RomaniaMare, nr. 1767

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Credința fără fapte e ca o bicicletă ergometrică: pedalează în gol.

CORNELIU VADIM TUDOR

Mai au mult pînă departe

În urmă cu 14 ani călcam pentru prima dată în Republica Moldova intrînd prin vama de la Ungheni.

Eram emoționat călcînd acest pămînt românesc și eram extrem de curios să văd cum arată țara. Primii kilometri nu au fost cine știe ce, mai apoi au început să apară primele localități și m-a surprins faptul că păreau extrase din filmele sovietice ale anilor ʼ70 - ʼ80. Pe scurt, am avut cam același șoc pe care l-au avut în 1992 șoferii camioanelor care cărau scena lui Michael Jackson la Bucuresti și care au zis că, pentru ei, sosirea în România era o întoarcere în timp.

Revenind la vizita mea în țara vecină. Peste tot camioane și autobuze fabricate în anii ʼ60 - ʼ70, clădiri din beton gri, totul extrem de sărăcăcios, cam cum era la noi în anii ʼ90. Simțeam că m-am întors cu 25 de ani în urmă. Vagoanele de cale ferată, de asemenea de pe vremea stalinismului, clădiri industriale abandonate, șosele toate numai gropi în care îți rupeai mașina... Pe scurt: oribil.

Influența rusă Ajung la Chișinău și mă cazez într-un hotel aflat în apropierea clădirii Circului. Simplu, dar curat. Mă

dau în vorbă cu fetele de la recepție și îmi spun la un moment dat: „Stăpîna noastră vrea să mai facă un hotel”. Procesez cîteva secunde informația și le zic: „Poate patroana, nu stăpîna...”. Fetele zîmbesc și-mi dau dreptate. Urc în cameră și constat că televizorul meu nu funcționează așa că sun la recepție și rog pe cineva să vină să rezolve defecțiunea, iar domnisoara de la telefon mă asigură: „Mă ridic la dumneavoastră imediat”.

De data asta am lăsat-o așa și nu am mai zis nimic...

A venit repede și, după ce a meșterit la el, aparatul a funcționat. Din 20 de canale foarte multe erau în limba rusă, lucru pe care aveam să-l constat și în anii următori, și doar cîteva în românește cu emisiuni și decoruri cenușii și sărace.

Cînd am plecat din Chișinău spre țară m-a oprit Poliția ca să-mi ceară actele și cînd l-am întrebat pe agent de ce, mi-a răspuns sec: „Operațiunea merge”, probabil pentru că oamenii aveau un filtru în desfășurare. Plec din Moldova și după ce trec de graniță și ajung în primul sat ieșean am senzația că sînt în Franța... (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

BASARABIA – ÎNTRE STEAUA ROȘIE ȘI STELELE UNIUNII EUROPENE

Inflamarea unor prezicători

Ca un făcut, în cel mai bogat an românesc în alegeri (euro­ parlamentare, locale, prezidențiale și parlamentare), atît în unele țări din Europa, dar, mai ales în Statele Unite ale Americii, au loc alegeri care creează provocări multiple, punînd la grea încercare alegătorii, cît și mass-media, împreună cu analiștii politici de toate „culorile”. Am lăsat în mod intenționat la urmă alegerile prezidențiale din Basarabia (anul viitor acolo se vor desfășura alegerile parlamentare) – un subiect care va face valuri cel puțin ca alegerile prezidențiale din primul tur, de duminică 20 octombrie.

De ce la urmă? Pentru că, așa cum ați reținut din titlu, articolul de față este axat pe alegerile prezidențiale (primul tur) din fosta Basarabie românească, la care s-a cuplat găselnița actualei președintă Maia Sandu, care a avut curiozitatea să-i chestioneze pe concetățenii domniei sale printr-un inedit referendum spre a le testa dragostea înflăcărată pentru tovarășa discipolă a lui Marx, șefa șefului cu miliardele de vaccinuri anti Covid, nemțoaica Ursula von der Leyen, președinte (tur-retur) al Comisiei Europene.

Ei bine, comparativ cu ciocnirea celor două „comete” americane în alegerile pentru Casa Albă de luna viitoare din SUA (Donald Trump și Kamala

Harris), care au provocat discuții și dezbateri fulminante, recentele alegeri din fosta Republică Sovietică pînă la 27 august 1991, cînd și-a declarat independența, nu s-au lăsat mai prejos, declanșînd o atmosferă apăsătoare, cu multe controverse și o insidioasă țesătură de scenarii care mai de care mai prăpăstioase – o adevărată conspirație pusă la cale de forțe oculte, interesate ca Maia Sandu să piardă aceste alegeri. De fapt, planul alarmist nu este nou, președinta Maia Sandu, acompaniată de forțe politice din afara țării, cît și de o mass-media „programată” pe direcția unei incitări permanente la crearea unei stări explozive la granițele Rusiei, a dat tonul în a chema tot Mapamondul în stil de Salvare.

Astfel, încă de anul trecut, datorită „atenționării” făcute de președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, doamna Maia Sandu a pus America pe foc, declarînd pentru The Washington Post, pregătind parcă terenul pentru „acuze” în caz de înfrîngere în alegeri: „Prin acțiuni violente, mascate sub proteste ale așa-numitei opoziții, urma să se forțeze schimbarea puterii la Chișinău. Documentele recepționate de la partenerii noștri ucraineni demonstrează o bună documentare a localităților și aspectele logistice pentru organizarea acestor activități subversive“. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Sãrmanã Basarabie...

Sărmană Basarabie – ispită A multor națiuni universale, Aiurea ți-ai descoperit portale Ca tu să fii mireasa răstignită

Pe crucea de promisiuni deșarte, Că vei avea la nuntă Carul Mare, Dar, nu va fi decît o disperare, Un fulg de viață născător de moarte.

De ce nu vii, tu, sora noastră mică, În leagănul cel dulce, de măicuță, La sînul Patriei, unde-ai supt țîță, Și unde n-ai de ce să-ți fie frică!

Noi am venit și te-am luat de mînă, Să trecem Prutul vara, și-n ninsori, Am construit din inimi Pod de Flori, Și limba ta ți-am spus că e română.

Moldovenească-i umbra pe cărare, De la Hotin pînă departe-n Pruturi, Limba-i română, de la începuturi, De cînd, pe cal, lupta Ștefan cel Mare!

Dar, ai rămas o voce neclintită, În marea slavă de puhoi rusesc, Detești izvor comun – cel românesc, Și ai lumină Steaua Moscovită!

Degeaba-ncerci noua democrație Și schimbi stăpînii care să te mulgă, Și ăștia noi, te văd ca pe o slugă, Sărmană Basarabie pustie!

Sărmană Basarabie, mințită De noile Imperii care te-nconjoară, Cine te-a blestemat, și-a cîta oară, Să fii mereu pe cruce răstignită?

GEO CIOLCAN

NR. 1767 l ANUL XXXV l 29 OCTOMBRIE – 4 NOIEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Hai, Steaua!  Toate meciurile Rapidului vor fi arbitrate de Rică Răducanu  Dragoş Constantinescu a fost arestat, la Chişinău, 15 ore  Nini Săpunaru şi arabii  La moartea PSDR-ului  Chelioja de la „Scînteia“  PD – paraşuta care se va deschide prea tîrziu

 Revista „România Mare“ urează mult succes echipei de fotbal Steaua Bucureşti în partida cu englezii de la West Ham United! În meciurile cu adevărat mari şi importante, supercampioana noastră a ştiut să se mobilizeze exemplar şi să obţină victorii de răsunet. Pentru a le ridica moralul şi a le dovedi că ştie să fie alături de ei şi la bine, dar, mai ales, la greu, senatorul Vadim le-a trimis, tuturor jucătorilor Stelei, în cantonament, cîte un exemplar cu dedicaţie al ultimului său volum, „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“, încă înainte ca acesta să fie lansat pe piaţă. Facem, de asemenea, apel la inimoasa galerie a Stelei să se debaraseze de acei zurbagii care se pretind suporteri, dar comit acte iresponsabile (atacarea cu pietre a autocarului echipei, scandări triviale, împotriva unei formaţii care tocmai cîştiga o partidă cu 3-0, dar înregistrase şi 4 victorii din tot atîtea meciuri în Cupa UEFA etc.). Noi înţelegem supărarea legitimă a unora, dar suporterii de-aia sînt suporteri, să-şi încurajeze echipa în clipe grele, nu să încerce să o linşeze în puterea nopţii, pe cîmp, după un meci din Cupa României, unde a rost furată ca-n codru, de arbitrii Biro şi Nicolae Grigorescu. Dacă va continua să-i tolereze pe barbarii care răsucesc cuţitul în spatele marii noastre campioane, galeria Stelei se va dovedi abominabilă şi, în orice caz, inferioară galeriilor similare ale echipelor Rapid şi Dinamo, formaţii care au trecut şi ele prin momente dramatice, dar n-a încercat nimeni să le omoare jucătorii, la adăpostul întunericului. Aşa ceva este inimaginabil! Hai, Steaua!

Performanţa de acum mai bine de 40 de ani, cînd CCA a învins-o pe Lutton Town cu 5-1, se poate repeta. Nu trebuie uitat că englezii au un complex în faţa românilor, cel puţin la nivel de Naţională. Prin eliminarea foarte posibilă a lui West Ham United, fotbaliştii de la Steaua vor reintra, triumfal, în topul Europei.  Absolut ticăloasă campania declanşată de unele ziare împotriva antrenorului Victor Piţurcă!

Pur şi simplu nu ne vine să ne credem ochilor! Un fost mare fotbalist, campion european cu Steaua, în 1986, şi un actual mare antrenor, care a contribuit decisiv la calificarea Naţionalei pentru Turneul Final al Campionatului European din anul 2000, e mitraliat din toate direcţiile, pus la zid, împroşcat cu noroi, în vreme ce elevii lui sînt asmuţiţi să-l sfîşie! Totul e o diversiune ordinară, clocită de mintea bolnavă a cuiva care crede că fotbalul înseamnă numai biştari şi că totul începe şi se termină cu el, fiindcă el e băiatul lui Gheorghe Dracul. Este regretabil că nişte mari jucători și oameni de caracter, ca Gică Hagi şi Gică Popescu, s-au lăsat păcăliţi de ziare precum „Gazeta Sporturilor“, „Naţional“, „Evenimentul zilei“ şi „Ziua“, inflamîndu-se după nişte declaraţii prefa­ bricate, măsluite, mincinoase. Iată un singur exem­plu. În numărul de sîmbătă, 16 octombrie, „Gazeta Sporturilor“ publică un titlu uriaş pe pagina I: „«Piţurcă e un nimic!» Internaţionalul Gică Popescu răspunde dur afirmaţiilor recente ale antrenorului Naţionalei“. Întoarcem noi foaia şi ce vedem în pagina a 2-a? Adevărata opinie a lui Gică Popescu: „Dacă e adevărat tot ce-a declarat el, atunci el pentru mine nu mai există ca antrenor. (...) Înseamnă că el e cel mai mic om posibil, un nimic“. Parcă sună altfel, nu-i aşa? Fundaşul Naţio­ nalei spune „dacă e adevărat tot ce-a declarat el“, dar hingherii de presă (de tip Florin Gongu, mai vechiul nostru muşteriu bubos, cel care a făcut ancheta) dau pe pagina I un citat trunchiat. Exemplele

sînt mai numeroase. Este clar că, pentru 300-400 de dolari vîrîţi în buzunarul jerpelit al cîte unui fomist pripăşit prin presa sportivă, un grup de mafioţi care s-a făcut stăpîn pe fotbalul românesc toarnă gaz peste foc şi vrea să schimbe antrenorii Naţionalei ca pe propriile şosete. Uite că, de data asta, n-o să le meargă. Mai sîntem şi noi pe-aici. Şi-o să le rupem gîtul. În ceea ce-l priveşte pe Gică Popescu, indiferent ce-ar fi spus Victor Piţurcă, el n-are dreptul să-l judece. Pentru simplul motiv că, pe vremea cînd Gică era un debutant, de 18 ani, Piţurcă înscria golul victoriei Stelei la Lahti, în Finlanda, apoi marca două goluri de aur în poarta campioanei Belgiei, Anderlecht, şi califica Steaua în finala Cupei Campionilor Europeni. Pe-atunci, Gică Popescu era un „nimic“, dar Victor Piţurcă l-a primit cu dragoste în familia marii campioane, la începutul anului 1988, astfel încît şi-a făcut un nume. Atît Gică Popescu, cît şi Gică Hagi trebuie să afle de la noi că aceeaşi presă care speculează, parşiv, naivitatea şi absenţa lor din Ţară, mîine se va repezi să-i sfîrtece şi pe ei! Nu vă înecaţi, mă copii, ca ţiganul la mal! Aveţivă ca fraţii, nu „plecaţi la dribling“, adică nu daţi crezare tuturor vagabonzilor care ciulesc urechile pe la uşi, amplifică şi deformează tot ce aud, după care aleargă, cu limba scoasă, ca să zgîrie hîrtia!  Şi încă ceva pe teme de fotbal: în ruptul capului n-ar accepta Mircea Lucescu o înfrîngere! Această manie a persecuţiei i-a intrat în sînge, din păcate, dar i-a contaminat şi pe ceilalţi de la Rapid. Întreaga Ţară a văzut că, duminică, Dinamo a cîştigat, pe merit, derbyul cu Rapid. Nu-i nimic, aşa e-n sport. La rîndul său şi Rapidul cîştigase, tot pe merit, atîtea meciuri cu Dinamo. Numai că victoriile sînt ale lui Mircea Lucescu, iar înfrîngerile sînt ale arbitrilor! În timp ce Mircea Lucescu încerca să ne explice, la Antena 1, cum a fost el jefuit de arbitrul Sorin Corpodean, aceeaşi sarcină o avea la PRO TV Grigore Sichitiu.

Am mai aflat că Rapid vrea arbitri străini, numai că, după finala Cupei României, George Copos striga ca un apucat, în tribuna oficială: „Ne-au furat pe faţă!

Să-mi fie învăţare de minte să mai accept arbitri străini!“. Dumnezeu să-i mai înţeleagă pe şefii Rapidului! Arbitrii români sînt hoţi, arbitrii străini sînt cumpăraţi, atunci cine să arbitreze această echipă?  Cum cine? Rică Răducanu!  Este regretabil că Lucescu şi compania îi învaţă rău pe jucători. Iar efectul se vede imediat: Skonto Riga e numele lui. „Cine nu ştie să piardă, nu ştie nici să învingă“ – zice un aforism. Acceptaţi, domnilor, înfrîngerea cu fruntea sus, cu bărbăţie, ce Dumnezeu, doar nu sînteţi muieri, să vă plîngeţi pe toate drumurile!  Anul trecut, Dragoş Constantinescu şi-a serbat ziua de naştere pe banii ASIROM-ului (fostul ADAS).  Aghiotantul (?!) Iedului Prezidenţial, locotenentul SPP Cristian Stratan, a început şi el să ia distanţă de nelegiuirile handicapatului său stăpîn. Într-un cerc de prieteni, acest Stratan a relatat cum a fost arestat Dragoş Constantinescu la Vama Nădlag şi la Chişinău (aici a stat la Poliţie nu mai puţin de 15 ore, pînă s-au lămurit basarabenii cine este, cu adevărat). Motivul? Trafic de droguri! Ah, Iedule, arză-te-ar focul, nu scapi de noi, ca mîine pierde tac-tu Puterea şi rămîi în pielea goală! Şi încă ceva: amicii locotenentului Stratan l-au imprimat pe casetă pe acesta, aşa că îl sfătuim să nu nege.  Ştiţi pe unde îşi face veacul Dragoş Drogatul? La Restaurantul „Alex“, unde intră însoţit de un tînăr blond, cu o coadă de cal legată pe spate (aşa cum umblă şi Dorin Marian), în vreme ce omul SPP-ului păzeşte

RM

maşina.  Dar, să mergem, voiniceşte, pe urmele Iedului. După el, potopul! Mai ţineţi minte în ce condiţii a născut nevasta-sa, indonezianca? Lux orbitor! Toată Maternitatea Polizu i-a stat la picioare, în travaliul ei de 12 ore (ieşeau greu corniţele şi copitele)! Nici acum nu e folosită de altcineva Rezerva cu marmură, faianţă şi geamuri termopan în care a văzut lumina zilei nepotul Ţapului – probabil va fi transformată în muzeu. În vremea asta, alţii mor pe capete! Iată o tragedie care a avut loc la scurtă vreme după ce Dragoş Constantinescu a început să facă ordine la Maternitate dîndu-l afară pe conf. dr.

Vasile Niţescu şi ungîndu-l, cu puteri absolute, pe escrocul ţărănist Gabriel Bănceanu. În ziua de 29 septembrie a.c. a fost internată aici o femeie, Gherghina Penghe, din Feteşti (jud. Ialomiţa) în vîrstă de 41 de ani. Timp îndelungat a încercat biata româncă să facă un copil, a urmat tratamente dificile şi, într-un tîrziu, și-a întors Dumnezeu faţa către ea şi a rămas însărcinată. Întrucît la vîrsta ei înaintată, fiind şi bolnavă de diabet, se anunţa o naştere ceva mai dificilă, viitoarea mamă a fost trimisă la Bucureşti.

Aici, a intrat pe mîna doctorului Nicolae Poiană (la Rezerva 13 Bis, etaj III B) mîna dreaptă a lui Gabriel Bănceanu. La 5 octombrie s-a împlinit sorocul: sarcina avea 40 de săptămîni. I s-a făcut un examen ecografic. Fătul era teafăr. Nu se ştie din ce motiv, dr.

Poiană i-a administrat medicamentul Partusistem (injecţii). Pe 7 octombrie au început durerile. La 11 octombrie, un alt examen ecografic a constatat că femeii i s-a „rupt apa“. În sfîrşit, a născut! Dar, stupoare: copilul era mort! Părea normal, bine dezvoltat, cu o greutate de 3.550 grame, dar n-avea pic de viaţă în el. În foaia de observaţie se specifică faptul că murise de 72 de ore (de 3 zile). Tot acolo s-a mai scris că s-ar fi strangulat cu cordonul ombilical.

Durerea femeii a fost colosală, nu se poate povesti în cuvinte, mai ales că e slabă speranţă să mai facă un copil, la vîrsta ei. Ea venise la spital să nască, nu să-i moară pruncul în pîntece! Este evident că, la o asemenea persoană cu risc obstetrical foarte mare (vîrsta, dar şi diabetul) medicii trebuiau să facă cezariană. Dar s-au calicit. Pentru Rezerva de 5 stele a norei lui Emil Constantinescu s-au găsit bani, dar pentru o banală operaţie cezariană n-au mai fost.

Avem informaţii că acest Poiană a mai nenorocit nişte femei: nu demult a avut o pacientă de 58 de ani, cu fibrom uterin, căreia i-a perforat uterul. Pe o altă femeie, de 42 de ani, tot cu fibrom uterin, a chinuit-o timp de o lună în spital, deşi aşa ceva se rezolvă în maximum 7 zile.  Aşa după cum se ştie, pre­ şedintele PRM a fost dat în judecată (printre alţi handicapaţi) şi de un nemernic de la „Ziua“, pe nume Mihai Bărbulescu. Iată ce ne-a declarat un fost şef al acestui maimuţoi, de la ziarul „Informaţia Bucureştiului“: „Acest Bărbulescu e un beţivan de ultimă speţă. Aproape zilnic el cădea fie sub masă, fie pe lîngă garduri. Nouă ne era clar că era alcoolic şi încercam să-l ferim de ochii Comitetului Municipal Bucureşti al PCR. Cu ce se ocupa el?

Scria aproape numai despre cîrciumari şi aprozare, de unde ciupea tot felul de produse. Era un Triunghi al Bermudelor, alcătuit din Sorin Roşea Stănescu, Horia Tabacu şi Mihai Bărbulescu, trei pleşcari, trei pomanagii. Numitul Bărbulescu plîngea pe la Uniunea Scrii­torilor, să-l bage şi pe el cu vreo poezie sau vreun articol în volumele omagiale pentru 7 şi 26 ianuarie.

Ultimul lui articol pentru «Informaţia» din decembrie 1989 era atît de idiot încît n-a putut fi publicat. Pe urmă, s-a metamorfozat în ... demo­ crat! În mai 1990, a scris, împreună cu Horia Tabacu, pentru vreo 300 de lei, la revista Pieţii Golania. Atunci, au fost daţi afară de la «Libertatea»“. Uitaţi-vă, fraţilor, pentru ce putregai uman i s-a ridicat imunitatea senatorului Vadim! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 15 octombrie 1999)

RM

3

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

Din culisele unui rapt teritorial

Mai 1812. Pacea de la București (I)

Sfătuit de generalul Horace Sébastiani, trimis special de Napoleon I ca ambasador la Istanbul, spre a determina o îndepărtare a Înaltei Porţi de sub influența anglo-rusă, la 28 august 1888, sultanul a mazilit pe domnitorii celor două Principate: Constantin Ipsilanti („omul ruşilor“) a fost înlocuit în tronul de la Bucureşti cu „francofilul“ Alexandro Suţu, iar la Iaşi – Alexandru Moruzi a fost schimbat cu Scarlat Callimachi. Gestul sultanului – violare evidentă a hatişerifului din 1802 – a fost pretextul mult aşteptat Tratatul de la București de ţar pentru a interveni în „chestiunea mai favorabili Porţii şi care pace să fie precedată, dacă orientală“. Ambasadorul rus la Poartă, Andrei Iakovievici Italinski, secondat de cel englez, era posibil, şi de o victorie militară, în noaptea de 8/9 Charles Arbuthnot, a reclamat imperios reinstalarea septembrie, a lansat un atac neaşteptat peste Dunăre, foştilor domnitori români, impresionaţi de reacţia reuşind să stabilească un cap de pod la Slobozia. concertată a celor doi ambasadori, dregătorii otomani Contraatacurile ruse fiind respinse, turcii s-au întărit în l-au sfătuit pe sultan să cedeze şi, la 25 octombrie 1808, zona respectivă şi au căutat să-şi exploateze succesul. a reinstalat în scaun pe cei doi principi maziliţi.

Comandantul general al trupelor ruse, generalul M.I. Speriată că putea scăpa ocazia unei intervenţii Kutuzov era descurajat şi chiar pe punctul de a abandona militare, Rusia nu s-a mai mulţumit doar cu atît; Ţara Românească. În urma unor consilii de război, s-a pretextînd că Poarta nu i-a dat şi depline asigurări cu hotărît ca ruşii, la rîndul lor, să efectueze unele operaţii de privire la trecerea flotei, sale de război prin Strîmtori, diversiune şi au trecut Dunărea în dreptul satului Petricani farul Alexandru I a dat curs sugestiei pe care i-o făcuse (14 octombrie), a doua zi atacînd prin surprindere tabăra cu cîteva luni în urmă consilierul său, principele Adam marelui vizir Ahmed paşa, care a fugit la Rusciuc, Czartoryski, de a anexa Principatele române şi a-şi fixa cerînd pace lui Kutuzov. Armistiţiul s-a încheiat, la 28 graniţele imperiului pe Dunăre. La 28 octombrie 1806, octombrie, iar trei zile mai tîrziu au început tratative de ţarul a poruncit trupelor sale de la Nistru să intre în pace la Giurgiu. Mulţi dintre demnitarii ţarului erau de Principate, momentul marcînd începutul unui război ce părere că trebuia neapărat să se ajungă la o înţelegere a durat aproape şase ani. Acest nou conflict ruso-otoman de compromis. Încă la 30 septembrie, îndemnîndu-l la a evidenţiat încă o dată puternica ciocnire de interese moderaţie, guvernatorul Odessei se adresase ţarului, dintre marile puteri la această zonă a lumii şi a avut, care îi răspunsese în aceşti termeni: „Tot ce îmi spuneţi ca şi în cazul altor conflicte anterioare dintre cele două despre nevoia (încheierii – n.n.) păcii este viu reţinut mari puteri, desfăşurate de obicei pe pămînt românesc, de mine. Dacă aş putea s-o fac în condiţiile în care îmi consecinţe deosebit de grave pentru poporul român. spuneţi, aş fi în­cheiat-o chiar astăzi, dar pînă acum turcii Fiind vorba despre un conflict cu desfăşurări nu vor să audă vorbindu-se de orice cedare (teritorială – indecise şi extrem de sinuoase, ne-am propus să întîrziem doar asupra părţii sale finale, dominată n.n.) şi vă întreb puţin dacă există decenţă şi posibilitate, de tratativele ce au premers şi au dus la încheierea în secolul în care trăim, să ne reîntoarcem îndărătul Tratatului de pace de la Bucureşti din mai 1812. În Nistrului? Aceasta nu este posibil...“. În acelaşi spirit conştiinţa poporului român, acest tratat a rămas ca conciliant, amiralul Nicolai Semionovici Mordvinov o expresie tipică a politicii de cotropire şi anexiuni afirma şi el, încercînd să domolească zelul anexionist teritoriale la care a fost supus – de-a lungul existenţei al ţarului, că „bunăstarea Imperiului rus, singurul obiect vrednic de grijă părintească a ţarului, nu cere (neapărat sale – de către marile imperii ale timpului.

– .n.n.) anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti“, pentru Ţarul nu vrea să cedeze... ţar este suficientă „păstrarea neştirbită a strămoşeştii În cursul verii anului 1811, situaţia la Dunăre era moşii“ spre a-i aduce „slava cea adevărată şi lauda stagnantă. Operaţiile militare n-au mai continuat, dar veacurilor“. De altfel, chiar ministrul de externe nici negocierile de pace n-au înregistrat vreun progres. Rumianţev, în instrucţiunile pe care i le trimisese lui În aceste condiţii, ambasadorul rus la Paris, A.B. Kutuzov încă la 12 octombrie, îl împuternicea să ceară Kurakin, scria alarmat ministrului de externe Nikolai turcilor doar cedarea Moldovei pînă la Siret şi Basarabia Petrovici Rumianţev, la 14 august, informîndu-l despre (Bugeacul), cu cetăţile de pe Nistru şi Dunăre la amploarea ameninţării ce plana asupra Imperiului rus ieşirea în Marea Neagră. Bine informat, regele Prusiei, Friedrich Wilhelm III îl înştiinţa din partea Franţei; în aceste pe ambasadorul său la Istanbul împrejurări, i se părea necesară că ţarul dorea pacea şi că era încheierea păcii cu Poarta în dispus să renunţe la majoritatea condiţii de moderaţie. A spera cuceririlor, sale, nepăs­trînd decît într-o anexare a Principatelor ceea ce i-ar fi trebuit absolut spre române în acel moment – scria a nu se discredita în ochii Europei. el – „este să cazi pradă celei mai Aşadar, încă înainte de încheierea periculoase năluciri... Îmi iau armistiţiului din 28 octombrie, libertatea – continua el – de a Rusia era nevoită să-şi micşoreze reînnoi pe lîngă Maiestatea Sa pretenţiile şi să renunţe la Ţara imperială cele mai insistente Românească şi chiar la o parte rugăminţi asupra trebuinţei de a ne amîna pentru timpuri mai din Moldova. Deşi nu mai erau în bune reunirea Ţării Româneşti şi stare să reclame cedarea ambelor a Moldovei (la Rusia – n.n.), de Principate, ruşii au încercat să capete, la început, măcar întreaga a face cît mai repede şi cu orice Moldovă şi alte compensaţii preţ pace cu Poarta pentru a ne teritoriale pe litoralul pontic, în ocupa numai de Franţa...“. zona Caucazului; de asemenea, Încurajat de pasivitatea să fie garantate libertăţile sîrbilor. ru­şi­lor, marele vizir Ahmed În discuţiile din ziua de 1 paşa, dorind la rîndul său, să Generalul Mihail Kutuzov noiembrie 1811, delegaţii ruşi încheie pacea în termeni cît

au notificat că generalul Kutuzov dorea drept condiţie preliminară a încheierii păcii „ca ţara Moldovei, precum şi întreg Buceagul care se numeşte Basarabia şi care se află înlăuntrul Moldovei, rămînînd statului Rusiei, între cele două state (Turcia şi Rusia – n.n.) hotarul să se stabilească la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească (adică pe Milcov – n.n.) şi pe canalul Sf. Gheorghe de la Dunăre“. A doua zi, 2 noiembrie, delegaţii otomani au făcut cunoscut marelui vizir că s-a convenit, în cele din urmă, ca hotarul să fie stabilit pe Siret, cedîndu-se restul Moldovei pînă la Nistru, cu Buceagul, iar la gurile Dunării, graniţa să meargă de-a lungul braţului Sulina.

