România Mare, nr. 1764 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nu pot înțelege cum reușesc capetele pătrate să se adune într-un cerc de prieteni! CORNELIU VADIM TUDOR

Războiul merge prost. Ucraina și aliații săi trebuie să-și schimbe strategia

Dacă Ucraina și susținătorii săi occidentali vor cîștiga, trebuie să aibă mai întîi curajul să recunoască faptul că și pierd. În ultimii doi ani, Rusia și Ucraina au purtat un război de uzură costisitor. Asta este nesustenabil. Cînd Volodimir Zelenski a călătorit în America pentru a-l vedea pe președintele Joe Biden săptămîna trecută, el a prezentat un „plan pentru victorie”, care se aștepta să conțină un nou apel pentru arme și bani. De fapt, Ucraina are nevoie de ceva mult mai ambițios: o schimbare urgentă a cursului. Un semn este înaintarea Rusiei în est, în special în jurul orașului Pokrovsk. Pînă acum, avansul este lent și costisitor. Estimările recente ale pierderilor rusești se ridică la aproximativ 1.200 de morți și răniți pe zi, în plus față de totalul de 500.000. Dar și Ucraina, cu o armată de cinci ori mai mare ca a Rusiei, este destul de afectată. Liniile sale de apărare s-ar putea prăbuși înainte ca efortul de război al Rusiei să fie epuizat. Ucraina se luptă și în afara cîmpului. Rusia a distrus atît de mult din rețeaua electrică, încît

ucrainenii se vor confrunta cu o iarnă grea, cu întreruperi zilnice de pînă la 16 ore. Oamenii s-au săturat de război. Armata se luptă să mobilizeze și să antreneze suficiente trupe pentru a menține linia, darămite pentru a recuceri teritoriul. Există un decalaj tot mai mare între victoria totală pe care mulți ucraineni spun că și-o doresc și dorința sau capacitatea lor de a lupta pentru aceasta. În străinătate, oboseala se instalează. Dreapta dură din Germania și Franța susține că sprijinirea Ucrainei este o risipă de bani. Donald Trump ar putea deveni președinte al Statelor Unite. Este capabil de orice, dar declarațiile lui sugerează că vrea să vîndă Ucraina președintelui Rusiei, Vladimir Putin. Dacă Zelenski continuă să sfideze realitatea insistînd că armata Ucrainei poate lua înapoi toate pămînturile furate de Rusia din 2014, el îi va alunga pe susținătorii Ucrainei și va diviza și mai mult societatea ucraineană. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

Tribunul și moștenirea lui literară (Pe marginea volumului ,,Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor”, selecție realizată de Lidia Vadim Tudor, apărut și lansat recent) Ce-a fost și ce-a rămas

Dincolo de hotarul politicii în care a ocupat un loc de frunte, dincolo de polemicile acide în care a fost angrenat – necedînd vreodată în fața unor impostori infiltrați în politica autohtonă postdecembristă – precum și dincolo de prejudecățile unor contemporani prea zeloși ai culturii occidentale, oricît i-ai căuta nod în papură, CORNELIU VADIM TUDOR rămîne încrustat în Panteonul Literaturii Române ca un nume de relevanță pentru modelele care-și etalează întîietatea în fruntea ,,bucatelor” Culturii și Literaturii cu adevărat naționale, angajată în reflectarea ideatică a gîndurilor și năzuințelor celor mulți. Dominat de puterea de cunoaștere și de interpretare a lumii multipolare, avînd girul unui licențiat al Facultății de Filosofie a Universității București, dublat de virtutea aureolată de studiul Istoriei, ca bursier Herder, la Viena – toate aceste capacități de acumulări progresive au fost altoite pe talentul nativ al tînărului bucureștean răzvrătit, înscriind în Cartea Literaturii Române un nume insolit și plin de surprize: Corneliu Vadim Tudor. Prolific în genurile literare, Corneliu Vadim Tudor s-a dovedit a fi un exponent al unei lirici angajate, indiferent

de profilul literar al operei. Atît cît a trăit (pînă la 65 de ani), a lăsat posterității aproape 40 de volume cu poezii, publicistică, piese de teatru, scenarii de film, pamflete, aforisme, jurnal. Două trăsături caracteristice definesc opera acestui autor, ca două distincții majore într-o mare de autori români cuprinși de febra scrierii, în detrimentul calității umane a acestora: multilateralitatea genurilor literare și aflarea răgazului de timp pentru creație, ținînd cont de obligațiile cotidiene de serviciu, de angajare politică la nivel național, de prezența în Parlamentul României, la care se adaugă conducerea a trei publicații fondate de către Corneliu Vadim Tudor: hebdomadarele România Mare și Politica și cotidianul Tricolorul. Punînd toate aceste date cap la cap (într-un timp era președinte de partid, parlamentar și secretar al Senatului României, conducea cele 3 publicații amintite, organiza conferință de presă săptămînal, la sediul PRM din Strada G. Clemenceau, unde, tot acolo, organiza lunar, Cina Creștină și, anual, Premiile Revistei România Mare), adăugînd marile sau măruntele probleme organizatorice sau de confruntare cu Puterea – PRM aflîndu-se în opoziție –, întrebarea firească îți vine imediat în gînd: cînd a mai avut timp să-și scrie opera literară? (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Ploaia

Plouă. Plouă peste cîmpie și orașe Cu picături ce explodează-n jerbe, Prin sita cerului ca de mătase Cad draperii de picături superbe; Plouă. Revigorată, lumea vegetală Pulsează, îndreptîndu-se spre Soare, Și rădăcina vieții, ancestrală, Pătrunde în pămînturi, cu vigoare; Plouă. Plouă în praful vremurilor strîmbe Spălînd o lume-ntreagă de păcate, Și norii, preschimbați în mari tulumbe, Adapă vieți, de apă însetate; Plouă. Cu bob zglobiu, plesnind pe iarba verde, Simțind cum ciclul a ajuns la apogeu, Și-ncet, încet, intensitatea-și pierde, Pictînd pe cer un falnic curcubeu; Plouă. Pe fața ta, lăsată să o spele Apa de ploaie-alunecînd alene, Văd globuri argintii căzînd, rebele. De ploaie sînt? Sau plouă dintre gene? GEO CIOLCAN

NR. 1764 l ANUL XXXV l 8 – 14 OCTOMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

Ţapul – martir naţional  Radu Sârbu – agent maghiar  În curînd, criză de benzină și de motorină Bravo, Funar! Mulţumim, Păunescu! Huo, restul!  BANCOREX a fost desfiinţat la ordinul lui Bill Clinton şi al CIA  Ţiganu-i ţigan şi-n ziua de Paşti

PARTEA A II-A  Am înţeles că „Surprize, surprize“ a tot reîntregit nişte familii, aducînd în Bucureşti oameni de peste Mări şi Ţări, cu formula triumfală a bocitoarei cu plată Andreea Marin: „Nu mai plînge, mă-ta (tac-tu, sorta, fi-tu) e aici!“. Ştiţi reţeta: pupături, urlete, căderi de peruci, clăbuci, muci şi tot felul de lăptuci. În acest caz, ar fi fost de dorit ca prezentatoarea cu voce prefăcută şi cuvinte rotunjite (cam aşa, ca Dan Spătaru cînd cîntă „Ţărăncuţă, ţărăncuţă, cu bujori în obrăjori“) să-i spună lui Emil Constantinescu: „Ştiu că în 1997 v-ați despărţit de nişte rude de sînge, prin abandonarea lor în braţele Ucrainei! Ei, bine, peste 2 milioane de români din Bucovina de Nord, Basarabia de Sud şi Ţinutul Herţei sînt aici!“. Să fi văzut atunci năvală peste Ţap, pupături, îmbrăţişări sufocante!  Am notat cîteva expresii ridicole ale acestei Godzile încrezute, care umblă ţeapănă, de parcă ar avea o coadă de mătură-n the popo şi are gît de lup: unui copil orfan de ambii părinţi, amarît pînă la Dumnezeu, care plîngea şi-şi trăgea nasul, coafeza asta cu ifose şi cu bigudiuri în loc de circumvoluţiuni i-a spus: „Ia-mă de braţ, căci sînt o doamnă“ (asta s-o crezi tu, Marine, poate Doamna cu Coasa); încercînd să pară neaoşă şi să ia pîinea de la gura Mărioarei Murărescu, găliganca le-a explicat tuturor cum se face mustul, „strugurii sînt călcaţi în picioare, bătătoriţi“ (?!); vorbind despre naşterea unui copil în tren, analfabetă a zis că mama respectivă s-a folosit (probabil pentru tăierea buricului) de „un foarfec“ (?!); la un moment dat, a utilizat şi expresia agramată „noi-născuții“ (corect este „nounăscuţii“). Dar, cea mai jenantă postură a acestei prăjini de rufe este aceea în care ea filosofează, cam aşa, ca Hamlet şi Groparul în ţintirim, sau, mai degrabă, ca Chivu Stoica la frizer: „Eeeh, aşa e viaţa. Viaţa merge înainte. Viaţa e cînd caldă, cînd rece“ (precis că zăluda asta confundă viaţa cu un calorifer). Ipocrită, ea se preface că e populară şi voioasă, dar duminică a surprins-o camera de luat vederi cu o expresie de vechil, inimoasă, făcînd semn „complicilor“ şi „asistenţilor“ (tuşierilor) ei cum să încingă o horă, în timp ce cinta Benone Sinulescu, care, de altfel, a rostit, involuntar, un adevăr memorabil: vrînd să spună ceva despre greutăţile epocii de tranziţie, îndrăgitul cîntăreţ a zis... tranzacţie, ceea ce e perfect adevărat, fiindcă totul se vinde şi se cumpără la ora actuală, inclusiv Ţara.  Tot pe bani grei, la emisiunea „Surprize, surprize“, evreul Valeriu Lazarov a adus, din Ţara lui de adopţiune, Spania, o clarvăzătoare care i-a dat în cărţi crainicului Mircea Radu, pe care, cu ocazia asta, l-am văzut şi noi în mărime naturală: este, de departe, cel mai crăcănat prezentator de ştiri din România (fireşte, după Andreea Esca, asta-i bate pe toţi, fiindcă are şi nişte chiloţi moşteniţi de la vizigoţi, material inoxidabil, noi credem că protevistei i-a încurcat moaşa picioarele la naştere, stîngul trebuia să fie dreptul, iar dreptul trebuia să fie lăsat în grija lui Marius Lăcătuş, care i-ar fi dat forma necesară). N-am înţeles nimic din ce-a „ghicit“ spaniola, care se vedea că e o şarlatană – în vremea asta, prezentatorul Buletinului de la Cotroceni torcea ca un pisoi, fericit că are succes la femei, şi se făcea şi mai crăcănat, adunîndu-şi picioruşele scurte sub scaun, ca un han tătar cu centrul de greutate asemănător fotbalistului german Gerd Müller. Hop că au mai apărut alte două moldovence, una Irene şi alta Irina, care vor prezenta nişte emisiuni noi, cum ar fi: „Am venit şi noi la voi, v-am găsit cu cracii goi“; „Camera mizeriilor“;

„Porcule, măgarule“ şi multe altele, din grila de toamnă.  Normal că emisiunea „Surprize, surprize“ are şi momente triste, care emoţionează. Fiindcă se speculează suferinţa oamenilor. Dar în clipa în care această suferinţă devine un „agent electoral“ tocmai pentru iresponsabilii care au provocat-o, atunci totul e odios. „Ştiţi, viaţa e grea“ – behăie uneori Ţapul, dar n-ar recunoaşte, în ruptul capului, că tocmai el şi şleahta lui de fomişti o fac grea.  În aceeaşi seară de sîmbătă, TVR a mai făcut o dovadă a murdăriei politice în care se scaldă: la ediţia de Ştiri a fost prezentată, pe larg, un fel de conferinţă a tineretului din PNL, după care a vorbit în direct, în studio, un june „liberal“, ca invitat de onoare. Asta în condiţiile în care, de aproape 3 ani, un partid parlamentar ca PRM nu mai e prezent pe micul ecran decît pentru a fi înjurat! Altora li se popularizează pînă şi juniorii! Aici, principala vină o are această canalie pe nume Cristian Hadji-Culea, aşa-zis regizor, aşa-zis liberal, care a fost uns director general al TVR şi cu voturile parlamentarilor PRM, făgăduind şi el, și Mircea Ionescu-Quintus, că TVR va fi imparţială şi că va reflecta şi activitatea acestei formaţiuni. N-a fost aşa, dimpotrivă, PRM a fost boicotat într-un mod barbar. Iată de ce nu se poate încrede nimeni în cuvîntul liberalilor.  Toată presa cinstită l-a tăvălit pe Ţap din pricina neruşinării cu care s-a autoinvitat la acea emisiune, transmisă sîmbată seara, la o oră de maximă audienţă. Du-te, mă, băiete, şi la Buletinul Meteo, de pildă: „În următoarele beee 24 de beee vremea va fi beee-hee-hee şi va ploua cu căcăreze!“. Du-te și la Animal Planet, că ţi se potriveşte mănuşă. Intră în casele oamenilor prin toate orificiile, aparatele, instalaţiile: pe uşă, pe geam, pe hornul de pe acoperiş, prin televizor, frigider, fier de călcat etc. „Departamentul de imagine“ să nu stea o clipă. Lui Răsvan Popescu să-i bese mintea, mereu, cîte ceva. Vine Eclipsa? Preşedintele e călare pe telescopul lui Galileo Gallicurci, care s-a bătut cu turcii! Pleacă Eclipsa? Sute de pacienţi de la Plătăreşti, dirijaţi de Vali Sterian, intonează „Emil cînd apare/ Soarele răsare“. Se califică o echipă de fotbal românească? Totul e prevăzut: preşedintele se repede, glonţ, direct la duşuri, nu contează că băieţii sînt în pielea goală, „părintele Naţiunii“ e acolo, să-l vadă Poporul cum se preocupă el de toate. Abia de acum încolo devine interesant, chiar fascinant Emil Constantinescu. Pînă azi, a fost numai mincinos şi trădător. De azi înainte, e diliman în ultimul grad, paranoia a pus stăpînire pe el, şi spaima că va părăsi în curînd Puterea naşte forme comportamentale aberante, care sînt mană cerească pentru psihiatri. Atenţie la Ţap! Strechea care l-a lovit este cel mai interesant fenomen petrecut în societatea românească la sfîrşitul acestui secol.  Nici foştii lui aliaţi nu-l iartă. În „Cotidianul“ de luni, fostul şef al Departamentului de Control al primului-ministru, Valerian Stan, publică un pamflet usturător, intitulat „Imaginea preşedintelui“. Reproducem cîteva pasaje: „Este dincolo de orice îndoială că scăderea dramatică a popularităţii preşedintelui Constantinescu s-a produs și din cauze care nu puteau fi evitate (...) Se ştie, în fieful său electoral, Bucureşti, pe Stadionul Cotroceni, preşedintele a fost huiduit îndelung la concertul lui Julio Iglesias (...). Dl. Constantinescu s-a dus la stadion nu ca să asculte muzică. Ci pentru că a crezut că dacă merge în mijlocul celor cîteva zeci de mii de spectatori, îşi va asigura un beneficiu electoral. Eroare! Emil Constantinescu şi consilierii săi nu înţeleg un lucru foarte simplu. După zece ani de demagogie şi populism, oamenii nu mai pot fi înşelaţi. Prezenţa preşedintelui – agasantă de-acum şi media

tizată adesea excesiv – la tot felul de ritualuri religioase, la sfinţirea de biserici şi de benzinării, pe stadioane și la tot soiul de spectacole are, indis cutabil, efecte cu totul contrare celor scontate. Vizitele încruntate (şi neurmate de vreo măsură) în satele inundate, imaginile filmate lîngă ţăranii distruşi de răul care li s-a întîmplat, comunicatele şi clipurile propagandistice despre solidaritatea preşe- dintelui cînd cu familia celui mort în cutremurul din Turcia, cînd cu alţii, aflaţi şi ei în nevoie, au şi ele exact aceleaşi efecte“.  Bill Clinion şi CIA au cerut, imperativ, ca BANCOREX să fie distrusă! De ce?! Pentru că o bancă de anvergură mondială, cu ramificaţii şi sucursale în întreaga lume, reprezenta un pericol informativ pentru Occident. Înainte de 1990, Banca Română de Comerţ Exterior (viitorul BANCOREX) a fost cel mai eficient sistem informativ din afara graniţelor României. Avem informaţii că lichidarea BANCOREX (prevăzută, în mod expres, în programul Băncii Mondiale) a însemnat un atentat la siguranţa României. Cine a fost cel mai violent atacator al băncii? Spionul Pacepa, prin oficina sa, „Ziua“. Timp înde lungat, Banca Română de Comerţ Exterior (ulterior BANCOREX) aducea cca. 250.000.000 de dolari în România, an de an, numai din afacerile cu petrol.  Am intrat în posesia unor documente secrete ale Firmei LAFARGE, care a pus gheara pe marele holding ROMCEVI, pe daiboji. Aveţi puţintică răb dare.  Radu Sârbu este agent maghiar. Una dintre pîrghiile prin care el serveşte interesele Budapestei în România se numeşte Victor Eross (nu EROS, cum scriu unii, eronat), vicepreşedinte al FPS, evreumaghiar. Avem informaţii că FPS-ul este al ungurilor, ca dovadă şi lichidarea Patrimoniului National, colo nizarea economică a Transilvaniei, înmulţirea staţiilor de benzină MOL (unde tot personalul vorbeşte numai ungureşte, iar culorile drapelului Ungariei, roşu-albverde, sînt pictate pe firmă şi pe neoane, ostentativ).  Serviciul Românesc de Informaţiuni ne-a relatat că Petre Roman are o fabrică de marmură în Portugalia (într-o localitate aflată lîngă Lisabona). Marmura contractată pentru finalizarea Casei Republicii, plătită de Guvernul României, nu a mai ajuns unde trebuie, ci a pornit într-o altă direcţie, probabil în Portugalia. Fostul şef al Brigăzii pentru combaterea crimei organizate, colonelul Călin Mateescu, a vizitat fabrica lui Petre Roman – încă nu ştim dacă incognito (în interes de serviciu) sau ca să cadă la pace şi să ciugu lească şi el ceva.  Adrian Păunescu a dat dovadă de mult caracter invitîndu-l la emisiunea „Meciul Meciurilor“ de la Antena 1 (duminică, 19 septembrie) pe Corneliu Vadim Tudor – asta, în pofida polemicilor pe care le-au avut şi care i-au mîhnit pe mulţi români. Evident, locul unui om ca Vadim era la emisiunea ulterioară, consacrată Naţionalismului, dar probabil că nu s-a putut mai mult; bine că a apucat Gh. Funar să spună unele adevăruri dureroase nu din cărţi, ci din viaţa grea pe care o trăiesc românii, zi şi noapte, în Ardealul rîvnit de asiatici. Excelentă, de asemenea, prestaţia marelui cărturar-patriot Dan Zamfirescu. Inteligenţi şi în vervă, ca de obicei, Răzvan Theodo rescu, Dinu Săraru, Niculae Cerveni, Hajdu Gyözö şi Mădălin Voicu. Absolut penibil Sergiu Nicolaescu, care pune aceeaşi placă anti-ceauşistă, ce l-a făcut antipatic la atîţia şi atîţia oameni care ştiu bine cît a profitat el în timpul vechiului regim. Peste 20 de ani, nu va mai şti nimeni ca a existat în România un regizor cu numele Sergiu Nicolaescu sau Nicolae Sergiulescu, care a tot zburat dintr-o barcă în alta, dintr-un partid în altul – dar Nicolae Ceauşescu va avea statuie în fiecare oraş al României. Referitor la aceeaşi emisiune, îi transmitem lui Alex. Mihai Stoenescu că la 1601 n-a avut loc nici o Unire, aşa cum a afirmat el – actul istoric săvîrşit de Mihai Viteazul s-a petrecut în mai 1600, odată cu unirea Moldovei cu Principatele Munteniei şi Transilvaniei (deja unite la 1 noiembrie 1599). (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 septembrie 1999)

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

a plecat să reprezinte Franţa la Congresul de la Viena, nu i-a venit ideea să-i ceară prinţesei de Benevent, fosta d-nă Grand, soţia sa, să-l însoţească. Trebuia însă să aibă pe cineva alături să-l ajute să facă oficiile de primire. Dorotheea, tînăra contesă de Perigord, a fost o indigestie provocată de languste. cea care a jucat rolul de stăpînă a casei – şi a făcut-o Charles Maurice, pradă durerii, a atît de admirabil, încît,Talleyrand s-a îndrăgostit lulea de ea... D-na de Talleyrand a aflat ulterior că plecarea comentat: – Ducele San Carlos a fost a fost ca o veritabilă răpire. Întîlnirea a avut loc într-o amantul soţiei mele. Un om de casă de ţară din împrejurimile Parisului, pentru a nu fi onoare, i-a dat sfaturi bune, de care văzuţi în aceeaşi trăsură, unchi şi nepoată. Nefericita ea are nevoie. Acum chiar că nu ştiu Catherine nu şi-a putut ascunde tulburarea. Palatul Kaunitz, reşedinţa lui Talleyrand. pe ce mîini va intra. Peste ani, la 10 decembrie 1835, Dorotheea pregăteşte participarea sa la un carusel d-na de Dino – ultima iubire a lui şi – după cum o anunţă prinţul pe d-na de Curlanda Talleyrand – a intrat în camera lui – este „multă muncă“. D-na de Perigord era atunci Talleyrand, pentru a-i anunţa moar curtată de contele Trauttmansdorff, a cărui metresă şi tea prinţesei Catherine, survenită era. Talleyrand este tot mai îndrăgostit de micuţa sa în aceeaşi dimineaţă, înainte de nepoată. Trauttmansdorff nu-i nelinişteşte deloc. Se ora 4.00. „Am făcut-o cu strîngere teme numai – dacă s-a temut vreodată de ceva – de de inimă, ne spune ea, căci în un capriciu. Pericol există. Dorotheea se lasă curînd acea perioadă el avea palpitaţii iubită de elegantul maior austriac, contele Clamviolente, ce ne făceau să ne temem Martinitz, în vîrstă de 22 ani. de o moarte subită. Mi-era grijă Congresul odată terminat, Talleyrand nu are inima ca această veste să nu-i provoace uşoară: Dorotheea, permanent asaltată de scumpul o tulburare. N-a fost aşa. Mi-a ei maior, a plecat la Berlin, pentru a-şi inspecta răspuns imediat cu calm, cu nişte domeniile din Silezia. Cînd se vor revedea Charles cuvinte ce m-au surprins: «Asta îmi Maurice şi tînăra femeie? simplifică mult poziţia»“. Dorotheea a ajuns la Paris în iulie 1815, cu un singur proiect în cap: să-l întîlnească – cît mai repede – pe Unchiul şi nepoata maiorul Clam. Talleyrand, devenit, graţie WaterlooTalleyrand a obţinut mîna Dorotheei de Curlanda ului, preşedinte al Consiliului regelui Ludovic XVIII, pentru nepotul său, Edmond de Perigord. Cînd tînăra suferă profund. Depresia sa, imposibil de descris, Dorotheea – un veritabil boboc înflorit – a sosit cu stupefiază o lume întreagă. În vreme ce prinţul ar mama sa, Alteţa Sa serenissimă ducesa de Curlanda, la trebui să fie ocupat exclusiv cu treburile politice, Paris, Talleyrand nu a acordat nici o atenţie celei ce va la cei 60 de ani trecuţi, el a ales să se dedice unui deveni, într-o zi, ducesa de Dino, în schimb a găsit-o sentiment a cărui ardoare i-a absorbit, pînă la punctul pe mamă exact pe gustul lui. de a nu-i mai lăsa nici o libertate de – Nu cred să fi existat vreodată spirit. „O pasiune perdantă, un pic pe lume o femeie mai demnă de a fi senilă, care îl domina, îl obseda, îl adorată, a spus el. făcea nebun“ – cum scrie un martor. Ducesa a devenit principalul La începutul lunii noiembrie ornament al faimosului salon al prin 1815, Dorotheea a decis să plece la ţului de Benevent, sultana favorită, Viena, cu scopul de a-l reîntîlni pe cum i se spunea. În primele zile din frumosul maior. Talleyrand „şi-a vara anului 1809, Charles Maurice, pierdut capul“, dacă este să-i dăm neputînd să locuiască la reşedinţa crezare d-nei de Boigne. Gelozia îl de la Valençay, permanent ocupată hărţuia. L-a însărcinat pe consilierul de prinţii de Spania, a primit-o pe imperial austriac Friedrich von d-na de Curlanda în modestul castel Gentz să o convingă pe Dorotheea să de la Pont-de-Sains, nu departe de revină la Paris. Dar... maiorul Clam Avesnes, unde el locuia cu Catherine. Dorotheea de Curlanda se arată infidel. Uscăciunea inimii şi Pentru ducesă – şi sub ochii soţiei cochetăriile tînărului ofiţer austriac lui, cea care, permanent îndrăgostită de ducele de o decepţionează pe Dorotheea, care revine la unchiul San Carlos, trebuia să se resemneze – pentru d-na de Curlanda. El a înălţat un Templu al dragostei, susţinut său. Aşa începe ultima dragoste a d-lui de Talleyrand. de patru coloane de marmură roşie, cumpărată de La Valençay, ca şi la Paris, lui Talleyrand îi place să Ludovic XIV pentru Versailles. petreacă cu Dorotheea seri îndelungi. Ea îl ajută să-şi A fost o pasiune aproape devoratoare! A fost nevoie – vom vedea – de dragostea lui Talleyrand completeze ideile, care, „fără ea, ar fi rămas goale şi pentru Dorotheea, pentru ca el să o abandoneze, puţin vagi“, într-un cuvînt, ea l-a inspirat; în ciuda acestei cîte puţin, pe mamă, în comuniuni, zvonul public îi va împrumuta tinerei beneficiul fiicei, dar pînă femei un mare număr de amanţi. În primăvara lui 1820, se părea că ea era însărcinată. atunci, avea să mai treacă Cine era responsabilul? Pentru mulţi, autor ar fi timp. După construirea Tem- Talleyrand. În orice caz, el asistă ca „spectator“ la plului dragostei, Charles sarcina soţiei. Şase luni mai tîrziu, se naşte „fiica sa“ Maurice i-a scris scumpei Pauline. În 1824, Dorotheea îl somează pe soţul ei, sale ducese, d-na de Edmond de Perigord, – prin portărel – pentru a obţine Curlanda, scrisori incan o separare legală, să o primească la el sau să vină să descente, în care repeta ca locuiască lingă ea, în Str. St. Florentin. Ducele „refuză o litanie: „Vă iubesc, dragă în mod formal să o primească pe d-na ducesă“. Poate că se îndoia că Pauline era fiica lui... Fetiţa prietenă, din tot sufletul. Fiecare zi îmi oferă un va deveni faimoasa Minette, copilul preferat al lui motiv în plus pentru a Talleyrand, cea pe care o va numi „îngerul său de vă iubi... Doamne, cît vă casă“ şi pe care o va iubi nespus, pînă a-i acorda avantaje considerabile în testamentul său. iubesc!“ Sfîrșit Cînd, la începutul Res ANDRÉ CASTELOT tauraţiei (1815), Talleyrand

Aºa vă place istoria?

