscute sub numele de Comitetul Uniunii şi Progresului, care a început să conducă în mod efectiv imperiul. (va urma) JOHN WITHINGTON
România de lîngã noi – România realã
NESIMȚIREA - CA POLITICĂ DE STAT (urmare din pag. 1) Deși pare, la suprafață, o inițiativă în favoarea alegătorului, programarea rundei alegerilor parlamentare între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale este o capcană a strategiei celor două partide aflate la putere, menită să influențeze și să activeze prezența la urne la turul al doilea, din 8 decembrie, al prezidențialelor. Astfel, mizînd pe obținerea unui număr majoritar de mandate pentru primării și consiliile județene pentru PSD și PNL (cu o răspîndire mai mare în aria geografică a țării decît rivalii de la AUR, USR etc.), se creează premiza platformei de instalare a reprezentantului unuia dintre cele două partide. Astfel au pornit la luptă Iohannis, Ciolacu și Ciucă în campania electorală care, iată, se apropie de final – punînd la cale un șir de mașinațiuni politice pentru manevrarea și influențarea electoratului, neglijat pînă acum, dar rapid intrat în atenția celor două partide de care am pomenit. Desigur, în asemenea context, cînd România traversează o perioadă de serioase încercări pentru populație, cea care resimte lipsa unui trai decent, la care se adaugă isteria războiului de la graniță, fenomen gestionat execrabil de Guvern și de Președinție – se pune întrebarea: cu toate acestea, poporul mușcă nada aruncată de guvernanți? Din păcate, coroborînd întrebarea de mai sus cu alte asemenea întrebări din experiența ultimilor 35 de ani, tare îmi este teamă că răspunsul ar putea fi afirmativ. În acest caz (aș putea scrie – și în acest caz), în România cinstea și corectitudinea au fost date pe ipocrizia politică a celor care ne conduc, astfel democrația devenind preșul de la picioarele unora ca Iohannis, Ciolacu, Ciucă et company. Păcat...
Iohannis – ultima încercare Aflîndu-se în siajul fluviului de incriminări care-l ajung din urmă, acum spre sfîrșit de mandat, Klaus Werner Iohannis caută să se agațe și de o prăpădită de scîndură dintr-o barcă, tot, tot va ajunge la mal, întreg și nevătămat. S-a zbătut pentru o funcție la NATO – nu i-a mers. Acolo e nevoie de oameni activi, de muncitori, nu de gloabe leneșe; a mizat pentru UE – ceva tot în legătură cu armele (de parcă ar fi nepotul lui Otto von Bismarck!) – nu i-a reușit nici aici – madam Ursula cunoscîndu-l ca pe un cal breaz. Ce mai rămînea? Desigur, țărișoara de la Dunăre, cea pe care s-a făcut că o conduce timp de un deceniu, de la aceasta era așteptată acum salvarea! Fără remușcări și fără dovezi de rușine, după ce, în cazul tratat mai sus, a încălcat cu nonșalanță recomandarea Comisiei de la Veneția care spune că legislația electorală nu trebuie modificată cu mai puțin de un an de zile înainte de data alegerilor, tăcutul Iohannis a grăit spre generalul Ciucă, ordonîndu-i să-i facă neapărat un loc în Senatul de la Casa Poporului, unde, cu siguranță, viza chiar locul de președinte al Camerei. Iată cum, într-un act de sfidare – a cîta oară, și nepedepsiți de popor – cei care, în mod fraudulos, se definesc urmașii Brătienilor, încalcă nu numai bunul-simț, ci și Legile Țării, mai marii PNL au încercat modificarea, pe ultima sută de metri, a legislației electorale, pentru a-i permite președintelui României, în funcție (îl știți, nu? Klaus Werner Iohannis), să candideze din poziția sa oficială, ca independent, la alegerile parlamentare, pe lista PNL. Pentru materializarea escrocheriei electorale, în realitate – o realitate mînată de nesimțire și servilism – Generalul – mîna moartă, Ciucă, cu semnăturile lide rilor grupurilor parlamentare PNL din ambele Camere, deputatul Gabriel Andronache și alunecosul avocat senator Daniel Fenechiu, depun, la 19 septembrie 2024, la Senat, un proiect de lege pentru modificarea și completarea articolului 52 din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și Camerei Deputaților. Legea în cauză se cerea modificată în favoarea unui singur om – cinʼ să fie? Cine să fie „eroul”? Cine altcineva decît
cel rămas fără slujbă – marele maestru de ceremonii antidemocratice, Klaus Werner Iohannis! Astfel, liberalii, șmecheri și iuți de mînă, propuneau ca, după alineatul 5 al articolului 51, să se introducă un nou alineat, 5 indice 1, potrivit căruia: „Președintele României, în funcție, pînă la data alegerii Camerei Deputaților și Senatului, dacă se află în ultimele trei luni ale mandatului, poate candida pe listele unui partid politic, unei alianțe politice sau unei alianțe electorale pentru obținerea unui mandat de senator sau deputat. În cazul în care este ales deputat sau senator, președintele României este obligat ca, după validare, să opteze între calitatea de senator sau deputat sau aceea de președinte”. Motivînd aberația de mai sus, cei doi liberali ajunși servili legitimi ai lui Iohannis, crezîndu-se cei mai deștepți juriști din UE, în nebunia lor de a-și salva stăpînul de la dezastru (procesele care vor urma se pot finaliza cu pușcărie!), iată ce nesimțire au inventat. Iată, în expunerea de motive, cum întrezăreau cei doi salvamari luminița de la capătul tunelului: „În Legea 208/2015 este reglementată interdicția expresă pentru un independent de a candida pe listele unui partid sau alianțe politice sau electorale”, cei doi susținînd, totodată, că există o situație nereglementată „care constituie o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectiv a dreptului fundamental de a fi ales”. (Auziți tîmpenie: Klaus Iohannis era... lipsit de drepturi fundamentale! El, care a avut toate drepturile din lume de a se plimba nestingherit prin cele mai exotice țări de pe pămînt, fără nici un avantaj pentru România!) Forțînd nota, acești doi liberali considerîndu-se un nucleu de Științe Juridice peste o masă amorfă de tîmpiți, au tupeul să pretindă, în continuare: „Trebuie reglementată în procedură de urgență situația președintelui României, aflat în exercițiul mandatului, care nu are dreptul de a candida la alegerile generale, în cazul în care alegerile pentru Senat și Camera Deputaților se desfășoară în același an cu data la care ajunge la temen mandatul de președinte pe care îl exercită”. Bineînțeles, PSD, aliatul PNL la guvernare, s-a spălat pe mîini în acest caz de aroganță iohanistă, și a spus un NU răspicat! Văicăreli, plînsete, înjurături, blesteme și amenințări cu un divorț politic iminent – toate aceste surogate PNListe l-au lăsat rece pe Marcel Ciolacu, care a întrevăzut cutremurul din PNL...
Deștepți, dar destul de proști! Tu, român simplu, care te conectezi la campania electorală cel puțin prin sloganurile pe care ești obligat să le înghiți zilnic, fiind invitat la seducția din partea tuturor acestor ciudați candidați la funcția supremă în Stat, cînd afli ceea ce pune la cale clasa politică de la noi, în preajma alegerilor pentru cea mai înaltă (și mai de răspundere) funcție în stat, și cu ce mizerii politice se acuză contracandidații, te întrebi dacă mai este nevoie de votul tău, în situația în care acești politicieni
decid ei înșiși cine să fie alesul! Dacă mai ai și ceva cunoștințe politice și ești la curent cu matrapazlîcurile politicienilor – ca în cazul următor – te hotărăști să te duci la vot precum la un teatru de revistă. De ce? Iată! Intrînd cu bocancii liberali în Constituție și în Legile Electorale ale României, cei doi corifei ai PNL, Gabriel Andronache și Daniel Fenechiu, în destrăbălata lor slugărnicie întru Iohannis, au omis consecințele demersului propriu asupra întregului partid și, apoi, impactul negativ asupra celui care întruchipează speranța PNL de a fi pe cai mari la Cotroceni – generalul bîlbîit Nicolae Ciucă. Iată ce simplă este această acoladă dacă judeci la rece, cu capul pe umeri! Deci, liberalii doreau o lege care să-l promoveze pe Iohannis în Senat (ulterior, chiar la șefia Senatului – al doilea om în Stat). Dacă Legea trecea de Parlament, venea la promulgare și era semnată – de cine? – chiar de beneficiarul ei, actualul președinte Klaus Werner Iohannis. O Lege pentru cel mai de preț om din România! Bravo lor, liberalilor! Dar, ce urmează? Jale mare, frățioare! PNL pierdea din credibilitate (și așa a pierdut), iar viitorul politic al lui Nicolae Ciucă, actualul președinte PNL, se ducea dracului de rîpă! În situația în care planul de modificare a Legii nu prindea contur, Iohannis nu va putea candida, ca independent, înscris pe lista de partid a liberalilor, pentru un post de senator în Parlamentul României. În cazul de față, dacă ambiția lui Iohannis se menținea, singura soluție ar fi fost demisia din funcția de președinte al României, înainte de a se împlini termenul legal pentru depunerea candidaturii la BEC. Mai departe. Demisia lui Iohannis îl va „deranja” pe Nicolae Ciucă, acesta, în calitate de președinte al Senatului, să preia funcția de președinte interimar al României, fix în etapa în care același Ciucă va candida din partea PNL pentru primul tur al alegerilor prezidențiale. Hopaaa! Ca președinte interimar la Cotroceni, însă, Nicolae Ciucă va fi obligat să se suspende din funcția de membru al PNL. Buun! Ce se întîmplă acum cu candidatura valorosului Ciucă pentru înalta funcție de șef de Stat? Nu prea mai este posibilă! Dar, și mai răvășitor este un alt recul al unei candidaturi – aceea de senator, pe care omniprezentul Nicolae Ciucă o vizează, pentru orice surpriză. Dar, ghinion! – din funcția de președinte interimar, nu se poate, deoarece se repetă situația caraghioasă în care era valabil scenariul avansat de neînfricatul Klaus Iohannis. Vedeți unde se cuibărește prostia celor care au clocit (pe ouă stricate) acest plan de bulversare a întregului ciclu de alegeri din anul 2024? În ambiția lui Iohannis de a nu pierde din prerogativele politice, coroborată cu
excesul de obediență – contrar oricărei democrații reale – al liderilor trecători ai PNL. Și, pentru că am intitulat intertitlul de mai sus cu un binom de contraste, iată exemplificarea, pe viu, sau cum se mai spune la vreun atelier de croitorie, „cu marfa clientului”, apelez și eu la acest slogan, în cazul de față. Am arătat mai sus ce sistem încîlcit de complicații ar fi generat jocul incendiar al lui Iohannis în cîrdășie cu „partidul meu”, spre a-și asigura o viitoare sinecură în politica românească, nu neapărat de dragul de a sluji interesele Statului român „eșuat”, dar, pentru a bloca mersul Justiției în punerea pe tapet a zguduitoarelor procese penale care-l așteaptă pe actualul (viitor – fost) președinte al României. Ei bine, dacă protagoniștii acestei încercări de șah-mat a politicii românești ar fi avut minte, încurcătura de mațe ar fi putut fi evitată și, astăzi, Iohannis ne-ar fi rîs în față, abordînd același rînjet sarcastic și lugubru. Și ce simplu ar fi fost! Da, extrem de simplu, dacă PNL ar fi respectat înțelegerea pe care a avut-o cu PSD în privința calendarului alegerilor din acest an, înțelegere intervenită pe cînd cele două partide nu intraseră în căldurile pregătirilor pentru alegeri și rîca politică dintre cele două conduceri se petrecea cu batista pe țambal. Care era, de fapt, această înțelegere de cooperare? Pentru că nu era una iluzorie, ci una oficială, aceasta era consfințită prin Decizia nr. 16/3 martie 2024 cînd, în ședința Biroului Politic Național al PNL, în conformitate cu Statutul partidului, s-a hotărît aprobarea calendarului alegerilor ce urmau pe tot parcursul anului în curs, astfel: 9 iunie – alegeri europarlamentare și locale; 15 septembrie – primul tur al alegerilor prezidențiale; 29 septembrie – al doilea tur al alegerilor prezidențiale; 8 decembrie – alegeri parlamentare. Foarte bine! Și foarte simplu! Dacă și-ar fi respectat propriul program, votat oficial, nu luat din vreo benzinărie, PNL ar fi evitat o demisie din funcție a dragului șef, Klaus Werner Iohannis, înaintea alegerilor prezidențiale și i se putea oferi un loc eligibil pe listele PNL, fără a mai da naștere la balamucul pe care-l cunoaștem și pe care l-am prezentat, în rezumat. Ce să-i faci? Acolo unde foamea de funcții și interesul personal primează înaintea competitivității și interesului general, se ajunge ca în situația actuală a PNL, ba chiar mai rău!
dar ce mai contează? Visul îndeplinit, rămîne cum am vorbit, mai puțin avionul prezidențial, de lux. Poate zboară cu o navă la mîna a doua, așa cum a dispus achiziționarea de avioane pentru Armata Română, care deja sînt pregătite pentru înlocuire cu F35! După ce rocada Putin-Medvedeev (pardon! – Iohannis-Ciucă) a avut loc pe tabla de șah a politichiei românești, cu apucături dîmbovițene, și după contactarea reprezentanților sferelor de influență asupra vieții noastre cotidiene, se apelează la o nouă schemă politică, operațiune care, conform mass-media buucreșteană, are în vedere o schimbare radicală a legislației în vigoare, anume – o schimbare care să-i permită președintelui să mai candideze, peste cinci ani, pentru un nou mandat! Pare ceva de S.F., dar „ciobănescul” credincios, adică generalul Nicolae Ciucă, poate fi capabil și de această potlogărie. Deținînd controlul politic total și avînd exemple din politica internațională (vezi Putin în Rusia și Savkat Mîrzioev în Uzbekistan), această variabilă sumbră poate deveni realitate. Mai rămîne să întrebăm și Poporul: nu v-ați săturat de un președinte absent? Îl mai doriți o rundă la Cotroceni? Mai mult – speculînd starea alarmistă a Europei vizavi de războiul din Ucraina, nesimțirea metamorfozată în Puterea de la București poate avansa și mai mult, atacînd dur Constituția (dar, cui îi mai pasă, în situație de război la frontieră!), astfel încît, prin modificarea legislației actuale, mandatul președintelui să fie prelungit la 6-7 ani și, pe deasupra, extinderea numărului mandatelor prezidențiale, limitate, în prezent, la două. Dacă scenariul de mai sus vă provoacă frisoane, ocoliți chenarul din buletinul de vot pentru alegerile prezidențiale, unde apare înscris numele reprezentantului PNL (de fapt, al lui Iohannis), Nicolae Ciucă! Altfel, drama României de sub actualul regim va lua proporții imposibil de controlat, ce să mai vorbim de stopat!