La 18 noiembrie, trimisul britanic la Poartă, Stratford Canning, informa cabinetul din Londra despre condiţiile de pace acceptate de marele vizir Ahmed paşa. Ştirea era confirmată şi de raportul rezidentului prusian la Istanbul, într-un raport din 25 noiembrie.

Cu aceste concesii a fost de acord şi Rumianţev, care a trimis instrucţiunile respective generalului Kutuzov, la 4 decembrie.

Dar cu toată slăbiciunea militară a imperiului său, sultanul Mahmud II (1808-1839) a refuzat să facă cedări teritoriale Rusiei în Caucaz, iar din Moldova nu era dispus să renunţe decît la teritoriul dintre Prut şi Nistru, cu păstrarea cetăţilor de la Ismail şi Chilia pe Dunăre, ceea ce a provocat riposta indignată a părţii ruse.

...dar își reconsideră poziţia (1) Pentru Rusia, situaţia se dovedea însă fără ieşire; ameninţată vădit de Franţa napoleoneană şi nefiind în măsură să-şi impună superioritatea pe plan militar, a trebuit să cedeze şi să-şi reconsidere poziţia.

Deoarece tratativele se duceau în plină iarnă, într-o crîşmă din Giurgiu, în condiţii dificile de trai şi de comunicare cu St. Petersburgul, Kutuzov a propus, şi turcii au acceptat, ca sediul tratativelor să se mute la Bucureşti, unde, la 12 ianuarie 1812, s-a şi desfăşurat prima şedinţă de lucru, în casele boieroaicei Corneasca. În cadrul acestei şedinţe, negociatorii otomani au repetat poruncile primite de marele vizir de la sultan: mutarea hotarului de pe Siret pe Prut, cu păstrarea cetăţilor de la Dunărea de Jos; nici o schimbare de fruntarii în Asia şi discuţii pe marginea autonomiei sîrbe. La aceste propuneri, Kutuzov a răspuns prin curier marelui vizir Ahmed paşa la 13 ianuarie 1812, arătînd că ţarul a impus ca condiţii de pace sine qua non acceptarea hotarelor în Europa la Siret şi Dunăre, în Asia părţi din litoralul pontic caucazian, precum şi garantarea libertăţilor pentru sîrbi. Interesant este însă faptul că la 11 ianuarie, Stratford Canning îl informa pe ministrul de externe britanic că, personal, generalul Kutuzov se arăta receptiv la propunerile turcilor de a nu ceda Moldova decît pînă la Prut, sub rezerva acceptării acestei soluţii de către guvernanţii din St. Petersburg, în special de către ţar. În situaţia de echilibru instabil a celor doi adversari, a intervenit, cu toată energia, însărcinatul cu afaceri francez la Poartă, Latour-Maubourg, care avea instrucţiuni exprese din partea lui Napoleon să împiedice cu orice preţ încheierea păcii între ruşi şi turci. Ba chiar mai mult, la 27 ianuarie şi la 9 februarie 1812, diplomatul francez a propus Porţii nu numai să nu încheie pacea, dar să se continue războiul, în care caz împăratul îi va garanta integritatea teritorială, cu retrocedarea Principatelor, cu gurile Dunării, ba chiar şi Crimeea, la care Poarta visa de mult. „Maiestatea Sa – declara Latour Maubourg – n-a încetat să considere aceste provincii ca făcînd parte din posesiunile otomane şi ocuparea lor de către Rusia, nefiind decît o consecinţă a soartei războiului, n-a distrus drepturile suveranului lor legitim“.

Totul a rămas însă fără urmări, deoarece dregătorii otomani nu mai aveau încredere în Napoleon şi în falsele sale promisiuni, ştiind că teritoriile europene ale Imperiului otoman făcuseră obiectul proiectelor lui de împărţire fie cu ruşii, fie cu austriecii. (va urma) PAUL CERNOVODEANU

4

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TABLETĂ DE SCRIITOR

Doi pe un loc

Abia mă urcasem în trenul care, din clipă în clipă, urma să pornească din București spre Constanța, unde trebuia să particip la un eveniment cultural organizat de o cunoștință, ocazie numai bună de a mă reîntîlni cu marea, pe care nu o mai văzusem de mult timp. În scurt timp, trenul a început să-și pună roțile în mișcare, nu înainte de a se auzi fluierul șefului de tren, după semnalul primit de la impiegatul de mișcare...

Cu pași lenți, mă îndreptam spre locul pe care îl rezervasem abia pe ultima suta de metri, cum se zice.

Din cauza aglomerației din trafic, durase mult drumul de la domiciliu pînă la gară cu mijloacele de transport în comun, încît mă și gîndisem că s-ar putea să nu mai prind trenul... Cu atît mai mult cu cît fusesem ultimul călător care primise bilet la cursa respectivă. Călătorii din spatele meu urmau să-și cumpere bilete pentru următorul tren, fiindcă ,,locuri” în picioare nu se mai eliberau, potrivit noului regulament al CFR, care prevede să nu se mai pună în vînzare alte bilete dacă toate locurile au fost ocupate.

Aruncându-mi privirea de la un capăt la altul al vagonului, aveam să constat că scaunele erau capitonate și orînduite de o parte și de alta, fără a mai fi compartimentate, între cele două șiruri existând un coridor lung, nu tocmai spațios. Persoana care își luase înaintea mea biletul, odată ajunsă la locul repartizat spre capătul vagonului, ridicase glasul la un călător care îi ocupase locul.

– Acesta e locul meu, spuse bărbatul respectiv, adresîndu-se călătorului care stătea imperturbabil pe scaunul lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În timp ce noul venit se dădea de ceasul morții, tremurînd de nervi cu biletul în mînă, pe care îl arăta celor din jur drept dovadă că are dreptate, intrusului nici că-i păsa, ignorîndu-l pe cel care-l soma, ba chiar aruncîndu-i o privire plină de dispreț... Bărbatul revoltat era un

tip uscățiv, cu privirea tulbure, îmbrăcat la patru ace, în costum elegant, cămașă albă și cravată fină, celălalt călător era un om mărunt, cu ceafa groasă, scund, cu niște mîini butucănoase, și picioarele groase înfipte în trupul lui cu burta lată.

– E și locul meu, domnule, îi răspunse acesta calm, ba chiar foarte politicos, și-și scoase din portmoneu biletul, pe care i-l arătă uscățivului.

Era un bilet identic cu cel al omului care își revendica locul.

– Corect, zise uscățivul, dar eu ce fac pînă la Constanța? E ceva drum de mers...

– Și acum, ce propui dumneata, să-ți cedez dumitale locul? Niciodată nu voi face așa ceva... Trebuia să-ți iei mai din timp bilet... Știi și dumneata cum lucrează ăștia de la CFR... Primul venit, primul servit!...

– E locul meu, se înfurie uscățivul, pierzîndu-și răb­ darea și încercînd să-l determine pe străin, într-un fel sau altul, să se ridice de pe scaun... Eu am plătit pentru acest loc și vreau să merg pînă la destinație ca un om corect. Între timp, își făcu apariția controlorul, care se îndreptă fix spre cei doi, după ce, probabil, văzuse pe camerele de luat vederi zarva iscată.

– Ce s-a întîmplat?, se adresă el celor doi călători pe un ton respectuos, încercînd să se dumirească de felul cum stau lucrurile.

Amîndoi bărbații începură să vocifereze, care mai de care încercînd să-și apere dreptatea.

– Ambele biletele sînt în regulă, spuse controlorul, după ce le verifică cu atenție. Aveți dreptate amîndoi.

Doar că eu nu vă pot ajuta în nici un fel... Toate locurile din tren sînt ocupate, oamenii merg la mare... Așa e pe ruta asta, cît ține sezonul...

– De acord, zise uscățivul, dar e normal ca salariații cefereului să vîndă două bilete pentru același loc, ca să ne certăm între noi ca chiorii?

– Nu e corect, zise controlorul pe același ton împăciuitor, dar nu sînt eu în măsură să fac ordine și să-l sancționez pe cel vinovat... Sînt alții care să o facă... Chiar dacă amîndoi sînteți în ordine cu biletele, eu zic să încetați gîlceava pentru că îi deranjați pe ceilalți călători... Soluția ar fi să coborîți la Ciulnița, faceți reclamație, zise acesta, vi se va elibera un nou bilet pentru următorul tren care va veni tot de la București, dar peste două ore... Primul călător, în cazul de față, este beneficiarul locului pînă la destinație.

– Ce mai tura-vura, am găsit soluția!, zise rotofeiul, nedezlipindu-și fundul de pe scaun. Schimbăm locul între noi, din sfert în sfert de oră, cît timp eu merg să-mi duhănesc țigara... Ce mai, Constanța nu e la capătul lumii!...

– De acord, se învoi uscățivul, dar dumneata deja ai mers pe locul plătit și de mine mai bine de o jumătate de drum.

– Învoiala rămâne învoială, domnul meu, zise rotofeiul, privindu-și ceasul de la mână și îndemnîdu-l pe uscățiv să se așeze, în locul lui, pentru următorul sfert de oră. Și așa, pînă la Constanța, ambii călători, obosiți și plictisiți de cele întîmplate, au stat pe scaun cu schimbul, cînd unul, cînd celălalt, conform înțelegerii, rămînînd să-și aducă aminte toată viața lor de această călătorie cu peripeții, provocată de neatenția, probabil, a unei casierițe îndrăgostite sau cine știe din ce altă cauză.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Locuri și cafenele de altădată

LA CATACOMBE. B. Brănișeanu susține că prima berărie pe care a deschis-o I.L. Caragiale a fost cea de pe ,,strada Blănari”, în vechea magazie cu bolți, căreia i se zicea ,,La Catacombe…”. Înaintea sa, ținuse restaurant acolo un țambalagiu pe nume Marin Buzatu. În timp ce conducea restaurantul ,,La Catacombe”, I.L. Caragiale a trimis lui G.N. Grideanu, proprietarul localului ,,La conașul tricolor”, următoarea telegramă: ,,Crenvirștul international salută cu respect cîrnatul român. Berea cosmopolită felicită cu stimă pelinul național. Berarul Caragiale salută și felicită cu dragoste pe confratele său d. G. Grideanu, supranumit Conașul român. La mulți ani cu fericire și cu toate cele dorite”. (1 ianuarie 1894) GAMBRINUS. Actualul local bucureștean nu se află pe locul celui faimos, de odinioară, și pe care îl luase în antrepriză I.L. Caragiale în anul 1901, după ce, cîteva luni mai înainte ținuse și lichidase Berăria

cooperativă. Localul ,,Gambrinus” se găsea în Piața Teatrului Național, la capătul dinspre Calea Victoriei a Străzii Cîmpineanu. Legat de această aventură comercială ratată ca toate celelalte, merită a fi pomenit un grațios și paradoxal eveniment editorial: în editura ,,Gambrinus”, Caragiale a scos un volumaș (astăzi o raritate de bibliografie), intitulat ,,Mitică”. Volumașul a apărut de Anul Nou 1902. În legătură cu localul ,,Gambrinus” se spune că I.L. Caragiale își împodobise berăria cu afișe pe care erau inscripții epigramatice de acest calibru: ,,Nu mersese cu Năpasta/ Haide să-ncercăm și p-asta”. În rarissima broșură ,,Mitică” se găsesc mofturi și miticisme de acest fel, evocînd și ele berăria: ,,Intri la Gambrinus; te apropii de Mitică și-l saluți; el îți răspunde amabil: - Adio. Îl saluți la plecare; el îți răspunde: - Să-mi scrii!”.

Eroii lui Caragiale, Mache și Lache, au petrecut odată la ,,Gambrinus”. Vezi schițele: ,,O lacună”, ,,Diplomație”, ,,Amicii” etc. La ,,Gambrinus” fusese angajat în funcția de casier poetul Ion Păun-Pincio.

ENACHE. Restaurant bucureștean vestit în veacul al XIX-lea. Eminescu, după cum spune Slavici, obișnuia să ia masa de prînz la restaurantul lui Enache, pe Strada Academiei. Era un local modest și cu prețuri derizorii.

C. Bacalbașa își amintește în ,,Bucureștii de altădată” că aici, cu 90 de bani, mînca ,,două ouă fierte, o fleică, un măr și pîine”.

Acțiunea schiței lui I.L. Caragiale ,,Boris Sarafoff” se petrece ,,la cunoscuta ospătărie Enache”.

FIALCOVSKI. În Piața Teatrului Național, pînă la începutul Secolului XX, se găsea cafeneaua ,,Fialcovski”. Aici, își amintește V. Eftimiu, ,,se ducea

generația dinaintea noastră: I.L. Caragiale, Barbu Delavrancea, frații Hodoș, Grigore Ventura, Gh. Ranetti și Ion Brezeanu”.

Acestora, Gala Galaction îl adaugă în evocările sale pe Bonifaciu Florescu (,,Făcea parte dintr-o coterie literară, cu sediul la cafeneaua Fialcovski”). Și tot Galaction făcea remarca nu lipsită de interes că, deopotrivă, la ușa Parnasului ca și la aceea a cafenelei literare băteau cu precădere adolescenții care, optînd pentru șvarț, glorie și muze, refuzau săși mai dea examenul de bacalaureat: ,,Aveam cîteva cafenele literare, erau cîțiva maeștri, prea bucuroși să-și sporească numărul ucenicilor, și revistele și ziarele erau ospitaliere pe atunci, ca și astăzi… Ce-ți mai trebuie bacalaureatul?...”. Bacescu-Silvan, Podeanu, RusseAdmirescu, Dragomirescu-Ranu, Artistide Cantilli, mi se pare chiar Alexandru Antemireanu… și cîți încă erau niște revoltați împotriva sclaviei școlare și, cel puțin deocamdată, n-aveau nici un fel de păreri de rău…”.

Caragiale își amintea că la Fialcovski ,,dezbaterile începură să se facă în gura mare, așa că toată lumea profană de cafenea și cofetărie, ba, vara chiar din piața Teatrului, le putea auzi perfect…”.

PETRU VINTILĂ

RM

5

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

File de istorie literară

Aproape de Strada Zlataust

Un interviu purtînd acest titlu, realizat în anul 1963 cu poeta și prozatoarea Otilia Cazimir, de la a cărei naștere s-au împlinit în februarie a.c. 130 de ani, ne dezvăluie cîteva din proiectele literare pe care scriitoarea le avea atunci, în toamna vieții sale, precum și amănunte despre problemele cu care s-a confruntat în privința valorificării scrisului său. Dar dincolo de toate acestea, în dialogul purtat cu criticul și istoricul literar Al. Raicu, e deseori pomenit numele lui George Topîrceanu (1886-1937), de care cea numită ,,poeta sufletelor simple” a fost legată nu doar de un destin literar comun, ci și printr-o poveste de dragoste discretă. Moartea poetului, survenită la doar 51 de ani, i-a lăsat un gol imens pînă la sfîrșitul vieții ei, în anul 1967.

Cînd în 1963 am intrat – venind prin vechea și faimoasa Stradă Zlataust – în ograda din Strada Bucșenescu nr. 6 din Iași, liliacul invadase aleea ce ducea în spate, la locuința Otiliei Cazimir. Nu mai văzusem niciodată pînă atunci atît de multe tufe de liliac în atîtea superbe culori, într-o singură curte.

Mă înțelesesem la telefon cu Otilia Cazimir sămi dea o schiță-amintire, intitulată Ieri și azi dintr-o culegere aflată și rămasă în lucru, căreia autoarea îi spusese provizoriu Povești în două tablouri.

Nu știu cum va fi arătat Otilia Cazimir în tinerețe.

Trebuie că a fost o femeie frumoasă și distinsă. Și acum, la o vîrstă înaintată, mi-a apărut ca o cadră din vechile poze – ochi mari, luminoși, ovalul unui chip armonios, glas învăluitor, tandru. M-a primit cu multă prietenie, îmbiindu-mă să mă așez pe un jilț bătrîn. Mi-a făcut o cafea, pe urmă am discutat despre întîmplări din tinerețea ei, despre ilustre figuri ale mișcării literare ieșene de la Viața Românească – Mihail Sadoveanu, Mihail Ralea, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu.

O priveam surprins. Anii, zbuciumele, nu lăsaseră urme adînci pe obrajii poetei. În apropiere de 70 de ani, își păstra încă o vioiciune surprinzătoare. Gura delicat arcuită își menținea intacte contururile care-l ispitiseră pe Topîrceanu să-i fixeze atît de adeseori profilul în creion sau în tuș. Doar o paloare neobișnuită, urma unei mai vechi suferințe fizice, îi flutura umbre peste ochi și sprîncene.

Am întrebat-o: – Volumul de poezii Licurici, pe care l-ați scos în 1930, a dezvăluit, după părerea multor critici, o față nouă, necunoscută pînă atunci în scrisul dumneavoastră, și poate că nici în al altor poete ale noastre – ironia. Să fi fost oare vorba de o influență a lui Topîrceanu?

– Sinceră să fiu, nu e exclus. Am trăit în umbra lui, am fost părtașă la multe din frămîntările lui, îmi însușisem ceva din modul lui de a reacționa în fața nemulțumirilor.

Dar nu e mai puțin adevărat că eu însămi acumulasem o experiență utilă de viață. Dincolo de florile mele, de lirismul melancolic care m-a caracterizat, începusem să învăț cum și cînd să folosesc ghimpii... Multă vreme chiar am purtat cu mine ideea realizării unui roman satiric. Pe urmă am început bătălia cu viața, cu editorii.

Mai tîrziu, m-am convins că Otilia Cazimir nu spusese decît adevărul. Răsfoind unele scrisori necunoscute ale ei, găsite din întîmplare la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei, într-o mapă în care se rătăciseră și unele scrisori ale Elenei Farago, am desprins că poeta ieșeană învățase să-și cîntărească bine creația și să ducă perseverent lupta pentru a-și valorifica scrisul și a se ști cît mai ferită de griji bănești, mai ales că se știa dintotdeauna foarte darnică. Prima scrisoare este adresată lui Tudor Teodorescu-Braniște la 28 martie 1929: ,,Stimate domnule Braniște, mi-a spus Topîrceanu că ați vorbit să vă trimit ceva pentru revista d-voastră.

Vă trimit versurile de față – pentru început. (...)

Versurile pe care vi le trimit sînt pentru revista d-voastră, nu pentru Adevărul. În privința onorariului, mi-a spus Topîrceanu că v-ați înțeles. Pentru cele ce, eventual, ați avea să-mi comunicați, vă dau, mai jos adresa. Cu cele mai bune sentimente colegiale. OTILIA CAZIMIR, Str. Bucșenescu 6 Iași.

Somn ,,Poate umbra unui nor,/ Poate umbra unei stele/ Lunecă încetișor/ Pe deasupra casei mele.// Pentru cel care mi-ai fost,/ Pentru cel ce nu mai este,/ Visurile fără rost/ Leagă cîntec și poveste.// Și pe gîndurile mele/ Ce se-ntunecă și mor/ Lunecă încetișor/ Poate umbra unei stele/ Poate umbra unui nor...”.

Tîrziu ,,Tu nu știi... Cîntecul naiv și prost/ Pe care-l știe toată lumea pe de rost,// L-am scris, odată, numai pentru tine.// Și azi, cu glasul tău cel de demult,/ Ai îngînat cuvintele puține - / Un cîntec firav, și naiv și prost,/ Pe care-l știe toată lumea pe de rost/ Și te-ai mirat cît de smerită stau s-ascult.// Și-acuma cînd, cuminți, ne despărțim,/ Aș vrea... dar e tîrziu și mi-e rușine/ Să-ți spun că bietul cîntec anonim/ L-am scris, odată, numai pentru tine...”.

A doua scrisoare expediată din Iași, la 7 noiembrie 1938, este adresată lui V. Demetrius care, cum se știe, mulți ani s-a ocupat de probleme editoriale. Era redactorul ,,Bibliotecii pentru toți” care apărea la Socec. În această calitate, Otilia Cazimir îi scria, printre altele: ,,Ceea ce pot oferi «Bibliotecii pentru toți» e un volumaș exact de proporțiile Ierbii lui Ionel Teodoreanu (cu un conținut mai omogen însă). Ar cuprinde 4 nuvele netipărite încă în volum, deci lucru proaspăt. (...) Am nevoie de bani, domnule Demetrius. De aceea vă rog să-mi răspundeți care e onorariul pe care-l oferă editura la depunerea manuscrisului? Și vă mai rog să-mi răspundeți imediat.

Cred că joi o să fiu nevoită să plec din Iași, și, dacă nențelegem, aș putea să-mi iau de lucru cu mine tocmai materialul pentru acest volumaș. În nădejdea că și după scrisoarea asta vom mai putea sta de vorbă, vă rog să primiți o bună strîngere de mînă de la Otilia Cazimir”. În mod sigur tranzacția s-a încheiat prin publicarea volumului În tîrgușorul dintre vii, în numerele 1528 și 1529 ale ,,Bibliotecii pentru toți”, care cuprindeau, în afară de bucata care dă titlul volumului, și Doi trandafiri, Sărmanul Dionis, Dragoste învrăjbită, Aventura.

– Ați scris un roman psihologic, A murit Luchi, am căutat să prelungesc discuția...

– În proză m-am ferit să inventez, mi-a răspuns gazda.

Chiar și în versuri, ficțiunea mi-a fost palidă. Dar am transcris sentimentele care m-au încercat în mod deosebit, fără să le modific mai mult decît impunea modalitatea artistică...

Pe la începutul lunii mai a anului 1963, Otilia Cazimir suferise un ușor accident. Căzuse în stradă și își luxase un picior. Acum se sprijinea în baston și uneori o săgetau dureri necunoscute pînă atunci. Această stare nu-i îngăduia să mai scrie, fapt ce îi producea o adîncă mîhnire.

– Toată viața, din adolescență, am scris cît de puțin, în fiecare zi. Cînd nu pot, mă simt abătută, mă copleșește tristețea și singurătatea. Am făcut un efort cu totul deosebit să scriu cele patru pagini făgăduite. Poate nici n-aș fi reușit dacă nu m-ar fi răscolit amintirile.

– Despre ce e vorba?

– O să vezi. Am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, în satul Cotu Vameșului, pe o femeie pe care am îndrăgit-o mult. Îi spuneam mama Sultana. Cînd ne-am mutat la Iași, ea a continuat să mă viziteze în fiecare duminică, aducîndu-ne bunătățile gospodăriei ei, bolțuri de brînză țuguiete, învelite în frunze de hrean, smîntînă ,,cum îi untu”, s-o tai cu cuțitu, în ulcele burducănoase, mere domnești. Venea cu fiică-sa Irinuca, care-mi aducea în dar, întotdeauna, cîteva ouă de rață. Fetița isprăvise școala premiantă, avea mare tragere de inimă la carte, dar cu toate insistențele noastre, mamă-sa n-a acceptat s-o lase la noi, să urmeze mai departe liceul la Iași, pe motiv că n-are cine s-o ajute la treburi. Peste alți ani, cînd fata s-a mărit, ne-am pomenit într-o zi cu mama Sultana trăgînd-o cu răutate după ea pe Irinuca. Aceasta se îndrăgise cu un flăcău, rămăsese grea, dar nu voia să spuie numele băiatului, în ruptul capului. Și-atunci, mama Sultana se gîndise că poate, de rușine, o să ne spună nouă, vechilor ei prieteni, din Iași. S-a întîmplat însă un lucru neprevăzut. Ocărîtă cum nu se mai poate în fața noastră, fata s-a smuls deodată din mîinile mame-si și a fugit. Am alergat, am căutat-o, dar n-a fost chip să-i dăm de urmă. Peste cîteva zile, mama Sultana a venit cernită să ne înștiințeze că Irinuca se aruncase în apa Moldovei, care-o scosese după o zi la țărm, cu puhoaiele, printre niște cînepă pusă la înmuiat. Asta-i prima din cele două amintiri. În cealaltă, îl evoc pe moș Panaite Zmău, un alt țăran din Cotu Vameșului, care de asemenea ne-a vizitat mulți ani la Iași. Relatez aici o întîmplare mai senină, ziua în care – chiar anul acesta – m-am pomenit cu el solicitîndu-mi, nici mai mult, nici mai puțin, un.... autograf! Așa cum văzuse la un vecin căruia un scriitor îi dăruise o carte proaspăt apărută...

– Deci și aici întîmplări reale.

– Într-adevăr, nimic inventat.

Am ieșit în ploaia de lumină de afară, ne-au întovărășit o duzină de mîțe, ne-au îmbătat cu parfumul lor bătrînii lilieci ai acestei vechi ogrăzi unde rămăsese în urmă, ca o pîlpîire, umbra lui Topîrceanu.

AL. RAICU *** Otilia Cazimir (12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț – 8 iunie 1967, Iași), pe numele ei adevărat Alexandrina Gavrilescu, a fost poetă, prozatoare, traducătoare și publicistă. Pseudonimul literar i-a fost ales la debut de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar G. Ibrăileanu. De-a lungul carierei, mai ales atunci cînd semna articole „feministe”, poeta a recurs și la alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol. Primii patru ani din viață i-a petrecut în satul natal. Apoi, s-a mutat cu familia la Iași, unde Alexandra va urma școala, liceul și apoi Facultatea de Litere și Filosofie, fără a-și mai susține licența. Otilia Cazimir a debutat cu poezia ,,Noaptea” în 1912, în revista „Viața românească”, iar cu proză în 1919, în publicația „Însemnări ieșene”. Prima ei carte de poezie, ,,Lumini și umbre” (1923) a fost tipărită de Editura „Viața românească”. Otilia Cazimir a îmbrățișat toate genurile literare, lăsînd în 55 de ani de activitate aproape 60 de volume. A scris poezie, proză, teatru; a tradus din literatura rusă, franceză și engleză.

Literatura pentru copii și despre copilărie ocupă un loc de seamă în creația sa. În activitatea publicistică a îmbrățișat aproape toate problemele literaturii, culturii și artei noastre. Scriitoarea a colaborat la „Viața românească”, „Însemnări literare”, „Însemnări ieșene”, „Lumea”, „Bilete de papagal”, „Revista fundațiilor” etc. Opera sa poetică este descrisă drept o „lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică”, iar G. Călinescu o încadrează pe Otilia Cazimir între „simboliștii din seria sentimentală”.

Bogata ei activitate literară a fost recompensată cu premii și distincții valoroase, printre care Premiul Național pentru Literatură (1937) și Premiul Societății Scriitorilor Români (1942). R.M.

6

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

De la Podul Mogoșoaiei la… Calea Victoriei

Bilete de teatru, o cutie de bomboane, un bastonaş roşu de Coty pentru buze, o sticluţă cu parfum, ultimul colier la modă, cîte pretexte nu găsesc credincioasele Căii Victoriei pentru plimbarea cotidiană? În ceea ce priveşte pe provinciali sau pe amatorii de cucoane frumoase, aceştia nu-şi bat capul să inventeze atîtea motive, recurg la scuza clasică: o întîlnire de afaceri, în centru! Calea Victoriei este, între Capşa şi Athénée Palace, sala de recepţie a Bucureştilor, salonul aventurilor sentimentale! Stradă frivolă şi împodobită ca o femeie, strada tentaţiilor! Becuri şi reclame colorate îi ţin loc de bijuterii, haut-parleur-uri îi fac serenade nazale, cum făceau odinioară Veneției ghitariştii din gondole, vitrinele, ca numeroşi aştri artificiali, îi dau, noaptea, străluciri de sărbătoare, lumea se plimbă animată, Calea Victoriei trăieşte cu intensitate o viaţă triumfală, de vedetă celebră: zbucium, zgomot, reclamă! În comparaţie cu arterele principale ale marilor oraşe europene, e un zig-zag, jumătate occidental, jumătate oriental, căruia din toate adjectivele existente numai acel de „frumos” nu i se poate aplica. Închipuiţivă o femeie cu ciorapi de mătase, pantofi descusuţi, rochie model de casă mare, mănuşi cu degetele afară, un şir de perle scumpe la gît, şi… broboadă înforită pe cap! Unui străin Calea Victoriei îi lasă cam impresia aceasta. Totuşi, dacă ar învia un bucureştean de acum 100 de ani, priveliştea ce i s-ar oferi ochiului ar fi atît de uimitoare pentru el, încît ar declara-o cea mai extraordinară stradă din lume.