Iubirile lui Talleyrand (II) Cetățeana Bonaparte – un model

Dar puţin mai tîrziu, d-na Grand este arestată pentru spionaj. Talleyrand sare la masa de scris şi trimite aceste rînduri lui Barras, la 3 germinal an VI – 23 martie 1798. „Cetăţene Director, a fost recent arestată d-na Grand, bănuită a fi conspiratoare. Este persoana cea mai incapabilă să se amestece în afaceri; este o indiancă fru moasă, leneşă, cea mai lipsită de preocupări dintre toate femeile pe care le-am cunoscut vreodată. Vă solicit protecţia pentru ea. O iubesc şi vă declar, de la om la om, că în viaţa ei nu s-a amestecat şi nu este în stare să se amestece în nici o afacere politică”. Papa i-a acordat lui Talleyrand permisiunea să poarte veşminte laice. Dar nu şi pe aceea de a se căsători. Oricum, el s-a plasat în comunitatea laicilor. Totul şi-ar fi urmat cursul, dacă Bonaparte nu ar fi decis să se dea mai multă respectabilitate curţii consulare. Prezenţa, în Strada du Bac, a concubinei ministrului Afacerilor externe îl jena. Se vorbea, întradevăr, prea mult despre caii ei, despre părul ei... Napoleon a hotărît că nu există decît o singură cale pentru rezolvarea situaţiei: Talleyrand să o ia în căsătorie pe cetăţeanca Grand şi atunci totul va intra în normal. Talleyrand s-a supus. Dubla căsătorie, civilă şi religioasă, a avut loc în luna septembrie 1802. În timpul primei recepţii la care a fost prezentată d-na de Talleyrand. Bonaparte, trecînd ca de obicei în revistă femeile, s-a oprit în dreptul Catherinei şi i-a lansat cîteva cuvinte în mod brutal, de parcă s-ar fi adresat unui recrut. – Sper că buna conduită a cetăţenei Talleyrand va face să fie uitată lejeritatea d-nei Grand. Catherine s-a înclinat şi i-a răspuns: – N-aş şti să fac mai mult decît să urmez – în această privinţă – exemplul cetăţenei Bonaparte (aluzie la iubita şi soţia primului consul, Joséphine de Beauharnais). În 1825, Catherine a primit de la regina Spaniei marele cordon al Ordinului Maria-Luiza, pentru „atenţiile ei“ întru ameliorarea poziţiei M.S. regelui Ferdinand, în timpul sejurului său în castelul de la Valençay, pentru „a fi ameliorat poziţia“ şi a ducelui San Carlos, devenit amantul ei în timpul captivităţii prinţilor Spaniei. Ducele San Carlos venea deseori să o viziteze pe Catherine şi se ghiftuia în aşa hal, încît într-o seară de iulie a anului 1828 a murit de

Castelul lui Talleyrand, pe Valea Loarei

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

Lecturi la lumina ceaiului... TABLETĂ DE SCRIITOR

CÎINII

Nu cîinii sînt vinovați cînd se întîmplă ca, mergînd pe stradă, ori trecînd de vreun tufiș, te poți trezi sfîșiat de colții lor. Pentru că așa i-ai învățat tu, omule, să fie răi... Să muște... Să te prindă de gleznă, de pulpa piciorului, de oriunde... Ieri am văzut foarte mulți cîini: albi, negri, maronii, tărcați, mergînd printre oameni... Schelălăind... Urlînd... Sărind să muște... Că nici nu știai din care parte să te ferești... Dar nu ei sînt vinovați că au ajuns în stradă, abandonați sau goniți de semenii noștri. Da, cîinii pot fi răi, dar adeseori ei sînt mai blînzi, mai înțelegători și mai răbdători decît oameniicîini, oamenii cîinoși la suflet. În ograda copilăriei mele am avut dintotdeauna mulți cîini... Cum murea cel pe care-l aveam pe lîngă casă, imediat mama lua un alt cățeluș, de la un vecin sau de la alți săteni, și-l creștea mare. Cîinele era apărătorul de hoți al ogrăzii noastre, căci, la vremea aceea, cei ce căutau să te fure umblau peste tot... În haite de cîte doi, de cîte trei. Intrau în gospodăriile oamenilor și luau păsările din cotețe, de pe garduri, ori vitele din grajduri, pe care le sacrificau, undeva, în tufișurile de salcie, răchite și păpuriș, la adăpostul nopții. Apoi le puneau în geamantane și le transportau la diferite persoane, departe de satul cu pricina, pentru a fi comercializate... În toată povestea aceasta vorbim despre oamenii-cîini, cei ce au un rol nefast în viața noastră, ființe mai rele decît cîinii adevărați, care dorm toată ziua în șura de paie sau mor spînzurați cu gîtul în lanț... Oamenii-cîini sînt fățarnici, mimează blîndețea și bunătatea, pînă își ating scopul

propus. Sub masca iubirii Sfintei Cruci și a Bunului Dumnezeu, ei încearcă să-ți cîștige încrederea, dar totul e minciună și înșelăciune. Din păcate, am întîlnit în viața asta sumedenie de oameni-cîini, care îți luau de pe masă bucata de pîine și lătrau la oameni muțește, amenințător. Numai ce-i vedeai că-ți dau tîrcoale, te lua junghiul la inimă... Tăcerea lor era veninoasă. Am cunoscut în viața mea destui oameni-cîini, de care e bine să te ferești și, cînd îi întîlnești, să fugi din calea lor. Ei însă nu au nimic în comun cu cîinii adevărați, animale credincioase care stau toată viața pe lîngă gospodăriile oamenilor, la stînă, sau pe dealuri, la vii, păzindu-le avutul pentru un blid de mîncare și o strachină de apă... Și cînd apare cîinele-om, dacă în drumul său întîlnește un puiandru de cîine care dă să-l mîrîie, nu se lasă pînă ce nu-l omoară cu bîta, cu piatra, cu toporul... Omul-cîine se crede atotputernic pe această lume... Scriind aceste rînduri, îmi aduc aminte despre un astfel de cîine de om din copilăria mea, care venea acasă la noi și ne lua oala cu fiertură... Altădată, avea să sară peste poarta zăvorîtă, de a trebuit să o luăm la fugă cu toții în grădină... Pentru că mama era datoare la foncieră, dar nu avea vreun venit din care să-și plătească datoria... Mama niciodată nu a avut bani, iar perceptorul, cu masca lui de cîine blajin, în mod sistematic ne forța poarta cu umărul sau ne sărea gardul... În fiecare an, cîinele acela de om, trimis de la primărie, îi călca mai mereu mamei în bătătură și nu-i dădea pace pînă ce nu-i lua ultimul bănuț din buzunar. Astfel de specimene dezgustătoare făceau tot ce era posibil ca să le fie lor bine. Nu vorbim aici de oamenii necăjiți, care ciordeau de ici-colo, de pe unde apucau, ca să aibă de băut, după care, a doua zi dimineața, sătenii se trezeau în dangătul clopotului care dădea de veste despre moartea

Biblioteca Nationalã ,

Un erou al Războiului de Independenţă: cîinele Saint-Bernard pe nume Cezar Cînd urci în București, de-a lungul șinelor tramvaiului, Strada Știrbei-Vodă, din dreptul Catedralei catolice Sf. Iosif începe o altă stradă, căreia îi zice acum General Budișteanu. E numele fostului ministru de război, unul dintre cei mai destoinici ostași ai Armatei Române de odinioară, poreclit cîndva generalul Ciomag. S-au împlinit 26 de ani de la moartea lui, și n-a fost pomenit nici măcar o dată. ,,Les morts vont vite”. Cine să-și mai aducă aminte de el? A trecut de mult în neagra veșnicie, alături de toți contemporanii lui, înșirați și azi în tablourile caricaturale ale talentatului Jiquide, șterse aproape de soarele nepăsător ce le arde de ani mulți în vitrina Tipografiei Göbl, din Strada Regală, unde le contemplă rar cîte-un trecător din generația trecută. Nababule Cantacuzino, veselule Bobeica, impetuosule Filipescu, tribunule Fleva, papa Ventura, naționalistule Ureche, muncitorule Exarcu, cochetule Claymoor, încondeiați pe rînd, cu metehnele voastre, exagerate de șarja artistului, unde sînteți? Din toată seria voastră de 100, prinsă, acum o jumătate de secol, de ,,creionul actualității”, n-a mai rămas nimeni, nimeni! Datori sîntem, însă, noi, care am apucat să cunoaștem pe oamenii aceștia, unii cu calități reale, să ne amintim de ei cu duioșie, și la ocazii să le scoatem la lumină însușirile. Costea Budișteanu e înfățișat de Jiquide cu chipiul pe ceafă, călare pe o sabie, ținînd în mînă o bîtă: generalul Ciomag. De unde porecla schimbată în renume? Se dezbătea, într-o Cameră liberală, chestia armamentului. Odinioară, nu erau comisiile secrete de azi. Opoziția, în păr, învinuia pe generalul Budișteanu, titularul Ministerului de

Război, că, vrînd să înlocuiească pușca Mauser, de care se folosise soldatul nostru în războiul cu turcii, cu moderna Manlicher, punea la cale o ,,afacere”. Înverșunat de atîtea atacuri, ațîțate de-o presă... fără cenzură (vai, ce înapoiați eram atunci!), nervos cum era, generalul n-a mai putut răbda, și a răsuflat: – Vă rog să încuviințați ceea ce cer, fiindcă arma veche cu care vreți să trimiteți în luptele viitoare pe soldatul român nu e pușcă, ci ciomag, a strigat parlamentarilor gălăgioși Excelența Sa, înfuriat. Și vorbăria a încetat ca prin farmec. A reușit să înzestreze oștirea cu arma de care avea nevoie, dar numele de generalul Ciomag i-a rămas. Nu numai pentru aceasta trebuie slăvită însă memoria generalului Budișteanu, ci și fiindcă, după cum am spus mai sus, a fost unul dintre cei mai aleși comandanți ai războiului nostru pentru neatîrnare. Rănit grav pe cîmpiile Bulgariei, în luptele de la ’77, a purtat în piept un glonț pe care doctorii n-au putut să i-l scoată toată viața. În zilele cînd lucra la Minister, cheful lui se schimba după capriciile plumbului de lîngă inimă. Ofițerii din subordine, cînd aflau că ,,i se mișcă glonțul”, umblau pe lîngă ministru în vîrful picioarelor. A fost un caracter generalul Budișteanu, unul din acele caractere pe care le voia Țării bătrînul Rege Carol, om dintr-o bucată și el. Cînd Domnitorul micului Principat de atunci a auzit că viteazul său căpitan zace rănit într-un cort, însoțit de Țarul Rusiei, în al cărui ajutor sărise, și de doctorul Davila, s-a îndreptat spre patul bolnavului. Nu seașteptau Înaltele fețe să fie oprite de mîrîitul amenințător al unui Saint-Bernard, de toată frumusețea, care sta paznic, ziua și noaptea, la căpătîiul suferindului, alături de-o soră de caritate.

lor. Erau găsiți pe marginea șanțului, înghețați de ger ori înecați în apele învolburate, din cauza căderii neîntrerupte a ploilor peste vîrfurile pădurii, iar cei căzuți în șanț plecau la cele veșnice cu burta goală, persecutați de ,,cîinele” obștei... Pentru că și la vremea aceea, la cîrma comunei erau fel și fel de oameni-cîini, de care nu aveai scăpare, chiar dacă te ascundeai în gaură de șarpe. Și mama a pățit-o de foarte multe ori cu acel cîine de om, care ajunsese să-i ia chiar și salteaua cu paie de pe pat. Așa am pornit în viață, cu asemenea amintiri, speriat de haitele de oameni-cîini care într-o zi se vor năpusti cu bastoanele asupra cuvintelor mele, că i-am dat în vileag de atîtea ori. Aceștia nu cunosc omenia, lucrează în defavoarea semenilor lor, nepunînd preț pe învățăturile biblice, nelăsînd omului libertatea de a trăi în armonie și pace. Din păcate, numărul lor se tot înmulțește, de la o zi la alta, în defavoarea liniștii multora dintre noi, a oamenilor care încă mai cred în parfumul florilor de cimbrișor, în razele binefăcătoare ale soarelui și lumina cerului albastru. Deoarece oamenii-cîini, cu gîtul prins în lanțul răutății, nu pot înțelege toate acestea, pe ei nu-i interesează decît săși servească stăpînul și să-și umple buzunarele, pe seama nenorocirii altora. Eu știu acest lucru, fiindcă de mic i-am văzut cum ne călcau în bătătură și cum ne batjocoreau. Sub masca smereniei, oamenii-cîini îi prigonesc pe unii și pe alții, apărîndu-și stăpînii și averile acestora, în loc să vegheze la liniștea oamenilor dornici de a trăi în armonie și cu demnitate, ca trecători prin purgatoriul acestei vieți pămîntene. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental” – Jos!, l-a mustrat căpitanul, cu voce stinsă, și cîinele s-a-ntins la pămînt, cuminte. Suveranii s-au apropiat. – S-o porți cu mîndrie, c-o meriți!, a rostit sentențios fraza protocolară, în franțuzește, monarhul pravoslavnic, agățînd pe pieptul eroului Crucea Sfîntului Gheorghe. – Și din partea Țării, semnul bravilor, a adăugat Domnitorul românilor, înmînîndu-i Virtutea Militară. Ca și cînd ar fi înțeles că sosiții i-au făcut stăpînului o bucurie, cîinele s-a sculat de jos și a-nceput să se gudure, dînd din coadă. – A făcut și el acte de eroism, și a fost rănit de 3 ori, a spus doctorul Davila suveranilor, arătînd namila canină. E brancardierul meu cel mai bun. Scoate răniții din șanțuri, mai abitir decît sanitarii, și-i aduce de ceafă, cum își cară pisica puii. Din ce în ce mai vesel, Saint-Bernardul se împrietenise acum cu Împăratul, de-a binelea. – E și el mărire, a glumit rănitul din pat. Îl cheamă Cezar. – Și de-aici înainte e al meu, nu-i așa?, a întrebat, doar de formă, Alexandru al II-lea. – Din porunca Domnitorului meu, mi-am pus viața la picioarele Majestății Voastre; dar cîinele nu pot să-l dăruiesc, a răspuns dîrz căpitanul Budișteanu. Și țarul tuturor rușilor a plecat, mofluz... A fost cu atît mai jignit, cu cît, atunci cînd i-a întins mîna să i-o sărute, după cum era obiceiul, ofițerul român s-a mulțumit să i-o strîngă. Fiindcă Cezar trecuse în Bulgaria cu oștirea noastră, stăpînul său îi atîrna de zgardă, la zile mari, Trecerea Dunării. Nu era o decorație de distincție, ci o medalie amintitoare a unui fapt istoric, așa că gestul nu putea să supere pe cei care-o purtau. Dimpotrivă, invalizii, care văzuseră ,,Griveiul” la treabă, îl răsfățau și-l luau cu ei la defilare. – Atunci ar trebui s-o atîrnăm și la gîtul cailor, scăpați teferi din război, s-a burzuluit, într-o zi, un camarad jignit, generalului. – Nu-i totuna, l-a lămurit acesta, mîngîindu-și animalul. Oricărui cîine poți să-i dai Serviciul credin cios, pe cîtă vreme nu poți face același lucru cu oamenii. RADU D. ROSETTI (1853-1926)

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Misterul morții lui Aurel Vlaicu

Aurel Vlaicu rămîne o emblemă a aviației românești. Este printre primii care au brăzdat cerul patriei cu un aparat de zbor construit de el însuși. Datele esențiale, privind personalitatea sa, sînt cunoscute, le vom selecta pe cele esențiale. S-a născut pe 19 noiembrie 1882 la Binținți, lîngă Orăștie (Hunedoara), dintr-o familie de țărani, și a decedat, înainte de a împlini 31 de ani, pe 13 septembrie 1913, la Bănești, lîngă Cîmpina (Prahova). Își ia Bacalaureatul la Sibiu, apoi, animat de visul de a construi o ,,mașină zburătoare”, își continuă studiile la München, în Germania, unde obține diploma de inginer, în 1907. Se întoarce la Binținți, unde construiește planorul ,,A. Vlaicu 1909” cu care face mai multe zboruri demonstrative. Neavînd bani pentru a-și construi un aparat cu motor, pleacă la București, unde e sprijinit de Spiru Haret – ministru care, după reformele lui Cuza, ridică nivelul învățămîntului românesc pe trepte apropiate de cele europene. Îi pune la dispoziție lui Vlaicu un post de inginer în cadrul Armatei, cu atelier, muncitori și banii pentru construcția unui avion, precum și un motor rotativ comandat la Paris. În 1910, intră în istoria aeronauticii române și mondiale Aeroplanul Vlaicu I, care, pilotat de creatorul său, a zburat circa 50 de metri, după care a aterizat ușor. Apreciat de prințul moștenitor Ferdinand, Vlaicu participă la manevrele militare din toamnă. Duce un mesaj cifrat de la Slatina la Piatra Olt – performanță care clasa România pe locul II după Franța în folosirea avionului cu destinație militară. De fapt, Vlaicu a realizat primul avion militar din aviația română. În 1911, construiește al doilea avion, Vlaicu II care, în 1912, i-a adus 5 premii (un premiu I și patru premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria, la care participaseră 40 de piloți din 7 țări, printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii. În ziarul vienez Neue Freie Presse, se scriu următoarele rînduri despre zborurile lui Vlaicu: ,,Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elice, între care șade aviatorul. De cîte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, părea că vine peste cap, și lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase”. Interesant este faptul că Aurel Vlaicu părea destinat zborului, pentru că a ajuns pilot fără să urmeze nici un curs de pilotaj: pentru a se putea perfecționa în tainele pilotajului și a cunoaște mai bine posibilitățile aparatului său de zbor, executa nenumărate exerciții, zburînd zilnic. În felul acesta, înălțările au devenit din ce în ce mai lungi și mai apropiate de cer. Cu aparatul său zburător care căpătase numele Gîndacul, inginerul inventator a făcut multe zboruri demonstrative, în turneu, deasupra principalelor orașe din țară, a participat și la serbările jubiliare organizate la Blaj de Societatea ASTRA din Sibiu, aplaudat de 30.000 de persoane. Cucerise inimile tuturor românilor. Aurel Vlaicu a fost și primul pilot militar din țară. Dintr-un articol publicat de ziarul ,,Adevărul” în 2016, aflăm următoarele: ,,În vara anului 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, Vlaicu – primul pilot militar din România – a îndeplinit misiuni de observație aeriană. Tot atunci începe proiecția avionului Vlaicu III”, finalizat în 1914 de prietenii săi Magnani și Silișteanu și, cu ajutorul pilotului Petre Macavei, se efectuează cîteva zboruri scurte. De pe internet, luăm următoarea informație: ,,Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor și, în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940”. Nu se specifică unde. Cum în septembrie 1913 mai mulți piloți își anunțaseră intenția de a traversa Carpații, Vlaicu, în

dorința de a nu fi întrecut, se hotărăște să fie primul care îndeplinește această temerară survolare. Pe 13 septembrie 1913, după ce își controlează avionul, pleacă din București și se oprește lîngă Ploiești, ca să-și alimenteze aparatul. Amănunte privind cele întîmplate aflăm din cartea ,,Aurel Vlaicu”, scrisă de I. IrimescuCândești, tîrgoviștean, martor ocular al tragediei. ,,Cum marele inventator își propusese de multă vreme să treacă Munții Carpați, o întîmplare i-a grăbit sfîrșitul. Gîndul acesta îl chinuia demult. Dar alt distins aviator care avea intențiunea să facă un zbor peste Carpați, cu un aparat Coandă Bristol, i-a scris unui prieten ce se afla la Predeal să-i caute un loc bun pentru aterizare. Scrisoarea i-a arătat-o și lui Vlaicu și acesta le-a spus celor doi prieteni: Haide!. Dar le-a spus să plece mai devreme, să ia benzină cu ei și să-i aleagă un loc de aterizare dincolo de Ploiești. Acolo avea de gînd să-și încarce rezervorul cu benzină ca să-și ia drumul spre Brașov. Prietenii l-au ascultat. La orele 2 d.a. au plecat din București spre Ploiești (...) La Km 73 dincolo de Ploiești – 13 km depărtare de oraș, au ales locul de aterizat, o miriște. La ora 3 și 20, Vlaicu s-a ridicat de pe platoul de la Cotroceni. Contrar obiceiului lui, de data aceasta și-a cercetat aparatul cu de-amănuntul. Bietul Vlaicu! Presimțea poate că pentru cea din urmă oară își mîngîia pasărea care-l legăna în înălțimile albastre! (...) Pe la orele 4, aeroplanul a fost văzut deasupra orașului Ploiești, la o înălțime mare (...) Vlaicu apăru în zare. Era la o înălțime de 350-400 de metri. Începură să-i indice locul de aterizat prin semne. El s-a scoborît, aterizînd în condiții cît se poate de bune. Dîndu-se jos, începu să joace de bucurie. Săracul! De unde era să știe că peste o clipă nu va mai fi?” – scrie Irimescu-Cândești. Vlaicu și-a umplut rezervorul și, cu greu, din cauza pămîntului moale, în urma ploilor, s-a înălțat din nou. ,,După ce s-a ridicat la 250 de metri, cei doi nu l-au mai văzut (...) Din pricina iuțelii cu care zbura Vlaicu, ei rămăseseră în urmă (...) Dl. Nedelcu spune că a observat că aparatul nu se mai urca cu viteză și părea că pilotul căuta un loc de aterizare. Zborul nu mai era sigur. (...) Ce luptă grozavă trebuie să se fi petrecut acolo, la înălțimea pe care Vlaicu o stăpînise cu multă ușurință. Vlaicu a văzut pericolul. Trebuie să fi făcut o forțare enormă! Mîna lui vînjoasă și nervoasă o fi răsucit cîrmele care vor fi scrîșnit dureros. Totul în zadar. Pasărea nu l-a mai ascultat”. Înțelegem din această relatare că nu pilotul ,,se defectase” de vreun bănuit atac de cord, ci ,,pasărea” care nu mai asculta de comenzi. ,,Cei dintîi care au ajuns la locul dezastrului au fost G. Magnani și Silișteanu, de care Vlaicu se despărțise cu cîteva clipe înainte (...) Vlaicu zăcea mort, sub sfărîmăturile aparatului lui. Lîngă el ședea primarul satului Bănești (...) Cei doi prieteni l-au scos în grabă de sub sfărîmături. O șuviță de sînge răsărea din frunte, brăzdîndu-i întreaga față. Oasele îi erau aproape în întregime sfărîmate, ca și aparatul din care nu mai rămăsese nimic” – mai spune Irimescu-Cândești. În 1948, pionierul aviației române a fost numit membru post-mortem al Academiei Române, iar în cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu; de asemenea, liceul din Orăștie îi poartă numele. Este înmormîntat în Cimitirul Bellu din București.

Cauza reală a prăbușirii avionului, dezvăluită de strănepoata aviatorului Ei, și acum vine marea surpriză pe care ne-o oferă Maria Osain, membră (sic!) de onoare a ARPIABucurești, pe care o numesc surioara mea mai mare (are 88 de ani, eu am împlinit luna trecută 85 de ani). Am stat alături în excursiile organizate de Comandorul Radu Ioan, în cadrul ARPIA, la Mînăstirea Plăviceni (stareț: Părintele Teoctist Moldovanu), precum și la Festivitatea Seniorilor de Elită de la Snagov, organizată

de doamna Felicia Dobre, și la Roșiorii de Vede, întru cinstirea aviatorilor care au luptat împotriva avioanelor americane și britanice care, în aprilie 1944, au ras un cartier al Bucureștiului, făcînd prăpăd și în Ploieștiul copilăriei și adolescenței mele, distrugînd rafinăriile din jur... În orele lungi de călătorii în autocar, am discutat cu doamna Osain, profesoară ca și mine, multe lucruri, printre care și despre accidentul în care Aurel Vlaicu – unchiul său (da, e nepoată de văr!) și-a pierdut viața. Și am aflat cauza reală a prăbușirii avionului, în acea zi care conținea de două ori cifra 13: 13 septembrie 1913. Mi-am permis să-i cer un interviu doamnei Osain, să-mi spună direct adevărul pe care mulți l-au bănuit, dar au tăcut. A fost de acord să răspundă la toate întrebările mele. Elis – Doamnă Osain, cum vă înrudiți dumnea voastră cu Aurel Vlaicu și de ce abia acum, după mai bine de un secol, aflăm, de la un martor care a fost prezent la destăinuirile unui mecanic, cauza reală a prăbușirii avionului acestui erou – pionier al aviației românești? Dar, mai întîi, vă rog să-mi spuneți cum vă înrudiți cu Aurel Vlaicu. M. Osain – Deși, cînd vorbim de ardeleni, toți sînt înrudiți ca neam, altfel n-ar mai fi rămas românii în Transilvania supusă de austro-ungari, dar, mai ales, de unguri, în venele mele curge sîngele strămoșilor unchiului Aurel. Elis – Doamnă Osain, care era numele dumneavoastră de fată?

M. Osain – Maria Cranciova, ca pe tatăl meu. După lege, sînt ruda lui Aurel Vlaicu prin sora tatălui său. Elis – Sînteți de acord să facem schema, să fie mai clară genealogia? M. Osain – Da, sigur, să facem schema, e chiar de datoria noastră să demonstrăm descendența mea din familia Vlaicu. Elis – Deci, Maria Osain (născută Cranciova) e nepoată de văr a lui Aurel Vlaicu. M. Osain – Unii ar putea crede că nu sîntem rude foarte apropiate, dar, în Ardeal, familiile trăiau laolaltă, chiar dacă-și schimbau domiciliul. Deși tata și mama s-au mutat la București, am trăit în familia Vlaicu, în curtea casei respective, pînă la 7 ani, cînd a trebuit să plec la școală. Apoi îmi petreceam vacanțele tot la Binținți, unde mă simțeam la mine acasă. Locul, atmosfera, oamenii, obiceiurile au rămas în mine, le simt și acum cînd am înaintat mult în vîrstă, ocrotită de Dumnezeu. Elis – Vă mulțumesc, m-am lămurit. Acum putem trece la cealaltă problemă – accidentul, moartea aviatorului erou. M. Osain – Lucrul acesta nu numai că s-a bănuit, dar cei din grupul aviatorilor de atunci au știut care e adevărul, dar au tăcut, tăcerea fiind impusă de cei vinovați, care se simțeau concurați, chiar depășiți de unchiul Aurel. Lucrul acesta s-a lămurit mai demult, dar nu s-a scris, s-au exprimat doar așa-zise bănuieli. Tot ce voi mărturisi e cinstit și adevărat. După cum am spus, prezența noastră la Binținți era în firea lucrurilor. Ba, mai mult: moartea unchiului Aurel ne-a unit și mai strîns, dacă mai era nevoie. Legătura cu părinții lui Aurel și tatăl meu s-a păstrat ca între tată/mamă și fiu. După ce buna (bunica) Ana a rămas văduvă, tatăl meu a fost împuternicit să-i ridice, din București, drepturile bănești ce-i reveneau ca mamă a lui Aurel Vlaicu. (continuare în pag. a 6-a) ELIS RÂPEANU

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã Poveºti despre cafea

Nimic nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată, în intimitatea propriului cămin. Dar cafea nu se bea dintotdeauna. Dacă aveți puțin timp și o cafea bună la îndemînă, o să vă spunem acum cîteva dintre poveștile cafelei.

Primul român care a băut cafea Istoria nu consemnează cu exactitate cine a fost primul român care a gustat această licoare magică și parfumată. Legenda ne spune însă că un curtean deal domnitorului Bogdan cel Orb, aflîndu-se în solie la Poarta Otomană, a fost tratat de sultan cu o băutură aromată și fierbinte dar că, neștiind cum să o bea, s-a opărit la limbă în timp ce sorbea din necunoscuta licoare. Sărmanul logofăt nu avea cum să știe că peste veacuri această băutură nu va lipsi din nici o casă românească. Cert este însă că în scurt timp de la mesele domnitorilor români începe să fie nelipsită cafeaua, o masă rafinată din acele vremuri nefiind considerată una completă dacă nu se ofereau onoraților oaspeți ciubuce și cafele.

Prima cafenea din Bucureºti Prima cafenea („cahvenea”) din București s-a deschis în anul 1667, a fost proprietatea unui fost ienicer – pe numele lui Kara Hamie – și se afla cam pe locul unde este acum Palatul Băncii Naționale. Încetul cu încetul cafeaua și cafenelele au devenit o prezență comună în peisajul Capitalei. Bineînțeles, cafenelele au devenit și „locuri de discuție, agitație și opoziție împotriva stăpînirii”. Acest lucru nu era pe placul conducătorilor și, ca urmare, printr-un pitac de la 1782, „se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legătură cu domnia sau stăpînirea turcească”.

Cafenele celebre de odinioară Perioada de glorie a cafenelelor a fost în cea de a doua jumătate a Secolului al XIX-lea și la începutul Secolului al XX-lea. În celebrele cafenelele din acea vreme, asemeni celei deschise de polonezul românizat Fialkowski pe Strada Cîmpineanu de azi, se întîlneau cele mai reprezentative figuri ale orașului: actori, diplomați, profesori, artiști, scriitori sau juriști. „Fialkowski nu mai era o cafenea, ci ajunsese o adevărată instituție” – nota Constantin Bacalbașa. Și tot el constata că „aci atîția poeți tineri și scriitori,

la cari începuse a le miji talentul și mustățile, au sorbit șvarțuri cu un pic de rom, capuținere și au scos pe nas rotocoale de fum”. Scriitori precum Caragiale, Macedonski sau N. Filimon, actori vestiți dintre care amintesc doar pe Grigore Ventura, C. I. Nottara, Petrache Liciu sau Ion Livescu „își făceau veacul” la Fialkowski. S-au deschis mai apoi la fel de vestitele cafenele Capșa, Terasa Otetelișanu, Rigler, Kubler, High Life, Café de Paris și atîtea altele. Cafeneaua Capşa a fost însă, de departe, cea mai faimoasă. Înființată de Grigore Capșa în anul 1891, Capșa a fost un important spațiu cultural și politic al societății bucureștene. În prima perioadă, pînă la Primul Război Mondial, aici obișnuiau să vină Alexandru Ghica, Radu Văcărescu, Mișu Văcărescu (Claymoor) și de asemenea scriitorii și gazetarii politici George Lahovary, Nae T. Orăşanu, Cincinat Pavelescu ș.a.

zahăr. Cînd clocotea, se adăugau trei lingurițe de cafea. Se lua ibricul de pe foc și se acoperea trei minute „ca să se lase zațul”. Se turna amestecul în ceașcă și se savura cu înghițituri mici.