Klaus Iohannis – planul B
Guvernul Ciolacu prinde curaj
Încă nu s-au limpezit apele în jurul încercării acelui aranjament de a-l urca – prin modificarea Legii și adoptarea unei Legi, am putea spune personalizată – pe actualul președinte în fotoliul de senator, ulterior, de președinte al acestui for legislativ, și alte zvonuri circulă prin tîrg, care mai de care mai combinative (și speculative), care ne demonstrează încă o dată faptul că ambîțul domnului Iohannis este mult mai adînc înfipt în conștiința sa decît am descoperit noi pînă acum. În numele acestui ideal select, dezvoltat într-o conjunctură de culise, dar cu participarea unei grupări care nu pune mare bază pe respectarea legilor și a regulamentelor, personajul din poveste este în stare să arunce țara în haos politic, doar, doar visul nopților nedormite se va materialia într-un scenariu posibil. Căzînd aranjamenul cu un loc rezervat în Senat, s-a trecut la planul B, un plan copiat după Moscova, PutinMedvedeev (tot îl blamăm zi și noapte pe Putin, măcar să luăm ceva „bun” de la el). Concret: Nicolae Ciucă este ales președintele României (sau, mă rog, este „ajutat” să iasă învingător în turul doi). Instalat la Cotroceni, conform art. 85 din Constituția României, al.1: „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament”. Ei, aici se activează planul B: fostul premier Nicolae Ciucă, numit în funcție de actualul președinte Klaus Iohannis, devenit acum Președintele României, îl desemnează pe „șomerul” Klaus Iohannis drept primministru la Palatul Victoria. Rocada fiind gata, clasa politică, mulțumită de noul premier, așteptăm să-l vedem conducînd ședințele Guvernului și rezolvînd treburile urgente ale Țării. Care treburi? Politice, economice, sociale, militare etc. Cum? Nu vi-l închipuiți pe Iohannis muncind 10-12 ore pe zi pe baricadele Executivului, întrun an, 2025, care se anunță – nu doar pentru România – cu multe probleme și provocări? Poate că aveți dreptate,
Rămîi stupefiat cînd faci comparație între manifestările politice ale partidelor de la putere, inclusiv ale conducătorilor acestor formațiuni politice, între diferite etape ale existenței acestora, diferențe care poartă amprenta machiavelismului din politica românească, scos la înaintare ori de cîte ori situația impune cedarea morală a unora pînă la limita superioară a prostituției politice. Cum altfel putem caracteriza răsucirea atitudinii PSD și a liderului său față de PNL și, în mod special, față de șeful din umbră al acestui partid, președintele țării, Klaus Iohannis, în acești ultimi ani de guvernare haotică: ba prieteni, ba dușmani! Referitor la afirmațiile de mai sus, am în vedere cele trei ipostaze ale relațiilor PNL (Iohannis) – PSD (Ciolacu): 1. Ciuma Roșie; 2. Alianță la guvernare; 3. Bălăcăreală reciprocă. Revăzînd filmul acestor transformări, presărate cu injurii grosolane și cu valuri de ură reciprocă, după care se îmbrățișau în piața publică, ți se taie pofta de a mai merge la vot cînd constați cîtă prefăcătorie și perversitate există în viața acestor două partide și a liderilor acestora. Ultima răbufnire a acestei politici dualiste s-a dovedit a fi legată de președintele Klaus Iohannis, în speță, de vila care i se pregătește acestuia, pentru locuința personală, după ce își va încheia activitatea de președinte al țării. Dacă operațiunea s-ar fi făut în mod transparent – aceasta fiind legiferată de Legea nr. 406/2001, privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român – n-ar fi apărut în veci acest scandal. Ce s-a întîmplat, de fapt? Încă din iarnă presa scrisă dar, mai ales, televiziunile, au scris și prezentat imagini de pe șantierul unei vile situată în București, Bulevardul Aviatorilor, nr. 86, pe care mass-media o atribuia actualului președinte, după ce își va încheia mandatul la Cotroceni. S-au avansat diferite scenarii, s-au avansat sume pentru renovare
(pînă la 7 milioane de euro); presa a solicitat un răspuns din partea Guvernului, în legătură cu destinația locuinței în cauză. Totul, în zadar. Cancelaria din Palatul Victoria, chiar și premierul Ciolacu, abordat și întrebat despre viitorul acestei vile, îl luau pe „nu știu” în brațe, făcînd mișto de bieții reporteri (în special, reporterițe), tratîndu-i ca pe niște gunoaie: „Nu știm noi! RAPPS are vila în inventar, ei știu ce fac”, era răspunsul stereotip venit din partea celor de mai sus. „Desecretizați documentele!”, țipau reporterii, dar în zadar. Nu începuse campania electorală, și Ciolacu și Ciucă – la mijloc îi asista Iohannis – se mai țineau de braț pe cînd apăreau în tandem în fața lumii. Dar, iată că acum campania electorală e în toi, cei doi frați siamezi s-au bălăcărit mai ceva ca Tanța și Costel la bîlci, stăpînul Iohannis n-a avut timp să-i arbitreze, așa că Marcel Ciolacu a dezlegat ciobăneștii de la stînă și a dat lovitura mortală, cu două direcții: Nicolae Ciucă și omul cu „PeeSeeDee” în gură – Iohannis; scoaterea de la naftalină a Hotărîrii de Guvern din 22 august 2022, semnată de premierul de atunci, Nicolae Ciucă, document care prevedea că vila de protocol din Bulevardul Aviatorilor, nr. 86, va fi reședință pentru „persoanele care au avut calitatea de șef al statului român”. Prompt, Secretariatul General al Guvernului a și anunțat pe 1 noiembrie că suma investită pentru lucrările de renovare a acestei vile se ridică, deocamdată, la aproape 14 milioane de lei. Datele de acum desecretizate ne arată în ce proprietate va locui Iohannis – într-o imensitate de casă cu cele trei corpuri de clădiri avînd o suprafață desfășurată de 1.265 de metri pătrați, instalată pe un teren de 1.100 de metri pătrați. Aflîndu-se într-o zonă protejată, imensa vilă, dotată – după ce au apărut imagini la TV – cu instalații sanitare faraonice, chiar locuința poartă denumirea de „Palatul Împăratului”. Îndreptățit să primească o locuință de protocol după ce va pleca de la Cotroceni, Iohannis nu a negat că ar putea locui acolo, deși a declarat, diplomatic: „Nu am solicitat o locuință și nici nu mi s-a oferit”, după ce și Cancelaria Prezidențială negase acest lucru. Pe mîini s-a spălat și RA-APPS, care a dat un comunicat în care se arată că „Nu a fost înregistrată nici o solicitare privind atribuirea/închirierea acestuia, stabilirea destinației acestui imobil nefiind de competența RA-APPS”. Dacă pînă la urmă se va dezlega și acest mister, cel al viitorului proprietar al vilei – poate că Iohannis are altă locuință în vizor – ce rămîne este felul cum înțeleg PSD și Ciolacu să-i plăteasă polițele lui Iohannis, via Ciucă. Nu că mi-ar părea rău pentru aceste dezvăluiri care ne arată murdăria ascunsă sub preș din viața politică a partidelor noastre, ceea ce amplifică sentimentul pe care-l trăim, acela al credinței dovedite că nesimțirea a fost ridicată în România la rang de politică de Stat! Urmează alegerile. Vom fi capabili și realiști să-i deosebim pe politicienii din această zonă rău famată, de cei integri și nealiniați la șantajul reciproc? P.S.: Mai vreți o dovadă a ipocriziei și nesimțirii în politica românească? Iat-o: după ce ani de zile presa a cerut Cancelariei prezidențiale să comunice costurile deplasărilor în străinătate ale președintelui Klaus Iohannis, fără vreun răspuns și fără ca organele statului să intervină, zilele acestea, în plină campanie electorală, după ce premierul Marcel Ciolacu a ieșit în public, spunînd că trebuie transparență în ce privește cheltuielile președintelui, ceea ce Iohannis n-a făcut, PSD a cerut Birourilor Permanente Reunite înființarea unei comisii de anchetă care să investigheze cheltuielile făcute de Administrația Prezidențială și de alte instituții publice în interesul șefului statului în cei 10 ani de mandat. Aștia vor să ne conducă iar? Poporul alege!
14
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
Cronici de familii • Cronici de familii
Negri (II)
Cuvînt de-mbărbătare poetului (2) Ce-a urmat este îndeobşte cunoscut: bolnavă de tuberculoză, Elena a plecat, în 1846, în străinătate, să-şi îngrijească sănătatea. Poetul a însoţit-o; s-au întîinit cu Bălcescu, în Italia, în iarna 1847; boala s-a agravat şi, sfătuiţi de medici, au pornit spre ţară. La 4 mai 1847, în Cornul de Aur, Elena s-a stins din viaţă, sub privirile deznădăjduite ale lui Alecsandri, ale lui Costache şi Zulniei Negri, ale prietenilor I. Bălăceanu şi M. Kogălniceanu, chemaţi în grabă de poet. Au înmormîntat-o la Pera, sub o lespede de marmură pe care au săpat cuvintele: Elena Negri, Moldavia, 4 mai 1847. Prin mişcătoare scrisori, Bălcescu şi Iancu Alecsandri i-au scris poetului, îndemnîndu-l să-şi caute alinarea în scris, transformîndu-şi durerea pentru pierderea celei dragi în „dragoste către ţară“.
Tînărul cu „înţeleapta judecată“ Costache, cel de-al doilea copil al lui Petrache Negrea şi al Smarandei, a fost acela care a schimbat numele familiei din Negrea în Negri. S-a născut în martie 1812, în „casele Luca“ din Iaşi. Studiile şi le-a început în casa părintească şi le-a continuat la şcoala Mitropoliei din Chişinău, pentru ca în 1828 să-l aflăm la Odessa, urmînd cursurile unui pension ţinut de francezul Repet. În 1831, chemat de Conachi să asiste la înmormîntarea mamei sale, Negri nu s-a mai întors la Odessa, rămînînd la Iaşi, unde, curînd, s-a făcut împărţirea averii între cei cinci copii. Lui Costache i-au revenit Mînjina, moşia aflată în partea de apus a ţinutului Covurlui, cam la 50 km de Galaţi şi cîte un rînd de case cu întinse pămînturi înconjurătoare la Galaţi şi Bîrlad. Tînăr – abia trecuse de 19 ani – Costache a rămas, se pare, la Iaşi, în casele tatălui său vitreg, Conachi, unde îşi dădea adresa pentru şi peste ani de zile. Propunerea poetului de a-l înfia, cu promisiunea de a deveni, alături de sora sa după mamă, Cocuţa, moştenitorul întregii sale averi, Negri a respins-o cu demnitate. În 1836, cînd publicistul şi profesorul francez filo-român Saint-Marc Girardin (1801-1873) a vizitat Iaşii, în saloanele lui Toderiţă Balş, caimacamul de mai apoi, i-a fost prezentat şi tînărul de 24 ani Costache Negri, care i-a lăsat o bună impresie. Tînărul l-a uimit prin „înţeleaptă lui judecată“ şi ascuţimea observaţiilor asupra situaţiei politice şi sociale din Moldova, manifestîndu-şi indignarea faţă de politica reacţionară a unei bune părţi din boierimea moldoveana, în frunte cu noul domn, Mihail Sturdza (1834-1849). Nu mult după aceea, Costache Negri a plecat în Italia, să-şi completeze studiile. Nu şi-a putut duce la capăt proiectele iniţiale, dar aşa cum sublinia George Călinescu, în monumentala sa Istoria literaturii române, „călătoriile împliniră studiile“. Într-adevăr, a călătorit mult, în Italia, Franţa, Anglia, Austria, Ungaria şi a poposit în cîteva rînduri la Bucureşti. D. Bolintineanu ne informează că în timpul şederii sale în Italia, Negri a luat „parte în mai multe conspiraţii cu societăţile carbonarilor pentru libertatea Italiei şi a patriei sale“, în anii aceia, Parisul era însă locul de întîlnire a tineretului revoluţionar din numeroase ţări. Aici s-au reunit şi mulţi români, munteni şi moldoveni: V. Alecsandri, Al. Ioan Cuza, N. Docan, Panait Radu, Ion Ghica, N. Cantacuzino-Paşcanu, Iancu Filipeşcu-Vulpache ş.a. Tineri ale căror „legături de amiciţie“ deveniseră „din ce în ce mai strînse şi patriotice“, cum ne informează Ion Ghica. Se întîlneau, discutau politică şi literatură, puneau ţara şi Europa la cale. Aici Negri l-a cunoscut pe Alecsandri şi, deşi diferenţa de vîrstă era destul de mare – între ei s-a legat o caldă prietenie, în corespondenţa cu surorile sale Negri le scria pe larg şi cu entuziasm despre noul său prieten. Îi va fi povestit mult acestuia despre cele patru surori ale sale, toate, ca şi mama lor, de o mare frumuseţe şi, poate, încă
pe atunci tînărul poet va fi nutrit dorinţa să le cunoască. În vara lui 1839, cînd Alecsandri şi prietenul său. N. Docan se pregăteau să se întoarcă din Franţa, au primit propunerea lui Negri de a vizita mai întîi Italia. Aici Negri le-a fost călăuză şi le-a făcut cunoştinţă cu frumoasa „buchetieră“ Costache Negri (florăreasă) de la Florenţa, „îndrăgostită de Negri“, cum nota mai tîrziu poetul. Au vizitat mai multe oraşe (Roma, Livorno, Florenţa, Bologna, Fadua, Veneţia) Negri introducîndu-i în cercul cunoştinţelor sale. Curînd după plecarea celor doi prieteni, Negri a pornit şi el spre ţară; în drum spre Moldova, s-a oprit mai întîi la Bucureşti, unde se va fi întîlnit cu unii dintre prietenii săi munteni. În august 1841, întorcîndu-se din străinătate, va repeta vizita la Bucureşti, de astă dată fiind însoţit şi de surorile sale Zulnia şi Catinca; s-a oprit în capitala munteană spre a-l întîlni pe prietenul său Ion Ghica, înapoiat între timp şi el de la studii. Revenit la „vatra părintească“, a asistat o vreme la amintitele „cursuri libere“ de la Academia Mihăileană, aducînd şi pe surorile sale Catinca şi Elena şi pe prietena acesteia din urmă, publicista de origine belgiană, „frumoasa şi graţioasa“ Emmeline Raymond, toate – cum spunea Ion Ghica – înflăcărate susţinătoare „în societate“ ale propagandei pe care „tinerii deveniţi sîmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului“ o făceau „în favoarea ideilor liberale“. A întreţinut strînse legături cu cercul liberal-democrat din jurul lui M. Kogălniceanu şi a stabilit strînse relaţii de prietenie cu muntenii Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu. De altfel, el şi sora sa Elena au jucat un rol important în cimentarea multiplelor legături dintre tinerii patrioţi şi revoluţionari din cele două ţari româneşti, care, începînd cu anul 1844, s-au reunit adesea la moşia lui Costache Negri de la Mînjina. La aceste întîlniri, pe lîngă amfitrion şi surorile sale, au participat V. Alecsandri, Alecu Russo, M. Kogălniceanu, Alecu Donici, C. Rolla, Ion Ionescu de la Brad, muntenii Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, D. Bolintineanu şi mulţi alţii, care au acceptat „cu dragă inimă“, cum spunea Alecsandri, „înrîurirea amicală exercitată de Costache Negri asupra inimei lor“. „Iubit de toţi pentru înţelepciunea sa dreaptă, pentru blîndeţea şi nobleţea caracterului său“, Negri era „recunoscut ca decanul tinerimii şi chemat de atunci şi pînă astăzi cu denumirea drăgălaşă şi respectată de moş Costachi, sau de aceea mult mai caracteristică de „Uncheşul“. La Mînjina s-au discutat probleme de natură politică, s-au întocmit proiecte de acţiune comună a tinerilor cărturari patrioţi, toate acestea urmărind schimbarea vechilor rînduieli sociale şi crearea condiţiilor pentru împlinirea visului unităţii naţionale. În 1844, a apărut la Iaşi revista Propăşirea la care colabora şi Bălcescu; în 1845, printr-o acţiune coordonată, Bălcescu scotea primul număr din Magazin istoric pentru Dacia, iar Kogălniceanu începea publicarea Letopiseţelor Ţării Moldovei. În acelaşi an, 1845, la Bucureşti se înfiinţa Asociaţia literară a României – nume prin el însuşi semnificativ – în spatele căreia se afla Societatea revoluţionară .secretă „Frăţia“, iar la Paris se constituia Societatea studenţilor români, reunind moldoveni şi munteni, ambele militînd pentru unitatea politică a românilor. La Mînjina, Bălcescu şi Russo vor fi discutat pentru întîia oară proiectul celebrului poem Cîntarea României şi tot aici revoluţionarul muntean a purtat vii discuţii cu Ion Ionescu de la Brad despre necesitatea reformei agrare, ca una din condiţiile obligatorii ale progresului societăţii româneşti. Îi vom vedea pe majoritatea celor care se înabieau la Mînjina jucînd un rol deosebit de important în cadrul evenimentelor revoluţionare ale anului 1848.