Dacă un secol a adus atîtea schimbări neînchipuite în porţiunea dintre Dîmboviţa şi Băneasa, ce-ar zice oare Mircea cel Bătrîn şi fraţii lui de s-ar deştepta din somnul lor de peste cinci veacuri? Cum ar mai cunoaşte, în clădirea impunătoare a Cercului Militar, locul bisericuţei înălţate de el în mijlocul unei păduri? Acolo unde astăzi se organizează cele mai de seamă petreceri mondene răsunau odinioară cîntări religioase, acolo unde se ameţeşte tineretul, dansînd fără grijă, în sunetele jazzului, se rosteau rugi fierbinţi pentru mîntuirea neamului şi îngenunchiau domni viteji înaintea altarului, cerînd Celui de sus biruinţă asupra păgînilor. În acele vremi îndepărtate, Bucureştiul se întindea numai între Dîmboviţa şi Curtea Domnească, cu ziduri de cetate şi pivniţe tainice, boltite, hrube misterioase, ca în romanele senzaţionale. Toate cuprinse în spaţiul dintre Smîrdan, Şelari şi Bărăţiei. De Calea Victoriei nici nu se pomenea! În desişul stejarilor, îşi făceau plimbarea zilnică vulpi, iepuri, poate chiar urşi tacticoşi, care ciuguleau boabele de zmeură, pe locul unde snobii actuali sorb siropul din aceleaşi fructe. La Capşa întîlnim şi noi destui iepuraşi pe Calea Victoriei! Decît că nu sar din tufişuri! Transformaţi de circumstanţă în lutru, chinchilla, hermină, petit-gris, bietele animale, ruşinoase parcă de originea lor obscură, înfăşoară azi gîtul acelor bucureştence, care mai puţin favorizate de soartă, nu pot decît să suspine melancolic ori de cîte ori văd vizonul sau biberul unei trecătoare bogate.

Deschiderea Căii Victoriei se datoreşte unei femei; de aceea pesemne această stradă e răsfăţată şi cochetă ca o femeie! Marea postelniceasă Elena Cantacuzino, Bassarabă prin amîndoi părinţii, scriindu-şi testamentul, nu se gîndi nicio clipă că pecetluieşte soarta unei străzi renumite pe un pergament de împărţeală a averii sale. Într-adevăr, graţie acestui testament, din holdele şi păduricele mărginaşe vechiului Bucureşti, se născu Podul Mogoşoaiei, embrionul Căii Victoriei. Dacă marea postelnicească ar fi bănuit rolul pe care-l va juca viitoarea stradă principală bucureşteană nu s-ar fi simţit deloc încîntată că a pricinuit, fără vrere, întemeierea unei „uliţe”, cum i-ar fi zis dînsa, „de pierzanie sufletească, cîteodată chiar şi trupească”!

Rămasă văduvă în urma mişelescului omor al soţului ei, Postelnicul Constantin Cantacuzino, de către Grigore Ghica-Vodă, ea îşi rîndui împărţeala avuţiilor ei imense din timp. Moştenirea dădu însă loc la neînţelegeri între Domnitorul Şerban Cantacuzino, care ar fi vrut să aibă partea leului, şi ceilalţi fraţi şi surori!

Constantin Brâncoveanu, nepotul de fiică al Postelnicesei, urmă la tron, restabilind lucrurile în

dauna văduvei lui Şerban. Cum avea o proprietate la Mogoşoaia şi dorea să-şi scurteze calea de la casa lui, din dreptul Institutului Babeş de azi, la conac, Brâncoveanu taie, în 1692, un drum drept, prin moşiile unchilor şi ale mătuşelor lui: Bălăceni, Corbeni, Filipeşti, fără să ţină seamă de protestările lor. Doamnei Maria lui Şerban îi despărţi chiar curtea palatului în două: o parte de clădire rămase pe dreapta stradei, iar aripa coconilor, pe stînga. La început, i se zicea acestei străzi „uliţa nouă, ce vine dinspre Sărindar”. Mai pe urmă, i se schimbă numele în „Podul Mogoşoaiei”, după proprietatea Domnitorului. Se vede că o cumpărase de la văduva vreunui boer Mogoş, căreia i se spunea „Mogoşoaia” nume format la fel ca „Băneasa”, spre a desemna pe nevasta banului Văcărescu. În dreptul Palatului Poştei, se afla locuinţa agăi Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino, căzut în bătălia de la Zărneşti.

Constantin Brâncoveanu, care-l ura de moarte, îi ţinu un an şi jumătate capul înfipt într-un par, în poarta casei. Cine se gîndeşte, cînd trimite un colet, o scrisoare recomandată, sau priveşte pur şi simplu de pe treptele poştei la furnicarul de pietoni grăbiţi că mai acum două veacuri i s-ar fi înfăţişat în acelaşi loc un spectacol înfiorător, cu totul diferit de cel de azi: o curte boierească părăsită, iar în stîlpul gardului, ţintuit în cuie, capul stăpînului cu plete răsfirate-n vînt, vara dogorit de soare, iarna acoperit de ninsoare, cu ochii scoşi de corbii croncănitori şi înconjurat de haitele cîinilor care-i dădeau noaptea tîrcoale!

Un film tragic, de cinema, trăit în acele timpuri de cruzime barbară! Casele vistierului Hierea Brezoianu se înălţau unde e azi Teatrul Naţional. De la dînsul înainte, se întindeau locuri virane, aparţinînd Domnitorului. Pe ele ridică Logofătul Iordache Creţulescu biserica cu acelaşi nume, una din bisericile cu tradiţie boierească pînă în epoca noastră. În curtea Palatului Regal, exista la începutul Secolului al XVIII-lea un puţ cu zale, adică cu lanţuri de fier la ciutură. În 1730, lîngă acesta se aflau casele boierului Colțescu, cu odăile scunde să le ajungi tavanul cu mîna, aşa cum se obişnuia pe atunci. Către sfîrşitul secolului, deveni proprietar, în locul primului, baronul Sachelarie, un bancher cunoscut, apoi Dinicu Golescu, care clădi un adevărat palat pentru vremea lui. Aduse chiar apă cu robinete în odăi şi faptul acesta, considerat ca o invenţie extraordinară, dădu mult de vorbit bucureştenilor. Cel din urmă achizitor fu, în sfîrşit, statul. Palatul Regal puse capăt schimbărilor de arhitectură şi proprietari.

Prin 1750, mai sus de „puţul cu zale“, erau locurile embaticare ale Mînăstirilor Snagov şi Căldăruşani, pe care „prostimea“ îşi clădea bordeie sau prăvălioare. „Livada Văcărescului” ocupa porţiunea Athénéului, iar spre şosea vegetau ici-colo cîrciumile, vecine caselor de lemn, mai mult într-o atmosferă de sărăcie decît de belşug.

Noroiul era de neînchipuit: cîteodată carele şi trăsurile se împotmoleau ca într-o mlaştină şi trebuia o muncă uriaşă spre a le urni din loc. Încă înainte de 1780, se întîmplă un eveniment important: Podul Mogoşoaiei se podi cu scînduri! Se putea circula acum mult mai comod, deşi cînd erau lemnele desprinse şi trecea o trăsură, apa de dedesupt ţîşnea amestecată cu noroi, stropind ca un furtun împrejur. În 1790, Bucureştiul fu invadat de ruşii lui Suvarof şi nemţii lui Coburg, nemţii cu coadă, cum îi porecliseră strămoşii noştri, fiindcă purtau peruci albe. Aceştia, în lipsă de altă ocupaţie, nu găseau altceva mai distractiv decît să se încaiere, toată ziua, pe Podul Mogoşoaiei. Mai

tîrziu cu cîţiva ani, neferii turci fură încartiruiţi tot aici.

Devenise, de altfel, „Uliţă Domnească” încă din 1774, de cînd se mutase curtea domnitorului în casa Ghica. La Capşa, se afla locuinţa vornicului Slătineanu. Numele „Cişmigiului” se datoreşte casei „marelui cişmigiu”, care supraveghea lucrările de canalizare şi stătea lîngă lacul lui Dura-Neguţătorul, azi lacul cu insula MonteCarlo. Se adusese, cu mare cheltuială, apă de izvor în două fîntîni de pe Podul Mogoşoaiei, care lua din zi în zi mai mult avînt. Abia după 1800 se introduse sistemul robinetelor, care, mai ales în interiorul încăperilor, stîrneau admiraţia tuturor, după cum am arătat, cînd a fost vorba de casele lui Dinicu Golescu.

O dată importantă în trecutul Căii Victoriei e anul 1797! Hangerliu-Vodă, rupînd cu tradiţia, îşi făcu cu întreaga curte intrarea triumfală de domn prin Podul Mogoşoaiei, în loc să procedeze ca predecesorii, care intrau în noua lor capitală prin Podul Şerban-Vodă.

Domnitorul Carol, după Războiul de neatîrnare, tot prin Podul Mogoşoaiei păşi în Bucureşti şi de atunci i se schimbă denumirea în „Calea Victoriei”.

Regele Ferdinand al tuturor românilor trecea sub un arc de triumf dinspre Mogoşoaia spre palat, drum străbătut de atîtea ori de întemeietorul Brâncoveanu, domnul principatului Valahiei. Mînă-n mînă cu mărirea ţării merge şi Calea Victoriei, transformată ca de-o baghetă magică în decursul secolelor, martoră şi părtaşă tuturor evenimentelor de seamă. Azi, pe asfaltu-i lucios, lunecă în şiruri neîntrerupte Buick-uri, Crysler-uri, Packarde luxoase, fără să stîrnească norii de praf, cum stîrnau odată rădvanele cu şase telegari şi surugiii în costum pitoresc. Motocicletele asurzitoare trec vijelios, cum treceau caii cu şa de catifea, scări de argint şi alămuri la hamuri, încălecaţi de vechii boeri.

Pe atunci rădvanul domnesc era aurit şi negustoresele cu papuci roşii în picioare şi testemel colorat pe cap, subţire ca pînza de păianjen, se opreau în drum şi nu se mai săturau privindu-l. Cînd se ivea careta vreunei jupîniţe de neam mare, se minuna norodul ca de-o arătare din basme: rochia de atlas brodată cu flori de fir îi era încheiată în sponci de aur, dulama cu samur avea nasturi de rubine sau diamante şi brîul cu careşi încingea mijlocul se termina cu paftale ajurate de aur, împodobite cu pietre preţioase. Cercei bizantini în formă de lănţişoare de perle sau diamante îi atîrnau la urechi şi şiraguri de perle i se înfăşurau, de cîteva ori, în jurul gîtului! În vremea noastră, urmaşele jupîniţei de viţă şi a umilelor ei admiratoare se amestecă în valurile democratice ale Căii Victoriei cu acelaşi feutre, cu aceiaşi ciorapi de mătase, cu aceeaşi blană şi maşină.

Diferenţa e prea neînsemnată dacă feutre-ul e de calitatea I sau a II-a, dacă blana e veritabilă sau imitaţie, dacă mătasea e vegetală sau naturală! Chiar între taxiul îngrijit şi limuzina particulară nu există marea deosebire dintre trăsurile boierilor şi ale negustorimii sau prostimii de cîteva veacuri în urmă.

Cu cît Calea Victoriei a devenit mai rafinată, mai civilizată, cu atît mai umanitară şi dreaptă a apropiat categoriile sociale, le-a făcut să se atingă între ele, să se înfrăţească, atrase deopotrivă de mreaja-i de lux şi eleganţă….

Sursa: „Realitatea Ilustrată”, 1930

RM

7

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

File de istorie

DIN VREMEA LUI CUZA VODĂ (III)

Din conversaţiunea mea cu Grigorescu, căutai a completa, mai ales, informaţiunile ce pose­ dam asupra impiegaţilor şi a persoanelor notabile din acel judeţ, care însă nu-mi era cu totul străin, avînd proprietate întrînsul şi petrecînd la intervale, în timp de aproape 3 ani, ca ofiţer, în garnizoana Ploieşti. Astfel îmi formai convingerea că nu voi putea menţine aproape nici unul din actualii impiegaţi în funcţiune. În asemenea convorbiri, tim­ pul trecu repede şi la 6 ore seara sosirăm în Ploieşti, ţinîndu-se astfel birjarul de cuvînt. De aceea, el avînd cai aşa de buni, hotărîrăm cu Grigorescu a-l mai ţine cîteva zile şi a-l avea la dispoziţiune, la caz de trebuinţă.

Mă oprii un moment la domiciliul lui Grigorescu, care îngrijise de o altă trăsură pentru a lăsa timp birjarului, care venise cu noi în 7 ore de la Bucureşti, să odihnească caii. Într-adevăr, mă urcai acolo în altă trăsură, pe care ne-o trimisese un prieten discret, dar partizan politic al său, Alecu Gheorghiu, arendaş al apropiatei moşii Corneştii şi totodată şi al pădurii mele de la Măneşti. Lăsai pe Grigorescu acasă, mă urcai în trăsura ce el ne puse la dispoziţie, înhămată cu 4 cai de bic, pietroşi şi iuţi ca nişte zmei, şi mă dusei direct la prefectură, unde, fiind duminică, afară de santinela de la casierie, abia putui afla un uşier, pe care îl trimisei repede să înştiinţeze pe directorul prefecturii, S. Potecă, pe căpitanul Dăscălescu, comandantul escadronului de dorobanţi şi pe casierul judeţului, G. Plăvianu, că a sosit la prefectură noul prefect, unde îi aşteaptă.

Nu trecu mult timp şi sosi mai întîi directorul prefecturii, căruia îi comunicai adresa ce-mi făcuse ministrul de interne, înştiinţîndu-mă că pe ziua de 12 februarie 1866, prin decretul locotenentei domneşti, eram numit prefect de Prahova şi aveam a mă duce imediat să-mi iau postul în primire. Observasem că, în graba şi învălmăşeala plecării, nu mi se dăduse şi ordinul ministerului (Consiliului de Miniştri), anunţînd prefecturii această numire; însă, cum zisese Grigorescu, luai repede pe directorul S. Potecă, spunîndu-i că această numire se va notifica chiar în seara aceea prefecturii, prin telegraf. Directorul Potecă, cumnat al locotenentului Candiano-Popescu, ofiţer de artilerie devotat colonelului Haralamb, avea mai mult simpatii către opoziţie, dar, ca funcţionar, nu credea prudent a le manifesta pe faţă.

El se mulţumi dar a lua act de comunicarea numirii mele şi a contrasemna, ca director, adresa ce trimiteam

lui Istrate Negulescu, notificîndu-i numirea mea şi invitîndu-l a veni la prefectură, a-mi remite cheia casieriei judeţului, ţinută de dînsul, cealaltă fiind ţinută de casier.

Negulescu avea asemenea a-mi depune orice alte hîrtii şi dosare confidenţiale aflate în cabinetul său. În răstimpul acesta sosise şi căpitanul Dăscălescu, comandantul escadronului de dorobanţi, căruia îi cerui a-mi redacta imediat raport despre repartiţia oamenilor şi muniţiei escadronului său. Pe cînd mă îndeletniceam repede în aceste lucrări, amicii lui Grigorescu se însărcina­seră a face pe crainicii bunei vestiri a sosirii noului prefect şi încetării din funcţiune a regimului căzut. Sosise şi casierul G. Plăvianu cu a doua cheie ce-i încredinţase Istrati. Terminînd prin cuvenite procese verbale primirea administraţiei, plecai cu comandantul escadronului de dorobanţi la telegraf. Convenisem la Bucureşti că ministrul de interne, principele D. Ghica, şi cel de rezbel, maiorul Lecca, vor fi în permanenţă la Consiliul de Miniştri, toată noaptea, spre a fi în comunicare cu mine şi a primi raportul aşteptat că am luat în mînă administraţia judeţului şi dacă se săvîrşeşte fără piedică transportul fostului domn pînă la Predeal. În conversaţiunea ce avui cu miniştrii de interne şi rezbel la aparatul te­legrafic nefiind faţă decît şeful oficiului, Filionescu, care servea de intermediar, ministrul de interne îmi făcu cunoscut un raport verbal, pe care guvernul îl primise cu cîteva ore înainte din partea prefectului poliţiei, G.M. Ghica, cum că nişte agenţi ai săi secreţi aflaseră că nişte indivizi din serviciul personal al lui Liebrecht, fost director al telegrafelor, umblaseră toată ziua să închirieze cîteva căruţe de birji din Herasca, spre a se transporta chiar în ziua aceea la Cîmpina şi a încerca a ademeni pe ţăranii din Breaza şi Comarnic a face o mişcare în favoarea fostului domn, fie în trecerea sa prin aceste comune rurale, fie în Ploieşti, aţîţînd aci poporul la răscoală. Prinţul Dimitrie Ghica îmi spuse că a ordonat măsurile necesare spre a dejuca acest plan, şi Ploieştii aflîndu-se acum cu totul lipsit de trupe permanente şi transportul, în starea defectuoasă în care se aflau poştiile, fiind imposibil, ordonase, în acord cu ministrul de rezbel, ca pentru a doua zi în zori un număr de 20 căruţe de birji să pornească din Capitală cu o companie de 60 de soldaţi din Regimentul 7 de linie – guvernul de atunci găsind efectivul armatei mult mai redus din ceea ce urma să fie în mod normal – care soldaţi îmi vor sta la dispoziţie pentru orice eventualitate.

Totodată, ministrul de rezbel îmi recomandă că odată ce fostul domnitor va fi trecut fără stînjenire de Breaza şi Comarnic, comune cu numeroasă populaţiune rurală, să mă întorc şi să aştept în Cîmpina comunicarea telegrafică a comisarului I. Fălcoianu despre sosirea lui Cuza în Predeal şi pornirea lui spre Braşov, spre a fi astfel în măsură a priveghia din Cîmpina cele ce se petrec în Ploieşti, unde să pot pleca imediat la caz de trebuinţă.

Măsura luată de miniştrii de interne şi rezbel părîndu-mi o precauţiune ce putea fi utilă pentru orice eventualitate, nefiind bine ca un oraş cu situaţiunea şi populaţiunea Ploieştilor să fie cu totul lipsit de trupe, mai rugai pe ambii miniştri a încredinţa comanda companiei, ce avea să sosească, locotenentului I. Călinescu din Regimentul 7, fost camarad al meu în şcoala cadeţiior din Potsdam şi Berlin, desemnînd între ofiţerii trupelor trimise şi pe fratele acestuia, sublocotenentul D. Călinescu, militar hotărît şi energic, a cărui cunoscută bravură s-a adeverit şi mai mult pe cîmpul de bătaie, unde căzu ucis în capul coloanei ce dădea asalt la Griviţa.

Apoi maiorul Lecca, ministrul de rezbel, înştiinţă pe căpitanul Dăscălescu că are a executa, fără cea mai mică şovăire, ordinele ce le va primi în astă-seară de la mine, în privinţa punerii în mişcare a dorobanţilor, atît a celor din Ploieşti, cît şi a celor ce-i vor aduna din Cîmpina, Breaza, Comarnic, pînă în Predeal.

Trupa va avea echipamentul şi muniţiune de rezbel, din depozitul său de muniţiuni; căpitanul va împărţi de fiecare om cîte 10 cartuşe încărcate şi în cazul cînd va primi ordinul meu se va servi de dînsele; ministrul de rezbel termină adăogînd că face direct responsabil pe căpitanul Dăscălescu pentru stricta îndeplinire a ordinelor ce-i voi da. După primirea acestor preciziuni telegrafice ale ambilor miniştri, plecai la cazarmă cu căpitanul unde acesta luă dispoziţiunile necesare, pentru ca oamenii să fie gata de încălecare şi le împărţi cartuşele încărcate.

Apoi, din plotonul de 9 rînduri, oprirăm 10 oameni, care, cu cei 16 ce veneau cu convoiul, ridicau la 26 numărul soldaţilor, care aveau să escorteze trecerea convoiului prin Ploieşti; iar pentru restul plotonului de dorobanţi, dădurăm ordin sergentului major să pornească îndată cu el, spre a forma cu plotonul comandat de sublocotenentul Chiriţescu, care era în Cîmpina, pichetele ce aveau să patruleze şoseaua pînă la Predeal. Sergentul major urma a fi în Cîmpina ceva înainte de 12 ore şi să dea raport de la staţia telegrafică, împreună cu sublocotenentul Chiriţescu, dacă drumul înainte este liber şi totul în regulă. Apoi ordonarăm ca oamenii destinaţi pentru escortă în Ploieşti să încalece imediat şi să ne urmeze pe drumul lăturalnic care înconjură oraşul, ieşind prin bariera Rîfovului şi oprind la celălalt cap al oraşului, de la bariera Bucureşti. Oamenii descălecară, aşteptînd pînă aproape de orele 12 semnalul convenit că convoiul a trecut de Bărcăneşti, semnal la care răspunserăm printrun foc de puşcă la fel, că drumul prin Ploieşti este liber. Atunci cele 4 trăsuri, care transportau pe fostul domnitor, cu felinarele stinse, cu clopotele scoase de la gîtul cailor, porniră în goană pe acelaşi drum lăturalnic şi ieşiră la casa poştei de la bariera Dîmbului, unde era gata schimbul de cai, ce aveau a înlocui pe cei ce se deshămau. În timpul acestor pregătiri garda trăsurilor descinsese, formînd cerc la oarecare distanţă.

Această gardă fusese împărţită în trăsuri în modul următor: La cupeul în care se afla domnitorul Cuza, avînd alături pe căpitanul Costiescu, erau pe capră credinciosul său servitor şi vechi intendent al palatului, Gabriel, şi Stan Popescu, care din momentul ridicării din palat nu se despărţise de Cuza, pe care, cu toată gravitatea momentană a împrejurărilor, îl făcea să petreacă cu observaţiuni sincere şi naive. (va urma) TH.C. VĂCĂRESCU Prezentare şi selecţie Ioan LĂCUSTĂ

8

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Odiseea unui manuscris byzantin.

De la Văcărești la Luvru (II)

Un manuscris byzantin de rară valoare... (II)

Aflase în Ţara Românească un înalt, foarte înalt nivel de cultură necunoscut şi imposibil atunci în climatul grecesc din Fanar. Aflase, activă, opera tradiţională de protecţie românească a aşezămintelor creştine din Orient. Aflase ospitalitatea oferită fără condiţii de români, în mînăstirile lor bogate, confortabile, bine apărate, cărturarilor din întreaga creştinătate răsăriteană. Aflase o deschidere spre Europa manifestată prin trimiterea la studii a copiilor din familiile înlesnite (Cantacuzini, Brâncoveni etc.), prin traduceri din scrierile Apusului, prin relaţii noi cu biserica română. Aflase, ceea ce îl făcea cu deosebire sensibil, o civilizaţie a cărţii – manuscrisă sau tipărită. Luase puterea într-o ţară în care tiparul era liber, nu interzis ca în Imperiul otoman. Lui Nicolae Mavrocordat, cînd lua puterea unei ţări româneşti i se ofereau bogăţia, iniţiativa, confortul, ascensiunea europeană, dar şi obligaţiile impuse de înaintaşii săi.

Iar el s-a achitat conştiincios de toate. Se poate aşadar spune că primul domnitor fanariot a fost de fapt un domn român şi devotat românilor. Prima lui domnie din Moldova, în 1710, după aprecierea lui Constantin Giurescu, „se distinge prin cîteva măsuri luate, în folosul păturii de jos, al celor nevoiaşi. Desfiinţează darea pe păpuşoi, sileşte pe «zlotaşi» – strîngătorii de dări numiţi astfel de la moneda zlot – să restituie oamenilor banii ce începuse a strînge cu puţin înainte de mazilirea lui Racoviţă, bir la care el renunţă; pune şi pe turcii strîngători de vite la darea cornăritului. Are grijă ca judecăţile să se facă pe dreptate; întemeiază o sumă de slobozii la marginile ţării“.

Din opera lui Nicolae Mavrocordat va rămîne totdeauna românilor, alături de admiraţie, un mare regret şi o nostalgie. Aceea a unor ani de cultură majoră pe care acest principe, vrednic de înaintaşul său martirizat la Parmak-kapî – a vrut s-o amplifice într-o viziune brâncovenească. Pentru că de fapt Brâncoveanu şi viziunea lui au dominat toată epoca fanariotă. Tot ce s-a făcut pînă la 1848 a fost sub semnul, după modelul, în amintirea, cu conştiinţa continuării lui.

Educat în Levant, menit să domnească peste români, în singura zonă de cultură europeană din sud-estul Europei, Nicolae Mavrocordat şi-a înţeles repede şi posibilităţile şi obligaţiile. Răspunsul lui la provocarea brâncovenească, pe care a aflat-o pretutindeni cînd a venit la tronul Ţării Româneşti, a fost Mînăstirea Văcăreşti. A început zidirea ei într-o concepţie care i-a permis regretatului Grigore Ionescu s-o numească „testamentul arhitecturii brâncoveneşti“.

Dar, în Văcăreşti, Nicolae Mavrocordat n-a investit doar, ca înaintaşii săi români, o danie spirituală, pentru mîntuirea sufletului său şi alor săi. În Văcăreşti el şi-a investit viaţa luminată de cultură, de lectură, de călătorii imaginare prin cărţi, viaţa aceea care ne este

nouă azi agrementată de presă, reviste, televiziune, videocasetofoane. Eforturile lui pentru a-şi constitui un tezaur de cărţi unic în Levantul acelei epoci au fost evocate de Nicolae Iorga, V. Mihordea şi alţi cărturari.

Aceste eforturi sînt astăzi uitate în Europa Occidentală.

...şi în Biblioteca regelui Franţei

Ele erau însă bine cunoscute acum două secole şi jumătate. La curtea Franţei şi la Ambasada franceză din Constantinopol se elaborase o adevărată strategie pentru obţinerea cît mai multor manuscrise şi cărţi rare din biblioteca principelui Mavrocordat în vederea îmbogăţirii bibliotecii regale. S-a constituit o misiune condusă de abatele Fr. Sevin (1682-1741), distins filolog, membru al Academiei de Inscripţii a Franţei, trimisă în Orientul creştin cu instrucţiunile abatelui J.O. Bignon (1661-1743), bibliotecarul regelui. La Constantinopol, Sevin întîlneşte un imbatabil concurent: principele Mavrocordat. Acesta îl preceda în orice achiziţie de piese preţioase, cunoştea aşezămintele în care erau păstrate, de la mînăstirea din Muntele Athos pînă în Peloponez, la Theba sau Monembasia şi plătea preţuri pe care emisarul regelui nu şi le putea îngădui. Sevin este sfătuit să intre în relaţii cu principele şi cu persoane influente la curtea lui (secretarul particular, medicul etc.), să obţină un catalog al bibliotecii, să-l măgulească pe Mavrocordat, să pîndească momentul favorabil pentru a-i lua comorile. Bignon, bun creştin, sfătuie pe Sevin să profite de momentul cînd „moartea sau vreo disgraţie ar putea să ne procure nişte achiziţii aşa de strălucite“. Dar pînă atunci să folosească alte mijloace: „După faima pe care o are în ce priveşte ardoarea şi cunoştinţele despre cărţi (Principele) ar putea fi sensibil la plăcerea de a îmbogăţi biblioteca regelui, unde numele său va deveni neuitat şi celebru pentru totdeauna şi unde colecţia sa este mai în siguranţă decît ar putea fi în ţara în care locuieşte acest savant principe, expusă la cele mai dese şi cumplite ravagii ale războiului“. Sevin îşi întrece în zei sfătuitorul: Mavrocordat, scrie el lui J.Fr. Maurepas, ministrul Marinei, „se socoteşte îndeosebi generos.

El are, pe lîngă multă ştiinţă, toată vanitatea grecilor vechi şi moderni, iar eu încerc prin laude exagerate să-i smulg cîteva bucăţi preţioase, convins că, dacă nu-i vorba de onoare, n-a fost interzis niciodată să profiţi de slăbiciunea altuia. Ceea ce rămîne sigur este faptul că a adunat cu cheltuieli de necrezut monumentele (literare şi artistice) din această ţară“.

Frumoasă filosofie... Ne întrebăm dacă dărnicia unui principe atît de generos trebuia stimulată prin linguşeli.

Cu zece ani înaintea apariţiei lui Sevin, Mavrocordat făcuse deja acte de mărinimie faţă de regele Franţei. În 1719, el îi trimisese prin de Bannac, ambasadorul francez la Constantinopol, un manuscris al operei sale Philotheon paserga (Distracţiile lui Filothei); anul următor îi dăruieşte alt manuscris, cuprinzînd o scriere rară în Apus: traducerea elină a Mîngîierilor fifosofiei, celebra operă a lui Boethius, realizată de marele umanist byzantin Maximos Planudes (1260 - 1310). Iar Sacra paralléla era tot un dar, nu o cedare negociată contra cost, sau în schimb. Principele putea dori să fie în graţiile regelui Franţei, dar nu-şi vindea cărţile. Aşa încît abatele Sevin a simţit nevoia să atragă atenţia lui Bignon că ar fi bine ca şi Ludovic al XV-lea să facă un dar lui Mavrocordat, deoarece „ţine de grandoarea lui să nu rămînă mai prejos de Prinderea lui Nicolae Mavrocordat la Curtea Veche de către armata un principe care îi este sub toate austriacă, București, 1716, gravură în aramă raporturile inferior“... Iar Ludovic

Mînăstirea Văcărești, ctitoria lui Nicolae Mavrocordat

îi trimite, într-adevăr, un cadou, dar nu regesc: ediţia din 1715 a hotărîrilor conciliilor bisericeşti (Collectio regia maximorum conciliarum, în 12 volume). Aşadar o tipăritură recentă pe atunci, în nici un chip pe măsura superbului şi rarului codice primit de la Bucureşti.