Espressorul modern

Cafeaua servită în aceste celebre cafenele nu era doar o simplă cafea: se putea alege dintre diferitele variante ale aromatei licori: șfarț, turcească, capuținer, mazagran sau vestitul marghiloman. Pentru că sîntem convinși că v-am stîrnit curiozitatea, o să vă spunem și cîteva dintre rețete: Șfarț – era cafeaua neagră (numele provine din germanul „schwarz”) mai subțire, fără caimac și fără adaus de lapte, făcută după moda germană a vremii. Capuținerul – o cafea cu lapte, dar cu mai multă cafea decît lapte. Turcească – cafea neagră dar cu mult caimac (spuma groasă și aromată o deosebea de șfarț). Un proverb turcesc descrie cafeaua turcească astfel: „Cafeaua trebuie să fie neagră ca iadul, tare ca moartea și dulce ca dragostea”. Cafeaua turcească se bea încet, fiind însoțită de un pahar cu apă sau cu lichior de mentă. În cafeaua turcească nu se adaugă niciodată frișcă sau lapte. Mazagran – băutură răcoritoare preparată din cafea neagră foarte concentrată în care se introduceau bucățele de gheață. Marghiloman – avînd o întreagă istorie în spate, această denumire care poate părea unora dintre voi ciudată face referire la un tip de cafea considerat ca fiind o specialitate românească. Cu o aromă deosebită, datorată unei rețete pe măsură, aceasta se fierbea în ibrice așezate pe nisip încălzit cu cărbuni și se servea în cești foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de „filigeană”. Rafinata și celebra băutură, veche de mai mult de o sută de ani, se prepara astfel: se fierbeau la foc mic 70 ml de coniac, 30 ml de apă și două lingurițe de

Se părea că nimic nu se mai putea inventa privitor la prepararea cafelei. Nu a fost așa. Primul aparat de preparat cafea a fost construit și brevetat în anul 1884 de italianul Angelo Moriondo. Aparatul de cafea – fabricat într-o formă apropiată de aceea pe care o cunoaștem astăzi – a fost inventat în 1902 de Giuseppe Bezzera. Patentul a fost cumpărat în anul 1905 de Desiderio Pavoni, acesta fiind cel care a produs și comercializat în serie acest aparat, contribuind astfel la răspîndirea cafelei espresso italiene în Europa și în întreaga lume. În perioada interbelică, în 1935, un alt italian – Francesco Illy – a patentat primul aparat automat de cafea care înlocuia apa presurizată cu abur. Prin folosirea presiunii aburului se intensificau parfumul și aroma cafelei. Espresso a devenit în perioada interbelică băutura preferată a funcționarilor și a muncitorilor care, dimineața în drum spre locul de muncă, se opreau pentru cîteva minute într-o cafenea ca să bea o cafea cremoasă și tare care urma să-i energizeze pentru întreaga zi. Pînă în epoca modernă însă nu aveai privilegiul de a putea prepara un espresso adevărat în intimitatea propriului cămin. Asta era o adevărată problemă: cafeaua preparată la ibric nu are savoarea unui espresso. Din fericire nimic nu e de nerezolvat. Au început să fie concepute „aparate de făcut cafea din ce în ce mai performante” și din ce în ce mai accesibile publicului larg. Azi ne putem prepara cafeaua acasă, espresso-urile moderne fiind proiectate astfel încît să ne servească specialitatea de cafea preferată la o simplă apăsare de buton. Deieri-deazi.blogspot.com

mecanicul avionului său. În acel an avea loc un concurs în Franța, la care urma să participe și Aurel Vlaicu. Prințul a spus că nu-și permite să concureze alături de un țăran. Cu atît mai revoltat a fost cînd a aflat că Vlaicu intenționează să traverseze Carpații și după aceea să se îndrepte spre Franța, la locul unde avea loc concursul. Atunci, spune cel venit să se destăinuie, prințul mi-a ordonat să intru noaptea în hangar și să pilesc, cu

pricepere, cablul de forță care, la efort, să cedeze. Eu am îndeplinit porunca. Aurel Vlaicu s-a prăbușit după ce a forțat motorul să înalțe avionul, și de atunci nu mai sînt om. Știu c-am făcut un mare păcat, mai știu că nu pot fi iertat, dar am ținut să mărturisesc fapta pe care am făcut-o obligat de stăpîn. Mi se apropie sfîrșitul, nu știu dacă Dumnezeu mă va ierta, dar mor împăcat că mi-am eliberat sufletul, mărturisindu-mi fapta rudelor celui sacrificat de invidia unuia care nu accepta să fie întrecut de un țăran”. Elis – Vă mulțumesc, doamnă Maria Osain, ceea ce mi-ați destăinuit va surprinde multă lume... M. Osain – Da, dar acesta este adevărul. Orice cuvînt din partea autoarei acestui articol ar fi de prisos. Aurel Vlaicu se plimbă și azi pe cerul Țării, rugîndu-se la Dumnezeu să păstreze întreagă și independentă România pe care a ridicat-o în fruntea aviației mondiale. El n-a murit, trăiește în sufletul nostru, fiind cinstit de orice român, înălțat și azi în slavă de Aviația Română.

Reţete de cafea de altădată

Misterul morții lui Aurel Vlaicu

(urmare din pag. 5) Elis – Cum ați aflat adevărul despre moartea unchiului Aurel? M. Orsain – România era în plin război, vara era pe sfîrșit, și eu, care împlinisem 7 ani, mă pregăteam să merg la școală la București. Eram în curte la Moș Ion (fratele lui Aurel) cu mai multe rude. Atunci ne-am pomenit, la poartă, cu un bătrîn care voia să vorbească cu familia lui Aurel Vlaicu. A fost poftit în casă, s-a așezat pe scaun și a întrebat cît de apropiată e de Aurel gazda care l-a primit în casă, spre care a fost îndreptat de localnici ca fiind a părinților aviatorului. Moș Ion i-a spus că e fratele acestuia. Noi eram strînși toți în jurul mesei și-l priveam curioși pe acel bătrîn. S-a apropiat de Moș Ion cu lacrimi în ochi, i-a strîns amîndouă mîinile și a spus: ,,Nu pot să mor fără să mărturisesc păcatul de moarte pe care l-am făcut obligat de prințul Bibescu, stăpînul meu, eu fiind

„La Capsa“, tablou de Doru Cristian Deliu

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

File de istorie

Întîlniri cu I.I.C. Brătianu (II)

Am petrecut toată vara anului 1902 în apropierea şefului meu. De cîte ori mergea la Sinaia obişnuia să mă ia cu dînsul, pentru slujba secretariatului. De obicei, Brătianu era reţinut la dejun la Peleş; eu dejunam la doamna Simona Lahovary, care petrecea vara la Sinaia. În timpul întrevederii întîrziam la sala de mîncare, obişnuiam să rog pe d-na Lahovary să-mi permită a-i încredinţa servieta în care aveam cifrul şi hîrtiile ce le aveam în păstrare. D-na Lahovary îi spuse într-o zi lui Ionel Brătianu că ea este depozitara secretelor sale de stat. În drum spre Bucureşti, şeful meu îmi spuse în glumă că avea să-mi adreseze o dojana aspră, deoarece încredinţam secretele sfatului văduvei unui fost adversar al liberalilor. În aprilie 1903, şeful meu îmi spune că hotărăsc să mă trimeată în străinătate şi că deoarece fusese mulţumit de mine îmi lăsa putinţa de a alege între postul de secretar de legaţie la Berlin sau Costantinopole. Am răspuns că deoarece mi se lasă această latitudine, voi alege Berlinul. În decembrie 1903, fiind în concediu şi aflîndu-mă în vizită la doamna Pia Brătianu, şeful meu mă însărcină să iau cu mine la Berlin o pecetie de cristal a tatălui său, pe care nu se gravase încă iniţialele cuiva, cu însărcinarea de a o da unui gravor bun, în scopul de a se grava pe dînsa iniţialele I.I.C.B. (Ion I.C. Brătianu). Am îndeplinit însărcinarea conform dorinţei şefului meu. În februarie 1905 trimisei la Bucureşti printr-o persoană sigură pecetia gravată. Ziarul francez L’Illustration a publicat în august 1919 un facsimil ai Tratatului de la Versailles; în dreptul semnăturii lui Ionel Brătianu se afla pecetia pe care mi-o încredinţase. Despre această pecetie, cronicarul Ilustraţiei zice că era destul de mare pentru a acoperi tot Banatul. În 1905, guvernul Sturdza cade şi este înlocuit printr-un guvern conservator. Această schimbare de guvern este datorată în mare parte voinţei lui Ionel Brătianu, care simţea nevoia unei regenerări a partidului în opoziţie. Carol I nu credea că venise momentul de a remite altora frînele guvernării, cu toate că Ionel Brătianu credea că retragerea liberalilor era cerută de interesele ţării. Răscoalele ţărăneşti din 1907, care au luat proporţiile cunoscute din cauza incapacităţii guvernului conservator de a le reprima la timp, obligară pe regele Carol să readucă la cîrmă un guvern liberal prezidat de d-nul Sturdza. În acest guvern, Ionel Brătianu avea portofoliul internelor şi generalul Averescu războiul. Eram pe atunci secretar al agenţiei noastre diplomatice din Sofia şi aveam ca şef pe Neculae Mişu. Materialul

Conacul Brătianu de la Florica

informativ adunat de Mişu şi de ataşatul nostru militar, maiorul Petala, în chestiunea răscoalelor avea o aşa de mare importanţă, încît am fost însărcinat să vin cu acest curier la Bucureşti, spre a preda mai ales generalului Averescu informaţiunile culese în Bulgaria. Deoarece nu cunoşteam pe generalul Averescu, care îmi dăduse întîlnire la Senat, mă folosii de prezenţa lui Ionel Brătianu la Senat, pentru a cunoaşte pe acest distins ofiţer de stat major, ale cărui merite erau foarte apreciate în Bulgaria. El a avut dureroasa însărcinare de a reprima răscoalele ţărăneşti, sacrificînd multe vieţi omeneşti, vieţi care ar fi putut fi cruţate dacă generalul Cantacuzino ar fi fost la înălţimea sarcinii sale. Anul 1907 a fost pentru guvernanţii noştri un dureros memento. Din acel moment hotărîrea lui Ionel Brătianu de a înfăptui reformele agrare era luată. El procedă mai întîi la înfăptuirea legii păşunilor comunale, care nu era decît înainte mergătoarea legilor de împroprietărire. La căderea guvernului lui Maiorescu, în decembrie 1913, Ionel Brătianu mă regăseşte ca prim secretar al Legaţiunii din Berlin. Fusesem agreat în acest post de către Alexandru Beldiman, sub ordinele căruia servisem la Berlin între anii 1903-1905, Primisem cu o vie mulţumire acest post şi speram să pot rămîne acolo mai mulţi ani de zile. Cît de înşelat am fost în

prevederile mele. În loc de o perioadă de linişte, am asistat între anii 1913 şi 1916 la dezvoltarea cauzelor care au determinat participarea noastră la îngrozitoarea dramă din care trebuia să rezulte unitatea naţională a poporului român, dobîndită după atîtea jertfe. În timpul neutralităţii noastre, am avut două întrevederi cu Ionel Brătianu, în primăvara anilor 1915 şi 1916. Se vede că argumentele pe care le supusesem şefului meu cu ocazia primei noastre întrevederi nu-l mulţumiseră, căci în

aprilie 1916 el mă primi cu cuvintele: „Daʼ ce, iar ai venit?“. Evident că argumentele temeinice pe care le aduceam despre puterea militară a Germaniei nu erau de natură a-l satisface, mai ales că el ştia cît de mari erau lipsurile noastre şi cît de slabă era încrederea pe care o puteam avea în Rusia. Nu căutam să-l conving, căci ştiam bine că hotărîrea lui era luată. Intrarea Italiei în războiul mondial determinase hotărîrea lui. Ion Brătianu tatăl era convins că interesele politice ale României şi Italiei sînt în multe privinţe identice şi că evoluţiunea României spre realizarea unităţii sale naţionale se va asemăna cu a Italiei. Ministrul României la Berlin era cu totul de altă părere. Alexandru Beldiman credea că războiul mondial era pentru România ocaziunea de a uni Basarabia şi de a o păstra. El nu contesta putinţa unei ocupări a Transilvaniei, după el însă această ocupaţiune nu putea fi decît vremelnică. În repetate rînduri Beldiman mi-a exprimat convingerea sa, zicîndu-mi „Transilvania poate fi ocupată de noi, a o păstra este însă mai greu“. Vederile acestor doi oameni erau deci cu totul opuse; ei le-au susţinut cu o egală energie. Atît numai că Beldiman a sfîrşit ca agent propagandist al Germaniei în România ocupată, luînd cuvîntul în adunări publice patronate de germani, scriind în presa germană articole la adresa regelui şi aducînd suveranului şi primului său ministru acuzaţiuni de trădare, în oficiosul Ministerului afacerilor străine din Berlin, Kölnische Zeitung. Pe cînd Brătianu are pentru sine nepieritoarea glorie de a fi crezut în posibilitatea realizării unităţii naţionale a poporului român, de a fi suferit pentru dînsa şi de a fi înfăptuit-o. Sfîrșit AL. IACOVACHI

SĂMÎNȚA BUNĂ

Sondaj

Motto: „Bucurați-vă întotdeauna în Domnul! Iarăși zic: bucurați-vă!” – Filipeni 4.4 Într-o seară a sunat telefonul. Un tînăr făcea un sondaj: „Pot să vă pun cîteva întrebări?“. „Da, cu plăcere. Dar nu pot promite că voi răspunde la toate întrebările“. Au urmat întrebările obișnuite: starea civilă, vîrsta, numărul de persoane din gospodărie etc. În cele din urmă a întrebat: „Citiți din cînd în cînd?“. După ce am răspuns afirmativ, m-a întrebat: „Și ce citiți în acest moment?“. I-am răspuns: „Citesc Epistola către Filipeni“. Tăcere la celălalt capăt al firului. Atunci l-am întrebat eu pe tînărul respectiv: „Cunoașteți această epistolă?“. „Nu!“. „Foarte rău! Citiți-o! Este scurtă, are numai patru capitole“. Tăcere din nou. „Aveți o Biblie?“, am întrebat eu. „Da“. I-am explicat unde poate găsi epistola în Biblie și cine a scris-o. I-am spus că Pavel vorbește deseori în această epistolă despre „bucurie“, în ciuda faptului că el însuși se afla în detenție la Roma. Interesul tînărului părea să se fi stîrnit. „Iar în această epistolă“, am continuat eu, „Pavel Îl descrie pe Domnul Isus Christos cum S-a smerit și a devenit ascultător pînă la moarte pe cruce“. La finalul convorbirii, interlocutorul meu a vrut să știe dacă aparțin vreunei confesiuni cunoscute. Am negat acest lucru și i-am spus: „Eu citesc Biblia cu respect, pentru că ea este Cuvîntul lui Dumnezeu. Și doresc să trăiesc o viață conform voii lui Dumnezeu. Nu aparțin niciuneia dintre grupările pe care le-ați menționat“. Tînărul a promis că într-o zi va citi Epistola către Filipeni. Ce minunat ar fi dacă se va număra și el printre cei care au găsit bucuria despre care se vorbește în această epistolă!

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

CAMPANIA CEA MAI LUNGĂ (VIII) Zvonuri adevărate (2)

apoi în cîmpiile centrale. Acum toate acelea erau o ruină. Armatele pe care le înfrînsese se întorseseră şi îl vînau Cartierul general al Armatei 28 mai avea însă un pe el. Îşi imagina ce fluviu fermecător putea fi Sittangul aparat de radio pe unde scurte, capturat de la britanici. în sezonul uscat, cu soarele deasupra, mişcîndu-se prin În rutina zilnică intra şi ascultarea acestui aparat. Ceea pădurile verzi. Iar acum... în timp ce apele gemeau ce pe Sakurai nu numai că l-a ajutat în planurile sale, în apropiere, el vedea ici-colo, în noapte, nu buşteni dar i-a asigurat şi o privire asupra restului lumii. O sau trunchiuri de arbori, ci oameni. Oameni care se greutate în plus pe umerii lui. văicăreau. Ajutor! Pentru Dumnezeu, nu ne lăsaţi! Trecuse deja o lună de cînd hălăduiau pe coline, Dar Sakurai nu avea cum să-i ajute. În urmă, inamicul cînd, pe la începutul lunii iunie, a auzit la radio despre avea oameni, tunuri, avioane. Pentru el, locul tunurilor capitularea Germaniei. Se petrecuse la 8 mai, deci şi al avioanelor fusese luat de acest monstru lichid şi ştirile erau vechi de trei săptămîni. Un post de radio învolburat, în braţele căruia oamenii săi încercau să din India transmisese, de asemenea, că un grup de supravieţuiască. industriaşi japonezi plecase în Statele Unite să solicite „Am traversat fluviul la 28 iulie, orele 2 a.m. – îşi pacea. Toate acestea, Sakurai le-a păstrat pentru el aminteşte Sakurai –, într-o barcă ţărănească. Cînd însuşi. Dar nu-i era deloc uşor, în aceste condiţii, am privit înapoi, am văzut că unii dintre oamenii mei să plănuiască operaţii ce puteau duce la moartea a reuşeau să treacă, dar alţii erau înghiţiţi de fluviu, care jumătate dintre oamenii săi. Moarte pe care unii dintre le ducea trupurile departe. Nu încetam să mă rog”. A ei începeau să o bănuiască – îşi dădea el doua zi a plouat, cerul de-abia se vedea. seama – pe măsură ce ascultau, cu inima Dar avioanelor RAF-ului nu le păsa; grea, zgomotele tot mai apropiate ale Sakurai le auzea deasupra capului. Statul exploziilor de pe coline. major a rămas ascuns pînă la căderea Detaşamentul lui Sakurai nu a fost nopţii. Mai avea de mers 13 mile pînă la prins în ambuscadă pe cînd ieşea din colinele platoului Shan, şi drumul nu era Yomas. A pornit în dimineaţa zilei de 24 deloc uşor. Mai mult ca sigur că britanicii iulie. La un moment dat, cei care veneau aveau reţele de spionaj în fiecare sat de pe în urma sa au declanşat un tărăboi malurile Sittangului, pentru că tunurile au cumplit. Se auzeau strigăte de disperare. început să-şi schimbe linia de bătaie după „Par mai curînd o bandă de tîlhari decît direcţia de înaintare a coloanei statului o armată”, se gîndea Sakurai. Curînd a major. Bine, cel puţin, că trecuse tensiunea aflat ce se întîmplase: soldaţii, care de traversării fluviului. Trei săptămîni i-au Generalul atîta vreme trăiau doar cu o mînă de trebuit Armatei 28 să străbată 50 mile pe Sir Montagu Stopford orez pe zi şi cu sare, nimeriseră într-o drumul ei spre sud. Calul lui Sakurai se plantaţie de trestie de zahăr şi se repeziînecase în Sittang. Generalul şi-a continuat drumul pe seră în ea. Generalul a ordonat să se reia marşul. La un bivol. timp. Bombele au început să cadă asupra coloanei şi La 15 august, în ziua în care împăratul Japoniei a soldaţii s-au risipit înspăimîntaţi în toate direcţiile. anunţat unui popor îngrozit, rămas perplex, că războiul Iwakuro, şeful de stat major care conducea marşul, s-a sfîrşit şi că trebuiau să „îndure ne-îndurabilul”, a reuşit să restabilească cu greu ordinea. Ore în şir Sakurai a ajuns la cartierul general al Diviziei 53, la a alergat de colo-colo, pe lîngă unităţile coloanei, Shanywa. L-a întîmpinat Hayashi, comandantul diviziei. strigîndu-le fără încetare să nu se risipească, încît a Soldaţii tăiaseră un arc din lemn, pictat cu caracterele răguşit, Era clar că mult n-avea să mai reziste. Ceilalţi Saku Kangei (Bun sosit Armatei 28). Sakurai a trecut pe ofiţeri s-au străduit să-l liniştească. Fukutomi, un tip sub el. I s-au înmînat apoi telegrame de la Saigon, din înalt şi vînjos, a încercat să-1 potolească pe Iwakuro, partea mareşalului Terauchi, aflat la comanda teatrului apucîndu-1 de mîini, dar acesta s-a repezit la el şi, între de operaţii sud-est asiatic, şi de la Moulmein, din partea cei doi, s-a încins o bătaie în toată regula, în noroi. generalului Kimura, care comanda armata japoneză din Medicul a trebuit să-i facă o injecţie cu morfină lui Birmania. Amîndoi vorbeau despre succesul operaţiei Iwakuro. Tensiunea răspunderii care apăsa pe umerii de ieşire din încercuire. Sakurai a citit telegramele, lui şi un violent acces de malarie l-au scos din acţiune dezgustat de felicitările ce-i erau adresate, apoi le-a împăturit la loc. După-amiază a sosit ştirea anunţului pentru următoarele 24 ore. imperial, care punea capăt războiului. În braţele monstrului Dar el nu se sfîrşise şi pentru Sakurai. Nu se putea sfîrşi pînă nu-şi strîngea din nou oamenii într-o armată, la În dimineaţa de 28 iulie, gruparea lui Sakurai a ajuns Tenasserim. De aceea, a continuat să meargă spre sud, cu pe malurile Sittangului. Generalul a privit apele iuţi, toate că fiecare fibră a fiinţei sale cerea odihnă. Tunurile impetuoase, care se precipitau în întuneric. Nu putea nu mai bubuiau, ploile se liniştiseră. La Moulmein, l-a împărtăşi nimănui altcuiva ce simţea în acel moment. întîlnit pe Kimura, avansat în grad. În rigidul sistem Era acelaşi fluviu pe malurile căruia îi înfrînsese pe britanici atît de categoric, cu trei ani şi jumătate în ierarhic japonez, fusese promovat la timpul potrivit. Dar, urmă. Îşi purtase oamenii peste fluviu într-un marş printr-o stranie coincidenţă, avansarea sosise la cinci triumfător, care îi dusese pînă în capitala Birmaniei, zile după ce el abandonase britanicilor Rangoonul. La

Capitularea Japoniei, septembrie 1945 18 august, Kimura a dat ordin de la Moulmein tuturor unităţilor din Birmania să înceteze focul.

Un punct lipsă în regulament Pentru cea mai mare parte a japonezilor, capitularea era o idee de neconceput. Înainte să înceapă „a îndura neîndurabilul”, ei trebuiau să creadă că el există. Ultima frază din ordinul lui Sakurai, că aceia care capitulează după capitularea naţională nu vor fi trataţi ca prizonieri de război, a atras atenţia subordonaţilor săi. Pentru ei era foarte important să nu fie consideraţi prizonieri. De aceea Aliaţii au numit pe cei aflaţi în această situaţie „personal capitulat japonez”, un eufemism care avea un scop anume. S-a decis ca ofiţerii japonezi să rămînă răspunzători de menţinerea disciplinei propriilor oameni. A-i jefui pe japonezi era strict interzis. De la cartierul său general din Rangoon, generalul Sir Montagu Stopford, comandantul Armatei 12, a ordonat, la 15 august, oamenilor săi să suspende operaţiile ofensive împotriva japonezilor şi să se asigure că grupurile de gherilă birmane înţeleg bine acest ordin. Pe de altă parte, unele detaşamente izolate nipone rătăcite prin junglă puteau să nu ştie nimic despre capitulare, aşa încît vigilenţa trebuia strict menţinută. Japonezii care capitulau urmau a fi întrebaţi despre locul unde se aflau marile lor unităţi, cartierele generale şi depozitele de provizii, deşi Stopford ştia că era un act inutil. Serviciul său de informaţii reuşise să afle unde staţionau aceste unităţi, iar amplasarea cartierelor generale nipone nu mai constituia un secret. S-a întîmplat ca o unitate din Divizia 17 indiană să stabilească primele contacte în vederea capitulării. La 26 august, la Abya, a avut loc o înţîlnire cu o delegaţie japoneză, formată din lt. col. Shoji, de la statul major al Armatei 33 a lui Honda, lt. Sawayama Yuzo, un fost ziarist din anturajul lui Kimura, şi alţi trei ofiţeri, între care Saito, fostul manager al companiei comerciale pentru noua Asie, din Rangoon, şi un gornist. Acesta din urmă părea cel mai preocupat. „Cînd să sun din goarnă?“, întreba el. Nimeni nu ştia ce să-i răspundă. Acţiunea kojuku (capitulare) nu era prevăzută în regulamentul armatei japoneze, încît nu exista un sunet de goarnă special pentru a o marca. Destinul armatelor japoneze din Birmania nu depindea numai de lordul Mountbatten, ci şi de felul în care mareşalul Terauchi şi statul său major de la Cartierul general al Armatei de sud din Indochina franceză au primit ştirea înfrîngerii Japoniei. Terauchi era îndeaproape înrudit cu casa imperială. Cu cîteva luni în urmă, numele său fusese pronunţat ca potenţial succesor al lui Tojo în funcţia de prim-ministru, după ce acesta fusese obligat, în iulie 1944, din cauza înrăutăţirii poziţiei strategice a Japoniei, să demisioneze atît din funcţia de şef al statului major general al armatei, cît şi din aceea de prim-ministru. Elementele militare din guvern au sprijinit ideea numirii, în afara lui Tojo, care a fost împotrivă. În cele din urmă, a devenit primministru generalul Koiso Kuniaki. Terauchi a rămas la postul său de la Armata de sud. Neavansarea i-a fost fatală. Nu pentru că Terauchi era deosebit de ambiţios şi umbla după lauri politici, deşi în trecut fusese ministru de război. (va urma) LOUIS ALLEN

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (247) NEMURITORII (5) He Xiangu – este numită și „Femeia He“ sau „Fata cantoneză“ și este singura nemuritoare de sex feminin din gruparea daoistă Baxian. Istoricii susțin că ea a trăit în epoca Dinstiei Tang, fiind de origine din Guangdong. Mitul povestește că, la naștere, ea a avut șase șuvițe de păr auriu, strălucitor. Cînd a împlinit 14 ani, într-o noapte, i-a apărut în vis un spirit care a îndemnat-o să ia o piatră mare din cele numite „mama norilor“, să o sfărîme mărunt, să o macine și apoi să înghită pulberea obținută. În felul acesta, va deveni un fel de fulg luminos, ușoară ca o pană și va putea zbura. Cu alte cuvinte, va deveni o nemuritoare. Fata a respectat ce i s-a spus în vis și, într-adevăr, i-a fost ușor să zboare de la un la un pisc muntos la altul. Tot de atunci nu a mai simțit nici nevoia să mănînce ceva. În unele mituri, piatra despre care este vorba, este înlocuită cu sideful scoicilor sau cu mica pietrelor. Mai specială este versiunea în care fata ridică de pe jos o gemă strălucitoare ori un giuvaer, sau nemuritorul Lu Dongbin îi strecoară, pe nesimțite, un giuvaer în coșul ei de cumpărături. După ce a dobîndit puteri magice, supranaturale, mai ales ușurința de a zbura, fata s-a ocupat de culegerea de plante și flori pentru a prepara leacurile necesare mamei sale suferinde. Împărăteasa Wu Zetian – singura femeie monarh din istoria Chinei – a chemat-o la curte după ce a aflat de ce minunății era în stare să facă He Xiangu, dar tînăra nu a dat ascultare invitației și s-a făcut nevăzută. Se spune că, la un an de la dispariția ei, cineva a zărit-o în plină zi urcînd spre Cer. Unii martori pretind că în anul 751, ea a apăut în mijlocul unor nori multicolori. După alți 15 ani a reapărut în Guangdong, iar după alți 50 de ani a fost zărită plutind deasupra norilor. La fel ca și în alte legende, există mai multe versiuni ale întîmplărilor.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (36) Timur Lenk (Tamerlan) (1) Ţinea la soldaţii îndrăzneţi şi curajoşi, cu ajutorul cărora a desferecat porţile terorii, a sfîrtecat oameni precum leii şi a răsturnat munţii. Scriitorul arab Ahmad ibn Arabshah, descriindu-l pe Timur Lenk Timur Lenk (1336-1405) a fost un cuceritor al lumii, om de stat şi comandant militar sclipitor, care a dovedit o ferocitate brutală, punînd bazele unui imperiu ce se întindea din India pînă în Rusia şi pînă la Marea Mediterană. Niciodată înfrînt în luptă, monstrul-erou suprem, el se alătură lui Genghis-Han şi lui Alexandru cel Mare ca unul dintre marii cuceritori ai lumii, însă a lăsat în urma sa atît piramide de ţeste umane, cît şi frumuseţea capitalei imperiului său, Samarkand. Timur – însemnînd „de fier” în limbile turcice – s-a născut la Kesh, la sud de Samarkand, în 1336. Tatăl lui era o căpetenie măruntă a tribului Barlas, stabilit în Transoxiana (aproximativ Uzbekistanul de astăzi), în miezul Imperiului Mongol care se destrăma, împărţit între facţiunile duşmane cîrmuite de descendenţii lui Genghis-Han: cea mai importantă dintre acestea fiind Jagatai, dinastia Il-Khanid şi aşa-numita Hoardă de Aur. Situaţia din interiorul hanatului Jagatai – din care făcea parte tribul Barlas – era complicată în plus de tensiunile existente între triburile predominant nomade şi cele care doreau o viaţă stabilă de pace şi comerţ. Drept urmare, luptele dintre triburi erau obişnuite şi, participînd la un raid cînd era tînăr, Timur – descris de contemporani drept puternic, cu capul mare şi barba roşcată – a căpătat răni care l-au lăsat parţial paralizat pe o parte a corpului şi cu un şchiopătat distinctiv, de unde şi porecla de „Timur cel Şchiop”. Cu toate acestea, a