RM
Revoluţionar şi patriot În iunie 1846, Costache Negri, împreună cu prietenul comun C.N. Filipescu, l-a însoţit pe Nicolae Bălcescu pînă la Budapesta, cel din urmă îndreptîndu-se spre Paris pentru a prelua conducerea recent înfiinţatei Societăţi a studenţilor români. Peste puţin timp, Negri a sosit și el în Franţa, unde, alături de Bălcescu şi alţi tineii români a participat la evenimentele din februarie 1848, fiind martor la detronarea lui Ludovic-Filip de Orleans, prilej cu care, în fruntea unei delegaţii a tinerimii române, a înmînat guvernului provizoriu, în semn de omagiu, un steag tricolor. În înţelegere cu Bălcescu, în martie a pornit spre ţară, pentru a lua parte, alături de ceilalţi fruntaşi, la revoluţia din Moldova; acţiunea trebuia să se desfăşoare concomitent cu cea din Muntenia. Cum se ştie însă evenimentele din Iaşi le-au devansat pe cele din Muntenia, iar domnitorul M. Sturdza le-a înăbuşit cu brutalitate. Costache Negri, oprit de autorităţi să pătrundă în ţară, a rămas la Galaţi, de unde, împreună cu Iancu Alecsandri, Alecu Russo, V. Mălinescu, T. Rîşcanu şi alţii, s-au refugiat în Transilvania. Aici li s-au alăturat şi alţi revoluţionari, printre care Al. I. Cuza, V. Alecsandri, formînd grupul emigranţilor moldoveni. După ce au participat la Adunarea naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, revoluţionarii moldoveni au redactat şi dat publicităţii la Braşov, în 12/24 mai, Principiile noastre pentru reformarea patriei, unul dintre cele mai radicale programe ale revoluţiei române din 1848; se prevedea, între altele, desfiinţarea servituților feudale şi împroprietărirea ţăranilor „fără nici un fel de despăgubire“, unirea Moldovei cu Muntenia „într-un singur stat neatîrnat, românesc“. În iunie 1848, Negri aplecat la Cernăuţi, unde a activat în fruntea Comitetului revoluţionar moldovean din acest oraş. Venise însoţit şi de surorile sale Catinca şi Eugenia-Maria fiind găzduiţi, ca şi ceilalţi emigranţi – fraţii Alecsandri, Al. I. Cuza, A. Russo, George şi Teodor Sion, M. Kogălniceanu, Aron Pumnul, G. Bariţ şi alţii – în casele boierilor patrioţi Hurmuzaki, de la Cernauca. Holera, care-şi făcuse apariţia şi aici, veştile despre înăbuşirea revoluţiei în Muntenia şi spulberarea speranţelor într-o nouă ridicare revoluţionară în Moldova, i-au silit pe fruntaşii revoluţionari să se despartă: unii au luat drumul Vienei, iar alţii, precum Vasile Alecsandri şi Costache Negri, s-au îndreptat spre Paris. În capitala Franţei, Negri a desfăşurat o susţinută activitate de propagandă pusă în slujba uniţii principatelor, avînd relaţii strînse cu o serie de intelectuali francezi: Edgar Quinet, Jules Michelet şi tînărul gazetar Arthur Baligot de Bayne, viitorul şef al cancelariei domnitorului Cuza, pe care i-a cîştigat pentru cauza românească. Înconjurat de stimă şi dragoste, la 27 decembrie 1848, Negri a rostit în cercul studenţilor şi emigranţilor români din Paris un înflăcărat toast în memoria lui Ştefan cel Mare, exprimîndu-şi speranţa că într-o zi va putea striga: „Trăiască România unită!“. Văzînd în el un exponent al luptei pentru uniră şi progresul patriei, în martie 1849, Bălcescu l-a propus ca şef al emigraţiei române, dar Negri a refuzat cu modestie această onoare şi, după o scurtă călătorie la Istanbul, s-a întors în Moldova, unde, de curînd fusese numit domn prietenul său Grigore Alexandru Ghica (1849-1853; 1854-1856). Ca şi Kogălniceanu şi AI. I. Cuza, Negri a devenit unul dintre demnitarii de încredere ai noului domn; numit ministru de lucrări publice, domnitorul l-a trimis ca delegat la Conferinţa internaţională de la Viena ce-şi deschisese lucrările în 15 martie 1855 și unde reprezentanţii Angliei, Franţei, Rusiei, Turciei şi Austriei îşi propuseseră să discute o seamă de probleme privind regimul politic al ţărilor române. Deşi conferinţa, ca urmare a puternicelor ciocniri de interese dintre marile puteri, n-a ajuns la vreun rezultat, misiunea respectivă a constituit pentru Negri o interesantă experienţă şi a marcat, de fapt, debutul în strălucita-i carieră de diplomat. (va urma) Prof. univ. Emil Boldan
15
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
p O V E S T I
A D E V A R A T E (
RM
Secretul oglinzii sau Cursa Colbert-Murano (II) Muranezii adulmecă şmecheria (2)
Subterfugiul a eşuat, căci muranezii au adulmecat imediat şmecheria; scrisorile fuseseră redactate de „o persoană cu ştiinţă de carte şi cu o inteligenţă superioară“. De altfel, viaţa în capitala regatului francez, chiar fără soţie, nu era lipsită de plăceri. Pariziencele pe care curiozitatea le atrăgea în Strada Reuilly ofereau italienilor o attrativa molte gagliarda, adică multă atracţie. Cazaţi, hrăniţi, bine plătiţi, perfect conştienţi de cît preţ puneau francezii pe prezenţa lor, meşterii primeau în locuinţele lor femei galante. De fapt, ei s-au arătat atît de impetuoşi, încît Colbert a încercat chiar să-i domolească, plăsmuind ca soţiile lor legitime să le sosească în cursul verii anului 1666. Ambasadorul veneţian, avertizat de proiect, a pus sub supraveghere la Veneţia domiciliul fiecăreia din soţiile respective, iar agenţii săi au percheziţionat casele, pentru a se asigura că femeile nu au părăsit căminul. Nevestele erau acolo, liniştite şi resemnate. Una culcată, grav bolnavă, alta implorîndu-l pe supraveghetor să-i aducă soţul „la vatră“. Pe scurt, totul părea în ordine. Şi totuşi... peste două zile, agenţii veneţieni au descoperit cu stupefacţie „vatra goală“. Femeile plecaseră noaptea şi aveau prea mare avans pentru a mai putea fi prinse... Dar, în ciuda acestei victorii, manufactura nu a cunoscut numai succese. Fabricarea oglinzilor reprezenta un abis financiar, mai ales că pretenţiile muranezilor deveniseră exorbitante. Lacomi, certăreţi, aroganţi, manipulaţi fără îndoială din interior de agenţi secreţi, care-i incitau la răscoală, ei refuzau să-i înveţe secretele artei lor pe colegii francezi. Conducerea continua să-i trateze cu o atitudine prevenitoare. Le oferea terenuri, pensiuni, pensii, prime – avantaje foarte originale pentru epocă –, cu scopul de a-i reţine. Şeful manufacturii, Dunoyer, era aproape de ţintă cînd, în ianuarie 1667, un meşter „lustruitor“ veneţian a făcut subit o febră mare şi a murit după cîteva zile. Trei săptămîni mai tîrziu un al doilea muncitor veneţian „suflător“, deosebit de priceput în pregătirea pastei de sticlă, a murit în violente dureri de pîntece. Două cadavre în trei săptămîni. Se petreceau lucruri stranii în Strada Reuilly. Colbert a cerut o autopsie, iar Dunoyer a început să bănuiască în spatele acestor accidente mîna de fier a Serenissimei. Situaţia era critică. Ceilalţi muranezi se temeau pentru vieţile lor, iar avantajele nu cîntăreau greu
Sala oglinzilor, Palatul Versailles
Murano
în faţa atîtor riscuri. La rîndul său, Giustiniani a promis, în mod abil, să aprobe plecarea celor care ar fi dorit să se întoarcă. În aprilie 1667, mai mulţi muncitori au abandonat partida şi au primit permisele. Veneţia cîștigase. Eşec pentru Franţa? Numai pe jumătate. Nesupunerile italienilor sfîrşiseră prin a obosi pe toată lumea şi prin a costa cam mult. În plus, ici şi colo, artizani francezi îşi continuau căutările pentru a suplini tehnica italiană.
2,70 m pe 1 m În 1682, inaugurarea la castelul de la Versailles a Galeriei oglinzilor, cu cele şaptesprezece încrucişări de optsprezece oglinjoare fiecare, puse una lîngă alta şi unite cu aramă aurită, „a lansat“ spectaculos tînăra industrie şi a frapat opinia publică. Toată curtea împodobită cu bijuterii era prezentă. O uimitoare paradă de bogăţii şi lumini, scria Mercure Galant, multiplicată de mii de ori în tot atîtea oglinzi şi dînd perspective mai strălucitoare decît focul... Dar asta nu era totul.