Posteritatea nerecunoscătoare Darul lui Mavrocordat a fost anunţat de Sevin prin următoarele rînduri: „Fac curte cu asiduitate principelui Valahiei, iar el răspunde scrisorilor mele foarte prompt şi foarte politicos. Ultima scrisoare cu care m-a onorat era însoţită de un manuscris al Sfîntului Ioan Damaschin de o frumuseţe perfectă.

Este scris cu caractere unciale din Secolul al VIII-lea; literele fiecărui (început de) paragraf sînt în aur şi nu există margine care să nu fie încărcată cu figuri. Un volum ca acesta s-ar vinde la greutatea lui în aur în această ţară şi ar face oricînd una din cele mai măreţe podoabe a oricărei biblioteci din lume. Aş vrea să-l decid pe principe să facă regelui cîteva daruri de aceeaşi calitate“. Fireşte, dacă moartea nu l-ar fi răpit atît de repede (la numai 50 de ani), Mavrocordat ar fi continuat îmbogăţirea bibliotecii regale din Paris. Pentru că deşi „vanitos“ şi „inferior sub toate raporturile“, „suveranul luminat al unei ţări expusă la cele mai cumplite ravagii“ avea între cărţile lui încă multe piese rîvnite pe malurile Senei. Iar Sevin intenţiona să obţină, dacă nu originale, cel puţin copii de pe manuscrisele lui Mavrocordat şi în orice caz, exemplare de pe cărţile (în greacă şi arabă, slavă sau română) tipărite în Ţara Românească şi Moldova, rarităţi atunci ca şi astăzi în bibliotecile occidentale.

La moartea principelui Nicolae, false ştiri anunţau deja la Paris eventualitatea vinderii bibliotecii lui pe care ar fi vrut s-o dobîndească papa Clement al XII-lea, împăratul romano-german Carol al VI-lea (al Austriei) şi George al II-lea, regele Angliei. Ludovic al XV-lea era, fireşte, şi el amator, dar selectiv numai pentru anumite manuscrise şi cărţi rare. Licitarea bibliotecii ar fi trebuit să înceapă de la 100.000 de piaştri de aur (pe care V. Mihordea îi echivala în 1940 cu 12 milioane de lei). Fireşte, Constantin Mavrocordat, el însuşi un fin cărturar, nici nu se gîndea să vîndă biblioteca părintelui său. Doar o serie de nenorociri (mazilie, sărăcie, moarte) ar fi putut duce la risipirea tezaurului Mavrocordaţilor.

S-au păstrat unele giuvaeruri din acest tezaur, precum cele amintite mai sus, manuscrise şi cărţi în mari biblioteci din Occident, Grecia şi România şi mai cu seamă s-a păstrat în culturile română şi grecească amintirea principelui Nicolae care aparţinea prin naştere, cultură şi operă celor două naţiuni.

Dar Mavrocordat n-a devenit, prin daniile lui, „celebru în Franţa“, cum îi preconiza abatele Bignon. În recenta prezentare a manuscrisului Sfîntului Ioan Damaschin („una din cele mai măreţe podoabe a oricărei biblioteci din lume“, aprecia Sevin!) în expoziţia de la Luvru ca şi în impresionantul volum-catalog publicat cu acest prilej, nu întîlnim numele Nicolae Mavrocordat. Mai mult chiar, cartonul explicativ nu arată clar provenienţa codicelui. Bănuim că graficianul a greşit involuntar scriind „dăruit Principelui Ţării Româneşti“ în loc de „dăruit de Principele...“, deoarece un occidental cultivat de azi nu poate concepe că o capodoperă de o asemenea valoare ar fi putut veni din România veacului al XVIII-lea.

Dărnicia principelui Mavrocordat a rămas nerăs­plă­ tită şi în timpul vieţii şi în posteritatea beneficiarilor lui.

Sfîrșit Dr. VIRGIL CÂNDEA

RM

9

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (250) Împărații (2) Zhuang Xu – este unul din cei cinci împărați legendari și zeii ai cerului. A domnit multă vreme peste zei și oameni. Era nepot sau strănepot al Împăratului Galben. Tatăl său, Chang Yi, personaj mitic prin definiție, este descris cu față de om, rît de porc, gît lung și urechi mici, cu trup de qilin și picioare de mistreț.

Mama sa, Anu, era fiica lui Haozi. După ce și-a ajutat unchiul în împărăția păsărilor, a revenit în împărăția cîrmuită de Împăratul Galben și a primit conducerea Supremă a Nordului, unde îl avea ca supus pe Yuqiang, un duh al Mării și al Vînturilor. Ulterior, a urmat la tron după Împăratul Galben. Perioada presupusă a existenței sale este între anii 2597 și 2435 î.Chr. În acel răstimp, a contribuit la unificarea calendarului, astrologiei și religiei, opunîndu-se șamanilor. A condus clanul Shi în migrația lui spre est – astăzi provincia Shandong, unde căsătoriile interreligioase cu clanul Dong Yi au permis extinderea și înmulțirea influențelor intertribale. A interzis căsătoria între rudele apropiate.

A confirmat și întărit sistemul patriarhal care se opunea matriarhatului. Tot el a trimis spiritele/zeii Zhong și Li să întrerupă Căile de comunicare între Cer și Pămînt și să înlăture scările cerești accesibile oamenilor. Totul s-a petrecut din cauza intrigilor țesute de Uriașul cel rău Chi You. Ca urmare, cerul a fost înălțat cît mai mult, iar Pămîntul a coborît tot mai jos. Cerul urma să fie cîrmuit de Zhing și Pămîntul de Li. După luarea acestei măsuri, doar zeii au mai putut coborî pe pămînt. După ce a murit, Zhuang Xu putea reveni la viață, însă cu jumătate de corp ca de om, restul asemănător unui pește. Nici urmașii lui nu sînt descriși mai altfel. Se presupune că descendentul său, Po Yi a fost strămoșul

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (39) Richard al II-lea (2) În 1376, cînd a murit tatăl său, urmat la scurt timp de bunicul lui, Richard a devenit noul rege în 1377, la vîrsta de doar zece ani, ajutat de tutorele lui, un credincios prieten de familie, Sir Simon Burley. În primii patru ani de domnie, puterea a fost împărţită neoficial de trei consilii de coroană, însă cea mai mare parte a guvernării a căzut în sarcina lui Ioan de Gaunt, unchiul lui Richard, un om de stat controversat, dar capabil. Richard era înalt, blond şi atrăgător, deşi considerat efeminat, fiind interesat mai mult de formele complicate ale etichetei – cerea ca la curte să se folosească linguri şi se spune că a inventat batista – decît de succesele pe cîmpul de bătălie, o trădare a tradiţiei „războinice” a regilor englezi. În ianuarie 1382, regele s-a căsătorit cu docila Anne de Boemia, populară printre englezi şi, la doi ani de la moartea Annei, în 1394, a luat-o de soţie pe prinţesa Isabella, fiica în vîrstă de şapte ani a regelui Carol al VI-lea al Franţei. Însă Richard nu a zămislit nici un moştenitor legitim, iar domnia lui s-a caracterizat prin relaţiile controversate cu o serie de favoriţi regali – bărbaţi precum Michael de la Pole şi Robert de Vere, cu care se afirmă că Richard ar fi avut aventuri homosexuale.

După o serie de războaie costisitoare purtate cu Franţa, sfetnicii lui Richard au sporit dările, ceea ce a declanşat Răscoala Ţărănească din iunie 1381, condusă de Wat Tyler, în cursul căreia cetele de ţărani şi de meşteşugari din Essex şi Kent au mărşăluit spre Londra, distrugînd oraşul şi cerînd o cartă a drepturilor. În 16 iunie 1381, la doar 14 ani, Richard a negociat direct cu rebelii la Smithfield. Cînd a izbucnit o altercaţie, iar Wat Tyler a fost asasinat de oamenii regelui, Richard a preluat controlul asupra mulţimii, decla­rînd: „Nu veţi avea alt căpitan în afară de mine”. În timp ce era urmat de sute de oameni departe de acel loc, soldaţii lui i-au

dinastiei Yin. Un altul, Kun/Gun avea să fie pedepsit după încercarea eșuată de a opri efectele inundațiilor provocate de Fluviul Galben în timpul dinastiei lui Yao. Împăratul-zeu Zhuang Xu a avut mulți copii, dar i-au trăit doar puțini. Cei trei care au decedat de mici au devenit fantome. Restul copiilor nu s-au bucurat de simpatia oamenilor. Tao Wu, de exemplu, nu avea decît cap și chip de om, în rest, rît de porc, trup și colți de tigru de mare, arătînd mai degrabă ca un animal decît ca un om.

Ku/Di Ku/Gu – unul din cei cinci împărați legendari. Se spune că a fost nepotul Hao. Este considerat strămoș al minorităților etnice Zhou și Shang. În alte variante ale mitului este considerat zeul muzicii. În timpul Dinastiei Han s-a afirmat că este unul dintre fiii Împăratului Galben. A avut două consoarte și ambele i-au născut copii în mod miraculos. Cea numită Jiang Yuan l-a născut pe Hou Ji, fondatorul mitic al dinastiei Zhou.

Zeița a rămas însărcinată imediat ce a călcat pe urma pașilor lăsați pe pămînt de Di Ku. Cealaltă consoartă, Qian Di, i-a dat naștere lui Xie, fondatorul mitic al dinastiei Shang/Yin. Ea rămăsese gravidă după ce Di Ku i-a înmînat un ou.

Yao – este unul din cei cinci împărați legendari ai Antichității și a fost succesorul la tron al Împăratului Galben. S-a născut ca al doilea fiu al împăratului Ku și al soției sale. Istoricii pretind că Yao a ajuns șef de trib încă de la vîrsta de 16 ani. Era perioada tîrzie a societății patriarhale, adică a Epocii de aur a Antichității. La 20 de ani a urcat pe tron. Se spune că a murit la vîrsta de 119 ani. După felul cum s-a comportat și după rolul său civilizator, el a rămas în ochii confucianiștilor ca suveranul ideal, ca model pentru viitorii împărați. Tot confucianiștii au afirmat că Yao era un exemplu de virtute, de om al dreptății și al devoțiunii. A domnit 100 de ani, aproximativ între 2357-2255 î.Chr. sau 2358-2258 î.Chr., așadar în preistorie. Este considerat

strămoș al populației Han/Chinezii și implicit fondatorul națiunii Huaxia, considerată strămoașă a poporului Han/Chinez. Yao a dus un trai modest.

Se îmbrăca în haine grosolane, iarna purta o haină confecționată din piele de cerb, iar vara veșminte simple din pînză grosolană de cînepă. Pe cap avea întotdeauna o tichie de culoare galbenă. Locuința lui nu era nicidecum un palat, ci o colibă din lemn nefasonat, acopetrită cu stuf. Mînca în străchini de lut fiertură sau terci de orez și de mei, precum și alte plante sau ierburi. În curtea și pe treptele „palatului“ său creștea copacul Ming Jia, denumit „arborele calendar“, deoarece pe el apărea cîte o păstaie în fiecare zi, timp de 15 zile.

Acest fapt este o explicație pentru decizia împăratului Yao de a stabili calendaristic ca durata unui an să fie de 366 de zile. Se știe, de asemenea, că el a introdus în mod oficial cele patru anotimpuri ale anului. Se mai spune că în bucătăria lui creștea iarba shabu. Frunzele ei în formă de evantai îl ajutau să alunge muștele și țînțarii, dar și să facă răcoare vara, să purifice aerul și să regleze temperatura în așa fel ca mîncarea să nu se strice. Chiar și iarba din grădina lui se prefăcea în grîne bune pentru prepararea hranei. În general, cînd dorea să se deplaseze el încăleca un bidiviu de culoare albă sau pleca la drum într-un car de culoare roșie.

Ca orice personaj mitologic al epocii, împăratul Yao făcea uneori ascensiuni la Cer pentru unele treburi sau sfaturi. În memoria oamenilor, Yao a rămas ca o ființă inteligentă, binevoitoare, modestă, cumpătată, gata să fie de ajutor oricui. Era respectat de popor pentru că ducea o viață în armonie cu legile naturii, ba chiar era iubit deoarece a redus și simplificat impozitele. Nu era de mirare că la Curtea lui apărea din cînd în cînd cîte o pasăre Phoenix. Se mai știe că Yao a instituit sistemul funcționăresc, ca primă formă de guvernămînt a țării și l-a desemnat pe Yihe să întocmească un Calendar. (va urma) Christina Meiţă-Tang

împresurat şi ucis pe restul conducătorilor revoltei.

Richard dovedise curaj şi iniţiativă, însă a participat la ceea ce cu si­guranţă a fost o trădare plănuită şi violentă a supuşilor săi în suferinţă, astfel că au fost executaţi sute de oameni pe străzi, iar mulţi alţii au fost spînzuraţi în următoarele săptămîni.

După ce a înăbuşit Răscoala Ţărănească, Richard s-a con­fruntat cu o serie de probleme mai grave: opoziţia unora dintre cei mai puternici baroni ai ţării. În 1386, după ce Richard a avut o încercare ratată de a invada Scoţia, un grup din Parlament al acestor nobili – care se intitulau „Lorzi Apelanţi”, din cauza apelurilor lor la o guvernare bună – a cerut ca re­gele să îi îndepărteze pe sfetnicii săi, deveniţi nepopulari. Conduşi de unchiul regelui, Thomas de Woodstock, duce de Gloucester, ceilalţi Lorzi Apelanţi erau Thomas Beauchamp, conte de Warwick; Richard FitzAlan, conte de Arundel; Thomas Mowbray, conte de Nottingham; şi vărul său, Henry Bolingbroke, conte de Derby, fiul lui Ioan de Gaunt şi potenţial rival la tron.

Cînd Richard i-a acuzat de trădare, Lorzii Apelanţi s-au răsculat, înfrîngînd în cele din urmă armatele lui Richard la Radcot Bridge, în apropiere de Oxford, şi întemniţîndu-l pe acesta în Turnul Londrei. În februarie 1388, opt dintre sfetnicii regelui au fost executaţi de către aşa-numitul „Parlament Nemilos”. Cînd Lorzii Ape­lanţi au preluat controlul, susţinînd că regele era prea tînăr ca să guverneze ţara, de la Pole şi de Vere au fugit din Anglia. Lorzii Apelanţi au dat greş în campaniile militare împotriva scoţienilor şi a francezilor, iar în 1389, cînd Ioan de Gaunt s-a întors din Spania, Richard i-a redat autoritatea; Mowbray şi Bolingbroke s-au întors în tabăra regelui care, avînd acum 22 de ani, i-a îndepărtat pe Apelanţi şi a preluat controlul. Din ce în ce mai arogant şi autoritar, începuse să creadă că avea drep­tul divin de a fi rege. În 1397, Richard 1-a invitat pe Warwick la un banchet şi 1-a arestat, i-a dat asigurări lui Arundel că nu îl pîndea nici o primejdie, doar pentru a-1 aresta, după care a reuşit arestarea lui Gloucester în Franţa. Arundel a fost exe­cutat, Warwick exilat, iar unchiul său, contele de Gloucester, sugrumat la Calais.

Din ce în ce mai paranoic, Richard şi-a format o gardă per­sonală înarmată, alcătuită din arcaşi din Cheshire.

Procedînd lipsit de înţelepciune, în 1399 1-a exilat pe vărul său, Henry Bolingbroke, însuşindu-şi pămînturile acestuia. Cînd Richard a plecat într-o campanie militară în Irlanda, Bolingbroke, iubit de popor, a susţinut că „regatul era pe punctul de a se prăbuşi din cauza proastei guvernări şi a încălcării legilor drepte”, şi a debarcat cu o forţă mică în Yorkshire, declanşînd o răscoală de proporţii. Pînă la înapoierea lui Richard pe coasta Ţării Galilor, majoritatea nobililor influenţi se întorseseră împotriva lui.

După ce a fost capturat, Richard a fost dus la Londra şi plimbat pe străzi, unde mulţimea l-a batjocorit şi l-a lovit cu fructe stricate. Detronat şi umilit, a fost lăsat să moară de foame în castelul Pontefract în februarie 1400.

Răscoala Ţărănească (1) Răscoala Ţărănească din 1381 a fost prima mişcare populară din istoria Angliei. Ea s-a declanşat în satul Fobbing din Essex în mai 1381, o altă izbucnire avînd loc la puţin timp după aceea în Kent. În scurtă vreme, o mare parte a sud-estului şi estului Angliei au fost afectate de tulburări.

Scînteia răscoalei a fost capitaţia, cea de-a treia aseme­nea taxă introdusă în decurs de patru ani, care avea rolul de a plăti cheltuielile necesare îndelungatului război cu Franţa – Războiul de 100 de Ani. Taxa, care impunea plata aceleiaşi sume de către fiecare persoană, indiferent de starea materială, fusese introdusă la sfatul lui Ioan de Gaunt, unchiul tînărului Richard. Ţara încă suferea după efectele îndelungate ale Mor­ţii Negre din 1348-1349, în timpul căreia murise de ciumă probabil o treime din populaţie. Cum erau mai puţini oameni care să lucreze pămînturile, ţărănimea ajunsese să dorească mai mulţi bani pentru truda sa. Cu toate acestea, nobilimea începuse să conlucreze în Parlament pentru a păstra scăzute simbriile ţăranilor. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Storcătorul de ciorne

Rogu-vă iertare, dar, uneori, cînd nu-mi parvin de la București cărți și reviste de citit și ca atare sînt în lipsă de subiecte care să sară din pagină, caut prin ciorne fragmente care au căzut la prima corectură. Recitite cu atenție, bag de seamă că unele aveau totuși o minimă valoare. Cioturi, carevasăzică, rămase la revizia textelor publicabile pe internet.

Pe vremuri...

Pe vremuri, valorosul dar și veninosul gazetar George Pruteanu avea o rubrică în ziarul ,,Evenimentul zilei”, intitulată ,,Storcătorul de gazete”, în care îi lua în tărbacă pe toți veleitarii pe care îi prindea cu greșeli de exprimare și lacune în informații. Devenise un paria acest George Pruteanu, fost profesor de Română la Iași și parașutat în București să facă jurnalism. Pentru cine cunoaște și vremurile de altădată, cu pedanteria lui filologică, dom’ profesor se vădea un demn urmaș al bătrînului Timoleon Pisani, din perioada interbelică, neînfricat apărător al graiului strămoșesc și concomitent dușman de moarte al neologismelor. Chiar și regretatul Vadim se cam temea de el, căci toată ziua ședea cu gura pe echipa de corectoare de la publicațiile sale. De multe ori, cînd George Pruteanu se flanela pe bulevard sau intra în vreo berărie, se întîmpla să dea piept chiar cu subiecții lui, și atunci să fi văzut invective de-o parte și de alta. Pe urmă, cînd Pro-Tv l-a invitat să-și țină emisiunea ,,Doar o vorba șăț-i mai spun”, atît de îndrăgită prin lecțiile de gramatică aplicată, omul a început să fie ovaționat pe stradă: arde-i, nea′ Georgică, învață-i românește, dom’ profesor! Dar, cum era de așteptat, într-o bună zi, Adrian Sârbu a scos emisiunea din grila de programe, întrucît împricinatul, un satiric de primă mînă, începuse să cam scape caii și să-i ia în gheare și pe dumnealor politicienii, care aveau diplome, ce-i drept, dar nu prea știau carte. Că așa dorise sau doar așa îi căzuseră bobii, George Pruteanu ajunsese, dintr-un biet vînător, ditamai vînatul. Astfel, cea mai înverșunată opozantă a lui devenise Andreea Pora, pe vremea aceea, redactor-șef adjunct la Revista ,,22”, și nelipsită de la televizor, unde promova o băloasă politică pro-Băsescu.

N-avea rival Andreea Pora în ceea ce privește zestrea ei de răutate. Și pe cine îl prindea că nu-l iubește pe Băse îl nenorocea, împroșcîndu-l cu venin, pînă îl dădea gata. Ea și soră-sa geamănă, Tia Șerbănescu, de la ziarul ,,România liberă”. Ani de zile, aceste jurnaliste și-au exhibat răutatea și urîțeniea sufletească, semn că nici lui Băsescu nu-i fuseseră pe plac și nu le aruncase nici un oscior, ceva, ca premiu. Or mai trăi sau doar s-au pensionat?, că nu le mai văd pe la televizor.

O enigmă Periodic, spre seară, apare la RTv, în colțul din stînga jos, o doamnă colorată violent, de zici că este o sorcovă: fața albă ca dată cu făină, cum sînt și fantomele; părul negru-negru și numai bucle pe umeri (de fapt, perucă); buzele înroșite violent și pleoapele date albastru. Zice că o cheamă Barață Nuștiucum și ar fi o jurnalistă de investigații, precum consacrații Luis Lazarus, Ion Spânu sau Iosefina Pascal. De cele mai multe ori, nu spune nimic și, dacă n-ar clipi din cînd în cînd, ai zice că e o statuie sau o fotografie bust, pentru pașaport. Dar odată și-a dat cu părerea în nu știu ce chestiune, lămurindu-ne ce hram poartă: este trompeta puterii, pusă acolo să țină

Urmaşul Căpitanului Printre chiriașii Cimitirului Bellu, ne informează teologul Damian Anfile, doctor în chestiuni privind această instituție, se găsește și Florea Nicador Codreanu (mort în 2014), nepotul Căpitanului. Cum se știe, mai întîi, Căpitanul fusese înmormîntat în curtea închisorii Jilava (1939). Exhumat, cînd legionarii au venit la putere, rămășițele lui au fost reînhumate în curtea Casei Verzi de pe Bd. Bucureștii Noi, colț cu Strada Bîrlogeni. După rebeliunea legionară din 1941, el a fost iarăși deshumat și plasat, se pare, într-un cimitir din Cartierul Colentina.

Sfîntă Limbă Românească piept opoziției virulente. Într-o seară, i s-a înfundat, căci a luat-o în șuturi Diana Șoșoacă: – Doamnă, lăsați-vă de jurnalistică și faceți altceva pentru care într-adevăr aveți vocație. Eventual, plimbați cîinii lui Coldea cu ora!

Despre literatura subiectivă Analizînd literatura subiectivă (memorii, confesiuni autobiografice, jurnale intime și scrisori), Tudor Vianu scria: ,,Istoricul încearcă să trăiască timpul povestit.

Memorialistul și autobiograful încearcă să povestească timpul trăit. Istoricul judecă trecutul prin prezent, cunoscîndu-i efectele. Memorialistul (Creangă, Slavici) lasă cititorului sarcina de a judeca prezentul. Diferența dintre istoric și memorialist s-a produs tîrziu, în epoca Renașterii”.

Prăduirea României Procesul de prăduire a României a început chiar în zilele acelea blestemate din decembrie 1989, cînd se punea în operă așa-zisa revoluție română, de fapt, o lovitură de stat în toată regula. Care mai țineți minte, în București și în alte orașe mai mari se trăgea ca la balamuc și oameni nevinovați se prăbușeau din senin pe caldarîm, împușcați de așa-zișii ,,teroriști”.

Dar, curînd, avea să se afle și adevărul: ,,teroriștii” fuseseră, de fapt, securiștii generalului Iulian Vlad, militari M.Ap.N, care își trădaseră comandantul-suprem, și ,,turiștii” sovietici, maghiari și iugoslavi, cu toții vorbitori de Limbă Română și care intraseră în țară ca turiști în vara și toamna anului 1989. Chiar în timpul desfășurării Congresului al XIV-lea, cînd Ceaușescu era reales secretargeneral al PCR, se puneau la punct ultimele detalii la tragedia cu răsturnarea și asasinarea soților Ceaușescu. În acele zile, după cum scria și memorialistul Cristian Sima în cărțile sale, securiștii cu grad mare, care funcționaseră ca ordonatori de credite, adică avuseseră misiunea să ramburseze băncilor occidentale părți din datoria României, palmau primele sute de milioane de dolari și puneau geana pe activele statului cele mai valoroase - resurse naturale, complexe industriale, agricole și militare, bănci, păduri, rețeaua comerțului exterior.

Concomitent, la chioșcurile de ziare începeau să apară tot felul de publicații. Unele mai așa, altele mai informate și, în consecință, mai tari în gură: ,,România Mare” și ,,Politica”, ,,Baricada” și ,,Cuvîntul”, ,,Europa”, ,,Ziua”, ,,Ora” și ,,Libertatea”, ,,Expres”, ,,Zig-Zag” sau ,,Evenimentul zilei”. Parcă scrise în aceeași tipografie, toate dădeau în vileag și primele atacuri la avuția națională, primele tunuri. Și își încheiau dezvăluirile cu amenințarea: ,,Bă, nenorociților! Să nu vă închipuiți că nu veți plăti pentru hoțiile voastre. Justiția română nu doarme și cînd îi va veni la mînă, vă va spulbera și nu va mai rămîne din voi nici măcar o fărîmă!”.

De unde să fi știut bieții gazetari, unii naivi, iar alții acoperiți, că procesul de penetrare și parazitare a justiției cu securiști se desfășura cu succes chiar sub ochii lor, ajungînd ca, în zilele noastre, totul să fie controlat de Servicii, chiar și un măcănit de rață, dacă ar reprezenta pericol la opera de jefuire a României.

Universul fascinant al politicii În politică este ca într-o cîrciumă, unde întîlnești idealiști, oameni ratați, artiști, genii, secături.

– Bine, fă, n-aveți și voi o strelice de făină-n casă?

– Ba aveam, dar văzurăm că nu mai e neam.

Pastel Uite-n balta asta, Oare ce lucește?

Ce să fie oare?

Este chiar doi pește.

(Adrian Păunescu, într-un exercițiu amintind de Tudor Arghezi din prima tinerețe cînd se străduia să deprindă rigorile poeziei simboliste pe care i-o cultiva magistrul său, Alexandru Macedonski.)

Medalion A. de Herz Neamț de felul său (nu ovrei, cum ar crede unii), dovadă numele întreg de botez - Adolf Edmund George –, numitul A. de Herz (1887-1936) a fost un dramaturg, traducător și publicist destul de cunoscut în perioada interbelică. Ani la rînd, a condus revistele ,,Rampa” și ,,Adevărul literar și artistic”. În paralel, a colaborat și la alte publicații, cum ar fi: ,,Convorbiri literare”, ,,Viața Românească”, ,,Flacăra”, ,,Convorbiri critice” sau ,,Bilete de papagal”. La fel de neobosit s-a arătat și în dramaturgie. A scris drame și comedii, ca de exemplu: ,,Domnița Ruxandra”, ,,Noaptea Învierii”, ,,Cînd ochii plîng”, ,,Bunicul”, ,,Cuceritorul”. Însă de cel mai mare succes s-a bucurat piesa ,,Păianjenul”, care s-a jucat pe scena Teatrului Național din București, concomitent cu producția ,,Cocoșul negru”, a lui Victor Eftimiu, prilej pentru cei doi să înceapă un duel epigramatic savuros. În rest, existența lui A. de Herz a fost punctată de două evenimente pseudo-literare. După cum se știe, în 1909, Liviu Rebreanu trecuse munții și se stabilise în București, sperînd să ajungă un mare scriitor. Dar a izbucnit războiul. Invidios pe succesele literare ale confratelui său, A. de Herz îl denunță ca spion austroungar, amintindu-și că, în tinerețe, acela dezertase din

armata austro-ungară. Rebreanu este arestat și anchetat de armata germană de ocupație. Reușește să evadeze și ajunge la Iași, unde scapă cu greu de acuzații. A doua capodoperă a lui A. de Herz este poezia ,,De ziua nunții tale-ți scriu”, devenită, în scurt timp, o romanță foarte cunoscută. Încercați să vă aduceți aminte: ,,De ziua nunții tale-ți scriu,/ Acum, cîteva rînduri:/ La nuntă n-am să pot să viu,/ Și de-aș putea, la ce să viu,/ Să mă mai vezi pe gînduri?...”. Versurile acestea au fost inspirate de rivalitatea dintre el, un neamț, și Victor Eftimiu, un aromân din Albania, la mîna frumoasei actrițe Agepsina Macri, o grecoiacă, atrasă în cele din urmă de Eftimiu și rănindu-l pe A. de Herz.