Se afirmă, de exemplu, că pe cînd rătăcea prin munți culegînd flori de tei pentru mama sa, l-a întîlnit pe savantul Lu Dongbin care i-a dăruit o piersică. După ce a mîncat-o, He Xiangu nu a mai avut niciodată nevoie de altă hrană și a devenit o nemuritoare. Într-o legendă veche, ea și alți nemuritori s-au îmbătat cu vin ceresc. Există și varianta în care fata a trăit ca una dintre concubine, în casa unui bogătaș, unde era tratată cu asprime de soția principală. Era pusă, cu predilecție, la treburile culinare cele mai dificile. După ce He Xiangu a devenit nemuritoare, urcînd la Cer, a luat cu ea și polonicul cu care mesteca în mîncare. Așa se face că în unele reprezentări ea apare cu un polonic în mînă. În alte reprezentări, ea ține în mînă o piersică a vieții eterne sau o floare de lostus (influență budistă). Uneori, florile de lostus le are puse pe umeri. De obicei, este îmbrăcată frumos într-o rochiță înflorată sau plutește pe niște petale de lostus. Pentru că a fost o persoană castă, nu s-a măritat niciodată, nemuritoarea He Xiangu este considerată protectoarea fetelor virgine și a celor nemăritate. Unii o venerează ca zeiță a treburilor gospodărești sau a cultivatorilor de flori. Aparițiile ei foarte rare se limitează doar în fața unor bărbați de mare virtute, singurii care confiscă evenimentul. Lu Dongbin – este unul dintre Cei Opt Nemuritori daoiști. Tradiția îl situează pe locul al doilea, unii spun că ar fi chiar șeful nemuritorilor. Oricum ar fi, a rămas cel mai celebru dintre ei. S-a născut în anul 796 î.Chr. în nordul Chinei, avînd descendență princiară. Atît bunicul, cît și tatăl său au fost înalți funcționari. Mitul afirmă că, înainte de a se fi născut, mama a văzut cum un cocor pătrundea în camera ei, învăluit de o atmosferă foarte parfumată și însoțit de o muzică celestă, divină, după care a dispărut repede. Ca tînăr student, Lu Dongbin a făcut o asecnsiune pe Muntele Lu din Sud, unde s-a întîlnit cu un dragon de foc. Acesta i-a dăruit o sabie magică, posesoare de puteri supranaturale. Cu ajutorul ei, el se putea ascunde sau face nevăzut atunci cînd urca la Cer, în Paradis. Ajuns în capitală, în orașul Chang an, s-a

inițiat în tainele alchimiei și în obținerea elixirului vieții veșnice. Cu toate acestea, nu a izbutit să treacă examenele imperiale. O variantă mitică afirmă că, ajuns adult, Lu Dongbin a întîlnit pe Muntele Lu Shan un Maestru daoist care l-a îndrumat cum să folosească puterea magică a săbiilor, ceea ce contravine poveștii cu dragonul de foc întîlnit pe același munte cu mult timp înainte. Sabia aceea miraculoasă o va folosi toată viața pentru a scăpa țara de invazia dragonilor și a demonilor, acțiune denumită metaforic „măturarea norilor“. Alt mit relatează întîlnirea dintre Lu Dongbin și nemuritorul Zhongli Quan/Han Zhongli, soldată cu inițierea lui Lu Dongbin în tainele alchimiei, după care s-a retras pe munte. Acolo a devenit un discipol ascultător și s-a străduit să atingă nemurirea și să cunoască pe DAO. Într-o legendă, atunci cînd Lu Dongbin a împlinit vîrsta de 64 de ani, aflîndu-se în capitala dinastiei Han, a întrat într-o cîrciumă. Înăuntru, un daoist scrisese pe perete trei poeme și i-a cerut lui Lu să improvizeze și el cîteva. Lu a scris un poem prin care afirma că nu își mai dorește nici un fel de glorie ci doar dobîndirea nemuririi. Daositul s-a dovedit a fi nemuritorul Zhongli Quan, care l-a invitat pe Lu să prînzească împreună. Cîtă vreme se preparau bucatele și Zhongli Quan încălzea vinul într-o ulcică, dar mai ales se aștepta coacerea meiului, Lu Dongbin a adormit și a început să viseze. În vis se făcea că va fi promovat într-un post oficial de rang înalt, că va dobîndi o mare avere, dar că după 50 de ani familia sa va fi exterminată și chiar el va fi ucis de bandiți sau că va rătăci despărțit de soție printr-o furtună de zăpadă. Era un vis trimis de Zhongli Quan pentru a îl face pe Lu Dongbin să înțeleagă că viața nu este decît un vis. Cînd Lu s-a trezit, meiul încă nu se prăjise, dovadă că visul durase extrem de puțin. Imediat, Lu l-a recunoscut pe Zhongli Quan ca Maestru al său, a părăsit cariera oficială și l-a urmat pe Maestru în munți pentru a duce o viață retrasă și austeră. (va urma) Christina Meiţă-Tang

devenit un călăreţ iscusit şi un soldat deosebit, reuşind curînd să strîngă un număr considerabil de oameni sub comanda lui. Potrivit scriitorului arab Arabshah, era „iute la minte şi robust la trup, curajos şi neînfricat, tare ca stînca... neîntrecut strateg”. Intelectual vorbind, a fost la fel de dotat, vorbind cel puţin două limbi, persana şi un dialect turcie, şi manifestînd un interes deosebit faţă de istorie, filosofie, religie şi arhitectură, dar fiind şi un entuziast jucător de şah. În 1361, lui Timur i s-a încredinţat regiunea din jurul Samarkandului, după ce i-a jurat credinţă lui Tughluq, care preluase puterea asupra hanatului Jagatai. Curînd după aceea, Tughluq a murit, iar Timur şi-a consolidat poziţia, formînd o coaliţie cu Hussein, o altă căpetenie de trib, care deţinea puterea în Balkh. Cei doi au cucerit o mare parte din ţinutul înconjurător şi armatele lor au măturat în cale triburile rivale, dar tensiunile mocnite din relaţia lor – anterior ţinute în frîu de legături de familie – au explodat după moartea primei soţii a lui Timur, sora lui Hussein. Timur – care îşi cîştigase sprijinul poporului datorită faptului că recompensase cu generozitate fidelitatea – a pornit la luptă şi l-a înfrînt pe fostul aliat, eliberîndu-l însă la scurt timp după aceea, copleşit de gîndul că îşi vedea fostul prieten în lanţuri. Această bunătate nu a durat însă prea mult. Ulterior, Timur a pus ca doi dintre fiii lui Hussein să fie executaţi şi a luat patru dintre soţiile lor pentru sine, hăituindu-i pe sprijinitorii săi importanţi în toată regiunea, decapitîndu-i şi împărţind soţiile şi copiii acestora printre oamenii săi de parcă ar fi făcut daruri. În 1370, ca stăpînitor al unui ţinut în expansiune cu centrul la Samarkand – unde a pus să se construiască temple opulente şi grădini minunate, apărate de noile ziduri de apărare şi de un şanţ cu apă – Timur Lenk a început să aibă visuri măreţe. Susţinînd că este descendent al lui Genghis-Han (deşi era probabil de origine turcică), el şi-a anunţat intenţia de a reface Imperiul Mongol. În primul rînd, totuşi, a trebuit să ofere stabilitate noului său regim, de aceea s-a căsătorit cu văduva lui Hussein, Serai Khanum, şi a folosit doar titlul de emir-comandant, practic domnind prin intermediul marionetelor urmaşe

ale lui Genghis-Han. A restabilit şi a monopolizat Drumul Mătăsii, pe care se desfăşurase cîndva comerţul din China spre Europa. Cu ajutorul strategiei de război folosite în afara ţării şi a celei de pace de acasă, i-a putut mulţumi atît pe cei care tînjeau după noi cuceriri, cît şi pe cei care doreau o stabilitate prosperă. Timur Lenk a avut la dispoziţie o maşină de război extrem de eficientă, împărţită în „tumen” – unităţi de cîte 10.000 de oameni –, o cavalerie instruită, incluzînd un corp de soldaţi pe elefanţi din India, echipată cu provizii pentru campanii îndelungate şi înarmată cu arcuri şi săbii, precum şi catapulte şi berbeci pentru asedii. Soldaţii lui – a căror bunăstare depindea de cuceriri – reprezentau un amestec ciudat, alcătuit din turci, georgieni, arabi şi indieni. Între 1380 şi 1389, Timur a purtat o serie de campanii în cursul cărora a cucerit un imperiu colosal, care cuprindea Persia, Irakul, Armenia, Georgia şi Azerbaidjanul, Anatolia, Siria şi toată Asia Centrală, nordul Indiei, zone apropiate de China şi o mare parte din sudul Rusiei: luptele cele mai îndelungate le-a purtat împotriva lui Tohtamiş, han al Hoardei de Aur, pe care, în cele din urmă, 1-a înfrînt şi distrus în 1391. Teroarea era o armă-cheie în arsenalul lui Timur Lenk. Trimitea agenţi secreţi înaintea trupelor sale pentru a răspîndi zvonuri privind atrocităţile pe care le comisese – cum ar fi piramide de capete tăiate făcute de soldaţii lui pentru a sărbători victoriile în bătălii ori uciderile în masă a circa 70.000 de cetăţeni din Isfahan, 20.000 la Alep, decapitarea a 70.000 de oameni în Tikrit şi a 90.000 la Bagdad, incendierea unei moschei ticsite de oameni în Damasc şi distrugerea totală a oraşelor din Persia după o revoltă izbucnită acolo în 1392. Teama era deseori suficientă pentru a-i asigura supunerea – însă în campaniile lui au fost ucişi milioane de oameni. Cu toate acestea, a înfrumuseţat Samarkandul, a creat jocul de şah Tamerlan, a practicat toleranţa religioasă şi a angajat învăţaţi pricepuţi la dezbateri elevate pe teme de filosofie şi credinţă. A fost un om extraordinar, contradictoriu, o forţă a naturii. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Starea Nației, cu H.D. Hartmann și Cozmin Gușă

Motto: ,,Prin frînturi de evenimente se încropește istoria/isteria zilelor noastre”(din folclorul nou).

1. Starea Nației Sfîrșitul lunii septembrie a fost de bun augur pentru televiziunile mogulilor aservite puterii, pentru că au oferit și exploatat două evenimente ideale pentru creșterea, oră de oră, a ratingului cel degrabă aducătoriu de mangoți duium prin reevaluarea minutului de publicitate. Primul eveniment a fost legat de isteria provocată de sosirea și în țara noastră a viiturii de pe Dunăre, care aproape că înecase Budapesta. Dar, a doua zi, ce să vezi, primăria de acolo ștersese toate urmele inundației, punîndu-i pe televizioniștii noștri să dea imagini cu inundații de la alții și din anii trecuți. Dar, cum prin forța lucrurilor, viitura budapestană urma să treacă și pe la noi, că așa e cu apele astea, ori stau pe loc, ori curg la vale... Ca atare, televiziunile mogulilor au și sunat la INMH pe firul scurt: e cumva rost de vreo viitură mai acătării și pe la noi sau măcar un ciclonaș din fluier doinaș, ca la mama lui? Căci tare ar mai vrea Ciolacu al nostru - acum candidat la Cotroceni, dar atunci doar băiat de mingi pe lîngă Dragnea, și nu putuse uita cum, la o inundație de acum 15 ani, împinsese barca în care se lăfăia Victor Ponta - și tare ar mai vrea niște păcătoase de inundații în care să fie filmat cum îl împing și pe el alții. Iar acel moment sosise acum, la sfîrșitul lui septembrie, cum spuneam, cu el în prim-plan și televiziunile după dînsul, ca rîia. Dar de vreun cutremuraș mai acătării nu e rost, cu același Covrigar printre dărîmături? Ce zice Mărmureanu, mai trăiește? Ar fi ceva, dacă plătiți bine, dar numai după ciclon. Politica aceasta de a te arăta printre sinistrați aduce, pe lîngă voturi, și niște bani grămadă pe care guvernul îi dă, fără licitație publică, așa cum spune legea, ca să cîrpească digurile și să-i ajute pe năpăstuiți, dar banii ăia intră în buzunarele cui trebuie. Hoția asta a inventat-o Năstase și a dus-o la perfecțiune Băsescu cu ocazia altor inundații și cutremure, nu le-ar mai muri alții înainte! Al doilea eveniment la scară națională a fost mult așteptata și izbăvitoarea mătrășire a lui Iohannis. Motiv pentru televiziunile de partid și de stat să dea alarma printre batalioanele de gazetari, propagandiști și analiști, să intre în dispozitiv și să-l toace mărunt pe viitorul fost președinte, fiindcă așa au primit ordin de la Servicii, care și ele, săracele, au primit ordin de la ambasadele din București și de la multinaționale. Dar, cunoscînd dinainte cum îl vor desființa pe Dulap toți trepădușii ăștia, care, pînă mai ieri, îl pupau sub coadă, telespectatorii români, scîrbiți, vor înroși telecomenzile tot căutînd podcasturile de pe internet, unde gazetari cunoscuți, precum Marius Tucă, Ion Cristoiu, Robert Turcescu, Andronic și alții, ne vor lămuri cum stau lucrurile cu adevărat în cadrul ,,defecțiunii” Iohannis.

2. H.D. Hartmann, schiță de portret Chiar și aici, la Mălăieni-Teleorman, sînt destui aceia (și nu doar intelectuali pensionari, care au dat Capitala pe o viață la țară), așadar, sînt destui aceia care să mă întrebe cine este, cu adevărat, acest H.D. Hartmann? Cine este, de unde vine și mai ales cine îl ține în brațe, punîndu-l să-i ia în tărbacă pe globaliștii americani și pe cei Nord-Atlantici, și, în egală măsură, pe cei de la București, dar să nu pățească nimic. Și, dezarmat, dau din umeri: ce știți și voi de pe internet, știu și eu. Anume că omul este un bucureștean getbeget, are vreo 55 de ani, dintre care a petrecut vreo 20 în SUA, unde a funcționat ca profiler. Adică un fel de psiholog care îi ia din urmă pe unii, propuși să fie angajați în funcții înalte, și le face profilul, adică află dacă sînt buni pentru acea demnitate. De ce nu mai e profiler și, mai ales, de ce a revenit în România? Nu știu, poate pentru că nici în SUA nu mai e nevoie de

băieți deștepți pentru rangurile de acolo. Și ca să închei scurta prezentare a lui H.D. Hartmann, mai pot arăta că omul este agreabil, are un chip plăcut și vorbește bine. Și mai are ceva: ori este un actor talentat, ori este un bun român, crescut și educat după legi morale solide și care își iubește patria natală cu adevărat. Așa s-ar putea explica și de ce ziariști cu renume, precum Tucă sau Cristoiu, aleargă după el ca după prescure, ca să-l invite la podcasturile lor de succes. Din lipsă de spațiu, redau, în continuare, telegrafic, cîteva dintre opiniile lui H.D. Hartmann în legătură cu starea nației. ● Intrucît Iohannis a fost ajutat în demersurile sale de Servicii, Ambasada SUA la București și de multinaționale, normal ar fi ca și aceste instituții să plătească în solidar pentru ticăloșiile lui. ● În cei 10 ani de domnie iohannistă, România s-a împrumutat peste 100 miliarde de euro și dolari. Ce-a făcut cu ei? ● Deși țara se afla în recesiune economică, dumnealui își permitea cheltuieli nesăbuite, se plimba cu avioane de lux și se caza la hoteluri ultraelegante, fără să fi adus vreun beneficiu cît de mic României. ● Și n-a dat socoteală la nimeni. Acum are să dea, și să-l vedem pe unde scoate cămașa. ● Asistăm, în continuare, la un spectacol grețos: toți aceia care l-au preamărit pe Iohannis, acum îl înjură, se dezic de el, cînd normal ar fi să fie considerați complici la ruinarea țării și să plătească și ei. ● De ce justiția, în cei 10 ani de mandat, n-a suflat un cuvînt despre acele case ale lui, iar acum se grăbesc să-l acuze de înșelăciune? Atunci nu se știa cum pusese laba pe acele case? ● Mai rar om ca Iohannis. În 20 de ani de politică i-au ieșit toate pasiențele și i s-au îndeplinit toate dorințele, chiar și el se mira de unde atîta noroc. Acum, a încurcat-o. Cele 7 vaci grase s-au sfîrșit, și urmează alte 7 vaci, slabe. ● Speră să scape și acum, devenind senator, purtător de altă imunitate? N-o să-i reușească. Dar să încerce să fugă în Ucraina, îl ajută Zelenski în tot ce vrea: poate îl face senator la Kiev, și îi dă el imunitate. ● Pe Ciucă și Iohannis, niște mediocrități absolute, i-au făcut mari americanii și Serviciile noastre.● Iohannis avea o mare datorie față de sistem, căci îl înlăturaseră pe Crin Antonescu, mult mai capabil, ca să-l promoveze pe el, iar pe Ciucă îl făcuseră general, iarăși fără nici un merit. ● Așa de drag le este Iohannis românilor, că se calcă pe picioare să fugă mai repede din România. ● 25.000 de dolari pe oră îi costă pe români deplasările lui Iohannis în străinătate cu avionul personal, fără nici un cîștig pentru țară. ● Dar cel mai grav pentru Iohannis este că americanii l-au prins jucînd la două mese: și cu globaliștii, și cu Putin.

3. Cozmin Gușă, un ideolog al suveranismului românesc Prezența lui Cozmin Gușă în acest text, un om cu două doctorate, și ca atare jurnalist (sau consultant politic, după cum l-a prezentat Denise Rifai), nu se poate explica decît prin aceea că, apărînd, de luni și pînă joi, la ,,Gold-FM”, emisiune de radio și Tv ,,Ce-i în Gușă, și-n căpușă”, a început să devină tot mai popular. În plus, prin intenția lui de a candida la Cotroceni din partea suveraniștilor, îi făcea pe români să-și aducă aminte de Vadim și Adrian Păunescu, alți ziariști suveraniști care își încercaseră forțele în aceeași bătălie. Ceea ce nu era de colea.

De luni și pînă joi, Cozmin Gușă nu lipsește de la radio și Tv, unde, alături de alți gazetari suveraniști precum S.R. Stănescu, Liviu Alexa, Iulian Ionescu, Marius Ghilezan, Petru Romoșan, Ion Spânu, Bogdan Comaroni, Iosefina Pascal sau Anca Alexandrescu, discută pe marginea subiectelor fierbinți din politica românească, aduc soluții constructive, deocamdată teoretic, la remedierile care se impun și întăresc, prin optimismul lor, speranțele românilor în vremuri mai bune. Este notabilă metamorfoza lui Cozmin Gușă, de la stadiul de consultant al unor politicieni precum Năstase, Băsescu, Geoană sau Dragnea, la teoreticianul luptei pentru cauza suveranistă românească. Și nu e singurul (iertat să-mi fie truismul), căci, încet-încet, odată cu apariția mișcării BRICS pe plan mondial, și la noi se impune mai apăsat necesitatea adunării românilor sub cauza naționalismului. Să enumeram pe: Diana Șoșoacă și Luis Lazarus, europarlamentari SOS, George Simion, liderul AUR, avocații Chitic, Cuculis și istoricul Corvin Lupu, jurnaliștii Marius Tucă, Robert Turcescu, Ion Cristoiu sau Dan Tomozei din China, profesorul Valentin Stan, actorii Dorel Vișan sau Florin Piersic, Dan Puric sau Florin Călinescu și mulți alții. Numai de i-ar ține, căci, uite, recent, pastorul Cristian Terheș a trădat cauza, dezertînd de la AUR - care îl făcuse europarlamentar în al doilea mandat - la noul Partid Național Conservator Român, născut din fuziunea a trei partide și pe care acum îl conduce. Și asta, după ce prima oară a ajuns în Parlamentul European grație Partidului Social Democrat, care i-a oferit un loc eligibil la alegerile din 2020 printr-un protocol cu PNŢCD, partid din care Terheș făcea parte la acel moment.

Dacă mă gîndesc bine, de 35 de ani, toți politicienii noștri, cel puțin la începuturi, și-au declarat iubirea de glie și, prin jurămîntul depus, chiar suprema jertfă, căci, adesea, doar iubirea de țară cu spume la gură este insuficientă. Dar, odată ajunși la borcanul cu miere, au scuipat pe toate jurămintele, doar idioții au patrie. Și, prin tot ce au făcut mai apoi, au demonstrat că nu i-a interesat niciodată patria, ci numai banii și puterea aferente, căci, se știe, la români, cine vrea să se pricopsească intră în politică. Așa cum au făcut Băsescu și Iohannis. Băsescu și-a început domnia la Cotroceni cu sloganul seducător: ,,Să trăiți bine!”, dar a terminat-o jalnic: ,,România este o țară de tip mafiot”. L-a urmat Iohannis: ,,România va fi țara lucrului bine făcut”. Și românii s-au bucurat: uite, domnule, neamțul e neamț, disciplinat și muncitor, știe bine cu șurubul. Dar a terminat, dînd din umeri ca un retardat: ,,România este un stat eșuat”. Nu, în 20 de ani petrecuți la Cotroceni, ei n-au nici o vină. Alții. Așa va face și Cozmin Gușă dacă ar ajunge vreodată la Cotroceni? Astă-vară, ne anunța că își va încerca puterile la Palatul din deal, fie și ca independent. Și ca să-l credem, ne-a lăsat și un număr de telefon: 0735.102.210, ca să discutăm una-alta și eventual să-l ajutăm cel puțin cu votul nostru, al suveraniștilor de rînd. De atunci, l-am sunat aproape în fiecare zi, să-l anunț că are patru voturi de la mine și familia mea, căci m-a convins cu vorbele rostite la ,,Gold-FM”. Dar mi-a răspuns doar robotul. Și nu voiam să-i cer nimic. Doar să-l anunț că mă încred în vorbele lui și să conteze pe voturile mele. Atît. PAUL SUDITU

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Explorînd „Universul” lui Cazzavillan

În anul 1884, un ziarist de origine italiană, Luigi Cazzavillan, care ajunsese în România în 1877, pentru a asigura ziarelor italieneşti corespondenţa de război, fondează „Universul” său, care va deveni un prea bine cunoscut cotidian românesc în perioada interbelică, sub direcţiunea ziaristului şi omului politic Stelian Popescu. Ce anume ocupă efectiv „Universul” lui Cazzavillan aflăm din primele sale patru pagini – o machetă care se va repeta de-a lungul zilelor, săptămînilor, lunilor, anilor, deceniilor, dovedindu-se a fi o formulă cîştigătoare, adică a cîştigat atenţia unui public numeros. Primul număr apare nu în ziua de „luni, 20 iuliŭ”, cum citim în frontispiciu, ci în 20 august 1884, prin „eróre de compoziţie” – după notiţa dintr-o casetă de pe pagina a doua –, şi este publicat în „Tipografia Română-Italiană”, de pe Calea Dorobanţi, unde Luigi Cazzavillan activa intens în România sfîrşitului de Secol XIX. Chiar dacă un bine-informat cotidian de informare generală, „Universul” lui Cazzavilan a dat cititorilor săi, încă de la început, ocazia să afle ştiri de actualitate, din ţară şi din lume, dar şi ceva mai mult de atît: acces la literatura universală. De obicei în josul paginilor 2 şi 3, „Foiţa Universuluĭ” este rubrica populată cu literatura universală, de-a lungul întregii sale apariţii. Primul număr începe cu romanul lui Émile-Jules Richebourg, „Mietta. Dramele vieţeĭ”, care se întinde pe toate numerele ziarului din anul 1884, continuînduse pînă în toamna anului următor publicarea în foileton a acestui roman. A doua rubrică „Foiţa Universuluĭ”, pe pagina a patra, propune „Poliţia secretă prusiană”, pentru peste optzeci de numere de cotidian, pînă în 2 decembrie 1884, iar romanul poate fi citit în Biblioteca Academiei Române, în mai multe ediţii ale acestei istorii contemporane primelor apariţii ale „Universului” lui Cazzavilan. Imediat după „Poliţia secretă prusiană”, din 3 decembrie 1884, urmează titlul anonim „Călugăriţele celebre saŭ Crime şi amoruri”, pe care Cazzavillan îl anunţase încă din 25 noiembrie, pentru a ţine trează curiozitatea cititorilor săi. De data aceasta, alesese un roman de aventuri italieneşti. Din 7 noiembrie 1884, fiecare număr poartă o triadă de „foiţe”, adăugîndu-se, în paralel cu „Mietta” şi „Poliţia secretă prusiană”, încă un text literar, cu titlul „Fiul pescarului”, al scriitorului italian Leopoldo Mariani. Multe alte titluri din literatura universală a Secolului al XIX-lea citim în foiţele „Universului” lui Cazzavilan, fiind traduceri din franceză, italiană sau spaniolă.

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (XVI) Hiroshima (2)

Hiroshima a fost considerată „cea mai mare ţintă neatinsă” pînă atunci. Rîurile care treceau prin ea o făceau „să nu fie o ţintă bună de incendiat”, dar dealurile din jur „aveau să producă probabil un efect de focalizare, sporind semnificativ distrugerile făcute de explozie”. Truman şi-a notat în jurnal că îi dăduse ministrului său de Război, Henry Stimson, dispoziţia de a folosi bomba atomică „astfel încît ţinta să fie obiectivele militare, soldaţii şi echipajele vaselor de război, şi nu femeile şi copiii”, deşi este greu de înţeles cum ar fi putut fi pus în practică acest deziderat. La 5 august, Enola Gay, un avion de tip B-29 special modificat, binecuvîntat de un preot romano-catolic, a decolat de pe Insula Tinian din Oceanul Pacific, avînd la bord o bombă atomică cu uraniu ce purta numele de cod Little Boy („Băieţelul”). Devreme, în dimi neaţa următoare, aceasta a explodat la aproape 600 de metri înălţime deasupra Hiroshimei. Cei aflaţi aproape

Dincolo de bogata ilustraţie din frontispiciu, pe care o păstrează pînă la numărul 63, din 2 noiembrie 1884 – de cînd se desenează, pentru ceva vreme, un titlu scris clar şi grav, în tuşe groase şi drepte –, Luigi Cazzavillan alege, pentru prima pagină a numerelor din primul an al „Universului” său, cîte o imagine mare, poziţionată central pe pagină, însoţită de un titlu scurt, dar şi de trimitere la textul articolului, cu titlul „Ilustraţia nóstră”, de pe pagina a treia.

Au fost propuse în total 108 ilustraţii, pentru cele 108 numere apărute între 20 august şi 31 decembrie 1884. În general, textele descriu ilustraţia cît mai detaliat, aproape poetic, de obicei fără informaţii legate de provenienţa imaginii, autorul rămînînd adesea anonim. Multe dintre ilustraţii sînt atribuite vreunui pictor italian, chiar dacă nenumit, cum sînt „Duoĭ copiĭ la fêntînă” (nr. 31), „Vara la Neapole” (nr. 33), sau „Întoarcere de la pescuit” (nr. 34). Şi monumente mai contemporane îşi găsesc loc pe prima pagină a „Universului”, de exemplu „Castelul Peleş, reşedinţa regală din Sinaia” (nr. 12) sau „Monumentul luĭ L. Gambetta” (nr. 55). Dintre cele peste o sută de numere ale cotidianului „Universul” din anul 1884, jumătate au ilustrat două mari tipuri de portrete, locuitori din diverse colţuri ale lumii şi personalităţi politice şi militare, româneşti şi străine. Locuitori din diverse colţuri ale lumii ilustraţi pe prima pagină a „Universului” sînt o „Odaliscă” (nr. 8), „O frumuseţe orientală” (nr. 38), un „Tip de femeiă Bulgară” (nr. 17), „O Româncă” (nr. 19), o „Ţigancă din România” (nr. 49), o „Fată din Muntenegru” (nr. 75). „Galeria Parlamentară”, în ultima lună a anului, preelectorală, prezintă personalităţi politice româneşti, cu texte biografice edificatoare pentru alegători: „Principele D. Gr. Ghica, preşedintele Senatuluĭ”, „General D. Lecca, preşed. Camereĭ”, „I. C. Brătianu, preşed. Consil. de Miniştri”, „G. Chiţu, Ministru scólelor”, „George Lecca, ministru de finanţe” etc. În numărul 67 al „Universului”, fără vreo ilustraţie pe prima pagină, dar cu ilustraţie pe jumătate din pagina a doua, continuată pe jumătate din pagina a treia, o femeie simbolizînd România ţine în mînă o foaie pe care scrie „10 maiŭ 1877”, şi are, de o parte şi de alta, două medalioane cu portretele Reginei Carmen Sylva, în stînga, şi al Regelui Carol I, în dreapta, compoziţia fiind semnată REIS, şi intitulată „România independentă”. Dintre conducătorii de popoare, state sau naţiuni, sînt prezentaţi cititorilor „Universului”: regele Theodorso al Abisieniei (nr. 5), regele Munza (nr. 18), Principele Carol Anton şi Pricipesa Iosefina de Hohenzolern (nr. 50), regele Victor Emanuel II (nr. 53), regele Abisiniei (nr. 62), Cleveland şi Blaine (nr. 64), contele Herbert de Bismarck (nr. 65), ducele Wilhelm de Braunschweig (nr. 69). Toate aceste detalii desprinse din paginile unui cotidian de la final de Secol XIX ne încurajează să ne apropiem de „Universul” lui Cazzavillan, disponibil pentru consultare în depozitele Bibliotecii Academiei Române, la Bucureşti. Cunoastelumea.ro

de locul detonării au fost pulverizaţi instantaneu, iar în următoarele două săptămîni au murit 92.000 de oameni, mulţi din cauza arsurilor foarte grave. 62.000 dintre cele 90.000 de clădiri ale oraşului au fost complet distruse. Truman a anunţat că, dacă japonezii refuzau în continuare să accepte termenii propuşi de Aliaţi, aveau să se confrunte cu „o serie de distrugeri venite pe calea aerului pentru care nu există un precedent pe acest pămînt”. Explozia a şocat şi a îngrozit oamenii din întreaga lume şi chiar în ziua următoare ruşii au invadat Manciuria. Cu toate acestea, japonezii nu au reacţionat imediat. Truman acceptase că o a doua bombă ar fi putut fi lansată dacă nu primea capitularea necondiţionată pînă la 11 august, dar previziunile meteorologice pentru ziua respectivă nu erau bune, aşa că data a fost devansată, devenind 9 august. În primele ore ale dimineţii, un alt B-29 a decolat de pe Insula Tinian. Obiectivul său iniţial era Kokura, dar, cînd a ajuns deasupra oraşului, pilotul a descoperit că era acoperit de ceaţă produsă de poluare. Primise ordin să nu bombardeze decît ţintele clar vizibile, aşa că şi-a continuat zborul. (De atunci, în vocabularul japonez a apărut expresia „norocul Kokurei”.) Chiar în acel moment, în Consiliul Suprem de Război – compus din şase membri – al Japoniei se dezbătea problema capitulării. Suzuki pleda în favoarea

acesteia, dar consiliul nu putea lua o hotărîre. Între timp, bombardierul mai zburase 145 de kilometri, pînă deasupra oraşului Nagasaki, şi lansase o a doua bombă atomică, Fat Mart („Grăsanul”). Conţinînd plutoniu şi fiind mai puternică decît cea folosită la Hiroshima, bomba a provocat o explozie mai puternică, dar, datorită unor mai bune măsuri de precauţie împotriva raidurilor aeriene, nu a ucis la fel de mulţi oameni. Chiar şi aşa, numărul iniţial al victimelor a fost 40.000. Cînd Comitetul de Război al Japoniei a aflat vestea, a acceptat în sfîrşit capitularea. La 14 august, 1.000 de soldaţi japonezi au atacat palatul imperial, în încercarea de a opri capitularea. L-au omorît pe comandantul gărzilor imperiale, dar au fost respinşi de trupele loiale împăratului. La miezul nopţii, mulţi cetăţeni japonezi au auzit pentru prima oară vocea împăratului Hirohito, cînd acesta a anunţat la radio capitularea ţării sale. Printre primii oameni din afara oraşului care au intrat în Hiroshima după explozia bombei s-a numărat căpitanul Mitsuo Fuchida, cel care condusese atacul de la Pearl Harbor. Se spune că ar fi rătăcit fără ţintă prin oraşul pustiit. (va urma) JOHN WITHINGTON

În anii următori, pînă la final de Secol XIX, sînt propuse mai multe texte semnate de Émile-Jules Richebourg, printre care „Îngropată de vie”, „Copilul mahalalei” şi „Femeia cernită”, mai citim „Romanul unei crime”, de Edmond Tarbé, apoi „Dracul saŭ Martino Gil”, de Manuel Fernández y Gonzáles, şi titlurile „Răzbunare sîngeroasă”, „Crimele în drum de fier” şi „Un duel cu sila saŭ O căsătorie de porunceală”, de Xavier de Montepin. Sub semnătura lui Jules Mary, „Universul” propune „Roman contemporan”, „Ucigaşa”, „Locaşul spaimei” şi „Duşmănia dintre două mame”. Titlul „Banditul în haine negre sau Precupeţul de dragoste”, de Charles Mérouvel, se întinde, în foileton, pe vreo trei ani, din 1894 pînă în 1896. Paginile cotidianului sînt însufleţite de textele de literatură străină tradusă special pentru cititorii „Universului” – de cele mai multe ori, traducătorul rămînînd anonim –, dar nu putem să nu observăm, răsfoind „Universul”, ilustraţiile aşezate vizibil, central, pe prima pagină, în fiecare număr al ziarului.