Manufactura a produs nu numai oglinzi suflate – foarte scump, trebuie s-o spunem –, dar, la sfîrşitul secolului, grupînd diverse iniţiative, reorganizată, refondată, ea a pus la punct o tehnică de fabricaţie prin „turnare“ a pastei de sticlă, care a revoluţionat industria: se puteau fabrica de acum înainte oglinzi mai mari de 1,50 m. Venise pe lume Saint-Gobain. Dorinţa lui Rabelais, care imaginase în fiecare încăpere din mînăstirea Theleme „o oglindă cristalină încrustată cu aur“... „atît de mare încît să poată reprezenta persoana în întregime“, se împlinise, iar surorile Cenuşăresei aveau – cum anticipase Charles Perrault –, răgazul de a se privi din cap pînă în picioare în oglindă. Manufactura Saint-Gobain, al cărui monopol era asigurat de un privilegiu regal, a putut prezenta în 1700 o oglindă de 2,70 pe 1 m: o adevărată minune. Ca şi Veneţia, ea şi-a protejat tehnica de fabricaţie de privirile indiscrete şi în felul acesta a reuşit să o păstreze mult timp secretă. Nu a încetat să crească. Palate, hoteluri mari au vrut să se înzestreze cu aceste oglinzi „de mărime extraordinară“. În cursul veacului XVIII, moda a pătruns pînă în locuinţele cele mai modeste, apoi în provincie, căci prezenţa oglinzilor mari dădea caselor un farmec deosebit. Este greu de imaginat astăzi, cînd obiectul a devenit atît de banal, entuziasmul pe care i-a stîrnit atunci. „Afişele şi anunţurile“ de închiriere sau de vînzare de case menţionau totdeauna prezenţa lor („Casă frumoasă, construită modern, împodobită cu oglinzi“ – Orleans, 1758), ceea ce i-a făcut pe LouisSebastien Mercier să scrie ironic: „Curînd budoarul lenjeresei va fi numai oglinzi. Unde nu se pun azi oglinzii?“. Sfîrșit SABINE MELCHIOR-BONNET În româneşte de Maria BERCEANU
16
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
RM
ªtiri externe, comentarii, analize Abolirea aberațiilor
(urmare din pag. 1) Cu alte cuvinte, președintele Trump vrea să termine odată cu propaganda agresivă a ăstora în cadrul școlilor unde nu făceau altceva decît să zăpăcească copiii și să-i întoarcă pe dos cu privire la identitatea de gen și alte tîmpenii. „În plus, prin discursurile sale, Trump și-a prezentat planurile de a anula anumite legi privind discriminarea, din epoca președintelui Joe Biden, și de a adopta noi legi care vizează în special persoanele trans. Katie Eyer, profesor la Rutgers Law School, subliniază că președinția lui Trump ar putea duce la numiri mai conservatoare în instanță și, prin urmare, la o diferență în modul în care instanțele interpretează cazurile la nivel federal. Deci, în timp ce curțile de apel au hotărît adesea în favoarea persoanelor transgender care luptă împotriva discriminării, acest lucru se poate schimba în timpul președinției lui Trump”. Ce discriminare, Doamne iartă-mă? Discriminați că ce? Că nu pot să intre în toaletele femeilor, că lor li s-a sculat că sînt bărbați? Am folosit într-adins verbul „a se scula”, tipic doar bărbaților, ca să fie clar despre ce vorbim. Democrații, progresiștii și alții ca ei nu au nici măcar proprietatea cuvintelor și a expresiilor pe care le folosesc, utilizîndu-le în mod greșit tocmai ca să inducă lumea în eroare. „Legea constituțională este fundalul legilor discriminatorii”, spune Eyer pentru The Time. „Dar, desigur, dacă aveți o instanță care nu este dispusă să impună drepturile de egalitate față de persoanele LGBT, atunci acel fundal nu mai este unul semnificativ”. Să vedem ce scrie The Time în continuare. „Iată trei domenii cheie în care președinția lui Trump ar putea afecta drepturile LGBTQ+. O interdicție a persoanelor transgender în armată. În timpul primului mandat al lui Trump, el a instruit oficial Departamentul Apărării să anuleze un ordin din 2016 care permitea persoanelor transgender să servească în mod deschis în armată, lucru pe care l-a pus pe seama costului operațiilor de afirmare a genului. Politica a declanșat imediat o serie de procese împotriva Administrației. Administrația Biden a anulat acest ordin în 2021, dar experți precum Eyer cred că este foarte probabil să se revină asupra acestei decizii în noul mandat al lui Trump și că vor urma o serie de procese similare”. Cum adică persoane transgender în armată? Păi, băi băiete, ori te declari femeie și stai acasă, ori, dacă vrei în armată, termină cu idioțeniile și fii bărbat. „Restricții de îngrijire a sănătății. În ultimii cîțiva ani, au existat o serie de inițiative ale statului pentru a interzice îngrijirea medicală pentru minorii transsexuali și neconformi cu genul lor. În august, Campania pentru Drepturile Omului a raportat că există 26 de state cu o interdicție sau o politică împotriva îngrijirii medicale de afirmare a genului pentru minori și că 39% dintre tinerii transgender trăiau în state care au adoptat interdicții privind îngrijirea de afirmare a genului. Trump a declarat că administrația sa va urma exemplul acestor state și va încerca să interzică îngrijirea medicală de afirmare a genului pentru adolescenții din întreaga țară, în special prin amenințarea că va refuza finanțarea federală pentru spitalele care oferă această îngrijire. Acest lucru ar îngreuna, pentru tinerii cu disforie de gen, accesarea a ceea ce mulți medici și psihiatri consideră îngrijiri care salvează vieți. Uniunea Americană pentru Libertăți Civile (ACLU) a introdus deja mai multe cazuri în instanță,
contestînd aceste interdicții ale legii de stat, iar în comunicatul lor de presă cu privire la potențialele planuri ale lui Trump pentru problemele LGBTQ+, ei au declarat că «vor continua să discute această problemă în instanțele din întreaga lume. Ar trebui ca o a doua administrație Trump să limiteze și mai mult această îngrijire. Statele au control asupra îngrijirii sănătății, așa că dacă Trump urmărește o interdicție federală completă a îngrijirii de afirmare a genului pentru minori, statele progresiste o vor contesta imediat în instanță», spune McKay. «Cred că, foarte asemănător cu problematica avortului, vom ajunge să aflăm de state care mobilizează protecții și state care devin incredibil de ostile și care pun viața în pericol pentru oamenii care sînt vizați». Guvernatorul Californiei Gavin Newsom a convocat deja o sesiune specială, despre care a confirmat că se datorează în parte dorinței de a proteja comunitatea LGBTQ+, în contextul victoriei lui Trump”. Scriam mai sus că progresiștii ăștia folosesc în mod greșit cuvintele și expresiile ca să inducă lumea în eroare. Ce înțelegeți prin „restricții privind îngrijirea sănătății”? Că Trump vrea să-i lase pe americanii bolnavi să moară, nu? Păi nu. E vorba de ceea ce democrații considerau a fi mai întîi zăpăcirea copiilor și a adolescenților, făcută în mod organizat la școală, că ceea ce au în chiloți nu-i adevărat, e o eroare și ei ar trebui să aibă acolo altceva. După care, cu sau fără acordul părinților, îi băgau cu forța în spital și le aplicau tratament hormonal ca să le schimbe sexul. Asta înțeleg criminalii de democrați prin „îngrijirea sănătății”. Altă aberație căreia Trump vrea să-i pună capăt este cea a „femeilor trans care concurează în sport”. Vreau să clarific un lucru înainte din a cita din The Time: oameni buni, nu există „femei trans”! Există bărbați cu probleme la mansardă care se cred femei! „În timpul unui miting din Virginia, organizat pe 2 noiembrie, Trump a spus că «va ține bărbații departe de sporturile feminine». Prin Agenda 47, mai precizează că va cere Congresului să interpreteze Titlul IX ca interzicînd femeilor trans să participe la sporturi feminine. El a lucrat deja pentru a anula protecția Titlul IX pentru studenții LGBTQ+ în primul său mandat. În timpul mandatului său, Biden a extins protecția Titlul IX pentru tinerii LGBTQ+, reformînd schimbările din primul mandat al lui Trump, care au restrîns domeniul de aplicare a legii din 1972, dar au ocolit problemele legate de sportivii transgender. El a spus că în prima zi a președinției sale intenționează să inverseze aceste protecții de la Titlul IX. Dacă Trump ar anula extinderile lui Biden care au protejat studenții transgender, nu ar avea nevoie de Congres să facă acest lucru.
Potrivit lui Simone Chriss, avocat pentru drepturile civile și director al Inițiativei pentru Drepturile Transgenderilor la Southern Legal Counsel, teama aici nu se referă doar la sportivii transgender, ci mai degrabă la definițiile restrictive ale sexului și genului de la Titlul IX, care ar putea afecta o mare parte a comunității LGBTQ+. «Cred că obiectivul general este redefinirea sexului în general într-un mod care exclude persoanele transgender. Și vedem că state precum Florida redefinesc sexul în scopul întregului nostru cod de educație K-20, pentru ca genul să fie determinat de funcția reproductivă», spune Chriss”. Păi, bă nea Chriss, sexul nu se redefinește deloc, sexul e ăla care e femeie și bărbat și da, băi nene, băi, este determinat de funcția reproductivă, nu de cretinismele voastre!!! (scuzați „bă-urile”, dar ipochimenii ăștia nu înțeleg alt limbaj) „Acest lucru se potrivește cu planurile lui Trump referitoare la schimbarea finanțării pentru școli în funcție de modul în care profesorii predau lecții despre identitatea de gen și orientarea sexuală. Întrun discurs filmat în ianuarie 2023, Trump a promis că va reduce finanțarea federală pentru școlile care promovează ideologia de gen. Pentru Chriss, una dintre temerile majore este că Trump ar putea urma exemplul Floridei în redefinirea sexului și că acest lucru ar putea afecta abilitățile persoanelor transgender de a accesa servicii de identificare care le permit să-și folosească genul corect” (genul corect e definit de ceea ce au în chiloți, nu de aiurelile tale). „La începutul acestui an, o notă emisă de Departamentul pentru Siguranța Autostrăzilor și Autovehiculele din Florida spunea că rezidenții din Florida nu vor mai avea voie să schimbe sexul menționat pe permisele de conducere sau pe actul de identitate de stat. Dacă acest lucru este extins la nivel federal la pașapoarte, Chriss spune că urmările ar putea fi devastatoare pentru comunitatea transgender. «Lipsa accesului la documentele de identificare care reflectă identitatea este ceva care influențează fiecare interacțiune pe care o are o persoană și capacitatea de a obține un loc de muncă, o locuință și toate aceste lucruri. Fiecare client transgender pe care îl am, dacă nu are pașaport sau dacă în pașaportul lui încă scrie marcatorul de gen sau numele greșit, îmi spun: Actualizează-l cît de repede poți, pentru că avem timp pînă în ianuarie»”. În concluzie, abolirea anormalităților democrate nu e un lucru ușor cum nu a fost nici abolirea sclaviei, dar era necesar fiindcă în SUA aberațiile astea erau mult mai periculoase decît în Uniunea Europeană. Să-i dea Dumnezeu lui Trump puterea de a termina odată cu ele!
RM
17
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
UN punct de vedere
Ziua în care planeta ne-a rămas mică (I)
La 2 august 2017, omenirea a atins un record trist. A reușit să epuizeze resursele pe care planeta le produce într-un an, conform calculelor ONGului Global Footprint Network. Trăim pe credit, iar lucrul acesta se tot repetă din 1971 încoace. În anul acela, Earth Overshoot Day (ziua în care ajungem la capătul resurselor regenerabile într-un an) a fost 21 decembrie. Data a fost devansată, de atunci, de la an la an, fiindcă cererea tot mai mare de resurse s-a dovedit tot mai greu de acoperit prin capacitatea Pămîntului de a se regenera. Și totul se petrece sub privirile mai mult sau mai puţin îngrijorate ale unei omeniri care știe că va rămîne descoperită în ziua în care realitatea bine cunoscută se va recompune pe coordonate încă neclare, iar facturile vor trebui achitate unui creditor cu care nu se poate negocia. Planeta Pămînt intră în deficit de resurse tot mai devreme, deși unele voci afirmă că procesul nu este încă unul ireversibil. Earth Overshoot Day, cunoscută anterior ca Ziua Datoriei Ecologice, ar putea fi amînată în fiecare an cu 4,5 zile, miza jocului fiind ca în 2050 să utilizăm resursele unei singure planete. Aceasta este opinia celor de la Global Footprint Network (GFN), un think thank cu sediul în Statele Unite, care produce în fiecare an o ediţie a Conturilor Naţionale de Amprentare, acestea calculînd biocapacitatea a peste 200 de ţări, începînd cu anul 1961. Organizaţia susţine că în prezent noi folosim resursele naturii de 1,7 ori mai repede decît se pot regenera ecosistemele. Iar în faţa inevitabilelor critici cu privire la corectitudinea calculelor întreprinse, Mathis Wackernagel, președintele GFN, recunoaște că acestea nu sînt infailibile, pentru că lipsesc date care să poată fi introduse în ecuaţie, însă acest lucru nu indică decît faptul că amploarea problemelor de mediu este subestimată. Asta înseamnă că, deși nu avem la dispoziţie decît o planetă pentru satisfacerea nevoilor la nivelul cu care sîntem obișnuiţi, cheltuim resursele naturale vitale a 1,7 planete, sperînd că scadenţa nu va veni prea curînd. „Înainte, o zi neobișnuit de caldă în mijlocul iernii venea ca un cadou”, afirmă Heidi Cullen, expert în climatologie pentru Weather Channel, dar percepţia ei s-a modificat după ce schimbările climatice au devenit tot mai evidente, pînă în punctul în care o astfel de zi este receptată ca o pedeapsă. Și asta din cauza realizării „aproape sinistre a faptului că nu poţi zgîndări sistemul de operare al naturii fără să îţi primești răsplata pînă la urmă”.
Visul american, prea costisitor pentru planetă Directorul și cofondatorul GFN, Mathis Wackernagel, așază sub lumina reflectorului preocupările-cheie ale ONG-ului pe care îl conduce: „Dacă există o singură planetă – cît de mult din resursele acestei planete este disponibil per persoană și cît de mult din resursele acestei planete folosește efectiv o persoană”. În tot acest proces de inventariere a resurselor existente, un instrument util îl constituie amprenta ecologică, exprimată în hectare globale.
Concept folosit pentru prima dată de profesorul William Rees, de la Universitatea British Columbia, în 1992, amprenta ecologică măsoară presiunea exercitată de omenire asupra ecosistemelor. Ea se calculează ca raport între suprafaţa planetei și numărul de locuitori, rezultînd astfel suprafaţa de teren necesară pentru a obţine resursele de care este nevoie, dar și pentru a neutraliza deșeurile produse de consumul uman. În ce privește consumul de resurse, există o adevărată polarizare a ţărilor, cele dezvoltate economic avînd o amprentă ecologică extinsă și fiind creditate ecologic de ţările cu un consum mic. În timp ce disponibilul biocapacităţii globale per persoană este de 1,8 hectare globale, europenii utilizează 4,9 hag/persoană, iar americanii sînt adevăraţi devoratori ai resurselor planetare, cu un consum de 7 hag/persoană. Potrivit calculelor, pentru ca întreaga populaţie a globului să consume resurse în maniera în care o fac locuitorii SUA, ar fi nevoie de 3,9 planete Pămînt. Astfel, visul american devine nesustenabil – nu deţinem decît o planetă, serios secătuită de resurse, pe care, gestionînd-o după principiul plăcerii și al non-calculului, am putea-o preda copiilor noștri în stare de faliment.