PAUL SUDITU

­

RM

11

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul sã nu despartã!”

„Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă!” – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoa­ nele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. „Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți – după o temeinică ju­ decată a cauzelor – și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

Pricini pentru care putea să fie cerut divorţul Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Putem să vă spunem însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers. „Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“. Mai mult, „glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că: „Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Și mai departe: „Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cît de mult și cît de des”.

Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începînd din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autorităților laice. Cu toate acestea, femeile au dobîndit „privilegiul” de a putea intenta divorțul abia către sfîrșitul Secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind „foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viață. Un hîtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorț în România este... căsătoria.

Divorţul în şalvari şi cu işlic „În fruntea motivelor de divorț se afla separarea pentru traiul rău. 209 jalbe invocă acest motiv, din care 168 aparțin soțiilor și 41 soților. «Traiul rău» îmbrăca diferite forme, de la violența verbală și pînă la cea

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (XVIII) Hiroshima (4)

Pretutindeni, printre ruine, pe grămezile de moloz, erau mesaje - „Surioară, unde eşti?” sau „Sîntem cu toţii nevătămaţi la...” şi urma adresa. După cîţiva ani, un elev şi-a amintit că a văzut oameni a căror piele „se cojea”, lăsînd să li se vadă muşchii de culoare roşie: „Fără excepţie, toţi îşi întindeau mîinile în faţă şi mergeau încet, înaintînd ca nişte stafii”. O fetiţă de şapte ani îşi amintea că era în grădină şi curăţa pantofii fratelui ei, cînd a văzut un „mare fulger verde”. Casa s-a prăbuşit imediat, prinzîndu-le sub dărîmături pe ea şi pe mama ei. Deşi mama sa era slăbuţă şi nu avea decît 1,52 metri înălţime, a găsit cumva puterea de a se elibera şi apoi de a mişca bîrnele grele care ardeau şi alte dărîmături pentru a-şi elibera fiica. Şi-a rupt hainele pentru a-i bandaja rănile fetei, apoi a purtat-o în braţe printre ruine o zi întreagă, păşind peste morţi şi muribunzi, încercînd să ajungă la marginea oraşului, unde spera să primească ajutor medical. Pe drum, au văzut multe cadavre carbonizate ale unor mame care

fizică, de la amestecul părinților și pînă la tirania soacrei. Este interesant de văzut cum definește Sfînta Pravila «vrăjmășia vieții». Glavele 183, 184, 185, 220 descriu, într-o serie de articole, traiul rău și maniera în care acesta poate fi invocat ca motiv de separare, atît de către bărbat, cît și de către femeie. Prima zăceală din glava 183 glăsuiește astfel: «Muierea poate să ceară voie de la judecătoriul besearicii să se despartă de bărbatul ei cînd o bate fără de samă și-i face rane cu arme». Mai jos sînt definiți termenii «bătaie» și «răni cu arme», întrucît o palmă-două, date din cînd în cînd, nu pot constitui motive serioase de separare. Din zăceala a doua aflăm că judecătorul consideră «bătaia adevărată» numai atunci cînd femeia «nu poate grăi către judecătoriu, să nu-ș spună jalba», și «de nu va fi fost bătaia așa tare, să nu se poată despărți». Mai departe, glava 185 recomandă soțului ce tipuri de bătaie poate aplica soției sale fără a fi pedepsit, pentru că bătaia nu este văzută ca o umilință, ci ca o îndreptare. Plecînd de la această definiție, bărbatul primește dreptul de a-și pedepsi soția «cînd va fi cu vină»; recomandă totuși bătaia «cu măsură» și «cu blîndețe». Aceste recomandări sînt valabile numai atunci cînd vina muierii se dovedește a fi «micșoară»; pe măsură ce vina crește, bătaia îmbrăca forme din ce în ce mai dure, iar soțul primește deplină libertate în aplicarea acesteia fără a fi pedepsit.

Despărțirea se acordă numai dacă soția dovedește cu probe indiscutabile că «vrăjmășia și răutatea» se repetă și sînt cauzatoare de moarte. Cei doi termeni definesc o conduită des întîlnită și invocată ca motiv de divorț. Ea se atribuie bărbatului, atunci cînd acesta își bate soția des, fără vină, și folosește ca instrument de aplicare a pedepsei toiagul” (fragment din volumul „În șalvari și cu ișlic” de Constanța Vintilă-Ghițulescu).

Cronica unui divorţ din anul 1806 Din povestea unei despărțenii din Bucureștii anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: „Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum se aruncaseră instinctiv deasupra copiilor, pentru a-i proteja. Uneori copiii supravieţuiseră, dar aveau arsuri îngrozitoare. În cele din urmă, au ajuns la un punct de prim ajutor unde erau pansaţi răniţii, într-o şcoală care încă mai ardea înăbuşit. A doua zi, soldaţii au început să incinereze cada­vrele. Veneau tot mai mulţi răniţi şi mulţi dintre ei au murit. Fetiţa s-a îmbolnăvit de leucemie. În decursul anilor, aceasta şi alte consecinţe ale radiaţiilor au dus la moartea a zeci de mii de oameni. S-a calculat că numărul total al victimelor de la Nagasaki a fost de aproape 75.000; la Hiroshima au fost cel puţin 140.000 de victime. Astăzi, clădirea care a ajuns să fie cunoscută sub numele de „Domul Bombei Atomice” poate fi văzută încă – ruinele Palatului Expoziţiei Industriale a Prefecturii Hiroshima, clădirea cea mai apropiată de epicentrul exploziei care s-a păstrat într-o anumită formă. Acum face parte din Parcul Memorial al Păcii din Hiroshima, dar există încă dispute aprinse în legătură cu justificarea bombardamentelor. În 2007 a izbucnit o ceartă violentă cînd ministrul japonez al Apărării, Fumio Kyuma, a spus că acestea „nu au putut fi evitate” şi că americanii crezuseră că, prin intermediul lor, „puteau grăbi capitularea Japo­niei”. Kyuma, care reprezenta Nagasaki în Parlamentul japonez, a trebuit să-şi ceară scuze pentru comentariile sale şi să-şi dea demi­sia din guvern.

vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mîna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decît astăzi. Puțin după căsătorie, tînărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma, ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orînduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris”. În jalba stolnicesei sînt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupîn Dumitrache: „Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgînd-o în casă au închis ușa, au tăbărît cu un ciomag pe ea, bătînd-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpînd din mîinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tînguindu-și patimile, arătîndu-și și trupul, cerînd sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine”.

Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei.

Acesta nu este de acord însă cu despărțenia, ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: „găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pîrîtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”.

Nu a trecut însă un an și „netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s-a lăsat de netrebnicii, ci încă s-a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osînda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligînd pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie.

Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești”.

Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gîndesc însă la nevestele care aveau aceeași soartă cu a jupînesei dar care – neavînd statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.

Sursa: Art. „Un divorț în anul 1806”, George I. Lahovary, publicat în revista „Convorbiri literare”, 1 iulie 1891

Crime de stat (I) Statul Independent Congo (1) Timp de 23 de ani, o zonă imensă din Africa, de peste 76 de ori mai mare decît suprafaţa Belgiei, a devenit proprietatea personală a regelui acestei ţări, Leopold al II-lea, un văr al reginei Victoria. În 1877, Leopold 1-a plătit pe Henry Morton Stanley, celebru pentru „asocierea cu dr. Livingstone, mi se pare”, să exploreze Congo. Stanley a reuşit să convingă căpeteniile din regi­une să îi dea regelui terenuri şi forţă de muncă, sau chiar şi una, şi alta, aşa că pînă în 1885 luase naştere „Statul Independent Congo”. În întregime proprie­tatea regelui, care era deja unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa, statul reprezenta a treisprezecea parte din întregul continent şi avea probabil o populaţie de 30 de milioane de locuitori. Leopold a transformat o treime din ţară într-o zonă de comerţ liber în care întreprinzătorii europeni erau încurajaţi să cumpere drepturi exclu­sive de a exploata regiunea pentru a obţine bunuri cum ar fi fil­ deşul, în timp ce restul ţării a devenit domeniul său privat.

A zecea parte dintre băştinaţi erau practic sclavi, iar alţii trebuiau să mun­cească o parte din timp pentru autorităţi. (va urma) JOHN WITHINGTON

„Nu e vorba sã pierdem Basarab cum o vom pãstra” (Mihai Emine

BASARABIA – ÎNTRE STEAUA ROȘIE ȘI STELELE UNIUNII EUROPENE (urmare din pag. 1) De asemenea, planul presupune (atenție la verb – planul „presupune” – n.a.) folosirea persoanelor din afara țării pentru acțiunile cu caracter violent. Materialele conțin instrucțiuni despre regulile de intrare în Republica Moldova pentru cetățeni ai Federației Ruse, Republicii Belarus, Serbiei și Muntenegru”.

Speculînd momentul propagandistic, ziarul american s-a și grăbit să tragă o concluzie: „Pe măsură ce Rusia își continuă războiul împotriva Ucrainei, în Europa a crescut îngrijorarea că Kremlinul va pune ochii pe noi ținte pentru satisfacerea ambițiilor imperialiste ale lui Vladimir Putin.

Acum, preocuparea este aceea că rușii ar putea să nu aștepte pînă cînd se vor potoli luptele în Ucraina, vizînd o nouă țintă: Republica Moldova, o mică fostă republică sovietică”. Mergînd pe linia alarmistă asupra opiniei publice, campania electorală din acest an din Basarabia și-a găsit adepți și în România, diverși „analiști” politici îngrămădiți în platourile unor televiziuni îi plîngeau de milă Maiei Sandu, arătînd ei cum „cineva” din afară nu luptă cu arme democratice, fără să vadă cum însăși președinta, doamna Maia Sandu, vrea să intre în Uniunea Europeană cu grave încălcări ale celor mai elementare reguli ale unei democrații, după cum voi arăta mai jos.

Maia Sandu, „sora” lui Zelenski Atît faptele bune cît și cele rele nu se uită ușor. Noi, jurnaliștii, în abordarea mai ales a unor subiecte cu miză politică națională, într-un context de provocări pe mai multe planuri, avem obligația să informăm corect cititorii, indiferent de miza și de duritatea realității prezentate. Ca un preambul la rezultatele din primul tur pentru funcția de președinte al Țării și al referendumului pentru aderarea Basarabiei la UE – rezultate contradictorii și, poate, cu previziuni surprinzătoare – vă propun să priviți înapoi, la alegerile anterioare, la valul care ba a urcat-o pe creste, ba a coborît-o în genunchi pe Maia Sandu – consecință dezastruoasă a politicii acesteia de subordonare a intereselor țării sale președintelui Ucrainei și unor cercuri politice și industriale din Occident și din SUA. Exemplu: dacă în noiembrie 2020, la alegerile prezidențiale, Maia Sandu a fost votată de 36,2% de alegători în primul tur și de 57,7% în turul al doilea, anul trecut președinta țării se mai bucura de încrederea a doar 23,8% dintre concetățenii săi. În rînd cu președinta, partidul care a propulsat-o (PAS) a scăzut și el în aprecierea publicului, anul trecut candidatul PAS la Primăria Chișinău a pierdut lamentabil, cu 28%, în condițiile în care Maia Sandu a făcut tot posibilul să pună frînă reprezentantului opoziției. Pînă să dezvolt subiectul invocat de intertitlul de mai sus, voi mai oferi un exemplu care grăiește de ceva „putred în Danemarca”, anume că 27% dintre concetățeni o consideră pe Maia Sandu direct responsabilă de creșterea prețului la gaze, 9% dînd vina pe Guvern, în timp ce doar 10,5% îl găsesc vinovat pe Putin.

Referitor la reacția poporului de dincolo de Prut, acestuia i-a ajuns cuțitul la os, fiind lipsit de resursele din partea Rusiei, astfel cum a trăit multe decenii, datorită politicii de ură furibundă a președintelui statului la adresa Federației Ruse. Ca o adevărată „soră geamănă” a lui Volodimir Zelenski, Maia Sandu a dezlănțuit un război declarativ, direct și într-o accentuată notă de agresivitate împotriva Moscovei, fiind gata să implice Basarabia în război cu Ucraina, ca parte beligerantă, în loc să îmbrățișeze poziția de neutralitate. Protestele de anul trecut din Basarabia, în campania electorală pentru alegerile locale din noiembrie, pe fondul unei nemulțumiri majore a populației, în contextul unei politici naive (ca să folosesc un eufemism), au fost aruncate de puterea de la

Chișinău pe seama campaniei de dezinformare din Rusia, motivație ce a deschis cutia Pandorei cu grave încălcări ale Constituției și a libertății de exprimare într-un stat cu adevărat democratic – astfel cum se laudă Maia Sandu că a făcut din „Republica Moldova” de cînd moldovenii s-au pricopsit cu o președintă încălțată în teniși.

Democrație à la Maia Sandu Odată cu nemulțumirile poporului creștea reacția mass-media care reflectă această stare de fapt, odată cu aceasta, însă, creștea și aversiunea Maiei Sandu împotriva presei și televiziunilor neaservite puterii de la Chișinău, aceasta derapînd grav de tot de la perceptele unui stat liber și ale unei democrații în slujba poporului, așa cum este ea definită. În cruciada împotriva massmedia neaservită, regula numărul unu a doamnei Maia Sandu era SUPRIMAREA – sub masca acuzațiilor că aceste mijloace de informare erau subvenționate de Moscova, care urmărea destabilizarea țării și răsturnarea Guvernului, le-a închis imediat, neținînd seama de consecințe, terfelind regulile cu care Basarabia, sub cîrma vitezei Maia Sandu, navighează spre țărmul Europei, dar, după cum se vede, navighează fără catarge, ceea ce, în final, va fi greu de acostat la „țărmul Democrației”.

Pentru că vorbim și scriem concret, iată cîteva instituții mass-media suprimate în acea perioadă: RTR Moldova, Accent Tv., NTV Moldova, TV6, Orhei TV. Deși salariații acestor posturi, care au rămas pe drumuri, au înaintat plîngeri la Bruxelles, reclamînd încălcarea cu nerușinare a statului de drept, Comisia Europeană (condusă de aceeași piază rea Ursula von der Leyen), în loc să ia atitudine în favoarea respectării democrației – cărămidă cu care se bate în piept – a felicitat Guvernul „Republicii Moldova”, pentru... lupta cu oligarhii!

Explicația logică a acestei poziții? Bruxellesul continuă să incite conducerea de la Chișinău în a crea, pe toate căile, premisa infestării poporului cu microbul că toate relele din lumea contemporană se datorează Rusiei lui Putin!

Dar asta nu a fost tot. Președinta Maia Sandu mai avea și alt obroc de pus asupra mass-media, mai rămăseseră cîteva neînchise, și a trecut imediat la treabă: Orizont TV, ITV, Prime, Publika, TV, Canal 2, Canal 3.

Totodată, au fost blocate 31 portaluri web, misiune prin care s-a închis ușa oricărei critici la adresa camarilei de la Chișinău. Explicațiile președintei? Aceeași placă veche, împrumutată de la „fratele” Zelenski, cuvinte aruncate pentru proști, chipurile, în numele... libertății de opinie: „Toate aceste posturi de televiziune, conform explicațiilor Guvernului și CSE (Comisia pentru Situații Excepționale), sînt finanțate din bani ilegali și, respectiv, se ocupă de propagandă și dezbinare, ori nu despre asta

este presa. Presa trebuie să asigure informarea corectă și obiectivă”.

Bineînțeles, măsurile de astupare a gurii presei incomode au avut efect de bumerang – rezultatele votului la alegerile locale fiind zdrobitoare pentru partidul aflat la guvernare. Să fi învățat Maia Sandu ceva din experimentul democratic de la alegerile anterioare, pentru alegerile din acest an? Citiți, în continuare, și trageți concluzia.

Votul – între sondaje și urne Ca peste tot acolo unde se apropie data unor alegeri, și în Basarabia instituțiile de sondare a opiniei publice pe tema alegerilor din 20 octombrie au ieșit cu produsul pe piață. Și în acest caz se poate constata ambiția Maiei Sandu de a fi mereu în frunte chiar cu scoruri de surclasare a adversarilor, ceea ce demonstrează o analiză ireală a unei situații concrete, un fel de a ne îmbăta cu apă rece. Cînd scriu acestea fac trimitere la sondajele publicate cu trei zile înaintea alegerilor, cînd Maia Sandu, actualul președinte, era dată ca intenție de vot cu cifra de 60,6%, în timp ce contracandidații se aflau, cu niște cifre derizorii, cu mult, prea mult, sub procentajul aiuritor al Maiei Sandu. Același sondaj îl poziționa pe candidatul de pe locul doi, Alexandr Stoianoglo (fost Procuror general al țării), cu 15,2%.

Dacă ne referim la rezultatele votului doar de pe teritoriul Basarabiei, reiese clar aprecierea neverosimilă din sondaje. Astfel, Maia Sandu a primit 36,8%, ceea ce înseamnă un plus de 23,8% dat în sondaje; Alexandr Stoianoglo a obținut 28,9%, cînd din estimare îi ieșea cu un minus de 13,7%. Dar, hai să nu speculăm mărinimia unor sondaje, într-o parte a balanței, și zgîrcenia în cealaltă parte, și să ne concentrăm pe rezultatele finale, din primul tur al prezidențialelor și pe scrutinul care a vrut să demonstreze apetența românilor din Basarabia pentru a fi la un loc cu celelalte 27 de surori din Uniunea Europeană, pentru că ambele voturi au creat un val de comentarii, dar și de interpretări.

Pentru turul doi al alegerilor prezidențiale, zarurile au fost aruncate: Maia Sandu, actuala președintă, din partea PAS – locul I, pentru care au votat 656.354 de alegători, din cei 1.546.077 prezenți la urne, adică, în procentaj, 42,45%; pe locul II s-a situat fostul procuror general Alexandr Stoianoglo, care candidează din partea PSRM (Partidul Socialist din Republica Moldova), acesta obținînd 401.726 voturi, reprezentînd 25,98% din totalul alegătorilor. Privit în mod superficial acest rezultat apare ca o barcă de salvare pentru ambiția Maiei Sandu de a demonstra marja de iubire de care se bucură în rîndul poporului său. Eroare, de două ori eroare, ne inundă internetul cu aceste semnale de alarmă ale unor analiști politici neafiliați la nicio capitală europeană. De fapt nu e vorba de cine știe ce deșteptăciune universală, ci de o

ia; vorba e cum o vom pierde, ori scu – „Timpul”, 10 februarie 1878)

dovadă de pragmatism în a aprecia acest rezultat înșelător al primului tur de alegeri pentru fotoliul de la Chișinău.

Iată paradigma acestei explicații.

Da, Maia Sandu are aproape 42%. Bun. Ce face următorul, Alexandr Stoianoglo? 26%, partea lui, la care se adaugă, în primul rînd, cel de pe locul 3, Renato Usatîi, cu 14% (ambii oamenii Kremlinului), dar mai sînt și alți urmăritori ai căror alegători votanți știind că aceștia nu au șanse reale de a accede la funcția de președinte al țării vor îndrepta votul către Stoianoglo. Iată, deci, cum 42% tremură zdravăm pînă pe 3 noiembrie, deoarece este posibilă o răsturnare de scor gen „Mihaela, dragostea mea!”. Să nu scoatem din ecuația turului doi răzvrătirea locuitorilor proruși din Transnistria și Găgăuzia, nemulțumiți de amenințările (încă o stratagemă insalubră a Maiei Sandu) președintelui Republicii că le taie aprovizionarea cu gaz, acum, în prag de iarnă. Se întreabă careva dintre apropiații Maiei Sandu, sau din cei din afară, care pun paie pe foc, amendînd intervenția rusă în desfășurarea alegerilor, la ce punct nevralgic se va ajunge dacă – indiferent de cine cîștigă – partea pierzătoare, datorită inflamării cu acuzații de fraudă electorală – va genera mișcări sociale (chiar dirijate de forțe străine), care pot declanșa un război civil?

Pînă în prezent, răspunsul este „NU”.

Grav este faptul că în acest binom al răului care se conturează la orizont, piesa cea mai iresponsabilă este chiar Maia Sandu care, după ziua de duminică, în loc să se așeze la masa de meditație și să vadă din ce parte vine pericolul (nu neaparat de la adversari), și să conceapă un plan urgent de redresare a situației, a reluat șirul interminabil al acuzațiilor fără acoperire, aruncate, însă, în eter, spre a-i acoperi lipsa de viziune și de coerență propice unui șef de stat. Poftiți exemple: „Datorită vouă, dragi moldoveni, am cîștigat prima bătălie dintr-o luptă grea de care atîrnă soarta țării noastre. Noi am luptat corect și am cîștigat corect într-o luptă nedreaptă”.

Apoi, aprinzîndu-se din ce în ce mai mult, pune placa de patefon: „Pe de altă parte, ce s-a întîmplat ieri (ce s-a întîmplat, că ai cîștigat! – n.a.), dar și în ultimii doi ani, este un atentat asupra democrației și libertății poporului nostru, un atentat asupra aspirațiilor poporului nostru de a fi parte a familiei europene a păcii. Dușmanii poporului nostru își doresc o Moldovă divizată, speriată, (speriată este președinta țării – n.a.) își doresc ca moldovenii să se îndoiască de puterea și unitatea lor. Bandiții care vor cu orice preț să revină la putere, au vrut să folosescă democrația ca pe o slăbiciune, dar moldovenii s-au unit și au rămas drepți. Ținta lor de a cumpăra 300.000 de voturi, documentate de instituțiile statului, de la 150.000 de oameni plătiți pentru vot, arată că trebuie să privim cu atenție unde s-a greșit și trebuie să învățăm din acest atac mizerabil asupra suveranității noastre”.

O înfrîngere aproape programată S-o lăsăm pe doamna Maia Sandu să numere bandiții de la Chișinău și să aruncăm o privire și asupra celui de-al doilea punct de pe buletinele de vot din Basarabia, de duminică, 20 octombrie 2024, găselniță

inventată de Maia Sandu în graba ei de a arăta Occidentului cît de atașați sînt conaționalii săi în ideile progresiste ale UE, în speță, ale cerberului Ursulei von der Leyen – întrebarea „Susțineți modificarea Constituției în vederea aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană?”.

Ei, aici e belea mare! Atît prin rezultatul răspunsurilor la întrebarea propusă, cît, mai ales, prin cauzele care au determinat o schimbare radicală a concetățenilor doamnei Maia Sandu cu privire la marea familie a Uniunii Europene.

Să mă explic.

Statisticile indică, pe o perioadă de două decenii (2003-2023) evoluția înclinației locuitorilor de peste Prut de a adera la Uniunea Europeană – oglindă care ne spune multe despre transformările din societatea basarabeană în acest răstimp. Astfel, datele arată că, pînă în anul 2011, intenția constantă de aderare la UE se menținea în jurul marjei de peste 60%, cu un apogeu în 2007 (78%). După aceste cifre amețitoare, se părea că totul merge șnur, mai ales că aderarea României la UE, prin facilitățile de călătorie în arealul UE, era o adevărată atracție și o provocare, mii de basarabeni cerînd cetățenia română. Iată însă, tocmai cînd săgeata cifrelor ar fi trebuit să urce, odată cu venirea la putere a Alianței pentru Integrare Europeană (2009) avîntul s-a frînt, tendința de aderare la UE coborînd pe topogan, cei care ar fi votat NU creșteau asemenea lui Făt-Frumos din poveste, ajungînd, în 2014, la 50%.

Ultimii 3 ani au pus capac, tendința spre aderare scăzînd treptat, la origini nefiind niște capricii ale poporului, ci consecințe ale greșelilor grave de la guvernare – două cauze primordiale fiind invocate de cunoscătorii politicii de peste Prut: 1. Eșecul guvernării partidului doamnei Maia Sandu, în special ratarea reformei Justiției, promisă cu mare tam-tam; 2. Declanșarea războiului ruso-ucrainean, acțiune distructivă, prin care poporul a legat-o de ambiția lui Volodimir Zelenski de a forța aderarea la UE, în ciuda semnalelor de alarmă trase de Moscova.

Totuși, la o analiză mai profundă, avînd conexiuni în geopolitica zonală, coroborate cu atitudinea nediplomatică a președintei Maia Sandu, pot fi invocate și alte cauze (obiective și subiective), care permit aruncarea glazurii de pe tortul adus la serbare cu mult înainte de stingerea luminilor. Pînă să aruncăm vina pe alegătorii care au spus NU integrării țării lor în Ue (49,61%), față de cei care au spus DA (50,39%), din numărul total de voturi validate (1.488.874), vina pentru acest eșec anunțat ar trebui să și-o asume însăși președinta Maia Sandu. De ce? Răspund prin următoarele argumente: 1. Maia Sandu s-a grăbit cu acest referendum. În goana ei după publicitate, după ce a stat alături și a dat mîna cu proieminenți șefi de stat, cu prilejul unor summituri, președinta țărișoarei de peste Prut, ruptă nemilos din Moldova lui Ștefan cel Mare, a vrut să crească în ochii Occidentului punîndu-i țara pe tavă, și ca o dovadă că în această parte de lume UE se poate baza

pe disponibilitatea unui președinte de stat de a fi în trend cu „lumea bună” a Europei; 2. Maia Sandu a ales cel mai nepotrivit moment pentru a forța mîna alegătorului chemat să demonstreze afinitatea lui pentru „valorile” Occidentului. Într-o Europă debusolată de un dirijism politico-socio-economic imobil, cu o imigrație care sufocă micile colectivități locale, și cu o abandonare a unor valori morale naționale, în favoarea adoptării unui libertininism tribal, un popor educat în spiritul unității naționale, de stat, nu se decide, la comandă, să treacă o barieră ideatică inovativă, ascunsă sub un șir de întrebări grave, de viață și de moarte, cu unele răspunsuri ermetice; 3. Maia Sandu, în avîntul ei de a vitupera Rusia și pe Putin, manifestare acidă, făcută în mod public – deci, fiind posibil citită (auzită) și de cincimea din populația de 2 milioane și jumătate de locuitori, de alte naționalități decît „moldovenească” – nu a ținut cont de reacția acestor oameni, mulți rusofili, care, spunînd NU, au avut sentimentul și al unei răzbunări pe „bălăcăreala” de zi cu zi a președintei lor la adresa unui stat de care, în mod voluntar și univoc, îi leagă filiația de sînge; 4. Maia Sandu propune (impune) o rupere brutală a vieții cotidiene a concetățenilor săi de influența țării de la Est, fără să fie capabilă să nuanțeze trecerea de la statutul de țară „asigurată” cu traiul zilnic de cineva „protector”, la un statut de popor provocat să caute „adăpost” aiurea, la entități încă necunoscute și cu afinități incerte pentru această nouă „umbrelă” de protecție.

Acum, criticile sînt tardive. Referendumul, deși la limită, a trecut. Nu contează că a fost doar cu cîteva mii de voturi în plus. Doamna Maia Sandu și-a spălat oleacă obrazul de rușine, dar plînge pe la colțuri pentru că, măcinată de îndoieli, trăiește periculos, cel puțin pînă la 3 noiembrie. Mulți analiști pun incert rezultatul din turul doi al prezidențialelor, adunînd în partea opusă actualului președinte cifrele realizate de unii dintre contracandidați, care pot da fiori: 26+13,79+5,38+4,45+3,19+2,06 = 54,87. Este doar un scenariu și, ca orice scenariu, poate fi transformat fie în dramă, fie în comedie. Între acestea două este incertitudinea drapată cu esență de gîndirism.

Personal, înfrîngîndu-mi unele reticențe, doresc să iasă cîștigătoare doamna Maia Sandu, deși „cîștigul” cu bătaie lungă pentru România, va fi pe minus. În timp ce țara sa, de fapt Țara noastă, primește din partea României ajutoare nerambursabile, cu care președinta Maia Sandu se arată lumii într-o lumină de spectacol, întărindu-și rădăcinile în UE, nu scoate o vorbuliță despre „visul de aur al moldovenilor de peste Prut” de a se reîntoarce la sînul Mamei Românii!

Odată cu dispariția pămînteană a unioniștilor pur sînge (Grigore Vieru, Nicolae Dabija și alții), acest capitol a fost închis pentru totdeauna. Doar unii optimiști din România, gen președintele AUR, George Simion, care de acum 20 de ani scria pe ziduri și poduri din beton „BASARABIA ESTE ROMÂNIA!”, mai speră la o Românie Mare, în cazul în care va ajunge președintele României. Tocmai din acest motiv – revenirea Basarabiei la România – doamna Maia Sandu l-a declarat pe George Simion „persona non grata” pentru Basarabia”!