Ilustraţile „Universului”, din primul său an de apariţie

Trãim în miezul unui ev aprins

Tribunul și moștenirea lui literară

(Pe marginea volumului ,,Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor”, selecție realizată de Lidia Vadim Tudor, apărut și lansat recent)

(urmare din pag. 1) Iată că, în ciuda devorării timpului care trece implacabil, printr-o putere de muncă aproape eroică, sacrificînd nopțile lăsate de Dumnezeu pentru somn și odihnă, Corneliu Vadim Tudor ne-a lăsat o moștenire literară imprescriptibilă, comensurată în volume și titluri intrate în Arhiva nu numai Literară, ci și în cea emoțională a Poporului Român. Amintind aici doar cîteva, o fac pentru a redeschide fereastra sufletului nostru de român spre a lăsa să pătrundă prin ea razele de lumină ale unui om predestinat să facă Istorie – CORNELIU VADIM TUDOR: Poezii (Editura Eminescu – 1977); Epistole vieneze – (idem); Poeme de dragoste, ură și speranță (Editura Eminescu – 1979); Idealuri (Editura Eminescu – 1981); Istorie și civilizație (Editura Eminescu – 1983); Mîndria de a fi român (Editura Sport-Turism – 1983); Miracole (Editura Albatros – 1986); Carte românească de învățătură (Editura Fundația România Mare – 1986); Poems – în mai multe limbi (Editura Fundația România Mare & Aggi, Torino); Pamflete cu sifon albastru (2000); Cartea de aur (2007); Europa creștină (2010); Pamflete explozive (2015); Elegii pentru suflete nobile (2015); scenariul filmului Triunghiul morții (1999), împreună cu Sergiu Nicolaescu. Am lăsat la urmă volumul Saturnalii (Editura Albatros – 1983), acesta fiind retras din librării ca urmare a poziției lui Corneliu Vadim Tudor în apărarea imaginii și operei lui Mihai Eminescu acuzat într-un articol de rabinul Moses Rosen, care denunța antisemitismul din unele poezii ale poetului național. Făcînd trimitere la intertitlul de mai sus – Ce-a fost și ce-a rămas – bineînțeles, referitor la opera lui Corneliu Vadim Tudor, așa cum am mai scris, Tribunul a avut o operă completă, excelînd în poezie, o operă literară și jurnalistică ,,încălecată” pe ultimul sfert de veac XX și pe începutul veacului XXI. Scrise în două stări politice distincte, era normal ca aceste zămisliri vadimiste să reflecte, în tipare literare adecvate, spiritul și idealul politic și patriotic de atunci – elemente care configurau cele două societăți românești în aceste două ipostaze. Cu unele observații de rigoare, minore, nu de dezicere a credinței poetului acelui timp, ceea ce a lăsat Corneliu Vadim Tudor posterității rămîne valabil, nu doar din punct de vedere literar, ci și social și politic – comandamentele etice ale Tribunului putînd fi ridicate și astăzi la rang de... mîndria de a fi român!

După nouă ani În cei nouă ani care au nemurit personalitatea celui ce-a fost pentru noi, și pentru Țară, Corneliu Vadim

Tudor, ani trecuți de la moartea lui prematură, îndemnul la recitarea unora dintre scrierile acestuia au venit, indirect, prin paginile Revistei România Mare, publicație fondată de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu, și propulsată, în continuare, în catalogul presei românești scrise, de fiica cea mare a Tribunului, Lidia Vadim Tudor – actualul redactor-șef al revistei. Desigur, contactul cititorului avizat cu un text semnat Corneliu Vadim Tudor, publicat în paginile revistei, poate fi edificator, dar nu definitoriu pentru a închega un tot unitar, pe un subiect anume – fie el exprimat în versuri sau în proză. Textul din revistă, ori este incomplet, fiind prea extins (și neîncăpător într-un singur număr de revistă), ori fiind publicat în foileton, aduce după sine o oarecare pierdere a înțelegerii în ansamblul ideilor propuse de către autor, prin sistemul publicației-foileton. Care ar fi idealul în perpetuarea, la zi, a operei literare și publicistice a lui Corneliu Vadim Tudor? Cred că ați găsit răspunsul înainte de a vi-l oferi eu: retipărirea unor lucrări – de diferite genuri literare – din întreaga operă a Tribunului, volume alese ca reprezentative pentru autor, pe un anumit palier al societății românești care a inspirat acele texte. Printr-o selecție atent supravegheată, cititorii (cei contemporani cu autorul) îl vor redescoperi pe prolificul autor Corneliu Vadim Tudor, iar noua generație – partea interesată de cunoașterea trecutului nu doar din relatările presei de scandal – va avea prilejul de a afla un crîmpei dintr-o istorie a României postbelice, filtrată prin gîndirea și talentul unui autor român fără prejudecăți, cultivat, și cu un verb usturător atunci cînd realitatea o cere. În acest sens, familia regretatului Corneliu Vadim Tudor – soția, doamna Doina Tudor, și fiicele Lidia și Jeni – a avut în plan retipărirea unor cărți ale iubitului soț și tată, încredințată fiind de mesajul pe care autorul îl poate transmite și de dincolo de vămile infinitului. Cum de la plan la real, cîteodată, este cale lungă, și în cazul de față, din motive obiective, ceea ce s-a dorit mai demult s-a realizat abia acum, la trecerea a 9 ani de la plecarea dintre noi a regretatului Corneliu Vadim Tudor. Apariția volumului amintit la începutul acestui articol, volum deși nu prea ,,umflat” în pagini (doar 128), printr-o selecție inteligentă a materialelor publicate – un fel de mozaic literar și publicistic –, ne aduce în față paleta de abordări vadimiste ale unor teme stringente în procesul de transformare a societății românești postdecembriste. Pentru că, la inițiativa Lidiei Vadim Tudor, redactorul-șef al Revistei România Mare, s-a conturat un program de lansare a acestui volum, în mai multe orașe din Țară – program aflat (după cum vom vedea) în curs de realizare, urmăriți în continuare prezentarea acestei cărți și a întîlnirilor cu cititorii, cele care au avut loc pînă la data scrierii acestui articol.

O carte pentru viitor ,,Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor”, prin selecția materialului reprodus – incitant, invitîndu-ne la reflecție după lectură, poate fi considerată, cu reale motivații, o carte pentru viitor, fie măcar pentru faptul că avem oglinda în care se reflectă multe ipostaze de cum nu trebuie să fie condusă această Țară, dar, mai ales, cum trebuie condusă, în circumstanțele unor schimbări radicale din mai toate sferele societății românești. Între Cuprins și Cuvînt înainte, pe o pagină albă, cinci rînduri semnate Corneliu Vadim Tudor ne așază în față icoana călăuzitoare a Tribunului în viața lui pămînteană, pe care și-a închinat-o Neamului și Țării: ,,Am fost farul călăuzitor, pe o mare în permanentă furtună. Mulțumesc

lui Dumnezeu că mi-a dat putere să țin sus drapelul deșteptării naționale...”. În scurta introducere prezentată de cea care a făcut selecția textelor cărții, Lidia Vadim Tudor, se desprinde portretul de luptător al lui Corneliu Vadim Tudor - imagine ce va rămîne ca un fir roșu pe tot parcursul lecturii: ,,Tatăl meu a iubit România, pentru asta a fost hulit, și-a idolatrizat poporul și a fost marginalizat. Tatăl meu, un mare om de cultură, un pamfletar renumit, un poet de geniu, un politician corect, a vrut să arate lumii că poți face politică și fără să furi”. Sub genericul ,,ROMÂNIA POST VADIM”, volumul se deschide cu redarea imaginii Tribunului în viziunea a cinci autori care, de-a lungul timpului, au contribuit la aprecierea și perpetuarea activității și operei lui Corneliu Vadim Tudor, în ordinea următoare: Geo Ciolcan – ,,Corneliu Vadim Tudor și puterea cuvîntului său”; General (r) prof. dr. Mircia Chelaru – ,,Cît despre Vadim...”; Dinu Săraru – ,,Un prieten și un mare om de cultură”; Valentin Turigioiu – ,,Corneliu Vadim Tudor, un coșmar al lighioanelor social-politice”; Ion Machidon, președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental” – ,,Așa a fost Vadim Tudor...”. De aici încolo cartea ne dă întîlnire cu texte dintr-o operă a cărei zidire, dacă ar fi fost finalizată, România de astăzi ar fi arătat altfel, și ar fi ocupat un loc de frunte pe tabla de șah a acestui timp imprevizibil, de început de Mileniu III. În pagini dominate de Istorie, cu exemple relevante pentru cei care ascultau, ne sînt redate două discursuri prezentate în două Sesiuni Solemne ale Parlamentului României (28 noiembrie 2002 și 7 octombrie 2003), intitulate, sugestiv, ,,România Mare într-o Europă Unită!” și ,,Ce este Europa?”. Ce pot spune citind aceste discursuri? În afară de lecția de istorie pe care a ,,predat-o”, Corneliu Vadim Tudor a punctat exact acolo unde ne doare și astăzi: aservirea României și abandonarea Țării în mirajul țesut de Occident. Iată numai cîteva argumente, valabile și astăzi: ,,Noi nu sîntem împotriva NATO, ci împotriva războiului. Noi nu sîntem contra reformării Armatei, ci invităm la prudență și realism, întrucît costurile sociale și șomajul din industria de apărare sînt realități dureroase”. Cît de actuale sînt și acum, după 20 de ani, aceste considerații, și cît de dureroase cînd vedem cu ochii noștri cum Puterea de la București, precum și colegii din Aula Parlamentului s-au făcut că nu aud aceste avertismente de bun-simț ale celui care a fost Corneliu Vadim Tudor. Două discursuri, rostite în plenul Camerelor reunite ale Parlamentului României, sînt semnificative pentru a marca eroarea spre care se îndrepta România postdecembristă, scoasă la tarabă de vînzătorii de Țară: ,,Ne dați econiomia? Vă dăm aderarea!” și ,,DA – Aderării! NU – jefuirii Țării!”. Cred că aceste titluri închid în ele toată drama trăită de România, schimbată, la mezat, cu Fata Morgana a Uniunii Europene – avertismentele invocate de Corneliu Vadim Tudor rămînînd fără ecou. Ca să vedeți luciditatea cu care analiza Corneliu Vadim Tudor starea Națiunii din acel an (2006), iată încheierea primului discurs amintit aici: „Străinii nu te respectă decît dacă îi învingi. Haideți să-i învingem cu armele lor: prin muncă, seriozitate, proiecte și strategii clare pentru începutul Mileniului III, atît de dificil, dar și atît de fascinant. N-o facem pentru noi, ci pentru înaintașii și urmașii noștri. Avem datoria morală să transpunem în viață formula celebră a lui Take Ionescu, rostită în Parlament, în anul 1915: Politica instinctului Național. Cu Dumnezeu înainte!”.

Cum din idealul lui Corneliu Vadim Tudor nu au lipsit niciodată ideea și lupta pentru întoarcerea Basarabiei la Patria-Mamă, în carte este selectat și un text publicat în Revista România Mare, numărul din 31 ianuarie 2010, așezat sub titlul ,,Nu vom renunța niciodată la Basarabia!”. Dacă ar mai fi trăit, constatînd panta periculoasă pe care alunecă, astăzi, Basarabia, sub conducerea sörösistei Maia Sandu, președintele PRM ar fi avut o imensă dezamăgire! Capitolul următor are o încărcătură emoțională aparte, aceasta rezultînd din înclinarea lui Corneliu Vadim Tudor spre Credință și spre Lumea Bibliei – element prezent fără întrerupere în manifestările și în scrierile Tribunului. Sub titulatura ,,Selecție de articole, poezii creștine și miniaturi biblice”, capitolul se deschide cu un citat din autor: ,,Înapoi la Biblie și la valorile eterne ale Poporului Român!”. Articole de presă sau discursuri rostite la diferite sărbători creștine, această selecție este înnobilată cu o seamă de poezii încîntătoare, care înalță spre Cer ruga românului credincios. Mai întîi, iată titlurile prozei: ,,Eu nu cunosc decît trei mari religii monoteiste: creștinism, creștinism și iar creștinism!”; ,,Sagrada Familia”; ,,Pentru o nouă creștinare a Poporului Român”; ,,Acesta e scopul vieții mele: unificarea religiei creștine!”; ,,Biblia e jurnalul intim al lui Dumnezeu”. Redau finalul acestui text, citit la Radio România, la 13 august 2004: ,,Tînăra generație e pe marginea prăpastiei. Să o ferim de cei care nu știu altceva decît să mintă, să înșele, să învrăjbească, să fure, să întrețină un climat de ticăloșie morală! Să deschidem ochii și mintea tinerei generații asupra gloriei lui Dumnezeu – singurul izvor adevărat de frumusețe, de adevăr și înțelepciune. Nu doresc să devin vreun unchieș sfătos, dar am văzut și am trăit prea multe în viața mea ca să pot sta pasiv în fața acestui fenomen de alienare și abrutizare a societății românești. Așa încît, ca președinte fondator al celei mai sănătoase forțe politice din Istoria modernă a țării, am datoria de conștiință de a trage un semnal de alarmă și de a striga, din adîncul ființei mele: Opriți crimele și atrocitățile! Stop mizeriei materiale și spirituale! Un «NU» hotărît barbarizării societății românești! Înapoi la Biblie și la valorile eterne ale Poporului Român !”. Ce avem, azi? Manifestările deșănțate, în public, ale LGBT; proliferarea caselor de toleranță (mascate), care funcționează sub ochii autorităților, ba, mai mult, chiar unii reprezentanți ai acestora sînt clienți activi ai acestor bordeluri numite ,,saloane de masaj”; dezvoltarea fără opreliști a industriei porno, România fiind pe primul loc în UE, de exemplu, la numărul de videochaturi; mărirea numărului de tineri, începînd cu copiii, consumatori de droguri, cu tot tamtamul care se face în stoparea acestui flagel național care distruge ceea ce ne mîndrim să spunem: Viitorul Țării; apropiata legiferare a căsătoriilor dintre persoanele de același sex! Și ar mai fi atîtea de semnalat – fapte și evenimente din zilele noastre asupra cărora Corneliu Vadim Tudor ne-a avertizat cu 20-30 de ani înainte. Capitolul se încheie cu poeziile ,Cum ne rugăm?”; ,,Rugăciune”; ,,Cartea lui Iov” și cu pagini intitulate ,,Miniaturi biblice”. Un capitol din carte reflectă arta poetică a autorului, redarea unor poeme așezate sub sintagma plină de înțelesuri transcedentale ,,Elegii pentru suflete nobile” – reproducerea titlului ultimului volum de versuri publicat antum de Corneliu Vadim Tudor, reeditat postum, în anul 2019 – invocă o adîncă vibrație interioară în ființa celui care le va citi. Atent la modificarea coordonatelor noii societăți românești, grevată în dezvoltarea ei naturală și orientată pe căi greșite, poetul

patriot Corneliu Vadim Tudor închină versuri memorabile unor idei de salvgardare a omului de rînd și a conștiinței sale, a redării credinței și apartenenței românilor. Titluri ca ,,Rugăciune pentru cei din spitale și închisori”; ,,Elegie pentru vîrsta a III-a; ,,Romanță pentru copiii bolnavi”; ,,Cearta lui Iov cu Dumnezeu”; ,,Cei de făcut?”; ,,Marea umilință”; ,,Scrisoarea unui copil către mama plecată la muncă” conturează un univers grav, cu trăiri intense, în jurul căruia gravitează grija supremă a poetului de a fi receptorul confratelui român, în situații disperate. Iată două mostre semnificative pentru ancorarea poetului în realitatea imediată și transformarea acesteia într-un fluid de emoție copleșitoare, decupate din poemele ,,Marea umilință” și ,,Scrisoarea unui copil către mama plecată la muncă”, în ordinea amintită: ,,Regretaților mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Gh. Eminescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Valeriu Buzea, Mihai Ungheanu, Raoul Șorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ștefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu, Gh. Buzatu, Romulus Vulpescu ... Ferice, dar, de voi, prieteni morți,/ Că nu vedeți cum ni se sparge țara/ Cum corbii trag cămașa ei la sorți/ Și-n iarnă ni se schimbă primăvara.// Eu pe-ntuneric scriu acest poem/ Niște bicisnici iar neau stins lumina/ Pe cine să înjur, sau să blestem/ Cînd noi, românii, purtăm toată vina”; ,,Mamă, de ce nu vii mai repede acasă?/ Mi-e dor de tine. Mi-e atît de dor!/ Te-ai dus în țări străine, dar ce-mi pasă?/ Cine-mi mai spune mie «Somn ușor»?// (...) Întoarce-te, iubita mea mămică!/ Pe perna mea sînt lacrimi tot mai vii/ Tendepărtezi prea mult și îmi e frică.../ Presimt că fără tine voi muri...”. De ce oare ar mai fi nevoie pentru a demonstra necesitatea repunerii în circuitul literar a unor asemenea capodopere de suflet? Un lucru relevant, pe ultima pagină, este publicat un text sub semnătura lui George Simion, președintele AUR, cu referire la personalitatea lui Corneliu Vadim Tudor, din care reproduc următorul fragment: ,,Nu poți să spui «naționalism» și «suveranitate» fără să te gîndești la memoria pe care ne-a lăsat-o Tribunul. El a fost cel care a pus bazele acestei mișcări în România, el este cel căruia îi mulțumim astăzi pentru faptul că a avut îndrăzneala să țină aprinsă flacăra românismului într-o epocă în care restul clasei politice din țară a făcut tot posibilul pentru a-și renega propria identitate”.

Drumul cărții spre inimile românilor Realizînd acest proiect publicistic, Lidia Vadim Tudor a pus la punct și un program de lansare a cărții în mai multe localități din Țară, pînă la scrierea acestui text (3 octombrie), avînd loc două lansări de carte: Brașov (14 septembrie) și Pitești (19 septembrie), următoarele două asemenea lansări fiind Deva (4 octombrie) și Petrila (5 octombrie), la începutul lunii noiembrie acțiunea urmînd a se desfășura în București. Acum, despre cele două lansări de carte, eveniment ce a suscitat un larg interes din partea localnicilor și nu numai. La Brașov, la Hotel Aro, în jur de 50 de persoane au retrăit clipe de înaltă revelație, culturală și patriotică, în atmosfera creată de prezentarea și lansarea volumului ,,Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor”. Printre cei de față s-au aflat personalități marcante din diferite domenii, printre care deputatul

AUR Dan Tănasă – un vrednic apărător al românismului din Transilvania, scriitorul Mircea Brenciu și prof. univ. dr. Tiberiu Foriș. Lidia Vadim Tudor, fiica Tribunului, a adus un omagiu tatălui său, mulțumind celor prezenți la eveniment, într-un moment cu o încărcătură emoțională specială, spunînd, printre altele: ,,Le mulțumesc celor prezenți, oameni veniți din București, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraș, pentru a ne întîlni și a depăna amintiri despre tata”. Dan Tănasă, în cuvîntul său, a reliefat moștenirea politică și culturală lăsată de Corneliu Vadim Tudor, cu sublinierea impactului pe care l-a avut asupra cauzei naționale, amintind de importanța actuală a continuării luptei pentru susținerea idealului național vadimist. La rîndul său, scriitorul Mircea Brenciu, membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, a dus un omagiu memoriei lui Corneliu Vadim Tudor, remarcînd influența sa majoră asupra literaturii și culturii românești de la răspîntia celor două veacuri: XX și XXI. Un moment de grație a fost creat de profesorul Tiberiu Foriș, care a recitat un fragment dintrun poem dedicat lui Corneliu Vadim Tudor – cuvinte pe cît de simple, pe atît de încărcate de emoție și apreciere înaltă a personalității Tribunului: ,,Azi țara de ne cere să fim sau să nu fim/, aș vrea să fim în Suflet urmași de-ai lui Vadim,/ și-n lumea ce se luptă, cînd omenia doare/, pe Uliță s-apară un Soare ce răsare!”. Cel de-al doilea popas, în drumul cărții prin Țară, a fost la Pitești unde, în somptuoasa Bibliotecă Județeană Argeș ,,Dinicu Golescu”, în prezența a 70 de participanți, Lidia Vadim Tudor a prezentat noul volum cu selecții din opera complexă a tatălui său. În cuvinte care au exprimat, la unison, mulțumirea pentru inițiativa de a se republica o parte din opera lui Corneliu Vadim Tudor, cei care au vorbit la acest eveniment și-au ,,aliniat” discursurile în a sublinia importanța, astăzi – mai mult ca oricînd –, a operei literare a Tribunului care, împreună cu activitatea sa politică, a generat o adevărată mișcare socială în România, adunînd în jurul său și al Partidului România Mare generații care credeau în muncă, dreptate socială, respect reciproc și, nu în ultimul rînd, în mîndria de a fi Român. Dintre cei prezenți, generalul Mircia Chelaru – un patriot dovedit în apărarea valorilor naționale pentru care a luptat și Corneliu Vadim Tudor – a invocat, în cuvinte transfigurate de momentul trăit, prietenia cu Vadim, întrun timp al schimbărilor profunde ale societății românești, cadrul în care prietenia celor doi a generat atitudini și acțiuni care au arătat românilor adevărata față a naționalismului și patriotismului românesc. Elogii la adresa fostului președinte și fondator al PRM, Corneliu Vadim Tudor, au adus și doamna Elena Pascu (fost deputat PRM la Argeș) și Adrian Bughiu, fost membru PRM și actualul vicepreședinte al Consiliului Județean Argeș – remarcînd, fiecare în parte, importanța amprentei politice, sociale, literare, istorice și jurnalistice lăsate de Corneliu Vadim Tudor generațiilor de azi, amenințate de dezrădăcinarea de Țară și de globalismul aservit unor puteri străine. Fiecare eveniment de lansare a debutat cu prezentarea unui clip care conține detalii despre lupta lui Corneliu Vadim Tudor pentru apărarea României și a Poporului Român, apoi imagini televizate cu Tribunul, în diferite ipostaze de luptător pentru apărarea drepturilor și libertăților românilor, a independenței și suveranității României. Avînd în fața ochilor aceste imagini vii, cei prezenți au trăit momente încărcate de emoție, de emoția simbolică a reîntîlnirii cu cel ce-a fost și a rămas – patriotul Corneliu Vadim Tudor. După ce Lidia Vadim Tudor a împărțit cărți cu autograf, cei prezenți n-au plecat imediat spre casele lor, atmosfera creată de acest eveniment inedit, în orașul de pe Tîmpa, ca și în capitala Argeșului, invitînd, parcă, pe cei de față să mai stăruie o vreme în jurul imaginii celui ce ne-a făcut cadou aceste bijuterii literare. Feedback-ul primelor lansări a fost excelent – vadimiștii și cei care au făcut parte din marea familie a României Mari au răspuns cu entuziasm la inițiativa fiicei Tribunului. Ca o completare la acest succes, vă anunț că volumul a fost primit foarte bine și pe rețelele de socializare. Pentru cei care doresc această carte, o pot comanda și pe siteul vadim-tudor.ro. Așteptăm cu interes și alte reîntoarceri la publicul român a operei literare a lui Corneliu Vadim Tudor, mai ales că o bună parte din aceasta pare a fi scrisă în zilele noastre – așa viziune, literară și geopolitică, a manifestat Corneliu Vadim Tudor pînă în ultima clipă a vieții sale.

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

Din culisele istoriei Mînăstirea Cotroceni – oaza de spiritualitate din inima Capitalei

Familia Cantacuzino s-a stabilit în Țările Române în primele decenii ale Secolului al XVII-lea, după ce a luat drumul pribegiei, odată cu căderea Constantinopolului în mîinile turcilor. Cel mai de seamă reprezentant al familiei a fost Șerban Cantacuzino, care alături de ceilalți frați ai săi s-au implicat în viața politică. Primii proprietari pe care-i menționează documentele – Stoica, Preda și Istfan – au stăpînit Cotrocenii înainte de a fi devenit proprietatea domnească a lui Mihai Viteazul. Trebuie spus şi că termenul de „cotrocean” provenea din arhaismul „a se cotroci” cu sensul de a se ascunde, a se refugia şi definea acţiunea celor care doreau să scape de prigoana pornită împotriva lor de către domnie şi se refugiau în codrii Vlăsiei care înconjurau vechiul schit de pe deal. Între anii 1658 și 1660, au avut loc luptele pentru putere între domnitorul Constantin Șerban Basarab zis și Cîrnul și Grigore Ghica, iar Șerban Cantacuzino era de partea celui din urmă, care avea să-l răsplătească pentru serviciile sale, dăruindu-i moșia de la Cotroceni. Aşadar, în anul 1660, zona Cotrocenilor intră în proprietatea lui Șerban Cantacuzino, drept recompensă pentru serviciile deosebite aduse domnitorului Gheorghe Ghica (1659 – 1660). În următorii zece ani, însă, familia Cantacuzinilor avea să treacă prin numeroase necazuri, uciderea bătrînului postelnic Constantin Cantacuzino, în pivnița de la Snagov, sau persecuțiie asupra familiei Cantacuzinilor din partea lui Grigorie Ghica Vodă. În anul 1671, la 18 noiembrie, proprietăţii li se vor mai adăuga, prin cumpărări succesive, de la fiii căpitanului Ghiorca, zona din deal unde va fi construită mînăstirea şi zona de la poalele dealului, unde se vor construi ulterior grădina și parcul palatului domnesc. În anul 1675, în fruntea familiei se afla Șerban Cantacuzino, o persoană deosebit de ageră, discretă, vorbitor de limbi străine, cu relații în diferite medii social-politice, un excelent administrator și constructor, calităţi graţie cărora a urcat succesiv toate treptele dregătoriilor curții domnești. A urmat prigoana lui Duca Vodă împotriva lui Șerban Cantacuzino, care ajunsese atotputernic în vremea respectivă, iar domnitorul a încercat să-l elimine pe rivalul său la tron. La 7 octombrie 1678, Șerban Cantacuzino se refugiază la moșia sa de la Cotroceni, unde stă ascuns și se roagă Sfinților Serghie și Vach să intervină pe lîngă Născătoarea de Dumnezeu să-l scape de vrăjmașii lui și făgăduieşte că, dacă va scăpa cu bine, în acel loc va ridica o biserică măreață. În cele din urmă, Cantacuzino îşi cumpără domnia cu 600.000 lei și, în primăvara anului 1679, urcă pe tron. La 26 mai 1679, domnul Țării Românești a început să ridice, pe dealul Cotrocenilor, o mînăstire și o serie de anexe, iar lucrările se vor încheia în octombrie 1682. Hramurile bisericii erau cu „Adormirea Maicii Domnului” (15 august) și „Sfinții Serghie și Vah” (7 octombrie), aflate în strînsă legătură cu evenimente din viaţa personală a domnitorului Şerban Cantacuzino. În perioada 1678 – 1688, pe tot parcursul domniei, Șerban Cantacuzino a avut reședința în casele domnești de la Mînăstirea Cotroceni, aflate pe latura nordică a curții – patru camere la parter, din care, prin intermediul a două scări, se făcea legătura cu etajul care avea zece camere din care se ieşea în alte două încăperi. La subsol se afla pivnița de mari dimensiuni care servea la depozitarea unor mari cantități de alimente și vinuri și ocazional ca temniță. Pe latura sudică se aflau clădirile stăreției și chiliile călugărilor greci care administrau mînăstirea, iar pe partea vestică se afla turnul clopotniță împreună cu un alt şir de chilii de-o parte și de alta a acestuia. Mînăstirea avea o incintă pătrată, în mijlocul căreia se afla biserica, devenită un monumentreper al arhitecturii și artei româneşti de Secol XVII – XVIII. În interior se impuneau 12 coloane de piatră sculptată, care se aflau în pridvor și pe care se sprijinea o cupolă, iar iconostasul din lemn avea o bogată ornamentație sculptată și aurită, care încadra icoanele împărătești, pictorul bisericii fiind celebrul Pîrvu Mutu, un adevărat creator de școală în epoca lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, pictor al bisericiloir din Filipeștii de Pădure, Măgureni, Lespezi, Sinaia, Berca, Bordești şi Colțea. Revenind la istoricul mînăstirii, să spunem că Șerban Cantacuzino, ctitorul sfîntului lăcaş, a făcut numeroase danii mînăstirii, care o făceau cea mai bogată din Țara Românească la vremea aceea. Întreaga epocă a lui Șerban Cantacuzino a fost una