Preţul real al automobilelor nu este acela de pe etichetă Totuși, nota de plată a consumului iraţional de resurse nu se decontează integral în viitor. Un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arăta că în 2012 s-au înregistrat 7 milioane de decese cauzate de poluarea din interiorul locuinţelor și/sau poluarea din aer, apă și sol. Devenită factor major de risc pentru sănătatea globală, poluarea își adjudecă cu mult mai multe victime decît flagelul HIV/SIDA (1,7 milioane de decese în 2011) sau decît temuta boală a malariei (cu 660.000 de victime în 2010). Costul anual al poluării aerului, alocat tratării bolilor cauzate de poluare, este de 3.600 de miliarde de dolari anual și promite să crească în viitor, se arată întrun raport al Organizaţiei de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Analizînd costurile impresionante ale poluării, Angel Gurria, secretar al OCDE, reamintea că transportul rutier este o sursă majoră de poluanţi nocivi în aer, jumătate dintre costurile poluării fiind atribuite acestuia, și că este nevoie de măsuri eficiente de reducere a emisiilor de dioxid de carbon, ale căror costuri să fie depășite de beneficii. Gurria afirma că unele politici publice sînt mai degrabă parte a problemei decît a soluţiei. De exemplu, impozitarea mai mică a motorinei în raport cu benzina „nu are sens din punct de vedere ecologic sau economic”. Dimpotrivă, în costul suportat de șoferi pentru a se bucura de confortul propriului autoturism ar trebui să fie reflectat în mod corect și costul pentru mediu și pentru sănătatea populaţiei – cost ce ar trebui achitat și de către companiile de transport sau de către producătorii de automobile. Corelînd cele 1,2 miliarde de automobile de pe glob și perspectiva dublării numărului lor pînă în 2050 (dintre care doar 10% nu vor funcţiona cu combustibili fosili) cu nevoia urgentă de a reduce emisiile de carbon cu 80%, constatăm că datele nu se pot așeza conciliant în aceeași diagramă. Decît, eventual, după ce ar suferi ajustările patului lui Procust – adevăr greu de metabolizat, după ce ne-am deprins să cedăm cîntecului de sirenă al nevoilor, reale și artificiale, pe care publicitatea ni le-a vîndut părintește, sub lozinca reconfortantă „cumperi acum, plătești mai tîrziu”. Preluată de planeta noastră, o asemenea promisiune s-ar converti mai degrabă într-un avertisment cu note apocaliptice.
Vegetarianismul, de la moft la parte a soluţiei ecologice Sistemul nostru alimentar este și el responsabil de peste o cincime din emisiile cu efect de seră la nivel mondial, în toate punctele lanţului, de la producţie pînă
la etapa consumului. În ultimii 50 de ani, terenul cultivat a crescut cu 12%, în timp ce producţia agricolă a cunoscut o creștere între 2,5 și 3 ori, conform unui studiu al Organizaţiei ONU pentru Agricultură şi Alimentaţie (The states of the world’s land and water resources for food and agriculture). Același raport menţionează faptul că o creștere de 70% a populaţiei globului și a veniturilor acesteia va determina o cerere sporită de produse alimentare la nivel global și cu 100% mai mare în ţările în curs de dezvoltare. Sub această presiune demografică, dublată de modul în care schimbările climatice vor afecta producţia, modelele agricole existente trebuie reexaminate în mod critic. Astfel, animalele crescute intensiv (3,6 miliarde) constituie o sursă semnificativă de poluare, 80% din cantitatea de gaze cu efect de seră de care este responsabilă agricultura datorîndu-se creșterii ovinelor și bovinelor. Dieta vegetariană este sustenabilă prin consumul mai mic de apă și de teren necesare alimentelor care fac obiectul ei. Dacă, pentru a produce 1 kg de carne de vită, se consumă 15.000 litri de apă și 5 m2 de teren, pentru a obţine 1 kg de cartofi nu e nevoie decît de 290 de litri de apă și 0,6 m2 de teren. Cît despre emisia de gaze cu efect de seră, ea este de 30 de kg de dioxid de carbon în primul caz, faţă de 0,5 kg emisii în cultura cartofului, probînd faptul că amprenta produsă (în atmosferă, apă și sol) de alimentaţia vegetariană este mai rezonabilă. Ceea ce ne-ar putea determina să concluzionăm că, dincolo de cheltuiala pe care a presupus-o, prînzul nostru mai are un preţ care nu e lizibil pe etichetă. Dar e totuși real.
Cum pot ajusta nevegetarienii scorul de pe tabela de marcaj Adoptarea unei diete vegetariene pe scară globală se înscrie însă în registrul utopiei, în condiţiile în care consumul de carne are un trend constant ascendent, urbanizarea și creșterea veniturilor determinînd populaţiile din ţările mai slab dezvoltate să ţintească spre nivelul consumului de carne atins de europeni sau nord-americani (80 de kg pe an în Marea Britanie și 120 kg în SUA). Chiar și în aceste condiţii, modificările alimentare contează, inclusiv în cazul acelora care cred că salamul de soia a fost cireașa de pe tortul penuriei alimentare. Întrucît animalele de dimensiuni mai mici convertesc cerealele în carne la o rată convenabilă (rată de 2 la 1 în cazul puiului, unde 2 kg de furaje pot produce 1 kg de carne) comparativ cu animalele mari (rata de convertire în cazul cărnii de vită începe de la 5 la 1 și poate ajunge la 20 la 1), orientarea către consumul cărnii obţinute mai eficient ar putea să constituie o etapă într-o mai bună chibzuire a resurselor planetei. După cum și consumul laptelui în detrimentul cărnii ar lăsa o amprentă mai redusă asupra solului, întrucît e nevoie de 5 ori mai multă hrană pentru a obţine proteine sub formă de carne decît sub formă de lapte. Pentru a limita emisia gazelor cu efect de seră, Organizaţia ONU pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO) ia în calcul o serie de practici, de la o gestionare mai bună a pășunilor pînă la îmbunătăţirea proceselor de reproducere a animalelor, pentru a obţine animale mai productive, permiţînd micșorarea numărului acestora. (va urma) Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)
18
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
GHID PRIN EUROPA
RM
Santa Maria Maggiore
BELLA ITALIA (X) Pe partea dreaptă (în sud) găsim două monumente executate de artiști anonimi: mausoleum-ul lui Giovanni da Cerchi realizat în Secolul XIV și Mausoleul lui Ioan de Brienne, rege al Ierusalimului și împărat regent la Constantinopol. Deasupra acestui monument funerar se află o statuie a Fecioarei Maria ce are în stînga sa o femeie stînd pe un Leu, pictată de Cosmatesco în 1290. Pe partea de sud a celei de-a treia secțiuni a navei este capela Sf. Antonie din Abbot. Nișa din perete conține sarcofagul Guvernatorului de Spoletto, Blasco Fernandez și a fiului său Garcia, asasinați amîndoi în anul 1367. Tot pe partea de sud a Bisericii de Jos găsim capele dedicate următorilor sfinți: Luis de Toulouse și Ștefan I al Ungariei, avînd fresce pictate de artistul Dono Doni în 1575 și vitralii atribuite lui Simone Martini; Antonio de Padua cu fresce de Cesare Sermei (1610); Maria Magdalena a cărei capelă a fost construită de Teobaldo Pontano, Episcop de Assisi între 1296 și 1320. Capela conține cîteva din cele mai reprezentative scene din viața Mariei Magdalena, deasupra portretului lui Teobaldo Pontano și pe boltă sculpturi cu busturi ale lui Christos, Fecioarei, Mariei Magdalena și al lui Lazăr. Nava se termină într-o absidă semicirculară precedată de transept. Pe frecele existente în partea dreaptă a transeptului este reprezentată copilăria lui Isus pictată parțial de Giotto, care ne arată oameni adevărați cu emoții, pictați într-un peisaj foarte real. Pe peretele transeptului, Cimabue a pictat-o pe Fecioara Maria pe tron alături de Sf. Francisc, considerată fiind imaginea cea mai fidelă a sfîntului. Imaginea aceasta pictată în stilul static al goticului contrastează cu picturile sugerînd mișcarea ale lui Giotto. La capătul părții de nord a transeptului se află capela Sf. Nicolae din Bari ce conține sarcofagul cu rămășițele fratelui Cardinalului Napoleone Orsini, Giovanni Orsini care a murit undeva între 1292-1294. Monumentul funerar constă într-o nișă deasupra altarului cu efigia unui tînăr așezată în interiorul camerei mortuare și flancată de doi îngeri. Între sarcofag și vitralii apare un triptic în frescă atribuit școlii lui Giotto reprezentînd Fecioara cu Pruncul împreună cu Sf. Francisc și Nicolae. Ciclul picturilor din capelă este completat în 1307 cu 12 scene pictate pe bolți reprezentînd viața și minunile Sf. Nicolae. Vitraliul îl arată pe Cardinalul Napoleone Orsini în fața lui Christos, iar puțin mai jos Sf. Nicolae îl aduce pe fratele său. La capătul părții de sud a transeptului același cardinal Napoleone Orsinia a construit altă capelă dedicată Sf. Ioan Botezătorul care, probabil, a fost construită inițial ca și loc de înmormîntare al cardinalului Orsini însuși, dar acesta
Villa Graziola
nu a fost niciodată îngropat aici, mormîntul rămînînd gol. Fresca din capelă este pictată de Pietro Lorenzetti și este un triptic cu Sf. Fecioară cu Pruncul, Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Francisc. Altarul este construit dintrun bloc de piatră în 1230. În jurul altarului sînt o serie de bolți gotice susținute de coloane aparținînd diferitelor stiluri arhitectonice. Stranele din absidă sînt din lemn de nuc și au fost terminate în 1471 de Appolonio Petrocchi da Ripatransone cu ajutorul lui Antonio Fiorentino și Andrea da Montefalco. Biserica de Sus are o fațadă din cărămidă albă cu o rozasă foarte mare în centru, ce are în patru colțuri simbolurile celor patru evangheliști. Menține același plan cruciform ca al Bisericii de Jos. În Biserica de Sus bolțile nu mai sînt rotude în stil romanic ca la Biserica de Jos, ci ascuțite în stilul gotic și se sprijină, desigur, pe coloane de piatră care transmit mai departe spre exterior greutatea construcției pe contraforți de plan semicircular. Găsim ferestre gotice în aceeași notă cu arhitectura. În aripa de vest a transeptului din Biserica de Sus vom găsi multe fresce pictate de Cimabue. Înaintea lui Cimabue în partea dreaptă acestei sectiuni găsim fresce ale unui artist probabil englez, Northern Master, care a pictat cele două ferestre cu îngeri și Apostoli, iar un alt pictor anonim i-a pictat pe Isaia și David. Partea superioară a părților de sud și nord ale navei, avariată în urma cutremurului din 1997, a fost decorată cu două Villa Graziola, Galleria Pannini rînduri conținînd 32 de imagini din Vechiul Testament și Noul Testament, în timp ce partea superioară de la intrarea în navă este decorată cu o frescă reprezentînd Înălțarea lui Isus la Cer. Pictura bolților navei a durat șase luni de zile, motiv pentru care la lucrare au participat pe lîngă Cimabue, și ucenici ai săi. Cele două fresce reprezentînd viața lui Isaac, situate în mijlocul celei de-a treia bolți a navei, sînt atribuite tînărului Giotto. Desigur, cele mai importante fresce sînt cele 28 atribuite tînărului Giotto de-a lungul părții inferioare a bolților navei, acolo unde arcele bolților se sprijină pe pereți. Paternitatea pictorului
italian asupra acestor fresce a fost deseori disputată de către specialiști, dar, pentru moment, marea majoritate a decis că ele aparțin lui Giotto. Cripta deține mormîntul Sf. Francisc. Acesta constă într-un sarcofag de piatră așezat deasupra unui altar. În anul 1934, cei mai fideli apostoli ai Sf. Francisc au fost sculptați în colțurile dimprejururile altarului. Aceștia sînt: Călugărul Rufino, Călugărul Angelo, Călugărul Masseo și Călugărul Leo. La intrarea în criptă o urnă funerară ne aduce aminte de Jacopa dei Settesoli, o nobilă romană care a fost cel mai apropiat prieten și binefăcător al Sf. Francisc. Ce să vă mai spun? Am plecat din Assisi fermecat de frumusețea celor văzute. Ne-am îndreptat către hotelul unde urma să ne cazăm în acea seară, situat în localitatea Grotaferrata. Vorbesc despre Villa Grazioli, un hotel care se află într-un parc foarte frumos. Nici nu avea cum să fie altfel întrucît este o fostă reședință a cardinalilor bisericii catolice. Camerele sînt decorate cu fresce splendide, totul respiră bogăție și măreție. Conform pisaniei clădirii, pe care este înscris pe scurt că a fost făcută de Papa Gregory XIII, Villa Grazioli a fost terminată în 1580 de Cardinalul Carafa după planurile arhitectului Domenico Fontana. După moartea cardinalului Carafa în 1582, Villa devine proprietatea Cardinalului Ottavio Aquaviva de Aragon și a fratelui său. După ce cardinalul moare în 1612, Villa și mobilele sale ajung la Scipio Borghese, care o vinde în 1613 Cardinalului Taverna. Un an mai tîrziu, prințul Michelle Peretti a luat vila unde a trăit cu fratele său, Cardinalul Alessandro Damasconi Peretti Montalto, al cărui nume apare pe desenele făcute de Mateo Greuter cu peisajul din Frascati. Villa a trecut mai departe în proprietatea familiei Savelli și în 1683 a ajuns la Olivo Odescalchi Duce de Bracciano și Ceri, de aceea atunci era cunoscută ca Villa Bracciano. În 1713, Baldassare Erba a primit titlul de proprietar. Între 1723 și 1743 a restructurat vila în felul în care arată acum. Posibil ca și Marchizul De Sade să fi trecut pe aici. În anul 1883 Collegio Propaganda Fide – un liceu catolic patronat de instituția papală – cumpără vila și o vinde 10 ani mai tîrziu lui Pio Grazioli, a cărui familie a deținut proprietatea mai mult de un secol. În 1943 și 1944, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, zona din împrejurimi a fost puternic bombardată și vila ocupată de oameni fără casă, care au lăsat-o într-o stare extrem de proastă. Oricum, în 1987 Firma Villa Grazioli a preluat clădirea și a început restaurarea vilei și a parcului pentru a o redeschide ca hotel de 4 stele. (va urma) nicu marius marin
RM
19
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
Doza
de
s ã n ã t a t e
Țesutul organelor încărcat cu toxine menține boala în corp