Concluzia?

Dincolo de panglici colorate, doamna Maia Sandu nu iubește România și nu-i iubește pe români! Domnia sa nu concepe Basarabia ca pe un județ aparținător de România Mare, ci ca o republică măreață (cu Transnistria și Găgăuzia) atîrnată, vremelnic, între Steaua Roșie de la Kremlin și cele 12 stele aurii de pe drapelul Uniunii Europene. Dincolo de aceste repere se revarsă suferința unui popor care, încă, după 33 de ani de la desprinderea din mrejele Moscovei, își caută adevărata identitate...

14

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

portretul cu o eşarfă pe care apare însemnul noii funcţii. Din consemnările aflate pe spatele tabloului aflăm că Filaret s-a născut la 18 octombrie 1770 şi a La începutul Secolului XVIII, mai precis în 1714, intrat în ordinul monahal la 13 noiembrie 1792 sub hatmanul Neculce, cronicarul, aflat în exil în Rusia, oblăduirea lui Veniamin Costachi, de a cărui protecţie intervine la Petersburg pentru ajutorarea unor boieri s-a bucurat multă vreme. În decembrie 1812, după cum moldoveni, printre care şi pîrcălabul Constantin singur o spune, „s-a înstrăinat în Ţara Românească“, Beldiman. Avînd greutăţi băneşti, acesta din urmă unde în vara anului următor a fost hirotonisit arhiereu zălogeşte şi apoi vinde părţi din moşia Teţcani (Bacău), de către mitropolitul Ungrovlahiei Nectarie, fiind poate şi pentru răscumpărarea copiilor săi luaţi egumen al Mînăstirii Negru Vodă de la Cîmpulung. prizonieri în Rusia. Rangurile modeste deţinute în Aici se află un mare portret mural în interiorul această vreme de boierii Beldimani, proprietari în bisericii mînăstirii, înfăţişîndu-l în odăjdii arhiereşti. ţinutul Fălciului, indică însă declinul Se pare că avea unele încurcături, fiind economic şi politic al familiei (unii dintre apăsat de o sumă de 50.000 de taleri. Din ei nu posedau chiar nici o dregătorie). această pricină a fost nevoit să-şi vîndă Aşa se şi explică probabil faptul că în pagubă o parte din bunurile pe care le Dimitrie Cantemir, în a sa Descriere a avea în Moldova, spre a putea face faţă Moldovei, nu pomeneşte acest neam în cheltuielilor, avînd soroc stabilit de către lista familiilor boiereşti şi de ce paharnicul domnitorul Ioan Vodă Caragea să refacă Costandin Sion, în Arhondologia sa, le din temelie biserica „cu aceeaşi piatră indică o obîrşie răzăşească. Este adevărat rămasă de la Negru Vodă“. A reuşit să totuşi că descendenţa Beldimanilor plătească integral şi la timp datoriile, din Secolele XIX şi XX din logofătul cu dobînzi cu tot, şi, bucurîndu-se şi de Nichifor Beldiman a fost contestată de protecţia marilor boieri munteni Grigore unii specialişti, deşi numele unor moşii Brâncoveanu şi Constantin Bălăceanu, şi proprietăţi se întîlnesc în continuare a rămas la conducerea mînăstirii din Alecu Beldiman în posesia acestei familii. În veacurile Cîmpulung pînă în aprilie 1837. Întors în XVII şi XVIII, Beldimanii se înrudiseră cu alte vechi Moldova, pentru o vreme a fost stareţ la Slatina, unde familii moldoveneşti, precum Tăutu, Motoc, Huhulea, a zidit un impunător turn la poarta de intrare, instalînd Pătrăşcanu, Gorovei etc. Informaţiile documentare acolo un paraclis în care se slujea în timpul iernii. despre neamul Beldimanilor se înmulţesc odată cu În ultimii ani ai vieţii i s-a încredinţat administrarea vornicul Grigore Beldiman, căsătorit cu Aniţa Neniul intereselor Mitropoliei din Iaşi. În 1833, cînd era încă (din neamul lui Costache Negri). Ei au avut cinci în Muntenia, a ctitorit o biserică la Corneşti-Miroslava copii: Ioniţă, căpitan şi staroste la Cernăuţi, Bălaşa, (la sud de Iaşi), moşie a familiei şi unde aveau să se Constantin, stolnic şi ban, căsătorit cu fiica lui Toader nască ultimii Beldimani trăitori în Moldova. Mai Cocriş, Gheorghe, stolnic, vornic, ban, ispravnic de tîrziu, aici s-a născut şi poetul Dimitrie Anghel, al cărui Fălciu, şi Andrei, postelnic, comis şi stolnic. Dintre ei s-a bunic, Anghel Constantin, cumpărase în 1860 moşia şi distins Gheorghe Beldiman (mort în 1792), căsătorit întîi conacul. Momentul morţii lui Filaret Beldiman a fost cu Maria Costachi Epureanu, iar apoi cu Măriuţa Lefter, înconjurat de tăcere. Ştim că evenimentul s-a produs sora soţiei lui Enache Kogălniceanu. Casele sale din în cursul anului 1844 (decesul fiind provocat probabil Iaşi se aflau pe Uliţa sîrbească şi pe strada Strîmbă. Prin de holeră). copiii acestuia – Anastasia, soţia spătarului Constantin Profirița – „contesă de Miroslava“ (1) Rosetti, Alexandru, Ioan, Filip şi Dumitrache – familia Beldimanilor îşi va face simţită prezenţa şi în viaţa În generaţia următoare, familia Beldiman s-a culturală a ţării. despărţit în două ramuri: a lui Alexandru (Alecu) şi Alexandru (Alecu) Beldiman (1760-1828) s-a cea a lui Dumitrache, ambele încuscrite cu neamuri numărat printre pionierii culturii române moderne, mari din aristocraţia Moldovei. Profira (1792-1870), fiind autor al multor traduceri din literatura franceză fiica lui Alecu Beldiman, s-a căsătorit în 1814 cu (Florian, Voltaire, Abatele Prévost, Regnard ş.a.). logofătul Dumitrache Cantacuzino-Paşcanu, ei fiind Opera sa principală este însă Tragedia sau mai bine ctitorii spitalului Sf. Treime din cartierul ieşean a zice jalnica Moldovei întîmplare, apărută în 1861 Tătăraşi. La Iaşi, alături de casele vornicului Alecu sub îngrijirea lui Alecu Balica, cu subtitlul Eterie sau Beldiman, se afla impunătoarea reşedinţă a vel jalnicele scene prilejuite în Moldova din răzvrătirile logofătului Dumitrache Cantacuzino-Paşcanu şi a grecilor. Ea prezintă o valoare deosebită din punct de soţiei sale, una dintre cele mai falnice case boiereşti vedere documentar, fiind mărturia unui martor ocular ale Iaşului (prima pe dreapta cînd urci Dealul al evenimentelor din 1821. Tot lui Alecu Beldiman i Copoului). În această casă a locuit regele Ferdinand, se datorează şi cîteva din primele meditații poetice ale împreună cu familia sa, în vremea refugiului la Iaşi literaturii noastre: Asupra lumei, Pentru om, Pentru din timpul Primului Război Mondial. Această casă duşmanul ominirei ş.a. Cea de a doua soţie a sa, Elena, găzduise însă, în 1855, evenimente ce cunoscuseră un a fost sora poetului Costache Conachi, iar cea de a treia, mare răsunet în epocă, după cum aflăm din Suveniruri Elena Greceanu, a fondat spitalul din Bîrlad, instituţie contimpurane ale poetului Gheorghe Sion. Astfel, ce-i va purta numele. Şi în încheierea acestei scurte după moartea lui Dumitrache Cantacuzino-Paşcanu, evocări, să spunem că în Epigonii săi, M. Eminescu îi în 1850, văduva sa Profiriţa, după ce-şi jelise destul închina un vers lui Alecu Beldiman: „Beldiman vestind preaiubitul soţ, într-o bună zi se hotărî să se întoarcă în stihuri pe războiul inamic“. la cele lumeşti. Cu surugiul ţigan pe capră şi însoţită Preocupări literare au avut şi fraţii săi Ioan şi de un alt rob ţigan, pe nume Dincă, la care ţinea foarte Dumitrache. Primul dintre ei – căpitan, sulger, postelnic mult, a plecat cu rădvanul tocmai la... Paris. Călătoria – şi-a ocupat timpul liber traducînd din limba greacă; a durat nu mai puţin de 45 zile. Ajunsă în capitala Dumitrache (mort în 1837) – ban, spătar, vornic, Franţei, a ţinut casă deschisă, în cartierul St. Germain, medelnicer – a scris împreună cu Nicolae Dimachi pe galbenii ce-i veneau din Moldova, pentru nobilimea şi Costache Conachi Comedia banului Costandin Parisului, autointitulîndu-se „princesse Cantacuzène Canta, ce-i zîc Căbujan şi cavaler. Cucoş, una dintre née comtesse de Miroslava“ (prinţesa Cantacuzino primele opere dramatice ale literaturii române. Soţia născută contesă de Miroslava). Şi nefiind mulţumită sa, Smaranda Neculce Mutu, cobora direct din marele de bucătar, l-a pus pe Dincă să-i caute altul. Acesta cronicar Ion Neculce. i-a adus-o pe tînăra pariziană Clementine. Coana O figură remarcabilă a familiei a fost Filip (Filaret) Profiriţa era foarte ataşată de robul ei Dincă, fiul Beldiman (1770-1844). Stareţ la Mînăstirea Slatina, a unei roabe ţigănci Maria, care-şi făcuse serviciul mai lăsat aici un portret ai său, pe spatele acestuia consemnînd ales prin iatacul boieresc şi cum dumnealui logofătul principalele date ale vieţii sale. Probabil că tabloul a fost Dumitrache nu putuse avea copii cu soţia sa... zugrăvit în timpul stăreţiei sale, dar mai tîrziu, cînd a (va urma) ajuns episcop de Huşi, a cerut pictorului să-i completeze „Magazin istoric”

Cronici de familii • Cronici de familii

BELDIMANII (I)

Spiţa neamului Beldimanilor începe la 1579 cu şoltuzul Grigore Beldiman, menţionat în documente pentru pricini în ţinutul Sucevei, unde s-ar înţelege că şi locuia şi „diriguia“. El a avut sigur doi fii: Gheorghiţă, menţionat ca vornic în 1610, şi pe mai cunoscutul Nichifor, hatman şi logofăt. Mai cunoscut, pentru că acesta din urmă a fost unul dintre boierii răzvrătiţi împotriva lui Ştefan Tomşa voievod (1811-1615; 1621-1623), în octombrie 1615.

Letopiseţul lui Miron Costin ne furnizează amănunte: „Dacă au văzut boierii că nu va să iasă Ştefan-vodă de bunăvoie din scaun, au vinit cu război, cărora au ieşit Ştefan-vodă cu gloatele sale de lăturea tîrgului (Iaşi), deasupra Fîntînii lui Păcuraru, şi scosesă şi tîrgul tot Ştefan-vodă, cu arma, cine cu ce avé. Şi despre vii au orînduit de au lovit călărimea ce avé din dos pe gloata boierilor“. Oastea răzvrătiţilor a fost înfrîntă; 75 de boieri, între care vornicul Bărboi şi fiul său, au fost executaţi. Trei dintre capii răzvrătiţilor – logofătul Nichifor Beldiman, hatmanul Sturdza şi vistiernicul Boul – s-au refugiat în Ţara Românească, unde au găsit adăpost la domnitorul Radu Mihnea, „mare neprilatin“ ai lui Tomşa. Cei trei fugari au fost ajutaţi să ajungă la Istanbul, cu pîră împotriva domnului moldovean. Norocul nu le-a surîs însă: vizirul a poruncit să fie arestaţi şi i-a trimis domnului la Iaşi. „Deci, cît i-au adus ceauşii – scrie Miron Costin –, îndată le-au tăiat capetele şi le-au aruncat trupurile în Siret“.

Dregători, ierarhi şi cărturari După moartea năpraznică a lui Nichifor Beldiman, în octombrie 1615, neamul său s-a ţinut departe de politică. Decapitatul fusese căsătorit cu Ana Mânja, cu care a avut doi fii: pe Toader logofăt şi Mihăilaş vornic de poartă, precum şi o fiică, Maria, căsătorită cu vornicul Savin Prăjescu, rudă a Movileştilor. Astfel, la mijlocul veacului XVIII, întîlnim mai multe acte prin care văduva logofătului Nichifor, împreună cu cei trei copii ai săi, făcea un schimb de sate cu soborul Mînăstirii Suceviţa şi ridica din temelie două aripi de construcţii la mai sus-numita mînăstire, pentru care soţul ei dăduse 100 de taleri, de unde se poate trage concluzia că familia îşi avea reşedinţa tot în părţile de miazănoapte ale Moldovei. Filiaţia neamului în veacurile XVII-XVIII rămîne deocamdată destul de confuză, documentele ce vor fi descoperite în viitor urmînd să aducă noi desluşiri.

Marele vornic Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu și soția sa, Pulcheria, ctitori ai Bisericii Talpalari din Iași. Tablou din Sec. al XIX-lea

RM

15

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E

Coco Chanel – o poveste care continuă să ne uimească și astăzi (1)

În cartea sa, „L’irrégulière” (Ed. Grasset, 1974), din care prezentăm cîteva fragmente, scriitoarea franceză Edmonde CharlesRoux a urmărit intinerarul lui Coco Chanel și ne-a înfățișat extraordinara aventură a acestei femei care, născută pe 19 august 1882 și crescută într-un colț de provincie, descinde într-o bună zi la Paris, lansează moda ce-i va purta numele și continuă să domine lumea.

Debutînd la Paris, în 1909, ca modistă, Coco Chanel, cum îi spuneau prietenii și cum i se va spune de atunci înainte mereu, a reușit ca pălăriile ei să se bucure imediat de un imens succes. Aceste pălării făceau de-a dreptul furori, prin atelierul lui Coco Chanel defilînd cele mai pretențioase și elegante femei. Clientela ei creștea din zi în zi, iar atelierul devenise neîncăpător, așa că se hotărî să se mute și astfel, în ultimele luni ale anului 1910, începu să lucreze la mezaninul unei case de pe strada Cambone, numărul 21. Între timp, clientela mărindu-se, Coco, urmînd moda care cerea ca vara să mergi la Deauville, își deschise chiar în centrul acestei localități un magazin ale cărui storuri albe purtau pentru prima dată înscris numele ei cu litere mari, negre. Pe atunci, în acel an 1913, cînd nori negri și amenințători pluteau deasupra Franței, dar pe care nimeni nu-i lua în seamă, femeile apăreau pe promenadă, la curse sau pe terenurile de polo în rochii de linou alb, cu broderii în relief – coșmarul subretelor – încălțate cu botine cu butoni care se închideau greu, cu o umbrelă în mînă și cu pălării mari încărcate cu pene de struț și trandafiri de muselină. E lesne de înțeles, în condițiile acestea, senzația pe care o stîrnea Coco Chanel plimbîndu-se prin oraș într-un taior de croială bărbătească și cu pantofi comozi. Apărea pe terenurile de polo într-o bluză cu gulerul deschis, purtînd pe cap o pălărie curioasă, un fel de panama, născocită de ea.

Dar toate acestea n-ar fi însemnat nimic, poate, dacă într-o bună zi n-ar fi apărut o caricatură a celebrului Lem înfățișîndu-l pe Roy, pe atunci prietenul și comanditarul Gabriellei Chanel, ca un centaur, purtînd pe cap o cască de polo, ridicînd în sus, în galopul său, o femeie pe care o cunoștea toată lumea, Coco. Ca aluzia să fie cît mai clară, caricaturistul îl înfățișase pe Boy ținînd în mînă un carton de pălării pe care se citea un singur nume: Coco. Nimeni nu mai putea să aibă vreo îndoială

despre cine era vorba. Ceea ce echivala și cu o lansare fără precedent.

Gabrielle începuse să fie cineva în ochii lumii. Aceasta și, poate, o mare dezamăgire în viața ei sentimentală au determinat-o să lucreze cu și mai multă înverșunare, ca să-și asigure inde­ pendența. Reuși să-și mărească clientela, în rîndurile ei figurînd nume din cele mai ilustre ale aristocrației franceze. Succesul ei adevărat, însă, se datorează baroanei de Rotschild care, considerîndu-se ofensată de Paul Poiret, a cărui importantă clientă era, a jurat să-l distrugă, susținînd-o și lansînd-o pe Coco Chanel.

Astfel, baroana s-a grăbit să le ducă la Chanel pe cele mai strălucite prietene ale ei, glorii ale turnului din Deauville: marchiza de Chaponay, contesa de Pracomtal, prințesa de Faucigny-Lucinge. În iulie, cînd o căldură dogoritoare a început să apese asupra Deauville-ului, Coco Chanel socoti că a sosit ceasul inovațiilor. Într-adevăr, numai într-o vară arzătoare ca aceea femeile ar fi acceptat să poarte veșminte largi și comode. Chanel își pune atunci în aplicare proiectul pe care îl avea de multă vreme în cap. Își procură două materiale caracteristice îmbrăcămintei britanice: tricoul sweaterelor și flanela blazerurilor bărbaților. Gest pe care îl va repeta deseori mai tîrziu, căci va scotoci totdeauna în dulapurile bărbaților spre a descoperi idei noi. Astfel s-a născut primul model care, prin croiala sa, amintea de bluza marinărească, iar prin material de puloverul grăjdarului.

Linia era lejeră și nu le obliga pe femei să poarte corset. Corpul nu era decît sugerat.Or, o modă care nu-și propunea deloc să accentueze farmecele feminine se afla la polul opus al tendințelor zilei. Chanel a riscat! Era con­ vinsă că, respectînd naturalul, nu răpea nimic feminității, dim­ potrivă. Felul cum au fost primite modelele ei îi confirmă această idee. Obținu astfel primul ei succes de croitoreasă. Dar nu trecu mult și Franța declară mobilizarea generală, căci răz­ boiul bătea la ușă. În cîteva ore Deauville se goli de lume, dar Coco rămase locului.

(

RM

Cînd, după puțin timp, luptele se întețiră, trupele germane pătrunzînd în Franța, Deauville se umplu din nou. De astă dată cu proprietarii castelelor de pe Meuse, Ardennes, Aisne care, văzîndu-și locuințele invadate sau amenințate, se refugiau în reședințele de vară. Femeile care sosiseră „pierduseră totul“, cum spuneau ele, ceea ce era adevărat. Afară de mijloacele de a-și reface o garderobă. Ele se adresară singurului magazin deschis, cel al lui Chanel. Le propuse ceea ce purta ea însăși. O fustă dreaptă și lungă pînă aproape de pămînt, lăsînd să se vadă abia vîrful piciorului, o bluză marinărească, o șemizetă, pantofi cu tocuri, o pălărie de paie fără cea mai mică garnitură. Era, într-un fel, o îmbrăcăminte de război, dar care le dădea posibilitatea să se deplaseze pe jos, să meargă repede, să se ducă pretutindeni fără nici un fel de stînjeneală.

Astfel, modelul propus de Chanel deveni ținuta acelor ani. În ultimele luni ale anului 1914, parizienii, socotind că orașul lor era la distanță suficientă de front, se întoarseră la Paris. Coco, înzestrată cu același fler, se înapoie și ea în Capitală. Și, o dată în plus, războiul o ajută pe Coco Chanel. Magazinul ei, situat pe strada Cambone 21, se afla tocmai pe drumul urmat zilnic de femeile care învățau acum să-și cunoască orașul pentru că, pentru prima oară, mergeau pe străzile Parisului singure și pe jos. Așa încît Coco nu mai prididea cu clientele. Încurajată, își stabili cartierul general la Paris, deschizîndu-și o sucursală la Biarritz. Succesul depăși orice imaginație. Comenzile de la curtea Spaniei, din Saint-Sébastien, din Bilbao nu mai pridideau. Atelierul din Biarritz lucra în plin, cu peste șaizeci de lucrătoare. Coco Chanel își consolida imperiul. În primele luni ale anului 1916, ea exercita o putere absolută peste trei sute de lucrătoare. Pentru cei care, în vremurile acelea de neagră mizerie, se mai gîndeau încă la eleganță, tulburătoarea alternativă: „Chanel sau Poiret?” nu se mai punea deloc. Redutabilul concurent al Gabriellei lucra exclusiv pentru armată. Ea rămăsese deci singură în scenă.

Era desigur un avantaj apreciabil, pe care îl va folosi din plin. Tocmai atunci, renumitul fabricant de stofe Rodier îi propuse un material pe care îl fabricase cu titlu de experiență și pe care toți clienții lui îl refuzaseră, socotindu-l prea aspru. (va urma) Fragmente extrase din Almanahul „România Literară”, 1988

16

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Mai au mult pînă departe

(urmare din pag. 1) După doi ani m-am întors la Chișinău. De data asta am stat la un hotel mai bun și am avut un ghid cu care am ținut legătura ani buni după aceea. Femeia mi-a explicat multe din lucrurile pe care nu le înțelesesem la prima mea călătorie și mi-a povestit despre cît de mare a rămas influența rușilor în republică, cît de ai naibii sînt și cît de greu le este să scape de ei, pentru că majoritatea oamenilor au încă nostalgia imperiului sovietic în care trăiau bine și aveau de toate. Doar că visele și nostalgiile nu țin de foame, iar ce a trecut, trecut rămîne.

Am mai avut probleme lingvistice de genul celor pomenite mai sus cînd la un restaurant am cerut să mi se explice ce sînt acelea blinîi și doamnele entuziasmate mi-au confirmat că au „blinele” dar nu au știut să-mi explice ce sînt, dat fiind faptul că vocabularul românesc, cel puțin, le era deficitar. A trebuit să mă uit la traducerea englezească din meniu ca să-mi dau seama că sînt niște clătite umplute cu diverse, în special carne. La plecare le-am cerut un bon fiscal și mi-au spus că-mi vor da un cec. Le-am zis că nu am nevoie de cec bancar, ci doar de un simplu bon fiscal. Mi-au confirmat pline de bunăvoință cămi vor da un cec și mi-au pus în mînă... un bon fiscal.

Pasămite, așa ziceau ele bonului fiscal.

Mă lămurește într-un tîrziu ghidul că limba română de peste Prut, din cauza ocupației rusești de zeci de ani, a suferit o puternică influență rusească și de aici traducerile mot-à-mot ce se fac anumitor expresii sau cuvinte rusești, chestie care mi-a explicat de ce văzusem pe geamul unei mașini scris „se vinde” în loc de „de vînzare”. Canalele TV de limba rusă erau tot acolo, mai frumoase și mai strălucitoare decît cele românești (moldovenești, că-i tot aia).

Obiceiuri Anul următor m-a prins Paștele la Chișinău. De data asta, ducîndu-mă să mănînc la un restaurant celebru din centru, exact în seara de Înviere, mă las condus de simțul de orientare și intru pe o stradă unde, între timp, se schimbase sensul de mers, așa că după vreo 150 de metri mi-am dat seama că mă aflu pe sens invers. Trag pe dreapta să văd ce e de făcut și de nicăieri apare un milițian care, pe un ton poruncitor, îmi cere „propusk”, adică actele și, după ce îmi face morală că puteam provoca vreun accident, începe să-mi spună văitîndu-se: „Aoleu, să vezi ce pățești acum”. Eu naiv, încep să mă gîndesc că mare lucru mai mult de o amendă nu are ce-mi face, așa că-i spun chestia asta, moment în care îmi zice: „Dar să vezi ce amendă-ți dau”... etc. În momentul ăla încep să-mi zornăie clopoțeii în cap așa că încerc marea cu degetul și-i zic: „Păi și dacămi dați amendă unde o plătesc? Toate instituțiile de stat sînt închise.” La care el: „Acum să te văd ce faci!

Ce te faci acuma, măi?”. Îmi iau inima în dinți și-l întreb: „Nu pot plăti la dumneavoastră?”. Omul se uită la mine ușurat și parcă-mi spunea din priviri: „Daʼ mult ți-a luat, tîntule...”. „Ba da”, zice el. „130 de lei moldovenești e bine?” – întreb eu. Desface repede hîrtia cu procesul verbal și-mi zice să-i pun acolo. Apoi îmi dă actele, îmi explică cum ajung la restaurant și-mi dă drumul.

A doua zi, mă duc să iau prînzul pascal la același restaurant și, fiind duminică, ora 14, cînd plec spre hotel nu-mi mai pun centura de siguranță în ideea că polițiștii sînt acasă. Nu vă zic că mă oprește un echipaj de tineri? De data asta, am mers direct la sigur. Leam zis că le plătesc amenda lor, le-am dat banul și-am plecat. Programele rusești erau tot acolo, pe tv.

Întrebări și răspunsuri Peste un an călătoresc o vreme prin țară cu doi delegați din Republică. Din vorbă-n vorbă, la un

moment dat mă invită în camera lor de hotel „să servim ceva”. Le zic că voi veni să bem un pahar și ei precizează. „Boii beau apă. Noi servim”. Nu vă mai spun cum am mîncat direct pe ziarul așternut pe un taburet parizer cu pîine, roșii și pateu ca atunci cînd eram copil și am băut votcă direct dintr-o cutie de carton cu vrană. Cu ocazia asta, le-am lămurit problemele pe care le aveau cu privire la diferențele de vocabular dintre ei și noi. Că de ce la ei se zice „lift” și la noi „ascensor”, că ce legături sînt între istoria lor și a noastră, că limba e moldovenească, nu românească etc.

Am luat-o băbește, și le-am explicat că, după capul meu cel prost, cei 50 de ani de rusificare i-au obligat săși păstreze limba română din anii ocupației, adică ʼ40, limbă al cărei lexic a fost influențat de rusismele din jur. Apoi, limba nu e moldovenească, ci românească, atîta timp cît noi ne folosim de ea ca să dialogăm și ne înțelegem perfect, doar că Stalin și urmașii lui trebuiau să ofere o nouă identitate poporului ocupat și să-l rupă de rădăcina sa românească. Din teritoriu i-au rupt cu ajutorul ucrainenilor, care și-au dorit Bugeacul și nordul Bucovinei și le-au primit.

După vreo oră și ceva de povești, oamenii își lămuriseră o grămadă de probleme și cred că au dat deoparte propaganda sovietică cu care aveau plin capul. Pe ei îi lămurisem, dar doi ani mai tîrziu, cu ocazia ultimei mele călătorii la Chișinău, un taximetrist mi-a zis că el se simte moldovean și că nu are nici un chef de unire cu România... crainica rusă surîdea dintrun colț al ecranului...

Fasciștii români În sfîrșit, călătoresc în vara lui 2019 în Ucraina, la Tarutino, oraș aflat în Bugeacul pomenit mai sus.

Gazda noastră – o doamnă care vorbea engleză, germană și un pic de moldovenește. La explicația mea că e tot aia, s-a declarat mirată și m-a contrazis elegant. Ca să ajungem acolo a trebuit să traversăm Republica Moldova. Față de 2010, cînd ajunsesem acolo prima dată, se mai reparaseră drumurile, orașele mai scăpaseră de acel „gri” sovietic, parcul de mașini se mai înnoise, lucrurile arătau mai bine. Am ajuns întrun final la granița cu Ucraina, de la punctul de trecere moldovean Basarabeasca. Ironie a sorții, mergeam pe pămînturi românești și trebuia să trec vămi... pînăntr-o zi...

Aici, militari fioroși cu armele de asalt la vedere în bandulieră, ne controlează microbuzul, actele și, întrun final, ne dau drumul. Trecem dincolo în localitatea Serpneve și începem drumul de 24 de kilometri spre Tarutino. La început, am mers pe pămînt (că de unde asfalt), printre niște găuri imense, astfel încît viteza maximă nu era mai mare de 30 de kilometri pe oră.

Cînd apăru asfaltul era tot spart și denivelat, astfel încît ne legănam cu mașina prin gropi de zici că eram pe marea furtunoasă. Am ajuns la cazare după 45 de minute cu motorul în punctul nu de fierbere, ci de evaporare, și cu ambreiajul leșinat total de la atîta solicitare.

La pensiune toate bune și frumoase. Am ieșit să mă plimb prin sat. Desigur, în parcul central trona regulamentar monumentul soldatului sovietic. În rest, sărăcie, mașini Lada vechi, bere ieftină și cam atît.