de implicare în susținerea culturii românești şi o vocaţie impresionantă de ctitor. La Cotroceni a fost instalată o tipografie, la care au fost tipărite numeroase lucrări remarcabile, printre acestea aflîndu-se „Evanghelia” din anul 1682, „Apostolul” din anul 1683 și, mai ales, „Biblia” din anul 1688. Mînăstirea a fost închinată tuturor mînăstirilor de la Sfîntul Munte, astfel că ajutorul bănesc care venea de la Cotroceni a fost distribuit către toate mînăstirile athonite. Era pentru prima dată, în istoria noastră, cînd un ctitor de lăcaş sfînt hotăra să închine mînăstirea locurilor sfinte. Din păcate, Cantacuzino a murit, în urma unei boli neiertătoare, la doar 54 de ani, la 28 octombrie 1688, fiind înmormîntat, conform dorinţei sale, în naosul bisericii de la Cotroceni. Tot acolo au fost înmormîntaţi Matei (decedat la 21 decembrie 1685) și Iordache (decedat la 8 iunie 1692) – fraţii lui Şerban Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino (dispărut la 25 februarie 1715), Smaranda, una din fiicele lui Șerban Cantacuzino (decedată la 13 mai 1688), sau Ruxandra, soția lui Gheorghe, fiul ctitorului (decedată înainte de anul 1753). În decursul existenţei sale, Mînăstirea Cotroceni a trecut şi prin momente dificile, fiind afectată de ocupaţii militare, cutremure şi incendii, cu implicaţii negative asupra situaţiei ei. Platoul de lîngă a fost utilizat pentru camparea armatelor care veneau în zona Bucureștilor, fiind un punct strategic: în iulie 1737, cantonează aici trupele austriece conduse de generalul Ghilany, fiind urmate, în 1739, de trupele turcești conduse de generalul Suleiman Pașa, în anii 1800 – 1802, de trupe turcești și rusești şi în 1806, de trupele rusești conduse de generalul Miloradovici. În anul 1802, în timpul lui Ioan Gheorghe Caradja Vodă (1812 – 1818), marele cutremur a avut consecinţe dezastruoase asupra tuturor clădirilor mînăstirii şi, în special, asupra bisericii, care a fost în mare parte refăcută şi pictată din nou în anul 1806. Însă pentru lucrările de refacere, egumenul Visarion se împrumută de bani cu o dobîndă destul de mare și nu va reuși să achite obligaţiile financiare. Astfel că, în anul 1815, creditorii obligă mînăstirea să plătească datoriile, aceştia se duc la domnitor, care îl schimbă pe stareț și îl înlocuieşte cu Dionisie Plumbuițeanu, iar mai apoi, în 1816 Adunarea Obștească a țării, după multă chibzuială, dă o soluție: vinderea a 18 prăvălii pe care Cotrocenii le aveau în București pentru a se acoperi datoriile pe care Visarion, fostul egumen, le făcuse. În acest moment, domnitorul se stabilea, fie și doar temporar, la Cotroceni, şi pentru a o proteja împotriva abuzurilor, veniturile au început să crească semnificativ, mînăstirea nu mai dădea Muntelui Athos toate veniturile sale, astfel că toate aceste măsuri au premis ca mînăstirea să mai păstreze anumite sume care erau investite în renovarea lăcaşului. În anul 1821, în timpul revoluţiei, Tudor Vladimirescu şi-a stabilit cartierul general la Cotroceni, făcînd din acest loc baza militară a acțiunilor sale. În acest scop a săpat șanțuri de apărare întărite cu redute și tunuri, însă această tabără nu și-a îndeplinit scopul pentru care fusese realizată, astfel că, amenințat fiind de invazia otomană, Tudor se retrage din capitală pentru a o feri de distrugere din partea forțelor invadatoare. În timpul revoluţiei de la 1848, mînăstirea a fost ocupată de trupele turceşti, care i-au arestat pe revoluţionari. În anul 1863, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), domnitorul și-a stabilit aici reședința, tot atunci pe platoul de la Cotroceni fiind înfiinţată o tabără de instrucție care a devenit un loc important pentru istoria militară a vremii, iar trupele de geniu au realizat o porțiune a șoselei Cotroceni – Grozăvești. De asemenea, tot atunci, în urma deschiderii unei linii de credit, au loc renovări și remobilări ale Caselor domnești, de către Ministerul de Externe. În noiembrie 1940, în urma unui cutremur, biserica Mînăstirii Cotroceni a fost puternic afectată, fiind refăcută abia după al IIlea Război Mondial, iar în anul 1948, după abdicarea regelui Mihai, comuniştii au închis biserica mînăstirii, pentru ca un an mai tîrziu, Palatul Cotroceni să fie transformat în Palatul Pionierilor, urmînd, de aici, ani în care mînăstirea avea să devină o ruină, culminînd cu cutremurul din 4 martie 1977, care a afectat-o iremediabil. Radioromaniacultural.ro

Cotroceni – o istorie și puțin cunoscutul ei autor (II) „Dacă fiecare şi-ar face datoria...“ (2)

Pe temelia construită de G.M. Ionescu poate fi elaborată o istorie modernă a Cotrocenilor sau a Bucureştilor. Fără această carte, cunoştinţele noastre despre Cotroceni ar fi fost în orice caz mult mai sărace. Dar chiar dacă din punct de vedere strict istoriografic G.M. Ionescu nu este o personalitate de prim rang, pentru Cotroceni şi istoria Bucureştilor el a realizat ceva cu valoare permanentă. A recunoscut el însuşi cu modestie acest lucru, citînd în prefaţa lucrării sale cuvintele mitropolitului Veniamin Costachi: „...dacă fiecare şi-ar face datoria numai atît pe cît poate, să fim siguri că nu va cădea cetatea noastră!“. Pentru viitor, poate că primul pas ar trebui să fie o completare a cărţii lui Ionescu, mai exact, o prezentare a Cotrocenilor de după 1902 şi, în mod special, extinderea Bucureştilor spre vest, înglobarea zonei Cotroceni în oraş. De fapt, în această idee, aproape fiecare temă ar trebui reluată: Mînăstirea şi Palatul Cotroceni, destinul instituţiilor din zona Cotroceni – Azilul Elena Doamna, Ateneul Elisabeta, Şcoala profesională, Şcoala normală etc. –, Cotrocenii şi lucrările publice din Bucureşti – Grădina botanică, Facultatea de medicină, zona Lupeşti (Sf. Elefterie), inclusiv Academia Militară –, dezvoltarea zonei Grozăveşti. Acum, o astfel de reluare este un lucru de mare importanţă, nu numai pentru Cotroceni, ci pentru întreaga istorie a Bucureştilor şi a celorlalte oraşe ale României. Este uşor – şi, poate, chiar firesc – pentru noi, ca în momentele grele şi pline de crize politice, economice şi sociale, a avea o atitudine din care ar rezulta că problemele culturii nu sînt foarte importante. Dar, tocmai în aceste circumstanţe, paradoxal, cultura şi spiritualitatea unui popor sînt de primă importanţă. Una din cele mai tragice şi nefaste influenţe şi moşteniri ale marxismului este supraevaluarea laturii materiale. Acum, cultura trebuie să fie o prioritate, Isus Christos a spus că omul nu trăieşte numai cu pîine. Accentul său cădea, desigur, pe domeniul religios, dar El a binecuvîntat şi creativitatea şi cultura umană, pentru că din această creativitate potrivit dezvoltată apar şi unele aspecte între spiritul Domnului, care ne fac să fim nişte fiinţe mult mai complexe decît simple vietăţi cu pantaloni. Sfîrșit „Magazin istoric”

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

(

p O V E S T I A D E V A R A T E 1898. Un român la Istanbul (I)

Cu trenul, cu maşina proprie sau autobuzul, cu avionul sau cu vaporul, în ultimii ani, mii de români au luat drumul către „Înalta Poartă“. Unii s-au dus cu dorinţa de a vedea minunățiile marelui oraş, de care istoria ne-a legat destinul sute de ani, sau din plăcerea călătoriei – componentă firească a personalităţii omului civilizat –, alţii mînaţi de mirajul unei rapide procopsiri. Cu convingerea deci că ne adresăm unui mare număr de cititori care, într-un fel sau altul, sînt avizaţi asupra subiectului, ne-am gîndit să vă propunem o excursie la Istanbul, avînd drept ghid un intelectual român din veacul al XIX-lea. El ne povesteşte cu har şi talent călătoria pe care a făcut-o în 1886. Prin intermediul completărilor cuprinse între paranteze, am încercat să aducem un plus de informație sau, unde a fost cazul, să punem de acord realităţile oraşului de atunci cu cele întîlnite de turistul zilelor noastre. Dar să-l prezentăm în cîteva cuvinte pe autorul acestui inedit „jurnal de călătorie“. Este vorba, Am petrecut vara cu Sofia (soţia autorului) şi copiii, la Constanţa, unde unchiul meu, Iorgu Lahovari, m-a luat cam volens nolens într-o scurtă excursiune la Constantinopol. Companioni de drum cunoscuţi: familia Scarlat Vîrnav, familia Emil Miclescu, subdirectorul căilor ferate – tînărul J. Câmpineanu, un domn G. Catargi, dl. Szomery – agentul Societăţii Maritime Române, care cunoaşte Constantinopolul şi împrejurimile şi constituie cel mai perfect Cicerone (ghid). Pornim din Constanţa la 10 seara, joi, 20 august, cu bastimentul serviciului nostru (maritim), „Principesa Maria“, cumpărat în Italia şi foarte luxos decorat; căpitan, Georgescu. Am intrat în Bosfor vineri, pe la ora 11 dimineaţa. Iată ce am văzut şi ce am făcut pînă a doua zi, sîmbătă, ora două p.m., cînd am pornit înapoi: La intrarea în canal, pe dreapta, un mic sat, case negricioase, acoperiş roşu, îi zice mi se pare Cava – far alb. Vis-à-vis, un alt far. Apoi, şi pe o parte şi pe alta, întăriri de pămînt şi numeroase guri de foc. Cazărmi. Mai departe, tot pe dreapta, o adîncitură a Bosforului, şeici staţionare, grupe de case, cazărmi, întăriri. Peste drum, în Asia, ruinele unui donjon vechi, jos la mal iar tunuri şi, alături, grupe de case cam ca pe la Veneţia, cu temelia în apă. Dealurile, de ambele părţi, îmbrăcate în tufăriş. Ceva mai departe, pe ţărmul european, se formează golf; aici e Buinedere (unde aflăm pe urmă că aresese chiar atunci vreo 300 de locuinţe). Case cu acoperiş roşu, pădure deasupra caselor. Un apeduct în fund. După Buinedere, vine Terapia. Ne frapează întîi Palatul Ambasadei engleze; alături, roşu, al

sultan pentru două fete ale sale, măritate după doi fii ai lui Osman, apărătorul Plevnei (în 1877). Apoi faţada şi coloanele marelui palat Ceragan, în lunga line a grădinii. Aici a fost închis fostul sultan Mahomed, aşadar, despre Iancu Cerkez (1847-1921), jurist predecesorul sultanului Abdul Hamid II (1876-1909). de profesie, scriitor din cercul bucureştean al Fost-a, în adevăr, nebun, mai trăieşte sau nu, mister. Junimii. Membru al unei familii cu multiple Vis-à-vis de Ortakioi e frumosul palat alb şi înalt, legături de rudenie şi prietenie în lumea politică şi Beilerbei, pe coasta asiatică; acolo a şezut frumoasa financiară a timpului, n-a făcut politică de partid, împărăteasă Eugenia (soţia lui Napoleon III), cînd, în dar a fost un simpatizant al conservatorilor, avînd culmea splendoarei, a trecut pe la Constantinopol ca să mare stimă şi preţuire pentru Titu Maiorescu. În inaugureze deschiderea Canalului de Suez, După Ceragan vin magnifica faţadă de marmoră casa acestuia, cu prilejul şedinţelor bucureştene şi grilajurile aurite ale palatului Dolma Bacci, cu un ale Junimii, i-a cunoscut şi ascultat pe Eminescu pavilion central. Pe înălţimile de dinapoi se zăreşte o casă şi Alecsandri, pe Caragiale, Hașdeu şi Odobescu. cenuşie; ni se spune că e una din construcţiile rezidenţei Şi tot acolo, a avut onoarea ca una din lucrările Ildiş Kioşc a sultanului. Trecem pe dinaintea clădirilor sale dramatice să fie prezentată în lectura lui galbene, curţilor şi moscheei de la Tophané Ceve, Eminescu. mai departe acostăm la cheiul de piatră de la cartierul Aşadar, ghid ne va fi în această călătorie un Galatta, bordat cu multe barăci de scînduri, unde turcii om de cultură. Să-l lăsăm să-şi depene impresiile, fac chef, bînd cafea şi privind mişcarea portului. mulţumindu-i călduros distinsului profesor dr. Amabilul viceconsul al nostru, însoţit de un Constantin Bălăceanu-Stolnici, membru de interpret, ne aşteaptă cu mai multe trăsuri. Pornim cu cîte onoare al Academiei Române, pentru afecţiunea un cavas, armat cu sabie şi revolver, în uniformă galonată şi înţelegerea cu care, cu ani în urmă, ne-a pus cu fir, pe o stradă foarte animată, paralelă cu Bosforul; la dispoziţie şi ne-a îngăduit să facem unele trecem pe lîngă fîntîna, moscheia şi clădirile de la mici extrase din aceste Însemnări din viaţa mea Tophané, pe lîngă grădinile şi zidurile înalte ale palatului datorate lui Iancu Cerkez. Dolma Bacci; pe la porţi, pe lîngă soldaţii de gardă, se celei franceze. Hotelul Sumer-Palace, ce-şi ascunde văd şi tineri eunuci negri. Urcăm o alee plantată, unde faţada sub umbra unui pin maritim. Alături, acoperişul deja se înşirau trupe şi aleargă lume. Ajungem în dreptul de ţiglă roşie al Ambasadei germane. unei moschei (Hamidich), cu marmoră pe obişnuitul Vis-à-vis, în Asia, micul palat Beicos, răsărind fond galben. Acolo se presară şi udă aleul. Vis-à-vis deasupra verdeţei unui parc. Dincolo de Terapia, Jenikiol: de grilajul moscheei, o casă mică cu două etaje. Acolo palaturi de milionari şi acela alb, cu trei rînduri de ferestre, se primesc, de ofiţeri şi aghiotanți, persoanele admise al Ambasadei austriece. Apoi, golful şi cartierul Stema: să asiste la Selamlîc, căci e vineri şi la ora unu merge un palat cu jaluzii verzi. Ruinatele două turnuri legate prin sultanul să se închine. Ferestrele saloanelor sînt deja ziduri, numite Rumeli Isser şi construite de Mahomed ocupate de englezi, ruşi, italieni. Sosesc diverse trupe de cuceritorul. Vis-à-vis alte turnuri de care se prindea un infanterie printre care unele cu turbanuri verzi şi ghetre lanţ, ne spune dl. Szomery, ca să închidă Bosforul, care albe, altele de marină, cu mintean scurt şi pantaloni în aici are lăţimea cea mai mică. Alături, un mic palat al cismă; toate defilează marţial ca să se alinieze pe laturile sultanului de leagă apele dulci de Asia. Vine în urmă, tot străzii, la sunetul unor muzici care, cu tot urcuşul, după indicațiile Ciceronului nostru, colţul (la Pointre) paradează perfect şi execută marşuri cu motive de café de la Arnautkioi, unde e curentul cel mai tare. Peste apă, concert franţuzeşti şi englezeşti. dincolo, cazărmi şi spital, culoare gălbuie. În curtea moscheei se înşiră, rînd pe rînd, paşi După Arnautkioi, vine o localitate, Ortakioi, dacă şi înalţi demnitari în uniforme albastru închis, cu nu mă înşel. Acolo sînt două mici palate gemene, care lampasuri de fir, epolete grele şi multe decoraţii. Mai oglindesc faţa lor verzuie în apele mării; au fost zidite de toţi, ca buţile de groşi şi cu picioarele încovoiate; printre ei, profilul mai svelt al lui Edhem paşa, învingătorul Greciei (în războiul din 1897). Vreo Palatul Beilerbei trei-patru prinţişori în uniforme, unul abia de vreo 4 ani, probabil copii de-ai sultanului, stau pe peron; acolo aşteaptă, asemenea, tot felul de hagi (pelerini), printre care unii negri, cu turbanul alb. Din cînd în cînd, pe lîngă uniforme se strecoară în curte şi cîte un veston păcătos sau vreun pantalon uzat, probabil servitori care aduc în geamantane covoare pentru rugăciune. (va urma) Selecţia textului şi prezentare Marian ŞTEFAN

Barci în Istanbul, 1860, pictură de Amedeo Preziosi

Fortăreața Rumeli Isser

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

ªtiri externe, comentarii, analize Războiul merge prost. Ucraina și aliații săi trebuie să-și schimbe strategia

cînd Germania de Vest a aderat la NATO în 1955; și că Ucraina nu va angrena neapărat trupele străine NATO în timp de pace, ca în cazul Norvegiei în 1949. Aderarea la NATO presupune riscuri. Dacă Rusia ar lovi din nou Ucraina, America s-ar putea confrunta cu o dilemă teribilă: să susțină Ucraina și să riște războiul cu un inamic nuclear sau să refuze și să-și slăbească alianțele din întreaga lume. Cu toate acestea, abandonarea Ucrainei ar slăbi, de asemenea, toate alianțele Americii – unul dintre motivele pentru care China, Iranul și Coreea de Nord susțin Rusia. Putin vede adevăratul inamic ca fiind Occidentul. Este amăgitor să credem că învingerea Ucrainei va aduce pace. Într-adevăr, o Ucraina disfuncțională ar putea deveni ea însăși un vecin periculos. Deja, corupția și naționalismul sînt în creștere. Dacă ucrainenii se simt trădați, Vladimir Putin ar putea radicaliza milițiile întărite de luptă împotriva Occidentului și a NATO. A reușit ceva asemănător în Donbass unde, după 2014, a transformat niște ucraineni vorbitori de limbă rusă în partizani gata să intre în război împotriva compatrioților lor. Prea mult timp, Occidentul s-a ascuns în spatele pretextului că, dacă Ucraina ar stabili obiectivele, ar decide ce arme să furnizeze. Totuși, Zelenski nu poate defini victoria fără să cunoască nivelul de sprijin occidental. În schimb, planul prezentat mai sus se autoîntărește. O promisiune mai fermă de aderare la NATO l-ar ajuta pe Zelenski să redefinească victoria; un scop de război credibil ar descuraja Rusia; NATO ar beneficia de pe urma industriei de armament modernizate a Ucrainei. Se cere crearea unui nou plan de victorie lui Zelenski și liderilor occidentali. Dar dacă se opun, vor atrage înfrîngerea Ucrainei. Și asta ar fi mult mai rău.

Alegerile din SUA nu vor schimba în niciun fel războaiele în curs

încoace: mai mult NATO, mai multe alianțe militare, mai multă putere soft, asasinate și bombardamente „pentru democrație și drepturile omului”. Și cît mai multe livrări de arme, „atîta timp cît este nevoie”, pentru Ucraina, Israel și Taiwan. Dacă Trump va cîștiga, violența discursului se va adăuga la o supralicitare militară împotriva palestinienilor, Hezbollah-ului, Iranului și Chinei. Răbdarea față de Zelenski și creditele nelimitate acordate Ucrainei se vor diminua, dar nu și sprijinul strategic, prea important pentru a menține Europa într-o stare de vasalitate și Rusia în ofsaid; nu uitați că Trump a înarmat Ucraina și i-a instruit trupele pe întreaga durată a mandatului său între 2016 și 2020, și că Biden a trebuit doar să profite de beneficiile acestei investiții după alegerea sa, cînd s-a opus oricărei forme de negociere cu rușii înainte de 24 februarie 2022. Totul este gata să continue în același stil. La începutul lunii septembrie, Camera Reprezentanților a votat Legea HR1157 privind înființarea unui fond de 1,6 miliarde de dolari pentru a lupta „împotriva influenței maligne a Republicii Populare Chineze”. Tonul este setat. Cinci miliarde de dolari cheltuiți pentru a provoca lovitura de stat anti-rusă în Ucraina, în februarie 2014, sînt adesea menționați. La aceasta se adaugă bugetul anual de 90 de miliarde al Departamentului de Stat destinat finanțării ONGurilor, partidelor, grupurilor de presiune și guvernelor aliniate cu „valorile noastre” în țări presupuse ostile. La fel ca şi cele 850 de miliarde din bugetul Pentagonului, alocate asigurării faptului că totul merge conform planului. Există puține șanse ca Joe Biden, în discursul său de adio din ianuarie anul viitor, să amintească de cuvintele predecesorului său, George Washington, atunci cînd a cerut succesorilor săi, la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea, „să mențină alianțele permanente” și să profite de protecția oferită de oceane pentru a „rămîne la o distanță sigură” de intrigile străine. Guy Mettan (traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza)

(urmare din pag. 1) Indiferent dacă Trump cîștigă sau nu în noiembrie, singura speranță de a păstra sprijinul american și european și de a uni ucrainenii este o nouă abordare care începe cu liderii care afirmă cu sinceritate ce înseamnă victoria. După cum susține The Economist de multă vreme, Putin a atacat Ucraina nu pentru teritoriul său, ci pentru a o împiedica să devină o democrație prosperă, cu înclinație occidentală. Partenerii Ucrainei trebuie să-l determine pe Zelenski să-și convingă poporul că acesta rămîne cel mai important premiu din acest război. Oricît de mult dorește Zelenski să alunge Rusia din toată Ucraina, inclusiv din Crimeea, el nu are oamenii sau armele pentru a o face. Nici el, nici Occidentul nu ar trebui să recunoască pretenția falsă a Rusiei asupra teritoriilor ocupate; mai degrabă, ar trebui să păstreze reunificarea ca aspirație. În schimbul faptului că Zelenski îmbrățișează acest adevăr sumbru, liderii occidentali trebuie să își facă obiectivul principal de război credibil, asigurînduse că Ucraina are capacitatea militară și garanțiile de securitate de care are nevoie. Dacă Ucraina poate refuza în mod convingător Rusiei orice perspectivă de a avansa pe cîmpul de luptă, va putea demonstra inutilitatea altor ofensive mari. Indiferent dacă este sau nu semnat un acord de pace oficial, aceasta este singura modalitate de a înceta luptele și de a asigura securitatea pe care se vor sprijini în cele din urmă prosperitatea și democrația Ucrainei.

Se spune, în mod constant, că alegerile din SUA din 5 noiembrie vor fi „mai decisive ca niciodată” pentru viitorul lumii. Soarta planetei va fi jucată între Kamala Harris și Donald Trump, între luminile umaniste pe de o parte și întunericul infernal pe de altă parte. Nu va fi așa, deoarece lupta purtată de Statele Unite pentru a-și menține supremația globală și, prin urmare, a alimenta războaiele în curs de desfășurare din Ucraina și Palestina, va continua într-un fel sau altul. Această credință în rolul crucial al alegerilor din SUA este universală. Dar este mai mult o reflectare a succesului global al puterii soft din SUA decît a realității de facto. A doua zi după alegerile din noiembrie 2016, m-am trezit pe un platou de televiziune din Moscova pentru a comenta alegerea lui Trump, eveniment de la care ruşii se aşteptau şi sperau că va inversa ostilitatea Occidentului faţă de ei. I-am dezamăgit prezicînd că nimic nu se va schimba pentru ei. Cu siguranță, republicanii au fost mai ostili față de China decît față de Rusia, în timp ce democrații au fost mai întîi anti-ruși înainte de a fi anti-chinezi. Dar cele două părți s-ar uni atît împotriva rușilor, cît și împotriva chinezilor, pentru că amîndouă taberele îi privesc pe ruși și pe chinezi ca amenințări sistemice la adresa hegemoniei lor. Opt ani mai tîrziu, nimic nu s-a schimbat la nivel global, cu excepția faptului că lupta pentru dominația mondială – hegemonia versus multipolaritatea – a escaladat și a erupt în războaie deschise și de lungă durată. Pacea nu va fi posibilă pînă cînd Occidentul nu va renunța la ambiția sa veche de secole de a domina restul lumii sau de a-și învinge adversarii. Încolțit, panicat de creșterea puterii forțelor opuse și de declinul său relativ, a devenit la fel de periculos ca un leu rănit. Singurul lucru care s-a schimbat este faptul că tensiunile au crescut și în SUA. Democrații au

Acest lucru va necesita aprovizionare mai mare cu armamentul pe care Zelenski îl cere. Ucraina are nevoie de rachete cu rază lungă de acțiune care pot lovi ținte militare adînc în Rusia și de apărare antiaeriană pentru a-și proteja infrastructura. În mod esențial, trebuie săși facă și propriile arme. Astăzi, industria armelor din țară are comenzi în valoare de 7 miliarde de dolari, doar aproximativ o treime din capacitatea sa potențială. Firmele de arme din America și unele țări europene au intervenit. Furnizarea de arme de casă este mai fiabilă și mai ieftină decît cea de arme produse în Occident. Poate fi, de asemenea, mai inovator. Ucraina are aproximativ 250 de companii de drone, unele dintre ele lideri mondiali, inclusiv producătorii de rachete cu rază lungă de acțiune care ar fi putut fi în spatele unei lovituri recente asupra unui depozit de arme uriaș din provincia Tver din Rusia. A doua modalitate de a face apărarea Ucrainei credibilă este ca Joe Biden să spună că Ucraina trebuie invitată să adere la NATO acum, chiar dacă este divizată și, posibil, fără un armistițiu oficial. Se știe că Biden este precaut în această privință. O astfel de declarație din partea lui aprobă ipoteza conform căreia războiul merge prost. Ucraina și aliații săi trebuie să-și schimbe strategia. Acest lucru ar fi controversat, deoarece membrii NATO se așteaptă să se susțină reciproc dacă unul dintre ei este atacat. În deschiderea unei dezbateri cu privire la această garanție conform articolului 5, Biden ar putea să clarifice că nu va acoperi teritoriul ucrainean pe care Rusia îl ocupă astăzi, la fel ca în cazul Germaniei de Est,

deschis ostilitățile în 2016, prin ridicarea cazului Russiagate pentru a discredita alegerea lui Trump și apoi pentru a-l elimina. Acest lucru a fost combătut în ianuarie 2021, cu revoltele de la Capitoliu și refuzul de a accepta înfrîngerea. Astăzi, orice este posibil. Țara, profund divizată, trebuie să decidă între două modele antagoniste ale societății. Haosul și războiul civil pot apărea. Pînă acum, patriotismul constituțional al americanilor și credința lor cvasi-religioasă în vocația lor de a conduce lumea au prevalat întotdeauna asupra disensiunilor. Ideologia ajunge întotdeauna să fie înlocuită de pragmatism și interese bine înțelese. Sloganurile candidaților nu seamănă ca două picături de apă? Între „Make America Great Again” al lui Trump și „Restore The American Leadership” al lui Biden, este dificil să vezi o diferență în gradul de șovinism. O ordonanță de care Secretarul de Stat al lui Biden, Anthony Blinken, a ținut cont în aceste zile. Este sigur că burghezia culturală şi elitele conducătoare europene vor prefera întotdeauna un democrat autoritar în locul unui republican nepoliticos, brutal, grosolan, „populist”. Ei au aceeași aversiune față de el ca și față de populiștii lor, care sînt declarați a fi de extremă dreaptă sau de extremă stînga, cum ar fi germanul Sarah Wagenknecht. Toți, cu Trump în frunte, le insultă progresivitatea aparentă și rafinamentul pretins. Şi îl detestă pe Trump cu atît mai mult cu cît nu îi cruţă şi le expune flagrant supunerea şi statutul subordonat în ordinea mondială: „Plătiţi şi închideţi!” nu este un ordin pe care ne place să-l auzim cînd pretindem că sîntem aliați ai Statelor Unite și co-lideri ai lumii libere. Pe fronturile militare, atît în Israel, cît și în Ucraina, schimbările vor fi minime. Vor fi cîteva schimbări ici și colo, dar problemele de fond nu se vor schimba. Dacă Kamala Harris este aleasă, ea va continua pe aceeași linie a președinților democrați de la Clinton

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

Noile arme de distrugere a statelor

Schimbările climatice din ultimele decenii, care au provocat daune planetei şi, în consecinţă, deteriorarea sănătăţii umane, demonstrează capacitatea tehnologiilor de generaţie nouă de a provoca dezastre cu urmări tragice. Perioadele de caniculă extremă, seceta pe scară largă, incendiile devastatoare, sînt doar cîteva dintre suferinţele grave ale unei planete aflate în primejdie. Ionizarea atmosferei sau aşa numita însămînţare a norilor, în scopuri militare, plantarea focului în diverse zone de pe glob, în funcţie de interesele de putere, au făcut din statele lumii agresori sau ţinte ale unui război climatic. Avem în vedere seria de cicloane polare şi inundaţii (România, Spania, Franţa, Italia, Ungaria), în alternanţă cu perioade prelungite de secetă, alunecări de teren şi cutremure. Amintiţi-vă de prima tornadă din România, din august 2002, de la Făcăeni, care a ucis trei oameni; de furtuna violentă din Carpaţii Meridionali, din august, 2003, care a ucis alţi patru oameni. Inundaţiile din 2005, la un an de la aderarea României la NATO, poate, un avertisment din partea Rusiei pentru bazele militare americane instalate la noi, inundaţii similare celor din 1970, la un an de cînd România refuzase invadarea Cehoslovaciei, sfidînd Moscova. Canicula din ultimii ani din România şi Europa a ucis sute de oameni. Aceste anomalii climatice nu pot fi puse pe seama naturii. Sîntem martorii unui război geo-climatic, generat de interese economice, politice şi militare toxice. Seria de cutremure din Gorj, Vrancea, Turcia, Siria, Japonia, seceta extremă din România, care persistă de cîţiva ani, incendiile de pădure şi de vegetaţie din întreaga lume, numeroasele uragane botezate de diabolici cu nume de oameni, recentul uragan Boris, Ashley, ploile diluviene, inundaţiile din Emiratele Arabe şi Oman, ploile abundente din deşertul Sahara şi recentele dezastre din Galaţi au readus în discuţie interesul asupra tehnicilor maliţioase de modificare climatică, stipulate în „Convention on the Prohibition of Military or Any Other Hostile Use of Environmental Modification Techniques” (Convenția privind interzicerea utilizării militare sau a oricărei alte utilizări ostile a tehnicilor de modificare a mediului - ENMOD), acuzate a fi folosite în scop militar şi de reducere a populaţiei planetei. ENMOD a intrat în vigoare la 5 octombrie 1978, parafată de 78 de state, sub egida Secretarului General ONU, convenţie prin care statele părţi au căzut de acord „să nu se angajeze în utilizarea militară sau în orice altă utilizare ostilă a tehnicilor de modificare a mediului cu efecte larg răspîndite, de lungă durată sau grave ca mijloc de distrugere, deteriorare sau vătămare a altui stat parte (articolul I)”. Rezultă că fiecare stat sau statele dezvoltate dispun de tehnici de război climatic care, potrivit convenţiei, trebuie să fie minime ca utilizare. Însă nici azi nu s-a ajuns la un consens asupra interdicţiei, statele puternice folosind războiul climatic potrivit intereselor. Nu multă lume mai crede că seceta care a distrus agricultura românească, ploaia şi potopul istoric care au devastat Galaţiul şi alte zone, s-au întîmplat din cauze naturale. Dezastrele sînt la un „clic” şi un „enter” distanţă de noi, tehnologiile moderne se află la îndemîna puterilor lumii, capabile să întoarcă pe dos clima. Cei mai puţin informaţi cred că dereglarea

anotimpurilor şi toată fenomenologia meteo violentă, care au dat peste cap clima planetară, ar fi rezultatul încălzirii globale, o poveste de adormit copiii; sau că ar fi rezultatul experimentelor nucleare şi poluării. Grăitoare în sensul existenţei tehnicilor de manipulare meteo, ca parte a unui război geodezic, este Convenţia de la Geneva din 18 mai 1977, „pentru interzicerea folosirii militare sau ostile de orice fel a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător.

Modificările climatice oferă combatanţilor o serie de opţiuni pentru a înfrînge sau a pune presiuni asupra unui adversar. Modificările climatice vor deveni parte a problematicii de securitate internă şi internaţională şi vor putea fi operate într-o manieră unilaterală, cu posibile aplicaţii ofensive şi defensive, putînd fi chiar folosită pentru intimidare. Posibilitatea de a genera precipitaţii, ceaţă, furtuni sau de a modifica cumva spaţiul, precum şi producerea de climat artificial face parte dintr-un set integrat de tehnologii militare”, se spune în textul Convenţiei de la Geneva, care limitează, dar nu interzice aceste tehnici. Potrivit publicaţiei în limba engleză „Black Vault”, problema are rădăcini mult mai vechi. În 1953, SUA înfiinţează Comitetul Consultativ Prezidenţial pe problema controlului climatic. În Congresul SUA din 1958 s-au aprobat fonduri speciale pentru cercetarea în domeniul producerii artificiale a ploii. În 1955, nebunia lui John von Neumann faţă de tehnicile de modificare climatică devine de nestăvilit: „Vă daţi seama ce putere ne dă asta asupra mediului înconjurător? Apare posibilitatea unor forme inimaginabile de război climateric. Tehnologia va pune la dispoziţia liderilor principalelor ţări o serie de tehnici capabile să ducă în secret un război de care vor şti doar un minimum de persoane din cadrul serviciilor de securitate. Se vor putea utiliza tehnici precum modificarea condiţiilor climatice pentru a provoca perioade extinse de secetă sau de furtună. În plus, s-ar putea să fie posibil – şi tentant, să fie exploatate în scopuri politico-strategice si rezultatele cercetărilor asupra creierului şi compor tamentului uman”, afirma John von Neuman. Nikola Tesla a fost primul savant care a descoperit schimbarea ionizării atmosferei cu ajutorul transmisiilor de unde radio de joasă frecvenţă, capabile să provoace fie o ionizare pozitivă, fie una negativă a atmosferei, care să genereze picături de ploaie. Potrivit „Black Vault”, Gordon J.F. Mac Donald, geofizician, specialist în probleme militare, a afirmat că „şocurile electronice create artificial ar putea produce cîmpuri de tensiune înaltă deasupra unor zone ale planetei, în acest fel se creează un sistem care acţionează direct asupra capacităţii cerebrale a unei mari părţi a populaţiei în anumite zone şi pe perioade de timp extinse”. Simplu,

oribil şi de crezut! Aceste tehnologii secrete sau brevetate pot face ca ploaia, furtuna sau ciclonul să vină din senin şi să dispară la fel. Se provoacă ploi artificiale pe platourile de filmare şi ploi artificiale pentru dezastre. Omul diabolic stăpîneşte tehnica „însămînţării” norilor cu particule de gheaţă carbonică, cristale de iodură de argint sau praf fin de ciment, cu scopul provocării precipitaţiilor. Prima ploaie artificială din lume pe baza concentrării artificiale de radioactivitate fost creată de fiziciana Ştefania Mărăcineanu, născută la Bucureşti în anul 1882. După practica în laboratorul soţilor Marie şi Pierre Curie, Ştefania Mărăcineanu s-a întors în ţară şi a provocat în Bărăgan, în timpul secetei din 1931, prima ploaie artificială din lume. Reuşita sa este menţionată în documente ale vremii, însă autorităţile de atunci au ignorat însemnătatea descoperirii. Dezamăgită, Ştefania Mărăcineanu s-a întors la Paris, unde a primit sprijin cercetărilor sale, reuşind să provoace ploi în Sahara şi Algeria, prin injectarea în atmosferă a unor săruri radioactive. Rezultatele stau consemnate într-o broşură editată la Paris, în 1934, de către comandantul militar al regiunii Toggourt, în 28 august - 1 sep tembrie 1934. După moartea prematură, în anul 1944, provocată de expunerea la substanţe radioactive, descoperirile savantei au fost furate de americani. Aşa se face că, în 1946, inginerul Vincent J. Shaefer a declanşat o aversă puternică pe muntele Washington. Cu timpul, practica controlării ploilor a fost exploatată de armata SUA, care a provocat potopuri dirijate spre anumite state. Prima ploaie artificială în scopuri militare a fost provocată de armata SUA, în Vietnam, în 1963. În 1966, americanii au provocat ploi torenţiale cu urmări dezastruoase în Laos. Alte state, precum Honduras, Guatemala, Nicaragua s-au plîns de multe ori la ONU că SUA deturnează uragane dinspre Florida către coastele lor, producîndu-le pagube. Aşadar, nu sînt teorii ale conspiraţiei, documentele timpului vorbesc despre faptul că omul diabolic poate folosi în mod denaturat ştiinţa, influenţînd dezastruos fenomenele climatice. Tehnologiile au fost updatate, mult mai sigure şi eficiente, astăzi, fiind capabile să provoace secetă, furtuni sau precipitaţii abundente la mii de kilometri distanţă. Chinezii, de pildă, creează artificial ploaia asupra metropolelor extrem de poluate. Germania lansează din avioane cristale de iodură de argint în norii care ameninţă cu grindina. Singura inovaţie validată în lume pentru producerea artificială a ploii este procedeul însămînţării norilor, asemănător cu cel antigrindină. În concluzie, aviaţia militară este cea care îndeplineşte misiunile ingrate, iar armele climatice care controlează uraganele, ploile, grindina, ceaţa, valurile uriaşe, cutremurele, alunecările de teren, erupţiile vulcanice, pentru a obliga adversarul să capituleze, sînt imposibil de oprit. Avem suficiente exemple în care ştiinţa şi cercetarea au adus cu sine numeroase riscuri şi catastrofe. Întrebuinţate fără control şi în scopuri militare şi financiare, descoperirile ştiinţei au făcut ca planeta, aceste armonios şi complex tărîm de viaţă, să devină un cîmp al suferinţei. Fiinţa biologică şi fiinţa naturii sînt continuu şi consecvent ameninţate de întrebuinţarea diabolică a bio-tehnologiilor şi războaielor climatice. Maria-Diana Popescu (Art-emis.ro)

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM Via Krupp

BELLA ITALIA (IV)

Ne-am urcat și am plecat. Șoseaua mergea pe coastă, priveliștea fiind ici-colo acoperită de vegetație. Am început să urcăm pe niște serpentine și în acel moment, stînd în picioare, studiam cu deosebit interes un copilaș cam de 6 anișori, american, pe care mama lui îl tot ruga să nu se mai isterizeze în autobuz, că nu e frumos. Ăsta micuʼ mai avea puțin și o cîrpea pe maică-sa, care mai că nu făcea mătănii în fața odorului, să-l potolească. Cînd am ridicat ochii pe fereastră, am înțepenit cu mîna încleștată pe bara de sprijin. Realizasem că micul autobuz fusese aruncat de forța centrifugă a curbei exact pe buza șoselei săpate în stîncă și mă uitam plin de groază la hăul ce se căsca sub noi și se termina în mare! Cum însoțitorii mei știau că nu suport înălțimile de la punct fix, erau toți cu ochii pe mine din colțurile autobuzului unde-i împinsese lumea și zîmbeau cu subînțeles. M-am uitat la Angelica și i-am murmurat: „Unde m-ați adus, măi?”. Am ajuns la stația terminus după ce ne-am învîrtit pe șoseaua unde două autobuze abia treceau unul pe lîngă altul. Cînd spun șosea sînt îngăduitor cu poteca aia săpată în stîncă. Mă rog, ajungem la stația Grota Azzura, găsim scările ce coborau la punctul în care barcagiii trebuiau să ne îmbarce și să ne ducă pînă în grota inundată de apa mării. Ce urma să aflăm curînd era că apa mării inundase grota cu totul, astfel încît nu era posibilă vizitarea. Dezamăgiți, am scos să ronțăim cîte un sandwich și am așteptat următorul autobuz. Nu pot însă merge mai departe fără să aflați și voi ce am ratat noi atunci. Grota Azzura nu este foarte mare, avînd 54 de metri lungime, 15 m lățime si 30 metri înălțime. Își datorează faima fenomenului natural de tasare ce a coborît intrarea în grotă sub nivelul mării, astfel că lumina intră filtrată de apa mării, avînd o nuanță de albastru ce pare a fi nepămînteană. Ne-am întors în centrul insulei, de unde am luat-o pe jos către Vila lui Tiberius, amplasată lîngă faimoasele stînci. Cu adevărat spectaculoasă era priveliștea de pe terasa vilei spre stîncile din mare care sînt simbolul insulei, dar și mai spectaculos era drumul pe scările săpate în stîncă, care ducea, jos, la mare. Adică Via Krupp, un drum pietonal pavat în serpentină de pe Insula Capri, care conectează zona formată de Conventul San Giacomo și Grădinile lui Augustus cu Marina Piccola. Comandat de către industriașul german Friedrich Alfred Krupp, drumul acoperă o diferență de altitudine de circa 100 m. Construită între 1900 și 1902, Via Krupp a fost aparent o cale de legătură pentru Krupp între luxosul său hotel, Grand Hotel Quisisana, și Marina Piccola, unde era ancorată nava sa de cercetare a biologiei marine. Totuși, în secret, acest drum ajungea și la Grotta di Fra Felice, o grotă în care se presupunea că ar fi avut loc orgii sexuale cu tineri localnici. Cînd scandalul a ieșit la suprafață, Krupp a fost rugat să părăsească Italia în 1902. Începînd din 1976, Via

Biserica San Michelle

Krupp a fost închisă în majoritatea timpului din cauza pericolului de căderi de stînci. Cînd am citit că vom vizita Vila lui Tiberius, m-am gîndit la o căsuță cu o grădiniță și cîteva camere. În nici un caz nu m-am așteptat la hectarul pe care era întins ditamai domeniul. Am avut reacția asta fiindcă pe vremea aceea nu știam exact cine fusese Tiberius și ce anume făcuse el. Aveam să aflu peste patru ani, adică la ora cînd scriu aceste rînduri. Am să vă împărtășesc pe scurt ceea ce știu. A fost al doilea împărat roman după Augustus. A domnit între anul 14 și anul 37 d.Chr. S-a bătut cu triburile germanice, a înăbușit răscoale antiromane prin Africa, Moesia și Cappadochia. A omorît prin niște procese bine ticluite pe toți adversarii săi, inclusiv pe cei care îi erau rude, spre exemplu Agripina, soția fiului său adoptat, Germanicus, pe care o exilează împreună cu cinci dintre copii săi. Al șaselea, cel mai mic, Caligula, viitor împărat, scapă de furia lui Tiberius. În ultimii 10 ani de viață, Tiberius se retrage în Insula Capri unde trăiește într-un desfrîu de nedescris, abuzîndu-l inclusiv pe Caligula, pe care-l cheamă aici pentru a-l numi succesorul său. Tiberius va sfîrși sufocat cu o pernă chiar de Caligula care, astfel, și-a grăbit urcarea pe tron. Dacă vreți să aflați mai multe despre Tiberius ăsta, vă invit să vedeți filmul documentar numit „Imperiul Roman” de pe canalul Netflix. De aici, ne-am întors către port, fiindcă ne cumpărasem bilete la ultima navă și aveam ceva de așteptat. Pe drum însă, fiindcă mai aveam timp, am luat un autobuz care ne-a dus în Anacapri, secțiunea insulei aflată pe cel mai înalt dintre cele două platouri, unde casele albe sînt înconjurate de verdele măslinilor. Ei bine, aici, în Anacapri, am descoperit Biserica San Michelle. Avînd hramul Sf. Mihail, biserica a fost construită în 1698 – 1719, fiind fondată de o călugăriță din Capri, pe nume Maica Serafina a Domnului. Biserica este sediul organizației Imaculatei Concepții care se ocupă de întreținerea bisericii. Pe dinafară nu spune mare lucru, avînd o fațadă simplă, barocă, dar înăuntru deține o superbă podea din ceramică, viu colorată, ce

Grota lui Tiberius

înfățișează paradisul terestru și alungarea lui Adam și a Evei. Dramatica scenă are loc într-un spațiu luxuriant, înconjurat de vegetație și animale. Această podea datează din anul 1761 și a fost creată de cel mai bun artist ceramist din Neapole, pe nume Leonardo Chiaiese. Ca să vedeți mai bine podeaua, urcați pe scara în spirală către orgă spre a vedea totul de sus. Culorile podelei vor prinde viață, și scena cu Adam și Eva devine teatrală. Altarul principal al bisericii este la fel de impresionant văzut de sus ca și scena de pe podeaua bisericii. Altarul este din marmură, construit în 1719, avînd o pictură a Arhanghelului Mihail, realizată de artisul napoletan Nicola Malinconico. Podeaua din plăci ceramice s-a păstrat atît de bine, pentru că a fost călcată foarte puțin de la instalarea ei în biserică. Asta, fiindcă a fost amenajat un trotuar foarte îngust din lemn de jur împrejurul ei. Astfel putem vedea mai îndeaproape detaliile și altarele aflate acolo. Însă, odată intrați în biserică, nu priviți doar în jos fiindcă și sus avem lucruri de văzut. Astfel, tavanul bisericii și cupola turnului sînt decorate cu stucco și pictate în alb și galben iluminînd discret biserica. Această biserică este un exemplu foarte bun de baroc napoletan și, pe măsură ce o veți explora, veți găsi multe opere ale pictorilor napoletani Francesca Solimena, Paolo di Matteis, Nicola Malinconico și Giacomo del Po. Bucuroși de ceea ce văzusem, am plecat hotărîți spre port, să prindem nava spre Sorrento. Cum ne răz bise foamea, ne-am dus la o terasă să luăm prînzul. Proastă inspirație! Am ales o terasă pe coastă, care avea vedere la mare și la port, bere bună și mîncare delicioasă, dar cînd ne-a pus un coperto de aproape 30 de euro la final, ni s-a făcut rău instantaneu! (va urma) nicu marius marin

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

s ã n ã t a t e Durerile de spate – boala secolului

Doza

Dosopatia este o grupă formată din diferite afecțiuni ale aparatului locomotor: încheieturi, țesuturi, oase, mușchii și nervii coloanei vertebrale, toate manifestîndu-se prin dureri de spate. Acestea sînt recunoscute astfel atunci cînd au o cauză clară, o deformare a coloanei vertebrale, o cauză anatomică a durerii este localizată în discurile de pe coloană, în nervii țesuturilor sau în musculatură. În aproximativ 80% din cazuri au o cauză nespecifică, dar factorul declanșator poate fi constituit de contracture musculare, care, la rîndul lor, conduc la o poziție greșită a spatelui. În general, durerile sînt un strigăt al țesutului de pe organul de unde vine durerea, organ care se vrea detoxifiat. În terapiile oferite de centrul nostru diagnosticarea și tratamentul durerilor ocupă un loc central. Începînd de la tratamentele cu aparatele care au la bază fizica cuantică, se reglează aciditatea țesuturilor, blocajele energetice și meridianele energetice atît separate corespunzător organelor sau încheieturilor de unde vine durerea, cît și ca terapii de drenaje limfatice, cunoscînd importanța limfei în terapia durerilor. Recent, am adus în centru și terapia VacuMed intermitent, o terapie care vine din spațiu și este aplicată acum pe Pămînt. Această terapie este

folosită în medicina spațială de peste 30 de ani. În condiții de imponderabilitate, circulația sîngelui la nivelul membrelor inferioare s-ar face cu mare dificultate dacă nu s-ar aplica această terapie la fiecare 10 ore. După cum îi spune și numele, terapia constă într-o alternanță ritmică de presiune negativă și pozitivă asupra membrelor inferioare. A nu se confunda cu presoterapia, des întîlnită în centrele de recuperare sau în cele de remodelare corporală, care constă în aplicarea de presiune pozitivă. Prin terapie se obține un joc de presiune asupra vaselor sanguine, cu modificare ritmică de calibru, avînd drept consecință efecte vasodilatatoare și stimulatoare asupra schimbului de oxigen și nutrient, deschide noi căi vasculare; în același timp, se îmbunătățește drenajul limfatic și circulația venoasă, crește perfuzarea mușchilor membrelor inferioare cu capilaro-dilatatoare și se deschid vase capilare noi, crește sinteza de colagen și este accelerată vindecarea rănilor. Utilitatea acestei terapii este uriașă, în diverse domenii cu efect profilactic, curativ și de recuperare. În afecțiunile vasculare periferice, arterite, insuficiență circulatorie venoasă, edem limfatic, dureri de coloană,

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (33)

fost prelucrată şi prezentată în noua variantă. De asemenea, coloana muzicală a fost îmbogăţită şi ea. Cu toate acestea, lipsesc încă numeroase scene, care la acea vreme au căzut victimă montajului: trilogia originară va putea fi, deci, prelucrată din nou peste alţi douăzeci de ani. Şi, bineînţeles, va ţine trează imaginaţia fanilor, căci entuziasmul faţă de film nu a scăzut. Varianta îmbunătăţită a Războiului stelelor a adus în prima lună încasări de 140 milioane de dolari, iar Imperiul contraatacă a adus 22 de milioane în prima săptămînă. Afacerea a demarat din nou, devenind extrem de profitabilă. În rîndul spectatorilor au început pariurile. Toată lumea părea să ştie că Lucas vrea să facă un film cu întîmplări petrecute înaintea Războiului stelelor. Se imaginau diferite scenarii, în care eroii principali erau prezentaţi în situaţii anterioare acţiunii din Războiul stelelor. Astfel, Darth Vader era un erou pozitiv, luptînd pentru o cauză bună. Obi-van Kenobi era tînăr şi învăţa în şcoala lui Yoda, iar Palpatine încă nu devenise împărat. Nu se cunoştea acţiunea filmului, nici numele actorilor. Se vehicula ideea că regizorul noului film va fi David Fincker, autorul filmului Al şaptelea pasager, moartea, iar scenaristul va fi Frank Darahont, iar Obi-van Kenobi – Kenneth Branagh. A mai apărut şi numele lui Steven Spielberg şi posibilitatea ca noile părţi să fie filmate împreună cu viitoarele episoade din serialul Indy. În 1997 s-a făcut, în sfîrşit, lumină în acest caz. La 25 iulie George Lucas şi-a ţinut prima conferinţă de presă în legătură cu Star Wars lîngă Neapole, în localitatea Casenta. Lucas părea fericit şi odihnit şi a declarat că, după părerea lui, regizorii trăiesc în cea mai palpitantă perioadă a istoriei cinematografice, graţie posibilităţilor tehnice date de calculator. „Această perioadă este la fel de spectaculoasă ca şi cea în care a fost descoperit cinematograful“, observa Georges Melies. Acesta a anunţat conţinutul celor trei noi episoade ale serialului Războiul stelelor. În primul episod facem cunoştinţă cu protagoniştii. În al doilea, Anakin Skywalker se îndrăgosteşte, în al treilea, va cădea victimă părţii întunecate a Forţei“. (va urma) MISTERELE LUMII

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (10)

Al doilea film Război pe Planeta Endor a fost prezentat marelui public în 1985. A fost regizat de doi fraţi, Jim şi Ken Wheat. Filmul are la bază o idee a lui Lucas, care a fost numit din nou director de producţie. Povestea începe cu omorîrea tuturor oamenilor ce trăiesc într-un sat de evoci, de către o trupă de mercenari. Toţi oamenii mor, cu excepţia unei fetiţe. Acest film a generat controverse în jurul celor două producţii: băiatul din film nu era Luke Skywalker, iar cele două producţii sînt legate de trilogie. Sînt filme TV făcute pentru copii, poveşti transformate în creaţii cinematografice independente, nefiind legate de trilogia Războiul stelelor şi avînd la bază un buget redus. Ele au avut succes nu numai în America, ci şi în Europa. Lumea cinefililor îi pretindea lui Lucas continuarea serialului aşteptat de mult timp. Iar vrăjitorul peliculei a depus un jurămînt sfînt: va continua! După cum ne-a obişnuit, regizorul a început şi de această dată o muncă laborioasă şi extrem de serioasă. Pentru început şi-a refăcut cele trei filme. După cum a declarat, niciodată nu a fost mulţumit şi satisfăcut deplin de creaţiile sale: „Am comis cîteva erori stupide, care trebuie neapărat corectate“. În 1996 Lucas avea la îndemînă mijloacele teh nice pentru a corecta greşelile. Cu ocazia restaurării, imaginile şterse şi-au recăpătat strălucirea, iar sono rizarea a fost remixată în sistemul fantastic THX. Lucas a investit 10 milioane de dolari în refacerea vizuală şi acustică, precum şi în trucajele create pe baza animaţiei computerizate. „Am umplut cîteva găuri imense. Star Wars nu va mai fi ceea ce a fost“. A schimbat, de exemplu, şi portul spaţial al lui Mos Eisley. Din portul aglomerat pe care şi l-a imaginat Lucas, nu am văzut prea mult în varianta originală. Erau prea puţini bani şi prea puţin timp la acea vreme. Varianta nouă corectează acest neajuns, filmul îmbogăţindu-se cu creaturi digitale şi scene noi. Discuţia înregistrată în 1975, care are loc între Han Solo şi Jabba şi care nu apărea în original, a

șolduri și genunchi, grăbește cu pînă la 50% închi derea rănilor. De asemenea, este benefică în trata mentul polineuropatiilor. Tratamentele se aplică cu mult succes în toate afecțiunile ortopedice post-traumatice, fracturi, luxații, entorse, rupturi ligamentare, musculare, recuperare după protezarea șoldului, genunchiului sau ghipsare. În medicina sportivă este folosit profilactic, curativ și recuperator. Înlătură oboseala și febra musculară, crește capacitatea cardio-pulmonară, rezistența la efort, îmbunătățește performanța și crește motivația. Este utilă și în ameliorarea celulitei, prin creșterea circulației locale, sporește producția de colagen. O terapie durează între 30 si 40 de minute. Terapeutul alege din cele 16 programe de terapii pe cea adecvată, conform diagnosticului pacientului. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Zai! 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Verdeață; 2) Casă cu vedere spre apus – A lărgi progresiv; 3) Cu loarea optimistului – Îți face cu ochiul; 4) Zaț uscat! – Prinse în corzi!; 5) Artiști ai poporului; 6) Plecat fără țintă – Lăsate în pace!; 7) Orășel în Venezuela – Ceapa oltenilor; 8) Localitate în Serbia – Cremă de lapte; 9) Unghi pe care îl face un plan vertical fix – Indicat la distanță; 10) Mort după spectacol – Pășune. VERTICAL: 1) Corcoduș – Cititul în cafea; 2) Nitrogen – A pune la index; 3) În plină criză! – Albastru infinit; 4) Zel! – Verbul celor decorați – Mere!; 5) Lucrare de geniu – Sursă de curent!; 6) Crude (fig.) – A trece prin necaz; 7) Prinse în tavan! – Izvor de lumină; 8) Breaslă – Localitate în Suedia; 9) Prinsă în lanț – Cale de aerisire; 10) Gardian – Tratat medical. DICȚIONAR: CUA; ZUR; AMAL. GH. ENE Dezlegarea careului ,,ANAGRAME” 1) SALATA; STI; 2) ETIC – PITON; 3) RIMELA – ANI; 4) ACI – ETERAT; 5) TATARI – E – A; 6) A – ARACI – I; 7) U – O – ETANS; 8) CRAME – ASCA; 9) ACLAMARI – P; 10) RAITA – INCA.

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

Planul Simion pentru agricultură: soluția pentru redresarea agriculturii românești din care a mai rămas doar o umbră

Sîmbătă, 5 octombrie, la Poienești, în județul Vaslui, am prezentat Planul Simion pentru Agricultură, un plan menit să aducă o schimbare profundă în viața țăranilor și fermierilor români. Împreună, putem renaște agricultura românească și să ne asigurăm că resursele noastre sînt valorificate aici, în România. În cadrul discursului, am subliniat un adevăr dureros: agricultura românească a fost lăsată de izbeliște de actualele guverne. România, un stat agricol cu potențial uriaș, a ajuns să importe 70% din carnea de porc și produse esențiale, în timp ce producția noastră internă este marginalizată. Un exemplu clar este cel al pîinii de Pecica, renumită în Arad, care nu se mai face cu grîu românesc, ci cu făină din Ungaria. La fel stau lucrurile și în zootehnie, unde sectorul ovin este în pericol, subminat de o pestă inventată, promovată de organizații externe cu interese economice. Statul român, din păcate, nu a construit un abator halal, un pas esențial pentru a susține exporturile de carne de oaie către Orientul Mijlociu. Planul Simion propune măsuri reale pentru redresarea agriculturii. Vom construi 50 de unități

regionale de preluare, sortare și depozitare, și vom investi în fabrici de prelucrare la nivel local. Nu putem tolera ca România să nu fie capabilă să producă magiun, biscuiți sau pîine la noi în țară, pentru că nu avem oameni, mînă de lucru, în timp ce românii lucreză în Germania sau Spania. Este timpul să investim în gospodăriile țărănești și să le dăm oamenilor posibilitatea să lucreze pămîntul românesc. În același timp, este crucial să punem capăt fenomenului de land grabbing. Vom introduce un moratoriu care să interzică vînzarea terenurilor agricole către cei care nu au reședință de cel puțin 10 ani în România. Trebuie să protejăm resursele noastre și să susținem fermierii români prin dobînzi mici și credite accesibile, prin înființarea unei bănci agricole. România nu poate supraviețui fără fermierii săi. Planul Simion pentru Agricultură pune accent pe soluții concrete, care să sprijine micii producători și să asigure o dezvoltare durabilă a agriculturii românești. Doamne ajută să reușim!

Continuăm să susținem producătorii români: din vie în livadă, pentru că munca pămîntului este ignorată de stat

După ce am fost alături de un producător din Vrancea pentru a culege strugurii care riscau să se piardă din cauza lipsei de ajutor, am ajuns la Voinești, județul Dîmbovița. Aici, doi producători locali de mere și prune mi-au povestit despre greutățile pe care le întîmpină, de la lipsa forței de muncă la prețurile mici oferite pentru fructele lor. E clar că statul trebuie să intervină, nu? După ce am fost în Vrancea, unde am ajutat un producător de struguri să își salveze recolta, acea experiență m-a convins și mai mult că producătorii români sînt neglijați de stat. Zilele trecute, la Voinești, am discutat cu doi producători locali de mere și prune care se confruntă cu aceleași probleme. Primul producător mi-a povestit cum a crescut lucrînd din greu la livada sa de mere. „De 50 de ani mă ocup de pomicultură” mi-a spus. Dintr-o familie săracă, acest om s-a ridicat prin muncă și a investit tot ce avea în producția locală. Din păcate, și el se confruntă cu problema prețurilor mici la vînzare. „Vînd merele cu 2 lei aici, dar în supermarketuri se vînd cu 6 lei. Noi nu cîștigăm mai nimic”, a subliniat el. Acesta nu este un preț corect, ci o bătaie de joc la adresa muncii oamenilor. Celălalt producător, care cultivă și prune, mi-a povestit cum lipsa forței de muncă și seceta l-au afectat grav. „Cu 2-3 oameni și ăia rude, abia fac față”, mi-a spus. Din cauza secetei și a lipsei unui sistem de depozitare adecvat, o parte din recolta sa de mere s-a pierdut sau a ajuns la producția de țuică, care implică și ea alte costuri și taxe. „Avem mere excelente aici, dar în magazin găsești mere din Polonia”, mi-a spus unul dintre producători, reflectînd o realitate dureroasă pentru agricultorii români. Aceasta este o problemă sistemică care afectează producția autohtonă și care ar putea fi rezolvată prin susținerea fabricilor de prelucrare locale și a depozitelor, care să le permită să își valorifice produsele la prețuri corecte.

Așa cum am spus și la Voinești, soluția este simplă: statul trebuie să investească în fabrici de procesare și învățămînt adaptat la piața muncii. În acest fel, producătorii români ar putea să își vîndă produsele și să valorifice ceea ce au la maxim, fără să fie nevoiți să apeleze la prețuri derizorii oferite de intermediari. Producătorii români nu au nevoie de milă, ci de susținere reală. Am fost acolo pentru a le asculta problemele și pentru a ne angaja că vom face schimbări reale, atît pentru Voinești, cît și pentru toate zonele agricole din țară! George Simion, președintele Alianței pentru Unirea Românilor

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Turcia, viitorul inamic

Iată că, după ce a blocat intrarea Turciei în UE, inteligenții de la Bruxelles au produs mutarea statului musulman către noua alianță globală denumită BRICS, spre care se îndreaptă din ce mai multe țări nemulțumite de felul în care Occidentul conduce lumea. O să fie foarte interesant cînd această alianță economică își va constitui o forță militară unitară condusă de Rusia și de China, pentru că atunci NATO va fi înconjurată din toate părțile, iar celebra Doctrină Monroe nu va mai valora nici doi bani. În afară de asta, Turcia, o fi ea membră NATO, dar nu o oprește nimeni ca la un moment dat să părăsească Alianța pentru a se alia cu noul bloc militar al BRICS

condus de Rusia și China și atunci să-i văd pe deștepții de la Pentagon și de la Bruxelles pe unde vor scoate cămașa. Exact despre asta titrează următorul articol apărut pe site-ul CNBC și pe care-l citez în continuare: „Turcia, un important jucător geopolitic și membru al NATO, a făcut pași din ce în ce mai mari în influența sa pe scena globală. BRICS este văzut de unii ca o contrapondere simbolică a organizațiilor conduse de Occident, precum UE, G7 și chiar NATO, deși îi lipsește o structură formală, mecanisme de aplicare și reguli și standarde uniforme“. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

Atenție! Funia s-a strîns la par

Motto: ,,Ce semănăm aceea vom culege,/ Și nepăsarea ne va fi amară,/ Că ciorditorii mai presus de lege/ Au transformat în SRL o țară” – Marius Budărăscu (,,O țară pierdută”).

ETICHE

Dezinformare rusească

Săptămîna trecută mi-a ajuns la urechi o știre incredibilă despre acuzațiile uimitoare aduse lui Mircea Geoană, conform cărora șeful lui de campanie ar avea legături directe cu cineva de la Kremlin. Știrea, conform hotnews, suna cam așa: „În timp ce făcea parte din echipa de campanie a lui Mircea Geoană, fostul liberal Rareș Mănescu a înregistrat în Ilfov o companie alături de un om de afaceri rus. Numele partenerului de afaceri al lui Mănescu este Aleksei Kozlov, specialist în acvacultură și

autodeclarat fanatic al pescuitului. Kozlov are și o identitate secretă, cu ajutorul căreia a făcut propagandă pentru Rusia. Kozlov a folosit aliasul Alex Krepchinsky, un blogger care, după invazia din 2014, publica materiale pro-rusești. Cu acest ID, Kozlov a postat în 2017 o poză cu Putin, alături de următorul comentariu: «Omul nu a pierdut nici o luptă în viața lui. E comandantul suprem al țării împotriva căreia s-a pornit un război»“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Da, așa este, sfîrșitul biblic al omenirii ne-a bătut la ușă, sau cum spunea Corneliu Vadim Tudor: ,,Cumplita zi ca hoțul o să vină/ Ne pedepsește Domnul din amvon,/ Alegeți: Întuneric, sau lumină?/ Apocalipsa nu dă telefon”. Și ne va pedepsi Domnul din amvon pentru că ,,Nu mai contează, din ce a fost, nimic/ Nici fapte, nici dovezi și nici morală/ Sînt la putere cei ce ne înșală/ Și ne conduc prin viermi, calibru mic” (Adrian Păunescu, ,,Omenirea sub escortă”). Evident că îndrăgitul poet s-a referit la acei viermi care împreună cu șobolani, maimuțe și lipitori, au format majoritatea clasei politice românești, după cum zicea actorul Dan Puric, sau altfel spus: ,,Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții/ Toți se scurseră aicea și formează patrioții/ Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații/ Bîlbîiți cu gura strîmbă sînt stăpînii astei nații!” (Mihai Eminescu, ,,Scrisoarea III”). După cum probabil vă amintiți, în articolul precedent am evidențiat faptul că opinia Luceafărului poeziei românești despre clasa politică a vremurilor sale produce mare deranj și în zilele noastre. Arătam atunci că este incontestabil faptul că Eminescu a fost continuu vertical, patriot, credincios și obiectiv, or, așa ceva nu poate fi criticat cu spatele la oglindă sau mînat de răzbunare, doar pentru a se demonstra că și proștii au o armă. Asta spuneam eu, numai că arma renegării lui Eminescu, și în zilele noastre, este cea mai relevantă dovadă a prostiei ce domină actuala clasă politică și așa-zisă elită a României. O adunătură de nesimțiți și proști, pe care ,,Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști” (,,Demisia!”). Adică, ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari și curve, și lichele/ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”). Legat de aceste evidențe aflați că, în urmă cu vreo 7-8 ani, articolul ,,Mihai Eminescu, răstignit de mințile coclite ale unor neica-nimeni” mi-a fost respins de la un concurs organizat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), pe motiv că ,,Revista România Mare nu trebuie să mai iasă în evidență!”. Asta mi-a spus-o clar domnul Doru Dinu Glăvan, președintele UZPR - Dumnețeu să-l ierte! -, precizîndu-mi și faptul că o grupare din cadrul Uniunii manifestă o adîncă reticență față de Revista ,,România Mare”, în general, și de Corneliu Vadim Tudor, în mod special. Aici mai precizez că președintele UZPR a fost un prieten foarte apropiat cu Vadim, se respectau și se apreciau reciproc, domnul Doru Din Glăvan cunoscîndu-mă foarte bine și pe mine, de vreo 25 de ani. Iată de ce omul și-a deschis sufletul și mi-a spus: ,,Ți-am citit articolul și mi-a plăcut, dar nu am avut nici o competență în a mă pronunța asupra lui în acel concurs”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

Turcia, viitorul inamic

este un «punct de discuție delicat, deoarece țara are probleme politice grave cu UE și Statele Unite», în ciuda alianțelor sale occidentale. Partidul de guvernare al Turciei, care conduce țara de 22 de ani, este «ideologic mai aproape de Est decît de Vest», a spus Tunca. «Turcia a vrut să se urce în trenul BRICS înainte de a fi tîrziu. Este prea devreme să menționăm că BRICS pot deveni o alternativă la Occident, dar intenția este în mod clar să se ridice împotriva Occidentului sub conducerea Chinei». Important, faptul că fac parte din BRICS permite membrilor săi să tranzacționeze în alte valute decît dolari. Acest lucru urmărește să reducă dependența de sistemul condus de SUA și să introducă o lume multipolară. Faptul că sînt conduși de China îi face pe unii jucători din Occident să fie precauți, văzînd asta ca pe o potențială victorie pentru Beijing. «Nu cred că există vreo punere în aplicare a deciziilor BRICS, este mai mult un factor geopolitic, un fel de poziție simbolică pentru G7. Este interesant că Iranul și Emiratele Arabe Unite sînt ambele membre, formînd o echipă anti-Occident», a spus Dyson. Erdogan a vorbit despre dorința sa de a se alătura BRICS cel puțin din 2018, dar procesul nu a fost niciodată oficializat. În iunie, ministrul turc de externe Hakan Fidan a vizitat atît China, cît și Rusia, aceasta din urmă pentru un summit BRICS+, în timpul căruia președintele rus Vladimir Putin a salutat interesul Turciei de a adera la bloc. La acea vreme, ambasadorul american în Turcia, Jeff Flake, a declarat într-un interviu că speră că Turcia nu se va alătura grupului, dar a adăugat că acest lucru nu va avea un impact negativ asupra alinierii Turciei la Occident“.

Dezinformare rusească

relații dubioase cu rușii, despre care află, în schimb un miliardar rus, care deține o organizație de investigații, Dossier Files, implicată și în recentele acuzații la adresa lui Geoană” mai spune Harnagea. Acesta mai atrage atenția asupra unui aspect: „Vreau să vă spun că există o publicație rusească independentă – The Bell, care este considerată cea mai veridică sursă de informații din spațiul rusesc de către media mare occidentală, în frunte cu Bloomberg, Reuters, Financial Times, New York Times, Wall Street Journal ș.a.m.d. Și această publicație susține într-o anchetă publicată zilele trecute că Hodorkovski orchestrează, prin cel mai vechi și bun prieten al său, Leonid Nevzlin, fost partener al său în compania petrolieră Yukos, atacuri sistematice împotriva unor disidenți anti-Putin autentici. Vorbim de nume precum Leonid Volkov, aproape ucis în bătaie lunile trecute, în Lituania, de soția economistului Maxim Mironov, agresată în timp ce mergea în Buenos Aires cu fiul lor de 10 luni, ori al directorului Fundației Anticorupție, Ivan Zhdanov, la Geneva, în vara anului 2023. Iar în poveste este implicată și agenția Dossier Files. În acest moment, atît Nevzlin cît și Hodorkovski se află sub anchetă în Polonia și s-ar putea ajunge chiar la cerere de extrădare. Cum spuneam, prin scandalul amorsat cu mîna lui Hodorkovski, cineva se implică direct și hotărît în alegerile din România, pentru că țara noastră a devenit o miză fără precedent atît pentru Est cît și pentru Vest. S-ar putea ca în aceste zile să fi asistat doar la debutul unor acțiuni de mare anvergură, cu bătaie electorală și să mai urmeze și altele pînă la alegeri” mai spune Harnagea. Concluzionînd: vor fi extrem de multe intoxicări și manipulări de felul acesta, așa cum mai scriam și în alte articole. Important e să fiți atenți la detalii și să nu vă lăsați păcăliți. În ceea ce mă privește, am să fiu numai ochi și urechi ca să vă spun și dumneavoastră dacă observ ceva dubios.

(urmare din pag. 21) „În ciuda deceniilor în care a fost aliniată cu Europa și SUA, Turcia s-a confruntat cu o respingere constantă de la aderarea la UE, care a fost mult timp un punct dureros pentru Ankara. Solicitarea Turciei de a se alătura alianței BRICS este o mișcare considerată atît strategică, cît și simbolică, deoarece țara eurasiatică populată de 85 de milioane de locuitori face pași din ce în ce mai mari către creșterea influenței și obținerea unei pîrghii pe scena globală. «Președintele nostru a exprimat deja de mai multe ori dorința noastră de a deveni membru al BRICS», a declarat un purtător de cuvînt al partidului de guvernămînt din Turcia, AK, jurnaliştilor la începutul lunii septembrie. «Solicitarea noastră în această chestiune este clară, iar procesul decurge în acest cadru». BRICS, care reprezintă Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, este un grup de țări emergente care încearcă să-și aprofundeze legăturile economice. Anul acesta, a cîștigat patru noi membri: Iran, Egipt, Etiopia și Emiratele Arabe Unite. De asemenea, este văzută ca o contrapondere pentru organizațiile conduse de Occident, precum UE, G7 și chiar NATO, deși îi lipsește o structură formală, mecanisme de aplicare și reguli și standarde uniforme. Pentru Turcia, un vechi aliat occidental și membru NATO din 1952, demersul de a se alătura BRICS este «în conformitate cu călătoria sa geopolitică mai largă: poziționîndu-se ca actor independent într-o lume multipolară și chiar devenind un pol de putere în sine», a declarat George Dyson, analist senior la Control Risks, pentru CNBC. «Aceasta nu înseamnă

(urmare din pag. 21) „Mănescu a refuzat să răspundă la întrebări privind activitățile de propagandă ale partenerului său de afaceri în Ucraina. A precizat succint că a părăsit campania lui Geoană «în urmă cu cinci luni», adică prin luna mai. După publicarea investigației, Mircea Geoană a transmis că împotriva sa a fost declanșată o campanie de compromitere, cu proveniență externă, el indicînd faptul că Rusia ar fi deranjată de candidatura unui fost înalt oficial al NATO. «V-am spus de la începutul campaniei prezidențiale că o candidatură independentă din partea unui fost înalt oficial NATO va deranja interesele Federației Ruse și interesele unor grupuri din România. Din păcate, am avut dreptate. O adevărată operațiune de kompromat este în derulare, îmi sînt imputate așa-zise asocieri cu Federația Rusă, lucru total necredibil în condițiile în care, timp de 5 ani, am condus, împreună cu secretarul general, Alianța Nord-Atlantică», susține Geoană, într-un mesaj video postat pe pagina sa de Facebook. Adevărul este că această campanie a rușilor este una extrem de slabă calitativ și probabil au dorit să vadă reacția opiniei publice, cu alte cuvinte cît de naivi sîntem ca să înghițim așa ceva. Nici un om cu mintea întreagă nu ar putea să creadă că un fost înalt oficial NATO ar putea să aibă legături dubioase cu rușii, în primul rînd fiindcă pentru a ajunge în funcția aceea ești controlat, căutat și verificat mai rău decît făcea Securitatea cuiva care voia să călătorească în Occident. Fix același lucru îl afirmă și organizația în cauză. „Dl. Geoană a îndeplinit funcţia de secretar general adjunct al NATO în perioada octombrie 2019 – septembrie 2024. Toţi angajaţii NATO trebuie să obţină o autorizaţie de securitate de la autorităţile

că Turcia se îndepărtează complet de Occident», a adăugat Dyson, «dar Turcia dorește să promoveze cît mai multe legături comerciale și să urmărească oportunități în mod unilateral, fără a fi constrînsă de alinierea occidentală. Este cu siguranță simbolic faptul că Turcia demonstrează exact acest lucru – că nu este constrînsă de legăturile sale bune cu Occidentul». Ambasadorul Matthew Bryza, fost oficial al Casei Albe și înalt oficial al Departamentului de Stat cu sediul la Istanbul, a declarat că președintele turc Recep Tayyip Erdogan și guvernul său «par a fi motivați în principal de doi factori: o tradiție strategică de a asigura interesele naționale și o dorință de a speria puțin Occidentul, atît din perspectivă emoțională, cît și ca tactică de negociere pentru a obține concesii». În ultimii ani, Turcia și-a extins rolul în diplomația globală, negociind acorduri de schimb de prizonieri și conducînd alte negocieri între Ucraina și Rusia, de exemplu, în timp ce remediază relațiile tensionate anterior cu puteri regionale precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și cel mai recent, Egipt. Ankara refuză, de asemenea, să ia parte la sancțiunile împotriva Rusiei – o poziție care îi enervează pe aliații săi occidentali, dar o ajută să-și mențină o poziție independentă ca așa-numită «putere de mijloc», pe care o consideră benefică pentru relațiile sale cu China și Sudul Global. «În acest scop, orice nou membru BRICS este evident dornic să profite de tendința mai puternică a economiilor emergente de a reduce dependența de economiile dezvoltate, în principal de Statele Unite», a declarat Arda Tunca, economist independent și consultant turc. Tunca a remarcat, totuși, că poziția unică a Turciei în lume

lor naţionale pentru a-şi putea prelua atribuţiile în cadrul organizaţiei, iar dl. Geoană a făcut acest lucru. În perioada în care a fost secretar general adjunct al NATO, dl. Geoană a lucrat în mod consecvent în sprijinul Alianţei transatlantice şi în apărarea valorilor democratice ale NATO”, se arată într-un răspuns al Biroului de presă al NATO oferit la solicitarea News.ro. Pe aceeași temă, fostul director al SIE, Cătălin Harnagea, un om care cu siguranță știe ce vorbește, citat de site-ul inpolitics.ro spune următoarele: „Tocmai de aceea a crescut enorm miza viitorului președinte și se înfruntă aici Rusia și SUA, Estul și Vestul. Pentru NATO și SUA, Polonia și România vor fi cele mai importante țări, geopolitic vorbind, în viitor și e crucial cine le conduce. Hodorkovski a atacat NATO, cum spuneam, mai mult decît pe Geoană. «Este șocant că NATO a trecut cu vederea astfel de lucruri cînd numește persoane pentru roluri atît de importante, iar românii trebuie să țină cont de aceste lucruri cînd votează luna viitoare»“, a scris el pe X. Apoi a șters postarea. „Aici trebuie spus că cei care ajung să dețină posturi atît de înalte în ierarhia celei mai mari alianțe militare din istorie nu doar că sînt verificați la sînge de către toate structurile militare și de intelligence din TOATE statele membre NATO, dar ei sînt monitorizați permanent la orice acțiune pe care o fac. Ei dau socoteală oficial după fiecare acțiune a lor, fac rapoarte etc. Peste toate, există verificările pe care le face în final oficiul pentru securitate al NATO, Office of Security (NOS), care are acces la o cantitate imensă de date. Am fost personal cîndva acolo și am fost cel puțin impresionat de capacitățile lor. Gîndiți-vă că Mircea Geoană a avut acces la informații de top, inclusiv strategii militare ori date despre armamentul nuclear. Nu se poate imagina măcar că NATO nu a avut habar de tot ce ține de el, cu atît mai puțin de

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

Atenție! Funia s-a strîns la par

(urmare din pag. 21) Sincer să fiu, nu am fost surprins de faptul că respectivul articol a fost cenzurat în cel mai autentic stil comunist, dar am apreciat decizia domnului Doru Dinu Glăvan, care mi-a solicitat să-i prezint mai multe acte, atunci cînd a auzit că mai scriu în Revista ,,România Mare” și după moartea ilustrului ei redactor-șef Corneliu Vadim Tudor. ,,Pentru ce aceste acte?”, l-am întrebat, iar domnia sa mi-a răspuns: ,,Pentru legitimația de membru UZPR. De ziariști ca tine avem nevoie!”. Am acceptat, dar aici mă simt obligat să mai fac o precizare, ce mă scutește de orice alt comentariu: cînd, în cerea de intrare în UZPR, la rubrica ,,REDACȚIA ÎN CARE ACTIVEZI”, am scris, negru pe alb, Revista „România Mare“, am produs mare deranj. Legitimația întîrzia să apară, nimeni nu știa nimic, iar cînd a apărut, era consemnată pe o listă specială, ca să nu mai spun că, pe legitimație, la rubrica ,,REDACȚIE”, a apărut scris... ,,FREELANCER” (liber profesionist). Mai mult, în 2018, cînd s-au împlinit 100 de ani de la înființarea UZPR, domnul Doru Dinu Glăvan mi-a mărturisit cu tristețe că trei dintre jurnaliștii Revistei ,,România Mare” au fost propuși pentru premii speciale, dar au fost tăiați de pe listă fără nici o motivare. Cu timpul, din surse demne de încredere, am aflat că mai toți cei care scriu în Revista ,,România Mare” sînt denigrați cu orice prilej, principalele ținte fiind Geo Ciolcan și doamna Elis Râpeanu, considerați a fi ,,dinozauri ai presei românești”. Ce nemernici și cîtă nerecunoștință față de niște adevărate valori ale presei românești, remarcabili oameni de cultură, scriitori cu numeroase cărți la activ, și care au făcut din Revista ,,România Mare” o publicație de top, în care apar cele mai tăioase, obiective și documentate articole! Oricum, dacă o asemenea publicație a devenit ținta unor nebuni de legat, putem concluziona că presa nu mai este așa-zisul cîine de pază al democrației. Este, fără îndoială, o cacealma cu iz politic, care, din păcate, a avut și continuă să aibă efecte profund negative asupra întregii societăți. Din acest motiv, ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). A se observa că, în timp ce jurnaliștii de valoare sînt marginalizați, denigrați și chiar amenințați, în presă și la televiziuni apar tot soiul de măscărici, care sub genericul ,,Cu presa și televizorul trebuie să mințim poporul!” (recomandare UE), ne strică toată ziua. Vorba lui Vadim: ,,Pămîntul e condus de sataniști/ Îi vezi cum ne dau lecții de morală/ De aceea, astăzi, ochii mei sînt triști/ Iar boala omenirii e mortală” (,,Bacoviană”). Păi, cine poate crede că unii precum Bogdan Chirieac, Gelu Vișan, Monica Tatoiu, Ecaterina Andronescu,

Viorica Dăncilă, Victor Ponta, Traian Băsescu, Mugur Ciuvică, gl. Abraham, Alice Drăghici sau Alin Savu, moderați de Victor Ciutacu, Lili Ruse, Mihai Gîdea sau Anca Alexandrescu, vor transmite, în dezbaterile la care participă, ceva util telespectatorilor, deja sătui să-și piardă vremea uitîndu-se la știrile lipsite de obiectivitate, de adevăr dovedit. A bate zilnic toba cu știri de genul ,,Ăla a furat”, ,,Altul a luat mită”, ,,Celălalt a ucis” sau ,,Primarul a întocmit un fals” - asta nu-i presă. Cetățeanul de rînd așteaptă știrea că vinovații au fost CONDAMNAȚI CORECT și PAGUBELE AU FOST RECUPERATE, dar nici vorbă de așa ceva. Deși break-news-uri vin val după val, frații Tate sînt liberi, Coldea și Dumbravă la fel, doctorițele criminale cică n-ar mai avea nici o vină, drogatul Pascu vrea acasă ca să-și termine liceul, Iohannis are de dat ceva bani, dar încă nu e momentul, vinovații de moartea atîtor români în timpul pandemiei nici măcar nu au fost deranjați ș.a.m.d. Legat de pandemie, iată un exemplu despre modul de a face presă la madam Anca Alexandrescu în cadrul Realitatea Plus(Minciuni – n.m.) TV. În urmă cu vreo trei luni, într-una din emisiuni, a recunoscut că s-a vaccinat, că-i pare rău și că a avut și ceva simptome care au pus-o pe gînduri, dar, mai zilele trecute, tot la propria emisiune, în care a avut ca invitat un eminent medic, dumneaei nu știa cum să-i bage mai des pumnul în gură. Omul a spus că ,,Pandemia a fost un dezastru pentru întreaga omenire, numărul morților fiind de ordinul milioanelor!”, iar Anca Alexandrescu a sărit ca arsă: ,,Domnule doctor, această concluzie trebuie probată, că altfel mă amendează CNA”. Evident că de la o jurnalistă care s-a vaccinat și a lucrat ani buni în sistemul politic, nu poți avea așteptări să facă presă sinceră și adevărată. Se știe deja că toți cei ca ea au fost bine spălați pe creier, au fost învățați să fie supuși ordinelor politice, ca să nu mai vorbim de faptul că 90% din presa românească este finanțată din bugetul de stat, deși este interzisă prin lege o astfel de procedură, numită deseori și... MITĂ POLITICĂ! Mai mult, pentru astfel de ,,jurnaliști” s-au înființat școli speciale, unde aceștia, chipurile, se perfecționează, primesc și burse (Sörös, Schwab, Bill Gates etc.), chiar și promisiuni că, într-un viitor apropiat, vor ocupa posturi cît mai selecte. Școli de acest gen sînt și pentru politicieni, finalizate prin jurăminte de fidelitate față de cei cărora le-au lins clanțele. Păi, cum credeți dumneavoastră că a ajuns Cîțu prim-ministru, Iohannis, președinte sau Geoană, secretar adjunct al NATO? Vă mai aduceți aminte de Ion Iliescu, care s-a declarat ,,liber cugetător”, termen provenit de la secta înființată la 1 mai 1776 de Adam Weishaupt, cu bani de la Banca Rothschild. Se numea a ,,Liber cugetătorilor” și era formată din cei mai înfocați adepți ai Noii Ordini

Zelenski le va prezenta aliaților „planul de victorie” pe 12 octombrie, în Germania

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski va prezenta „planul de victorie” al Kievului în timpul unei viitoare reuniuni a aliaților occidentali în Germania. „Vom prezenta planul de victorie, pași clari și specifici pentru un sfîrșit just al războiului”, a scris Zelenski pe 5 octombrie. Cea de-a 25-a reuniune a peste 50 de aliați și parteneri, cunoscută sub numele colectiv de Grupul de contact pentru apărarea Ucrainei, va avea loc la baza aeriană Ramstein din Germania, pe 12 octombrie. Referindu-se la strategie drept „pace prin forță”, Zelenski a declarat că „planul de victorie prevede întărirea necesară a Ucrainei”. Zelenski a adăugat că Kievul a început deja discuțiile cu Statele Unite, principalul susținător al Ucrainei în timpul războiului cu Rusia, și că „implicăm toți partenerii”. Zelenski a început să vorbească despre „planul de victorie” al Ucrainei în august, iar ulterior a anunțat că acesta este aproape finalizat și constă în „patru puncte principale și unul care trebuie pus în aplicare după război”. Președintele SUA, Joe Biden, s-a întîlnit cu președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, la Casa

Albă, la 26 septembrie 2024. În timpul vizitei sale la Washington, Volodimir Zelenski a prezentat planul președintelui american Joe Biden, precum și ambilor candidați la alegerile prezidențiale din 5 noiembrie – actualul vicepreședinte Kamala Harris (democrată) și fostul președinte Donald Trump (republican). Un purtător de cuvînt al Departamentului de Stat al SUA a declarat la momentul respectiv că planul conține „o serie de pași productivi”. Nu se cunosc prea multe despre acest plan, deși Wall Street Journal a citat oficiali americani anonimi care au declarat că, în esență, este vorba despre o cerere reînnoită pentru mai multe arme și pentru ca țările care oferă rachete cu rază lungă de acțiune să ridice restricțiile privind utilizarea acestora pentru a lovi mai adînc în teritoriul rus. „Atunci cînd agresorul își exercită dreptul de veto, ONU este neputincioasă și nu poate opri războiul. Dar pentru formula păcii nu există niciun drept de veto. De aceea este cea mai bună ocazie pentru pace”, a spus președintele Volodimir Zelenski în fața Adunării Generale a ONU.

23 Mondiale. De menționat că Rothschild și Weishaupt au realizat planul Revoluției franceze cu aproape 20 de ani înainte să se producă. Aveau un sistem de spionaj bine pus la punct, discipolii lor fiind infiltrați în eșaloanele superioare ale autorităților din Germania, Franța, Anglia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Polonia, Ungaria și Italia, adică exact cum, astăzi, în SRI și alte instituții de forță, își au birouri reprezentanții UE, CIA, NATO etc. Păi, ce credeți, că îndemnul ,,Haideți să predăm Uniunii Europene suveranitatea țării!” a venit așa, din creierul coclit al Alinei Gorghiu? Nicidecum, aceste ordine se primesc sub formă de ,,recomandări” prin telefon, bilețele roz, mesaje online etc., însoțite, la nevoie, și de o palmă peste ceafă sau un bombeu în fund. Revenind la Ion Iliescu, amintesc ceea ce spunea Corneliu Vadim Tudor – și nu era o glumă: ,,Ăstuia, dacă n-ar avea urechi, i s-ar uni zîmbetul la ceafă”. Da, așa este, Iliescu zîmbea extrem de mult, precum ,,doctorul” Mengele, care, surîzînd, le spunea deținuților din lagăre: ,,Mare noroc ați avut că ați ajuns pe mîna unui medic, care vă va vindeca de orice boală”, după care îi trimitea la camera de gazare. Exact așa a procedat și Iliescu pe timpul Revoluției din 1989, apoi la Mineriade, și tot zîmbind așa, a ajuns inculpat, sub acuzația de... genocid (!), dar surîsul său, prelucrat tot în școli speciale, nu-i mai poate fi de folos. Știu că mulți cititori vor spune că bat cîmpii cu privire la așa-zisele școli speciale, motiv pentru care mai adaug ceva. Și plec de la celebrele școli care funcționau în palatele monarhilor medievali, unde întreaga lor familie învăța să danseze, să călărească, să se îmbrace, să gesticuleze, să recite poezii etc. Pînă aici, toate bune, numai că, astăzi, în anturajul celor care dețin cele mai înalte funcții, se găsesc tot soiul de specialiști – un fel de păpușari ai celor pe care îi servesc. Spre exemplu, rînjetul de cal al Camalei Harris a fost cu migală regizat, așa cum și zîmbetul parșiv al Ursulei van der Leyen este tot o făcătură regizorală. Pînă și Joe Biden a fost presat să execute anumite tertipuri prin care să înșele privirile naive ale celor din preajmă. Astfel, a fost îndemnat ca, atunci cînd urcă niște scări, să o facă în pas alergător, ca să demonstreze, vezi-Doamne, că nu este într-atît de neputincios, după cum crede lumea. Și a făcut asta și pe treptele de la Casa Albă, și pe scara avionului, și la urcarea în tren, dar de cele mai multe ori s-a împiedicat și a căzut, internetul fiind ticsit cu astfel de secvențe. Oricum, cert este faptul că toate aceste metode menite să prostească lumea sînt perimate, și nu înțeleg de ce se mai mizează pe ele. Se pare că ,,Ființa umană este prost croită/ Trăiește în păcate fără leac./ Mă tem că a ieșit de pe orbită/ Și-acesta este ultimul ei veac./ Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Apocalipsa nu dă telefon”). La sfîrșitul lunii septembrie, Zelenski a declarat că Ucraina și partenerii săi ar trebui „să stabilească măsuri comune și o viziune comună cu privire la modul de creștere a presiunii asupra Rusiei” în timpul reuniunii de la Ramstein. Zelenski a mai spus că armata ucraineană se confruntă cu o situație „foarte, foarte dificilă”, deoarece continuă să se apere de forțele ruse invadatoare care au făcut progrese semnificative în estul Ucrainei în ultimele săptămîni. Cu toate acestea, Zelenski a subliniat importanța ca armata ucraineană să facă ea însăși progrese înainte de reuniunea de la Ramstein, pentru a-i asigura pe aliați de capacitățile sale. Zelenski are programat să se întîlnească din nou cu președintele american Biden în timpul reuniunii. Între timp, armata rusă a susținut, la 5 octombrie, că a cucerit un alt sat din apropierea orașului Kurakhove, important din punct de vedere strategic în est, unul dintre punctele centrale ale avansului lent al Rusiei prin regiunea industrială Donețk. Ministerul rus al Apărării a identificat așezarea luată drept Zhelanne Druhe, care avea o populație de aproximativ 200 de persoane, situată de-a lungul rîului Vovcha. Romania.europalibera.org

Nr. 1764 l 8 – 14 octombrie 2024

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.