Anticii cunoșteau importanța detoxifierii în menținerea unui corp sănătos, pînă la nivel celular. Se mai numește și microdetoxifiere celulară. Medicii din antichitate știau deja că ce nu pot să elimine rinichii și vezica urinară, trebuie să preia intestinul, iar ce nu poate elimina intestinul, preiau plămînii. Cînd toate organele, împreună, nu pot elimina destule toxine, intervine pielea, iar ceea ce pielea nu mai poate elimina, poate duce chiar la deces. Celulele corpului nu sînt direct legate cu circulația sîngelui și nici la coordonarea nervoasă. Funcția fiziologică de mijlocire între țesuturi, sistemul nervos și organe, este preluată de țesutul interstițial. În timp ce sîngele are rolul de transport, se mobilizează metabolismul, în mușchi și organe. Țesuturile au rolul hotărîtor, între sistemele de alimentare și cele de detoxifiere. Aici încep și se termină țesuturile, limfa și sistemul periferic. Țesuturile organelor (haina lor) se pot transforma în decursul timpului într-o ladă de gunoi a corpului. Limfa traversează țesuturile și este, cu alte cuvinte, lichidul care ia o parte din toxine în fluxul ei. În țesutul interstițial al unei persoane adulte sînt aproximativ 16-18 litri de limfă. Acest lichid este pregătit în nodulii limfatici pentru a fi transportat din nou în circuitul sanguin. O parte din toxine ajung din păcate în țesutul adipos și sistemul osos. Cînd slăbim, eliminăm automat și toxine. Motiv pentru care se recomandă înainte de orice dietă sau post să se facă o detoxifiere la nivel celular. Cele mai multe inflamații din organism sînt în interstițiul țesutului, în matrice. Bolile apar și, de cele
mai multe ori, se cronicizează și începe un lanț al îmbolnăvirilor cu simptome precum: dureri reumatice, mîncărimi pe piele (prurit), transpirații abundente, stagnări de limfă, dureri de cap, stări de oboseală și nervozitate inexplicabile... Îmbolnăvirile care pleacă din matrice evoluează încet, pînă ce interstițiul se umple, adică este un efect întîrziat, destul de periculos. Medicina energo-informațională ne pune la dispo ziție terapii focusate pe curățarea limfei de toxine, atît prin drenaje limfatice, VacuMed-Intermitent, cît și prin programe profunde energetice combinate cu o detoxifiere la nivel celular – așa-numita micro-detoxifiere celulară. În cadrul primei ședințe de tratament facem o diagnosticare energetică, unde se scanează întregul organism și se recomandă ședintele de terapie. Atît diagnosticarea energetică cît și tratamentele efectuate nu provoacă durere și sînt destinate atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă. În practica mea în domeniu atît în Germania cît și în România am învățat să apreciez prioritatea detoxifierii la nivel celular înainte de orice terapie, mai ales în cazul unor probleme cronice de sănătate. De asemenea, recomand aceste detoxifieri și înainte de începerea unor cure de slăbire. În momentul în care începem să slăbim, organele de eliminare eliberează multe noxe toxice (rinichi-suprarenale, intestinul gros, vezica urinară, plămîni) pe care limfa nu le poate elimina cu prioritate. Toxinele care rămîn mai mult timp în organism duc la
FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (39)
genioase pentu a capta atenţia publicului. După apariţia filmului Războiul stelelor, Bond avea nevoie de aventuri mai spectaculoase pentru a se menţine în top. Astfel, în 1979 are loc prima aventură spaţială a super-spionului, în filmul Moonraker. Un individ malefic doreşte să distrugă rasa umană cu ajutorul unei orhidee carnivore feraziliene, pentru a crea o nouă specie umană, la o bază spaţială. Bond se luptă cu un asasin occidental, cu cîini însetaţi de sînge şi cu un uriaş cu dinţi de oţel, după care, într-o spectaculoasă confruntare spaţială, distruge flota şi muniţia personajului negativ principal. În 1983 au apărut simultan în cinematografe două filme Bond. Cu ocazia aniversării a 30 de ani de la crearea personajului, producătorul Jack Schwartzman a reuşit să-1 convingă pe Sean Connery să accepte încă o dată, după 12 ani, rolul spionului. Astfel, Connery a strălucit în Never Say Never, iar Roger Moore în Caracatiţa. Între timp, realizatorii filmelor au realizat că spaţiul extraterestru nu reprezintă o condiţie necesară pentru nişte aventuri spectaculoase. Bugetul în creştere îi permitea lui Bond să trăiască aventuri nemaivăzute chiar şi aici, pe Pămînt, ceea ce s-a şi întîmplat. Roger Moore l-a jucat pe superagent timp de 12 ani. La vîrsta de 57 de ani a considerat că nu mai corespunde cerinţelor filmelor de acţiune. Retragerea lui i-a determinat pe producători să caute un nou James Bond. Rezultatul căutării a surprins întreaga lume. Noul James Bond era un renumit actor englez, consacrat în interpretarea lui Shakespeare, care probabil că nici nu mai jucase roluri de acţiune. Albert Broccoli i-a propus acestuia de mai multe ori rolul agentului, dar a acceptat doar în 1987. Este vorba de Timothy Dalton. „În adolescenţă eram un cititor pasionat al cărţilor lui Ian Fleming şi un fan al agentului 007. Îmi doream să fiu ca el, iar acum chiar voi fi! Celălalt motiv pentru care am acceptat rolul este faptul că repezintă ceva nou în repertoriul meu. Am dorit să mă pun la încercare. Pentru mine Bond nu este un super-erou, ci un idealist convins, care reuşeşte să descopere, prin aventurile sale, ce e bine şi ce e rău. În realitate, este un om dezamăgit, sătul pînă în gît de meseria lui, dar care nu poate scăpa de conştiinţa datoriei“. (va urma) MISTERELE LUMII
IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (6) Roger Moore a acceptat rolul după o oarecare ezitare. „Din fericire, mi-a plăcut întotdeauna riscul. Fără să rişti, nu poţi supravieţui în meseria asta. Cînd mi-am conştientizat limitele talentului actoricesc, m-am hotărît să joc doar în filme care cer multă mişcare, pentru a-mi ascunde deficienţele de interpretare”. Aşadar, rolul superspionului era ideal pentru el. În interpretarea lui, personajul a suferit transformări interesante. A adus în prim plan eleganţa, şarmul/umorul, uneori autoironie. Moore a interpretat un Bond cu care, după părerea unora, şi-a întrecut colegii, inclusiv pe Connery. Roger Moore a interpretat la rîndul său de 7 ori rolul agentului secret: Trăieşte şi ucide (1973), Bărbatul cu pistolul de aur (1974), Spionul care mă iubea (1977), Moonraker (1979), For Your Eyes Only (1981), Caracatiţa (1983) şi Moartea (1985). Din constelaţia vedetelor feminine le-a avut partenere pe: Jane Seymour (Trăieşte şi ucide), Britt Eklund (Bărbatul cu pistolul de aur), Barbara Bach (Spionul care mă iubea), Lois Chiles (Moonraker), Carole Bouquet (For Your Eyes Only), Maud Adams (Caracatiţa) şi Tanya Roberts (Moartea). Nici rolurile negative n-au fost interpretate de necunoscuţi: Donald Pleasence (Trăieşti doar de două ori), Yaphet Kotto (Trăieşte şi ucide), Christopher Lee (Bărbatul cu pistolul de aur), Curd Jurgens (Spionul care mă iubea), Michael Lonsdale (Moonraker), Julian Glover (For Your Eyes Only), Louis Jourdan (Caracatiţa) şi Christopher Walken (Moartea). În aceste filme, rolul tehnicii devine din ce în ce mai important, geniul fiind Q, şeful laboratorului Serviciului Secret. Din 1963 ne putem baza pe el şi pe invenţiile lui, care îl fac pe Bond de neînvins. Q apare în aproape fiecare film cu James Bond, interpretat fiind de acelaşi actor: Desmond Lewelyn, care are deja 84 de ani. Din însărcinarea firmei EON Productions, face călătorii în jurul lumii povestind anecdote despre turnarea filmelor şi despre interpreţii lui Bond. Se pare că dintre aceştia, preferatul lui este Connery. La un moment dat, invenţiile lui Q nu păreau a fi destul de in
stări de oboseală și nervozitate, iar de cele mai multe ori persoana întrerupe așa-zisa „dietă”. Medicina alternativă și medicina energo-infor mațională s-au focusat întotdeauna pe detoxifierea generală a întregului organism, înainte de alte terapii. Diagnosticarea energetică sau diagnosticarea Aurei pun în evidență atît energia fiecărui organ în parte cît și profilul psihologic al pacientului. În general, persoanele care transpiră abundent este bine să se gîndească la o detoxifiere a organismului. Terapiile care tratează atît corpul fizic cît și psihic duc la o stare de bine și de relaxare a organismului. Medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, este în măsură să descifreze debusolările energetice și blocajele organismului, reactivînd procesul de autovindecare. În domeniul nostru, ne focusăm cu prioritate pe cauză, nu pe efect. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro
1
2
Rai!
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Prinde viteză – O ocazie excepțională; 2) Șters definitiv; 3) Cu soț – Braț de fier; 4) Treaptă de dezvoltare – Om la răscruce; 5) Ajunsă pe culmi; 6) Sclipirea ce ne vine de la stele – Fază de atac la poartă!; 7) Cu lentilele pe nas – Impun negreșit o reculegere; 8) A ține sub aripă – Tras la tir!; 9) Conferă imunitate – Rămas bun de plată; 10) Crescut în luncă – Controale inopinate. VERTICAL: 1) Semn de orientare – Ținută la mînăstire; 2) Lucru la sol – Arbust tropical; 3) Descurcăreț din fire – Lipsite de pămînt; 4) Adus în față – Servit cu lichide; 5) Dă frumos din coadă (fem.) – Coajă de arțar!; 6) Jos masca! – Încadrate în barem! – Înscrise în cerc!; 7) Pescar în ape tulburi – Variantă slavă; 8) Afectată la suflet – Turcoaz pe margini!; 9) Sortiți eșecului; 10) Trecuți la fără frecvență – Oameni de ispravă. GH. ENE Dezlegarea careului ,,NAI!” 1) NEBUN – NEON; 2) ARIN – DEMNA; 3) NON – NEGA – N; 4) ANEMIC – NAI; 5) SA – UCIGAȘ; 6) TENISI – TS; 7) N – TA – INCET; 8) ANA – AVEA – A; 9) RANIT – RION; 10) ANSA – NISTE.
20
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
RM
România are nevoie de un preºedinte patriot
Cînd vorbesc despre ce înseamnă un adevărat președinte al României, mă gîndesc la un lider care întruchipează valorile esențiale ale poporului nostru. Un președinte patriot, care simte și trăiește alături de poporul său, este singurul capabil să aducă schimbarea de care avem nevoie. Patriotismul nu este doar un cuvînt, este motorul care ne împinge să luptăm pentru binele țării noastre, să ne ridicăm atunci cînd sîntem înfrînți și să ne regăsim mîndria de a fi români. Un președinte trebuie să fie ambițios și sufletist. Ambițios, pentru că numai cu dorința de a atinge obiective îndrăznețe putem construi o Românie puternică și stabilă, în care fiecare cetățean să-și poată împlini visurile. Ambiția trebuie să fie ghidată de viziune și de hotărîrea de a face lucrurile să se miște în direcția corectă. Sufletist, pentru că un lider trebuie să simtă durerea și bucuria poporului său și să fie mereu aproape de oameni, nu de interese străine. Un președinte sufletist este acel om care își ia timpul să asculte, să înțeleagă și să fie prezent în comunitățile care îl susțin. Un astfel de președinte este un gospodar care își cunoaște casa – România – și care se străduiește să o păstreze curată și prosperă. Un gospodar nu doar supraveghează, ci pune umărul la treabă, se implică și găsește soluții chiar și atunci cînd resursele par limitate. El știe că o țară nu se construiește din birouri, ci prin muncă pe teren, alături de cei care simt și cunosc realitatea de zi cu zi. Mai mult, un președinte harnic și capabil poate să înfrunte provocările zilnice cu o determinare neclintită. Hărnicia nu se măsoară doar în orele de lucru, ci în pasiunea și dăruirea cu care sînt îndeplinite sarcinile. Un președinte capabil își cunoaște bine prioritățile și știe că un plan strategic este mai mult decît un set de promisiuni; este un drum clar către o schimbare pozitivă. Hărnicia și capacitatea de a acționa rapid și eficient sînt calități indispensabile unui lider adevărat, care nu doar visează, ci pune în aplicare soluțiile necesare pentru dezvoltarea țării. În plus, un președinte simplu și cu frică de Dumnezeu aduce în fața poporului un exemplu de modestie și integritate. Credința și frica de Dumnezeu ne oferă puterea de a acționa drept și de a păstra valorile fundamentale ale societății. Într-o lume în care corupția și compromisurile par să fie la ordinea zilei, un președinte cu frică de Dumnezeu se bazează pe principii solide, pe adevăr și pe respectul față de legile divine și morale. El știe că succesul unei națiuni nu se măsoară doar în cifre economice, ci și în calitatea vieții spirituale și morale a oamenilor săi. România are nevoie de un președinte curajos, muncitor și luptător. Curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a lua decizii grele pentru binele țării este semnul unui lider puternic. Curajul înseamnă să ai forța de a înfrunta criticile și piedicile fără să-ți pierzi credința în drumul ales. Munca neîntreruptă și dorința de a construi sînt pilonii pe care se clădește o națiune puternică. Un președinte muncitor este acela care nu cunoaște odihna atunci cînd țara sa are nevoie de el. Iar luptătorul din el va apăra interesele României și
va sta ferm în fața oricăror provocări, de la crize economice pînă la presiuni externe. Un președinte familist cunoaște importanța unității și a sprijinului de acasă. Valorile familiale sînt fundamentale, ele reflectînd stabilitatea și dragostea care ne țin uniți. Un lider care apreciază familia va susține politici care să întărească legăturile între generații și să sprijine familiile tinere să rămînă în țară, să prospere și să crească viitorii cetățeni ai României. Aceste valori îl fac pe un președinte
mai aproape de oameni, mai conștient de nevoile fiecărei familii și mai dornic să protejeze ceea ce contează cu adevărat. România are nevoie de un astfel de președinte: patriot, harnic, cu frică de Dumnezeu și capabil să lupte pentru un viitor mai bun pentru noi toți. Acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de un lider care să pună țara și cetățenii ei pe primul loc, care să fie un exemplu de muncă, curaj și credință. George Simion, președintele AUR
RM
21
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Supliment al Revistei România Mare
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Ceea ce era de așteptat se va întîmpla
Încă de la începutul războiului din Ucraina, Revista „România Mare” a scris că Uniunea Europeană va ieși extrem de avariată din acest conflict. Evenimentele au confirmat această teorie, fiindcă sancțiunile economice impuse Rusiei de către UE tot pe ea au lovit-o și au băgat-o în colaps economic, iar decuplarea de la gazul ieftin rusesc duce acum la căderea industriei Germaniei și la închiderea de fabrici vechi și celebre. Pot spune că detonarea conductei Nord Stream 2 a fost un atac la securitatea economică nu doar a Germaniei, ci și a continentului și, deși toți politicienii
europeni știu cine și cum a distrus-o, tac toți de frica rușilor. Dacă i-ar arăta cu degetul pe americani, aceștia i-ar lăsa din brațe și lupul cel rău de la Moscova ar veni să-i mănînce. Asta cred ei. Realitatea e că paznicii lor, rude cu alde Captain Planet, au și ei temerile lor care-i fac să îngălbenească de frică, dacă înțelegeți ce scriu aici. Chinezii, fiindcă la ei mă refer, au ajuns prieteni la toartă cu Rusia, iar chestia asta le dă frisoane flăcăilor Unchiului Sam care nu mai știu cum să le oprească ascensiunea economică. (continuare în pag. 22) T.I
EDITORIAL
Donald Trump a îngenuncheat Noua Ordine Mondială!
Motto: ,,Mai este vreo șansă? Există în toate:/E Domnul cel bun, care face minuni...” – CORNELIU VADIM TUDOR (,,Ce-i de făcut?)
ETICHE
TA
Conducători iresponsabili
Cînd scriam despre minciuna clima tică și despre planul comuniștilor ires ponsabili de la Bruxelles de a distruge toate sistemele de irigații, canalele de navigație și barajele din statele UE ca să ne întoarcem la natură și la cum erau lucrurile înainte, se pare că nu aberam cum probabil au crezut unii. Cînd inginerii hidrotehnicieni au făcut barajele hidroelectrice pe rîuri, nu s-au gîndit doar să producă electricitate, ci și să regleze debitul apei și să ne ferească de inundații, motiv pentru care majoritatea acestora erau construite exact pe zonele inundabile. Rezultă de aici că specialiștii
trebuie ascultați, nu ocoliți după cum dictează interesele unor inculți, unor proști, ajunși vremelnic în funcții de conducere, votați de ignoranți și needucați care în timpul liber aruncă cu ulei pe picturi ale unor oameni talentați, fiindcă așa cred ei, nebunii, că salvează planeta. E drept că unii din ei s-au ales cu ani de închisoare, prea puțini pentru fapta comisă, dar generațiile astea pierdute și îndoctrinate cu dobitoceniile astea climatice și învățate să nu muncească și să primească totul de-a gata fiindcă ei au drepturi, trebuie să fie înlocuite cît mai rapid. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR
Cîndva, Sfîntul Ioan Gură de Aur a spus: ,,Cine poartă război cu Diavolul ține pacea cu Dumnezeu”, ceea ce s-a demonstrat și cu prilejul ultimelor alegeri prezidențiale din SUA. Spun asta, pentru că Donal Trump, de cînd se știe, a fost împotriva tuturor planurilor sataniste ce urmau să se înfăptuiască fățiș, fără nici o perdea. Cu toate acestea, adepții Noii Ordini Mondiale, deși au avut toată massmedia de partea lor, ajunseseră la disperare, pentru că Trump, NICIODATĂ, nu s-a recunoscut înfrînt. Aduceți-vă aminte de momentul în care, după ce i-a trecut glonțul pe la tîmplă și Serviciile de securiate l-au scos de la tribună mai mult tîtîrș, a ridicat pumnul drept strigînd: ,,Luptați! Luptați! Luptați!”... Sincer să fiu, respectiva scenă m-a impresionat pînă la lacrimi, în timp ce alții au ridiculizat momentul: ,,Ce penibil: Să îndemni la luptă tocmai atunci cînd moartea ți-a bătut la ușă!” (Antena 3 CNN). De fapt, chiar și în timpul scrutinului din 5 noiembrie a.c., s-au auzit voci care sperau într-o înfrîngere categorică a lui Trump: ,,Nu are cum să piardă Kamala Harris, pentru că a fost procuroare ca și mine!” (Alice Drăghici – România TV, 3 noiembrie a.c.). Bravo, madam, dar n-ai vrea să ne povestești și nouă ce performanțe profesionale ai avut ca procuroare? Acum, nu știu dacă mai merită să comentăm opiniile exprimate la televizor de coana Alice, care atît se pisicește în cadrul emisiunilor, urmărind în monitoare cum îi stă broșa în piept sau acul în păr, încît i-a adus pe realizatori în pragul falimentului. Păi, măi fraților, voi sînteți în faliment nu de acum, ci de vreo zece ani, cînd v-ați vîndut intereselor globaliste și nu ați făcut publice, spre exemplu, adevărurile despre cum a fost furat Trump în alegerile din 2020 sau cît de letale au fost veccinurile anti-Covid 19. Mai mult, v-ați vaccinat și voi cu turma, iar acum aveți tupeul să vă considerați cei mai obiectivi, tăioși și documentați jurnaliști. Nici nu vreau să mă consider coleg de breaslă cu măscărici precum Ciutacu, Anca Alexandrescu, Gîdea, Lili Ruse ș.a., niște ipocriți care, acum, sanchi, se luptă cu balaurii corupției. Păi, cînd subsemnatul a scris în Revista ,,România Mare” articolul ,,Credința lui Trump a învins sistemul satanic” (29 decembrie 2020), lumea era nedumerită: ,,Cum a învins Trump, cînd el a pierdut alegerile?”. Într-un fel, întrebarea era justificată, numai că în respectivul articol am scris anumite lucruri pe care nimeni din presa românească nu le-a spus, plus că, și atunci, ca și acum, Trump a ieșit în evidență cu același îndemn: ,,Luptați! Luptați! Luptați!...”. Da, și am luptat și eu, în felul meu, deși mulți m-au avertizat că poate dă vreo mașină peste mine în lift sau să cadă liftul peste taxi. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU
22
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
RM
Ceea ce era de așteptat se va întîmpla
(urmare din pag. 21) Pentru americani, războiul cel mare este cel cu China și nu mă refer aici la un război cu arme și morți, ci la unul economic pentru că Donald a zis și a arătat-o clar că nu vrea să se mai bată militar. Din cauză că ei vor să „și-o dea economic cu chinezii” – ca să folosesc o expresie de argou – războiul din Ucraina îi încurcă. O dată, fiindcă le scurge resurse economice și militare din țară; apoi, fiindcă ei au nevoie de pace în UE, care trebuie să se ocupe de reconstrucția Ucrainei, de înarmarea sa proprie ca să nu aibă timp de alianțe economice cu China, chestie care le-ar strica americanilor planurile. Cum face președintele ales al Americii pace în Ucraina? Exact așa cum orice om normal s-a gîndit pînă acum: Rusia rămîne cu ceea ce a ocupat, iar Ucraina devine zona tampon pe care Putin și-a dorit-o între el și NATO. Europa se înarmează ca pe timpul Războiului Rece spre îmbogățirea americanilor și stă tremurînd sub pulpana acestora fără gînduri de independență, armată proprie ș.a.m.d., cum zicea Macron, plătind bani grei pentru gazul care va veni tot de peste Atlantic. Am să citez mai jos dintr-un amplu articol publicat de ziarul britanic The Telegraph care dezbate chiar acest subiect. „Donald Trump ar putea cere trupelor europene și britanice să impună o zonă tampon de 1.300 km între armatele ruse și ucrainene, ca parte a unui plan de înghețare a războiului dintre cele două țări. Detaliile planului au fost făcute publice pe măsură ce Volodimir Zelenski a avertizat că orice încercare de a face pace prin liniștirea Rusiei ar însemna «sinuciderea» Europei. Planul este doar unul dintre multele luate în considerare de Trump, care a declarat înainte de a fi ales președinte al SUA că va începe discuțiile de pace înainte de a fi învestit în ianuarie. Vladimir Putin, președintele Rusiei, l-a felicitat pe Donald Trump pentru victoria sa electorală și a spus că Moscova este gata să discute cu el despre rezolvarea războiului din Ucraina. Putin a adăugat că ceea ce a spus Trump «despre dorința de a restabili relațiile cu Rusia, de a contribui la încetarea crizei ucrainene, în opinia mea, merită cel puțin atenție». Planul președintelui ales, conturat de trei membri ai echipei lui Trump, ar vedea linia frontului actuală înghețată și Ucraina ar fi de acord să renunțe la dorința sa de a se alătura NATO în următorii 20 de ani. În schimb, SUA ar pompa Ucraina cu arme pentru a descuraja Rusia să reia războiul. SUA nu ar contribui nici cu trupe pentru a patrula și a impune zona tampon rezultată și nici nu-și va finanța misiunea. «Putem face antrenamente și acorda sprijin, dar armele vor fi tinute de europeni, nu de americani. Nu trimitem bărbați și femei americane să susțină pacea în Ucraina. Și nu plătim pentru asta. Pune-i pe polonezi,
germani, britanici și francezi să o facă», a declarat un membru al echipei lui Trump pentru «The Wall Street Journal». Adresîndu-se Clubului de discuții Valdai din stațiunea rusă Soci, la Marea Neagră, Putin a spus că speră să vadă relațiile țării sale cu SUA «restabilite», dar că mingea se află în terenul Washingtonului. Putin a mai spus că a fost impresionat de reacția lui Trump în timpul unei tentative de asasinat la un miting din Pennsylvania în iulie. «S-a comportat, după părerea mea, într-un mod foarte corect, curajos, ca un bărbat adevărat», a spus Putin. Ulterior, Trump a declarat pentru NBC News că nu a vorbit încă cu Putin, dar «cred că vom vorbi». «Este, de asemenea, total nerealist, din punctul meu de vedere, să cred că numai Europa, inclusiv Regatul Unit, poate continua să sprijine Ucraina fără sprijinul Statelor Unite, chiar dacă Joe Biden se grăbește de fapt să cheltuiască cele 61 de miliarde de dolari pe care Congresul le-a votat recent». Oficialii ucraineni au semnalat că sînt dispuși să analizeze planurile lui Trump de a pune capăt războiului, dar au mai spus că vor rezista oricărui acord care ar arăta ca o victorie a Rusiei. În cadrul aceluiași summit, numeroși lideri europeni au cerut creșteri imediate ale cheltuielilor pentru apărare, ca răspuns la temerile că Trump va reduce ajutorul pentru Ucraina și va retrage sprijinul pentru NATO. «Vrem să citim istoria scrisă de alții – războaiele lansate de Vladimir Putin, alegerile din SUA, alegerile tehnologice sau comerciale ale Chinei? Sau vrem să scriem propria noastră istorie? Cred că avem puterea să o scriem», a spus Emmanuel Macron, președintele Franței. Ursula von Der Leyen, șefa Comisiei Europene, a spus că Europa trebuie să se unească în același mod în care a făcut-o ca răspuns la pandemia de Covid, dar nu l-a menționat direct pe Trump. Echipa lui Trump a sugerat că Rusia va trebui să-și păstreze cîștigurile actuale ca o condiție a păcii. Trump nu a explicat niciodată în detaliu ce fel de înțelegere crede că poate pune capăt războiului. Restul Ucrainei va rămîne un stat suveran independent, iar granița sa va fi puternic fortificată pentru a preveni un al doilea atac rusesc, a spus JD Vance. În schimb, Rusia ar primi o promisiune de neutralitate ucraineană. «Nu se alătură NATO, nu se alătură unora dintre aceste instituții aliate», a spus Vance într-un interviu acordat podcastului Shawn Ryan Show în septembrie. În iunie, Keith Kellogg și Fred Fleitz, care l-au sfătuit pe Trump în timpul primei sale președinții, i-au prezentat o altă propunere care cere ca America să reducă ajutorul acordat Ucrainei dacă nu intră în discuții de pace. O încetare a focului care lasă Rusiei controlul asupra terenurilor pe care le-a capturat și nu include
garanții serioase de securitate s-ar putea dovedi nepopulară și ar declanșa probabil alegeri în Ucraina. Volodymyr Fesenko, un analist politic ucrainean, a declarat că Ucraina nu va rezista presiunii americane pentru discuții din cauza pericolului suspendării ajutorului. El a adăugat că guvernul ucrainean ar putea accepta renunțarea la NATO dacă poate obține garanții de securitate asemănătoare acordurilor SUA cu Coreea de Sud și Israel. Putin a condamnat Statele Unite pentru că au încercat să provoace o înfrîngere strategică Rusiei în Ucraina și a spus că este în desfășurare o luptă pentru a modela o nouă ordine mondială pe măsură ce epoca de după Războiul Rece dominată de Occident se prăbușește. «Am atins o linie periculoasă. Apelurile Occidentului de a provoca o înfrîngere strategică Rusiei, o țară cu cel mai mare arsenal de arme nucleare, demonstrează aventurismul politicienilor occidentali», a spus Putin la Soci. Kremlinul nu a comentat încă posibilele planuri de pace, dar Rusia are puține stimulente pentru a face pace imediat, deoarece forțele sale obțin cîștiguri constante pe cîmpul de luptă și crede că poate susține tensiunea economică a războiului cel puțin încă un an”. Dmitri Trenin, un comentator politic rus bine conectat și fost ofițer GRU, a declarat recent că Kremlinul nu va lua în serios niciun plan bazat doar pe înghețarea actualei linii de front. De asemenea, ar avea nevoie de concesii legate de „natura viitorului regim ucrainean, potențialul său militar și militar-economic, precum și statutul militar-politic al Ucrainei”, precum și „noile realități teritoriale”, a scris el în Kommersant. Versiunea planului pentru care optează Trump este probabil să depindă de componența cabinetului său. Mike Pompeo, care a ocupat funcția de secretar de stat al lui Trump în timpul primului său mandat și acum este preconizat să conducă Pentagonul, a criticat administrația Biden pentru că a oferit prea puțin ajutor și prea încet și este probabil să reziste unui acord care ar putea fi interpretat ca o victorie rusă. Richard Grennell, fostul ambasador al lui Trump la Berlin și trimis în Balcani, a spus că va sprijini zonele „autonome” din interiorul Ucrainei. Aceasta sugerează o repetare a acordurilor eșuate de la Minsk din 2014 și 2015, în care Rusia a încercat să folosească zonele din Donbass pe care le folosea ca un cal troian pentru controlul politicii externe ucrainene. Cam așa arată planul de pace al lui Trump. Cum va fi el cu adevărat, cuvînt cu cuvînt, o să vedem prin primăvară probabil. Ce e sigur e că războiul se va opri, va începe reconstrucția Ucrainei și ne vom întoarce iarăși la situația europeană de dinainte de 1989. Ce nu e sigur deloc este care va fi locul țării noastre în actuala situație. Noi ce poziție vom adopta? Ce avem de zis? Ce interese proprii avem de urmat? Cum putem folosi actuala situație pentru „a trage jar la oala proprie”? Aștept răspunsurile acestea de la viitorul președinte al României.
Conducători iresponsabili
de bariere împotriva furtunilor. Conducerea în acest tip de activitate este incontestabilă și în 2021 au fost demolate 108 structuri, cu mult înaintea celor 40 din Suedia, 39 din Franța, 16 din Finlanda sau 10 din Marea Britanie. Nemulțumit de asta, un an mai tîrziu, în 2022, Ministerul Tranziției Ecologice a lăsat necheltuite mai mult de jumătate din investițiile care erau planificate pentru realizarea lucrărilor hidrotehnice și doar 100 de milioane din cele 210 milioane planificate au ajuns să fie investite în stații de tratare și alte lucrări. În 20235 guvernul lui Pedro Sánchez plănuiește să demoleze cel puțin două baraje foarte importante pe termen scurt. Primul dintre ele ar fi barajul Valdecaballeros din Cáceres. Acest baraj a fost creat pentru a răci două reactoare nucleare care nu au fost niciodată finalizate. Cu toate acestea, a furnizat apă la peste 3.000 de oameni, pe lîngă faptul că a irigat 20.000 de hectare folosite de fermierii din zonă pentru
a-și hrăni animalele. Ordinul de aprobare a demolării este deja publicat în BOE, dar atît președintele Guvernului Regional Extremadura, cît și locuitorii zonei se opun ferm acestei decizii pînă în punctul în care un vecin a început lunea trecută greva foamei în semn de protest. Al doilea este barajul Toranes din Teruel construit pentru utilizare hidroelectrică de către Iberdrola, care va fi demolat prin ordin al Ministerului Tranziției Ecologice după expirarea concesiunii. Locuitorii localităților din zonă denunță că apa este folosită atît pentru irigații, cît și pentru stingerea incendiilor. Guvernul susține că obiectivul acestui tip de politică este recuperarea cursului natural al rîurilor și al habitatelor acestora. Cu toate acestea, cînd aprofundăm puțin în chestiune, vedem că totul răspunde încă o dată la obiectivele agendei 2030, mai exact vorbim de 6.6, care spune literalmente că
(urmare din pag. 21) Vreau să scriu în acest articol despre inundațilie din Valencia și despre faptul că la producerea lor a contribuit și dezafectarea, de către guvernul Spaniei, cu bună știință, a unor baraje pentru că, nu-i așa, trebuiau să respecte directivele inconștienților de la Bruxelles privind mediul. Iată ce scrie site-ul efasdearagon.es, ce aparține unei structuri care de peste 50 de ani se ocupă de formare profesională în această țară: „Spania își continuă eforturile de a distruge barajele hidraulice, în ciuda valorii pe care acestea o au în furnizarea de apă a regiunilor în care au fost construite. O cale sinucigașă care amenință agricultura și creșterea animalelor a mii de fermieri. În 2021, Spania a condus clasamentul țărilor europene cu cel mai mare număr
RM
23
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
ecosistemele legate de apă trebuie restaurate,
inclusiv rîurile, acvifere și lacuri. La această situație se adaugă și golirea mlaștinilor din Extremadura pentru a produce energie electrică ieftină Mai exact, luna trecută s-au irosit 46 de miliarde de litri de apă, ceea ce echivalează cu alimentarea a 600.000 de locuitori pe un an. Pe scurt, ne confruntăm cu un nou atac care vizează încetarea agriculturii și creșterea animalelor țării și privatizarea unei resurse precum apa pentru că o populație fără resurse proprii este o populație fără libertate”. Pe aceeași temă scrie și site-ul derechadiario. com în traducere „Ziarul de dreapta”, în articolul din 4 noiembrie 2024. Citez: „Distrugerea barajelor din Spania: sute de morți și mii dispăruți. Agenda 2030 cere țărilor să-și distrugă barajele, lucru care a avut consecințe mortale în Spania. Diferitele guverne ale Spaniei, în conformitate cu obiectivele Agendei 2030 a ONU, au adoptat măsuri pentru combaterea schimbărilor climatice, care includ distrugerea barajelor și rezervoarelor. Această politică, promovată cu scuza «refacerii albiei naturale și conservării ecosistemului fluvial», a avut ca rezultat demolarea a sute de infrastructuri de reținere a apei.
Episoadele grave recente de inundații din mai multe regiuni ale țării, mai ales după DANA din Valencia, au scos la iveală efectele periculoase ale acestor demolări și consecințele acestor politici verzi asupra vieții cetățenilor. Agenda 2030 a Națiunilor Unite, și în special Obiectivul său 13, solicită țărilor să adopte măsuri urgente pentru «atenuarea efectelor schimbărilor climatice», inclusiv reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și prevenirea fenomenelor meteorologice extreme. În acest cadru, demolarea barajelor a devenit un instrument de «naturalizare» a rîurilor și de a promova astfel biodiversitatea. Spania a îmbrățișat fără îndoială această politică, devenind țara lider din Europa în demolarea structurilor fluviale, cu 560 de rezervoare și diguri distruse în ultimele două decenii. Potrivit guvernului socialist al lui Pedro Sánchez, demontarea acestor rezervoare ar permite rîurilor să-și recupereze debitele naturale și revitalizarea ecosistemelor acvatice. Cu toate acestea, această decizie a lăsat milioane de oameni expuși la consecințele devastatoare ale ploilor intense, crescînd riscul inundațiilor care erau anterior în mare parte conținute de aceste structuri.
Donald Trump a îngenuncheat Noua Ordine Mondială!
(urmare din pag. 21) Așa se face că, printre altele, cititorii au aflat că, înaintea alegerilor menționate, Joe Biden a declarat cu seninătate că ,,Partidul Democrat deține cel mai performant sistem de fraudare a alegerilor prezidențiale”. Și uite așa, pe listele alegătorilor au apărut peste 30 de milioane de morți, alte cîteva milioane de voturi prin corespondență au fost înregistrate cu o dată ulterioară datei la care au avut loc alegerile, iar voturile au fost contabilizate pe servere din Germania, înregistrate pe o firmă deținută de Bill Gates și care are ca obiect de activitate montarea termopanelor. Astea da, alegeri democratice, sau cum îi place lui Bogdan Chirieac să spună, seară de seară, la televizor: ,,America este țara cu cea mai puternică democrație din lume!”, dar hai să vedem ce s-a mai descoperit, atunci, în 2020. S-a aflat și faptul că fiul lui Joe Biden s-a implicat în tot soiul de matrapazlîcuri pentru a face rost de bani pentru alegeri, efectuînd în acest sens și cîteva vizite în România. De rîsul lumii au fost și Iohannis, Orban, Ciolacu, Barna, Ponta și alți cîțiva președinți ai unor asociații de proprietari care l-au felicitat pe Biden chiar a doua zi după alegeri. Oare cum și-au dres imaturitatea politică cei nominalizați mai sus, mai ales că președintele rus, Vladimir Putin, nu l-a felicitat pe așazisul cîștigător, iar asemenea au procedat și oficialitățile din China, Australia, India, Brazilia sau Argentina. Așadar, ,,cea mai puternică democrație din lume” a realizat cea mai mare fraudă electorală din istoria omenirii, motiv pentru care oficialitățile statului Texas au anunțat că se vor retrage din federația americană dacă respectiva fraudă inimaginabilă va trece neobservată sub aspect oficial-juridic. Exemplul a fost urmat de alte 20 de state americane, marii generali ai armatei au propus instituirea legii marțiale, adică cedarea puterii în mîinile Armatei, urmînd ca fraudele electorale să fie judecate de tribunale militare. Pînă și vîrfurile bisericii americane și-au anunțat decizia de a-l susține Trump pînă la victoria finală. Deci, un învins era tratat ca un învingător, ceea ce a făcut ca, pe zi ce trecea, Trump să devină din ce în ce mai iubit în America. Iată de ce realegerea lui Trump ca președinte al Americii nu poate fi contestată de nimeni, nici măcar de Alice Drăghici, care visa cai verzi pe pereți. Nu știu dacă cineva mai crede că Donald Trump ar fi nebun, dictator, extremist, corupt sau vreun afemeiat. Ce mai, poporul american s-a înțelepțit tocmai în momentul în care Noua Ordine Mondială își dorea o victorie de răsunet, ceea ce ar fi pus întreaga Americă pe butuci. Am putea spune că Trump a salvat întreaga omenire,
urmînd să strice multe proiecte și socoteli ale sataniștilor mondiali. Vivat Trump! Ăsta da președinte! În tot acest timp, românii își ling rănile exclamînd: ,,Vai, ce bun ar fi fost Vadim Tudor acum!”. Da, ar fi fost o mare șansă pentru poporul român să-l pună pe Vadim la cîrma țării, dar nu a fost să fie. Românii n-au acționat ca poporul american, care nu a pierdut trenul și a profitat din plin și cu tărie de oportunitatea ivită. Vorba lui Petre Țuțea: ,,Păcat că am făcut pușcărie pentru un popor de tîmpți”, sau altfel spus, ,,Poporul român e condus de niște flotanți a căror patrie întîmplătoare e România” (Mihai Eminescu). Auziți și dumneavoastră: ,,Vom ajunge să alegem între Marcel Ciolacu și George Simion!”. Păi, măi fraților, ca să putem alege între cei doi, e musai ca între ei să existe un oarece echilibru în ceva anume, or așa ceva nu există, chiar de cauți cu lupa. Este ca și cum aș spune că-mi aleg nevastă între Baba Cloanța și Miss Univers. Nu știu dacă mă înțelegeți, fraților, dar mă simt obligat să vă mai spun că, atunci cînd îl votam pe Corneliu Vadim Tudor, nu făceam nici o alegere, că n-aveam cu cine să-l compar, iar dacă el n-ar fi existat, n-aș fi știut cum arată un centru de votare. Deci, treziți-vă, oameni buni, și faceți în așa fel încît George Simion să nu fie nevoit ca, într-un anumit moment, să repete versurile pline de tristețe ale lui Corneliu Vadim Tudor: Poporul meu, sînt supărat pe tine, Nu eşti aşa cum am crezut cîndva, Faci pactul cu duşmanul, ce ruşine! Aştepţi momentul ca să poţi trăda. Din sînul tău i-au ridicat gealaţii Pe Horea, Tudor şi pe Mareşal, Pe Brâncoveanu, sfîntu-acestei naţii, Pe Cuza, omul providenţial. Tu n-ai mişcat un deget, dimpotrivă, Din umbra ta, „cozi de topor“ s-au dus La legănarea tavei cu colivă Şi-apoi i-au răstignit ca pe Isus. Toate acestea, undeva, se-adună Ca nişte „găuri negre“ te absorb, Istoria, se ştie, se răzbună Eşti noul Rege Lear, sărman şi orb. Purtat de mînă eşti, de toţi borfaşii, Te mint că îţi vor binele, în fond, Prin mărăcini şi rîpe îţi duc paşii, Te păcăleşte orice vagabond.
Inundațiile recente din Valencia i-au determinat pe mulți să se întrebe dacă demolarea unor baraje, precum Retuerta din Ávila, Robledo de Chavela din Madrid sau cel mai recent, de pe rîul Ter, a agravat impactul ploilor prin părăsirea canalelor fără capacitate de reținere a apei. Se știe că, în situații de inundație, rezervoarele controlează debitul rîurilor și împiedică inundarea apei în zonele locuite sau cultivate. Prin urmare, prin reducerea numărului acestor infrastructuri s-au redus și barierele care împiedicau înaintarea torenților. Mai mult, guvernul spaniol a alocat 2,5 miliarde de euro pentru demolarea barajelor pînă în 2030, lucru care practic amenință viața oamenilor. În timp ce unele națiuni alocă resurse pentru a consolida infrastructura de protecție a apei, Spania continuă să demonteze barajele cu scuza «refacerii rîului»”. Firește că dacă le veți spune progresiștilor lucrurile astea automat veți primi răspunsul că nu e adevărat și sînt minciuni ale extremei drepte. Prin urmare, ceea ce ne rămîne de făcut e să votăm responsabil la alegerile parlamentare ca să limităm accesul la decizii de felul acesta al unora care nu au coloană vertebrală. Toţi nespălaţii lumii, fără şcoală, Te joacă azi la zaruri pe maidan, Dar tineretul nu se mai răscoală Fiindcă-i plecat să facă rost de-un ban. Titanic ce pluteşte în derivă Izbit de al Mafiei aisberg, Hemoragie de valori, masivă, De lacrimi grele, ce nu se mai şterg. Te fură toţi, te pun la zid, te-acuză, Din an în an te fac mai criminal, Însă tu taci – şi nu ai nici o scuză, Înduri procesul ăsta bestial. …………………………. Nu mai avem Poliţie, Armată, Diplomaţia face shopping doar… Dar cine să te apere vreodată? Tu nu mai ştii să pui mîna pe par? ………………………… Hai, capul sus, cu ultima sforţare! Ridică-te pe coate şi genunchi! Nu vezi că ţara horcăie şi moare? Nu vezi că scuipă sînge din rărunchi? Explozie nu face-o mămăligă, Însă e tare azi ca un pietroi, Acest pamflet amar nu te instigă, Îţi cere doar să le declari război! Război total, pe viaţă şi pe moarte, Bandiţilor locali şi venetici! Război acestor paraşute sparte! Război acestor avortoni pitici! Război acestei haite ce se ceartă În pulberea răscrucii, pe ciolan. Ei fac din România – Marea Moartă, Luaţi ţara înapoi în acest an! …………………………. Popor Român, eşti pîn’ la piept în groapă, Te pup pe frunte, şi curaj îţi dau, Dai biruri noi pe aer şi pe apă Fanarioţii mai umani erau. Deşteaptă-te din somnul letargiei, Istoria să nu te ia de laş, Distruge Caracatiţa Mafiei Şi să alegi, în faţa veşniciei: Vrei să fii înger, sau sinucigaş? (,,Poporul meu, sînt supărat pe tine” – fragmente)
24
Nr. 1770 l 19 – 25 noiembrie 2024
ALIANȚA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR
Vadim se întoarce în Parlament!
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.
RM