Partea interesantă avea să vină a doua zi cînd, vizitînd școala din localitate, am studiat cu mult interes panourile din istoria locală unde scria despre fasciștii români care au venit peste ei și le-au ocupat pămînturile strămoșești instaurînd un regim terorist pînă cînd ei,

cu ajutorul armatei ruse, și le-au recuperat. Ei bine, asta m-a pus pe gînduri atunci, fiindcă dacă asta era politica oficială a statului ucrainean, atunci vă imaginați probabil că generații întregi ne consideră și acum niște agresori nenorociți și niște fasciști, iar noi le-am dat și Patriot și cîte și mai cîte...

Cînd am plecat înapoi în România la punctul de frontieră ucrainean am descoperit în comandantul acestuia pe soțul gazdei noastre. Moldova ni s-a părut a fi la nivelul Germaniei față de ce găsisem în Ucraina, iar România – un fel de SUA...

Concluzii: Ce vreau să spun cu toate astea? Că influența rusă e încă puternică acolo, că referendum-ul moldovean a fost un eșec fiindcă a fost făcut prea devreme și că Ucraina nu e deloc mîța blîndă care pare în relația cu noi. Ca să-i convingi pe moldoveni să-și dorească UE și unire cu România, trebuie să le crești nivelul de trai și, prin comparație cu vremurile de acum, cele de pe vremea Imperiului Sovietic să nu mai fie atractive. Ca să reformezi sistemul ai nevoie de ani de muncă și de răbdare, de educarea copiilor în spiritul civilizației românești, nu al celei ruse.

Doamna Maia Sandu a greșit fundamental vorbind despre democrație, drepturi, occidentalizare, capitalism, în timp ce interzicea televiziuni și partide politice, fiindcă nu a făcut altceva decît săși servească pe tavă adversarii politici cu motive de a o combate. De asemenea, greșeală mare de tot să convoci acest referendum cînd e clar că mai mult de jumătate din cetățenii moldoveni sînt cu rușii, dar își doresc pașaport românesc doar ca să poată munci și trăi în UE. Să poată cîștiga bani frumoși acolo.

Atît. Nu-i interesează pe ei conceptele politice ale UE, ci strict banii necesari familiilor lor rămase în republică.

Prin urmare, unirea Moldovei cu România e departe, fiindcă noi nu avem capacitatea de a gestiona problemele sociale, politice și infracționale de acolo și nici pe cea economică de a-i susține. Dacă vrem unire trebuie să devenim un stat solid, bogat, cu legi clare, care să poată rezolva singur problemele fraților de peste Prut. Unirea în cadrul UE o să fie cam la nivelul celei dintre Ungaria și Transilvania: investiții maghiare peste tot, ajutoare financiare de la Guvernul maghiar către primăriile din România, turism masiv, ori noi nu asta ne dorim. Ca să fiu cinstit, nu sînt foarte sigur că există un procent majoritar de români care să vrea unirea cu Moldova, deși e clar că noi ne-o dorim mai mult ca ei.

Mai e mult pînă Moldova va putea ajunge la nivelul la care să poată intra în Uniunea Europeană și mai e și mai mult pînă cînd Ucraina se va civiliza suficient ca să facă acest pas, fiindcă influența Rusiei plutește în aer. Încă. Firesc, pînă la urmă, ținînd cont că vorbim de două republici ale fostului imperiu.

RM

17

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

U N p un c t d e v e d e r e

Harris sau Trump? Imposibil de spus

Campania electorală din SUA intră în ultima săptămînă fără să existe un favorit clar, oricare dintre cei doi candidați avînd șanse să fie viitorul președinte. Sînt foarte multe date, sondaje și interpretări ale cifrelor, dar toate sugerează o luptă extrem de strînsă în șapte state federale, acolo unde diferențele dintre cei doi sînt sub două procente într-un sens sau celălalt.

Primele rezultate și estimări ale votului din statele cheie vor rula pe ecranele televizoarelor, laptopurilor și telefoanelor mobile, miercuri, 6 noiembrie, începînd cu două noaptea, ora României. Pînă atunci nu vor exista suficiente voturi numărate și proiecții făcute prin exit-poll-uri astfel încît o agenție de știri, un mare ziar american sau un important post de televiziune să poată face vreo predicție în ce privește cîștigătorul în unul din cele 7 state cheie, care vor decide viitorul președinte al SUA: Michigan, Wisconsin, Pennsylvania, North Carolina, Georgia, Arizona și Nevada.

Cu zece zile înainte nu există niciun indiciu în ce privește cîștigătorul. Sondajele de opinie anunță o cursă strînsă, mult mai strînsă decît în urmă cu patru ani, atunci cînd Joe Biden a început ziua alegerilor ca favorit și, în final, a cîștigat. Comparînd media sondajelor de acum cu cele din urmă cu patru ani și folosind ca referință rezultatele finale din 2020, deși Kamala Harris e încă în față în cîteva state cheie, Donald Trump ar avea prima șansă. Dar există multe discuții în ce privește eroarea studiilor sociologice, schimbările demografice, dar și impactul candidaților asupra electoratului.

Kamala Harris este femeie și o persoană de culoare. Chiar dacă nu apar în sondaje, misoginismul și rasismul unor alegători nu pot fi scoase din discuție.

Pe de altă parte, nu se cunoaște impactul pe care-l va avea mișcarea feministă împotriva deciziei Curții Supreme de a limita posibilitatea de întrerupere a sarcinilor nedorite, lăsînd statele federale să decidă dacă interzic sau nu avortul.

Subestimarea lui Trump Evoluția candidaților în campania electorală mode­ lează decizia alegătorilor, iar profunzimea acestui proces nu e surprinsă în întreaga sa amploare de sondajele de opinie. Multă lume se întreabă în favoarea cui va fi eroarea din aceste cercetări sociologice. În această săptămînă, două sondaje importante au ieșit cu rezultate con­ tradictorii. E adevărat, unul a apărut la începutul săp­ tămînii trecute, e vorba de New York Times/ Siena, care a anunțat egalitate la nivel național între cei doi candidați.

Cel de-al doilea a fost publicat duminică. E vorba de sondajul realizat de ABC News/ Ipsos și care anunță că Harris are patru puncte procentuale în fața lui Donald Trump la votul popular.

Cu toată posibilitatea de a apărea mutații majore în opțiunile alegătorilor, e

greu de presupus că democrata Kamala Harris, întrun sondaj e la egalitate cu Trump, iar în altul are un avans de patru puncte procentuale. Undeva există o eroare, iar candidatul care va beneficia de ea va ajunge președinte. Trebuie spus, de asemenea, că atît în 2016 cînd a cîștigat, cît și în 2020, cînd a pierdut, Donald Trump a fost cel subestimat în sondaje. În ambele scrutinuri a luat mai multe voturi decît estimările anterioare, indiferent dacă a cîștigat sau a pierdut. În condițiile în care și de această dată va fi subestimat, va avea prima șansă. Pe de altă parte, unii sociologi consideră că multe institute au devenit mult mai atente și tendința lor a fost să dea predicții „conservatoare”, așa că exista posibilitatea să apară o subestimare în sens invers, a candidatei democrate.

Patru criterii pentru ultima săptămînă „Kamala Harris și Donald Trump sînt la egalitate în ceea ce privește votul popular, 48 la sută la 48 la sută, potrivit ultimului sondaj național realizat de The New York Times și Siena College, în timp ce Harris se luptă pentru a obține un avantaj față de Trump cu un electorat care pare divizat…”, au scris jurnaliștii de la New York Times.

Conform unor calcule statistice, un candidat democrat, pentru a cîștiga numărul necesar de 270 de lectori, învingînd în statele cheie, are nevoie de o diferență de peste patru procente în ce privește votul popular.

Egalitatea prezentată de sondajul menționat in­ dică iarăși o posibilă victorie a lui Donald Trump.

„Comparativ cu începutul acestei luni, Harris și-a recîștigat avantajul în rîndul hispanicilor și și-a mărit susținerea în rîndul femeilor, rămînînd în același timp puternică în grupurile principale de votanți, inclusiv în rîndul persoanelor de culoare. Trump avansează în zonele rurale și în rîndul bărbaților albi care nu au absolvit o facultate și este competitiv în rîndul bărbaților tineri”, se arată în comentariul postului de televiziune ABC News la sondajul realizat împreună cu Ipsos, în care, la nivel național, Harris conduce cu 4 puncte procentuale.

Acest tip de conflict se regăsește în toate sondajele și comentariile specialiștilor din SUA, indicînd imposibilitatea de a anunța un favorit în alegerile din 5 noiembrie.

Pentru a da totuși un diagnostic celei mai importante curse electorale din lume, prezint patru criterii care intră în joc la aceste alegeri și pe cine favorizează fiecare: Criteriul sondajelor de opinie: Trump e favorit; Apropierea celor doi candidați indică faptul că fostul președinte are o cale să se întoarcă la Casa Albă; Criteriul forței campaniilor electorale: Harris e favorită. O campanie puternică poate întoarce rezultatul alegerilor în următoarea săptămînă.

Criteriul sistemului politic: Harris e favorită. La nivelul instituțiilor din SUA există o mare îngrijorare că Trump se poate întoarce în poziția de președinte și pune în pericol democrația americană. Există o alianță între democrați și republicanii moderați, iar ea o poate favoriza pe Kamala Harris.

Criteriul elementului surpriză: Trump e favorit.

Se poate întîmpla ceva, poate fi o reacție puternică în interiorul societății americane, o nemulțumire, o revoltă nedetectată în cercetările sociologice care-l poate duce pe Trump la victorie. Atît în 2016 cît și în 2020, acest tip de reacție a existat într-o măsură mai mare sau mai mică.

Cotele pariurilor au fost distorsionate S-a discutat mult despre cotele pariurilor și faptul că acestea sînt mai precise ca sondajele de opinie. În acest moment, media cotelor, publicată de Real Clear Politics este șocant de favorabilă lui Donald Trump, acesta conducînd cu 61 la 38.

Conform Wall Street Journal, piața pariurilor a fost influențată de o investiție de cel puțin 30 de milioane de dolari, realizată în pariuri mai mici, zilnice, la toate casele, pro Trump, care au schimbat raportul de forțe dintre cei doi candidați.

Stabilirea cotelor pe un eveniment se face, în mod automat, printr-un algoritm ce calculează raportul dintre sumele pariate pe un concurent sau celălalt. Nu există niciun alt criteriu. Dacă mai mulți jucători pariază pe o echipă decît pe cealaltă, într-un meci de fotbal, aceasta automat primește o cotă mai mică, devenind favorită.

Cu zece zile înainte de alegeri nu există un indiciu despre cine va fi noul președinte. Cursa va fi extrem de strînsă, iar cîștigătorul se va stabili, cel mai probabil, de la zecimi la două procente diferență în unele din statele cheie.

Emilian Isailă (Spotmedia.ro)

18

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

BELLA ITALIA (VII)

Dezvoltarea orașului de la un sat sărac de pescari la o destinație turistică celebră și foarte căutată a avut loc datorită dezvoltării industriei turismului, oamenii venind aici să vadă frumusețile naturale ale locului. Închei spunînd că peste tot cresc lămîi, portocali și măslini pe care le putem cumpăra din piață.

Dacă tot era ultima noapte am zis să vizităm și localitatea ce ne fusese gazdă bună vreme de două nopți. Amalfi în sine nu e vreo mare șmecherie de oraș. Peisajul natural căruia i se integrează îi conferă farmecul. Este așezat pe o cîmpie străjuită de port și de mare și mărginită de pereții abrupți ai unei văi săpate în stînca munților Lattari. Centrul istoric este dominat de un Dom amplasat la capătul unei scări monumentale. Catedrala sau Dom-ul, cum i se mai spune, are hramul Sf. Andrei, ale cărui moaște le și deține. Construcția sa începe în Secolul IX d.Chr., dar i s-au adăugat de-a lungul vremurilor decorațiuni arabe, gotice, renascentiste și baroce, culminînd în Secolul XIX cu o fațadă normando-arabo-byzantină.

Catedrala include basilica din Secolul IX. Tot aici se află, cum spuneam, moaștele Sf. Andrei, care au fost furate în 1202 de la Constantinopol de invadatorii celei de-a patra cruciade, care nu s-au sfiit să ucidă și să jefuiască creștini, sub protecția Bisericii Catolice.

Clopotnița catedralei a fost construită între Secolele XII și XIII în fața primei biserici. Are în vîrf o coroană elaborată, decorată cu marmură și majolică în stil arabo-normand, așa cum multe biserici din Italia acelor vremuri aveau. În 1861 o parte a fațadei se prăbușește permițînd reconstruirea sa de către arhitectul Errico Alvino. În interiorul bisericii vom găsi un crucifx de lemn datat în Secolul al XIII-lea și un altul din sidef adus din Țara Sfîntă este așezat la dreapta ușii din spate. Marele Altar din nava centrală este construit pentru sarcofagul Arhiepiscopului Pietro Capuano (mort în 1214). Deasupra altarului se află pictat de Andreea dell Asta „Martiriul Sf. Andrei”. Tavanul casetat datează din 1702 și picturile redate includ Biciuirea, Crucificarea Apostolului și Miracolul de la Manna. Arcul triumphal este susținut de două coloane egiptene avînd adugate două coloane solomoniene (răsucite) și două amvoane din Secolul al XII-lea.

De la catedrală am pornit într-o plimbare pe toate străduțele pentru a ne delecta cu farmecul locului.

Seara, un limoncello, o porție de paste și la somn. A

Biserica Sf. Clara, Assisi

Assisi

doua zi aveam de parcurs drum lung spre Roma.

Mai exact, lîngă Roma, în localitatea Grottaferata, lîngă Frascatti. Acolo urma să ne cazăm la Vila Grazzioli.

Mai întîi aveam să mergem la Assisi, la nord de Roma, fiindcă, vorba poveștii, de auzit auzisem de Assisi, dar de văzut nu-l văzusem. Înainte să vă povestesc despre Assisi Domul din Amalfi trebuie să mă reculeg o țîră și să recapitulez ce mă impresionase pînă atunci, cronologic: Vila Grazzioli Pompeii (mai precis țeava din zidul casei), Costiera Amalfitană cu peisajele ei absolut neomenești, templele din Paestum… Ei bine, nu sînt obiective de neglijat, dar ceea ce avea să urmeze îmi va răsturna toate clasamentele de pînă atunci.

Am pornit la drum de dimineață. Ca să ajungem în oraș, Waze-ul ne-a dus prin niște scurtături de ni s-a făcut rău, cățărate pe dealuri, pe tot felul de drumuri înguste de țară, care treceau prin boscheți și urcau dealul pieptiș. Ăla a fost momentul cînd am început să mă gîndesc să mă întorc la Google Maps. Aveam să o fac un an mai tîrziu în Toscana. Dar să nu anticipez.

Am parcat mașina și am luat-o pe jos Totuși faima acestui oraș o dă Sfîntul Francisco pentru a intra printr-una dintre porți în orașul unde de Assisi, fondatorul ordinului călugăresc catolic al s-a născut și a trăit Sf. Francisc de Assisi, fondatorul franciscanilor.

Francisco se naște la sfîrșitul anului ordinului călugăresc ce-i poartă numele. Eram pe la 1181 ca fiu al unui bogat negustor. Astfel, va prelua finalul călătoriei și nu ne-am așteptat la ce aveam să afacerea tatălui său pînă în anul 1204, cînd, după ce vedem. Dacă ai cît de cît habar de arhitectură ar trebui respinge în mod brutal un sărac, a luat hotărîrea de să mergi la Assisi, unde este o expoziție în aer liber de a nu mai repinge niciodată cererea cuiva care i-ar fi arhitectură barocă, gotică, romanică și neoclasică.

Am ajuns la poarta orașului și am intrat. Nu mi-am cerut ceva în numele lui Dumnezeu. Aceasta vine dat seama decît după vreo cinci minute că ceva nu e în după momentul în care este luat prizonier pentru că ordine: casele și pavajul erau făcute din același fel de participase la un război împotriva orașului Perugia. Se piatră, care dădea senzația că se prelungea de pe pereți întoarce acasă, iar în 1205 pleacă alături de prieteni pe străzi învelind totul. Asta a fost o primă reacție. Nu spre o nouă bătălie la Spoleto. Pe timpul călătoriei pot continua povestea pînă nu vă spun, pe scurt, de ce e aude în somn o voce care-l întreabă unde merge. În urma răspunsului său vocea l-a întrebat dacă socotea important Assisi în Italia și în lume și care e istoria lui.

Assisi a văzut multe momente importante din istoria mai folositor să-l urmeze pe stăpîn sau pe servitor. „Pe Italiei. Civilizația umbră, cea etruscă, perioada romană, stăpîn” – a răspuns Francisc prompt. „Atunci de ce îl creștinarea ce are loc în Secolul III prin strădania cauți pe servitor în locul stăpînului”. Francisc rămîne episcopului martir Rufin, invazia ostrogoților din 541 și înmărmurit și întreabă mai departe: „Ce vrei să fac?”.

552, ocupația carolingiană, anexarea orașului la ducatul „Întoarce-te – veni răspunsul – întrucît prin lucrarea de Spoletto, epoca libertății comunale din Secolul XII, mea se va înfăptui viziunea ta în mod spiritual”. perioada luptelor contra orașului Perugia din Secolele Francisc se întoarce acasă imediat. Urmează o nouă XII-XIV, încorporarea în statul pontifical din Secolul viziune, care-l determină să rupă legăturile cu tatăl său XVI, situație ce a durat pînă în 1860, cînd Umbria a fost și cu viața de pînă atunci și să devină călugăr. Restul anexată Italiei. Acum, Assisi este reședință episcopală, poveștii se cunoaște și nu am să insist. apar­ține provinciei Perrugia și numără 30.000 de locuitori.

Continuîndu-ne plimbarea prin Assisi ne-am oprit la Biserica Sf. Clara, ce aparține mînăstirii înființate în anul 1257, la trei ani după moartea sfintei și la un an după canonizare. Pînă atunci, maicile clarise erau găzduite la St. Damiano. Biserica dedicată Sf. Clara a ocupat locul bisericii Sf. Gheorghe, unde Sf. Francisc a fost înmormîntat inițial. Exteriorul clădirii alternează pietre roz și albe avînd drept suport contraforți masivi pe ambele părți. Interiorul este decorat similar cu cel superior al Basilicii Sf. Francisc, avînd o singură navă ce se termină cu un transept și o absidă poligonală pentru altar. O galerie trece prin tot perimetrul bisericii, deși aici este la același nivel cu capitelurile coloanelor.

Pe partea de sud a navei, Capela Crucifixului și Capela Sacramentului au făcut parte odinioară din fosta biserică a Sf. Gheorghe, unde Papa Grigorie al IX-lea l-a canonizat pe Sf. Francisc în 1228. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Concepte esențiale în afecțiuni oculare

Tot mai mulți oameni suferă de afecțiuni oculare, ceea ce duce la o scădere masivă a calității vieții. Pe lîngă terapiile oferite de medicina clasică, medicina alternativă, energo-informațională, propune terapii personalizate, bazate pe energie și, la nevoie, completate cu fitoterapie sau homeopatie.

Degenerarea maculară, umedă sau uscată, dere­ glările de vedere, mai ales Post-Covid, ochii obosiți, ochii roșii, durerea oculară atrag după sine o dereglare metabolică locală. Degenerscența maculară se dez­ voltă încet, dar pînă în acest moment nu a putut fi tratată eficient de medicina clasică. Degenerescența maculară, care duce rapid la reducerea vizibilității, și în care medicina clasică a obținut rezultate, este degenerarea de maculă umedă.

Cauzele care duc la degenerscența maculară sînt multiple: lumina solară, metabolismul dereglat, predispoziția genetică, un psihic suprasolicitat. O cauză are prioritate în cazul degenerării de maculă: funcționalitatea scăzută a pigmentului epitelial, care se află în retină, și care are rolul de a elimina rezidurile metabolice, ca atare se adună niște depuneri care împiedică alimentarea retinei. În cazul degenerării de maculă umedă, o reacție ar putea fi dezvoltarea unor noi vase sanguine, care pot lăsa umiditatea să pătrundă pe retină și deregla celulele. În aceste situații, medicina clasică intervine

cu injecții care au rolul de a împiedica formarea de noi vase de sînge. Se produc dereglări în centrul vederii, lucrurile pe care ne fixăm privirea apar încețoșate, iar în cazul unei degenerări de maculă avansată acestea chiar nu se mai văd. Marginile imaginii se văd, dar nu întotdeauna clare. În cazul degenerescenței maculare umede, medicina clasică aplică injecții care au rolul de a stopa formarea de noi vase de sînge. Cu alte cuvinte, degenerarea maculară umedă este transformată în degenerare maculară uscată.

Anumite injecții au efecte adverse precum: palpitații sau chiar infecții ce pot duce la orbire. Se practică și tratamente cu laser sau operative. Cu alte cuvinte, degenerarea de maculă uscată nu poate fi tratată la ora actuală, cu rezultate optime.

Terapiile pe care le oferă medicina energoinformațională sînt personalizate, după o diagnosticare energetică a întregului organism.

Se începe cu o terapie de detoxifiere și echilibrare metabolică a ochilor și a întregului organism. Dacă ochii sînt obosiți, încețoșați, curg, iar pleoapele se lipesc, reglarea tensiunii oculare, a lentilei, înțepături, autoreglarea ochilor, reglarea retinei, reglarea și curățarea de toxine a nervului optic, repunerea circulației

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (36)

Ideea transformării ro­manelor lui Fleming în benzi desenate era bună, totuşi seria a fost întreruptă în 1963. Motivul este cît se poate de prozaic: s-a terminat şirul roma­nelor ce slujeau drept materie primă.

Episoadele de benzi desenate au fost reluate în 1964, prin prelu­crarea romanului Bărbatul cu pistolul de aur. De data aceasta autorul desenelor şi al textului era James Lawrence, cunoscut ilustrator american, un veteran al genului. Succesul nu s-a lăsat aşteptat, astfel că ilustraţiile au cîştigat în cele din urmă pînă şi admiraţia lui Fleming. Prin urmare, scri­itorul şi-a dat acordul pentru publicarea sub formă de benzi de­senate a romanelor anterioare.

Pe la mijlocul anilor ’60 desenele cu James Bond au fost reali­zate şi de Jaroslaw Larry Horah, ilustrator de origine ruso-cehă, care îşi începuse cariera ca portretist. În continuare, au apărut peri­odic, în paralel cu premiera noilor filme cu James Bond, benzile ilustrate din seria Marvel Movie Special fiind realizate de Marvel Comics.

Romanele lui Fleming, precum şi ecranizările acestora reprezin­tă lumi perfecte pentru eroi aflaţi departe de realitate, a căror exis­tenţă este motivată de atracţia publicului faţă de eroii de acţiune. Cu siguranţă acesta este un motiv important pentru care milioane de oameni i-au descoperit cărţile şi au savurat aventurile agentu­lui 007. Adevărul este că nimeni şi nimic nu 1-a împiedicat pe James Bond să devină un erou celebru în întreaga lume.

Nu e de mirare, deci, că romanele lui Fleming au trezit interesul producătorilor de film. După apariţia lui Casino Royale, pro­ducătorii Charles K.Feldman şi Gregory Ratoff s-au asociat şi au cumpărat drepturile de ecranizare ale romanului pentru a turna un film de o oră, acesta urmînd a fi difuzat de postul de televiziu­ne ABC. Rolul titular i-a fost încredinţat lui Barry Nelson care este, astfel, primul actor care l-a interpretat pe James Bond. Filmările au fost realizate într-un studio, pe peliculă alb-negru şi nu a interesat pe nimeni, în afara fanilor James Bond.

La scurt timp a apărut o nouă ofertă de ecranizare, din partea societăţii de televiziune NBC, reprezentată de Henry Morgenthau. S-au început tratativele pentru producerea unui serial de televizi­une pe baza celei de-a treia cărţi James Bond, Moonraker. (va urma) MISTERELE LUMII

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (3)

James Bond este specialist în diferite tehnici de ucidere, s-ar pu­tea spune că este de neîntrecut în acest domeniu, fiind un adevărat artist al crimei.

Este întruparea puterii absolute şi totodată a liber­tăţii personale nelimitate.

Bond nu este doar necruţător, rece şi hotărît; îi plac riscul, peri­colul, aventurile, războiul nervilor.

Fleming îl prezintă pe Bond ca fiind şi seducător, fermecător, simpatic, cucerind cu un zîmbet şi o naturaleţe desăvîrşită inimile reprezentantelor sexului frumos, un bărbat care bea Martini cu votcă, dar este în acelaşi timp un vechi prieten al sticlelor de Chivas Royal, un maestru în prepararea cocktail-urilor, un campion absolut al inteligenţei. Gu alte cuvinte, James Bond are o personalitate complexă. însă acest lucru nu este de ajuns. Nu strică dacă, pe lîngă faptul că este înzestrat cu o personali­tate interesantă se naşte sub o constelaţie norocoasă. Nici în această privinţă nu se poate plînge Bond, căci a fost lansat pe piaţă în­tr-un moment în care nu avea concurenţă. Este adevărat că şi înain­te de apariţia lui, lumea romanelor de aventuri şi a poveştilor cu spioni era plină de eroi de acţiune, dar la începutul ariilor ’50 lipseau personajele permanente, care să pună o personalitate bo­gată în slujba unui singur scop: delectarea cititorilor cu un personaj familiar.

Romanele lui Fleming s-au impus rapid în cadrul literaturii de consum, clasîndu-se cu mult înaintea altora, aparţinînd unor au­tori care promovau acelaşi gen literar.

Creaţia lui Ian Fleming s-a bucurat de un imens succes. Roma­nele sale au fost redate ca benzi desenate în ziarul londonez The Daily Express. Primul roman, Casino Royale a apărut în acest cotidian în 1957, autorul celor 139 de episoade de benzi desenate fiind John McLushy. Au urmat: A trăi şi a muri, Diamante pentru eternitate, Din Rusia, cu dragoste şi Dr. No. La acesta din urmă a colaborat şi Henry Garnmide. În 1962, după ce Sean Connery a interpretat magistral superspionul în Dr. No, Mc Lushy şi-a modificat personajul, conferindu-i trăsăturile fizice ale actorului.

oculare și reglarea funcționalității ficatului în legătura sa energetică cu ochii sînt pași esențiali în terapii.

Ochii sînt legați de funcționalitățile fizice și chimice ale corpului. Fiecare terapie trebuie să fie coordonată cu funcționalitatea întregului organism. Mai mult, în ultimul timp avem posibilitatea să intervenim, prin terapii de biogenerare cu amplificatori, pe o susținere mai mare a terapiilor oculare. Echilibrarea și curățirea de toxine a meridianelor și chakrelor energetice este unul din pașii pe care se focusează terapia.

Terapiile sînt personalizate, conform informației energetice a pacientului. O terapie modernă, fără efecte secundare, destinată atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Bai! 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Dolofan – Unele care coc ceva rău; 2) Îngrădirea comerțului – Cel puțin; 3) Zbenguială în apă; 4) Intră în obicei – Prinse la vinclu – Cuib de colibri!; 5) Figură echilaterală – Nu-i tot una – A înghiți pe nemestecate; 6) Fricos în sinea lui! – Berbec castrat; 7) Poet român (Traian) – O viață de om; 8) Bucală – Curățatul viilor; 9) Pietroi – Are un rol dublu; 10) Gol imens! – Fundamentalist afgan.

VERTICAL: 1) Flori timpurii – Scobiți la interior!; 2) Primele absențe! – Plin de veselie; 3) Bun de sămînță – Cu mască și fără mască; 4) Figră impusă la cal – Pachet mare de mărfuri; 5) Folosită la călcat – Plasă pentru fîțe; 6) Oprite din acțiune – Puse la cale!; 7) Șef la strungă – Nu sînt în vigoare; 8) A nu avea la inimă – Cuvinte de foc; 9) Stare de ebrietate – Bătută la spectacol; 10) Primele emoții! – Artist de operă care nu cîntă.

DICȚIONAR: UBA; OBI GH. ENE Dezlegarea careului ,,OCHIUL MAGIC” 1) INCET – PISC; 2) NALT – CANTO; 3) CI – EMA – CAM; 4) APARATA – RP; 5) T – SARACITE; 6) UNITARA – ET; 7) S – MACATURI; 8) ASI – ITIT – T; 9) TALON – SACI; 10) ANALIST – AE.

20

George Simion: „Voi fi președintele celor mulți!”

Vineri, 25 octombrie, la ora 00:00 s-a dat oficial startul campaniei elec­torale pentru alegerile prezi­ dențiale. Respectînd cadrul legal, am lipit primul afiș pe un panou din București.

Afișul principal este un angajament față de români. Voi fi președintele celor mulți! Al doilea afiș este un mesaj clar pentru turul doi al alegerilor prezidențiale: „George Simion este calea sigură pentru a scăpa de PSD”. PSD și „copiii lui Iliescu” ne-au ținut captivi într-un sistem corupt și România a stagnat timp de 35 de ani.

Adevărata cale sigură pentru România este să scăpăm de PSD și să punem capăt influențelor nefaste ale acestui partid care a trădat constant interesul național și al românilor.

Este timpul să ieșim din această buclă a eșecurilor. Singura cale sigură pentru o Românie prosperă este una fără PSD, fără cei care au condus, alături de PNL, USR și UDMR, țara în acest haos.

Viitorul României nu poate fi construit decît dacă ne eliberăm de umbrele trecutului! Împreună trebuie și o să construim o Românie în care cetățenii să fie respectați, în care tinerii să aibă oportunități reale, iar țara noastră să fie cu adevărat independentă și prosperă!

George Simion, Președintele AUR

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

RM

RM

21

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Politica europeană de migrație: renunțați acum!

Legat de articolul de la rubrica „Eticheta”, găsesc un punct de vedere diferit în ziarul European Conservative referitor la migrație, pe care-l redau mai jos.

Conform principiului subsidiarității, UE „intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii propuse nu pot fi atinse în mod suficient de către statele membre”. Cînd vine vorba de migrație, este clar că, după treizeci de ani, Uniunea este departe de a fi în cea mai bună poziție pentru a atinge aceste obiective – dimpotrivă. Nu are rost să pretindem altfel: politica europeană în această chestiune este un fiasco și a

devenit acum o problemă existențială de care poate depinde foarte bine soarta UE. Să fim sinceri, tragedia de la Solingen – un atac cu cuțitul comis de Issa al Hasan la un festival din 23 august 2024 – care a dus la închiderea granițelor germane sau la uciderea studentului francez de către un migrant ilegal, nu sînt, din păcate, puncte de cotitură, ci „doar” a nu știm cîta zguduire a unei cooperări neregulate și sinucigașe care trage în jos un întreg continent. (continuare în pag. 22) T.I

Musulmanii din Europa se confruntă cu „o creștere îngrijorătoare” a rasismului

ETICH

E TA

Vă prezint un punct de vedere al celor de la The Guardian, din Marea Britanie, despre problemele emigranților. Băieții aceștia habar nu au ce vorbesc, din punctul meu de vedere. Nu sînt rasist, nu am fost, nu voi fi, dar anumite puncte de vedere trebuie explicate. O să citez în continuare din articol și am să comentez unde consider că e cazul. „În 7 octombrie, oficialii s-au luptat pentru a controla o creștere a crimelor comise motivate de ură care vizează comunitățile musulmane și evreiești, de la o tentativă de incendiere a unei sinagogi din Berlin pînă la zeci de scrisori care conțineau amenințări și insulte trimise consiliilor și moscheilor

musulmane din Franța”. Evreii băgați la mjloc sînt așa pentru diversitate, că nimeni nu are nimic cu ei mai ales după ce le-a făcut tembelul de Adolf în anii ’40. Musulmanii sînt problema și nici măcar toți musulmanii, ci doar aceia care comit infracțiuni. „FRA, vorbind cu musulmanii din Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Spania și Sue­dia, a constatat că 47% au raportat că s-au confruntat cu rasism în cei cinci ani înainte de 2022, în creștere față de 39% în 2016“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

EDITORIAL

Națiunea română, la un pas de dispariție!

Motto: ,,Orice membru al Noii Ordini Mondiale care dorește să avanseze către cele mai înalte grade trebuie să renunțe la orice formă de religie”. (Jim Marrs - ,,Iluminati”) Nu știu dacă ați sesizat faptul că mai toți nemernicii care au ajuns în funcțiile de prim rang ale acestei țări, mai devreme sau mai tîrziu, s-au certat ca orbii în văzul întregii societăți. Amintiți-vă de scandalul dintre Geoană și Vanghelie, care și-au returnat niște ceasuri de colecție dăruite în timp. De reținut că acele ceasuri erau inscripționate pe cadran cu un ochi, similar cu ,,Ochiul care vede tot”, regăsit în vîrful piramidei reprezentînd sigla Noii Ordin Mondiale.

Tot la modul ,,Ia-ți jucăriile și pleacă!”, s-au făcut de bîlci și Kövesi cu Sebastian Ghiță, cînd și-au returnat cîteva statuete ce reprezentau niște bufnițe, dar rețineți că Bufnița Minervală – denumire provenită de la zeița romană Minerva – este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Noii Ordini Mondiale.

Ce mai, circ total, iar cel mai grav este faptul că mass-media, în proporție de 95%, întreține această stare de prosteală la nivel național. Ni se prezintă ceva, ce pare a fi adevărat, dar realitatea este cu totul alta. Spre exemplu, la 16 februarie 2016, administratorii site-ului Vigilant Citizen au scos la lumină informația conform căreia ,,în videoclipul «Tortura», realizat de frații Jackson în 1984, s-au utilizat o mulțime de simboluri de control mental, tipice pentru Iluminati”. Să fie, oare, acel videoclip o dezvăluire simbolică a vieții secrete a familiei Jackson, în special a celui mai faimos membru al ei, Michael? De fapt, și alte personaje publice, cum ar fi Rihanna, Madona, Lady Gaga, Katy Perry sau Beyoncé au contribuit la sporirea zvonurilor cu privire la infiltrarea Iluminaților în industria de divertisment.

Legat de aceste aspecte, este bine de știut că legendarul jurnalist și scriitor american Jim Marrs, în cartea sa, ,,Iluminati – societatea secretă care a deturnat întreaga lume”, atrăgea atenția asupra faptului că ,,multe semne făcute cu mîinile de Iluminați sînt adesea reproduse de cîntăreți, sportivi și chiar politicieni. Astfel, semnul victoriei, popularizat de Winston Churchill, cu degetul arătător și cel mijlociu formînd litera V, este un semn care produce umbra diavolului. Alt semn este cel realizat prin unirea vîrfului degetului mare cu vîrful degetului arătător – despre care se spune că simbolizează «nevinovatul» OK, dar prin care celelalte trei degete formează cozile celor trei cifre care reprezintă numărul biblic al Anticristului – 666”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

RM

Politica europeană de migrație: renunțați acum! de a solicita azil în Polonia! Statele menționate fac

tocmai a anunțat că va suspenda temporar dreptul

(urmare din pag. 21) De cînd Uniunea a început să gestioneze fluxurile de migrație, cîte bărci improvizate au traversat Mediterana spre Lampedusa, insulele grecești sau insulele Canare? Cîte atacuri sau crime teroriste au fost comise în Europa de către migranți ilegali? Cîți falși refugiați au ignorat Convenția de la Geneva pentru a intra și a rămîne fraudulos în Europa? Cîte victime ale traficului de carne vie au fost exploatate și cîte ordine de deportare au fost ignorate? Am pierdut socoteala. Dimpotrivă, liderii europeni par a fi fataliști cu privire la aceste realități, în timp ce cetățenii trag un semnal de alarmă ori de cîte ori au șansa de a-și exprima furia la urne. Este o schizofrenie insuportabilă, iar Pactul european privind migrația nu va fi altceva decît epilogul unui eșec previzibil.

Desigur, nu totul trebuie criticat: Europa se poate mîndri că a creat baze de date utile precum Eurodac, VIS și SYS. Zona Schengen rămîne o realizare de care majoritatea europenilor rămîn atașați, iar o serie de fonduri europene sprijină acțiunile naționale în vremuri bune și rele. Dar, în afară de asta, realitatea este jalnică: sistemul de azil este un dezastru – o sursă de tensiune între state și o binefacere pentru contrabandişti. Politicile de reîntregire a familiei sînt uluitor de laxe; controlul la frontieră este complet îngreunat de o obsesie pentru drepturile omului denaturate; politica de returnare a imigranților ilegali este o vastă înșelăciune; iar agenția Frontex a fost transformată într-un organism care, în loc să ajute statele să controleze frontierele, le monitorizează în timp ce fac acest lucru.

Asta ne determină să ne întrebăm: cine să fie vinovat pentru această catastrofă? Un Parlament care legiferează pentru ONG-uri, complet deconectat de

opinia publică europeană? O Comisie care nu ține cont de chestiunile suverane și a cărei părtinire pro-migrație este din ce în ce mai evidentă? State membre care se eschivează de la responsabilitățile lor delegîndu-le în Europa? O Curte de Justiție dogmatică, obsedată de drepturile individuale și care promovează fără încetare erodarea competențelor naționale? Toate aceste întrebări conduc la aceeași concluzie: prin încălcarea flagrantă a principiului subsidiarității, UE pur și simplu nu este în măsură să ducă la îndeplinire o politică de migrație eficientă care să fie aliniată cu așteptările cetățenilor europeni.

O naționalizare a politicii de migrație este acum inevitabilă și, din fericire, a început să apară pe agendele politice. Olanda a cerut-o oficial. Ungaria – care, într-o hotărîre îngrozitoare a Curții, a fost recent amendată cu 200 de milioane de euro, însoțită de o penalizare zilnică de 1 milion de euro – a urmat exemplul. Bruno Retailleau, noul ministru francez de interne, și-a anunțat, de asemenea, dorința de a se elibera de directiva dezastruoasă „retur”, care permite, în mod ironic, opusul a ceea ce susține. Chiar și Donald Tusk, aliatul apropiat al lui von der Leyen,

această solicitare urgentă avînd în vedere un model foarte specific: Danemarca, care, deși este membru cu drepturi depline al zonei Schengen, nu este supusă sistemului european de azil și migrație. Celebrul „optout” obținut după un refuz categoric la Maastricht, este acum invidiat și cerut de alte țări.

Comisia a răspuns în grabă cu un refuz, invocînd necesitatea reformării tratatelor pentru a realiza acest lucru. Acest argument este discutabil din punct de vedere juridic, întrucît ar putea fi explorate și alte căi (adăugarea unui protocol, revocarea sau modificarea anumitor directive și reglementări), dar, în orice caz, procesul de modificare a Tratatelor a fost deja inițiat de Parlamentul European. Astfel, la orizont se profilează o oportunitate de a aduce la masă problema crucială a renaționalizării anumitor politici europene. Dar în timp ce statele membre așteaptă această reformă lungă și laborioasă, este imperativ să se găsească fără întîrziere alte soluții. Avînd în vedere amploarea dezastrului migrator, UE nu poate face decît să acorde o șansă statelor care doresc să-și recapete competențele în acest domeniu, începînd cu controlul la frontieră și azilul.

Nu este nimic revoluționar în această propunere.

Se numește Europa cu geometrie variabilă (cu mai multe viteze) și este la fel de veche ca integrarea europeană în sine. Avînd în vedere circumstanțele actuale, acest compromis ar putea foarte bine să fie singurul său colac de salvare. Este timpul să recunoaștem că atunci cînd Uniunea eșuează, statele trebuie să preia frîiele. Orice ar spune unii, Uniunea Europeană nu este o stradă cu sens unic. Acesta este ceea ce înseamnă subsidiaritatea și este descrisă în alb și negru în Articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Aruncă o privire; merită recitit.

atunci ce vor?

Musulmanii din Europa se confruntă „Femeile care poartă haine specifice religiei, cum ar fi au raportat, de asemenea, rate mai cu „o creștere îngrijorătoare” a rasismului mari debasmaua, discriminare pe piața muncii. Cînd a fost societatea europeană? Nu. Au tot felul de pretenții și

(urmare din pag. 21) „«Ceea ce vedem este că situația musulmanilor se înrăutățește. Devine din ce în ce mai complicat să trăiești ca musulman în UE», a spus Vida Beresnevičiūtė, co-autor al sondajului.

Ratele de discriminare raportate păreau a fi strîns legate de ascensiunea extremei drepte. În Austria, unde partidul pentru Libertate anti-imigrație (FPÖ) fondat de naziști a apărut recent drept cel mai votat partid, 71% dintre musulmani au raportat experiențe recente de rasism. În Germania vecină, unde Alternative für Deutschland anti-imigrație a cîștigat constant, 68% au raportat discriminare. În cele 13 state membre chestionate, 39% dintre musulmani au raportat discriminare pe piața muncii, 41% activînd în posturi pentru care erau supracalificați.

O treime dintre respondenți (35%) au declarat că au fost împiedicați să cumpere sau să închirieze o casă din cauza discriminării, față de 22% în

2016. «Fenomenele sînt omniprezente și persistente.

Amploarea este copleșitoare», a spus Beresnevičiūtė”.

Ce se fac ăștia de la The Guardian că nu înțeleg e faptul că unii musulmani nu muncesc, sînt agresivi, își impun modelul social și religios și nu vor să se integreze în societatea europeană care i-a primit de milă. În clipa în care creează probleme localnicilor ce se așteaptă să primească? Înțelegere și locuri de muncă? „Consecințele acestui rasism au fost cuprinzătoare și de lungă durată. Musulmanii au șanse mai mari să trăiască în sărăcie, să fie înghesuiți în locuințe supraaglomerate și au de 2,5 ori mai multe șanse să aibă contracte temporare. Respondenții musulmani au avut de trei ori mai multe șanse să părăsească școala devreme decît populația generală din UE. Deosebit de îngrijorătoare au fost experiențele tinerilor musulmani, a spus Beresnevičiūtė. Mai mult de jumătate dintre musulmanii născuți în Europa (55%) au declarat că s-au simțit discriminați rasial atunci cînd și-au căutat un loc de muncă în ultimii cinci ani, sugerînd că nu au fost tratați în mod egal, în ciuda faptului că au aceleași capacități lingvistice și calificări. «Este îngrozitor», a spus Beresnevičiūtė, care a remarcat că mulți musulmani au raportat o discriminare «suprapusă», deoa­ rece s-au simțit vizați de religia lor, precum și de culoarea pielii și de originea etnică sau de imigranți”.

Zic ei că sînt supuși rasismului și au șanse să trăiască în sărăcie. Dar vor să muncească? Vor să respecte regulile de la locul de muncă și din

vorba de femeile cu vîrste cuprinse între 16 și 24 de ani care poartă haine impuse de religie, rata raportată de discriminare a urcat la 58%. Puțini au simțit că este benefic să-și raporteze experiențele, doar 6% spunînd că au depus o plîngere sau au raportat despre un incident recent”.

Hainele impuse de religie. Păi eu cînd am fost în Maroc, țară musulmană, m-am supus regulilor. Ei de ce nu pot? Că nu-i lasă Allah? Foarte bine. Atunci să stea acasă sau să meargă acolo unde-i lasă. Ce caută aici? Ai venit aici, respectă regulile noastre, nu le schimba ca să le impui pe ale tale. „FRA a cerut statelor membre să pună în aplicare sancțiuni mai dure pentru discriminare și infracțiuni motivate de ură, precum și să colecteze date privind egalitatea, inclusiv despre originea etnică sau rasială, pentru a permite factorilor de decizie să stabilească obiective mai bune și să urmărească progresul. Spre deosebire de Regatul Unit, majoritatea țărilor UE nu colectează date de recensămînt privind diversitatea rasială sau etnică.

Sondajul publicat joia trecută urmează unui raport de anul trecut care a constatat că aproape jumătate dintre oamenii de culoare intervievați în UE au raportat discriminare, și un sondaj din iulie în care aproape toți respondenții evrei au raportat experiențe recente de antisemitism. Luate împreună, rapoartele sugerează că „rasismul și discriminarea rasială sînt un fenomen persistent în întreaga Uniune și că trebuie abordate diferit“.

Ca de obicei, noi sîntem ăia pedepsiți. Dar de ce? La noi acasă? Serios? Problema e simplă: vrei să trăiești la Roma, te comporți ca romanii. Nu? Stai acasă.

RM

23

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

Națiunea română, la un pas de dispariție!

(urmare din pag. 21) Acum ați înțeles cît de ușor poate fi prostit poporul cu televizorul, cu internetul, cu presa lipsită de curaj, obiectivitate și independență? Se spune că un om necredincios, bolnav și needucat devine oricînd și oriunde o slugă, un robot sau sclav, așa cum au ajuns românii în propria lor țară. Se mizează mult pe faptul că ,,frica băgată în oase, picătură cu picătură, este cea mai eficientă metodă pentru ca victima să accepte, chiar să implore să se supună” (Linda Anderson și Fritz Springmeier - ,,Formula Iluminaților folosită pentru a crea un sclav controlat mental nedetectabil”).

De reținut că tatăl Lindei – mai cunoscută cu numele Cisco Wheeler – a lucrat ca programator mental cu ,,Dr. Green”, despre care s-a aflat mai tîrziu că ar fi fost celebrul criminal de război Josef Mengele.

Linda Anderson a descris în cartea sa cum a fost supusă unui astfel de program chiar sub îndrumarea criminalului nazist. Autoarea cărții menționate a scris că ,,într-o bună zi, oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale”, constatări asemănătoare cu cele ale lui James Paul Warburg, din 1950: ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt”. Adică așa cum urla ca o descreierată Alinuța Gorghiu în Parlament: ,,Hai să cedăm suveranitatea țării Uniunii Europene!”.

Drept pedeapsă (a se citi premiu) că a încălcat grav Constituția prin respectivul îndemn, Alinuța a fost numită șefă la Justiție, ceea ce m-a făcut să scriu recent, în Revista ,,România Mare”, articolul ,,Justiția românească: un ospiciu scăpat de sub control!”.

Să revenim la planurile Noii Ordini Mondiale, care se înfăptuiesc pe repede înainte, fără ca omenirea să aibă vreo reacție consistentă, deși semnalele de alarmă au venit val după val. Nu s-a reacționat sub nici o formă atunci cînd, în 1856, premierul britanic Benjamin Disraeli a spus în fața Camerei Comunelor că ,,este inutil să se nege și este imposibil de ascuns că întreaga Europă este acoperită de rețeaua unei societăți secrete”.

Mai mult, în 1919, Charles Fort, în lucrarea sa, ,,Cartea osîndiților”, exprima următoarea concluzie: ,,Omul nu ese singur, aparține cuiva. Cred că sîntem o proprietate”. Iată și motivul pentru care au început să apară și semnale de alarmă de tipul: ,,Adevărata amenințare împotriva republicii noastre este Guvernul invizibil” (John F. Hylan, primarul orașului New York, în 1922) sau ,,Guvernanții, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărații conducători. Nu ei sînt cei care iau deciziile. Ei doar execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (H.G. Wells - ,,The Open Conspiracy).

Au fost și cazuri cînd globaliștii/ sataniștii / neomarxiștii /mondialiștii/ progresiștii... au reacționat dur împotriva celor care au avut curajul să le divulge planurile. Să nu uităm că, în 1963, la trei luni de zile după ce a spus că ,,peste tot în lume trebuie să facem față unei conspirații monolitice, nemiloase, bazată pe mijloace ascunse”, John F. Kennedy a fost asasinat.

După 6 ani, tatăl său, Joseph P. Kennedy a murit în mod misterios, după ce a declarat pentru ,,New York Times”: ,,50 de oameni conduc America, pentru că ei controlează circulația banilor”.

Referitor la astfel de asasinate la nivel înalt, putem adăuga și declarația lui Mimi L. Eustis, care a aflat de la tatăl său, Samuel Todd Churchill, fost membru al unui ordin secret care avea strînse legături cu Noua Ordine Mondială, că ,,președinții William Henry Harrison și Zachary Taylor au fost otrăviți pentru că au împiedicat planurile secrete ale Iluminaților”. Din fericire, președintele James Buchanan, otrăvit și el din același motiv, a scăpat cu viață.

Iată de ce Donald Trump are serioase bătăi de cap și, pentru că este ferm și radical, i-a trecut glonțul razant pe lîngă cap, iar globaliștii nu încetează să-l numească nebun, dictator sau extremist. La fel ca pe vremurile cînd trăia Corneliu Vadim Tudor, care

avea un crez de nezdruncinat: ,,Sus Patria, jos Mafia!”.

Greu de realizat, mai ales că toate instituțiile statului erau îngenuncheate de ,,caracatița” mafiei, ca și acum, iar mulțimea intrase într-o stare de apatie similară cu sinuciderea întregii nații. Cu toate acestea, Vadim știa că ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine/ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s spuma țării. Ce rușine!” (,,Lumea românească”).

Vadim era foarte bine informat privitor la țelul suprem al Noii Ordini Mondiale, și anume acela ca ,,Populația planetară să ajungă la doar 500 de milioane de oameni” (Ken Adachi, redactorul site-ului Educate Yourself), ceea ce susținea și Ted Turner, fondatorul CNN. Ce mai, Tribunul s-a îngrozit și cînd a aflat că ,,nimeni nu va intra în NOM dacă nu va jura că se va închina lui Lucifer” (David Spangler, fondator al curentului New Age), mtiv pentru care a lansat celebrul îndemn: ,,Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!/ Mă rog pentru voi, în vremuri infernale,/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale...”.

Acum să nu credeți că Gheorghe și Ion s-au ridicat instantaneu și stau treji continuu, cu parul în mînă. Nu, pe ei nu-i interesează ce va urma, ca, de altfel, pe toți cei din jurul lor. Unii își fac iluzii că vor scăpa în căsuța de la țară, cu provizii în cămară și bani la saltea. Alții se ascund sub umbrela unor formule de genul ,,Nu mă interesează, eu nu fac politică”, ,,Nu voi apuca să trăiesc astfel de vremuri” sau ,,Lăsați-mă cu prostiile astea!”.

Grav este faptul că mulți dintre acești sceptici au copii și nepoți pe care îi cresc ghidați de deviza ,,Eu l-am făcut, eu îl omor!”, deși reacția firească ar trebui să fie ,,Eu l-am făcut, pentru el sînt gata să mor!”. În concluzie, în fața acestui tăvălug biblic, românii vor acționa precum baba în timp ce țara arde ori, cum spunea Vadim Tudor: ,,Apocalipsa furtunoasă/ Îi sperie pe pămînteni/ Pe noi nu ne-o găsi acasă/ Vom fi la meci și la pomeni” sau, altfel spus, ,,Cînd Ziua Domnului, ca hoțul/ În miez de noapte va sosi/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi”.

Ca o completare la cele arătate mai sus, Dr. John Coleman, în cartea sa ,,Ierarhia conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300”, ne spune că ,,NOM își va îndeplini visul sub genericul «Prin haos, la ordine».

Un asemenea haos ar necesita eliminarea suveranității naționale, a identității și a mîndriei naționale. Forța morală a națiunilor va fi slăbită (prin mazilirea celor mai proeminenți patrioți – n.m.), iar șomajul în masă va demoraliza întreaga societate. Se vor desființa noțiunile RELIGIE și FAMILIE”. Adică, exact haosul existent acum în Uniunea Europeană, care nu este altceva decît o repetiție generală a ceea ce se va instaura la nivel mondial. O pură (Dez)Ordine Mondială din care nu vor lipsi războaiele, cataclismele, pandemiile, crizele economice, financiare, sociale și chiar spirituale.

Că veți crede sau nu, ce mai contează, începutul sfîrșitului a demarat deja și, cît mai curînd, se vor desființa guvernele și parlamentele naționale, ministerele, partidele politice și armatele statale.

Bisericile se vor demola sau vor fi transformate în muzee, aziluri, restaurante, cluburi etc. Se va desființa dreptul la proprietate privată și dreptul la moștenire.

Va urma abolirea vieții personale și de familie, prin renunțarea la noțiuni precum ,,soț”, ,,soție”, termenul uzual urmînd a fi ,,parteneri”. Băncile naționale vor dispărea, fiind suplinite de o bancă unică mondială, care va înlocui banii în forma lor fizică cu valori/puncte înregistrate în portofelul electronic. Se vor desființa și bugetarii – funcționarii statului, judecătorii, profesorii, polițiștii, doctorii, învățătorii – ce vor fi înlocuiți cu sisteme electronice. Concomitent, se va implementa tehnologia 5G, care ne va face să fugim nu din țară, ci de pe planetă, fiindcă, iată, a venit vremea în care ,,Fiara îi face pe toți – mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi – să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra” (Apocalipsa 13.16-17).

Oricum, bomboana pe coliva omenirii este că, în urma unr ample cercetări, sufletul uman a fost identificat sub aspect fizic cu o greutate de 18-21 de grame, de

natură plasmatică, dotat cu energii sofisticate ce îi asigură nemurirea în orice dimensiune. Se are în vedere chiar captarea sufletului după deces și introducerea lui într-un corp artificial. Deci, în loc să se preocupe de captarea prostiei și nebuniei cioclilor planetari, ăștia sînt în stare să ne vîndă sufletele la kilogram. Este un fel de joacă cu creația lui Dumnezeu, cu sufletul divin, așa cum a fost și ,,joaca” cu viața Mîntuitorului nostru, care a fost trimis de Tatăl ceresc pentru a ni se ierta păcatele și pentru a ne garanta nemurirea, în timp ce noi, oamenii, l-am condamnat la moarte.

De fapt, această stare persistă de veacuri întregi, pentru că în spatele NOM se află Satana, dornic să preia conducerea împărăției dumnezeiești. S-a pus piciorul pe accelerație în anul 1773, cînd ,,Maier Rothschild a invitat 12 oameni extrem de bogați și influenți – reprezentînd toate ramurile genealogice ale Iluminaților – pentru a-i convinge să-și reunească resursele în realizarea unei Noi Ordini Mondiale bazată pe ideologia luciferică” (David Livingston). Tot atunci s-a stabilit și ritualul de inițiere în Ordinul Iluminati, pe care Jean Pierrre Louis de Luche l-a descris în carea sa, ,,Eseu asupra sectei Iluminati”: ,,După ce, într-o salăl întunecată în care se află un altar straniu construit din schelete umane, candidatul își depune jurămîntul de supunere față de Lucifer, se spală cu sînge de om pe mîini și chiar bea o parte din el”.

De reținut că ,,Orice candidat cunoștea doar numele celui care îl recruta – denumit «insinuator» - și nu știa nimic despre cei care îl supravegheau constant, denumiți «scrutători». Candidatul mai știa că dominația mondială era dedicată lui Lucifer, îngerul căzut” (Robert Kiyosaki - ,,Tată bogat, tată sărac”).

Acestea fiind zise, închei prin a pune tuturor cititorilor o simplă întrebare: Credeți că ne mai putem salva, dacă la viitoarele alegeri vom vota cu aceiași sataniști – PSD, PNL, USR, UDMR etc. – care, în ultimii 35 de ani au furat pînă au pus țara pe butuci, urmînd acum să fure și butucii?

Gîndiți-vă bine la asta, dar pînă la vot, citiți, multiplicați și dați mai departe acest articol!

SĂMÎNȚA BUNĂ

Nu-mi vine să cred!

Motto: „Și aceasta este porunca Lui: să credem în Numele Fiului Său Isus Christos” – 1 Ioan 3.23 John, un om credincios, era soldat în rezervă. Într-o zi l-a vizitat pe Tony, un fost combatant. A deschis Biblia și a citit: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El …“. Aici a făcut o pauză, s-a uitat la Tony și i-a spus: „De tine este vorba!“. Apoi a continuat să citească: „Să nu piară, ci să aibă viața veșnică“. Și din nou a adăugat: „De tine este vorba!“. Cuvintele l-au mișcat pe Tony, dar tot nu-i venea să creadă că vestea bună era și pentru el; nu-i venea să creadă că Dumnezeu iubea pe cineva ca el și că Își dăduse chiar și propriul Fiu pentru el. Lovind cu pumnul în masă, a spus: „Nu-mi vine să cred!“. John i-a recitit versetul.

Din nou masa s-a scuturat sub pumnul lui Tony, iar el iarăși a spus: „Nu-mi vine să cred!“. John a rămas tăcut. Dintr-odată a întrebat: „Cît timp ai fost în armată, Tony?“. Acesta a răspuns imediat: „Douăzeci și unu de ani“. Dar John a clătinat din cap cu neîncredere: „Nu-mi vine să cred!“. Tony a răbufnit: „Crezi că mint? Aici sînt certificatele mele, citește-le singur“. John s-a uitat la el, apoi l-a întrebat: „Tu chiar crezi ceea ce scrie în aceste documente?“. Tony a spus cu un aer sfidător: „Nu pot citi ce scrie, dar alții mi-au citit și eu cred ce mi-au spus!“. A fost liniște timp de cîteva minute.

Apoi John a spus: „Deci te aștepți ca eu să cred aceasta, așa-i, Tony, în timp ce tu refuzi să crezi ceea ce a spus Însuși Dumnezeu!“.

Atunci Tony în sfîrșit a înțeles și a exclamat: „Cred, Doamne!“.

24

Nr. 1767 l 29 octombrie – 4 noiembrie 2024

ALIANȚA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR

Vadim se întoarce în Parlament!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM