Kado, Review of Euro-Asiatic Poetry, Poetic culture and spirituality No 2. by DIOGEN pro culture magazine

Kadō/ Calea poeziei is a member of Magazines and Publishing Houses

the Association of Publications and

KADŌ Calea Poeziei Revistă de poezie, cultură poetică şi spiritualitate euroasiatică / Review of Euro-Asiatic Poetry, Poetic culture and spirituality

Year I, no. 2 October 2012 ISSN 2284 – 9165 ISSN-L = 2284 – 9165

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textelor revine exclusiv autorilor

Copyright is reserved, and reproduction (total or partial) without the author's or the publisher's permission is forbidden. Quotations should be referenced in full. The submitting author takes responsibility for the article

DIRECTOR FONDATOR: Marius CHELARU Redactor şef adjunct/ ASISTANT TO THE EDITOR IN CHIEF: Cristina RUSU English Editors: David G. Lanoue (Xavier University of Louisiana) Daniela Andronache (Medgidia, Romania) Lecture en français : Fadéla Chaim-Allami (Paris, France) Pedro Vianna (Paris, France) Marilena Lică-Maşala (Paris, France) Tanka section editor: Magdalena Dale International Board: Sabahudin Hadžialić (Sarajevo, BOSNIA and HERTZEGOVINA) Roman Kissiov (Sofia, BULGARIA) Djurdja Vukelic Rozic (CROATIA) Marilena Lica Maşala (Paris, FRANCE) Güner Akmolla (Constanţa, ROMANIA) Mihaela Albu (Craiova, ROMANIA) Vasile Moldovan (Bucharest, ROMANIA) Valentin Nicoliţov (Bucharest, ROMANIA) Laura Văceanu (Constanţa, ROMANIA) Halil Ibrahim Özdemir (Erzincan, Turkey) Erkut Tokman (Ankara, TURKEY) Riza Fazîl (Simferopol, Autonomous Republic of Crimea, UKRAINA) Baki Ymeri (ROMANIA, MACEDONIA) coperta: doina buciuleac

K A D Ō - C a l e a P o e z i e i is published twice a year. All articles in this journal have undergone peer reviews. - The Editors assume no responsibility for any statement of fact or opinion expressed in the published papers. Cover & Pictures from Turkey and from Iaşi (Romania): Marius Chelaru Coperta 4/ the back cover: copper handicraft, coffee set from Erzincan, Turkey Correspondence regarding subscriptions and editorial correspondence should be send to:

e-mail: kado_poem@yahoo.com; Tipărit la BLUE SIM & CO, Bd. Carol I, 3-5, Iaşi,

S U M A R

Romanian Classics – Poetry About Orient Dimitrie Bolintineanu Leili - versiunea română/ p. 7 Leyili – versiunea în limba turcă -/ p. 15 Leili – versiunea în limba franceză/ p. 22 Interview Bugününü bilmeyen, yarınını da bilemez – Dünü bugüne aktardığımız gibi bugünleri de yarınlara aktarmak istiyorum – Yazar ve Gazeteci Halil İbrahim Beyle Mülakatımız/ p. 30 Those who are in the dark about the present will be in the dark about the future as well; that is why the research of the past today involves a research of the present tomorrow; this is how I see literary work - Dialogue with the writer and journalist Halil Ibrahim Özdemir/ p. 39 POETRY Poezie din Bosnia şi Herţegovina/ Poetry from Bosnia and Herzegovina Samira Begman-Karabeg/ p. 52 Poezie din Bulgaria/ Poetry from Bulgaria Kerana Angelova/ p. 56 Maria Lipiskova/ p. 58 Poezia din Franţa/ Poetry from France Nadine Lefebure/ p. 60 Gabriel Mwènè Okundji/ p. 62 Poezie din Kazahstan/ Poetry from Kazakhstan Toregali Tashenov/ p. 70 Poezie din Romania Paul Aretzu/ p. 76 Valentin Talpalaru/ p. 78 Poezie turcă/ Turkish Poetry Faruk Nafiz Çamlibel/ p. 80 Ahmet Kutsi Tecer (Teger) / p. 82 4

Ahmet Muhip Dranas/ p. 82 Cahit Sitki Taranci (Giahit Sitkî Tarangi)/ p. 84 Kemalettin Kamu/ p. 86 Poezie turcă contemporană/ Contemporary Turkish Poetry Mustafa Köz/ p. 90 Erkut Tokman/ p. 94 Poeţi din zona Erzincan şi din împrejurimi/ Poets from Erzincan area and from neighbouring regions Halil Ibrahim Özdemir/ p. 100 Rıfkı Kaymaz/ p. 104 Metin Yildirim/ p. 108 Tahir Erdogan Şahin/ 110 Vehbi Yurt/114 Poezie turcă din Cipru/ Turkish poetry from Cyprus Gür Genç/ p. 118 Neşe Yaşin/ p. 122 Haiku – Tanka - Senryu A good poet will write a good poem even he writes it on the sand ( Dialogue with writer David Lanoue)/ p. 125 Tanka selection Beverly George (AUSTRALIA)/p. 134 David Terelinck (AUSTRALIA)/ p. 134 Luminiţa Suse (CANADA)/ p. 134 Kozue Uzawa (CANADA)/ p. 135 Patricia Prime (New Zeeland)/ p. 135 Jules Cohn Botea (ROMANIA) / p. 135 Magdalena Dale (ROMANIA)/ p. 136 Vali Iancu (ROMANIA) / p. 136 Vasile Moldovan (ROMANIA)/ p. 136 Cristina Rusu (ROMANIA)/ p. 137 M. Kei (USA)/ p. 137 Studii şi eseuri/ Studies & Essays/ p. 82 Emin Emel - Literatura naţională/ Milli edebiyat / p. 135 Elisabeta Isanos – Eusebiu Camilar et la culture orientale, I-ère partie/ p. 132 5

Marius Chelaru – Vorbe de veşnic îndrăgostit / Words of an eternal

lover/ p. 16] Reportaj/ Reportage Erzincan, august 2012/ Erzincan, August 2012/ p. 173 Book reviews Oraşul şi oamenii/ The city and the people (Halil Ibrahim Özdemir ,Erzincan üç şehir, „şehir ve insan”)/ p. 178 Călătorie prin Erzincan dincolo de timp şi spaţiu/ Travel through Erzincan beyond time and space (Lütfi Özgünaydin, Erzincan, PhotographyEssay)/ p. 179 Dincolo de istorie, în sufletul unei naţii/ Tarihnın anaubır yağından, milletın cüregınden (Güner Akmolla, Tatarlar, romence)/ p. 180 Dincolo de ceaţă/ Sislerin Ardında (Halil İbrahim Özdemir’in tarihi romanına dair: “Sislerin Ardında, bizi birbirimize yakınlaştırıyor”)/ p. 185 Buchetul de trandafiri/ Güldeste (Nedret Mahmut, Enver Mamut, Yunus Emre, poetul iubirii)/ p. 187 Adierea vântului din evul mediu / Orta Çağdan esen rüzgâr – Emel Emin/ p. 189 Din istoria turcilor dobrogeni/ Dobruca türklerinin tarihinden (Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni)/p. 191 Europa şi poarta/ Osmanlı İmperatorluğu ve Avrupa (Venyamin Çobanu, Avrupa ve Osmanlı)/p. 192 Note about contributors/ p. 194

Romanian Classics – Poetry About Orient Dimitrie Bolintineanu Dimitrie Bolintineanu (n. 1819, după alte surse 1825 – 1872) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluţia din 1848. Tatăl lui Ienache Cosmad, aromân, a venit în ţara noastră din zona Ohrid. Cu sprijinul fraţilor Alexandru şi Ştefan Golescu, a fost trimis cu o bursă la Paris, în 1845. La Paris a fost la cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz. După revoluţie a fost exilat. A fost în Transilvania, apoi la Constantinopol şi Paris (unde şi-a finalizat studiile). Prin 1855, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, l-a chemat în ţară pentru a prelua o catedră de literatura română la Iaşi, dar nu a primit permisiunea din partea Porţii Otomane. A călătorit în Palestina, Egipt, Siria, Macedonia ş.a. Revenit în ţară în 1859 intră în politică şi ajunge ministru de externe, culte şi instrucţiune publică. Face demersuri, cu succes, alături de Costache Negri, V.A. Urechea ş.a., pentru înfiinţarea primelor şcoli pentru românii macedoneni. A scris mult, atât proză, teatru, note de călătorie, versuri. Opera poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele şi Reveriile.

Leili O, streine, vino şi te desfătează Pe aceste maluri pline de-ncîntări, Unde tinereţea încă se păstrează, Unde-amorul are încă dulci visări, Unde hurioara1 edenului dulce, L-ale halaicii2 cîntece de dor, Vine şi răsfaţă pînă să se culce, Florile rîzînde dup-acest Bosfor ; 1

Hurie, plural – hurii – fecioare care, spune tradiţia islamică, este promisă credincioşilor care ajung în rai. 2 Haláică (plural haláice) – a. sclava unei femei din nobilimea turcă; b. întâlnită şi cu sensul de roabă din harem (lb. turcă: halaĭyk, roabă). Roabă din harem. Lazăr Şăineanu, în Dicţionar universal al limbii române, în ed. a VIII-a, Craiova, „Scrisul Românesc”, 1938, la p. 288, citează acest vers al lui Bolintineanu. 7

Unde o femeie are frumuseţea Stelelor de aur ce în nopţi lucesc, Şi fecioara dulce are tinereţea Rozelor sălbateci care ne răpesc; Unde ziua-i albă, noaptea înstelată, Şi-aerul bea dulce roua dupe crin. O, eden al lumii ! faţa ta curată Cu atît ne-ncîntă cu cît te privim! Cît de mult copiii lui Osman cel mare Cată să blasfeme frumuseţea ta, Cauză de lupte şi de turburare Ce-a făcut şi face lacrimi a vărsa! D-astă frumuseţe, dar fatal şi dulce, Spiritele noastre le-am văzut slăbind! În locaşul vieţii moartea se-ntroduce, Ea le ţese viaţa cu aur şi argint. Nu ! nimic nu schimbă cruda ursitoare! Tot ce fu prea mare cată a slăbi! Pretutindeni unde Dumnezeu, sub soare, A creat o ţară demnă d-a răpi, Popolii suspină sub a lor durere Şi tîrăsc cu lanţul viaţa de amar! Crimele, virtuţii urmă cu plăcere, Peste tot în lume relele răsar ! Am putea să zicem, viaţă şi lumină S-a făcut, viază de la început, Numai ca s-ajute a se face-o crimă, Şi cu toate astea soarele-i plăcut ! Totul favorează pe cei răi în lume ! Nu mai e speranţă pentru ast pămînt ! Libertatea fuse însuşi ea un nume ? Nici acea speranţă, fiică de mormînt, D-a vedea odată, într-o crudă oară, Aste triste rele fără de finit, Nedreptăţi amare ce ne înconjoară Dispărînd cu lumea care le-a hrănit ? Aurele line trec cu răsfăţare, Înflorind surfaţa latului Bosfor 8

Şi formînd o cale-n mozaici bizare, Care-ncîntă ochii cu lumina lor. Pe această cale unde se îngînă Ale lunii raze c-umbra desii seri, Scîntei peştişorii, splendidă ţărînă, Cum în visul dulce zboară dulci plăceri. Albe odalisce1 se cobor pe mare Pline de plăcere, din al lor serai, Ca un cîrd de paseri ce cu răsfăţare Zbor la focul dulce soarelui de mai. Zgomotul lor însă umple de plăcere Şi de gelozie dalba Bulbuli2 Ce l-aceste şopte cîntă-a sa durere Printre chiparişii de la Candili. O sultană jună se uita pe mare De la o fereastră din al ei serai, Care miră-n unde formele bizare ; Mîna sa răsfaţă părul ei bălai. 1

Sclave din harem, al căror rol/ poziţie au evoluat în timp. (Şăineanu, în „Dicţionar…”, p. 440: „sclavă din haremul sultanului). Jean-HenriAbdolonyme Ubicini, în „La Tourqie actuelle”, Librairie de L. Hachette et C., 1855, oferă o versiune a istoricului acestor schimbări de statut. Ubicini (1818 1884) a participat la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, Profund legat de ţara noastră, pe care a sprijinit-o tot timpul vieţii, în 1867 a primit cetăţenia română, a scris mai multe articole, cărţi despre noi (Ballades et chants populaires de la Roumanie (principautés Danubiennes) recueillis et traduits par Vasile Alecsandri, avec une introduction par M. A. Ubicini, 1855, împreună cu Jean-Marie Chopin - Provinces danubiennes et roumaines, 1856, La Question des principautés devant l'Europe, exposé sommaire des faits, accompagné de la collection complète des documents officiels, notes et circulaires diplomatiques, procès-verbaux, etc. depuis les conférences de Vienne (1855) jusqu'à la clôture des divans moldo-valaques, 1858. În 1886 a apărut una dintre primele cărţi de sinteză din perioada modernă despre etnogeneza românilor, semnată de Ubicini, Les origines de l'histoire roumaine, texte revu et publié sur le manuscrit de l'auteur et précédé d'une notice biographique, par Georges Bengesco), membru de onoare al Academiei Române. 2 Lb. turcă – bülbül: „privighetoare”( ca şi în persană, arabă). În poezia mistică avea şi alte conotaţii. 9

Un caic soseşte în tăcere-adîncă Şi pe sub ferestre la serai1 a stat. Luna se ascunde dup-un vîrf de stîncă Şi o voce dulce astfel a cîntat : „Eu nu am sarai pe mare Cu coloane de porfir ; Ca s-atrag a ta cătare, Nu sunt paşă2, nici vizir3. Dar ce este-un mare nume Şi averi ce noi dorim ? Cine-a moştenit a lume Ca şi noi s-o moştenim ? Ca o dulce sărutare, Ca un val p-acest Bosfor, Omul rădăcină n-are Pe pămîntul cel de dor. Gustă dulcea bucurie Astăzi cînd ea ne-a suris ! Mîne dorul a să vie Să-şi ia locul lui promis. Cum o floare e ursită A-nflori, a se usca, Viaţa noastră e trăită D-am iubit pe cineva.

Seráy (pl. Seraiuri). Cuvânt care iniţial însemna palat al unui mare nobil/ mai ales al sultanului; ulterior a fost întâlnit şi cu sensul de loc în care şedeau cadânele în palat/ apartament destinat cadânelor în palat/ harem. Apoi a căpătat şi alte sensuri. 2 Guvernatorul unei provincii în Imperiul otoman; ulterior, titlu dat şi altor înalţi dregători, de regulă viziri, dar nu numai. 3 Înalt demnitar în Imperiul Otoman. Marele Vizir – era în rang echivalent cu primul ministru. 10

Vin' şi dă-mi să beau eu dulce Rouă de cereşti plăceri, După floarea ce străluce P-ale tele primăveri!” Cîntă. — Dar o umbră blîndă şi uşióră Din saraiuri iese-naintînd spre mal, Zice două vorbe, în caic coboară ; Iar caicul pleacă legănat p-un val. Marea îşi încinge faţa-i încreţită Într-un brîu de aur dulce a privi Şi a serii boare, cu-aripa-nflorită, Răsfăţă cosiţa albii Leili. Unde mergi, sultană, singură c-un june Pe aceste valuri, sub un cer stelat, Tu, ce garda neagră, noapte, zi supune Privigherii sale ce i s-a-nsemnat ? Oh ! cît de arzîndă trebuie să fie Flacăra ce arde sufletu-ţi d-amor, Cînd zdrobeşti tu astfel viaţă şi junie, Şi onori ce-ţi dase tronul răpitor ! Ea iubeşte ! Iată ce explică toate. Înţelepţi ai lumii, fruntea înclinaţi ! A înţelepciunii carte, de se poate, O rupeţi îndată şi o aruncaţi ! Dumnezeu pe fruntea omului ce moare Scris-a aste vorbe prin trăsuri adînci : „Dumnezeu-i amorul!” În a lor amoare Să urmăm amanţii într-aceste stînci ! — „Ali-bei1, ea zice cu nespusă-ardoare, Lasă-mă a soarbe ochii-ţi înfocaţi ! Tu eşti vîntul serii şi eu sunt o floare, 1

Lb. turcă – bey; iniţial guvernator al unui oraş/ al unei provincii din fostul Imperiu otoman. Ulterior a devenit, de pildă şi titlu dat de turci domnilor Ţărilor Româneşti; bey era folosit şi pentru a denumi un prinţ din orient. Ulterior era folosit ca o formulă de adresare respectuoasă, apreciativă. 11

Vin' şi şterge-mi ochii de amor rouaţi ! Caldă-ţi e privirea ! Dulce-ţi este faţa ! Dragă-ţi sunt, oh ! spune ?” — „Te iubesc cu foc ! Şi poci face altfel mai ales cînd viaţa Şi a ta junie tu le pui în joc ? Tu, ce laşi mărirea, ca să vii cu mine !...” — „Oh ! de sacrifice nu voi să-mi vorbeşti ! Fericirea vieţii-mi este lîngă tine. Unde e mărirea, p-amor nu găseşti. Fericirea este o fiinţă dulce Ce-şi deschide poarta numai de amor, Auzi tu, o, dragă, tu, ce faţa-ţi luce Mai plăcut ca focul zilelor ce zbor ! Eşti frumos, eşti dulce printre dulci fecioare, Brav eşti prin vitejii ce te înconjor, Cum prin stele dalbe a lucit un soare Tu luceşti în ochii-mi, visul meu d-amor ! Soarele meu dulce ! Roza se exprimă Prin al ei ferice şi plăcut miros, Paserea prin cîntu-i, steaua prin lumină ; Eu n-am vorbe-a spune doru-mi amoros ! Inima-ţi dau ţie, corpu-mi al tău este. Eu sunt a ta roabă, poţi să mă zdrobeşti !” — „Spune, spune mie, ca cereasca veste, Vorbe amoroase, zi-mi că mă iubeşti ! Tu nu eşti, nu, roabă ! ci a mea amantă ; Tu eşti fericirea, Dumnezeul meu !” Luna şi cu noaptea, dulce, odorantă, Inunda sultana şi p-amantul său. Chioscuri şi saraiuri după două maluri Ca fantastici umbre după dînşii zbor ; Iar delfinii sprinteni trec uşori prin valuri Urmărind caicul şi al lor amor. La Isar pe maluri ei s-opresc, coboară. — „Am scăpat !” îi zice Ali-bei, răpit. Însă totodată iată-i înconjoară Garda ce-i urmase de cînd au fugit. 12

E-ora de amoruri cînd în horă lină Viile dorinţe nencetat plutesc Pe vergine sînuri, ce d-amor suspină, În aceste ţărmuri unde înfloresc. Stelele de aur peste marea lină Se prevăd cochete, dulce infinit ! Din azurul mării luna naşte plină, Ochiul vede dulce discul aurit Şi prin albe valuri pare şi dispare Ca surîs ferice p-un chip suferind ; Ochiul se îmbată : vă uitaţi pe mare, Valul alb de spumă trece clocotind. Cinci hadini1, toţi negri, în caicul mare Merg pe Propontide unde se cobor ; Printre dînşii însă o hanimă2-apare. Este o sultană, floare de Bosfor !... Un mister, o crimă ! Să fugim îndată ! Păru-i este d-aur, fruntea-i e de crin !... Unde mergi, Leili ? Ochii tăi, vai ! cată Printre umbra nopţii visul tău divin ! Printre valuri, raze, umbre şi tăcere Caută să vază pe al ei iubit, Ca un gînd ce zboară prin ani de durere După fericirea ce ne-a părăsit. — „Ai făcut namazul3 astă-dimineaţă ? Strigă capul bandii c-un ton rece, sec, Şi cu mîna-i neagră paloşul răsfaţă — Ordinul meu este ca să te înec.” — „Ale tele vorbe inima-mi sfăramă, O, hadine ! nu ştiu ce vrei tu să zici. Fruntea-ţi e umbroasă !...” 1

Hadî́m, hadî́n sau hadî́mb (lb. turc.: hadym, arhaic: Gadyn/ Hadyn) – în vechime însemna eunuc. Ulterior, hadîmb - matahală, persoană voluminoasă. Şăineanu, în „Dicţionar”, p. 287, dă numai sensul de eunuc. 2 Hanímă, haníme, femeie din nobilimea/ aristocraţia turcă otomană, Întâlnită şi în forma arhaică hanî́mă/ hanâmă (Şăineanu, p. 289) (lb. turcă – hanym). 3 Rugăciune. 13

—„Tînără sultană ! Vei muri îndată înecată-aici !” — „O, hadine, moartea-i plină de durere ! Eu sunt jună încă, voi să vieţuiesc ! Aerul e dulce, viaţa e plăcere... Am puţini ani încă, lasă să-i trăiesc ! Eu murind acuma, plină de junie, Soarele de mîne, cînd va răsări, Crezi tu c-o să aibă raza sa mai vie ? Că ale lumii rele se vor îndulci ? Nu ai tu o mumă ? Soră nu ai, oare ? Eu mă dau lor roabă, numai să nu mor ! Voi scălda cu lacrimi ale lor picioare. Dacă n-ai pe nimeni, eu îţi voi fi sor ! Cînd de bătrîneţe viaţa ta s-o stinge, Pe mormîntul negru voi depune flori !...” Dar hadinul aspru braţul ei atinge. — „A sosit furtuna... Trebuie să mori !” — „O, hadine, ascultă, poţi tu spune mie Ali-bei ce face ?” — „Astăzi a murit.” — „L-a ucis ! murmură ea cu bucurie, Mort, şi după dînsul eu am mai trăit ! Iartă pe Leili, sufletul meu mare, Dacă după tine am trăit o zi !... O, hadine, vino şi m-aruncă-n mare... Cu amantu-mi dulce, eu voi a muri !” . (1835) din volumul Florile Bosforului, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti, 1866 (conformitate cu ediţia 1866, prezentare şi note: Marius Chelaru)

Dimytriye Bolintiniyanu Dimytriye Bolintiniyanu (d. 1819 senesınde, bazı bilgilere göre, 1825-1872 yıllarda yaşadı) ve o romen şairi, politikacı, diplomat, 1848 inkilabında bulunmuş romen yazarı. Babası, makidon Yenake Kosmad, Ohryd etraflarından ülkemize gelmekte. Aleksandru ve Ştefan Golesku kardeşlerin yardımıyle 1845 te burs alıp Paris’e gitmektedir.Jules Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickieviç-lerin derslerine katılıyor.Inkilaptan sonra devletimiz onu sürgüne yollamakta.Transilvanya, İstanbul ve Paris’ te kalıiyor (orada okumasını temelleştiriyor) 1855 senelerinde Moldova’nın. (Boğdan) voyvodası, Grigore Gika onu Yiasş’ta romen edebiyatı katedrasına buyür etmekte, Osmanlı Devleti izin vermiyor bu işe. Palestina, Mısır, Süriye, Makedonya v.b. yerlerde gezinmekte.Ülkeye döndükten sonra politika işlerine karışmakta, K. Negri, V.A.Urekya gibilerle, makidon romenlerine okullar açıp. Eserleri çok, düz yazı, tyatro, seyahatnameler, şiir. Şiiriyetinde var: Tarihiy Efsaneler, Bosfor’un (Boğaziçi) Çiçekleri, Masallar, Makidonlardan, Düşünceler.

Leyili

Gel ve eğlen, oh, yabancı adam Güzellikler yaratan suv kenarlarından, Gençlik iş sönmez buralarda, Tatlı rüyalarını yarat aşk dünyasında, Cehennet hürileri var buralarda, Arzılı türküler halaiykada, Gelirler, şimarırlar dalıp uykuya Boğaziçi çiçekleri güler bu dünyada; Altın yıldızlar gece parıldar Kadının güzelliği göklere kalkar, Tatlı bakirenin işte gençliği Aldatan bizleri yabani gül çiçeği; Ak günler burada, yıldızlı geceler, Zambak taslardan hava taze çiy içer. O, dünyanın cenneti ya! Saf bakışın 15

Gördükçe, hoşnutluk yaratıp verirsin! Osmanlının oğulları fazlasıyle, Kıskanıp bakarlar güzelliğine, Göz yaşlarını durmazlar akıtmadan Onların harbiy duyğuları açıktır her zaman! Bu tatlı ve uyüştürıcı güzellik senin, Var olsun ruhlarımızın zayıflaması için! Hayatın evine ölüm girmekte, Altın ve gümüşüyle ölümü dizmekte. Kaderin sertliğini çözemez bir kimse! Her fazla büyümüş sönmeye kalkar! Dünyanın üstünde Allah ülke yaratar Ona yüksek geleceği hep o ayarlar, Dertler içinde ezilir altta kalan milletler Azap zincirini ömürce çekip giderler! Faziletin ardından cinayetler gelir, Dünya her yerlerinde fenalıklara yol verir! Birinci kuruluşu yaratan eveldeki ecdat, Canlanıp yaşiyor birlikte ışık ve hayat, Cinaiyet yolunda yürümüş, yardımlaşmış! Bunlar da güneşin istekleriyle var olmuş! Fenalar için, dersin ki dünya yaradılmış! Toprak üstünde ümit kalmamış! İsimmi sade serbestlik sözü? Mezar kızları da ümidi kesmiş, Tekrar görerek böyle merhametsiz, Fenalıkların sonunu esaplamamış, Etrafı haksızlık sürüp kaplamış Onları yaşatan dünyayı nasıl da silmiş? Geniş Boğaziçinin üstünde çiçekler açmış Nazlanıp gelirler altın vakıtları zamana dayanmış Aydınlıkları da gözleri yavaştan sarmış. Gecelerin ışığı birleşıp yolları bulur Aynın ışıkları da onunla yüz-yüze koyunur, Küçük balıklar kıvırcım, toprağı birinci, Tatlı memnuniyetlerde rüyalar bitti. Beyaz mermer gibi örnekler denize iner Serayların ardından sevgiyi getirer, 16

Şımarmış kuş sürüsü serbest gezer Mayıs güneşinin tatlı ateşinden kanını sezer. Memnuniyetle sesleri dünyanı dolaşır Beyaz Bulbülli de kıskançlıkla kalır Kandilli ağaçlar ona yaklaşır Derdini, yavaştan ses kesip çalır. Genç sultan hanımı denize bakar Seray pençiresinden duygular saçar, Ne de hoş çeşitli kıyafet alırlar onlar; Altın - sarı saçları elinde nazlanar. Sessizlik içinde kayık gelermiş Serayda pencire onu durdurmuş. Qayanın ardında ay öyle saklanmış Tatlı sesi türküler için yaradılmış: „Yok benim sarayım denizler üstü Mermer kolonlar yapılmaz idi; Ben vezir değilim, değilim padişa, Senin gözünün nurunu almaya. Ne demek bir isim, büyük gösterme, Zenginlik meramı ne demek yüreğimde? Dünyanı kim alıp götürmiş bir yere Bizlerde mirasnı alıp gitmeye? Geçici dünyada meraklar yaşar, İnsanın kökeni kalmıyor, yanar, Boğazda bir dalga gelip giderse, Biliniz, o bir öpüştür, tatlıdır neyse. Şenlenmek dadını anlarsın sende Bu zaman, bilinsin, gülmüyor hiçte! Arzılar gelmekte belkide yarın Yazılmış yerini kaderden alsın. Çiceğin bile kaderi oluiyor O açılıyor sonra sararıiyor, Hayatımızda böylece son verilir 17

Seversek birini - ömür kesilir. Gel, ver içeyim tatlı şerbeti Gök çiylerinin memnuniyetlerini Parıldayan çiçeknin ardından Gelsin senin ilk baharın duyulmadan!” Çal. – Mülay ve hafif gölgesi Denize doğru gidiyor bırakıp sarayı, İki söz söylerken, kayıka iner; Dalganın üstünde kayığı yüzer. Denizin kıvırcık yüzü kızarmış Altından kuşağı beline sarılmış Gecenin rüzgârı, çiçekli kanatı Nazlanır Leyilinin beyaz saçları. Bir gençle, nereye gidiyorsun, saray hanımı, Dalgalar çalıyor, gökler yıldızlı, O siyah behçiler geceli, gündüzlü Peşinde duruiyor, saray bekçisi? Oh! Nekadar da büyüktür o senin aşkın, Yüreğin yanıiyor, var bir sevdalın Gençlikni, ömürnü böyle bastırdın, Geçici taçının şansını unuttun! Seviyor! Işte anlaıyşı sebeplerinin. Dünya aydınları, alnınız insin! Çaresi varsa bilgiler kitabının, Parçalap atınız, yeri bilinmeden kalsın! Ölenin alnına Allahım yazmış Derin manalı sözleri ona bırakmış: „Aşk bir Allah’tır!” Onların aşkı Kayalar geride artık açıldı! – „Ali bey, dedi o heyecan içinde! Ateşli gözlerini içip doyayım! Gecenin rüzgârısın, ben de çiçek Aşk dolu gözlerimi artık sil, bileyim! Bakışın ateşli! Tatlı yüzünün yaradılışı! Sende seversen beni, oturma, söyle?” 18

– „Yangından gelen sevdalık benimki sana!” Ben ne yaparım bu senin fedakârlığına Nevakıt hepsini koydun hayatın oyununa? Terk ettin beni yuksek soy geldiği zamanda !... – „Oh, nekadar istemem öyle konuşmak! Bahtiyar oluşum anca seninle buluşmak. Büyüklük içinde sevdaya yer yok. Bahtiyarlıkta bir can olsa yanında Açarsa o sana aşkın kapısını, Geçici günlerin sönmez hatırasını, Giden günlerin ateşi sevilir her zaman! Güzelsin, tatlısın, tatlı kızlar arasında, Yigitsin cesurları serbest bakkanda Güneşin parıldaması yıldızlar içinde varsa Benim aşk rüyamsın, parıldaysın dayma! Tatlı güneşim! Bil ki öz kokularıyle Gül memnundur ve bahtiyardır yerinde, Kuş davuşuyle, yıldız da ışıgıyle; Aşkımı söyleyecek sözlerim yoktur! Yüreğimde senindir, vucütte senin. Oldum ben sana kul, ezebilirsin!” – „Söyle sen bana, haber gelir gökten, Sevdalık sözünü, beni çok sevdiğin! Kulum değilsin, hair! Sevdalımsın benim; Bahtiyarlık verirsin, Tanrımsın benim!” Ay ve gece, tatlılık, kokular misten, Kapladı prensesi ve onun aşk dostun. İki kenarda köşk ve saray yapılmış Uçarlar onlarda, rüyalı, gölgeli görünüş; Dalgalar üstünde delfinler yüzer Onlar, kayık ve sevda peşinden geçer. İsar’da inerler, orası denizin kenarı. – „Kurtulduk!”dedi Ali bey sevinçli. İşte o vakit askerler onları çevirdi İlkinden ızları sarayda bilindi. Bu saat aşk saatı, horaya gelinir İstekler, arzular canlanıp yüzer, Kızların göğsünde aşk ahı seslenir 19

Deniz boyunda çiçekler yukselir. Dalgın denizde altın yıldızlar Sonsuz tatlılık, cilveler yaratar. Mavili denizden ay doğar bütün, Altından paradır, tatlısı görünür. Beyazlı dalgadan em çıkar, em gider, Bahtiyar gülmesidir dertli yüzünden; Serhoştur gözü: denize bir bakın, Kaynarken geçerler dalgalar denizden. Beş hadîmb, beşide siyah, geniş kayıkta İnerler aşaya o yer Propontida; Karışar onlara, neredense, hanım, Boğazın çiçeği, o hanım bir sultan!... O bir sır, o bir cinayet!Kaçalım buradan! Altından saçları, alını zambak!... Leiyli, nereye? Bakıyor gözlerin, vay, Tanrıca rüyalarla gelir gecenin gölgesi! Dalga var, ışık, gölge, sessizlik, Yarını istiyor görmeye artık, Düşünce uçüyor, yılların azabı, Bizleri unuttı bahtiyar duygusı. – „Bu saba erkeni namazın kıldınmı? Soğuk sesiyle bağırdı askeri başı. Kılıçın salladı o kara koluiyle Emirim var boğmaya seni bu yerde.” – Yüreğimi parçalar senin sözlerin, Hadîmb, anlamam söleyen emirin. Karanlık kaplamış senin alının!...” – „Genç Hanım Sultanı! Bu yerde boğulup öleceksin şimdi!” – „Oh, hadîm, ölüm korkunçtur! Gençim ben, yaşamak isterim, dur! Tatlı hava var, hayatın dadını anca duydum... Az yıllar geçirdim, brak beni, yaşayım! Böyle genç öldürsen burada sen beni, Kimler doğdurar yarıngı güneşi? Düşündünmı, ışıgı canlı olamaz? Fenalık dünyada tatlılık alalmaz? 20

Yokmu ana? Abla yokmu sende? Onlara olurum kul, sade öldürme! Göz yaşım yıkar ayaklarını. Yanlızsan, bil ki sana olurum kardeş! İhtiyar oldukta yanında bir eş, Kara mezarda sen için çiçekler açar!” Sert hadîm elini üstüne koydu o zaman. – „Fırtına geldi...Öleceksin artık!” – Oh, hadîm, dinle, söyle şimdi bana Ali bey ne yapar?” – Öldü bu saba.” – „Öldürmüş!derken, sevinmek duydu; Ölmüş ve ben, yaşadım ardında günü! Aff et, Leyiliyi, benim büyük canım, Bir gün yaşadıysam arkandan geldim!... Oh, hadîm, gel, at beni denize... Ölmeye isterim aşkımla birlikte!”. (1835) Boğaziçi Çiçekler toplumu, Bükreş, İşçiler Vakfı, 1866

(Maryus Kelaru’nun gösterimi ve notları 1866 edisyasına dair 3 Haziran 2012, Kostence / Romanya, Güner Akmolla)

Dimitrie (Démétrius) Bolintineanu (1819 / 1825, selon d’autres sources – 1872) Écrivain, dramaturge, homme politique, voyageur, diplomate roumain. Il est le fils d’Ienaké Cosmad, un petit boyard aroumain originaire de la ville d’Ohrid (Macédoine) qui s'était établi dans la banlieue proche de Bucarest (Bolintin Vale). En 1845, il obtient une bourse d’études à Paris, grâce au soutien des frères Alexandre et Stephan Golescu. Il suit les cours de Jules Michelet, d'Edgar Quinet et d'Adam Mickiewicz. Figure marquante de la Révolution de 1848 en Valachie, réprimée par les autorités, il est obligé de quitter le pays. Il réside tour à tour en Transylvanie, puis à Constantinople et à Paris (où il finira ses études). En 1855, il est invité par le prince de la Moldavie, Dimitrie Ghica, à retourner dans le pays pour enseigner la littérature roumaine à l’université de Iaşi, mais les autorités ottomanes lui refusent le visa. Il continue ses voyages en Palestine, en Egypte, puis en Syrie et en Macédoine. En 1859, il retourne dans le nouvel Etat, les Principautés Roumaines, issu de l’unification de la Moldavie avec la Valachie. Il est nommé ministre des Affaires Étrangères, des Religions et de l’Instruction publique. Aux côtés d'autres illustres gens de lettres comme V.A. Urechea ou Costache Negri, il est à l'origine de la création des premières écoles pour les Aroumains vivant dans les Principautés Roumaines. Auteur de plusieurs livres de prose, de poésie, de pièces de théâtre et notes de voyages. Son œuvre poétique se subdivise en plusieurs cycles : « Légendes historiques », « Les Fleurs du Bosphore », « Contes », « Macédoines », « Nostalgies » (MLM).

Leili Ô, étranger, viens te délecter Sur ces rives riches de charme, Où la jeunesse se garde encor, Où l’amour est encor un doux songe, Où la jeune houri1 du paradis enchanteur, Au chant d’amour de la halaĭyk1,

Houri (persan, turc) : cf. Larousse, 1) dans le Coran (III, 20), vierge du Paradis, promise aux croyants vertueux. 2) Littéraire : très belle femme, symbole de la pureté et de la finesse (Note de MC et MLM). 22

Se hâte de caresser avant leur sommeil Les fleurs souriantes du Bosphore ; Où la femme a la beauté Des étoiles d’or scintillant dans la nuit Où la tendre vierge a la jeunesse Envoûtante des rosiers sauvages ; Où le jour est d’opaline, et la nuit étoilée, Où l’air boit l’exquise rosée des lys. Ô, Eden du monde ! ton visage pur Nous charme autant que l’on te regarde ! Combien d’enfants de Soliman le Magnifique Cherchent à blasphémer ta beauté, Objet de combats et de tumultes, Qui a encor et encor fait verser des larmes ! Pour cette beauté, fatale mais si douce, Nous avons vu chanceler notre raison ! Dans la demeure de la vie, la mort s’introduit Elle la tisse d’or et d’argent. Non ! Rien ne change le sort cruel ! Tout ce qui fut puissant, déclinera ! Partout où Dieu, sous le soleil, A créé un pays digne à ravir, Les peuples soupirent sous leur douleur Et traînent enchaînés une vie amère ! Les crimes succèdent volontiers à la vertu, Partout les maux jaillissent dans le monde ! On croirait que vie et lumière n’ont été là, Depuis le commencement, que pour soutenir le crime Et, malgré tout, combien le soleil est beau ! Tout favorise les méchants de ce monde ! Il n’y a plus d’espoir pour cette Terre ! La liberté n’aura-t-elle été qu’un mot ? Seule cette espérance, fille du tombeau, Verrait une fois, dans un temps cruel, Ces maux tristes sans fin, 1

Halaĭyk (turc) : esclave du harem, cf. Lazăr Şăineanu, Dictionnaire universel de la langue roumaine, 8ème édition, Craiova, « Scrisul Românesc », 1938, p. 288, qui y cite ce vers de D. Bolintineanu (Note de MC). 23

Injustices amères qui nous entourent Disparaissant avec le monde qui les a nourries ? Les aurores paisibles passent, pléthore Florissante sur l’étendue du grand Bosphore Ouvrant un chemin d’étranges mosaïques Qui charment nos yeux de leur lumière. Sur ce sentier où les rayons de la lune S’enlacent avec l’ombre du soir opaque Les petits poissons luisent, splendide poussière, Pareils à d’exquis plaisirs s’envolant vers le rêve serein. Gorgées des plaisirs du sérail, Les blanches odalisques descendent vers la mer Tel un vol d’oiseaux comblés Qui s’envolent vers le feu caressant du soleil de mai. Mais, leur clameur remplit d’aise Et de jalouse envie le blanc Boulboul 1 Qui, en écoutant ces murmures, chante sa douleur Auprès des cyprès de Candili. Une jeune sultane regarde la mer, Depuis l’une des fenêtres du sérail Qui fait se mirer sur les ondes ses formes insolites, Sa main caresse sa blonde chevelure. Un caïque2 s’approche dans le plus profond silence Et accoste au pied du palais. La lune se cache derrière une cime de rocher Et une voix suave s’en vient chanter ainsi :

« Sur la mer, je n’ai pas de sérail Aux colonnes de porphyre ; Je ne suis ni pacha, ni vizir Pour envoûter ton regard.

1 2

Bulbuli (turc) : rossignol (Note de MC). Caïque (du turc kayik) : embarcation d’un pêcheur (Note de MLM). 24

Mais qu’est-ce qu’un nom illustre ? Et ces fortunes désirées ? Qui a hérité de ce monde Pour le prendre en héritage ? Tel un doux baiser, Telle une vague du Bosphore, L’homme n’a point de racines Sur le sol de ses convoitises. Goute la douce joie En cet instant où elle nous sourit ! Demain sera fait du désir Qui reprendra sa place réservée. Comme la fleur est destinée À fleurir, à se flétrir Notre vie sera vécue Si nous avons aimé. Viens et donne-moi à boire l’olympienne Rosée de la grâce divine, De la fleur qui brille Sur tes printemps ! » Il chante. - Mais une tendre et gracieuse ombre Sort du sérail1 et rejoint la rive, Dit deux mots, descend dans le caïque ; Et le caïque s’en va, tanguant sur la vague, La mer ceint son visage ridé D’une ceinture d’or, si beau à regarder, Et la brise du soir, de son aile fleurie, Caresse la tresse de la blanche Leili. Où vas-tu, Sultane, seule avec un éphèbe Sur ces vagues et sous le ciel étoilé, Toi, que la garde noire soumet 1

Au pluriel, en original (NDLT). 25

À son incessante surveillance, reçue en devoir ? Ô ! Combien brûlante doit être La flamme qui consume ton cœur d’amoureuse, Si tu brises ainsi ta vie et ta jeunesse, Et les honneurs que dispense le Trône enchanteur ! Elle aime ! Et tout s’éclaire ! Sages du monde, penchez le front ! La sagesse du livre, si c’est possible, Brisez-la tout de suite et jetez-la ! Dieu, sur le front de l’homme qui se meurt, A gravé profondément ces mots : « Dieu, est Amour ! » Dans leurs amours Suivons donc les amants parmi ces rochers ! « - Ali-bey », dit-elle, d’une indicible ardeur, « Laisse-moi boire à tes yeux étincelants ! Tu es le vent du soir et moi, je suis une fleur, Viens sécher mes yeux couverts par la rosée de l’amour ! Combien est beau ton regard ! Doux, ton visage ! Est-ce que tu m’aimes, ah ! Dis-moi ? » « - Je t’aime ardemment ! Mais, puis-je faire autrement, Quand tu mets ta vie et ta jeunesse en danger? Toi, qui délaisse la gloire pour venir à moi !... » « - Oh ! Des sacrifices, ne m’en parle point ! Le bonheur de ma vie est auprès de toi. Là où est la gloire, l’amour ne s’y trouve pas ! Le bonheur est un doux mortel Qui ouvre sa porte à l’amour, Écoute-moi, ah, aimé, toi dont le visage brille Plus agréable que la flamme des jours qui s’envolent ! Tu es beau, tendre parmi les plus tendres, Courageux parmi les vaillants qui t’entourent, Comme parmi les étoiles blanches est issu un soleil, Toi, tu te reflètes dans mes yeux ! Mon rêve d’amour ! Mon doux soleil ! La rose s’exprime Par son heureux parfum attirant, 26

L’oiseau par son chant, l’étoile par la lumière ; Je n’ai pas de mots pour dire mon désir d’amour Mon cœur, je te le donne, ma chair t’appartient. Je suis ton esclave, tu peux m’anéantir ! » « - Dis, dis-moi, comme la bonne nouvelle, De belles paroles amoureuses, dis-moi que tu m’aimes ! Toi, tu n’es pas, ô, non !, mon esclave, mais ma maîtresse ; Tu es mon bonheur, mon Dieu ! » La lune et la nuit paisible, parfumée Se répandaient sur la sultane et son bien-aimé. Kiosques et sérails des deux rives Comme des ombres fantastiques courant après eux ; Et les dauphins agiles passent légèrement à travers les vagues Suivant le caïque et leur amour. A Isar, sur les rives, ils accostent. « - Nous sommes libres ! », lui dit Ali-bey, ravi. Mais, soudainement, les voici encerclés Par la garde noire qui les avait suivis depuis leur départ. C’est l’heure des amours quand, pris dans la ronde paisible, Les vifs désirs dansent perpétuellement Sur des seins vierges qui soupirent d’amour, Sur ces rives où ils fleurissent. Les étoiles d’or au-dessus de la mer calme On les imagine séductrices, tendre infini ! De l’azur de la mer, la lune naît pleine, L’œil voit le serein disque doré Qui, sur les blanches vagues, apparaît puis disparaît Tel un sourire heureux sur un visage souffrant ; L’œil se grise : regardez la mer, La vague blanche de l’écume se déroule tourbillonnante. Cinq hadïns1, tous noirs, dans un grand caïque Vont sur Propontide et là ils descendent ; Mais, parmi eux, une hanïme2 se dévoile. Elle est sultane, fleur du Bosphore !... 1 2

Enuques (Note de MC). Noble turque (Note de MC). 27

Un mystère, un crime ! Fuyons tout de suite ! La chevelure dorée, le front fleur de lys !.. Où vas-tu, Leili ? Tes yeux, hélas, quêtent Dans l’ombre de la nuit ton rêve divin ! Parmi les vagues, les rayons, les ombres et le silence Elle cherche à voir son bien-aimé, Telle une pensée qui s’envole à travers les années de douleur Depuis que nous a quitté le bonheur. « - As-tu fait la prière ce matin ? Cria le chef de la bande d’un ton froid, sec, Et de sa main noire, il caresse le glaive ― J’ai pour ordre de te noyer. » « - Tes paroles brisent mon cœur, Oh, hadïn ! je ne sais guère ce dont tu parles. Ton front est assombri !... » « - Jeune sultane ! Tu vas mourir à l’instant, noyée ici ! » « - Oh, hadïn, la mort est riche de douleur ! Je suis jeune encor, je veux vivre encor ! L’air est doux, la vie est plaisir… J’ai peu d’années, laisse-les vivre ! Si je meurs maintenant, tellement jeune, Demain, quand le soleil se lèvera, Crois-tu que plus vif sera son rayon ? Que les maux du monde vont s’adoucir ? N’as-tu point de mère ? N’as-tu point de sœur ? À eux, je me donne esclave, seulement pour ne pas mourir ! De mes larmes je laverai leurs pieds. Si tu n’as personne, je serai ta sœur ! Le jour où ta vie arrivera au bout du chemin, Sur le noir tombeau, je déposerai des fleurs !... » Mais le hadïn rude touche son bras. « - La tempête arrive… Il faut mourir ! » « - Oh, hadïn, écoute, peux-tu me dire Comment se porte Ali Bey ? » « - Aujourd’hui il est décédé. » « - Il l’a tué ! » murmura-t-elle heureuse, « Il est mort, et je suis encore vivante ! Pardonne Leili, mon grand cœur, Si, après toi, j’ai vécu une journée encore !... 28

Oh, hadïn, viens et jette-moi à la mer… Je veux mourir auprès de mon aimé ! » (1835) Extrait du recueil Florile Bosforului (Les fleurs du Bosphore), Bucarest, L’Imprimerie des Travailleurs Associés, 1866 (Conforme à l’édition 1866 ; présenté et annoté par Marius Chelaru) Traduit du roumain par Marilena Licǎ-Maşala Relecture et adaptation en français par Fadéla Chaïm-Allami Paris, août 2012 N.B. La traductrice tient à remercier Fadéla Chaim-Allami qui lui a suggéré plusieurs modifications dues à la complexité et les difficultés du texte original, dont la langue d’écriture, le roumain littéraire, représentait une révolution linguistique au début du 19ème siècle. A l’époque, le roumain écrit aux caractères latins se trouvait à l’aube de son affirmation. Démétrius Bolintineanu fait parti, d’ailleurs, d’une élite intellectuelle militante et promotrice de l’acquis d’une identité linguistique littéraire en roumain. Jusqu’à la fin du 18ème siècle, les quatre grandes provinces roumaines (la Moldavie, la Bucovine, la Valachie et la Transylvanie) se trouvaient sous la domination ou l’influence des empires limitrophe, autrichien-hongrois ou ottoman ou bien russe. La langue officielle dans ces provinces était celle de l’occupant ; la littérature, plutôt religieuse, utilisée la langue à la mode dans les chancelleries de Balkans : le cyrillique ou le slavon, ou bien les caractères tirés de ces langues.

Glossaire : Aroumains (en aroumain Armânji ou Rramanji), sont une population latinophone de la péninsule des Balkans. Appelés « Koutzo-Valaques » (Βλάχοι) par les Grecs, « Tchobans » (Xhoban) par les Albanais, « Tsintsars » (ou encore Tzantzar, Zinzares) par les Serbes2 et « Makedons » ou « MacédoRoumains » (Machedoni, Macedo-Români, Macedoneni) par les Roumains, les Aroumains sont généralement « Vlasi », « Vlahi » ou « Vlaši » par les Slaves. Selon les linguistes, tels Takis Papahagi, l’endonyme « Armânji » vient de Romanus avec le a préposé au r typique en aroumain. Les exonymes « Βλάχοι », « Vlasi », « Vlahi » ou « Vlaši » dérivent tous de Walh, mot germanique désignant les non-germains. Koutso-Vlahoi est un surnom signifiant "Valaques boîteux" en grec, mais en fait, koutzo dérive soit de kuçuk ("petit" en turc, de la "Petite Valachie", par opposition à la "Grande Valachie", la Thessalie des XIIe et XIIIe siècles), soit de koç ("bélier" en turc, évoquant leurs occupations pastorales, selon Petre S. Năsturel). Zinzares dérive de Tsintsari (ceux qui prononcent Tsintsi = "cinq", avec des « ts » en aroumain au lieu de « č » dans les autres langues romanes orientales). Enfin « Makedons » ou « MacédoRoumains » est un nom roumain (adopté par certains Aroumains) rappelant l'origine géographique d'une partie des Aroumains. 29

INTERVIEW Bugününü bilmeyen, yarınını da bilemez – Dünü bugüne aktardığımız gibi bugünleri de yarınlara aktarmak istiyorum - Yazar ve Gazeteci Halil İbrahim Beyle Mülakatımız -

Bu yaz Güner Akmolla hanım ile - o bizim dergimizin kurul üyesi, „Emel” derginin Baş-Muarriri - beraberlikte Türkiye’nin Erzincan iline seyahat yolcuları olduk, bir kaç amaçımızyıle. Birincisi, Halil İbrahim Özdemir beynin „Sislerin ardında” romanının tercümesini romen dilinde „Dincolo de Ceaţă” „Doğu” Yayınevinde basılmış ve türkçe bir kaç yayını başarısıyle tanımış gibi bildirmek. İkincisi, ilnin etraflarını tanımak (reportaj kitabımın sonunda yazdım o yolun evrelerini, çoğusunda bizim rehber yazarının ailesiyle birlikte olarak) ve dergimizin bu sayısı Türkiye için seçildi, onun içinde merkez yeri Erzincan’a ayt oldu. Asılında benim isteğim dervişlerin tarihini çağdaş zamanda bilmek, Anadolu’nun sufi gruplarını tanımak idi. Biliyordum ki Erzincan da Mevlana Jalaluddin Rumi’nin kız kardeşinin mezarı var. Doğu gibi günlük gazetenin redaksyasındaki çalışmaları bilmeye meraktım. Erzincan ilnin güzelliği ayrı, farklı, eskiden gelen tarihî ve insanlarî çok iyi tabiyatlıdırlar. Oralardan geçenler merak ederler harika halinde, bilseler ki bu şehir asırlar içinde bir kaç defa yenilendi, kanlı harblerden ve büyük felaketlerden sonra. Yazar ve gazeteci Halil İbrahim Özdemir Türkiye’nin Kuzey – Doğu – sunda Erzincan’da 1956 senesinde doğdu. Eğitim Enstitüsü’nden mezun olduktan sonra gittiği İngiltere’de yabancı dil eğitimi aldı. Bir süre öğretmenlik yaptıktan sonra istifa ederek gazeteciliğe başladı.Halil İbrahim Özdemir’in çalışmaları manzum çocuk hikayeleri olarak kitaplaştı.Bunun yanı sıra Eyvah (2002) ve Sislerin Ardında (Birinci Baskı 2004, sonra dört baskı devamını aldı) romanları; Dünden Bugüne Üzümlü (1989) adlı araştırma kitapları; Kapı Komşumuz Gürcistan (2006) Altın – Siyanur – Amerika ( Birinci Baskı 2007) adlı gezi ve inceleme kitapları; şiirleri Veda ve Hüzün Adın (Bir kaç basım); Terzi Baba ve Erzincan Mezarlıkları ( 2008) fotograf albümü. Erzincan Ansiklopedisi çalışmasında genel koordinatör olarak çalışan yazar Erzincan’da yayınlandı ve devamı 30

beklenmekte.Halen gaztenin sahibi olarak çalışmalarını yazar,şair ve gazeteci olarak yürütmektedir.

Marius Chelaru Siz güzel bir yerde ve farklı topraklarda yaşıyorsunuz bu topraklara dair siz ve ailenizin tarihine dair neler söyleyebilirsiniz? Halil İbrahim Özdemir Evet ben Erzincan’da yaşıyorum. Yaşadığım Kent Anadolu’nun orta kısmında Yukarı Fırat havzası olarak bilinen Bölge Güneyimizde uzanan başı her mevsim karlı Munzur dağları, Kuzeyimizde eski adıyla Keşiş, yeni adıyla Esence dağları var. Bu iki dağ silsilesi arasında Erzincan Ovası yer alır. Ova bir çöküntü alanı olduğundan, şehrimizde her tür bitkinin yetişme şansı oluşmaktadır. Meyvecilik, sebzecilik açısından Bölgenin deposu niteliğindedir. Çevredeki illerin büyük bölümü sebze ve meyve ihtiyacını Erzincan’dan karşılamaktadır. Erzincan’ın farkı ikliminden, ve çevrede bulunan dağların Erzincan’ı korumasından kaynaklanmaktadır. Aşırı soğuk ve sıcak rüzgarlara kapalı olduğundan Turunçgiller hariç hemen her çeşit meyve yetişmektedir. Kemaliye ilçemizde daha da farklı meyveler yetişebilmektedir. İnsanlarımız tarımın yanı sıra Şehirde bulunan küçük sanayi tesislerinin yanı sıra çağrı merkezleri ile öne çıkmaktadır. Çağrı merkezleri ile Türkiye’nin çağrılarını cevaplandırmakta, hizmet etmektedir. Yine şehrimizde tarım ve tarıma dayalı sanayi, Ticaret önemli bir yer tutmaktadır. Şehrin Slow City gibi bir şehir olması nedeniyle huzur arayan, sükûnet arayan insanlar burayı ziyarete gelmekte ve turizm yönünden de bu şehrin ekonomisine önemli katkılar sağlamaktadır. Doğal güzellikleri sebebiyle, el değmemiş coğrafyası ile Erzincan görülmeye, gezilmeye değer bir şehir. Erzincan aynı zamanda tarihi olarak pek çok medeniyetin izlerini de taşıyan bir şehir Milattan önce 2000-300 0yıllarına ait pek çok kalıntı bu şehirde bulunmaktadır. Şehrin Muhtelif yerlerinde yapılan arkeolojik kazılarda bunu görmek mümkün olabilmektedir. Benim aileme gelince, Ailem Bu şehrin yerli ve köklü ailelerinden birisidir. Önceleri merkeze bağlı bir köy olan Eski adıyla Cimin, Yeni Adıyla Üzümlü ilçesinde doğmuşlardır. Dedem de dedemin dedeleri de yine aynı yerleşim yerinde doğmuş ve 31

büyümüşlerdir. Dedemin Dedesi Osmanlı Ordusunda “Alem” tuttuğu için Alemdar olarak bilinmektedir. İlçede Soyadı kanunundan önce de Bu vasfı sebebiyle “Molla Bayraktarlar” olarak bilinmektedirler. Babam ben iki yaşlarında iken Erzincan Merkezinde Devlet Demir Yollarına işçi olarak girmiş, Bu vesile ile Erzincan’a taşınmışız. Ben Bu şehirde bu şehrin havasını soluyarak büyüdüm. M.C. Depremlerin ardından erzincan yeni bir şehir oldu. bunun şehre katkılarını ve bu günkü erzincan’ı anlatır mısınız? H.I.Ö. Erzincan şehir olarak 1. Derecede deprem kuşağı üzerindedir. Güney doğu Anadolu ve Kuzey Anadolu Fay hatları Erzincan’da buluşmakta ve devam etmektedir. Bu sebepledir ki, Erzincan sık sık depremlerle sarsılan bir şehir olmuştur. Erzincan ortalama olarak her elli yılda büyük bir depreme sahne olmaktadır. Yine ortalama 10 yılda bir orta şiddette bir depreme sahne olmaktadır. Bu depremler sebebiyle şehir merkezinde geçmişten bugüne kalan tarihi eserleri bulmak oldukça zordur. Depremler kültür varlıklarının önemli ölçüde kaybolmasına sebep olmuştur. Ancak ilçelerde bulunan tarihi eserler şehrin bu açığını kapatmaktadır. Şehrin depremlerle yıkılmış olması sebebiyle Erzincan’da inşaat kalitesi son yıllarda önemli bir gelişme kaydetmiş, sağlam ve dayanıklı binaların yapılması sağlanmış bulunmaktadır. Şehrin depremler sonrasında yeniden yapılanması nedeniyle sürekli yer değiştirmiş, ve bugünkü yerine gelmiş bulunmaktadır Şehrin yeni olması aynı zamanda şehir planlamacıları açısından da ön emli bir çalışma sahası ortaya koymuştur. Bir şehir düşününüz ki, o şehirde çıkmaz sokak diye bir şey yoktur. Bir şehir düşününüz ki, Bütün caddeleri ve sokakları adeta cetvelle çizilmiş gibidir. Bu şehrin bir benzerinin Amerika Birleşik Devletlerindeki Houston kenti olduğu ifade edilmektedir. Şehir planlamacıları bu şehri kurgularken her şeyi ile sıfırdan yapmışlar ve bu günkü Erzincan’ı oluşturmuşlardır. Şehrin Düz bir alan üzerinde olması, önünde dağ, dere gibi engeller bulunmaması sebebiyle istenilen bir Erzincan’ı ortaya çıkarmak daha da kolay olmuştur.

Bu yüzdendir ki, Erzincan’ı görenler şehrin yüksek katlı olmayan, genel olarak bahçeli bir ev sistemi bulunan doğa ile iç içe yaşam tarzı sunan şehre hayran kalmamaları mümkün değildir. M.C. Okul yılları, öğretmenlik, gazetecilik, çalışmalarınızı anlatır mısınız. bu çalışmalarınız sırasında ne tür başarılarınız var? H.I.Ö.

Ben ilkokulu 1939 depreminden sonra geçici iskân için oluşturulmuş bir ilkokulda. Sacdan yapılmış bir barakada tamamladım. İnsanların hayatta kalabilmek için kurdukları toprak damlı kerpiç evlerde büyüdüm. Okulumuz da yine bir baraka biçimindeydi. Bir silindiri ortadan kesip Yan yana koyduğunuz zaman ortaya çıkacak tarz ne ise bizim okulumuzun tarzı o şekilde idi. Sacdan yapılmış bir okuldu. Kışın soğuk, Yazın da çok sıcak olurdu. Her ne kadar sacların arasına cam yünü koymuş olsalar bile ısıyı geçirmesine engel olamıyordu. İlkokulun ardın dan Erzincan’da ilk kez açılan İmam-Hatip okuluna başladım. 7 Yıllık bu okul da tek katlı basit bir bina idi. Fakat öğretmenlerimiz adeta seçme öğretmenlerdi. Her birinden önemli bilgiler ve deneyimler elde ettik. Sonra Eğitim Enstitüsünü bitirdim, onun ardından Erzincan Merkezinde öğretmenliğe başladım. Ardından Batı Anadolu’da Zonguldak iline bağlı Bartın ilçesinde göreve başladım. Bartın daha sonra büyüdü gelişti ve il statüsünü kazandı Fakat ben öğretmenlik yıllarından önce Lise yıllarında Gazetecilik arzumu açıklayan çalışmalarda bulunmuşum. İmam Hatip lisesi Yıllarında Gazeteci olmak için Anadolu Ajansına müracaat ettim. Ancak gerisi gelmedi. Yıllar sonra Liseden Hocamız olan Ali Nar’ın Anadolu Günlüğü adlı kitabında Benim müracaatım sonrasında Yetkililerin yelip okul yönetiminden bilgiler aldığı, bir araştırma yaptığı, ancak öğrenci olmam sebebiyle beni işe almadıklarını öğrendim. Lise yıllarında bir şiir yarışmasında bir derece almıştım. Ardından da Şiire başladım. Lise sonrasından ve Üniversitede şiir yazmaya devam ettim. Öğretmenlik yıllarında da şiirlerim çeşitli dergilerde yayınlanmaya devamlı ediyordu. Zamanın önemli dergileri şiirlerini yayınlıyordu. Şiirle, sanatla edebiyatla ilgim o zamanlara dayanıyor. 33

Öğretmenlik yılları sürerken yazı çalışmaları da devam etti. Sonra Kendi memleketime, Erzincan’a atandım. Geldiğim sene 12 Eylül 1980 ihtilali oldu Bu arada birkaç arkadaşımızla bir gazete çıkarılması konusunda anlaştık. Bana öğretmenlikte istifa edip işin başına geçmemi söylediler, ben de öğretmenlik görevini bırakıp çık sevdiğim gazetecilik mesleğine atılmış oldum. Bu arada kendi gazetemin dışında başta TRT olmak üzere pek çok basın kuruluşunda gazetecilik yaptım. Başarılı oldum mu bilmiyorum. Bunu çevremdekiler bilebilirler. Bunun bir ölçüsü yok... Ama pek çok yarışmada dereceler aldım. Kitap çıktığı zaman inaniyorum ki ülkemizin pek çok karanlıkta kalmış olayı ve noktasını aydınlatmış olacağız

M.C. Siz doğu gazetesinin kurucususunnuz. deprem yıllarında onu çadırda çıtkarmaya devam ettiniz. belki de dünya da ilk kez bir gazete çadırda yayınlandı. bize kuruluşundan bu güne kadar tanıtır mısınız? H.I.Ö. 12 Eylül 1980 öncesiydi. Bildiğiniz gibi bu tarihte Kenan Evren Yönetime el koydu ve Hükumeti devirdi. Bu ihtilal öncesinde biz birkaç arkadaşımızla doğu gazetesini çıkarmak için çalışmalara başladık. İstanbul’a gittik. Gazetenin kullanacağı kağıdı aldık, matbaa ile ilgili makinaları temin ettim. Ama ondan önce bir Yeni Fırat isimli bir gazete deneyimimiz oldu. Matbaamız olmadığı için gazeteyi başka yerde bastırıyorduk. O da çok büyük hataların ve sıkıntıların yaşanmasına sebep oluyordu. Bu yüzden matbaa kurmaya karar verdik Matbaanın kurulması aşamasında ihtilal oldu. Ama çalışmalarımızı aksatmadan sürdürdük. Gazetemiz 1 Ocak 1980 günü çıkacak şekilde hazırlıklarımızı tamamladık. O gün geldi. Ülkede askeri yönetim, diğer bir deyişle sıkıyönetim vardı. Gazetenin tüm işlemlerinin tamamlanmasına karşılık sıkıyönetim “Durun bakalım, siz kimsiniz, niçin gazete çıkarıyorsunuz” dedi. Bizleri araştırdıktan sonra izin verebileceklerini söylediler. Gazetenin iç sayfaları 1 Ocak 1980 tarihli olarak basıldı. Ancak sıkıyönetimden izin bir türlü çıkmıyordu. Yaklaşık bir ay bekledik ve 29 Ocak günü beklediğimiz izin çıktı. Gazetemiz 30 Ocak 1980 tarihinde yayınlandı. Maddi imkansızlıklar sebebiyle, iç sayfaları 1 Ocak tarihini taşıyan gazetenin dış sayfaları 30 Ocak tarihini taşıyordu. Gazeteciliğe böyle sıkıntılı bir ortamda başladım. 34

Gazetenin başlangıcında, bizim için “Bunlar bu gazeteyi sürdüremezler” gibi düşünceler vardı. Herkes bu işin olamayacağını söylüyordu. Ama Bugün bizim çıkardığımız gazete Erzincan’ın en uzun soluklu gazetesi konumunda. 13 Mart 1992 tarihinde meydana gelen depremde insanlar ne yapacağını şaşırmış durumdaydı. O gün Gazetemizin bulunduğu, matbaamızın bulunduğu binanın üst katları da yıkılmıştı. Bu sebeple elektrik yoktu. Makinalarımız binanın bodrum katında sağa, sola savrulmuştu. Hiç birisi çalışabilecek durumda değimldi. Erzincan halkının en sıkıntılı günlerinde halkın yanında olmak gerekiyordu. Bu yüzden de Gazete yayınlanmalıydı. Depremin olduğu günün sonrasında Bir digital teksir makinamız vardı. Bu makinayı çıkardık ve Belediyenin bahçesine kurduğumuz bir çadırda gazeteyi yayınlamaya başladık. Kamu kuruluşlarının halkın karşılıklı iletişimini sağlıyordu. Kimler ölmüştü, kimler kalmıştı, çarşaf gibi halkın gözünün önüne seriyorduk. Halkın istekleri, ihtiyaçları, problemleri nelerdi? Bunları tespit edip duyuruyorduk. Depremden sonra Erzincan’ın yeniden imarını sağlayacak Bir kanun taslağı hazırlanmıştı, Taslağı inceledik, eksiklerini tespit ettik zamanın valisi Merhum Recep Yazıcıoğlu’na ilettik gazetede yayınladık, Önerilerimiz doğrultusunda Türkiye Büyük Millet Meclisinden kanun istediğimiz şekilde çıktı. O gün Çadırda yaptığımız yayın belki müracaat etmiş olsaydık Guinness Rekorlar kitabına girecek nitelikteydi. Bir ay süre ile çadırda yapılan yayın gazetenin halk ile bütünleşmesinin de bir örneğini oluşturdu. M.C. Türkiyede basın hayatı nasıl? ülkeinin illerini düşünüyorum ve gazete sayısı ne kadar? erzincan’da gazete sayısı ne kadar. doğunun yeri nedir? H.I.Ö. Türkiye’de son yapılan düzenlemelerle basın hayatı oldukça özgür bir konumda. Hakaret edilmediği bir müddetçe her isteyen istediğini yazabilir. Şu anda Türkiye’nin aleyhinde Basın özgürlüğü yok gibi söylentiler kasıtlı olarak yayınlanıyor. Şu anda Türkiye’de basın özgürlüğünü kullandığı için hapse girmiş kimse yok. Ama gazeteci olmak cinayet işlemeyi, illegal örgüt kurmayı gerektirmiyor. İçeride bulunan gazeteciler, farklı suçlardan hapse girmiş bulunuyorlar. 35

Halen Erzincan’da yayın yapan 7 adet gazete var. Doğu gazetesi bu gazeteler içerisinde en eski olan gazete. Gazetecilik konusunda ilkleri gerçekleştirmiş bir gazete... Gazete sayısının artmasından önce günlük olarak yayın hayatını sürdürmüş ve Renkli baskı yaparak okuyucusuna ulaşmıştır. Erzincan’da tipo baskıdan Ofset Baskıya geçen ilk gazetedir. Gelişen teknolojiyi takip etmiş, kendini yenileyebilmiş en eski gazetedir. M.C. Sizde yayınevi de var. erzincanlılar ansiklopedisini yazdınız. bu kitapta gördüm. yazdıklarınızla ilgili nemler söyleyebilirsiniz ? H.I.Ö. Doğu yayınları adı altında bir de yayınevimiz var. Bu yayınevi vasıtasıyla yüzlerce kitap yayınlama imkanımız oldu. Erzincan’ın aynı zamanda bir Üniversite şehri olması sebebiyle Üniversite hocalarının da pek çok kitabını yayınlıyoruz. Erzincanlılar Ansiklopedisi, belli çıttalar oluşturularak o çıtaların üzerindeki Erzincanlıların yer aldığı bir kitaptır. Bu çalışmanın birinci cildi çıktı. İkinci cildi ile ilgili olarak ta çalışmalarımız devam ediyor. Bu şehirden yetişmiş Şairler var, Cumhurbaşkanı, Başbakanlar var. Şehrimiz bu açıdan mümbit bir yer. Şairler, hikayeciler Yazarlar, Tasavvuf büyükleri, İşadamları bu kitabın konusu. Yayınlanan kitabımızda 2000 in üzerinde kişiye ait biyografiler var, fotoğraflar var. İnsan kaynakları konusunda Bugün yapılmış olan ilk kitap... Bu kitabın yayınının ardından Yurdun değişik bölgelerinden bu tür çalışmaların haberlerini alıyoruz. İnanıyoruz ki, bu konuda Bütün Türkiye’ye öncülük ettik. M.C. Sizin zengin bir yazı hayatınız var. şiir ve düzyazı olarak kitaplar hazırladınız. yakında güner akmolla sizin bir kitabınızı tecüme ederek romen diline çevirdi. sislerin ardında kitabınızda önemli bir dönemi anlatmaktasınız. bize de bu romanı ve yazıldığı zamanı anlatır mısınız? H.I.Ö. Bu güne kadar yirmi civarında kitaba imza attım. Bunlardan bazısı şiir, bazısı roman, Bazısı araştırma ve gezi notları gibi değişik türler bulunuyor. Romanlarımdan birisi de “Sislerin ardında” adını taşıyor. Bu roman Türkiye’de dört baskı yaptı. Halen de büyük bir talip görüyor. 36

Romancıların en iyi yazdıkları konular çok iyi bildikleri konular oluyor. Ben sislerin ardında adlı romanı ailemin büyüklerinden dinleyerek oluşturduğum bir kitap. Çevre olarak bildiğim bir çevreyi anlattım. Tarih olarak bildiğim bir tarihi anlattım. Romanın etkileyiciliği de bundan kaynaklanıyor. Roman Türk Milli Kurtuluş Savaşının Erzincan ve çevresinde yaşananları anlatıyor. Bu hikaye Doğu Anadolu’nun tamamında değişik şekilleri ile yaşanan olayları anlatıyor. Anadolu insanı burada kendisini bulabilmektedir. Türkiye insanının dayanışması, acıları, sevinçlerini bu kitapta bulmak mümkündür. Sayın Güner Akmolla kitabı okuduktan sonra benimle irtibat turdu. Ve “Bu kitap bize de lazım, izin verirseniz bu kitabı ben Romence’ye tercüme etmek istiyorum“ dedi. Biz de kendisi ile yaptığımız görüşme sonrasında dört ay gibi bir sürede tercümesini tamamladı. Daha önce kendisinin de roman çalışmaları yapmış olması nedeniyle tercümesini yaparken çok zorlanmadı. Bir profesyonelin elinden çıkmış olması da bu kitabın Romen okuyucusu tarafından beğenileceğinin işareti olarak kabul edilmelidir. M.C. Bundan sonra yaptığınız çalışmalar hakkında bilgi verir misiniz? H.I.Ö. Son olarak yaptığım çalışmalardan birisi bir fotoğraf albümü Albüm “Erzincan üç şehir” adınız taşıyor. Albüm depremlerle yıkılmış, kaybolmuş eski Erzincan fotoğraflarını içeriyor. Birinci şehirde 1939 Depremi öncesi Erzincan, 2. Şehirde 1992 depremi öncesi Erzincan, 3. Şehirde de bu günkü Erzincan’a ait fotoğraflar yer alıyor. Birinci ve ikinci şehire ait fotoğraflar Siyah Beyaz, üçüncü şehre ait fotoğraflar ise Renkli olarak basıldı. M.C. Romanınızda çok örf ve adet anlatımları var. sislerin ardında romanında çok güzel bir anmlatımla anlatmışsınız. erzincan yeni ve büyük bir şehirsiniz. siz adet ve ananeleri bozmadan yeniliklere nasıl uyum sağlıyorsunuz. geleceği nasıl görüyorsunuz. yarın size ve gelecek nesilleri ne gibi yenilikler getirebilir? H.I.Ö. Romanda okuyucunun ulaştığı adet ve ananelerden bir kısmı bugün hala canlı olarak yaşanıyor. Ama üzülerek söylemeliyim ki, kitle 37

iletişim araçlarının bu kadar gelişmesinin ardından buna dayanmak çok zor olacak gibi görünüyor. Dünya artık bir küresel köy halini aldı. Dünyanın bir ucundaki habere, olaya, insana anında ulaşabilmek mümkün olabilmektedir. Aslında güzel olan ve gerçek olan bir milletin bizzat kendisi olabilmesi, kendisini yaşayabilmesi ve yaşatabilmesidir. Ne yazık ki, bugün Hollywood filmleri istemediğimiz nesillerin yetişmesine sebep olmaktadır. Dünya zaman içerisinde iki, üç dilin konuşulduğu bir küçük mekan haline gelecek, ve böylece insanlar değerlerini ve kimliklerini kaybetme tehlikesi ile karşı karşıya kalacaklar. Bunun için de görev bizlere yazarlara çizerlere düşmektedir. Bunları yazabildiğimiz, benimsetebildiğimiz ölçüde başarılı olabileceğiz. M.C. Sizin geleceğe ait planlarınızla kapatalım. ne gibi çalışmalar planlıyorsunuz. bizim devetimizi roportaj talebimizi kabul ederek bizi çok sevindirdiniz. H.I.Ö. Şu an Türkiye’de yaşanan olaylar, Türkiye’nin geçmişi ile yüzleşmesini sağlayan gerçeklerin anlatıldığı bir roman üzerindeki çalışmaların bitti. Kısa bir süre sonra bu romanla halkımızı tanıştırmak istiyorum. Bugününü bilmeyen yarınını bilemek kabilinden dünü bugüne aktardığımız gibi bugünleri de yarınlara aktarmak istiyorum. Bunun için çalışmalarım var. Kitap çıktığı zaman inanıyorum ki, ülkemizin pek çok karanlıkta kalmış olayı ve noktasını aydınlatmış olacağız. Ayrıca Bitirilmiş ancak bu güne kadar basılmamış bulunan bir ansiklopedi var. Ansiklopedinin güncellenip yeniden gözden geçirilmesi gerekiyor. Hikayelerim var. Onların basılması gerekiyor. Bir de Merhum Rıfkı Kaymaz’la birlikte başladığımız ve birinci cildi basılan “Erzincanlılar ansiklopedisi” çalışması var. O bitebilecek bir çalışma gibi görünmüyor ama, bir cilt daha çıkarmak istiyorum. M.C. Gösterdiğiniz ilgi ve verdiğiniz cevaplar için teşekkür ediyorum. H.I.Ö. Ben de teşekkur ediyorum. 38

Those who are in the dark about the present will be in the dark about the future as well; that is why the research of the past today involves a research of the present tomorrow; this is how I see literary work - Dialogue with the writer and journalist Halil Ibrahim Özdemir This summmer I set out, together with Mrs. Güner Akmolla, a member of our magazine’s board and chief editor of ”Emel” magazine, on a journey in Turkey, in the region of Erzincan, with a view to fulfilling a few objectives. The first one had to do with the presentation of the Romanian version of Halil Ibrahim Özdemir’s novel, „Beyond the fog”/ „Sislerin ardînda” printed by „Doğu” publishing house, a novel that, in the Turkish language, has gone through many editions. The next objective was visiting the region (in the final reportage I briefly present the stages of the journey, being accompanied almost all the time by the family of our ”guide”, Halil Ibrahim Özdemir), starting from the fact that this number of the magazine is dedicated to Turkey, with a focus on the region of Erzincan. Personally, I had the desire to investigate the historical past as well as the present of the dervish and the sufite groups from this region and from Anatolia. I knew that a sister of the great mystic poet Mevlānā Jalaluddin Rumi (Celaleddin, as the Turks name him) is buried here. Furthermore, I was also interested in finding out more about the work in an editorial office such as that of the „Doğu” daily paper. The region of Erzincan has its specific beauty, an ancient history and quiet people. As regards the city of Erzincan, an ordinary traveler would be amazed to discover that it revived several times over the centuries after disasters or bloody conflicts. * The writer and journalist Halil Ibrahim Özdemir was born in the north-eastern part of Turkey, in the city of Erzincan, in 1956. After graduating from college in the educative-instructive field in his country, he went to England to study foreign languages. Coming back home, he worked as a teacher for some time, then he dedicated himself to journalism. Performing an intense socio-cultural activity, he founded charitable organizations („Hayra”, „Hizmet”, „Resistance”), publishing houses, and he represented the region of Erzincan within The Union of Turkish Writers. His literary works include these published volumes of stories: Eyvah, 2002, Beyond the Fog, 2006, Stories from Erzincan (many editions after 2004), Georgia, the next door neighbour, 2006, Altân (Gold), Syanur, USA, 2007 (several editions); poems: Your name 39

is Farewell, and Sadness, 2006 (several editions); and other publications, such as Father Terzi and the Graveyards from Erzingean, a photo album . He published studies and articles on various themes. He is the founder of the „Doğu” newspaper („The Sunrise”). He also worked on „Erzingean Encyclopedia”, a project that he initiated.

Marius Chelaru: Mrs. Halil Ibrahim Özdemir, you live in a beautiful region, with a very old history. Tell us something about the first steps, about your childhood in this region, about your family and its past. Halil Ibrahim Özdemir: Yes, I live in the city of Erzincan1. It lies in the center of the Anatolian Plateau; higher up there is the Euphrates basin2 in the prolongation of the Munzur Mountains3 whose summit is covered with snow in each period of the year, whereas towards the northern part there are the mountains that were called Keşiş in ancient times and Esence4 nowadays. 1

It is pronounced Erzingean. Through the region there is a river arm of the Euphrates („The Western Euphrates”), that is also called „Kara Su” by the natives (it takes its source in a place near Erzurum), that later meets Murat („the Eastern Euphrates”), whose source is somewhere between Mount Ararat and Van Lake. But, the natives name this „Kara su Fırat” too (it is pronounced „Furat/ Fîrat”). The name of the Euphrates (in old Persian „Ufratu”) is „Al-Furat” in Arabic and „Fırat” in Turkish. 3 The Taurus Mountains, in Turkish „Toros Dağları” (with a height around 3700 meters – the highest peak, Demirkazık, 3,756m), the mountain range in the south of Turkey, that begins near Eğirdir Lake in the west, and ends near Euphrates and Tigris River in the east; they are divided in four groups, including the chains Munzur (the highest peak – Akbaba, 3462 m) and Mercan, that are sometimes considered a a single mountain chain. The Munzur Mountains, in the northeastern part of the Taurus Mountains, lie in the regions of Tunceli and Erzincan. The Munzur river flows through a peculiarly beautiful national park. 4 Mehmet Akif Saikaya, from the University of Arizona, USA, in his study published in 2009, „Late Quaternary Glaciation and Paleoclimate of Turkey Inferred from Cosmogenic Chlorine 36 Dating of Moraines and Glacier Modeling”, on the 31st page mentions the Keşiş Mountain, known as Esence Mountain. Actually Esence Tepe/The Esence Mountain, 3.332 m, lies in the 40 2

The plain of Erzincan spreads throughout the region starting from the foot of these mountain chains. Due to its favorable location – in the low part of the depression, any plant can be cultivated in our city. People are able to get a complete range of fruits and vegetables since the regions benefits from everything it needs as if it were a real natural storehouse. The subordinated towns get from Erzincan all the necessary amounts of fruit and vegetables. The climate we have here is more than agreeable; different from the climate of other regions, the surrounding mountains offer us protection against bad weather and any natural resource of the region is seen as a self-evident gift. In spite of the fact that the wind often blows hard–sometimes cold, sometimes warm–any kind of fruit can be produced here. In Kemaliye1 people cultivate even fruit that are specific to the tropical and subtropical regions. The crops offered by the region in which our city lies meet almost all the needs of the inhabitants. In addition to this, one may notice the existence of some handicraft wares that have been extremely successful both in the country and abroad. Thus, we can say that the city and the towns that lie in its proximity offer an example of good administration. In our city, trade and agriculture as well as all the processes related to the cultivation of the land have an especially important role. The „Slow City” aspect of our town offers an easy way of access for those who are looking for happiness or who are in search for some business opportunities. Then, as an authentic tourist city, it offers in this respect the necessary financial support to its inhabitants. Considering the natural beauty given by its geographical location and the fact that nature is still untouched by man, Erzincan is an admirable city that is worth visiting and being appreciated. At the same time Erzincan can surprise the visitors with its historical vestiges belonging to various types of human civilizations as well as with its archeological sources that date back to 2000-3000 years B.C. In different places of our region there have been some

proximity of Üzümlu, the region of Erzincan. It is the 34th mountain in Turkey in terms of height and the second one in the region of Erzincan. 1 The town was called „Eğin” in ancient times; nowadays it was given this name after the name of Mustafa Kemal Ataturk. I visited this region together with Güner Akmolla and Mrs. Ozdemir’s family. 41

archeological excavations that have proved, if it’s still necessary, the veracity of our assertions. Resuming the presentation of my family, I can assure you that it is one of the oldest in the city. Some time ago, the settlement subordinated to the centre and called Cimin1, was an old village at the border of the city. Now it is part of Üzümlu district and also the place where my ancestors had their origins. They were born and brought up here, living and working in this place for a lifetime. My grandfather and my grandfather’s grandparents flew the flag of the Ottoman Empire; that’s why they were known in the region as ”bearers of the national flag”. In our region, in the time before unique family names2 were assigned, my ancestors bore the name of their honourable profession – that of „the scholars of the flags”. When I turned two years old, my father moved from Erzincan, as a worker at the Turkish Railway Company, an institution under governmental administration. I grew up here, breathing the wonderful air of this Anatolian city. M.C. Erzincan, after numerous earthquakes, is a totally new city. Let’s talk about the history of this place, about the way it has changed in time. And, of course, about your perception of the city nowadays. H.I.Ö. Defining its geographical position, we can see that Erzincan lies in the first zone of the corridor affected by the earthquake. The Anatolian mountain chain meets the Anatolian Fay chain and then, reunited in this way, continues in Erzincan. This is the cause of the numerous earthquakes in our region. Every 50 years a devastating earthquake occurs in Erzincan. It has been established that on average a medium-intensity earthquake occurs every ten years. Because of these earthquakes, one can hardly find historically representative buildings in terms of old age and uniqueness. Very few historical buildings have survived intact in the centre of our city. The earthquakes caused the 1

It is pronounced „Gimin”. In the Ottoman empire the family name did not exist, the son being named after his father’s name; this custom was practiced for thousands of years throughout the territory inhabited by the Turkish peoples. 42 2

destruction of some important cultural values. Only in the district residences subordinated to us, there are some historical structures that compensate for the lack of this in the territorial-administrative centre. As a result of the great number of the buildings destroyed during the earthquakes, most of them devastating ones, a center to insure the quality of constructions was built here; therefore our houses are more and more durable and solid. The general aspect of the city is like a painting produced through numerous reconstruction sessions in order that people may know and appreciate its present and past history. The new and modern panorama of the city is the result of some collective work that has been developed here in an organized and uninterrupted manner. Can you imagine a city with streets that have no exterior exits? What you have in front of your eyes is a city in which the streets were drawn with the help of a ruler. As regards its general aspect, this city can be compared only to the American city, Houston. Those who were in charge of the city plan began its reconstruction from nothing, and this fact enabled them to create the Erzincan that we can all see today. The fact that the city lies on a straight plateau, that it has a mountain chain in front of it, that it offers a panoramic view of some precipices that could have turned into a drawback, led to overcoming all the obstacles that interfered with the city of Erzincan... visited by you today. This is also the reason for which the buildings that were erected here are not very high; the dwelling system corresponds with the regional environment; those who visit our city go into ecstasies. M.C. Let’s go back to Halil Ibrahim Özdemir; let’s talk about the school years, about the period you went through until you became a journalist. H.I.Ö. I attended the local primary school that was renovated for a temporary period after the devastating earthquake of 1939. I graduated from primary school in a reed-made shack. I grew up in houses made of light materials, next to adobe stables, so that we could survive. If you centrally intersect a cylinder, if you put aside what you have removed from there, then you can imagistically present the epoch in which we lived and, presenting it in a temporal perspective, you can have the 43

image of my school. It was a school built under the empire of the ephemeral. No matter how much glass wool one added to the lumber, the building could not impede the heat transfer. In the wintertime we were cold, whereas in the summertime the temperature in the room was unbearably high. After graduation, at that time there was only one option for those who wanted to continue their studies in Erzincan: a religious school. So I continued my studies at the local seminary. This school with a course span of seven years had its headquarters in a simple, one storey building. But the teachers were the best. From each of my distinguished teachers I got valuable knowledge as well as unique experiences. After I finished my studies I graduated from the Pedagogic Institute, and I began my career as a teacher in Erzincan. After a short period I went to the western part of Anatolia, to a small town called Bartîn in Zonguldac1. Bartîn developed little by little until it was transformed into the county seat2. But while I was teaching, I already had a strong desire to become a journalist, this desire dating back to the high school period. Being a seminary student at the time, I submitted an application to Anatolia Agency so as to be hired as a journalist. But I didn’t get any reply then. After several years, I found out that my teacher, Mr. Ali Nar, had looked for me and he even wrote about this in his book, „The Days of Anatolia”- in order to give me the long-awaited answer but, because I had not graduated from high school yet, I could not be hired as a journalist. As a highschool student I had taken part in a poetry contest and I had won a prize. That’s why I dedicated myself to poetry. During high school and then college I used to write poems. As a teacher I continued this noble activity, and I managed to publish my poems in various magazines. Important magazines would publish my poems at that time. 1

A province on the western coast of the Black Sea. Bartın – a city in the northern part of Turkey, since 1991 the capital of the province with the same name; it was part of Zonguldak province. The city has 48.000 inhabitants; it lies near the Bartın River/ Bartın Çayı (in ancient documents – Parthenios), which takes its source from The Ilgaz Mountains/ Ilgaz Dağları) and is navigable between the city and the coast of the Black Sea. 44 2

My preoccupation with poetry, art, and literature dates back to that period. While I was working as a teacher I was also doing my job as a writer. In the following years, I came back to my native city, Erzincan, where I got a teaching appointment. The same year, on the 12th of September 1980, the revolution took place1. In the very same period I had a discussion with some of my colleagues about publishing a newspaper. I became the chief editor and, because this interfered with my didactic activity, I gave up teaching and dedicated myself to the journalism that I was so deeply fond of. During that period, apart from activities connected with my own newspaper, I performed another task related to the running commentaries at the TRT2. I cannot make any assertion regarding the success we had. It is my colleagues that can give their opinion about my contribution as chief editor... All I can say is that I was awarded diplomas and distinctions within numerous competitions. M.C. You founded the „Doğu” newspaper then; after the earthquake in 1992, you worked on many editions in a tent...Maybe, in today’s world this is a unique case. Tell us about the debut period of the journal, about your work at the newspaper. H.I.Ö. Everything happened before the 12th of September 1980. As you know, at that historic date Kenan Evren became the state president by coup d’état. Prior to this revolutionary situation, my colleagues and I had made the decision to publish the „Dogu” newspaper. In this respect, we had travelled to Istanbul from where we had bought the paper that 1

On the 12th of September 1980, amid the background of some intense fights between leftist and rightist organizations, of the „misunderstandings” between the Soviet Unions and the USA, a „coup d’état” took place in Turkey (the third one during the Republic), conducted by generalul Kenan Evren, who later became president, in 1982. In 2012, both Kenan Evren and general Tahsin Sahinkaya, the only survivors of the group that organized that „coup d’état” were put on trial. It was a complex trial, with lots of ramifications, that gave birth to many debates in Turkey as well as abroad. 2 The Turkish Radio-Television, the national channel. 45

we needed for the newspaper as well as the typographic tools. We had made a kind of experiment by initially publishing the ”Yeni Fırat” newspaper. We lacked typographical equipment and therefore we printed the newspaper wherever we could, which caused us great difficulties; besides there were many things that did not conform to professional criteria. Under the circumstances, we decided to have our own typographical equipment. But the revolutionary situation in the country made us cope with some ”hot” days. But we persevered in our attempts. On the 1st of January 1980 we finished the preparations for the publication of the newspaper. The great day had come. Only that... we had not obtained the functioning approval for the publication of the newspaper issued by the members of the Ministry of Internal Administration. We waited for almost a month. We got the visa on the 29th of January 1980. In the country the dictatorship and censorship had been instituted. Confronted with our editorial preparations, this new internal administration told us: ”Let’s see who you are and why you are publishing this newspaper.” After a period of investigation they gave us their official approval. The internal pages of the newspaper were dated January 1st, 1980. For objective reasons the external pages were dated January 30th. These were the stages we went through. We took up the journalistic activity facing great difficulties. At the beginning of our journalistic career people around us kept saying: ”these guys won’t be able to carry it out.” Everybody was convinced that we wouldn’t succeed. Today our newspaper is the oldest in Erzincan. On the nightmarish days that followed the 13th of March 1992 when the earthquake occurred, disoriented people were trying to survive. The building in which we had our headquarters had been destroyed and the superior floor had fallen over the typographical equipment. We lacked electricity. Our printing machines were lying here and there out of order. The situation caused by the earthquake involved a great responsibility for us, the journalists, who had to be by the side of the confused population of our city. We had to publish the newspaper. At the end of the day in which the earthquake had taken place we organized ourselves. We used a digital machine that we had among our equipment. We pulled it out of the ruins, installed it in the Town Hall’s 46

yard, and began to print our newspaper working in a tent that was also installed there. The newspaper was the symbol of existence and continuity. It represented the idea of stability for all the people. We offered to the people, just like one lays a bedsheet, pieces of information about the dead people, about the survivors... What were these people’s needs and aspirations? We ensured our resistance by guiding them. After the earthquake a law was issued with a view to reestablishing the order existing before the cataclysm; we made the first draft, we added the necessary details and then we offered it to the prefect of that time, the late Regep Yazîgioglu, and we disseminated the piece of news. Later it was presented as a law as a result of the fact that it was promulgated by the Turkish Parliament. The first numbers of our newspaper were printed in the tent. If the „Guiness” members had learned of the publication of a newspaper in a tent, we would have probably been mentioned in the world’s book of records. We printed our newspaper in the tent for almost a month, demonstrating the solidarity of the press with the people.

The moment one of my books is published I’ve got the impression that we cast light on the events that were in darkness in my country; this is the only way we can get rid of the shadows. M.C. What can you tell us about today’s press in Turkey? I’m referring to the press from other regions of the country as well, to the number of the newspapers, to the relationship with the readers. What is the press in Erzincan like and what place does the „Doğu” paper occupy in this context? H.I.Ö. In the process of the last transformations that took place in Turkey one could notice that the publication of books and newspapers is totally free. Since there is no censorship, anyone can write everything he or she wants. Those who are saying that there is no freedom of expression in Turkey are wrong; the publishing houses keep printing all the time. Nowadays nobody has been arrested because he or she made 47

use of the freedom of publishing books. But being a journalist does not mean that one may commit murders or illegalities. If there are some journalists behind bars, this fact is due to their personal misbehavior. We have seven newspapers in Erzincan today. Our newspaper, „Dogu”, is the oldest of all. It distinguished itself as a powerful newspaper even from the beginning. Before the increase in the number of newspapers printed here, „Dogu” has been a daily newspaper that offers its readers coloured and also interesting images. It is the first newspaper in Erzincan that evolved from the ”tipo” to the ”offset” form. At the same time, it is the oldest publication that has been modernized and that has adopted the latest versions of contemporary technology. M.C. You have both a publishing house and typographical equipment. You published an encyclopedia of Erzincan, „Erzincanlilar Ansiklopedisi”, in 2010, and I’ve noticed that the numerous personalities in it, writers included, offers you a good reason to be proud. Tell us about your city, about the personalities – poets and writers that lived or are still living here. H.I.Ö. We also have this publishing house under the general name „Dogu”. We couldn’t have published hundreds of books in an ordinary publishing house. Since Erzincan is not only the capital of the district but also a university centre, we have the chance to publish many books of the professors that are teaching here. The encyclopedia of Erzincan is considered a work of major importance due to the fact that it deals with various aspects. The first volume, the result of hard and interesting work, has already been published. The second one is in the editing process now. There are notable poets and also state presidents and prime ministers that originate in this city. In this respect our city enjoys its celebrity. Poets, storytellers, writers, high state officials, clerics, business men – all of them have been reunited between the pages of this monumental work. It contains the biographical notes of 2,000 personalities as well as

photographs or the photographs of their epoch1. It is probably the first contemporary book2 that presents the evolution of human societies. After the publication of this work we received reviews and congratulations from all over the country and all over the world. We are convinced that due to this achievement we are in the first place in Turkey. M.C. You also have engaged in intense activity as a writer. You have published poetry and prose. Your novel, ”Beyond the Fog” which presents an interesting illustration of an epoch, has been recently translated to Romanian by Mrs. Güner Akmolla. I know that this novel has a ”story” and a message of its own of which I ask you to tell us something. H.I.Ö. Up to the present I have written almost 20 books. Some of them are poetry books; others are novels, research works or travelling notes. Therefore I have dealt with quite a wide range from the point of view of literary creation. One of my novels is called ”Sislerin ardînda”/ ”Beyond the fog”. This novel has been published four times so far in Turkey, and it is still a successful book among our readers. ”Beyond the fog”: in this context, the individual, an inhabitant of Anatolia, can rediscover himself. My people’s strength, sorrow and love–all this can be found in this book. The distinguished lady Güner Akmolla read my novel and then we had a talk about the necessity of translating it. The events described in the book are not very well known in the region or they seem to be distorted. She asked for my permission to translate the novel into Romanian. After this discussion, it took her four months to translate it. As a matter of fact, she is also a novelist. Taking this into consideration, I suppose that she didn’t have to overcome great difficulties in her work as a translator. The reader, with his or her critical spirit, will realize that the novel was successfully translated and will detect the skill of a good professional.

1 2

Among which it is also that of Halil Ibrahim Özdemir. With reference, quite obviously, to Erzincan, Turkey. 49

M.C. What other project do you have in preparation or in the final stage? H.I.Ö. My latest activity has to do with the publication of an album: ”The album of the three Erzincan cities!” It is an album-like evocation of the city destroyed during the two great earthquakes that devastated the region. The first city contains images of Erzincan prior to the earthquake—from 1939; the second city contains images of Erzincan prior to the earthquake–from 1992; the third one presents photos of Ezincan titled number three; therefore it is about the contemporary city of Erzincan. The photos illustrating the first and the second cities are black and white, whereas the third city is presented in bright colours. M.C. I have found many elements connected with local traditions in your novel. And, from what I could see, Erzincan is a modern city but its inhabitants are very fond of their historical past. How do you see, from this point of view, your future and your country’s future? H.I.Ö. Many of the customs and traditions that the reader can identify in my works are still alive today. But, I must admit with sadness that, while interacting with people, I’ve noticed a less obvious and less vigorous evolution or, at least, this is what I’ve inferred. Nowadays, the world looks more like a sphere-shaped village. Once a piece of news starts from one side of the world it spreads around it immediately. Actually, what is specific, particular, aesthetic for a people is reduced to its existence, to the possibility of preserving its specificity. It is such a pity that today Hollywood movies are sensitizing the present and the future generations in a way that is not the most appropriate one. The whole world is under the influence of ruthless time; it will soon become a space in which only three languages will be spoken and thus, people will lose their specificity and identity. Because of all this we, the writers, feel obliged to draw on this reality. The fact that we wrote about traditions and customs involves, at the same time, the obligation to successfully depict them. 50

M.C. Let’s finish with your plans for the literary field, feeling much obliged to you for answering the invitation of our magazine. H.I.Ö. Starting from the events that are currently taking place in Turkey, I have had the inspiration to put an end to the evocation of our historical past since this is also representative for my people. Those who are in the dark about the present will be in the dark about the future as well; that is why the research of the past today involves a research of the present tomorrow; this is how I see literary work. In this respect I have some definite projects. When the book is published, I’ve got the impression that I will cast light on some events that had remained in the darkness in my country; this is the only way we can get rid of the shadows. I have finished writing an encyclopedia that until today I wasn’t able to publish. It needs to be corrected. I still have to write and to publish some short stories. I have already conceived the first volume that is ready to come out, written in collaboration with the late Rîfkî Kaymaz – it is „the Encyclopedia of Erzincan”. But this seems to be the kind of work that we won’t probably be able to carry out, although I really want to publish another volume. M.C .-Thank you for answering my questions. H.I.Ö. – I thank you too.

(interview, presentation and notes: Marius Chelaru, English version: Daniela Andronache; English language editor: David Lanoue)

POETRY Poezie din Bosnia şi Herţegovina/ Poetry from Bosnia and Heryegovina Samira Begman-Karabeg Ima jedan Ima jedan On svitanju dojke zagriza Samotnoj noći iz pupka klija Iz moje dojke nebesku slad sisa Ima jedan Moja mu bedra uzglavlje Moje oči oganj podnevni Umornom ratniku međudražje žudi dublje u groma cijep S jutra u ponor noćni prsnuti Ima jedan Utrobu moju okorjeli ratar Nezaustavljivo pluži Brazdi sjeme u klijanje zbija Moje rasute snove Stazama svekolikim plasti Ima jedan ...gromovitiji od groma S kraja na kraj poljišta mojih K nebu vatre moje razgara Ima jedan Koji ne govori koji ne pjeva On šuti danju vida rane noću Osim roga drugog sna neima Ima mene majku Zemlju ja sam njegova trpeza obilna i posna dubina među zvijezdama 52

Samira Begman-Karabeg

Il y a quelqu’un Il y a quelqu’un Il mord les seins de l'aurore Il pousse du nombril de la nuit solitaire De mon sein il suce la douceur céleste Il y a quelqu’un Mes cuisses lui servent de coussins Mes yeux - la flamme du midi L’entre-nœud pour le guerrier fatigué Désirant éclater à l’aube Dans l’abîme de la nuit son entrure Il y a quelqu’un Qui tel un dur fermier laboure mes entrailles Enfonce les graines dans le sillon pour lancer la germination de Mes rêves parsemés Tout au long des sentiers pour les mettre en meules Il y a quelqu’un ... Plus foudroyant que la foudre Qui rallume mes feux dans le ciel D’un bout à l'autre de mes champs Il y a quelqu’un Qui ne parle pas qui ne chante pas Il se tait dans la journée et panse les plaies la nuit A part sa corne il n’a pas d’autres rêves Il n'a que moi sa Terre sa mère, Je suis sa table abondante Et la maigre profondeur parmi les étoiles 53

Taj jedan Jedan rog ima krut i kvrgav sav Taj jedan oba ima oka uokrug Ali mene on ne gleda njima Rogom mene zbija u podlug Nema u njega ni pokoja Ni okova ženi u meni On mi s razboja nestati ne da

Brižnice One dolaze U haljinama Od kukuruzove svile, Cvjetnim prahom Tkaju djevičanstvu bez Taj vez Izvan svih zakona jeste Zaklon tmini u tebi, Tebe uragani zazivaju gole dojke jedra tvoja puna vjetra što te valove morske sjeći tjera… Te nebeske žetelice Tajnu moju znaju, Moja mi slabost Snaga od iskona živa Ja volim... Ja volim... Ja astralnim oceanom plovim. 54

Celui-ci A une seule corne toute rude et tordue Avec ses deux yeux il voit tout autour Mais ce n’est pas moi que ses yeux regardent Par sa corne vers le bosquet Il n'y a en lui ni repos Ni chaînes pour la femme en moi Il ne me permet pas d’abandonner mon tissage

Bienveillantes Elles viennent En robes De soie de maïs, Elles tissent avec du pollen La toile de la virginité Cette broderie est En dehors de toutes les lois Elle est l’abri pour ton obscurité, Toi hantée par les orages Qui défient tes seins nus – tes voiles Gonflés par le vent qui te forces A briser des vagues de la mer ... Ces moissonneuses célestes Connaissent mon secret, Ma faiblesse est Ma force depuis la nuit des temps J'aime ... J'aime ... Je navigue par l'océan astral. 55

Poezie din Bulgaria/ Poetry from Bulgaria (България) КЕРАНА АНГЕЛОВА ДЕНЯТ Най-напред изгря слънцето Един гларус бръсна с крило прозореца сетне докоснах алената си рокля в гардероба погалих свенливо корема си погризах си ноктите изпрах с кремав сапун своята носна копринена кърпичка и дълго й се радвах Накрая денят свърши Оставих ключа да ръждясва в ключалката и решително тръгнах по улицата срещнах хора срещнах кучета срещнах море Боже откога не бях срещала море Заплаках без причина и сълзите ми бяха млади горещи солени Прибрах се и застанах до прозореца Продължих да живея миналия си живот Да сънувам сегашния си Да си спомням бъдещия Накрая денят свърши 56

Kerana Angelova THE DAY At first the sun came up A herring-gull brushed its wings against the window Then I touched my scarlet dress In the closet I stroked my belly bashfully I washed my silk handkerchief With cream-coloured soap And watched and watched it filled with joy. Finally the day crept toward noon I left the key to catch rust in the lock And bravely strode along the street I met people I met dogs I met a sea Lord, how long had I not met a sea I began to cry without a reason My tears were young and hot and salty I went back home and stood beside the window Continuing to live my past To dream my present And recollect my future At last the day came to its end English version: Karina Petkova

Мария Липискова Откровение

небето изтънява и птиците лягат в гробовете като в гнезда. Дневници дрехите й омаляваха понякога посредата на стаята Оставане всичко остава същото като очакване във всички краища на тялото което продължава във всички ъгли на съзнанието нещастно като наемател който събира набързо вещите си скупчва ги в единия ъгъл в другия ляга върху пода слага ръката си и издълбава таен тунел тялото му се спуска на там в съня твръдо като сричката която ще оставя тук.

Maria Lipiskova

Revelation the heaven is thinning away and the birds are lying down in the graves as in nests.

Diaries her clothes were becoming too small sometimes in the middle of the room

Remaining everything remains the same as expectation in every end of the body that stretches in every corner of the mind unhappy as a tenant who collects quickly his possessions hoarding them in one of the corners in the other he lays down on the floor puts his hand and scrapes out a hidden tunnel his body is descending there in the sleep hard as the syllable I am going to leave here. 59

Poezie din Franţa/ Poesie de France/ Poetry from France Nadine Lefebure Plains-chantes pour les quatre saisons LX (60) J’ai retrouvé l’Océan et son innocence plénière la fuite sans ride des eaux encalminées et le sourire des lames qui renvoient leur mystère à l’immensité aux rochers aux sables enlacés Contre les pardons en pierre les genoux sur la terre j’ai retrouvé l’océan qui avait déserté les campagnes de mon imaginaire Et j’oublie jusqu’au nom de celui dont je fus la proie la douce et la panthère. Grâce soit au souffle, aux vents, aux alizes qui tour à tour reviennent et tombent et se déchaînent CAR PLUS GRAND QUE NATURE EST LA MER

L (50) Des arpents de fleurs sèchent entre deux vents, deux feuilles, deux étangs deux livres, deux cantiques, ma bible. 60

Nadine Lefebure 1

Cantus Planus pentru patru anotimpuri LX (60) Am regăsit Oceanul şi neprihănirea lui deplină curgerea lină a undei fără briză şi zîmbetul talazului ce-şi răsfrînge taina în nemărginirea în stînca în nisipul îmbrǎţişat Pentru iertări de piatră genunchi pe pămînt am regăsit oceanul ce trădase ogorul visului meu Şi uit chiar şi numele celui ce i-am fost pradă blândeţe şi panteră Graţie adierii, vîntului, alizeelor, ce rând pe rând se-ntorc şi cad şi se dezlănţuie CĂCI DOAR MAREA ÎNTRECE NATURA

L (50) Pogoane2 de flori se usucă între două vânturi, două frunze, două lacuri două cărţi, două cântări, biblia mea. 1

En original : « Plains-chantes ». În original, arpents: veche unitate de mǎsurǎ a suprafeţei, valorând, variabil, de la o regiune la alta, de la 35 la 51 de ari. 61

Les fleurs, les fleuves Fanent sans se courber La boussole des adieux qui s’affole à midi La mécanique du silence qui fait lentement son œuvre son nid. Mais que vienne la voix, l’écheveau, le verbe de celui qui bouge au loin, s’agite se prend au piège du quotidien l’étamine et le sépale boivent le lait du ciel.

XXXXVIII (48) Sous les feuilles doriques Entre les colonnes marginales du temple que j’ai construit j’incante je t’incante et déploie mes bannières sur les cimes aigUes du bal à l’agonie.

Gabriel Mwènè1 Okundji Prière aux Ancêtres I Réveillez-vous, lucioles de mon enfance j’ai mal estimé les turbulences de mon profond destin ne croyez-pas cette folie qui couvre mon visage et mes pieds ce n’est pas d’elle, ni de sa matrice, que je suis né 1

Mwènè : chef spirituel, dirigeant. Selon la tradition de son pays, il est destiné à être le Mwènè de son natal Tégué. 62

Florile, fluviile Se ofilesc fără să se-ndoaie Busola despărţirii înnebunind la prînz Mecanica tăcerii fǎcându-şi binişor lucrul cuibul. Să vină dar graiul, ghemul, cuvântul celui ce-ndeamnă departe, stârneşte, se prinde-n cursa zilei stamina şi sepala beau laptele cerului.

XXXXVIII (48) Sub frunzişul doric Printre coloane străjuind templul de mine zidit, Cânt te cânt şi-mi înalţ flamurile pe culmi ascUţite între bal şi zbucium.

Gabriel Mwènè1 Okoundji Rugă strămoşilor I Stîrniţi-vă, voi, licurici ai copilăriei mele greşit mi-am socotit neastîmpărul dinlăuntrul sorţii crezare nu daţi nebuniei ce chip şi tălpi mi-acoperă căci nu din dînsa şi nici din urma-i că m-am născut 1

Mwènè: şef spiritual, conducător. Conform tradiţiei şi rangului familiei sale, Gabriel Okoundji era predestinat să fie Mwènè al ţinutului natal, Tégué. 63

Pardonnez-moi toutes ces attentes infidèles je n’ai pas de patrie où graver mes réjouissances et ma raison, jour après jour lentement s’enferme dans le sable de l’incohérence sans limite de mes routes II Ancêtres, le soleil s’est couché sur la colline de votre parole de mes deux mains et de l’écho de ma voix, je vous prie je vous prie de toutes les larmes au nom de l’Alima dites-moi l’ethnie de la vallée où se récolte la sagesse Etoiles, vous qui abritez mes aïeux dans le second horizon élevez ma voix, élevez la famine de mon regard et que grandisse en moi l’espérance entière d’une vision au-delà des vapeurs du ciel, du froid et du vent des océans III Mémoire, mémoire, oh ! que le temps a vieilli dans mes rides ! d’un ciel à l’autre, mes souvenirs se couvrent de vieillesse il fait noir, la nuit comme un fleuve qui coule a gagné sur le jour et les ténèbres emportent dans leurs flots les rêves de ma jeunesse Nous étions cinq et cinq, fils et fils, hommes parmi les hommes Nicolas chantait, et la joie montait pour ennoblir la couleur du soleil nous étions le vent du matin qui bat de ses ailes dans l’horizon mémoire, mémoire, oh ! ce qui fut l’homme est désormais aboli ! IV Femmes au ventre appauvri, vous mères, vous tantes, Ampili et Ndzama regardez-moi, votre fils qui tombe pieds nus, aveuglé par le crépuscule mes yeux observent l’oubli face au vide des cieux muets de l’errance donnez à mon chant les faveurs d’une danse au souffle de mon enfance

Iertaţi-mi toate cele rebele aşteptări o patrie nu am în care să-mi însemn bucuriile iar rostu-mi, zi de zi, încet se strînge în nisipul îngînării nesfîrşite a căilor mele II Părinţi, asfinţit-a soarele după dealul grăirii voastre din mîinile mele şi din răsunetul glasului meu rogu-vă rogu-vă din lacrimile toate, în numele Alimei, spuneţi-mi tribul văii în care se culege înţelepciunea Stele, voi ce-mi adăpostiţi părinţii în cea de-a doua zare înălţaţi-mi glasul, ridicaţi-mi din privire flămînzirea crească-n mine nădejdea toată a cugetării pînă dincolo de norii cerului, frigului şi vîntul mărilor III Aduceri-aminte, ah! îmbătrînit-a timpul în ridurile mele! de la un cer la altul, amintirile mi se-nvăluie-n bătrîneţe se face beznă, noaptea ca fluviul curgînd a dovedit ziua, iar negura-mi ia cu valul său visele tinereţii Eram cinci şi cinci, fii şi fii, bărbaţi în rîndul bărbaţilor Nicolas cînta şi bucuria urca înnobilînd culoarea soarelui eram vîntul dimineţii bătîndu-şi aripile în zare aduceri-aminte, ah! ce bărbat a fost dezlegat e de-acum! IV Femei cu pîntec stins, voi mame, tuşă Ampili şi mamă Ndzama priviţi-mă, fiul vostru căzînd cu tălpile goale, orbit de asfinţit ochi-mi zăresc uitarea în faţa genunei cerului mut de rătăcire daţi cîntului meu desfătarea jocului din avîntul copilăriei mele

Vous grand-mères, femelles bafouées, femmes honorables, dites-moi que sont-ils devenus ces enfants rêveurs du lointain paradis d’Okondo ceux-là mêmes qui dansaient la transe des rires en offrant leurs voix aux aïeux ? dites-moi, ma cervelle sans gloire mendie la lumière de votre parole V Majestueuse terre de Mpana aux vaisseaux chargés de douleur terre née de la blessure profonde d’un cœur trahi terre de cendres, territoire d’immenses éclairs qu’a-t-on fait du souffle Tégué de tes maîtres féticheurs ?

Terre de malheur, la misère de l’Homme est aveugle les Mwènè annoncent la destinée au tréfonds des âmes la destinée toute silencieuse est à l’ombre des bruits de la nuit mais voilà que la savane a perdu le visage de la panthère VI Nuit d’éveil, nuit de malheurs, ciel sombre, ciel couvert tout s’en va, tout périt dans l’inquiétude : Ayéssa vient de mourir ! aucun cri, aucun bruit, et sur son nom, un remords éternel ! ancêtres, je vous appelle, où est donc le chemin du vivant dans cette vie ?

Ayéssa je te nomme car ton nom est le symbole de la sagesse la fleur de tes songes cheminant vers le silence, Ngayama t’appelle Obouronto et Lendzandza te cherchent avec l’esprit qui ne cherche pas et le silence du cosmos sur ta tombe, pousse comme une herbe de solitude

Voi, mume, femei vlăguite, femei distinse, spuneţi-mi ce-au ajuns copiii aceia visători din îndepărtatul paradis Okondo aceia ce dansau transa rîsetelor dîndu-şi vocile străbunilor? spuneţi-mi, ţeasta mea fără glorie cerşeşte lumina vorbelor voastre

V Maiestos ţinut Mpana cu vene încărcate de durere pămînt născut din rană adîncă de inimă trădată pămînt de cenuşă, ţinut de fulgere grozave ce s-a ales de avîntul Tégué al învăţătorilor tăi vraci? Pămînt nefericit, oarbă este sărăcia Omului şefii Mwènè vestesc soarta înlăuntrul sufletelor soarta prea tăcută e-n umbra sunetelor nopţii ci iată, pierdut-a savana chipul panterei

VI Noapte de veghe, noapte de rele, cer întunecat, cer acoperit, totul trece, totul piere în zbucium: moare Ayéssa! nici un strigăt, nici o mişcare, şi peste numele său, doar căinţă! părinţi, vă chem, unde-i calea fiinţei în astă viaţă?

Ayéssa, te chem, căci numele tău simbol de înţelepciune este floare a viselor tale păşind către tăcere, Ngayama te chem Obouronto şi Lendzandza te cată cu sufletul ce nu cată şi tăcerea cosmosului creşte peste mormîntul tău ca iarba răzleţirii

VII Elles sont venues de Baya, de Yaba, de Dzouama, d’Ayandza, de Tsongo ces pleureuses aux mille pas qui offrent des larmes à toute la terre de Mpana dans l’espoir qu’un jour la voix réunie du nombre de leurs enfants ensevelis revienne visiter tous ceux du village Okondo qui les ont parfaitement aimés La pluie viendra, elle tombera sur nos plaies et inondera la prière de nos pleurs la lune dans le ciel dansera en notre nom, dans la houle d’une espérance éphémère nos cœurs en haillons parmi les cœurs égarés danseront dans le feu de la vie nos cœurs danseront dans la fougue de la tristesse sur les chemins de la douleur VIII Vous ancêtres-racines à la frange immense du lointain Yaba-Mbéti votre regard est horizon de lumière perpétuelle qui révèle l’existence votre sagesse est sans repos pour la mémoire de maman Epouki ouvrez dans l’honneur, votre espace aux épaules solitaires de Kélonangako Soyez indulgents, éclairez le sentier là où demeure la pénombre votre parole en ce jour, nomme le chant de l’espoir qui mène à l’espoir n’exigez pas de serment à la faveur de l’énigme pour vos enfants ancêtres, faites que désormais, la nuit soit transparente à l’heure des ténèbres. Extrait de : Prière aux Ancêtres, Éditions Fédérop, 2008

VII Sosit-au din Baya, Yaba, Dzouama, Ayandza, Tsongo bocitoarele cu mii de paşi dîndu-şi lacrimile întregului ţinut Mpana nădăjduind că vreodat’ glasul legat din numărul copiilor lor îngropaţi se va întoarce pentru a colinda pe toţi aceia care i-au iubit în satul Okondo Ploaia va veni, va cădea peste cîmpiile noastre şi ne va inunda ruga plînsetelor luna pe cer va juca în numele nostru, în hula speranţei efemere inimile noastre în zdrenţe printre inimile rătăcite vor dansa în focul vieţii inimile noastre vor dansa în aprinderea tristeţii pe căile durerii

VIII Voi, părinţi-rădăcini în hotarul nemăsurat al îndepărtatului Yaba-Mbéti privirea voastră e orizont de veşnică lumină arătînd existenţa înţelepciunea voastră e fără odihnă în amintirea mamei Epouki deschideţi în cinste spaţiul vostru cu umeri singuratici din Kélomangako Fiţi îngăduitori, luminaţi cărarea acolo unde sălăşuie penumbra cuvîntul vostru în astă zi numeşte cîntul de speranţă la speranţă ducînd nu cereţi legămînt pe placul tainei pentru copiii voştri părinţi, faceţi ca de-acum, noaptea limpede să fie la ceasul întunericului. Fragment din: Rugă strămoşilor, editura Fédérop, 2008

Versiunea română: Marilena Lică Maşala

Poezie din Kazahstan/ Poetry from Kazakhstan

Toregali Tashenov Türkistan’la buluşma veya Hazret’le hasbihal Dinle beni, Dört kapılı Türkistan! Çift kapılı Hoca Ahmet! Altı asır yalanlara dayanan, Melekler’in duasına inanan, Hızır’a has rengiyle boyanan, Yılmadan, Yıkılmadan, Asırlarca dik duran, Bülbüllere gülistan, Mukaddes Mavi Kubbe, Hakk’ın dergahın önünde, Dilenirim, Direnirim, Dinim benim, El aman Hak yar’ını dileyen, Aslan Bab’ı dinleyen, Bab’ i. Pir-ü Pak’la yol bulan, Konukları dolduran, Göz içine baktıran, Meşayihle tutturan, Hazret ile şerbet içen, Amansız denizi geçen, Şilten’lerle aşk içen, Hep kendinden geçen, Hazreti Hoca Ahmet, Huzuruna gelen, ben... Mercan’ gibi ecelden duran, Altmış bin kaynağı akıtan, 70

Toregali Taşenov Întâlnirea cu Turchistanul sau Profeţie şi Destin Ascultă-mă, Turchistan cu patru porţi. Ahmet Hogea1 cu uşi perechi. Religia mea, Cu demnitatea Rezista Prin şase secole trecea În rugi de îngeri ea crezând, Culoarea tot mereu schimbând, Tot verticală rămănând Albastra Piatră tot sfinţind. Se menţinea. Grădina cu privighetori E darul pentru trecători Cerând dreptate tuturor. E lume rea Cerem o ţară a dreptăţii. Ascultă şoapta lui Bab’ i. Pe drumul lui Pir-iu Pak Purtarăm lupta peste veac, Cu ochi deschişi spre lumea mare Duceam simboluri şi onoare, Şerbetul cu Profetu-l beam, Trecând uşor pe-al mării val, Iubire bând cu cei divini Uitând de sine şi de chin, Sfântul prooroc Ahmet Hogea, Astfel eu vin în faţa ta… Rezista destinul de mărgean Şaizeci de mii ape scurgeam, Kînaua2 roşie pe piatră sta, Pe trupul ei viaţa creştea. 1 2

Hogea Ahmed Yasawi - învăţător sufi; a trait in secolul al XII-lea. Lut pentru vopsit părul. 71

Al kınalı taşı var, Pak Vücud’un durağı, Hak Dost’ların çırağı, Musikiyle titretir, Aşk sesiyle inletir, Koskoca Kara Dağı. Ey, milletin soylu kameti! Yad ettin sonsuz nimeti. Genç gönlümle saf saf, Çevreni ettim tavaf, Zihnime ektim taşını, Toprağına koydum başımı, Dervişler gibi seccadeyle dolaşan, Nur ile dolup taşan, Görür gibiyim yüzünü Önümü kesen engeller, Yolumu kesen viraneler, Birdenbire gayb eylediler, Açıldı paslanan kilitler. Yüzüme dokunan dilnüvaz meltemi, Yol üzerine dizmişler direkleri, Yükselen ağıtlar götürür uzağa beni. Yükseldin sen zirvelere ulaştın, Akıl almaz yükseklerde dolaştın, Bir güvercin gibi ak kanadınla Serinlettin yanan yüreğini aşığın! Buhara’yı bağrına basan, Semerkand’ı ciğerinden sızlatan, Senin gibi kent bulur muyum bozkırda? Gönüller oldu gül gülistan, Cennete çevirdi Allah’u Teâla›m! Dinle beni, Milletim, toprağım! Vereceğim yok benim, Diyeceğim çok benim: Yıllar gurbetlere kurban oldu, 72

Prietenia îşi poartă raza Fiorul muzicii-i speranţa, E suferinţă şi iubire, Muntele Negru-i măreţie. Hei, nefastă rasă a neamului, Ai înstrăinat credinţa poporului. Zadarnic am pierdut pământul sfânt Naive inimi trăiau pe pământ, Pe plaiul tău capul meu adormea, Piatra în creier îmi creştea, Rătăceam precum dervişii rotitori, Revărsând din tainic izvor, Piedici în cale-mi apăreau, Zidurile vechi se surpau, Iar eu deschid zăvoare ruginite, Pierind în căi nebănuite. Mă lovi peste faţă vântul nebun Stâlpii astupă cărări de pe drum, Izvoare mă poartă spre depărtări acum Când am urcat pe culmile înalte, Rătăcindu-mă prin locuri neumblate, Dorul inimii arzând pentru patrie se stinse Cu aripa porumbelului căzut pe glie. Oare voi găsi eu în stepa cea largă Oraş precum Buhara a fost vreunul, odată? Îndurerat, Samarkand se cutemura Mai era ca tine în stepă vreunul? Speranţa- în trandafiri se transforma, Raiul, o, Allah, e măreţia ta! Ascultă-mă, Popor al meu, pământ al meu! Nu am ce-ţi oferi în dar, Multe însă în vorbe îmi apar. De sacrificiu ai fost ani şi secole, Cu demnitate ai aşteptat a ta renaştere. În ziua în care raza albeşte zarea, Ai grijă ca nimeni să nu-mi întunece iar ţara, În adâncimi întunecate străinii să nu ne azvârle. 73

Nevbaharı hep bekleyip durdu, Işığın doğduğu şu beyaz günde, Milletimi düşman ederek dinime, Götürmesin yabaniler karanlığın dibine. Bozkır için yolunu kestim dağların taşların, Rızkım için yolunu kestim düşmanların, Dilinle, şiirinle, gönlünle, ‘Sahip çık!’ diye dinine Tanrı’nın, Dört taraftan kucak açtım, Türk oğullarını çağırdım, Kesiştiği zamanla asırların. Dinle beni, Dört kapılı Türkistan! Çift kapılı Hoca Ahmet! Çektiğim zikir, Eylediğim şükür, Tasarladığım fikir, Korktuğum küfür olsun. Merhamet et Hazret! Hak kuluna yardım et! Hak nurunu ruhuma ek! Sana döndürdüm yüzümü, Öptüm senin izini, Aziz yolunu tuttum, Halvetinde yoğruldum, Meyveli bahçene çıktım, Mübarek elini öptüm, Kabul et...

Türkçesi: Malik Otarbayev

Spre stepă am tăiat drum de munte şi de piatră, Pentru supravieţuirea mea duşmanului îi este calea tăiată, Prin cele patru zări eu braţele mi-am deschis, Stăpân să fii!” eu neamului i-am zis; Stăpân al credinţei, al poemei şi al inimii, Precum a dat Allah fiilor de turci în sfântă chemare; Tăiam cu vremea a secolelor întârziere. Ascultă-mă, Turchistan cu patru porţi! Ahmet Hogea cu uşi perechi! Asuprirea îndurată, Mulţumirea aşteptată, Conceptul tăinuit, Spaima – fie ele focul pe veci mistuit. Proorocule, arată-ţi mila, Ajută-l pe robul ce înălţase ruga! În suflete tu seamănă dreptatea! Spre Tine faţa eu mi-am îndreptat Urma Ta sfântă eu am sărutat, Am mers pe calea mântuirii În legea Ta şi-n ruga dăruirii, Am ajuns în livezile vestite Sărutându-ţi mâna binefăcătoare, Deci, acceptă-mă… Versiunea în limba română: Güner Akmolla Note: Marius Chelaru

Poezie din Romania/ Poetry from Romania Paul Aretzu *** toţi oamenii aceia, la început tăcând între ei, iar apoi vorbind câte puţin. s-au transformat în nisip, devenind postul deşertului. în patruzeci de ani, trâmbiţele se făcuseră cât degetarele. iar vântul plângea pe la uşi. suiţi în pustie, ca poamele rămase pe crengi din anul trecut. oasele lor luate de valul pustiei. suiţi în clopotniţa singurătăţii de pe urmă ca liliecii. oasele lor corăbii în deşert, cărând mirodenii. *** Psalmul 59 Plecasem pe un drum spre cel mai vechi oraş din lume, însoţit de tovarăşi. Unul avea hărţi pe piei de viţel, altul ducea în raniţă hârtie de China, hârtie de mătase, hârtie imperială de Japonia, hârtie de şamoa, hârtie de Olanda, hârtie de ofset, hârtie satinată, hârtie Whatman, altul avea buzunarele doldora cu stilouri, cu peniţe, cu pene de scris ascuţite şi despicate la vârf, altul ducea călimări şi corni de cingătoare plini cu cerneluri preparate din funingine sau din cinabru, din gogoşi de ristic, din săruri de fier şi din miniu de plumb, altul transporta probare de cerneală, probare de litere cu modele, semne şi ornamente şi probare de titluri, altul avea nisiparniţe, alţii mergeau pentru credinţă făcând parte din ceată. Omuleni făcuţi din carne şi din sânge, din pâine şi din vin, eram poeţi de psalmi, căutători de divin.

*** chiar pe aici, mireasa trecu lăsând unde neliniştite de voaluri. ciupind pleoapa noastră la vreme de iarnă. chiar printre aceste fire de iarbă, roza ei făptură, încoronată, dintre spumele mării ieşi. vestind prima zăpadă, vântul răbufnind printre pociumbi. degrabă intra-vom cu tălpi sfiite în dulcea ei căsuţă de ceară. degrabă, ca nişte văcari veniţi din zloata câmpului, ne vom desfăta pe lângă foc. oprită în cer limba timpului. ne numără. 76

Paul Aretzu *** all those people at first keeping silent among themselves, then starting to talk little by little. they turned into sad, becoming the fasting of the desert. in forty years, the clarions had withered to the size of thimbles. and the win was whining by the doors. raised in the wilderness like the last year-fruits left on the branch. their bones taken away by the wave of this wild place raised to the church steeple of the last loneliness like the bats. their bones – sailing boats in the desert, carrying spices. English version: Carmen Racoviţă

*** it is even here, that the bride passed leaving behind the restless waves of her veils. touching our eyelids in winter season. it is among these very blades of grass that her crowned rosy figure emerged, from the sea foam. heralding the first snow, the wind blowing across fields of corn. we shall hurry her sweet wax house with our shy soles. like cowherds coming from muddy fields will we hurry to sit happily before the fire. the hand of time has stopped in the sky. it counts us. Psalm 59 I had set out with my comrades on a road to the word’s most ancient city. One of us had maps drawn on calf skin, another carried China paper, silk paper, Japanese imperial paper, chamois paper, Dutch paper, offset paper, satin paper, Whatman paper in his backpack, another had his pockets stuffed with fountain pens and quills with their pointed and slit tips, still another brought along inkpots and inkhorns filled with ink made of antimony vermilion, of oak apple, of iron salts and red lead, another one carried samples of ink and of letters, signs and ornaments and fonts for titles, one man held the sand baths, others came along for the belief being part of the team as well. Little men made of flesh and blood, of bread and wine, we were the psalmist poets, the ones in search for the sacred. English version by: Ioana Ieronim and Archbishop Chrysostomos of Etna 77

Valentin Talpalaru Muzeul La capătul podului, singurul, muzeul sinucigaşului este în formă de inimă şi plin de chiştoace. Toate indicatoarele din oraş duc la el. O dată pe lună cineva e sinucigaşul de lux al oraşului. Acum, la capătul podului scheaună ultimul cîine. Scheaună, gata să sară. Kitul „Aceasta este o peşteră” a spus Iona. „Acesta este un ocean” a cugetat kitul în acvariul lui Dumnezeu. Ziua asta Ziua asta trece mai greu. După ea alta şi alta fără noapte între ele, lunecare din lumină în lumină, odihnă în neodihnă, din care ies scafandri cu timpul sufocat în braţe. Ziua asta care trece mai greu şi tocmai a lunecat dincolo de începutul şi sfîrşitul ei se va afla pe cîntarul judecăţii tale din urmă şi cineva va arunca pe talerul ei nopţi cu lopata. 78

Valentin Talpalaru The Museum At the end of the bridge, the only, The self-murderer museum has the shape of a hart it is full with butts. All the traffic from town Lead there. Once monthly Someone is the luxury self-murderer of the town. Now, at the end of the bridge Yelping the last dog. Yelping, ready to jump The Kit “This is a cave”, said Jona “This is an Ocean”, thinks the Kit in the aquarium of God. This day This day is passing harder After it other and other Without night between, gliding From light in light, Rest in unrest, From which are going out divers With suffocated time in their arms. This day which is passing harder And just glided Beyond its beginning and its end Will be on the balance Of your final judging And somebody will throw on its scale Nights with a shovel. 79

Poezie turcă/ Turkish Poetry Faruk Nafiz Çamlibel (1898-1975) Çoban çeşmesi Derinden derine ırmaklar ağlar, Uzaktan uzağa çoban çeşmesi. Ey suyun sesinden anlayan bağlar, Ne söyler şu dağa çoban çeşmesi? Gönlümü Şiirin’in aşkı sarınca Yol almış hayatın ufuklarınca. O hızla dağları Ferhat yarınca, Başlamış akmağa çoban çeşmesi. Vefasız Aslı’ya yol gösteren bu, Kerem’in sazına cevap veren bu, Kuruyan gözlere yaş gönderen bu, Değdi kaç dudağa çoban ceşmesi. Leylâ gelin oldu. Mecnun mezarda, Bir susuz yolcu yok şimdi dağlarda. Aşkından kızaran bir gül arar da, Gezer, bağdan bağa çoban çeşmesi. Ne şair yaş döker, ne âşık ağlar, Tarihe karıştı eski sevdalar. Beyhude seslenir, beyhude çağlar, Bir sola, bir sağa çoban çeşmesi.

Faruk Nafiz Çamlibel (1898-1975) Cişmeaua ciobanului În adâncuri curg fluviile mari, Cişmeaua ciobanului se aude din depărtări. Voi, cei vii, care înţelegeţi de limba apei, Ce povesteşte muntelui cişmeaua ciobanului? Inima lui Ferhat a fost cuprinsă de dragoste pentru Şirin1, I s-au deschis porţile vieţii fără margini. De dragul iubitei a deviat drumul apei în munte, De atunci cişmeaua ciobanului curge. Ea a fost îndrumătoarea lui Aslî, Ea a răspuns sazului2 lui Kerem3. A dat apă ochilor rămaşi fără lacrimi Şi a potolit setea multora. Leylâ s-a măritat, Mecnun4 a fost înmormântat. Nu mai trec drumeţi însetaţi, Căutând trandafirul înroşit de iubire Cişmeaua prin vii curge neîncetat. Nici poetul, nici îndrăgostitul nu mai varsă lacrimi S-au pierdut în istorie vechile iubiri. În zadar povesteşte şi curge astăzi Când la dreapta, când la stânga cişmeaua ciobanului.

Personaje ale unei celebre legende de iubire, care a îmbrăcat diverse haine în Orient – Ferhat şi Şirin. 2 Instrument muzical cu coarde din Orient. 3 Kerem şi Aslî – personaje ale unei alte poveşti de iubire (Aşlī şi Karam, în Turcia – Kerem ile Aslı) populare în multe regiuni din Orient. 4 Personajele uneia dintre cele mai cunoscute poveşti de iubire, care în Orient a cunoscut mai multe variante. 81

Ahmet Kutsi Tecer (Teger) (1901-1967) Nerdesin?

Geceleyin bir ses bölür uykumu, İçim ürpermeyle dolar: - Nerdesin? Arıyorum yıllar var ki ben onu, Âşıkıyım beni çağıran bu sesin. Gün olur sürüyüp beni derbeder. Bu ses rüzgârlara karışır gider. Gün olur peşimden yürür beraber, Ansızın haykırır bana: - Nerdesin? Bütün sevgileri atıp içimden , Varlığımı yalnız ona verdim ben. Elverir ki bir gün bana derinden, Ta derinden bir gün bana: -“Gel,” desin.

Ahmet Muhip Dranas (1909-1980) Fahriye Abla Hava keskin bir kömür kokusuyla dolar, Kapanırdı daha gün batmadan kapılar. O afyon ruhu gibi baygın mahalleden, Hayalimde tek çizgi bir sen kalmışsın, sen; Hülyasındaki geniş aydınlığa gülen Gözlerin, dişlerin ve ak pak gerdanınla Ne şirin komşumuzdun sen Fahriye Abla!

Ahmet Kutsi Tecer (Teger) (1901-1967) Unde eşti? Noaptea mă trezeşte o voce Mă cuprinde o înfiorare: - Unde eşti? De ani de zile o caut. Sunt îndrăgostit de vocea care mă cheamă. Sunt zile când vocea hoinară mă atrage. Pe urmă dispare ca vântul. Sunt zile când merge în urma mea. Apoi strigă pe neaşteptate: - Unde eşti? Am alungat toate iubirile din mine. M-am consacrat doar ei. Este destul pentru mine Într-o zi mă va striga din adâncuri: “Vino.”

Ahmet Muhip Dranas (1909-1980) Tanti Fahriye Aerul se umple cu un miros gros de cărbune Uşile se închid înaintea apusului soarelui. Din cartierul parcă adormit de drog Doar tu ai rămas în amintirea mea, doar tu. Râdeai la închipuirile tale Cu ochii, dinţii şi obrajii albi, Ce fermecătoare vecină ai fost tu, tanti Fahriye!

Eviniz kutu gibi küçücük bir evdi, Sarmaşıklarla balkonu örtük bir evdi. Güneşin batmasına yakın saatlerde Yıkanırdı gölgesi kuytu bir derede. Yaz-kış, yeşil bir saksı ıtır pencerede, Bahçede akasyalar açardı baharla, Ne şirin komşumzdun sen Fahriye Abla! ...................................................... Gönül verdin derlerdi o delikanlıya. En sonunda varmışsın bir delikanlıya. Bilmem, şimdi hâlâ bu ilk kocanda mısın? Hâlâ dağları karlı Erzincan’da mısın? Bırak geçmiş günleri gönlüm hatırlasın. Gönülde kalan şey değişmez zamanla, Ne vefalı komşumuzdun sen Fahriye Abla!

Cahit Sitki Taranci (Giahit Sitkî Tarangi) (1910- 1956) Abbas Haydi Abbas, vakit tamam; Akşam diyordun, işte oldu akşam. Kur bakalım çilingir soframızı, Dinsin artık bu kalb ağrısı. Şu ağacın gölgesinde olsun, Tam kenarında havuzun. Aya haber sal, çıksın bu gece, Görünsün şöyle gönlümce. 84

Ai avut o casă mică cât o cutie, O casă cu balconul acoperit de iederă. La ceasurile amurgului Umbra ei se scălda într-un râu lăturalnic. Iarna, vara la geam era un ghiveci cu o floare plăcut mirositoare, Primăvară înflorea salcâmul în grădină. Ce fermecătoare vecină ai fost tu tanti Fahriye! ………………………………………… Vorbeau că te-ai îndrăgostit de un flăcău, Dar pe urmă te-ai măritat cu unul din Erzincan. Nu ştiu dacă eşti încă cu el. Ori dacă eşti încă în Erzincan-ul cu munţii înzăpeziţi. Vreau să mă ducă amintirile… Timpul nu schimbă ce este în suflet. Ce vecină devotată ai fost tu, tanti Fahriye!

Cahit Sitki Taranci (Giahit Sitkî Tarangi) (1910- 1956)

Abbas Haide Abbas, este timpul. Spuneai „diseară”, uite s-a făcut seară. Pune sofraua cu băuturi, să nu mai simt durerile de inimă. Pune-o la umbra acestui copac, pe marginea havuzului. Anunţă luna, să apară noaptea aceasta, să lumineze după sufletul meu. 85

Bas kırbacı sihirli seccadeye. Göster hükmettiğin mesafeye Ve zamana, Katıp tozu dumana. Var git, Böyle ferman etti Cahit, Al getir ilk sevgiliyi Beşiktaştaş’tan Yaşamak istiyorum gençliğimi yenibaştan.

Memleket isterim Memleket isterim, Gök mavi, dal yeşil, tarla sarı olsun, Kuşların, çiçeklerin diyarı olsun. Memleket isterim, Ne başta dert, ne gönülde hasret olsun. Kardeş kavgasına bir nihayet olsun. Memleket isterim, Ne zengin-fakir, ne sen-ben farkı olsun. Kış günü herkesin evi-barkı olsun. Memleket isterim, Yaşamak sevmek gibi gönülden olsun. Olursa bir şikâyet ölümden olsun.

Kemalettin Kamu (1901-1948) Gurbet Gurbet o kadar acı Ki ne varsa içimde, Hepsi bana yabancı, Hepsi başka biçimde 86

Dă cu biciul covorului fermecat. Arată că îţi sunt indiferente distanţele şi timpul, fă-o cu toată viteză. Du-te, aşa a dat firmanul Cahit. Adu-mi prima iubită din Beşiktaş. Vreau să-mi retrăiesc tinereţea. Doresc o ţară Doresc o ţară cu cerul albastru, creangă verde, ogorul galben. să fie ţinutul păsărilor şi a florilor. Doresc o ţară fără dureri de cap, fără dor în suflet, şi fără ceartă între fraţi. Doresc o ţara fără osebire între bogaţi şi săraci, între mine şi tine. Iarna fiecare să aibă casa lui. Doresc o ţară, în care a trăi să fie ceva din suflet, ca şi iubirea. Singurul necaz să fie sfârşitul vieţii.

Kemalettin Kamu (1901-1948) Nostalgie Nostalgia după meleagul natal este atât de mare, încât totul mi se pare străin, totul aici este altfel. 87

Eriyorum gitgide, Elveda her ümide. Gurbet benliğimi de Bitirdi bir içimde. Ne arzum, ne emelim... Yaralnmış bir elim... Ben gurbette değilim, Gurbet benim içimde.

Kitabe Hasretle hemşire, gamla yoldaştı. Kalbimde çarpınţı, gözümde yaştı. Yıllardır göğsüme sığmadı, taştı. Yıllardır ne durdu, ne dindi aşkım! Ne bir gülü vardı, ne gülizarı, Ne avutan bir bergüzarı. Gönlümden ibaret kaldı mezarı, Anlayın ne kadar hazindi akşam. Kimsesizlik Yıllardır ki, bir kılıcım kapalı kında, Kimsesizlik dört yanımda bir duvar gibi. Muztaribim bu duvarın dış tarafında, Şefkatine inandığım biri var gibi. Sanıyorum saçlarımı okşuyor bir el, Kıpırdamak istemiyor göz kapaklarım. Yan odadan bir ince ses diyor gibi gel Ve hakikat bırakıyor hülyamı yarım. Gözlerimde parıltısı bir bakır tasın, Kulaklarım komşuların ayak sesinde. Varsın yine bir yudum su veren olmasın, Baş ucumda biri bana “su yok” desin de. 88

Mă topesc cu fiecare zi şi am pierdut orice speranţa. Nostalgia m-a schimbat, şi parcă am devenit alta fiinţă. Nu mai am dorinţe, idealuri, sunt un suflet rănit. Nu eu sunt pe alte meleaguri, dorul este în sufletul meu. Scrisoare Am fost soră cu dorul, prieten cu tristeţea, cu bătăile inimii, cu lacrimile mele. Ani de zile dragostea nu mi-a-ncăput în piept, n-a încetat, n-a dispărut. N-am avut nici fir de trandafir, nici grădină, nici măcar o amintire cu ea. Mormântul ei a rămas în inima mea, cât de tristă e uneori seara. Singurătate De ani de zile sabia mea este în teacă, parcă zidul singurătăţii este în jurul meu. Sufăr în afară acestui zid, parcă cineva drag este alături. Mi se pare o mâna îmi mângâie pârul, am pleoapele încremenite. Din odaia de alături o voce mă strigă şi realitatea întrerupe închipuirea mea. În ochii mei luceşte un vas de aramă, urechile mele ascultă paşii vecinilor. Chiar dacă n-am cine să-mi dea un pahar cu apa, m-aş bucura ca o voce de lângă mine să strige: “Nu este apă”! Versiunea română:

Emin Emel, Stilizare şi note: Marius Chelaru 89

Mustafa Köz

Siradan bir gün Ay sessiz, dedi birinci tutsak kolalı bir okul yakası gibi iliştirilmiş yarım aya bakarak gecede. Dün de böyleydi, dedi ikinci tutsak ilk gecesiydi üçüncü tutsağın düş mü kuruyordu, uyuyor muydu belirsiz anlaşılır, ince bir durgunlukla. Yeni tanığıydı bu bomboş retoriğin ayağa kalktı, pencereye yürüdü çekip çıkardı akşamın camına saplanıp kalmış yaralı ay ışığını.

Yasa Özgürlüktür tek gerçek yasa yargılamaz ve aklamaz hiçbir şeyi bir süt kabı gibi serin, doğurgan bir kovan gibi kendiliğinden. Özgürlüktür şakıyıp geçen şimşeği acının sessizlik, kursun diye tahtını alın terinden.

Mustafa Kรถz

An ordinary day Moon is silent, said first prisoner Looking through Half-Moon Hanged upon him like starched school collar at night Moon was such also yesterday, said second prisoner It was the first night of third one Imperceptible, either he was daydreaming or sleeping, Comprehensible, yet subtle in stillness He was newly witness of this useless rhetoric He stood up and walked through prison window He is freed wounded moonlight That was stuck in the windowpane of the night

Law Mere law in truth is freedom that Never judges and acquits nothing Like a pot of milk, cool, fertile Like a beehive in his own nature Freedom that sudden warbling grief of stroke of lightning Silence so as to assemble his throne from a struggle

Bir tuhaf iskence “Neden gülüyorsun?” diye kükredi gardiyanlardan biri, “Neden gülüyorsun?” “Çocukluğum, ergenliğim girmesini beklemekle geçti bu şeytan icadının köyümüze ”dedi genç tutsak, orasında sallanan fünyeyi göstererek, “şimdiyse girdiği yere bak şunun.” Yeniden asıldı manyetoya iskenceci, tuz gibi ağardı oda sabahsa ölüsünü çıkardılar tutsağın yanında çakıp duran bir işaret feneri. İnandir onlari düş kurduğuna Alice Walker’a nazire...

Düş kur ve al bu düşün rengini. Düş kur, sevgilini götürdüler mi aşk evinizden bir gece arama hiçbir iz, hiçbir koku onun olan. Düş kur, tarlanı çayırını ateşe verdiler mi bir ıssız kasabada, bekleme söndürülmesini bir tek otun. Düş kur, eşsiz savaşlarla yıkıldı mı kentin, köprün, bucağın sorma kimindir bu acımasız istek. Düş kur, kardeşini öldürdüler mi bir sokakta kurşunla ya da iğneyle, düşünme havaların kötülüğünü. Düş kur, kemiklerin un ufak ezildi mi bir değirmene benzeyen çarmıhta isteme kol kanat gersin bir iyi yürek. Sorarlar sana ne yaptığını suskun ve gülümseyerek kendi kendine, bir taş gibi kımılda o zaman sadece, inandır onları düş kurduğuna. 92

A strange torture “Why are you laughing at?” roared one of the guardians “Why are you laughing at?” “My childhood, adolescence, passed by waiting for this devilish invention to be presented in our village” said young prisoner pointing out the fuse that hauls his male organ. “look at where it is now” Again the torturer pulled hard magneto then in the room grew light like a salt In the morning they moved away his dead body With flashlight next to him flickering (Translated from Turkish by Erkut Tokman)

Let them believe that you are daydreaming For Alice Walker... Daydream and take the colour of this daydream Daydream if have they taken your beloved from your house of love in a night look not for any trace, any smell which is her Daydream if they have set ablaze your field, your meadow in a desolate town wait not for a single grass to be put out. Daydream if in incomparable wars it collapsed your city, bridge, country ask not whose is this merciless wish. Daydream if have they killed your brother in a street with a bullet or an injection think not of the severity of the weather. Daydream if your bones have been crushed into pieces at a cross resembling a mill wish not for a gentle one to care for you. They will ask what have you done silent and smiling to yourself move as a rock only then let them believe that you are daydreaming. (Translated by: Nilüfer Savcı)

Erkut Tokman BÜKREŞ ŞİİRLERİ’NDEN Kayıp Mektuplar Öyle yalnızdım ki, Gazino ışıklarından ve geceden kaçtım; Paranın esir aldığı ruhların şehvetiyle yanan sokaklarda Çingeneler, fahişeler, evsizler, dilenciler, sokak çocukları Paralı zenginler ve yabancı ülke avcıları… Hayatın kumarı kimin üzerine oynanmış anladım Sonra Caragiale’e rastladım o görkemli tiyatro binasının önünde: Belki de “O noapte furtunoasă”da bir aktördüm Yeni bir yön arıyordum kendime, kayıptım bu şehirde, Bir yaz gecesi bir Japon tiyatrosundan çıkmıştım, Bir Amerikalı tanımıştım, Ortak yakınmışlıkların buluştuğu bir yaşantıda Bir kültürü anlamaya çalışıyorduk; Neden sonraları kendimizi Laptaria Enache’de bulduk, O terasta yeni kuşak romenlerle Metal heykeller arasında biralar tokuşturduk Beyaz perdede filmler izledik; Opera, tiyatro, Robert Wilson... Mevsimler arasına yalnız, belirsiz zamanlar girdi… Bir başka gece kıştı, öldürücü bir soğuktu, üşümüştüm, İçime sanki karlar yağmıştı: Bir umuda kalmış her şey bembeyazdı, senin gibi Herkesin soğukluğunu hissetmiş biri vardır diye düşündüm; Tırmandım Laptaria Enache’ye yine bir cumartesi gecesi; Duvarlarda gözlerimin takılıp takılıp defalarca okuduğu Dada dergileri, şiirlerde Tristan Tzara’nın gözyaşları, Kulağımda yankılanan o mısra: “Yağmur yağıyor geceye sevgilim!” Johnny Raducanu’nun piyanosundan akan Bir dans edasında sokaklara eriyerek karışan sular… İçimde hiç dinmeyen yağmurlar Bitmeyen gözyaşları... Sana geri dönen... Tanıklıklar Terk edilen anılar... Kimseye ulaşmayan 94

Erkut Tokman EXTRAIT « DES POESIES DE BUCAREST » Lettres perdues J'étais si seul, Je m’enfuis des lumières de casino et de la nuit; Dans les rues qui s’enflamment avec la sensualité Des âmes capturées par l’argent Tziganes, les prostituées, les sans-abri, mendiants, enfants de la rue Gros bonnets et des chasseurs de pays étrangers... J'ai deviné sur qui ce jeu s’est joué Puis j’ai rencontré Caragiale devant ce majestueux bâtiment de théâtre: J’étais peut-être un acteur dans « O Noapte Furtunoasă » Je cherchais une nouvelle direction pour moi, j’étais perdu dans cette ville Dans une nuit d'été, j’étais sorti d’un théâtre de Japon J’avais connu un américain, Dans une vie dans laquelle les reproches communs se croisent Nous essayions de comprendre une culture ; Ultérieurement nous nous sommes trouvés chez Laptaria Enache C'est sur cette terrasse où j’ai trinqué à la bière Avec les romains de la nouvelle génération Entre les sculptures métalliques Nous avons regardé les films sur l’écran Opéra, théâtre, Robert Wilson... Les temps solitaires, imprécis sont entrés entre les saisons... Une autre nuit, c’était l’hiver, il y avait un froid mortel, j’avais froid On dirait que la neige était tombée en moi : Tout ce qui dépend à l’espoir était si blanc, comme toi Il y a peut-être quelqu’un ayant pressenti la froideur de tout le monde, ai-je pensé J’ai monté à nouveau au Laptaria Enache un samedi soir ; Sur les murs les magazines de Dada que j’avais lu à plusieurs reprises Dans les poésies les larmes de Tristan Tzara, Ce verset faisant écho dans mes oreilles: « Il pleut dans la nuit chérie ! » Qui coule du piano de Johnny Raducanu 95

Hiç yazılmamış o kayıp mektuplar… Gönderen: Sokaklardaki işte o müzmin yalnızlar.

* I.L. Caragiale: Ünlü Romen tiyatro yazarı ve devlet tiyatrolarının kurucusu, yöneticisi. *“O noapte furtunoasă” : Romence “Fırtınalı Gece” anlamına gelen Caragiale’nin ünlü bir tiyatro oyunu. * Lăptăria lui Enache: Bükreş’te ulusal tiyatro binasının üst katındaki büyük terası olan bir caz kahvehanesi. * “Yağmur yağıyor geceye sevgilim!” Tristan Tzara’nın şiirinden alınmış bir mısra. * Johnny Răducanu: Romen Caz müzisyeni.

Beethoven’ın elleri Bir antikacı dükkânında duran kuklalar gibi Cansız ve eskimişcesine Kendimizi şu eski sokağa bırakmış yürüyoruz: Geçen yüzyıla gömülmüşüz Yalnızca eski resimlerde kalmış bir hareketlilikle Lipscani’de o yaşamlar yok artık; Café de la paix: Seçkin sınıfın eğlenceleri Küçük Paris, Bükreş’te bir pazar günü: İçimde bir piyanonun tınısı taş kaldırımlara vuruyor, Bale okulundan çıkmışız senle, Birazdan ayrılacağız; Beethoven’i çalamayan bir öğrenci utangaçlığıyla Acemi parmaklarım tuşlarda kalmış seni dinliyorum… Zamanın ipleri çözülüyor O sokaklarda, bu dünyada bir şehirde, Kimbilir hangi oyunda, kimlerin ellerinde? Bilmeden Zamanın ipleri çözülüyor... 96

Les eaux en se fondant se mêlaient dans les rues, comme si elles dansaient… A mon intérieur les pluies qui ne cessent jamais Larmes sans fin... Qui te retourne... Témoignages Souvenirs abandonnés... Ces lettres perdues, non écrites Jamais délivrées aux destinataires Expéditeur : ces solitaires vétérans des rues. *I.L. Caragiale : Fameux auteur de théâtre romain, fondateur et directeur du Théâtre National. * « O Noapte Furtunoasă », signifiant « Nuit Orageuse » : l’œuvre de théâtre fameux de Caragiale. * Lăptăria lui Enache : Café de jazz ayant une grande terrasse au sommet du bâtiment du Théâtre National de Bucarest. *« Il pleut dans la nuit mon amour ! » Un vers d'un poème de Tristan Tzara. * Johnny Răducanu: un musicien de jazz roumain.

Les mains de Beethoven Comme les marionnettes qui attendent dans une boutique d’antiquité Inanimées et usées Nous nous sommes lancés dans cette vieille rue, nous marchons : Nous sommes plongés dans le siècle dernier Avec une vivacité qui n’existe que dans les images usées Il n’y a plus ces anciennes vies à Lipscani ; Café de la paix : les amusements de la classe élite Petit Paris, Un dimanche à Bucarest : Le ton d’un piano à mon intérieur frappe contre les trottoirs de pierre On est sorti de l’école de ballet avec toi, Nous nous serons séparés tout à l’heure ; Avec la timidité d’un étudiant qui ne peut jouer du Beethoven Mes mains débutantes sur les touches, je t’écoute… Les cordes du temps se dénouent Dans ces rues-là, dans une ville de ce monde 97

Bugün de eski komünistlerle Romana Meydanı’nda buluşup Biralar tokuşturup sohbetler edeceğiz; Arnavutça, türkçe ve romence, geçişen ortak dilimizde Bir meltemle içimizde esen Balkanlar’dan bir dostluğu masaya yatıracağız, Veronalı bir ressam yine Da Vinci edasıyla aramızda olacak; Bütün sokaklar sanki bilinmeyen bir zamana terk edilmiş, yanıyor... Cansız ve eskimiş idealler yanıyor Uzaklaştığım kalabalıklardan arta kalan Sokaklarda bıraktığım hüznün besteleri yanıyor Kulağımda uğuldayan seslerle, evlere, yollara... Terk edilmiş iplerinize bakıyorum, yanıyorlar Bir antikacı dükkânında duran kuklaları, Güne hazırlanan aynı insanları görüyorsun Yeniden sokaklara dökülmüşler; sen de yürüyorsun Etrafımızı zamanın ipleri kaplamış, Hangi oyunda, kimlerin ellerinde? Bilmeden? Onlar Birer ikişer şimdi aramıza karışmış; anlıyorsun Sokağa terk edilmiş antik bir resimde Bir romen subayı Bir şehrin eski ve terk edilmiş anılarıyla bana bakıyor Zaman derin bir yara izinde, kanıyor... O piyanoda Beethoven’in elleri, şimdi kimi arıyor? İçimizin boş sokaklarında düşen zamanın ipleri her yerde Yanıyor! Yanıyor!...

* Lipscani: Eski Bükreş’in en önemli caddesi, eski ticaret ve eğlence merkezi * Cafe de la paix: Eski Bükreş’te zengin seçkinlerin toplandığı artık olmayan Fransız tarzı bir kahvehane.

Sans savoir dans quel jeu, entre les mains de qui Les cordes du temps se dénouent Aujourd’hui nous nous retrouverons avec les anciens communistes À la Place Romana En trinquant des verres de bière nous allons causer ; À l’aide d’un langage commun composé d’albanais, de turc et de romain Qui souffle en nous comme un vent étésien Nous traiterons une amitié des Balkans, Un peintre de Vérone d’un air de Da Vinci sera aussi parmi nous ; Toutes les rues sont presque abandonnées à un temps inconnu, elles brulent… Les idéals inanimés et démodés se brulent Restés de la foule dont je m’éloigne Les compositions de la mélancolie que j’ai laissées dans les rues se brulent Avec les voix qui gargouillent dans mes oreilles, Je regarde les maisons, les routes… Vos cordes abandonnées, elles brulent Tu vois les marionnettes qui attendent dans la boutique d’antiquité Les mêmes gens qui se préparent pour un nouveau jour Ils sont afflués dans les rues de nouveau, toi aussi tu marches Aux environs il n’y a que les cordes du temps Sans savoir dans quel jeu, entre les mains de qui Elles sont entremêlées parmi nous maintenant ; tu comprends Dans un tableau antique abandonné dans la rue Un officier romain Me regarde avec les souvenirs usés et abandonnés d’une vieille ville Le temps saigne dans une cicatrice profonde… Sur ce piano-là les mains de Beethoven cherchent qui ? Dans les rues vides de notre intérieur les cordes du temps qui tombent Brulent ! Brulent ! Partout *Lipscani : l’avenue principale de la vieille Bucarest, ancien centre de commerce et d’amusement *Café de la paix : un café a la manière française qui n’existe plus au vieux Bucarest (Traduit par Mustafa Balel.) 99

Poeţi din zona Erzingean şi din împrejurimi/ Poets from Erzincan area and from neighboring regions

Halil Ibrahim Özdemir O Erler Kıta kıta at sürüp nal şaklatan o erler, Bir ilkbahar seliydi ırmaklarca coştular. Al yeleli atlarla dolu dizgin serhadda, Dört nala gden değil, gökte uçan kuştular. Gökyüzünde cemreler eleğimsağmalarla, Yükselerek uçtular, elele tutuştular. Nihayet bir ilkbahar, tatlı başlangıç günü, Yıkıldı koca çınar, büblüller tutuştular. Silkinip uyandılar, en derin hülyalardan Canlar tende değilse, bayraklar şan aştılar. Karanlığın nabzına kanı canı verenler, Şehitler kanat kanat şafakta buluştular.

Acıları kim gördü? Bu etten bir duvardır, çepeçevre kuşatmış, Kanatlarım tutuklu duvarımı kim ördü? Var binlerce çağlayan gözüme yaş taşıyor Acılarla yoğrulmuş hamurumu kim kardı? Çelikten daha sağlam güm güm atan kafeste Patlayan bombaların ruhsatını kim verdi?

100

Halil Ibrahim Özdemir

Acei bărbaţi În clinchet de potcoave, bărbaţi călări, cuceritori de continente, Formau chiar vântul primăverii prin ape reci şi-nvolburate. Coama roşie de păr impune rasa, ei strâng uşor de hamuri Numai erau cai potcoviţi, zburau pe cer ca păsări. Eu am sădit pe ceruri înalte simbolul primăverii. Un zbor e totul, vin păsări mari ce-aduc braţul iubirii. În fine, este primăvară, ziua vestită de-nceputuri, Pomul înalt când se destramă, aripi de privighetori se scutur’. Trezindu-se cu greu ei s-au desprins din marile lor vise. Corpul rămâne fără suflet - drapele veşniciei duse. Al morţii întuneric prinde zvâvnirea ultimă a marii glorii În plin amurg, bătând din aripi, pe cer se întâlnesc eroii.

Cine n-a văzut durerile? Acesta e un zid dın carne învăluit în întregime. Cine a împletit zidul ce-i înlănţuie aripile? O mie sunt cei ce îmi încarcă ochii cu lacrima ce arde. Aluatul meu umplut cu suferinţă, oare cine, astăzi, îl mai vede? Cine şi-a asumat răspunderea pentru bombele explodate? În cutiile acestea se află, decât oţelul mai puternice, mine.

101

Binbir zehri toplayıp şifa olsun diyerek Ölümcül sofraları önümüze kim kurdu? II Gönlümde büyüttüğüm sevgi tomurcuğunu Daha çiçek açmadan kim kopardı kim vurdu? Gülen yüzüme bakma içimde tufanlar var Hissetmeyen ne bilsin, acıları kim gördü? Kanayan bu bahtımın sızlayan yarasını, Senden başka kim duydu senden başka kim sordu?

Suları ıslatamadım Hey gidi gençliğim, kayıp yıllarım, Koştu önüm sıra ben tutamadım, Delikanlı baştan buharım çıktı, Buz gibi kanımı kaynatamadım, Her günümü yarınlara bağladım Geçmişten geleceğe an katamadım, Pişmanlıklar ardım sıra yürüdü, Mutluluk nedir ki, hiç tadamadım? Bin pişmanken bin söz verdim kendime, O yüksek, ben alçak söz tutamadım, Ah ile inleyip geceler boyu, Tek kirpik kapatıp an yatamadım. Hangisi ruyadır hangisi gerçek? Çimdik çimdik ruhum kanatamadım. Dünyaları aldım, yıldızı sattım, Dostuma tek parsel yer satamadım… Aklı musallaya koydum gizlice, Suları ısıtıp ıslatamadım 102

Adunând o mie şi una de toxine folosite drept leac, Cine e cel care oferă mesele mortuare timp de un veac? II Eu am hrănit veşnic bulbul iubirii în inima mea Cine loveşte, cine rupe fără termen, înflorirea? Nu-mi privi figura zâmbitoare, furtunile dezlănţuite cresc, Cel ce nu simte, nu ştie nimic despre durerile ce nimicesc. Înafara ta, cine a văzut, cine a simţit şi cine a întrebat De-acest destin ce doare, marcând drum însângerat?

Eu ape n-am putut să ud Vai, tinereţile mele, ani pierduţi fără de rost, Înaintarea alerga iar eu de toate depăşit am fost. Aburii unui tânăr bărbat aşa au pierit din mine. Nu am putut aprinde focul în vene reci, înţepenite. Ziua cea de azi de cea de mâine eu acuma am legat Şi n-am putut să port trecutul spre viitorul mult visat. Regretele au mers cu mine în tristă însoţire Ce este fericirea, am întrebat, dorindu-mi-o-n simţire? La cele o mie de regrete, o mie de cuvinte mie mi-am dat, El se găseşte sus, eu mă aflu jos, cuvântul nu l-am închegat. S-au succedat nopţi nesfârşite mereu oftând, Nu am putut închide gene, ori să adorm, uitând. Ce este vis şi ce anume este aici o realitate? Nu am putut alege între ele, cu diferenţele create. Am cucerit lumile toate, stele am dus eu spre vânzare, Prietenului nu i-am vândut parcela fericirii, ci durere. Am ascuns inteligenţa în lăcaşul rugăciunii sfinte, Ape am încălzit zadarnic, ele acum nu sunt primite. 103

Rıfkı Kaymaz

Ana Dilim Güzel Türkçem Duygum, sevgim, heyecanım… Ana dilim, güzel Türkçe. Atalardan armağanım, Ana dilim, güzel Türkçem. Sensin benim ruhum, özüm, Ana dilim, sazım, sözüm, Elim, kolum, iki gözüm, Ana dilim, güzel Türkçem. O, sevincim, gözyaşımdır, Ana sütüm, can aşımdır. Yüzyıllardır yoldaşımdır, Ana dilim, güzel Türkçem. O, ağıtım, o acımdır, O, türkümdür, ilâcımdır, Yüreğimde baş tâcımdır, Ana dilim, güzel Türkçem. Tarihime köprüm sensin, Gelmiş geçmiş ömrüm sensin. Tükenmeyen hazinemsin, Ana dilim, güzel Türkçem. Sensiz dilsiz, biçâreyim, Hâfızasız, âvâreyim, İçim bomboş, virâneyim, Ana dilim, güzel Türkçem. Dağım, taşım, toprağımsın, Köküm, dalım, yaprağımsın, Dalgalanan bayrağımsın, Ana dilim, güzel Türkçem. 104

Rıfkı Kaymaz

Limbă Maternă, Frumoasa Limbă Turcă Simţirea, iubirea, emoţia... Limbă maternă, frumoasa mea limbă turcă. Strămoşii mi te-au dăruit ca o comoară Limbă maternă, frumoasa mea limbă turcă. Eşti sufletul, eşti un alter ego pe pământ Limbă maternă eşti naiul meu şi eşti cuvânt Mi-eşti palmă, braţ eşti ochii care pot să vadă, Limbă maternă, frumoasa mea limbă turcă. Ea este dragostea mea, e lacrima, Laptele mamei e, spiritul, hrana, De sute de ani alături îmi stă, Limbă maternă, frumoasă limbă turcă. E cursul vieţii mele, e lacrimă, Cântecul meu, leacul uns pe rană, Piatră de căpătâi pe inimă îmi stă Limbă maternă, frumoasă limbă turcă. Pod al istoriei poporului meu tu eşti. Viaţa trecută, cu toate-ale ei îmi aminteşti Comoara cea mai de preţ eşti, artă, Limbă maternă, frumoasa mea limbă turcă. Fără de tine nu am vorbi, nu am mai fi, Fără memorie, noi vagabonzi vom fi. Pustiul negru inima ne-o va stăpâni, Limbă maternă, frumoasă limbă turcă. Tu eşti şi muntele şi piatra şi pământul, Creanga şi frunza tu eşti, apoi cerul, Tu eşti Drapelul fâlfâind uşor Limbă maternă, frumoasă limbă din popor! 105

O’nu Anlatmak Zaman bir başka zaman, dünya ‘Dünya’ değildi... Zulmün önünde dallar yaprak döktü, eğildi. Gitgide çirkinleşen, kabalaşan duygular, Her yanda cahiliye, her yanda kötülük var. Kapkara bir çağ içre, gerçeği görmeyen göz... Küfür kokan bir mekân; cehennemden gelen köz. Gökyüzü yere küskün, put evi olmuş şehir... Denize doğru değil, tersine akar nehir. Ve ruhlar kilitlenmiş, taşlaşmış, başkalaşmış... İçlerde günah mührü, yüzlerde donuklaşmış. Gün sana hasret kaldı, hasret kaldı sana çağ... “Gel” dedi yürek yürek, haber saldı sana çağ. Atılan taşlar seni, şerha şerha yaralar Tutar beni elimden, derinden sana bağlar. Bilâller, Sümeyyeler, her yanımı dağlasın, Cihat ırmaklarıyla, şelâleler çağlasın. Çile ve sabır ile, yeşerdi gün gün fidan, Mekke’de gözyaşıyla aklandı kıpkızıl kan. Destanlaşır Bedirler, bir hüzün taşır Uhud Döner gözyaşlarına, başındaki ak bulut Çilelerle, sabırla, Sıddık’la sürer Hicret Eyub’un evi nurdan, bir ev olur nihayet. Kanat kanat yükselip, göklerden güller derdi Mekke’de açan çiçek, Medine’de renk verdi. Gül yüzünden gül saçtı, kızgın çöle sundu su Öteleri getirdi, bülbüllerin “Ya hu! ”su. Bu sesler, “Hû hû! ” diye, beni sana bağlasın Gül gül yeşeren bahçe, kokularla çağlasın. Gözlerim aydınlansın, ışıktan gözlerinden Şu taşlaşan yüreğim, incelsin sözlerinden. Sözlerin ki mümine hayat verir, can verir Şahadet iklimine; istek, heyecan verir. Işıktan bir yol çizer, ışıtır derin derin...

106

Cum vei putea povesti Erau altfel de vremuri, lumea nu era lume… Fără frunze, în faţa urii, crengile s-au aplecat. Simţirile grosolane, din ce în ce devenind rele Ignoranţa şi ura amestecându-se încet, în ele. Ochiul lipsit de vedere se hrăneşte cu epocii vad Blasfemie e totul; mirosurile ne vin din iad. Cerul s-a supărat, oraşul a devenit idolatru. Fluviul nu curge spre mare, apa inversându-şi. S-au încuiat spiritele, în stânci şi ziduri ascunse Pecetea păcatului, răceala şi ura cinstindu-se. Dorit eşti de zile, de vremurile cele bune, „Vino” spune cântecul inimii, vor răsări zorile Pietrele azvârlite te-au rănit adâncind dureri Ele mă leagă de ale tale vise şi împliniri. Bilalii, Sumeyienii, să mă acopere cu totul În apele războiului sfânt cascadele aduceau potopul. Cu apă şi răbdare a înverzit pe zile tulpina Sângele roşu la Mekka s-a albit cu lacrima. Bedirii scriu legenda, Uhud a devenit epopee Se-nvârte norul alb după a lacrimii cădere. Răbdare şi suferinţă, norocul emigrării Razele lui Eyub, se-adună în casa Dumnezeirii. Pe fiece aripă nou născută cad trandafiri din ceruri Floarea Mekkăi colorează a Medinei ţinuturi. S-a risipit o floare pe câmpia aprinsă de dorinţă „Yah u!„ este a apei şi a privighetorii năzuinţă. Aceste voci„Hu Hu!”în cântec de tine să mă lege Grădina înverzită să cânte parfumul florilor alese. Pătrundă lumina în ochii mei cu raza de la tine, Învolburată inima să freamăte la ale tale cuvinte. Vorba ta dă viaţă şi suflet celui credincios Sacrificiul e artă; dorinţa este idealul luminos. Raza deschide cărarea, dezvăluie adâncurile Ochii tăi sfinţi,spiritul au uşile toate deschise. E frumos, e frumos, aşa cu tine; e bine cu tine… 107

Ruha kapılar açar, o mübarek gözlerin. Güzel, seninle güzel; iyi, seninle iyi... Gönül gönül taşısam, sana olan sevgiyi. Seninle güzelleşir, toprağımız açar gül, O’nsuz hayat anlamsız, anlasana ey gönül! Seni nasıl anlatsın; bu mısralar, bu kelâm... Ey Allah’ın Resulü! Sana salât ve selâm!

Metin Yildirim Dost... Neyleyim istemem var gün dostumu, Dar günde halimi soranlar gelsin... Ayaklar altına serdim postumu, Kaldırıp sırtına vuranlar gelsin... Yan yana olmuyor doğruyla eğri, Özüyle bir olmaz dil dursa beri, Ölü de sadece kemik ve deri, İçine insanlık girenler gelsin... Hakiki bir dostun servete değer, Dost dostun önünde boynunu eğer, Kıymeti pul olur cayarsa eğer, Verdiği sözünde duranlar gelsin... Yaslarsın sırtını o satan değil, Dostundan gayrısı sır tutan değil, Nasihat verip de söz atan değil, Yarama merhemi sürenler gelsin... Bırakma bulursan dostun merdini, İstemem dünyanın başka ferdini, Yüklenip üstüne senin derdini, Benimdir diyerek görenler gelsin... 108

Iubirea mea se revarsă spre tine din vasele pline. Trandafirii cu tine se deschid peste pământul meu Inimă, află că fără tine viaţa nu are niciun Dumnezeu! Cum aş putea să te evoc ; sunt povestiri şi aforisme Profetul lui Allah! Te salut şi-ţi dăruiesc a mea iubire!

Metin Yildirim Prieten... Ce fac, nu doresc în zilele bune amicul În zilele grele să-ntrebe el de mine... Mi-am aşternut eu pielea aici, la picioare Cei care mi-o luară, să vină atunce... Nu se alătură cei drepţi celor falşi, Limba de tace, ea nu e aceeaşi, Cel care moare, e os şi e piele, Să vină aceia ce simt omenie... Prietenul bun e comoara din lume Se-nclină amicul în faţa amicului său De se aşterne, valoarea e şansă, Să vină aceia ce au doar o vorbă... Acela ce uită şi vinde, nu ştie onoare, Prieten să-mi fie cel ce taine ascunde, Nu-mi e prieten cel ce sfaturi aruncă, De-aceea să vină aceia care rănile vindecă Nu părăsi statornicul prieten, Un altul pe lume eu nu îmi doresc Povară aşterne-i durerea ta plină, Acei ce acceptă acestea, aceia să vină... 109

Geçti seneler... Hayatla merhabam, daha dün gibi, Son sürat durmadan geçti seneler… Ardıma bakınca bir tek gün gibi, Farkına varmadan geçti seneler… Uçurtmam yırtıldı, asi rüzgârda, Bir hayat yitirdim, atılan zarda, Her çağı bir başka yaşamak var da, Halimi sormadan, geçti seneler… Yılların resmini, çiziyor sima, Kırılan kalplere vurulmaz yama, Her dertten bir tabip, anlıyor amma, Yaramı sarmadan, geçti seneler… Verilen mühlette, dönüyor dünya, Avutur gönlümü çeşitli hülya, Yaşanan o ömür, sanki bir rüya, Gerçeğe yormadan, geçti seneler… Doğumla ölümün, vakti karıştı, Azrail ne küstü ne de barıştı, Ecelle vuslatta zaman yarıştı, Saati kurmadan geçti seneler… Tahir Erdogan Şahin * Bir gün o rüzgâr, o daglardan esemez olursa eger ey ömrüm belki bir buzulda o çocuksu tebessümünde isildiyordur ölüm. Vaktin olursa gecenin esvabini giyinen yildizlara bak. Sana özlem tadinda dudaklarim dokunuyor olacak. 110

Trecut-au anii... Ieri parcă viaţa am salutat-o Fără de pauză anii s-au scurs... O zi de trecuse de stai să gândeşti, Şi anii trecură, acum îi priveşti... Prin vijelie zmeul de hârtie s-a rupt, Am consumat o viaţă dând zarul temut Trec epoci şi alta e viaţa ce-atârnă, Anii trecură, de soartă ei nu mă-ntreabă Anii şi-aştern truda pe obositu-mi chip Inima frântă s-o cârpesc nu mă-ntind, Învăţ din experienţa fiecărei dureri, Anii trecură, durerile lor nu mai pier... La termenul dat se roteşte o lume, Înşelându-mă trec chipuri felurite, Un vis pare viaţa pe care am dus-o, Fără de sens anii trec, durerea lăsând-o Acum se alătură naşterea şi moartea Îngerul morţii îşi poartă menirea, Vremea se-ntinde spre propriul final Fără să-ntorc cheia, m-apropii de mal...

Tahir Erdogan Şahin * Vântul nu va mai bate din acei munţi într-o zi, Poate că moartea în zâmbetul de copil va străluci De vei avea vreme, priveşte stelele noaptea Abia atunci, buzele mele îţi vor atinge inima 111

Hani bulutlar sarar da zirveleri ömrüm Rüzgâr yagmurdan bir damla götürürse yagmuru çöllere Çöller bir umman coskusuyla kaybolur hani. O çöllerde kum olan ben, yagmur sen olansin. Safakta kosan küheylanlarin perçemine tutunsun parmaklarim. Belki cennettir, toynaklarinin altinda kalan toprak. Zaman olur çarpar bedenimi gezindigim yollar Kanim akar avuçlarimdan yeryüzüne canlarim Bir daha dönemesem de o gittigim yerden geri Yine de gülümsemelerinize kurban ederim alemleri eski sevdalarin kapisı Benim ülkem; düzlükleri kayalarla biçilen, irmaklari arsiz ülkem; daglari doruklarinin omzunda uzayan, bagrinda gökleri kaynatan yurdum…Sana sessizligim düstü yillardir. O en çaresiz, o en yalniz kalmisligimda basimi göksüne koyup uyuyabildigim sonsigina gimsin hâlâ. Sevdanin yurdu; Gün yüzüyle görülür, içiniz isinir ve içinde günese yürürsünüz. Isil isil yollarinda yürüdügünüzde; en sevdiginiz, en güvendiginiz, en ömrünüzdür. Ne ki, sevdanin yurdu, en aydinlik aninda bile en karanligi içinde saklar hep. Karanlik vurdugunda, kolunda yeni bir ayrilik var demektir. Yine o uzak sisli daglara giderken, geriye kalan, tükenen ömrünüzün ardindan seyretmektir, o kadar. Ölmeden ömrünü ölüme tasiyan Adam, ölüp topraga karistiginda, tozlasan varligiyla hasretini haykiriyordu aksamlara. Çiçeklerle gelen; Günü koynuna aldi aksam karanligi. Rüzgâr batiya yönelip daglarin sirtlarini oksamaya basladi. Mekân giderek koyul ukta nesnesini yitirdi.Topragin sarkisi kadinin ayaklarinda yansiyordu ; beyazin maviye, mavinin siyaha akisi tenimde kalir hep göklerden gelen derin ezgilerle inledigimde 112

Nu cumva norii vor înfăşura viaţa mea Câmpiile vor primi cuvântul şi ploaia Acelea într-un avântat elan vor să dispară Bob de nisip voi fi eu, tu vei fi o ploaie afară Degetele să prindă coama cailor alergând spre zări Raiul ar putea să fie acolo, pe pământul unei ţări. Îmi vor atinge trupul drumurile bătute Sângele meu se va scurge golindu-mi palmele. De n-o să revin de-acolo unde voi merge, Dăruiesc omenirii jertfa şi zâmbetele mele.

Poarta Iubirilor Trecute E patria mea; şesurile ei sunt în stâncă tăiate; fluviile curg învolburate; munţii ei se întind spre marile înălţimi, patria mea strânge la pieptul ei cerul …Tăcerea mea coboară în toţi aceşti ani pe deasupra. Neputincioasă stare a mea, singuratică şi copleşitoare. Eşti ţara iubirilor; ziua o poţi vedea încălzindu-ţi în adâncuri inima şi poţi merge cu încredere şi pe viaţă spre soare. Ce-ar fi, ţara iubirilor mele, să ascunzi tainele luminii şi ale întunericului. Când bezna va stăpâni, înseamnă că va veni despărţirea. Mai ales atunci când vei pleca în munţii învăluiţi în ceaţă deasă, poţi privi în urmă la viaţa ta de atunci aşa rămasă, doar atâta. Fără să moară mergând cu viaţa spre moarte, Adam, amestecându-se cu ţărâna după moarte, nopţile îşi va striga dorul prăfuitelor existenţe. A venit cu florile; întunericul nopţii a primit în braţe ziua. Vântul s-a pornit să mângâie spatele munţilor. În adâncul spiritului spaţiul dispare. Pletele pământului se ascund sub picioarele femeii. se scurge albul în albastru, albastrul în negru. rămâne pe trup atunci când mă vaiet de apăsarea cerului. 113

Vehbi Yurt

Fırat’ın sesı Fırat’ın akan su doğduğu yerden Yatağından gitti vazgeçti serden Akıntıda büyür bir yerde durmaz Kimin var kimin yok kimseye sormaz Otlukbeli Tercan Mercan Erzincan Olmadi Fatihim olmadi Hasan Kenarlari tasli yola bakisli Sevdali trendir çimen nakisli Bahari görünce insani çeker Aldirmaz içinde çökertir gider Basi dik Firat’in azgindir suyu Içinde barinir dipsiz bir kuyu Gözüne görünmez bilinmez huyu Tarihten almistir akilsiz suyu Bilinmez ne deli bagrindir senin Hizina yetismez tutmaz ki denin Nice zaman akti tahtinda senin Düzenin devranin bozmaz desenin Yol boyu giderse asarsa daglar Karasu yarasi karalar baglar 114

Vehbi Yurt

Vocea Fîrat-ului Din locul său de naştere şi leagăn Fîrat-u-şi poartă apa peste acest pământ. El curge lin, nu oboseşte, merge Şi nimănui nu- i spune de ce curge Erzingean e-al idolilor, e Mergean N-a fost să fie lumii sale un Hasan. Malurile varsă stânci, se sfâşie gândurile Pare un tren în care cresc, mor, ierburile În apa sa el oamenii îi cheamă primăvara Dar nu îi mai păstrează, îi poartă-n toată ţara. Pe-alocuri se înalţă cu apele furiei Zace în ea fântâna umplută cu idei. Tainele-s ascunse, nu dau ieşire lumii Propria istorie ea povesteşte vremii Nu ştii dacă este doar o nebunie Nu poţi atinge apa şi nici a ei pornire. De la geneza lumii ea curge ne-ntrerupt Nicicând a apei goană aici nu s-a-ntrerupt. Un drum i se cunoaşte, copacii îi atârnă Se vindecă durerea cu apa ei cea neagră. 115

Içinden çikilmaz rengin ve senin Darilir insanlar bitmez küsenin Ey Firat’im ey nehir ey karasu Damlalar damlalar verin yara su Kemah dizginledi orada durdu Buraya selam ver meliksah yurdu Akma akarindan akma ki Firat Etsin bu akanlar içinde rahat

Erzincan Arza can sundu bu sehirde insan Türküleri yanik burda güzeldir can Adini söyletmis hazreti yezdan Anadolu kokar sende Erzincan Tasa verdi yanini toprak emdi kanini Silasina hasretle ona verdi canini Duvarlar çökeginde arabul beni tani Nasil insan tanimaz bu arzda Erzincan’i Ortasi bagliktir etrafi daglik can Içinde gezene veriyor heyecan Ömründe görmedi böyle bir mekan Ayrilik zordur zor be Erzincan

116

Nu poţi afla culoarea din marile adâncuri Se supără pe oameni, aflându-se pe drumuri. Tu, Fîrat, tu, fluviu, tu apa lumii, neagră, Eşti vindecătoare, eşti tuturora dragă. Se linişteşte apa vitejiei în vale la Kemah Noi salutăm aicea o Patrie, pe Melih Şah! Opreşte-te Fîrat-e, din drumul tău te-opreşte Apa din adâncuri, adâncul linişteşte.

Erzingean Este ţinutul plin daruri făcute din suflet Cântările de-aicea au un mare răsunet Luminii cuvântare crescândă ai deschis Porţi parfumul Anatoliei cea de neînvins. Pietrele ştiu, pământul de aicea sânge a supt Darul cel mai de preţ din inimă s-a rupt. Cunoaşte-mă, mă vezi în căderea zidurilor De aceea, Erzingean-ul aparţine lumilor. În miez de oraş se află viile bogate Suflet dăruieşte ea celui ce –l străbate. N-ai avut aşa o glorie, Tu, niciodată! Nu te voi părăsi, eu, Erzingean, vreodată… Versiunea română: Güner Akmolla

117

Poezie turcă din Cipru/ Turkish poetry from Cyprus Gür Genç

ÖLÜMÜ ÖP Ölümü öp! Öp ki açelyelar açsın dudaklarında ferah fazlı bir gitar çalsın sade bir anne çıldırın dizlerinin üstüne düşsün bir baba ve yaşamak sana kalsın, pudralı bebek kokularıyla ve yaşamak size kalsın, damara dayanmış kırık bir gözyaşı şişesinden süzülen kanla Öp ölümü! Öp ki emzik ile mezarlık arası muazzam bir şenlik başlasın anıların hazzıyla renk değiştirsin büzüşsün ten Kendi kameramla çekip kendi ölümümü ağır çekimde size seyrettirdiğim için çırılçıplak irkilten bir ünle ünle rezil olayım Ölümü öp!Öp ki benden sana geçsin alyuvarsız yankı miras kalsın sana başkaldırının tanrısal erinci ha gayret! Öp, öp ve öğren neyi bildiği içindir ki kopuk şairler hep en önde koşarlar, ölümün üstüne üstüne

Lefkoşa Tarafında kal-ma-lar-la kandırdın beni Lefkoşa... Bölünmüş arka avlularında, huşulu hurmalar altında, bozuk dillilerle alıştım esrara Ev diye ermeni mezarlığında yatıp kalktım, ta kendisini, 118

Gür Genç Kiss my corpse

Kiss my corpse. Kiss it, so azaleas bloom on your lips Grimly a guitar plays A mother goes insane A father falls on his knees. I leave you a life, with the smell of powdered baby I leave you a life, with dripping blood From the broken bottle, that cuts through the vein. Kiss my corpse. Kiss it, so that, between the cradle and grave A crazy celebration begins With the pleasure of memory my flesh changes colour And shrinks Because I’ve recorded my death with my own camera And I can show you, naked in slow motion With fearful fame With fame, I can be vile. Kiss my corpse, so that echoes of blood pass through you Inherit the peace, as divine revolt is over. Come on, kiss it, and learn Why broken poets are always first to run to their death. (Transated by the poet with Stephanos Stephanides) Nicosia Nicosia you tricked me to stay on one side Of your divided backyards sitting under sacred date-palms With those who speak badly and Who got me hooked on hash; Instead of in a house I slept in the Armenian graveyard And dreamt of Isabel d’lbelin herself; 119

Isabel d’lbelin’iyi gördüm rüyamda Kapalı kerhanenden atılmış somya ve elden düşme 28’lik bir bisiklet iskeletiyle değiş tokuş ettim gururumu Yasemin kokusu duysa da yaşlılar, ben sadece militarist bir ter ve yara kokusu duydum sokaklarında Kokmuş derelerine, evde kalmış kızlarından daha beyaz bir balıkçıl kondursam, V boyunlu, konduramadım Adımı ağzında fazla tuttun tükür artık Lefkoşa...

2006

ŞİİR DEĞİL, SU Kıbrıslı Şairlere

Afrodit’ten beri aşk çöplüğüne döndü bu ada. İşgalci ırkların köklerine karışan ayaklarımız kımıldadıkça kemik yığınları kıtırdıyor ağırlığımız altında Toprak öylesine yüklendi ki ölüm şırasıyla tek kurtuluş şiir değil su! Aşırı ısı nedeniyle taşlar bile eriyip derelerle denize aktı yaban diller erimiş bakır gibi yaktı cinsel istila ile açılan ağzımızı. Az bir ada için bu kadar şiir çok artık yazmayın ağaç dikin ya da su! 120

With a spring matress dumped from the shut-down brothel and A second-hand 28-inch bicycle frame, I exchanged my pride Although the old may still smell jasmine I smell only the military scent of sweat And wounds in your streets In your rotten rivers Even if I were to try, I could not bring down to land a V-necked heron Whiter than your spinster girls Nicosia, You’ve had my name in your mouth for too long Spit it out... 2006 Translated by Oya Akın and Stephanos Stephanides

Not Poetry...Water To Cypriot Poets

Since Aphrodite this island has turned into a rubbish dump of love. Our feet tangled in the roots of invaders bone piles crack as we move under our weight. The earth so over-saturated with death syrup the only escape is not poetry... water! Due to excessive heat even the stones have melted and flowed in streams to the sea Foreign tongues like melted copper burnt our mouths opened with sexual invasion.

For such a small island so much poetry do not write anymore plant trees or water! Translated by Aydın Mehmet Ali 121

Neşe Yaşin Göndermesiz mektuplar I Sesini alıp gittin ve bakıp durdum boşluğuna ayak izlerin silinmedi sevmenin yollarında Düpedüz yalnızlıktı bıraktığın “Yalnız değilsin” desen de Hala büyümedim ben aşk bebesiyim düşlerim yeniyetme kız çocuğu herkes uyurken geleceğim yalınayak Aynı şehirde duvarlar keser yolumu koşup sarılmak için karşıda bekle çünkü bir kuştur aşk Peki ya sen? . Bir erkek nasıl sever bütün gerekliliklerin üstüne basıp gelir mi tepeden tırnağa aşk Geçit yok yola çıksan da (Komutan emretmeden olmaz) Bir şairi sevme diyecektim ateşin susturdu beni aşk bir vatan hainidir Sana ulaşsam orada mısın? Akdeniz’de bir adada oradayım ben de 122

Neşe Yaşin Unsent Letters You took your voice and left and I remained staring at your empty space your footprints did not disappear on the roads of loving Glaring loneliness is what you left even when you said “you are not alone” I have yet to grow up I am a lovebabe my dreams those of an adolescent girl I will come barefoot as everyone sleeps In the same city walls cut across my path wait on the other side to run and embrace since love is a bird And you? How can a man love overcoming all obligations would he come head-over-heels in love There is no access even if you begin the journey (Impossible without orders from the Commander) I was going to say don’t love a poet your fire silenced me love is a national traitor If I were to reach you are you there? On an island in the Mediterranean Sea Love would emerge if you were to divide love I don’t want it even independent federal 123

Aşkı bölsen aşk çıkar istemem bağımsız federal bile İki ayrı hücrede sessizce sevmek (Bu bir ihanettir isyanın kuşağına) X Geçiş izni yok aslında umutlardır izi silinen Özlemlerle çekilen günler hüzne dönüştü Beni bekleme Öbür hücresinde acının Aşka geçit yok (Ordumuz en büyük güvencemizdir} Bu gece yıldızlara baktım hep sen de bakarsın diye belki Ulaştı randevu haberin bir başka ülkede bir başka zaman Ama ben bekleyemem ki zaman adlı sarı yılan kıvranır durur içimde Ertelenmez özlemlere düştüm bugün görmeliyim seni Herkese söyleyeceğim seni sevdiğimi barikattaki polislere bile herkese söyleyeceğim yasak adını Yürüyüp gideceğim sonra bir kedi kılığında Bekle beni kucağına al Türkçe “miyav” diyeceğim sana 124

In two separate cells to love in silence (This is a betrayal of the rebel generation) X No permission to cross in reality it is the traces of hope which disappear days spent in longing have turned to grief Don’t wait for me in the other cell of sorrow No access to love (Our Army is our greatest security) I kept looking at the stars tonight hoping you were looking too Your message for a meeting has reached me in a different country at a different time But I can’t wait the yellow snake called time keeps writhing inside me I have fallen into unpostponable longings I must see you today I will tell everyone I am in love with you even the policeman at the check-point I will tell everyone your forbidden name I will then walk through dressed like a cat Wait for me take me in your arms I will say “meow” to you in Turkish. translated by: Aydin Mehmet Ali 125

Haiku – Tanka - Senryu Interview A good poet will write a good poem even he writes it on the sand - Dialogue with writer David Lanoue I met David Lanoue in Bulgaria, at a reunion on Nippon poetry organized by the members of Haiku Associations from neighboring country. We discussed all kinds of things, from regional cuisine, differences between Romania and Bulgaria, relief, customs… to poetry, and, of course, Nippon lyrics. Then, in time, we wrote to each other on different issues and, at the beginning of 2012, we stated to collaborate, he as English advisor, working at „Kadō, a Magazine of Euro-Asiatic Poetry, Poetic culture and spirituality”. Then we discussed about the possibility of translating in the future one of his haiku-novels and about the possibility of having this dialogue. *

Born in Omaha, Nebraska, in 1954, David G. Lanoue graduated Creighton University, in 1976, then he went to complete MA and Ph.D in English at the University of Nebraska-Lincoln (1977, 1981). His dissertation was about musical symbolism of French, English and Spanish poetry in XIV century Since 1981, he has been teaching English at Xavier University of Louisiana in New Orleans, where he holds the rank of professor. His books include a translation (Cup-of-Tea Poems: Selected Haiku of Kobayashi Issa), criticism (Pure Land Haiku: The Art of Priest Issa) and haiku novels: Haiku Guy (2000), Laughing Buddha (2004), Haiku Wars (2009) and Frog Poet (2012). In addition, he has published The Distant Mountain: The Life and Haiku of Kobayashi Issa in English with Hindi translations by Angelee Deodhar. Over the past 27 years he has published haiku and haiku criticism in Modern Haiku, Frogpond, Bottle Rockets, Mayfly, Moonset, Periplum (the Haiku Foundation Blog), Ginyu (Tokyo), Jointure (Paris), Poesia (Milan), Literaturen Vestnik (Bulgaria), FreeXpresSion (Australia), Presence (England) and other places. He maintains The Haiku of Kobayashi Issa website, for which he translated 10,000 of Issa’s haiku. Recently (November 27, 2011), he gave the keynote speech at the Haiku International Association meeting in Tokyo.

Marius Chelaru David Lanoue, how was your childhood in Omaha, in America in those years? How did your native land look? How were your first years in school? How was your family? David Lanoue: To answer these questions, I could write a book. In fact, I have written a book about my childhood and my life after that, titled Nowever—a 126

memoir-novel that, strangely, has been published in Bulgarian but not yet in English, which is OK for now, because I’m not sure that I’d want my parents to read it. Here are the short answers to your questions. I enjoyed a fairly happy childhood in the suburbs of Omaha and a good Catholic education in an elementary school where I was taught by nuns—most of them good, only one of them psychotic and evil. Even before kindergarten I was already writing little side-stapled comic books, considering myself to be a “great” author. In school I daydreamed a lot, staring out the window while thinking of all the stories that I wanted to write. My family situation was OK until my teen years. My parents, conservative supporters of the war in Vietnam, couldn’t understand why I was growing my hair long, listening to the Beatles and Bob Dylan, and refusing to support a war that they considered essential to stop communism but that I considered a sad loss of blood on both sides. My rejection of the war drove a wedge between my parents and me, but these days we get along fine. I just don’t want them to read Nowever! M.C. Was your wish to study literature in English language but also foreign languages due to the influence of something or somebody, or did it evolve naturally, step by step? D.L. When I was a child I discovered one of my mother’s old college textbooks, an introduction to Spanish. I studied it on my own, delighted to be able to say, in Spanish, “the book is red” or “the table is blue.” From that point on I became interested in foreign language study. I studied Spanish throughout high school and university. Along the way, I audited French classes and began working on this language as well. In my twenties, after earning my Ph.D. in English with a dissertation about English, French and Spanish poetry of the 14th century, I yearned to learn an Asian language. M.C. And, how came you to learn Japanese language and discover haiku? D.L. I first read haiku in the English translations of Nobuyuki Yuasa and R. H. Blyth. From those books I became particularly interested in 127

the poetry of Issa. I decided then to study Japanese so that I might read Issa’s original texts. M.C. One of the questions to which we will never probably have an unanimously accepted answer, is if haiku, once “exported” from Japan all over the world, is still haiku? How do you see this? D.L. In springtime a goose flies over Japan on its annual migration north to Siberia. Once it arrives in Siberia, is it still a goose? The answer requires us to take a close look at the goose, the haiku. Is it a poem of images that leaves space for readers to meditate and discover truths about the universe and, perhaps, about themselves? If so, we must call it a haiku. Of course, many verses that pretend to be haiku are not. M.C. After Basho and Masaoka Shiki, which moment from the “haiku life” do you believe is the most important, meaningful, and why? And, thinking about what we discussed in Blagoevgrad, Bulgaria, about the history of haiku, about Issa and Basho, you are the manager of a site dedicated to Issa. I receive daily, as many others, for years, a poem by Issa in your English version. Why do you think that Issa was, is, and still will be important for haiku? D.L. After Shiki I believe that many 20th century poets of haiku have pushed the genre forward, testing its limits while expanding its possibilities. For example, I admire this haiku by Kaneko Tohta (a poet who also happens to be an Issa scholar): 梅咲いて庭中に青鮫が来ている ume saite niwachū ni aozame ga kite iru blooming plum to the garden blue sharks have come In the last few years I wrote a blog for the Haiku Foundation’s website titled “Periplum,” discussing contemporary world haiku—the works of poets such as Ami Tanaka, Petar Tchouhov, Masahiro Koike, Yūmu 128

Yamaguchi, Fay Aoyagi, Umberto Senegal and others. That blog still exists on the website as an archive. In it, I argue that postmodern haiku invites readers to construct their own meanings—as opposed to discovering the author’s “intended” meaning. In a sense, these poets are only continuing and pushing to an extreme the work of Basho, who leaves to the reader to imagine how many frogs are jumping into the old pond, or how many crows are sitting on the bare branch. As for your question about Issa, he is still important today because readers around the world relate to him on a human level. He writes poems that might have been written this morning. Thousands of readers subscribe to the “Daily Issa” that you mentioned, and more recently several hundred have been receiving their daily Issa haiku on Twitter (“issa_haiku”). The proof of Issa’s importance today is the high level of interest in his haiku, expressed by people from many countries. M.C. From hokku to haiku, from kigo to keywords… And the road to kigo, as far as I know, is a real story, until it was sanctioned (others said established by Otsuzi Ōsuga), as well as kidai (established for haiku by Hekigotō Kawahigashi in 1907). In the Edo era it was about ki (season) or ki no kotoba (seasonal words). Some critics say that when we discuss Basho or Issa, we are applying these terms thinking of hokku. The “internationalization” of haiku created the premises for enlarging the background of the debate. Please, tell us a few words about these concepts, also about the idea that there are people who consider that if we eliminate kigo and/or kidai “the spirit of haiku” will disappear. D.L. The beauty of a kigo is that it packs so many associations, so much resonance, into just one or two words. When I teach haiku to my students at Xavier University, I like to start with the line, “Christmas morning.” I then tell them to finish the haiku with two more lines. The phrase, “Christmas morning” is so evocative of memories—both personal and collective for both poets and readers—that 85% of the haiku is already written. (This figure of 85% was given to me by a young Japanese haiku poet, Keiji Minato.) However, I don’t think that kigo is necessary. Ban’ya Natsuishi, who you interviewed for the first issue of this journal, is correct, I think, to advocate “key words” that might take the place of seasonal references in certain haiku. For 129

example, “mother” has at least as much allusive power for the human mind and heart as “autumn wind.” The spirit of haiku will not disappear as long as poets string together words that resonate in hearts and minds. M.C. Yes, as far as I know, Issa wrote 109 haiku without kigo. They say that the debate about “experiment” in haiku began in Japan starting maybe in the epoch of Masaoka Shiki and two of his most famous students, Hekigotō (who became the editor of Hototogisu in 1897, then of the Nippon journal, 1902), more radical, innovator, and Takahama Kyoshi (1874–1959). We remember that he wrote in 1912 that, as a matter of fact, kigo is an artificial restriction for beginners. Then, in time, there appeared concepts such as muki haiku. Well, what does experiment mean for you in haiku? How far can we go without abandoning the haiku domain? D.L. You are correct. According to the editors of Issa’s collected works in Issa zenshū, he wrote exactly 109 haiku without a kigo. For this reason Issa might be considered to be the forerunner of some of the postmodern haiku poets whose work I examined in my Periplum blog. The question of “how far can we go?” is difficult to answer. I feel that Tohta’s poem about blue sharks entering the garden is definitely a haiku—because it proposes a juxtaposition of images, a leap of consciousness from plum blossoms to sharks, leaving plenty of open space for the reader to imagine and feel, just as Basho did. However, like I mentioned earlier, many verses that pretend to be “haiku” do not live up to this name. If the poem is perfectly obvious, leaving no space for the reader’s personal discovery, it is not a haiku. Worst of all are some of the 5-7-5 atrocities posted on the Internet (many of them winning prizes!) posing as haiku. If there’s no space for the imagination to leap and discover, if too much is said and nothing implied, then the goose is not a goose, the haiku not a haiku. M.C. David, in Romania it is considered, with arguments, that Ion Pillat is the creator of the one-line poem. I wrote a book about this, and about international “connections” with one-line poems. Higginson wrote about the one-line haiku and the one-line poem (without quoting Ion Pillat, maybe unknown, that time, in international haiku media). Do you 130

believe that it is an essential matter or a matter of mere detail, writing haiku in one line or in three lines? D.L. In the 1980s I used to write vertical haiku: one word per “line” in a vertical column. I did this in an attempt to make my verses resemble, visually, the way haiku appear in Japanese: as single, unbroken lines flowing down the page from top to bottom. In fact, in my first book of Issa translations I used this method. Later, when I decided to begin posting my translations on the Internet, I decided that vertical haiku wastes paper (and trees) for those who decide to print them. I rearranged my vertical one-line translations into the more conventional three-line format. After doing this, I found that the poems are just as effective. The manner of their presentation on the page is not essential, perhaps because Issa’s breaks from image A to image B are just as evident in vertical as they are in three-line format. One line, two lines, three lines... a haiku, if it accomplishes what a haiku must accomplish, is a haiku. M.C. It is common knowledge that today haiku is different than in the past. There are poems accepted in one way or another as haiku, about all kinds of issues - incest, war, violence etc. Which would be the “definition” of the “haiku spirit” today? D.L. My definition is that haiku is a one-breath poem of discovery. All topics are possible, because they are all part of life, part of the universe that poets are exploring. M.C. You have traveled a lot in Europe, included the South Eastern part of the continent, in the region where Romania is (the idea that my country should be in Balkan region is under debate here). What kind of haiku do you believe it is written here, in this region (maybe you can discuss about some countries you know). Do you see or can you distinguish some trends? Can you detail a little bit? D.L. I’ve visited Serbia and Bulgaria, meeting haiku poets in those two countries. While I am impressed by their level of energy and 131

devotion to haiku, I cannot judge the quality of their work because, sadly, I don’t speak their languages. All that I know is based on English translations of certain poets, but I’m sure that you would agree that it would be unfair to form an opinion of their poetry based entirely on translation. Nevertheless, during my visits I was given many books of haiku, and based on what I can surmise by the translations I would venture to say that the range of haiku—from predictable, amateurish efforts to wildly imaginative journeys of discovery—is the same in Eastern Europe as it is in the English-speaking world. Some poets are simply better than others. As Issa wrote, 世の中や鳴虫にさえ上づ下手

yo no naka ya naku mushi ni sae jyōzu heta in this world among insects too . . . good singers, bad singers M.C. Tell us about your work at the University, about the concept of „haikunovel” and about your haiku novels. D.L. At Xavier University of Louisiana I teach a variety of courses: Composition, Introduction to Literature, World Literature, British Literature and a senior seminar in Global Haiku. I feel lucky to have a job that requires me to read and contemplate the written word, sharing insights and discoveries with my students. This life of teaching, especially with its generous summer breaks (three months in the United States!), has afforded me the time to work on my own writing projects. My first “haiku novel” evolved in the 1990’s, when I decided to write a “how to write haiku book” disguised as a novel. Haiku Guy, published in 2000, was the result. This book has been translated and published in Spanish, French, Japanese, Serbian, Bulgarian and German editions. The seed of my idea of mixing haiku with modern novel can be found in the works of Jack Kerouac, who punctuated the prose of some of his novels with haiku—though he never did this throughout an entire book. A more distant ancestor of the haiku novel, of course, is haibun. In a haiku novel the prose invites readers to use their “Western minds”: rushing forward in a linear fashion as the story unfolds. When they 132

encounter a haiku, however, they must switch to their “Eastern minds”: slowing down the pace, contemplating the images and emotion sparked by the verse. A haiku novel is truly an East-meets-West experience. M.C. There are all kind of debates concerning the terminology, but also about form and fond concerning haiku, haiga and computer/ PC work. In which way do you consider that the computer can influence haiku, haiga, and Japanese lyrics, generally speaking? D.L. A computer is a writing tool just as much as a bamboo brush, pencil, pen or typewriter. As far as poetry goes, I don’t think that the writing tool has any important effect on the product. A good poet will make a good poem, even if he or she traces it in the sand. The wonderful aspect of computers and the Internet is the possibility of sharing haiku and haiga with readers and viewers around the world, forming a virtual community. This technology is what has made our interview possible, after all, since you have e-mailed the questions to me from your computer in Romania and I am answering them using my computer in New Orleans. When I finish, I click a button and you’ll have what I wrote on your computer in Romania. Amazing, isn’t it!? M.C. How do you see haiku in USA now? D.L. As Issa wrote, some insects are good singers; some are bad. M.C. Let us finish with your projects, and thank you that you accepted to have this conversation. D.L. You are quite welcome. As for my present projects, the main one is to finish a book about Issa’s animals. I believe that Issa’s sympathetic treatment of creatures—snails, frogs, fleas, flies and everything that lives and breathes—is instructive, showing readers a better way to relate to nonhuman life. After I finish this project, I hope to write a sixth haiku novel, its working title, “Tower of Cellos.” 133

Tanka selection Tanka selection Beverly George (AUSTRALIA) nu e ceva nou ce mă face să plâng la nunţi dar voalul purtat cuvintele uzate de timp şi cupluri vechi mână-n mână it’s not the new that makes me cry at weddings but the borrowed veil the time-worn words, and old couples holding hands David Terelinck (AUSTRALIA) controlul anual: anunţul doctorului sănătate bună durerea plecării tale nu se vede în nici un test annual check up: the doctor announces perfect health, the ache of your leaving invisible in every test Luminiţa Suse (CANADA) iar ne reproşăm vise neîmplinite în ploaia deasă nimic nu potoleşte deşertul dintre noi doi 134

in rain arguing about unfulfilled desires yet nothing quenches the desert between us Kozue Uzawa (CANADA) în linişte cu o pensulă chinezească continui să scriu nimeni nu se poate întoarce la punctul de la început quietly with a Chinese brush I keep on writing no one can go back to the starting point Patricia Prime (New Zeeland) an după an mi-am purtat durerea ca cei dragi plecaţi în amintiri, vise şi acea tăcere fără de sfârşit I have worn out my grief renewing it year after year as loved ones pass into memories and dreams and silence that never ends Jules Cohn Botea (ROMANIA) Lan galben de grâu – cu flori de mac în braţe Şi-n părul fluturând. Cum eu nu am curajul te mângâie doar vântul. 135

Golden field of wheat – you have poppies in yours arms and in your fluttering hair. As I don’t have the courage just the wind is hugging you. Magdalena Dale (ROMANIA) Liniştea nopţii mă învăluie treptat din depărtare aud vocea vântului neobosit călător The stilness of night envelopes me little by little from afar away the voice of the wind like a tireless traveler Vali Iancu (ROMANIA) O adiere scutura in răstimpuri frunzele toamnei. Sub paşii bătrânului tot mai scurta-i cărarea. Breath of wind shakes the autumn leaves from time to time Under the old man’s footsteps the path is even more shorter Vasile Moldovan (ROMANIA) Floare rătăcită printre focuri de artificii anul ce s-a dus... proaspătă în casa veche mireasma cetinii de brad 136

A flower lost among so many fireworks, the yesteryear... fresh air in the old house fragrance of fir branches Cristina Rusu (ROMANIA) Întroienite şi gândurile mele în miez de noapte – focul pâlpâie stins într-o singură odaie My thoughts also buried in snow in the night – the fire flares faintly in a single room M. Kei (USA) Odată cu ceaţa Vin diferite lucruri: Vapoare şi crabi În formă de potcoavă Rătăcitoare inimi Things that come With the fog: Horseshoe crabs, Tall ships, And wandering hearts

137

ESEU / ESSAY Emin Emel Literatura naţională/ Milli edebiyat Începând cu luptele din Tripoli de Vest între armata otomană şi cea italiană în 1911, cele două războaie din Peninsula Balcanică în 1912-13, Primul Război Mondial, 1914-18, Războiul de Independenţă pentru rămăşiţele din Imperiul Otoman între anii 1919 şi 1922, poporul turc a fost permanent în război. Mulţi bărbaţi au murit în războaie. Economia ţării a rămas în urmă. Literatura turcă, cu o istorie de 900 de ani a continuat să se dezvolte. Unii dintre poeţi şi scriitori s-au refugiat din realitate devenind simbolişti, cum am văzut în paginile precedente. Alţii însă, provenind din mijlocul poporului, au reflectat situaţia precară a acestuia. Prin poeziile cu caracter didactic au încercat să îndrume populaţia spre muncă, spre învăţământ. Au scris în limba turcă vorbită de popor, şi în sistemul metric silabic folosit în literatura populară. Poporul turc a înţeles poeziile lor şi i-a îndrăgit. Acest curent a fost numit Millî Edebiyat/ Literatura naţională. După cum s-au exprimat, ei „simţeau reticenţa faţă de literatura care a imitat-o pe cea occidentală şi pe cea de salon.” Astfel, au protestat faţă de modul în care se scria de către adepţii curentelor Servet-i Fünun şi Fecr-i Âti. Reprezentanţii de seamă ai acestui curent au fost: Mehmet Emin Yurdakul, Ziya Gökalp. Őmer Seyfeddin şi Mehmet Akif Yurdakul. Mehmet Emin Yurdakul (1869-1944) Este un poet popular, numit şi millî şair, „poet naţional.” S-a născut în Istanbul, într-o familie de pescari. A absolvit Şcoala Militară şi Şcoala de Drept. După absolvire a devenit funcţionar, ajungând până la funcţia de prefect. A fost ales deputat în Marea Adunare Naţională. Primele încercări în domeniul poeziei le-a făcut la sfârşitul secolului XIX. A publicat în revista Servet-i Fünun şi, imediat, s-a remarcat prin talent. Recaizade Mahmut Ekrem şi Şemseddin Sami (lexicograf) i-au apreciat atât subiectul cât şi limbajul şi sistemul metric. În 1899 a publicat placheta „Türkçe Şiirler/ Poezii în limba turcă.” Din titlu arată intenţia de a folosi o limbă purificată de arabisme şi persanisme. Intenţia lui a fost de a vorbi ca un om din popor către popor. Conţine numai nouă poezii şi este un elogiu adus naţiunii turce. Se ştie că pe timpul sultanului Abdulhamid al II-lea1 s-a vorbit numai 1

Abdülhamid al II-lea (turca otomană: `Abdü’l-Hamīd-i sânî, turca modernă: İkinci Abdülhamit) 1842-1918; Al 34-lea sultan al Imperiului Otoman, din 1876-1909; 138

despre poporul osmanlâu, noţiunea cuprinzând toate popoarele din imensul imperiu. Naţiunea turcă se pierdea în oceanul de popoare al Imperiului Otoman. Poetul a fost felicitat de către presa străină. Eminentul filosof din Crimeea İsmail Gaspıralı1, în scrisoarea sa adresată poetului, scria: „Onoarea aceasta n-au atins-o Nef’i2 sau Nabi3. La o populaţie de patruzeci - cinzeci de milioane de oameni cu o istorie de treizeci de secole, Dvs. sunteţi primul care ne-a dat să gustăm o lingura de miere de albine, ceea ce este onoare pentru Dvs. şi fericire pentru noi. Vă felicităm.” Autorul cărţii „Istoria poeziei Osmane”, Gibb4, scria: „Dvs. fără influenţa nici a Orientului, nici a Occidentului aţi citit sufletul concetăţenilor voştri şi în limba lor, în mod poetic l-aţi descris.” Opinia turcologului rus Minorski5: „Pentru limbajul purificat, pentru eliberarea poeziei turce de sistemul metric aruz care nu se potriveşte construcţiei limbii turce şi ţinând cont de temele alese cu dragoste pentru popor şi pentru sentimentele umane sincere de neuitat, urăm acestui boboc proaspăt şi rezistent al literaturii turce să înflorească şi să creeze încă mulţi ani.” Limbajul poetului însă a stârnit polemici în rândurile celor din jurul revistei „Servet-i Fünun”. A fost criticat de către conservatori pentru folosirea unui limbaj neelevat. Ei au fost deranjaţi de cuvintele şi expresiile populare, de înlăturat de „junii turci”. La 23 decembrie 1876, la presiunile externe urmare a cruzimilor cu care a înăbuşit revoltele din unele teritorii, a decretat prima Constituţie a Imperiului Otoman, care parafa trecerea de la monarhia absolutistă la cea constituţională. Dar, în 1878, la 13 februarie, a dizolvat parlamentul. 1 Născut lângă Bahchisaray, unde a şi murit; Gasprinsky (Ismail Gaspirali), de la numele oraşului Gaspra, staţiune pe costa Mării Negre, nu departe de Yalta. Educat la Moscova, a călătorit mult, ajungând şi la Viena, Paris. A scris despre problemele musulmanilor tuci şi tătari din Rusia. Din scrierile lui au fost traduse în engleză: cărţi – French and African Letters, Annotated Translation and Introduction by Azade-Ayse Rorlich, Istanbul, The Isis Press. 2008, eseuri: First Step Towards Civilizing the Russian Muslims, translated by Edward Lazzerini, Reprinted in Modernist Islam, 1840-1940: A Sourcebook, Edited by Charles Kurzman. Oxford University Press: 2002, Russo-Oriental Relations. Thoughts, Notes, Desires, Translated by Edward Lazzerini, Reprinted in The Tatars of the Crimea: Their Struggle for Survival, Edited by Edward Allworth. Duke University Press, 1988. 2 Nef'i (Ömer) (1572 – 1635). După ce a luptat în diverse confruntări pe teritoriul imperiului, a mers la curte, a avut parte şi de faimă, dar din cauza felului în care critica pe mai-marii epocii, a fost condamnat la moarte şi executat prin.strangulare. 3 Nâbî (1642–1712); a criticat, între altele, stagnarea vizibilă în Imperiul Otoman. 4 Orientalistul scoţian Elias John Wilkinson Gibb (1857–1901) şi cartea sa în 6 volume History of Ottoman Poetry, Londra, 1900-1909; primul volum a fost publicat antum, celelalte postum, îngrijite de Edward G. Browne. 5 Orientalistul rus Vladimir Fiodorovitch Minorski/ Vladimir Fedorovich Minorsky/ Владимир Фёдорович Минорский, 1877-1966. 139

faptul că naţiunea turcă a fost elogiată. Mehmet Emin a fost susţinut de adepţii „procesului de purificare”1. Poeziile din placheta „Türkçe Şiirler” sunt scrise în sistemul metric silabic, dar au păstrat şi urme de aruz. Poetul a dovedit că se poate crea în limba poporului, folosind sistemul metric popular. Cu strofe alcătuite din trei versuri (formă străină sistemului aruz), Mehmet Emin a arătat rolul poetului în societate: Bırak beni haykırayım! Susarsam sen matem et! Unutma ki, şairleri haykırmayan bir millet Sevenleri toprak olmuş öksüz çocuk gibidir. În traducere liberă: Lasă-mă să strig! Dacă tac, tu ţine doliu! Nu uita, un popor ai cărui poeţi tac, Este ca un orfan ai cărui apropiaţi s-au transformat în lut. Poetul a descris luptele din Războaiele din Balcani, Primul Război Mondial, Războiul de Independenţă pentru Turcia. Poeziile consacrate soldatului-erou au fost publicate în revista „Genç Kalemler/ Condeiele tinere”, din Salonic. Greutăţile războiului, lacrimile celor din spatele frontului, sacrificiile poporului sunt reflectate ca urmare a observaţiilor personale ale poetului. Poeziile din perioada războaielor de la începutul secolului au fost adunate în cartea „Zafer Yolunda/ Pe calea victoriei.” Războaiele consecutive de la începutul secolului au slăbit mult ţara. În 1923 s-a întemeiat Republica Turcia. Primul preşedinte Mustafa Kemal2 a făcut eforturi mari pentru redresarea ţării. S-au făcut, în principiu, următoarele reforme: 1. În 1925 s-a renunţat la Califat3. S-au desfiinţat sectele şi mănăstirile numite tekke4. 2. În 1928 s-a introdus noul alfabet, bazat pe cel latin. 3. În 1931 este întemeiată Societatea de Cercetare a istoriei turcilor. 4. În 1932 s-a înfiinţat Societatea de Lingvistică Turcă. Poporul turc a fost recunoscător conducătorului său Mustafa Kemal, şi a acceptat toate reformele întreprinse de el. Rolul comandantului suprem şi 1

Este vorba despre purificarea limbii turce. Atatürk, Kemal Mustafa (1881-1938) – carieră militară remarcabilă (războiul greco-turc, 1919-1922, i-a adus supranumele Ghazi/ Gloriosul); după ce ajunge comandant şef al Armatei Revoluţionare, este ales primul preşedinte al Turciei (29 octombrie 1923); în Turcia se consideră că a iniţiat şi pus în aplicare o serie de reforme care au schimbat radical viaţa în ţară, aproape anihilând tarele vechiului sistem social otoman, distrugând reţeaua de interese a paşalelor. 3 Încă din secolul al XIII-lea au fost lideri otomani care au pretins titlul de calif, dar, în 1517, otomanii au întemeiat Califatul Osmanilor. Acesta a durat până în 1918, după înfrângerea Imperiului, dar a fost abolit în 1924. 4 Impropriu numite „mănăstiri”; destinate dervişilor sau sectelor/ grupurilor sufi. 140

conducătorului pe calea democratizării este reflectat cu multă consideraţie de către poetul Mehmet Emin în cartea „Mustafa Kemal”. Autorul a reuşit să redea admiraţia sa personală şi a omului de rând faţă de conducător. Războaiele au încetat un timp. Turcia a fost eliberată, s-au făcut reforme, însă starea economică a ţării încă nu a putut fi redresată. Era şomaj. Nu se găsea loc de muncă mai ales pentru femei. Familiile eroilor căzuţi în lupte erau lipsite de mijloace de întreţinere. Oamenii sufereau de foame şi boli. Poetul popular, văzând situaţia poporului, este revoltat de indiferenţa societăţii faţă de oamenii nevoiaşi. Starea Anatoliei, durerile sale, pe toate Mehmet Emin le-a arătat în poezia „Anadolu”: Ey vatanın bağrı yanık bucağı! Hani senin berketli hasatın? Yeşil yurdun, mesut çatın, şen çiftin? Hani senin medeniyet hayatın, Yolun, köprün, kazman, iğnen, çekicin? În traducere: O, colţul suferind al ţării, Unde sunt pământul tău roditor, Ţara ta verde, vatra ta fericită, boii tăi vioi? Unde sunt viaţa ta civilizată, Drumurile, podurile, cazmaua, acul, ciocanul unde sunt? În poezia „Sürücü/ Călăuza” poetul redă situaţia unui copil fără părinţi. Întrevedem mila faţă de suferinţele altuia: Ah, bu hallerini düşündükçe senin ben, Soğuk bir şey duyar gibi oluyorum içimden. Ateşleri beyaz küllü mangalımın başında Vücuduma kar yağıyor gibi bir şey olmada; İşte ben de senin gibi titremeye başladım, Donuyorum, çekiliyor her yerimden hayatım!.. În traducere: Ah, când mă gândesc la starea ta, Pătrunde frigul în interiorul meu. În faţa mangalului meu cu cărbune deja în scrum, Simt zăpada pe corpul meu. Iată, încep să tremur şi eu ca tine, Viaţa se retrage din mine, îngheţ. Mehmet Emin a scris şi poezii cu caracter didactic. Invita tineretul să preţuiască munca. Vedea viitorul în agricultură: Çiftçi olmak büyük şeydir; ekin yurdu şenletir; Saban aziz bir alettir, alın teri bir zevktir. 141

Sen bu zevki bulamazsın başka yolda gidişten. În traducere: A fi fermier este ceva mare, cerealele dau viaţă ţării, Plugul este o unealtă sacră, sudoarea frunţii este o onoare. Plăcerea aceasta nu o găseşti, dacă porneşti pe alt drum. În toate operele sale, „Türkçe Şiirler/ Poezii în turcă”, (1899), „Türk Sazı/ Sazul (instrument muzical oriental) turcesc”, (1914), „Tan Sesleri/ Voci în zorii zilei, (1915, 1956), „Zafer Yolunda/ Pe drumul victoriei, (1918), „Dicle Őnünde/ În faţa Tigrului” (fluviul), „Ordunun Destenı/ Epopeea Armatei”, observăm dragostea faţa de om, suferinţa faţă de suferinţa altuia. Criticilor care i-au reproşat că nu are poezii lirice le-a răspuns cu poezia „Benim Şiirlerim/ Poeziile mele”: - Sen kalpsizsin, hani senin gençliğinin hayatı? - Aşklarım mı? Bir nefesle solabilen bu şeyler, Bir yanardağ ateşiyle kömür gibi karardı. Şimdi ise yerlerinde bir sıtmalı yel eser. În traducere: - Tu n-ai suflet. Unde sunt trăirile tale de tânăr? - Iubirile mele ? Aceste sentimente s-au stins cu o suflare, Ca o lavă vulcanică s-au transformat în cărbune. Şi acum bântuie vântul în locul lor. Poezia aceasta este o dovadă a altruismului poetului. Poporul l-a apreciat şi l-a considerat poet naţional. La fel şi critica literară, care-i citează numele printre reprezentanţii de seamă ai literaturii turce. Mehmet Akif Ersoy (1873-1936) Este poetul care a scris imnul naţional al Republicii Turcia. S-a născut şi a murit în Istanbul. De mic a învăţat araba şi persana, mai târziu franceza. A fost educat în spirit religios. Studiile superioare le-a făcut în domeniul medicinii veterinare. Şi-a publicat poeziile în revistele: „Sırat-ı Mustakim/ Calea stabilă” şi „Sebil-ül Reşat”. La sfârşitul Primului Război Mondial a plecat în Germania, unde a scris impresiile de acolo. După începerea Războiului de Independenţă s-a întors în Turcia. După întemeierea Republicii a devenit deputat în Marea Adunare Naţională. În 1921 a scris imnul Turciei, „İstiklal Marşı”. Deşi a fost adeptul unei republici laice, nu a fost de acord cu unele reforme făcute după întemeierea Republicii şi a plecat în Egipt, unde s-a angajat ca lector de literatura turcă. Aici şi-a consacrat 10 ani din viaţa sa creaţiei literare. S-a îmbolnăvit şi s-a întors la Istanbul, unde a şi decedat. 142

Şi-a editat poemele cu titlul „Safahat/ Metamorfoze” în şapte volume, numite: 1. I. Kitap/ Cartea I-a, 2. Süleymaniye Kürsüsünde/ Din amvonul (moscheii) Süleymaniye, 3. Hakkın Sesleri/ Vocea dreptăţii - se poate traduce şi Vocea divină, 4. Fatih Kürsüsünde/ Din amvonul (moscheii) Fatih, 5. Hatıralar/ Amintirile, 6. Âsım (nume propriu), 7. Gölgeler/ Umbrele. Creaţia poetului se împarte în: poezii lirice şi poezii didactice. În cele lirice descrie natura, clima din ţările arabe. Meditează pe teme religioase şi umaniste. Descrie pelerinajul la locurile sfinte pentru musulmani. Necid Çőlleri’nden Medine’ye „De la Deşertul Negid la Medina” O cehennem vadide bu cennet ne güzel! En büyük şiir tezadın mıdır, ey Hüsn-ü Ezel? Sana bu mısra-ı bercestedir etmiş ki sünüh Duyar ama varamam yükselen âhengine ruh. În traducere: În valea aceasta de iad, ce frumos este raiul! E paradoxul tău, o Dumnezeule. Vederea ta îmi inspiră cele mai frumoase versuri. Spiritul meu simte, dar este neputincios să exprime armonia ei. În poeziile didactice descrie un peisaj, un drum şi, sub formă de dialog, redă suferinţele poporului. Prin elogiul adus muncii vede calea îmbunătăţirii situaţiei. Versurile patriotice ale lui M.A.Ersoy sunt scrise pe monumentul eroilor din Anafarta1: Ey bu topraklar için toprağa düşmüş asker, Gökten ecdat düşerek öpse apakalnını değer. Sana dar gelmeyecek mezarı kimler kazsın? Gömelim seni gel tarihe desem sığmazsın. În traducere: O, soldatule căzut pentru pământurile acestea, Meriţi ca strămoşii să coboare din cer şi să sărute fruntea ta curată. Cine poate să sape groapă potrivită pentru tine... N-ai încape chiar dacă te-am îngropa în istorie Din punct de vedere filozofic Mehmet Akif este un adept al islamului. Încearcă să propovăduiască preceptele Coranului, însă este dezamăgit. El simte că vocea i se pierde în pustiu.

Cu referire la confruntările din august 1915 (între care Anafartalar Savaşı) pentru controlul asupra peninsulei Gallipoli, în Campania din Dardanele (turcii îi spun „Bătălia de la Çanakkale/ Çanakkale Savaşı), desfăşurată pe mai multe fronturi. 143

Hűsran Haykır, kime lâkin? Hani sahipleri yurdun? Ellerdi yatanlar, sağa baktım, sola baktım, Feryadımı artık boğarak na’aşını tuttum. Bin parça edip, şiirime gömdüm de bıraktım. Seller gibi vâdiyi enînîm saracakken, Hiç çağlamadan gizli inen yaş gibi aktım. Yoktur elemimden şu sagir kubbede bir iz, İnler “Safahat”ımdaki hüsran bile sessiz. Dezamăgire Strigă, dar pe cine? Unde sunt stăpânii ţării? Cei decedaţi erau străini. M-am uitat la dreapta, la stângă Am înăbuşit strigătul meu şi am ţinut cadavrul tău. L-am făcut bucăţi şi l-am lăsat îngropat în poezia mea. Credeam că am să curg în vale ca apa la inundaţie. Fără nici un ropot, am curs ca o lacrimă ascunsă. Din tristeţea mea nu este o urma în bolta cerească. Geme în “Metamorfoze”le mele dezamăgirea. Majoritatea poeziilor sale Mehmet Akif le-a scris în sistemul metric aruz. În poeziile didactice a folosit atât sistemul aruz cât şi sistemul hece (silabic). Astăzi limba unora din poeziile lui poate fi înţeleasă fără utilizarea Dicţionarului explicativ, iar altele cer utilizarea. Unele poezii conţin multe persanisme şi arabisme. Însă în comparaţie cu poeţii din a două jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, limba lui este relativ purificată. Două catrene traduse de domnul Nevzat Yusuf: Epitaf (Pentru monumentul eroilor) Doarme sub bolta cerului scăldat în sânge, Bărbatul ce pentru acest pământ s-a jertfit. Nimeni de aceasta piatră nu se atinge. Când treci pe aici ia seama, eroii n-au murit. (Partea din trecut) Se spune că omul primeşte partea sa din trecut. Întâmplările de cinci mii de ani ce au dat oare? Şi se zice că istoria se repetă cu toată tăria, Dacă ar fi învăţat din trecutul său s-ar fi repetat oare? Versiunea în limba turcă: Emin Emel Stilizare şi note: Marius Chelaru 144

Emin Emel Millî Edebiyat Ceryanı 1911’de Osmanlı ordusu ile İtalyan ordusu arasında yapılan Trablus Garp harbiyle başlayan, 1912-13 yıllarında Balkan harpleriyle devam eden, ardından 1914-1918 yıllarında Birinci Dünya harbi gelen, o biter bitmez 19191922 yılları arasında Kurtuluş savaşından çeken Türk halkı, gayet ağır günler geçirmiş. Erkekler harplerde ölmüşler, ekonomi geride kalmış, tarlalar sürülememiş. 900 yıllık tarihi olan Türk edebiyatı fakat, gelişmeğe devam etmiş. Fecr-i Ati gibi bazı ceryanlara ait şair ve yazarlar, önceki sayfalarda gördüğümüz gibi, gerçekten uzaklaşmak isteyerek sembolist olmuşlar. Halk arasından gelen başka şair ve yazarlar halkın durumunu, harpleri kaleme alarak halk diliyle, halk edebiyatında yüzlerce seneden beri kullanılan hece vezniyle aksetmişler. Emek ve eğitimle ağır durumdan kurtulabileceklerini açıklayarak, yol göstermişler. Halk onların eserlerini anlamış ve sevmiş. “Taklit ve gayrimillî bir salon edebiyatından” nefret ettiklerini açıklamışlar, Servet-i Fünun ve Fecr-i Ati ceryanlarına karşı olduklarını bildirmişlerdir.Millî edebiyatın en ileri gelenleri: Mehmet Emin Yurdakul, Ziya Gökalp, Mehmet Akif, Őmer Seyfettin ve Mehmet Akif’tir.

Mehmet Emin Yurdakul (1869- 1944) Halk tarafından çok sevilen millî şair ve yazardır. Bir balıkçı ailesinde dünyaya gelmiştir. 1890’da Mekteb-i Hukuk’ u bitirmeden Erzurum, Trabzon, Sivas, Hicaz gibi yerlerde memurluk görevinde bulunmuştur. Büyük Millet Meclisi’ne mebus seçilmiştir. 1899 senesinde Türkçe Şiirler başlıklı kitabını bastırmıştır. Başlığından da anlaşıldığına göre Arapça ve Farsça’dan arınmış bir dille yazmıştır. Şairin amacı halktan bir insanın halka hitabı olmasıdır. Sadece 9 şiiri kapsar ve Türk milletine yazılan bir methiyedir. Bilindiği gibi, II. Abdülhamid döneminde Osmanlı İmparatorluğu’nda yaşayanların hepsine Osmanlı tabiri kullanılıyormuş. Türk milleti deyimi ise İmparatorluk’ta yaşayan milletler mozaiğinde kayboluyormuş. Böylelikle Mehmet Emin Türk milletini diğerlerinden seçmiştir. Olay dış gazete ve dergilerinde övgü ile karşılanmıştır. İsmail Gaspıralı’nın düşüncesi: “Bu şerefe Nef’i ve Nâbî nail olamadılar. Kırk -elli milyonluk ve otuz asırlık bu âleme, ilk önce bir kaşık oğul balını yediren siz oldunuz ki, size şeref, bize saadettir. Tekrar tebrik ediyoruz.” Osmanlı Şiirinin Tarihi’ni yazmış İngiliz edebiyat eleştiricisi Mr. Gibbs’in düşüncesi: “Siz geldiniz, ne Şark’a, ne de Garb’a bakarak kendi vatandaşlarınızın gönlünü okudunuz ve bunların hislerini kendi lisanları ile edîbâne bir tarzda arzettiniz.” Rus türkologu Minorski Türkçe Şiirler’i Rusça’ya çevirmiş ve ön sözünde düşüncelerini şöyle açıklamıştır: “Emin Bey’in temiz lisan kullanmak, Türkçe şiiri kendisine uygun olmayan aruz vezninden kurtarmak, halkı sevmek, samimî ve insaniyetperver mevzular 145

intihap etmek gibi kendine has ve unutulamayacak hizmetlerini hatırlayarak temenni ediyoruz ki, Türk edebiyatının bu sağlam ve taze şiir goncası tamamen açılsın ve şairin çalışmaları uzun zaman sürsün.” Şairin dili Servet-i Fünun dergisinde tartışmaya neden olmuştur. Muhafazakârlar tarafından günlük dilde, halkın konuştuğu, şimdiye kadar edebiyatta kullanılmayan kelimeler ve deyimler kullandığından rahatsız olmuşlardır. Hatta, Türk milletinin methedilmesi bile hoşlarına gitme-miştir. Fakat Mehmet Emin, dilin yabancı etkisinden temizlenmesi ta-raftarlarından desteklenmiştir. Şiirlerde daha çok kullanılan vezin-hecedir, fakat aruz da vardır.Türkçe Şiirler kitabı risale halinde, küçüktür, fakat değeri büyüktür. Temiz Türkçe ile ve halkı yükselterek de şiir yazılabileceğini kanıtlamıştır. Aruz vezninde kullanılmayan üç mısralık kıtalarla edebiyat hazinesinde şairin yerini tespit etmiştir: Bırak beni haykırayım! Susarsam sen matem et! Unutma ki, şairleri haykırmayan bir millet, Sevenleri toprak olmuş öksüz çocuk gibidir. (Bırak Beni Haykırayım) Harpler zamanında millî duyguları uyandıran şiirlerin bir kısmını Selânik’te çıkan Genç Kalemler dergisinde bastırmıştır. Harbin zorluklarını, cephe ardındakilerin gözyaşlarını, halkın fedakârlığını, kendi gözlemlerinden doğan şiirlerle dile getirmiştir. 20.yüzyılın başında yapılan harpleri aksettiren şiirlerini Zafer Yolunda kitabında toplamıştır. Ardı sıra harplerden ve büyük can kayıplarından sonra, 1923’te demokratik prensiplere dayanan Türkiye Cumhuriyeti kuruldu. İlk cumhur reisi Mustafa Kemal Atatürk’ün yönetmenliğiyle o zor şartlarda başlıca şu reformlar yapıldı: 1. 1925’te Halifelik’ten vaz geçildi. Tarikatlar ve tekkeler kapatıldı.Yeni takvime geçildi. Dinlenme günü cumadan pazara geçirildi; 2. 1928’de Lâtin alfabesine dayanan Yeni Alfabe kabul edildi; 3. 1931’de Türk Tarihi Tahkikat Cemiyeti, yeni adıyla Türk Tarih Kurumu kuruldu; 4. 1932’de Türk Dili Tahkikatı Cemiyeti, yeni adıyle Türk Dil Kurumu kuruldu. Türk halkı yüce yöneticisi Mustafa Kemal’e minnettardı ve bütün reformları kabul etti. Mehmet Emin harplerdeki kumandanı ve Cumhuriyet dönemindeki yenilikler için, halkın önderine kendi ve halkın saygısını Mustafa Kemal kitabıyle dile getirdi. Harpler biraz ara verdi, memleket kurtuldu, reformlar yapıldı, fakat harbin yaraları kolay kolay düzelmiyor. Erkeklerin çoğu harpte ölmüş, iş yeri yok, tarlaları sürecek öküzler öldürülmüş. Anadolu inliyor. Şair Anadolu şiiri ile bize o senelerin durumunu çiziyor: Bir ses duydum, dönüp baktım, bir kadın: Gözler dönük, kaşlar çatık, yüz dargın; Derileri çatlak, bağrı kapkara, 146

Sağ elinin nasırında bir yara. Başında bir eski-püskü peştemal, Koltuğunda bir yamalı boş çuval. - Ne o bacı? - Ot yiyoruz, n’olacak! - Tarlan yok mu? - Ne öküz var, ne toprak. Bugüne dek ırgat gibi didindim; Çifte gittim, ekin biçtim, geçindim. Bundan sonra - Kocan nerde? - Ben dulum. Kocam şehit. Bir ninem var, bir oğlum. Hayır hayır, bu nasibi almak için doğmadın. Onun için doğdun ki sen, kadınlığın hakkıyle Ocağının karşısında saadete eresin; Evlâdına sütün gibi pak duygular veresin. Sürücü şiirinde anasız-babasız kalan bir çocuğa merhametini görüyoruz: Ah, bu hallerini düşündükçe senin ben, Soğuk bir şey duyar gibi oluyorum içimden. Ateşleri beyaz küllü mangalımın başında Vücuduma kar yağıyor gibi bir şey olmada. Mehmet Emin didaktik şiirlerinde ağır vaziyetten çıkmanın çaresini çalışmakta olduğunu gösteriyor, çiftçiliği meth ediyor: Çiftçi olmak büyük şeydir, ekin yurdu şenletir; Saban aziz bir alettir, alın teri bir zevktir. Sen bu zevki bulamazsın başka yolda gidişten. Şairin nazım eserlerinde: Türkçe Şiirler (1899), Türk Sazı (1914), Ey Türk Uyan (1914), Tan Sesleri (1916), Zafer Yolunda (1918), İsyan ve Dua (1918), Aydın Kızları (1919), Mustafa Kemal (1928), Ankara (1939) konular: halk, insan sevgisi. Halkın durumunu tasvir ediyor ve canla başla yol göstermeğe çalışıyor. Bazı kimseler lirik şiirleri olmadığını eleştirmişlerdir. O da onlara Benim Şiirlerim’le cevap vermiştir: - Sen kalpsizsin, hani senin gençliğinin hayatı? - Aşklarım mı? Bir nefesle solabilen bu şeyler Bir yanardağ ateşiyle kömür gibi karardı, Şimdi ise yerlerinde bir sıtmalı yel eser. …………………………………………..

Zavallı ben, elimdeki şu üç telli saz ile 147

Milletimin felâketli hayatını söyleyim. Dertlilerin göz yaşını çevrem ile sileyim. Mehmet Emin’in birkaç da nesir kitabı vardır: Fazilet ve Asalet (1890), Türkün Hukuku (1919), Dante’ye (1928). Mehmet Emin’in, görüldüğü gibi halka hasredilen hayatı ve sanatı vardır. Halk da bunun için onu “millî şairimiz” diye sevmiştir ve sevmektedir. Mehmet Emin’den birkaç şiir: BIRAK BENİ HAYKIRAYIM Ben, en hakir bir insanı kardeş duyan bir ruhum; Bende esir yaratmayan bir Tanrı’ya iman var. Paçavralar altındaki yoksul beni yaralar. Mazlumların intikamın almak için doğmuşum. Volkan söner, lâkin benim alevlerim eksilmez. Bora geçer, lâkin benim köpüklerim kesilmez. Bırak beni haykırayım! Susarsam sen matem et! Unutma ki, şairleri haykırmayan bir millet, Sevenleri toprak olmuş öksüz çocuk gibidir. Zaman ona kan damlayan dişlerini gösterir, Bu zavallı sürü için, ne merhamet, ne hukuk. Yalnız bir sert bakışlı göz, yalnız ağır bir yumruk!... GŰZELLİK VE İYİLİK KARŞISINDA Parlak güneş ilk ışığın mai göğe seperken Yavaş yavaş ikimiz, Yüce dağlar başlarına çıkalım, Ormanlara, ovalara bakalım; Dinleyelim, söyleyelim, düşünelim, övelim. Kırda köylü genç kızlar, Etek etek çiçekleri tutarlar O dikenli yolumuza atarlar. ……………………………………………….

Gece kuşu viran yerler taşlarında öterken, Sessiz sezziz yalınız, Tütmez olmuş ocaklara varalım. Yetimleri, yoksulları soralım. Acıyalım, ağlayalım, okşayalım, sevelim. Gökyüzünden yıldızlar, Işıkların bize doğru saçarlar, O karanlık yolumuzu açarlar. Ey iyilik, ey dünyanın,insanlığın ümidi! 148

Seni herkes bir parçacık dinleseydi, görseydi… Ah, o vakit bu kaygılar kalkardı, Gözyaşları sevinç için akardı. Bahtı kara şiirim, Her yuvadan başka sesler duyardı, Kendisini en bahtiyar sayardı. Ey iyi ses nerdesin?

Mehmet Akif Ersoy (1873-1936) Şair, yazar, gazeteci, İstiklâl Marşı’nın müellifidir. İstanbul’da doğmuştur. Küçük yaştan Arapça ve Farsça, daha sonra da Fransızca öğrenmiştir. Yüksek öğrenimini Baytar Mekteb-i Âli‘sinde görmüş. Şiirlerini Sırat-ı Mustakim ve Sebil’ür Reşat dergilerinde bastırmıştır. I. Dünya Harbi’nden sonra Almanya’ya davet edilmiş ve oradan Berlin Hatıralarını yazmıştır. İstiklâl Savaşı başlayınca, memleketine dönmüş Kuvvai Milliye’yi desteklemiştir. Cumhuriyet’in temeli atılınca, Büyük Millet Meclisi’ne üye seçilmiştir. 1921’de İstiklâl Marşı’nı yazmıştır. Lâik bir cumhuriyet taraftarı olduğu halde, bazı reformlara karşı çıkmış ve Mısır’a gitmiştir. Orada Türk edebiyatı dersleri vermiştir. Őmrünün on senesini daha çok edebî eserler yazarak geçirmiştir. Hastalanmış ve İstanbul’a döndükten sonra vefat etmiştir.

Mehmet Akif’in Eserleri Nesir şeklinde yazıları Sırat-ı Mustakim, daha sonra Sebil-ür Reşad dergilerinde basılan dinî, edebî, sosyal konulu makalelerdir. Sanat ve din hakkında görüşlerini açıklamıştır. Őmer Doğrul bu nesirlerinden bazılarını Kur’an’dan Âyetler ve Nesirler başlığıyla bastırmıştır. Şiirlerini Safahat başlıklı yedi kitapta toplamıştır. Başlıkları şunlardır: I. Kitap, 2. Süleymaniye Kürsüsünde, 3. Hakkın Sesleri, 4. Fatih Kürsüsü’nde, 5. Hâtıralar, 6. Âsım, 7. Gölgeler Konu bakımından şiirleri ikiye ayrılırlar: lirik şiirler ve didaktik şiirler. Lirik şiirlerinde Arap ülkelerinden doğayı, iklimi tasvir eder ve insan, din üzerinde bazı düşüncelerini açıklar. Kutsal topraklara Hac yolculuğunu Necid Çollerinden Medine’ye şiirinde anlatır: O cehennem vadide bu cennet ne güzel! En büyük şiir tezadın mıdır, ey Hüsn-ü Ezel? Sana bir mısra-ı bercestedir etmiş ki sünüh Duyar amma, varamam yükselen âhengine ruh. Didaktik şiirlerinde bir manzara, bir yol tasvir eder ve konuşma şeklinde halkın acıklı durumunu gösterir. Kuvvetli hamasî şiirleri de vardır. Anafartalar’da kitap şeklinde olan Şehitler Âbidesi’nde aşağıdaki kıtası mermer üzerine yazılmıştır: 149

Ey bu topraklar için toprağa düşmüş asker, Gökten ecdat düşerek öpse apakalnını değer. Sana dar gelmeyecek mezarı kimler kazsın? Gömelim seni gel tarihe dem sığmazsın. Felsefe açısı bakımından şair İslâm dini taraftarıdır. Görüşlerini yaymak ister, fakat sesinin çölde gibi kaybolduğunu anlar ve hayâl kırıklığına uğrar. Bunu en iyi aşağıdaki şiirde görüyoruz:

Hűsran Haykır! Kime, lâkin? Hani sahipleri yurdun? Ellerdi yatanlar, sağa baktım, sola baktım; Feryadımı artık boğarak, na’şını tuttum. Bin parça edip şi’rime gömdüm de bıraktım. Seller gibi vâdiyi enînim saracakken, Hiç çağlamadan, gizli inen yaş gibi aktım. Yoktur elemimden şu sağır kubbede bir iz, İnler “Safahât” ımdaki hüsran bile sessiz. Mehmet Akif şiirlerinin çoğunu aruz vezniyle yazmıştır. Didaktik şiirlerinde hem aruz, hem hece veznini kullanmıştır. Bu gün eserlerinden bazılarını hiç sözlüğü açmadan anlayabiliriz. Bazılarında ise Arapça ve Farsça sözler çoktur, fakat on dokuzuncu asrın ikinci yarısı ve yirminci asrın ilk yarısında yazanların birçoğundan daha arı bir dille yazmıştır. Mehmet Akif’ten bazı seçmeler:

TERBİYE Bizim adam olabilmemiz için çocukları okutmaktan, icab-ı asra göre terbiye etmekten başka çare olmayacağını anlamayan ya hiç yoktur, ya pek azdır. Kendimiz ister okumuş, ister okumamış, ister iyi bir terbiye görmüş, ister görmemiş olalım, artık maziye karışmış sayılacağımız için, bugün düşüneceğimiz bir şeyimiz varsa, o da istikbaldir, evlâtlarımızdır.

ÂSIM O çocuklarla beraber, gece gündüz didinin . Giden üç yüz senelik ilmi tez elde edinin. …………………………………………..

Yarının ilmi nedir halbuki? Gayret müthiş: Maddenin kudret-i zürriyesi, uğraştığı iş. O yaman kudrete hâkim olabilsem diyerek, Sarfedip durmada birçok kafa, binlerce emek, Ona yükseldi mi artık değişir rûi zemin: 150

Çünkü bir damla kömürden edecektir temin, Őyle milyonla değil, nâmütenahi kudret, İbret al kendi özünden aman oğlum, gayret!

HŰRRİYET TAŞKINLIĞI Bir de İstanbul’a geldim ki bütün çarşı-pazar Na’radan çalkanıyor, öyle ya: hürriyet var!... Galeyan geldi mi, mantık savuşurmuş… Doğru: Vardı aklından o gün her kimi gördümse zoru, Kimse farkında değil, anlaşılan, yaptığının; Kafalar tütsülü hülya ile, gözler kızgın. Sanki zincirdekiler hep boşanıp zincirden, Yıkıvermiş de tımarhâneyi çıkmış birden! Zurnalar şehrin ahalisini takmış peşine; Yedisinden tutarak tâ dayanın yetmişine! Eli bayraklı alaylar yürüyor dört keçeli; En ağır başlısının bir zili eksik, belli! Őtüyor her taşın üstünde birer dilli düdük! Dinliyor kaplamış etrafını yüzlerce hödük! Kim ne söylerse, hemen el vurup alkışlanacak, - Yaşasın! - Kim yaşasın? - Őmrü olan. - Şak! Şak! Şak! Ne devâirde hükûmet, ne ehalide bir iş! Ne sanayi, ne maârif, ne alış var, ne veriş. Çamlıbel sanki şehir: Zâbıta yok, râbıta yok; Aksa kan sel gibi bir dindirecek vasıta yok. “Zevk-i hürriyeti onlar daha çok anlamalı” Diye mekteplilerin mektebi tekmil kapalı! İlmi tazyik ile ta’lim, o da bir istibdâd… Haydi öyleyse çocuklar, ebediyyen âzad! Nutka gelmiş ötedursun hocalar bir yandan… Sahneden sahneye koşmakta bütün şâkirdân. Kör çıban neşterin altında nasıl patlarsa, Hep ağızlar deşilip, kimde ne cevher varsa, Saçıyor ortaya, ister temiz, ister kirli; Kalmıyor kimseciğin içyüzü artık gizli. Dalkavuk devri değil, eski kasaid yerine, Udebâmız ana-avrat söğüyor birbirine. 151

Elisabeta Isanos Eusebiu Camilar et la culture orientale - Ière partie Eusebiu Camilar (1910-1965), est un écrivain roumain, poète, prosateur, dramaturge et traducteur. Son œuvre comprend beaucoup de pages sur l’Orient et sa culture ; il a réalisé les versions roumaines de quelques ouvrages persans, arabes, chinois et indiens. Mots-clefs: Eusebiu Camilar, Omar Khayyam, Saadi, Firdousi, « Les Mille et Une Nuits », Li Tai-Pe, Du-Fu, Su Tung-Po, Kalidasa

À propos de son nom de famille, Camilar (chamelier), l’écrivain racontait une légende dont il était, à mon avis, l’auteur : il y a longtemps, une petite troupe de chameliers, des restes d’une armée turque, s’était arrêtée dans son village, sur les terrasses étroites des maisons paysannes, et elle y est restée pour toujours. Pour tous ceux qui connaissent l’œuvre de ce créateur de visions légendaires, comme celles des romans Les Troupeaux ou La Débâcle de Soloboda, l’invention d’un conte relatif à son nom de famille semble tout à fait naturelle. Pourtant, une autre origine du nom est plus probable. En ancien roumain, il y avait un mot, « cămil », apparenté à celui qui désigne le chameau, et qui signifiait soit un repli de terre qui marquait la limite d’un champ, soit une corde, un câble confectionné, probablement, en poil de chameau.1 Certainement, il s’agit d’un sobriquet qui remplace le nom de famille, fait généralement constaté au village de jadis. L’ethnologue Simion Florea Marian décrit un jeu funéraire2, déroulé pendant la veillée du mort, et jeu d’enfants aussi, spécifique à la zone de Suceava. On peut remarquer qu’il y a une liaison logique entre le jeu et la légende du nom imaginée par l’écrivain, qui avait soupçonné l’existence d’un épisode réel (la halte des chameliers vaincus) à l’origine du jeu. Quelle que soit la provenance du nom, il est clair qu’à sa base il y a l’image insolite, exotique d’un chameau et de celui qui le conduit. Très tôt, l’impression d’avoir un nom rare (le nom « Camilar » n’existe que dans le village natal de l’écrivain, d’où il s’est très peu répandu dans le pays), dont l’origine et la signification restent mystérieuses, mais toujours liées à l’Orient, pourrait être l’une des sources de l’attraction qu’exerçait sur Eusebiu Camilar cette zone du monde. Eusebiu Camilar est né le 7 octobre 1910 à Udeşti, village du département de Suceava, de parents agriculteurs modestes. Sur la famille de son père, Ion de Vasile de Toma Camilar, on sait peu de choses. Natalia Motrici3, la mère, provenait d’une famille originaire du Maramureş. Toroïaga, la 152

montagne d’où ses ancêtres sont partis vers la Bucovine, délimitait autrefois les terres des nobles du lieu, des fils de voïvodes. Eusebiu Camilar raconte, dans le roman Les Troupeaux, l’épopée des bergers du Maramureş, qui vivaient en une sorte de tribus (obşti), « comme les pêcheurs de Jésus », « des gens qui avaient pour première condition de la vie la liberté », garantie par la loi écrite dans « Le livre des règles », porté à la manière biblique, dans un coffre couvert de toiles brodées, mis dans un char tiré par des bœufs et gardé par six hommes en habits de lin. Mais l’illusion de la liberté retrouvée à la suite de l’exode n’a pas duré, car peu de temps après, « les aigles impériales » apparaîtront au sud du village, marquant la nouvelle frontière de la Bucovine incorporée dans l’Empire Autrichien. Au long des années, le jeune homme qui aspirait à la poésie a découvert l’Orient dans les livres, et le mirage a reçu des contours et des noms. Dans son livre posthume Le Charme des Lointains, 1966, il y a deux textes consacrés aux poètes persans. Les Voyages du Cheik parle de Saadi, tout en évoquant les noms de Firdousi et de Khayyam. Dès sa jeunesse, des échos de la poésie de Khayyam peuvent être retrouvés dans les propres poèmes de Eusebiu Camilar, comme, par exemple, Écrit sur une table d’auberge (la revue « Însemnări ieşene », décembre 1937) ou Chanson en marge du sommeil (ibid.) Voici un fragment de ce dernier: « Entends-tu/ En nous les potiers chantent/ En pétrissant l’argile,/ Nos bouches seront fondues dans la chaleur du feu/ Qui brûlera demain les vases dans les fours,/ Demain l’artisan va cueillir l’or/ Au gué des rivières/ Pour l’offrir transformé en anneaux/ Aux filles aux yeux de violettes,/ Demain les biches de la forêt/ Vont paître la rose de ta bouche,/ Et les agneaux frêles vont paître/ La violette sauvage de tes yeux. » De même, dans la prose La Forêt brûlée (appartenant aux années 1950-51, selon Constantin Călin, mais publiée après la mort de l’auteur), on peut lire le tableau d’automne suivant : « Le bois s’est tout défeuillé et il est gris. Au pied des arbres, sous la mousse, sous les feuilles rouges, se cachent les semences des violettes et des chênes. Les fleurs sont mortes. Et puis? Ne penses-tu pas au printemps ? Ce n’est que toi qui prononces des mots tristes à propos de la mort. Pense qu’à une époque qui va venir, de ton jeune bras va pousser un rameau. » Eusebiu Camilar avait l’intention de traduire les quatrains d’Omar Khayyam, dont quelques-uns ont été publiés dans sa version par les revues Tribuna (n° 22, 31 mai 1958) et Ateneu (n° 6, juin 1965). Malheureusement, le temps ne lui a pas permis d’accomplir ce projet. Dans Les Voyages du Skeik, il présente le poète-astronome « dans la tour de veille de la cité de Merv, pour déchiffrer la nuit l’écriture mystérieuse du ciel et pour réfléchir à la vanité du monde, au vin, à l’amour, et surtout à la mort, qui joint généreusement 153

les crânes des mendiants aux mains et aux crânes des sultans ». On peut supposer que l’écrivain préparait des traductions plus amples des œuvres des poètes persans. Une preuve en ce sens: les fragments du Jardin des Roses insérés dans le portrait de Saadi Muslihiddin, « brûlé par le soleil du désert, voyageant sans cesse vers la lointaine Mecque, au son des clochettes et parmi les vagues de poussière qui couvrent la caravane. [...] De sous la main de ce pèlerin ardent paraîtra, comme des mains créatrices d’Allah, le livre du ‚Golestân’, le jardin de roses immortelles, pour transmettre la bénédiction et la sagesse aux générations futures. » L’écrivain raconte les péripéties du poète de Chiraz en Orient, sa captivité comme prisonnier des Croisés et son retour dans la ville natale où, selon le témoignage du voyageur africain Ibn Batutah, a vécu retiré dans un établissement religieux islamique islamique. Généralement, on peut trouver dans la bibliothèque d’Eusebiu Camilar les livres dont il s’est servi pour ses traductions, et c’est regrettable que le volume de Saadi d’après lequel il a réalisé les fragments inclus dans Les Voyages du Cheik ne s’y trouve pas; c’était, probablement, une édition complète, en français. Certains poèmes de Saadi sont seulement mentionnés, comme, par exemple, celui sur Alexandre le Grand, sur Nushirvan, et celui sur le «voleur et le mendiant ». « Une perle des perles », selon la définition d’Eusebiu Camilar, c’est le poème sur « la goutte d’eau et la mer », qu’il traduit en distiques. Le plus étendu des fragments traduits est celui qu’il a intitulé Jeunesse. La beauté de sa version ne saura être goûtée qu’en lisant ce poème en roumain, création originale du traducteur, variation sur le motif « ce qui a été une fois ne peut jamais revenir, donc il faut en profiter, car ce qui reste c’est le regret. » C’est, évidemment, un fragment en vers du chapitre VI (De l’affaiblissement et de la vieillesse) du Jardin des Roses, que l’on peut retrouver en deux versions françaises presque identiques (Gulistan ou Le Parterre de Roses par Sadi, traduit sur les meilleurs textes imprimés ou manuscrits... par Ch. Defrémery, Paris, Librairie du Firmin Didot Frères, Fils et Cie, 1858, et Gulistan ou Le Parterre de Fleurs du Cheikh Moslih-Eddin Sadi de Chiraz, traduit littéralement sur l’édition autographique du texte publiée en 1828... par N. Semelet, membre de la Société Asiatique de Paris... Paris, À l’Imprimerie Royale, 1834.) Voici le fragment de la première version : « Ne demande pas au vieillard la joie qui convient à un tout jeune homme; car l’eau une fois écoulée ne revient pas à la rivière. Lorsque le temps de la moisson est arrivé pour le grain, il ne se balance plus avec orgueil comme l’herbe nouvelle./Le temps de la jeunesse est sorti de ma main (m’a échappé). Hélas! Hélas! qu’est devenu ce temps cher à mon cœur ? La force de mes griffes de lion est partie; maintenant, comme l’once, je me 154

contente d’un morceau de fromage. Une vieille femme avait noirci ses cheveux, je lui dis : ‚O petite mère des anciens jours, suppose tes cheveux noircis artificiellement, ce dos recourbé ne sera pas redressé. » Le Chanteur paradisiaque est un portrait lyrique de Firdousi, dont Eusebiu Camilar parle avec chaleur, en concluant ainsi: « J’ai écrit cette histoire d’après des auteurs et des historiens de la littérature, connaisseurs avisé de la vie du Paradisiaque. S’il y a des aspects pas tout à fait à propos, nous nous en excusons, car nous avons voulu insister sur un seul aspect de sa vie, l’amour du village natal, et mettre en évidence la vérité suivante: l’envie nocive a le même âge que la poésie. » On ne peut pas savoir avec certitude quelles sources a-t-il consultées, en dehors du Livre de Feridoun et de Minoutchehr, Rois de Perse. Traduction de Jules Mohl, membre de l’Institut, d’après le Shah-Nameh. L’Édition d’Art, Paris, 1924. Le volume porte la signature d’Eusebiu Camilar et l’année de l’acquisition, 1937, période où il se trouvait à Jassy ; il est possible d’avoir consulté là-bas d’autres sources, à la Bibliothèque Universitaire qu’il fréquentait. On peut remarquer que l’intérêt pour Firdousi l’accompagne tout le long de la vie. Entre les deux écrivains que l’espace et le temps devraient séparer, il y a des rapprochements étonnants en ce qui concerne leurs biographies; le plus frappant c’est le lien affectueux qui les attache au village natal, le retour, à la manière d’Anthée, à sa terre et à ses gens, et l’effort, apparemment contraire, de s’en arracher pour acquérir la gloire. Eusebiu Camilar affirme : « Je suis né dans la vallée la plus belle du monde, entre Vorona et Suceava, entre Bosanci et la grande colline de Sarafineşti. » (Coeurs chauds). Pourquoi ce lieu mérite-t-il l’immortalité ? Ce n’est pas seulement pour ses beautés éternelles, les collines boisées, les vallons et les jardins, mais tout premièrement pour ses gens et pour leur parler expressif. La perte de ce lien signifiait, à vrai dire, l’épuisement de sa propre poésie . « Je suis parti avec les talents que les gens de ma vallée natale m’ont donnés. À une certaine époque, je les avais oubliés. Appauvri, leur don le plus précieux, le parler, avait perdu son éclat. Je me demandais souvent pourquoi mes phrases étaient fêlées, pourquoi se répétaient-elles d’une ligne à l’autre. Je suis revenu dans ma vallée natale, pour y chercher les traces des maîtres d’autrefois. » (ibid.) Le retour à la vallée natale coïncide avec les années 1950, période où il avait réalisé combien éphémère était alors la gloire littéraire, son roman Dans le brouillard (traduit en plusieurs langues, en français par Claude Sernet, Éditions du Pavillon, Paris, 1952) étant passé au crible par la critique littéraire du temps, plutôt une « police de la pensée ». Après une tentative (ratée) de s’adapter aux impératifs idéologiques, Eusebiu Camilar se consacrera surtout aux traductions et à la poésie, 155

n’ayant que des rapports superficiels avec l’actualité de son temps. Il désirait pourtant, tout comme Firdousi, que la gloire qui lui avait été conférée l’aide à améliorer l’existence de son village natal. En ses dernières années, il s’est procuré des traités de géologie et faisait des prospections aux alentours du village, en espérant découvrir un gisement, n’importe lequel, mais assez important pour attirer attention sur ce lieu. Le village, « l’ombilic du monde », était ennobli par des preuves de son existence millénaire: « Dans un petit village sur la rivière Suceava, juste sur l’ancienne frontière entre la Bucovine et la Moldavie (après l’annexion de la Bucovine à l’Empire Autrichien – n.n.), quelques paysans creusaient la terre pour construire une cave pour les provisions. Le petit village s’appelle Udeşti, à 16 kilomètres sud de la ville de Suceava. En creusant juste sur le bord d’un ruisseau, les hommes ont trouvé quelques débris d’un vase d’argile. Ensuite, au même niveau, un foyer, gardant encore la trace rouge des flammes de jadis. » (Des Poussières et des Monts, dans Le Charme des Lointains). L’écrivain a fait venir un archéologue et a attendu, « le souffle coupé », le verdict de celui-ci : le vase était d’une période située entre le IIIe et le Ve siècle de notre ère. « Qu’est-ce qu’il cherchait ici, mon ancêtre, Davus, Buerebista ou Ulcudius, dans le Nord brumeux, s’il avait passé avec les légions d’Aurélien, au-delà du Danube ? » demande l’écrivain. « Quand j’étais enfant, j’aimais grimper au sommet du pommier et chanter, surtout vers l’heure du coucher du soleil, lorsque derrière les ombres des forêts on distinguait au loin les ombres des montagnes. En me voyant descendu du pommier, ma mère comparait ma voix à une clochette. » (Le Livre des Sobriquets). « Chaque homme a dans sa vie au moins une audace. J’en ai eu trois. [...] La première est liée à la rivière de mon enfance, qui m’attirait comme par enchantement toutes les fois qu’elle descendait en crue des cités sombres des monts. Je me souviens d’être monté au sommet du pommier pour la voir par-dessus les toits du village et les champs. On entendait le bruit des rivages écroulés. On voyait toute la prairie inondée. Il y avait des tragédies jamais consignées. Qui se rappelle du tout petit village emporté par le torrent, une nuit ? [...] Qui se rappelle encore des vieux temps où notre rivière a apporté un nourrisson dans un berceau? Et du temps où le bétail de Lisaura a été emporté par les eaux ? [...] Au sommet du pommier, je regardais. La prairie état sous les eaux. Les torrents ressemblaient à des millions de buffles noirs en passant sous la lumière trouble du crépuscule. » (Cœurs chauds) Dans la biographie de Firdousi, Eusebiu Camilar découvre un attachement à la terre natale semblable au sien. C’est le point de départ du portrait qu’il trace, en lui prêtant les couleurs de ses propres souvenirs. « Il y avait en Asie, sur la terre de l’Iran, dans un petit village nommé Thuss, un homme 156

pauvre. Il avait, près de sa chaumière, un jardin. Dans la maison de cet homme a vu le jour Firdousi4, au temps du sultan Mahmoud. Dès son âge tendre, il avait montré un penchant pour la musique. Il aimait le chant des oiseaux d’un petit bois, près de la rivière, c’est là-bas que son père le trouvait à l’aube et au coucher du soleil. » (Le Chanteur paradisiaque) Une rivière aussi tumultueuse et imprévisible que la Suceava avait hanté l’enfance du poète persan, fils d’une famille de « Dihkhans », petits seigneurs de village, son père étant le propriétaire d’une terre au bord d’un canal qui apportait l’eau de la rivière Thuss. « Jusqu’à l’âge de huit ans, Firdousi avait travaillé la terre à côté de ses parents. Mais la rivière se précipitait, trois fois par l’an, détruisait les digues, inondait les jardins... » Par ces détails, la biographie de Firdousi et celle de l’écrivain roumain se rapprochent, jumelées. Il en résulte un « autoportrait à l’orientale », qui ne déforme pas, mais anime davantage le modèle: une symbiose poétique. Et l’histoire continue: un été, la rivière est venue plus tumultueuse que jamais, car il avait plu dans les montagnes quarante jours sans trêve. Du village submergé, il ne reste à la retraite des eaux qu’une étendue de vase grise. C’est à la suite de cette tragédie que Firdousi prend la décision de partir pour gagner l’argent nécessaire à la construction d’une digue en pierre. Premièrement, il s’engage à une bergerie, dans les montagnes, occasion d’apprendre des légendes et des histoires de la bouche des bergers, comme plus tard, parti encore plus loin du village, les entendra aux entretiens des voyageurs. L’épisode couvre une période similaire de la vie d’Eusebiu Camilar, jeune berger sur la colline qui veille son village natal5, épisode évoqué plusieurs fois : « Si mes petits-fils trouvent chez moi/ Des bouts de crayons et des plumes anciennes./ Qu’ils sachent que ce sont les débris de la machine/Avec laquelle j’ai voulu voler vers l’éternité!/ Alors, ils vont peut-être élever en ma mémoire/ Un monument sur la colline où je fus berger... ». La série des exemples pourrait continuer. Firdousi, sous la plume d’Eusebiu Camilar, quitte son village en désirant, tout comme celuici, acquérir la gloire littéraire. De même, son trésor est la langue des vieilles chansons, des légendes et des fables. La vie de Firdousi à la cour du sultan Mahmoud, au milieu des intrigues et de l’envie des confrères jaloux, a aussi des ressemblances avec celle de son évocateur. En racontant les pérégrinations de Firdousi poursuivi par la colère du sultan, Eusebiu Camilar peint une scène qu’il aurait pu vivre lui-même (et qu’il avait peutêtre vécue) : « Une autre fois, dans une foire, il a touché des chars venus de son pays. Les moyeux des roues étaient couverts de boue séchée. Il en a détaché quelques morceaux et les a caressés, comme s’il avait caressé les chemins et les collines de son enfance. Il a baisé l’argile comme s’il avait baisé la terrasse de sa maison natale. Lorsque les convois des chars se 157

mettaient en route vers son pays, Firdousi marchait derrière eux, les voyait s’éloignant, s’amoindrissant, hommes et bêtes, engloutis par les brumes du lointain. » (Le Chanteur paradisiaque) On peut bien supposer qu’Eusebiu Camilar avait l’intention de traduire le Shâh-Nameh, car dans le texte qui évoque Firdousi, il a inséré un pasage de l’œuvre du poète persan, tout comme les vers célèbres adressés au sultan Mahmoud6. Cet épisode du Shâh-Nameh parle de la douleur de Féridoun à la mort de son fils Iredj. Intitulé La Mort d’Iredj, le fragment a été publié dans la revue Tribuna (no 15, 12 avril 1958). La source en est Le Livre de Féridoun et de Minoutchehr traduit par Jules Mohl. Les ïambes, assemblés en distiques, conviennent au dramatisme de la situation, et on doit remarquer que notre écrivain a utilisé la même structure pour ses poèmes des années mûres. La tension atteint son comble vers la fin du fragment: de la gloire et de l’éclat du pauvre souverain ne reste que l’herbe qui pousse impétueusement, symbole du caractère invincible de la vie. Dans l’édition mentionnée, le fragment se trouve à la page 108, dans le chapitre Féridoun reçoit la nouvelle de la mort d’Iredj. Malgré le manque d’une preuve écrite en ce sens, on peut penser que la lecture du Shâh-Nameh a déterminé Eusebiu Camilar à commencer le travail à ses Contes Héroïques. Des auteurs roumains qui l’ont précédé, aucun n’a eu l’idée de joindre en un seul livre les existences historiques et les légendes des voïvodes. Décrits premièrement par la plume des chroniqueurs, les héros sont devenus des personnages de nouvelles, de romans ou de pièces de théâtre. De Costache Negruzzi à Mihail Sadoveanu et à d’autres plus récents, les écrivains ont transformé la matière offerte par l’histoire en la poétisant ou en y ajoutant des situations tendues, nécessaires au drame, comme à la nouvelle et au roman. Eusebiu Camilar est le premier (et jusqu’aujourd’hui le seul, en dépit de quelques imitations) qui ait rassemblé les voïvodes roumains en un livre unique, sorte de chronique moderne, tout en ayant les qualités d’un poème en prose. La tension qui entretient le dramatisme du récit est celle d’entre les héros et leur temps, les autres s’estompent en arrière-plan. Les Contes héroïques apportent à notre littérature un élément qui lui manquait, en offrant aux jeunes le livre des grands moments de notre histoire ancienne, exact sans être un simple exposé, mais un poème en prose capable d’inspirer l’amour de la patrie. Notes 1

Tome I, IIe partie C. De la vie du peuple roumain. Choix et études XVI. L’agriculture chez les Roumains. Avec un supplément sur l’arpentage de la terre et un Glossaire, par

158

Tudor Pamfile. La séance du 28 mai 1912. Buc. Librăriile SOCEC&Comp., Sfetea et Librăria Naţională, 1913, dans la IIe partie, Le Champ. 2 Le Chameau, dans Simion Florea Marian, L’Enterrement chez les Roumains. Editura « Grai şi suflet – Cultura Naţională », Bucarest, 1995. « On lie dos à dos deux garçons, on les couvre d’une touloupe mise à l’envers, on met une cruche au bout d’un bâton qu’un des garçons tient à la main, c’est comme ça que l’on forme le chameau. Un troisième garçon se coiffe comme un Turc, prend un bâton en guise de sabre et monte à cheval sur les deux autres; il entre ainsi dans la maison où est le mort, en se donnant pour un étranger venu de la Turquie, sans un sou, il dit qu’il veut vendre son chameau. Un garçon de la maison fait le marchand, une bourse pleine d’éclats de verre, de petites pierres ou de clous à la main, et demande combien coûte le chameau. Après les marchandages, le «Turc» déclare qu’il préfère « tuer » le chameau que le donner pour rien; finalement, le « Turc » est chassé de la maison. 3 Dans la collection de diplômes de Ioan Mihaly de Apşa (Histoire du comitat du Maramureş, Tome I), il n’y a pas de nom proche de ceux de la liste officielle des réfugiés de Maramureş, recensés plus tard par les autorités autrichiennes, ni des noms patronymiques mentionnés par Eusebiu Camilar dans le roman Les Troupeaux. Sûrement, des altérations phonétiques, des changements de noms causés par les événements en ont effacé les traces en cédant la place à la fantésie. Cependant, dans une des notes qui accompagnent le diplôme de septembre 1439, émis par Albert, roi hongrois, depuis son camp, avant l’attaque contre l’armée de Mourad, on mentionne, parmi les nobles de Uglea, un Motra, nom qui rappelle, étimologiquement, Motrici, le maître-berger du roman Les Troupeaux, ancêtre de Eusebiu Camilar. 4 Eusebiu Camilar emploie la forme française du nom. 5 V. Eusebiu Camilar, Préface de La Vallée Blanche drame en quatre actes en vers, Bucarest, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1957, pages 5-10. 6 Dans la préface de Jules Mohl, les vers de la mosquée sont : « La cour fortunée de Mahmoud, roi de Zaboulistan, est comme la mer. Quelle mer ! on n’en voit pas le rivage. Quand j’y plongeais sans y trouver de perles, c’était la faute de mon étoile et non pas celle de la mer. » Le fragment du satyre dont Eusebiu Camilar s’est inspiré est : « Si le roi avait été un homme digne de renom, il aurait honoré le savoir; et, ayant entendu mes discours de toute espèce sur les manières des rois et sur les usages des anciens, il aurait accueilli autrement mes désirs. » Firdousi le retrouvera plus tard, sous une forme simplifiée, sur les lèvres d’un enfant : « Si le père du roi avait été un roi, son fils aurait mis sur ma tête une couronne d’or. »

Bibliographie: Œuvres: Appel aux épreuves, poèmes. Bucarest, Editura Noastră, 1937 ; Nocturnes, poèmes, Bucarest, 1937 ; Cordun, roman. Bucarest, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1942 ; La Débâcle de Soloboda, roman. Iassy, Editura Cetatea Moldovei, 1943 ; Avizuha, prose. Bucarest, Cartea românească, 1945 ; Les Feux, drame en 4 actes (en collaboration avec Magda Isanos), Bucarest, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1945 ; Les Troupeaux, roman, Bucarest, Editura de Stat, 1946 ; La Vallée des Haïdouks, roman, Bucarest, Editura de Stat, 1948 ; Dans le brouillard, roman, Bucarest, Editura de Stat, 1949 1er vol., 1950 2ème vol. ; Les Jeunes Vergers, prose. Bucarest, E.S.P.L.A., 1954 ; L’Oiseau de feu, prose. Bucarest, Editura Consiliului 159

Central al Sindicatelor, 1954 ; Par le Haut-Pays, prose, Bucarest, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1954 ; L’Empire du Soleil, notes de voyage, Bucarest, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955 ; La Porte des Orages, contes, Bucarest, Editura militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., 1955 ; Le Chêne de Borzeşti, conte, Bucarest, Editura Tineretului, 1955 ; Coeurs chauds, contes, Bucarest, Editura Tineretului, 1956 ; Le Livre des Sobriquets, contes, Bucarest, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957 ; Les Livres du Sagittaire, contes. Bucarest, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957; Le Dernier Apôtre, conte. Bucarest, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957; La Vallée Blanche, drame en quatre actes en vers. Bucarest, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957 ; La Fée aux yeux bleus. Quelques souvenirs, conte, Bucarest, Frontul Democraţiei Populare, 1957 ; Nuits à Udeşti, contes, Bucarest, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960 ; Contes héroïques, Bucarest, Editura Tineretului, 1960 ; La Terre de l’Aurochs, croquis et contes, Bucarest, Editura Militară, 1962 ; Poésies, Bucarest, Editura pentru literatură, 1964 ; Vrancea, conte, Bucarest, Editura Tineretului, 1964 ; Le Charme des Lointains, contes, Bucarest, Editura Tineretului, 1966 ; Le Village oublié, roman, Bucarest, Cartea românească, 1974 ; Le Cavalier aveugle, poésies, Bucarest, Editura Minerva, 1975.

Traductions: Gogol, N. V., Le Journal d’un fou. Editura « Cartea rusă », 1945 (Le Nez, La Perspective Nevski, Le Journal d’un fou, Le Manteau) ; Pouchkine, A. S., La Fille du capitaine. Bucarest, «Cartea rusă», 1949 ; Les Nuits de Shéhérezade, racontées par Eusebiu Camilar. Bucarest, Editura de Stat, 1947 ; Mille et Une Nuits, contes arabes racontés par Eusebiu Camilar. Tome Ier, Bucarest, Editura Tineretului, 1956, Tome IIe - 1959, Tome IIIe – 1961 ; Tolstoï, Alexeï, Contes russes. Bucarest, « Cartea rusă », 1947 ; Gorki, Maxime, Foma Gordeev. Bucarest, Editura de Stat, 1949 ; Pouchkine, A. S., Récits de Belkine. Editura « Cartea rusă » şi Editura de stat pentru literatură şi artă, 1954 ; As-Ma, fata ecoului, mot-à-mot traduit du chinois par Tchou Tzou-Di. Traduction libre de Eusebiu Camilar. Bucarest, Editura Tineretului, 1955 ; Aristophane, Théâtre (La Paix, Les Oiseaux, Les Grenouilles, Les Nuages. Traduction De H. Mihăescu et Eusebiu Camilar. Bucarest, E.S.P.L.A., 1956 ; De la poésie chinoise classique. Versions de Eusebiu Camilar. Bucarest, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1956 ; Ovide, Les Tristes. Versions, avant-propos et notes de Eusebiu Camilar. Bucarest, Editura Tineretului, 1957 ; Eschyle, Les Perses, Les sept contre Thèbes, tragédies. Bucarest, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1960; Li-Tai-Pe, en roumain par Eusebiu Camilar. Bucarest, Editura Tineretului, 1961, la collection « Les plus beaux poèmes » ; Kalidasa, Sakuntala, drame sanskrit en sept actes avec une invocation, trois prologues et un entracte. Bucarest, Editura pentru literatură universală, 1964 ; Ovide, Épîtres de l’exil. Bucarest, Editura pentru literatură, 1966. Elisabeta Isanos remercie chaleureusement Monsieur Pedro Vianna de ses suggestions et commentaires concernant la version française du texte. 160

Marius Chelaru Vorbe de veşnic îndrăgostit Există poate sute de „cupluri ale iubirii” în Orient, între care Yusuf şi Zuleykha (lb. turcă – Zelîha), Kusrev şi Shavin (turcă: Husrev şi Şîrîn) ş.a., dar şi Leyla şi Mecnun. De regulă, în acest tip de poeme a căror temă este iubirea, eroii au de înfruntat un şir parcă fără sfârşit de obstacole, multe convenţionale (conflicte descrise cu emoţie, iubita este dată altuia ş.a.), întreţesute de momente de petrecere, linişte, calm. La fel se petrec lucrurile şi în Leyla şi Mecnun, versiunea lui Fuzûlî, pe care autorul o construieşte după toate regulile, cu măiestrie. Porneşte povestea de la ceea ce europenii ar numi „dragoste platonică”, iar arabii „dragoste virgină”, pentru că eroii nu se căsătoresc şi nu fac dragoste niciodată, şi ajunge să creeze un tablou extraordinar al vieţii cotidiene în epocă, pigmentat cu elemente de misticism, mit ş.a., crezând în puterea cuvântului (scriind chiar că „poate reînvia chiar morţii” folosindu-l).

„Fuzûlî, nu-mi cere cuvinte potrivite – elogii sau ponegriri, Sunt îndrăgostit, de veşnic îndrăgostit e vorba-mi.” „Niciodată n-aş vrea ca bucuria vinului departe de mine să fie; O! Sub pământ când voi fi, pulbere de vin să fie cenuşa mea!” Fuzûlî

Cuvinte cheie: Fuzûlî, literatura turcă, divanî, gazel, mesnevî De-a lungul timpului au apărut în limba română mai multe cărţi din/ despre poezia turcă, volume de autor/ antologii care au făcut posibilă întâlnirea cititorului român cu poeţi ai acestui spaţiu, de la Nazim Hikmet, de exemplu, la Fuzûlî, tradus recent cu un volum de gazeluri1 şi un altul cu Leyla şi Mecnun2. Aceste două cărţi ne-au prilejuit întâlnirea cu opera unuia dintre cei mai mari poeţi lirici ai literaturii divanî3 ai Azerbaigeanului, dar şi ai 1

Fuzûlî, Gezeller/ Gazeluri, ediţie bilingvă turcă-română, selecţie, prefaţă: Nezvat Yusuf Sarigöl, traducere, note: Nermin Yusuf, Selma Yusuf, cuvânt înainte: Eldar Hasanov, Ambasador al Republicii Azerbaigean în România, Bucureşti, 2005. 2 Fuzûlî, Leyla şi Mecnun/ Leyla ve Mecnun, ediţie bilingvă română-turcă, selecţie, studiu introductiv, traducere, note: Nezvat Yusuf Sarigöl, Nermin Yusuf, Selma Yusuf, cuvânt înainte Tural Rzayev, Editura Kriterion, Bucureşti, Cluj,2007, 516 p. 3 Divanî – culegere/ antologie poetică, structurată din punct de vedere tematic sau cronologic; în imperiul otoman sub numele generic de poezie de divan se încadra poezia de curte, în perioada târzie caracterizată, dincolo de segmentele de reală frumuseţe, şi prin schematism, preţiozitate, manierism. Opera poeţilor divanî relevă, în timp şi spaţiu, şi diferenţe. În Turcia, în prejma evenimentelor în centrul 161

lumii turce, poate cel mai celebru pentru această parte a lumii, după părerea unor specialişti, Muhammed, fiul lui Süleyman, mai cunoscut după pseudonimul său, Fuzûlî (Gură slobodă). Fuzûlî şi contemporanul său, Baki1, sunt consideraţi de majoritatea specialiştilor cei mai mari poeţii de limbă turcă, persană, chiar arabă, cel puţin pentru epoca lor. Deşi de peste 500 de ani versurile lui Fuzûlî, scrise în azeră, persană, arabă, sunt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul sau Tabriz, Cairo, Belgrad ş.a., cu toate că poetul scrie (în introducere la Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă) că s-a născut la Karbala2, în Irak (unele scrieri indică alte locuri: Bagdad3, Hille4). Nu se cunoaşte precis data naşterii. Este aproximată în jurul anului 1494. Aparţinea, probabil, unui puternic trib oğuz, Bayat, aşezat în zona Irakului pe timpul marilor Seldjiukizi. A dus o viaţă plină de privaţiuni (trăia dintr-o mică sumă pe care o primea pentru îngrijirea mormântului Imamului ‘Alī5 din Najaf), simţindu-se mai mereu marginalizat (deşi scrie: „diadema bucuriei îmi este îndestulătoare”). Se presupune că a murit de ciumă la 60 de ani, după scrierile lui Ahdî, un contemporan al lui. A fost înmormântat alături de şeicul Abdülmümin Dede, într-un templu al congregaţiei sufite Bektâşî6, din Karbala. Fuzûlî a scris şi într-un dialect anatolian de răsărit, ramură a limbii oğuze, încă vorbită în Anatolia de Răsărit fapt care a ajutat, în opinia cărora stă Atatürk au fost şi importante schimbări/ răsturnări în sensul modernizării nu doar în ideologie, ci şi în artă, marcate de curente precum Tanzimat/ Înnoire (a întrunit poeţi din mai multe generaţii, în timp), care cereau, dintru început, şi revitalizarea poeziei turce, schimbarea vocabularului, înlocuirea vechilor forme provenite din lumea persano-arabă cu altele locale, vocabular turc etc.. 1 Istanbul, 1526-1600, supranumit „sultanul poeţilor”; a creat o veritabilă ruptură în stilul divanî, aşa cum era în epocă. 2 Loc indicat şi de Riyâzî, în Riyâzü ’ş-şu’arâ, 1609. 3 Din scrierile lui: Latîfî (Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1546), Adhî (Gülşen-i Şuarâ, 1563), Aşik Çelebi (Meşâ’irü’şu’arâ, 1566). 4 După Kinalizâde Hasan Çelebi, Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1586. 5 ‘Alī (‘Alī bin ‘Abī-Ţalib), al patrulea şi ultimul calif raşidun, văr/ ginere al Profetului, căsătorit cu fiica acestuia, Fātima; calif între 656-661 e.n., în urma asasinării lui Othman. Acuzat fiind de regicid, neştiind să se apere, s-a ajuns la dezbinarea celor care ţineau de şiia – partizanii lui ‘Alī – de sunna (tradiţia stabilită de doctorii Islamului, după cuvintele şi faptele Profetului în secolele VIII-X). 6 Ordin mistic Bektâşîlik, controversat în unele perioade ale istoriei otomane; congregaţie cristalizată, probabil, către sfârşitul sec. al XIV-lea, dar comportând schimbări importante la începutul sec. al XVI-lea. Numele: de la Hâci Bektâş, m. la sf. secolului XIII sau începutul sec. al XIV-lea. 162

profesorului Nezvat Yusuf Sarigöl1 la răspândirea poemelor lui, cântate la saz (instrument muzical de percuţie specific oriental) de rapsozii vremii. Opera lui, cum se cunoaşte astăzi, cuprinde: Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă (în care abordează forme poetice ca: gazeluri, kaside/ ode, müstezat2, terkib-i bend3, terci-i bend4, müseddes5, muhammes6, tahmis7, murabba8, kit’a9, rubaiate10), Farsça Divan/ Divanul în persană, Arapça Divan/ Divanul în arabă, Leylâ vü Mecnun/ Leyla şi Mecnun – povestea de dragoste dintre Leyla şi Mecnun – cea mai amplă/ cunoscută creaţie a lui, Beng ü Bâde/ Drog şi vin – poem de tinereţe, din 444 de distihuri, închinat Şahului Ismail; drogul: sultanul Bayazid al II-lea, vinul: şahul Ismail; Heft Câm/ Şapte ulcele – cunoscut şi cu numele Sâkî-nâme; mesnevî în persană; poem mistic din 327 de distihuri; Hadîs-i erba’in/ Patruzeci de tradiţii şi pilde – traducerea scrierii lui Molla Cami cu acelaşi titlu; 40 de pilde/ tradiţii ale lui Muhammad sunt redate în catrene/ kit’a, Hadîkatü’s-Süedâ/ Grădina măreţiilor – naraţiune în proză a evenimentelor de la Karbala, dar relatează şi despre fapte din viaţa celor consideraţi profeţi de islam (Adam, Noe, Abraham, Iacob, Moise, Zaharia dar şi, evident, Muhammad); având ca punct de plecare Razvatu’ş-şühedâ/ Grădina eroilor, a iranianului Hüsein Vâiz, este considerată o operă religioasă importantă; Rind ü Zâhid/ Rind şi Zahid – alegorie în proză, dialog între tată (Zahid: reprezintă ipocrizia, prefăcătoria) şi fiu (Rind: sinceritatea), Hüsn ü Aşk/ Frumuseţe şi dragoste – cunoscut şi cu numele de Sihhat ü Maraz/ Sănătate şi boală; pamflet în proză despre călătoria sufletului în ţara trupului, Türkçe Mektuplar/ Epistole în limba turcă – 5 epistole către personalităţi ale vremii, printre care Bayazid, fiul lui Soliman Magnificul. Volumul Gazeluri cuprinde poeme de acest tip, selectate din ul în limba turcă, şi fragmente (gazeluri) din Leyla şi Mecnun11. 1

Personalitatea şi opera lui Fuzûlî, p. XIV. Specie de gazel; în scopul clarificării, versul lung e completat cu unul scurt. 3 Poem lung din mai multe strofe, alcătuite din distihuri (persană: bayt), rimă asemănătoare cu a gazelului. 4 Formal seamănă cu terkib-i bend; uzual are 10-12 distihuri, legate tematic. 5 Compusă din strofe de 6 versuri, cu rimă specifică. 6 Are strofe din 5 versuri, cu rimă specifică. 7 Din strofe de 5 versuri; rimă specifică. 8 Strofe din 4 versuri, rimă specifică. 9 Specie de catren, cu rimă specifică. 10 Rubayat/ pl.: rubaiuri: specie de catren, cu rimă specifică. 11 Fuzûlî ve Türkçe Divani’ndan Seçmeler, prof. dr. Hazibe Mazioğlu, Kültur ve Turzim Bakanliği Yainlari: 675, Ankara; şi Fuzûlî Leylâ ve Mecnun Hayirlayan: Muhammet Nur Doğan YKY, Istanbul, 2000. 163

Specialiştii (e şi opinia prof. Nezvat Yusuf Sarigöl) apreciază că, în linii mari, din Divanul în limba turcă, gazelurile sunt piesele cele mai frumoase. Opinia cea mai larg răspândită este că, la început, gazelul era parte dintr-un poem întins (parte de gazel: bâbül gazel). O variantă despre originea gazelului spune că s-a desprins din qasida persană1 – partea numită tashbib a ajuns poem autonom, cu numele de gazel. Odată cu Enverî (m. 1167), în opinia prof. Nezvat Yusuf Sarigöl, gazelul devine specie lirică independentă (p. XVI). Se spune că primul poet arab care a scris o poezie de dragoste pentru iubita sa a fost Imru’l Quais (m. 530). Gazelul are reguli care ţin de numărul de distihuri/ persană sher (în general 5, 7 sau 9 – Fuzûlî preferă 7), unele cu roluri bine definite; primul: matla: locul naşterii gazelului, al doilea: hüsn-i matla: frumuseţea acestei zămisliri, ultimul, makta/ persană: maqta: locul în care se termină; aici poate apărea numele/ pseudonimul/ persană: takhallus-ul poetului/ shayar (numele cu care este cunoscut autorul în lumea scrisului; ex: Ghalib: takhallos-ul lui Mîrza Asadullakhan/ Asadullah Beg Khan). În gazelul persan, dar şi arab, turc, maqta/ makta este, de regulă, într-un ton mai personal – poetul îşi exprimă aici gândurile, convingerea religioasă/ filosofică sau roagă să fie crezut, să-i fie înţelese sentimentele. Destul de des regula maqta nu a fost respectată. Unii specialişti sunt de părere că a fost mai curând un atribut al perioadelor de început, poate pentru a da greutatea numelui unui poem, poate pentru alte motive. În gazel, deşi există continuitatea tematică, fiecare distih trebuie să exprime o idee de sine stătătoare, să redea maximul de sentimente/ emoţii. Temele preferate sunt mai ales iubirea (bucuriile şi suferinţele ei), femeia (unul din înţelesurile gazelului în limba arabă: „a vorbi cu o femeie”), frumuseţea morală/ fizică a iubitei, dorul, vinul/ băutura, plăcerile băuturii, primăvara, semnificaţiile ei, destinul, lumea asta şi cea de apoi, misticism ş.a.. Sunt diverse moduri de a scrie gazel. De pildă, în zona India/ Pakistan, unii poeţi urdu au scris pe o singură temă, dezvoltată pe tot cuprinsul poemului (ex.: Iqbal), dar erau excepţii. Gazelul tradiţional este cel mai des întâlnit, chiar către zilele noastre. Cu toate acestea şi la clasicii genului întâlnim gazeluri în care e urmărită o temă, un număr de versuri fiind legate de continuitatea ideatico-tematică; acest grup tematic de versuri

Despre poezia persană – în Poezia nr. 27, 2004: Orient, occident, muzică, poezie şi suflet, nr. 15, 2001: Om înseamnă poezie; texte semnate împreună cu Gholamali Mohammadifard: De la khalifii raşidun la poezia lui Omar Khayyam, Cronica, oct. 2001; Istorie şi poezie sau în Ţara lui Omar Khayyam, în Poezia, nr. 17, 2001 ş.a. 164

sunt numite qita. În general poetul aborda qita când nu îi ajungea un vers să exprime o idee. În diferite perioade şi pentru gazel putem vorbi de expresii/ simboluri/ metafore consacrate/ clişeu. Poeţii din perioada divanî, de pildă, descriind însuşirile iubitei folosesc o serie de astfel de simboluri/ figuri de stil pentru păr, sprâncene, ochi, gură, buze ş.a., îmbinate după anumite „reguli”: dacă iubita e asemuită cu un chiparos, atunci chipul va fi aidoma unei grădini de trandafiri, zâmbetul unei flori (zambila); chipul comparat cu o comoară, părul – şarpele care o păzeşte ş.a. Toate acestea pot fi întâlnite şi la Fuzûlî. Iată cum descrie iubita, ale cărei plete de mosc „umbrit-au luna”: „O, chip de înger! Pe oricine mereu uimeşti; / Domnul ştie, în neîntruparea-ţi, un înger eşti.” Sprâncenele arcuite sunt „ţinta săgeţilor genelor”, ochii de narcisă, trupul ei de chiparos în umbra-i l-a cuprins şi „Rubin precum buzele-ţi, perlă precum vorba-ţi nu ştiu;/ Giuvaere-s multe, dar buze rubinii ce perle risipesc, nu ştiu”. Şi toate suferinţele pe care pe care le provocă iubirea (caracteristică poeziei lui e tristeţea fie din pricina iubitei, fie a despărţirii de ea), după Fuzûlî, nu sunt în zadar: „Slavă Domnului, vrerea-mi împlini soarta; fără de nădejde/ Sămi pară rău de iubire şi iubit nicicând nu m-a lăsat.” Sau „Iubito, de suferinţă să legi iubirea-mi,/ Nicicând nu despărţi suferinţa de iubirea-mi.” Deşi, pentru poet, dragostea este scopul vieţii omului, al fericirii lui, vorbeşte şi despre diverse aspecte ale vieţii din vremea sa, despre religie/ lege şi oamenii chemaţi s-o apere (cadiu, predicator, vizir, şah), critică unde simte nevoia, despre amărăciunea provocată de nedreptăţile vieţii, dar nu pe tonul unui mizantrop, veşnic nemulţumit de tot şi de toate, ci al celui care înţelege că aşa îi e destinul şi asta nu înseamnă să se înjosească în faţa nimănui. Cântă plăcerile oferite de vin, dar crede că nu acesta e scopul vieţii, ci trebuie să existe un ideal. Este o poezie de o frumseţe aparte, dar şi un tablou al lumii în care a trăit poetul. Leyla şi Mecnun, în versiunea lui Fuzûlî (cea mai amplă/ cunoscută creaţie a lui: 3096 de distihuri), este în fapt o mesnevî – formă de poezie orientală apărută în limba arabă, ajunsă şi în limba turcă. A fost adoptată de mulţi poeţi între secolele XI – XIX) pe filiera persană, limbă în care are reprezentanţi de marcă, ca Jalaluddin Rumi1, care, după R.A. 1

Nume întreg: Muhammad (persană: Mohammad) bin Baha’uddin Muhammad Valad, s-a născut în localitatea Balkh, în Imperiul Persan, regiunea Khorasan (azi în Afghanistan), la sud de Samarkand, în 1207. Rumi: pentru persani, arabi, turci însemna bizantin / grec, Cel din Rum; Rum - Bizanţ. Supranumele vine de la faptul că a locuit în Bilad ar-rum, Ţara grecilor bizantini, cum era numită arabi, înainte de vremea Imperiului Otoman, zona Anatoliei Bizantine unde se afla statul Konya. 165

Nicholson, este „cel mai mare poet mistic al Islamului”, Ferdoussi/ Firdowsi, cu Şah Name/ Cartea Şahilor ori Attar1, cu Asrār-Nāma/ EsrārNāme/ Cartea tainelor ori Cartea privighetorilor, Nizami, Saadi, Mollâ Camî, considerat cela mai important poet din Iran în secolul al XV-lea ş.a.. Mesnevî (persană – mesnevi, transcris şi masnavi/ mathnawi; „cuplete rimate care au un conţinut spiritual adânc, profund”), gen cultivat şi în limba turcă în perioada Divanî, este alcătuit din distihuri (fără restricţie de număr – pot fi şi câteva mii) ale căror versuri rimează între ele, după schema aa, bb, cc etc.. În general sunt compuse din secvenţe bine definite: introducere (începută cu un besmele, în arabă basmala/ bi-smillah2, urmată de tevhîd, versuri despre unicitatea divinităţii, na’t – preamărire a profetului Muhammad; apoi a sultanului/ padişahului, vizirului ş.a.), conţinutul propriu-zis, finalul (în general mesnevî au final fericit, dar nu totdeauna e aşa, un exemplu fiind Leyla şi Mecnun). Primul mesnevî în turcă, Kutadgu Bilig/ Înţelepciunea Gloriei Regale3 a fost scris de Yusuf Has Hacib4, probabil în 1069 sau 1070 pentru un prinţ din Kashgar, numit Tavghach Bughra Khan. Leyla şi Mecnun este o frumoasă poveste de dragoste, foarte populară în Orient, comparată de unii cu Romeo şi Julieta, a lui Shakespeare. A circulat, spuneam, în mediile de limbă arabă (Majnun Layla sau Qays şi Layla), persană (cea mai renumită versiune e a lui Nezāmi-ye Ganjavī/ Nizami5), turcă (Leylâ vü Mecnun/ Layla şi Mecnun). Se spune că ar avea la bază întâmplări din viaţa unui tânăr, pe nume Qays

Supranumit şi Mevlana (arabă: Mawla-na): stăpînul, maestrul, dascălul nostru, Mawlâ-yê Rum, Maestrul din Anatolia bizantină. 1 Abū Hamīd bin Abū Bakr Ibrāhīm, mai cunoscut ca Farīd ud-Dīn ori ‘Attār/ Farmacistul; în turcă: Ferüduddîn Attar. 2 În numele lui Dumnezeu. Folosită în locul frazei bismi-llāhi ar-rahmāni arrahīmi; în turcă: Bismillâh-a-Rahman-a-Rahim, „În numele lui Allah, Cel Milos şi Milostiv”); aşa începe fiecare sura din Coran. 3 Kutadgu Bilig, Qutadğu Bilig/ Înţelepciunea care aduce fericirea sau Înţelepciunea care duce la glorie regală şi noroc, cunoscută cu numele scurt: Înţelepciunea Gloriei Regale. 4 Yusuf Balasaghuni, Yusuf “Khass Khajib”; nume întreg: Yūsuf Khāss Hājib Balasağuni; de loc din Balasagun (Balassagun sau Karabalsagun; chineză Bālàshāgǔn); oraş din Kyrgyzstan, pe malurile Râului Chui; fostă capitală a hanatului Kara-Kitailor din secolul 10 până a fost ocupat de mongoli, în 1218, primind numele Gobalik (Oraşul Frumos). 5 Numele întreg: Nizām ad-Dīn Abū Muhammad Ilyās ibn-Yusūf ibn-Zakī ibnMu'ayyid. 166

ibn al-Mullawah1, din timpul dinastiei Umayyade2, prin secolul al VII-lea. Chiar în acea epocă au existat în lumea arabă cel puţin două versiuni ale poveştii. De pildă, o variantă spune că acest Qays ibn al-Mullawah ibn Muzahim era un poet beduin din tribul arab Bani Aamir. S-a îndrăgostit de Layla bint Mahdi ibn Sa’d, cunoscută ca Layla al-Aamiriya, din acelaşi trib. Apoi au început suferinţele. În literatura turcă (Türk edebiyatı sau Türk yazını) sunt, de pildă, peste treizeci de opere care abordează povestea dintre Leyla şi Mecnun, cea mai veche fiind, scrie profesorul Nevzat Yusuf Sarigöl, a lui Edirneli Şahidi. O versiune foarte populară este cea a lui Fuzûlî, Dâstân-ı Leylî vü Mecnûn, scrisă în dialectul azer al limbii turce. Există poate sute de „cupluri ale iubirii” în mesnevî orientale, printre care Yusuf şi Zuleykha (lb. turcă – Zelîha), Kusrev şi Shavin (turcă: Husrev şi Şîrîn) ş.a., dar şi Leyla şi Mecnun. De regulă, în acest tip de poeme a căror temă este iubirea, eroii au de înfruntat un şir parcă fără sfârşit de obstacole, multe convenţionale (conflicte descrise cu emoţie, iubita este dată altuia ş.a.), întreţesute de momente de petrecere, linişte, calm. La fel se petrec lucrurile şi în Leyla şi Mecnun, versiunea lui Fuzûlî, pe care autorul o construieşte după toate regulile, cu măiestrie. Fuzûlî porneşte povestea de la ceea ce europenii ar numi „dragoste platonică”, iar arabii „dragoste virgină”3, pentru că eroii nu se căsătoresc şi nu fac dragoste niciodată, şi ajunge să creeze un tablou extraordinar al vieţii cotidiene în epocă, pigmentat cu elemente de misticism, mit ş.a., crezând în puterea cuvântului (scriind chiar că „poate reînvia chiar morţii” folosindul). După R.A. Nicholson4, toate aceste mesnevi sunt, de fapt, un fel de a exprima dorinţa unirii sufletului cu divinul, divinitatea. În varianta lui Fuzûlî, cei doi eroi sunt colegi la şcoală, se îndrăgostesc, părinţii fetei află şi o retrag iar Mecnun, pentru că nu mai poate să o vadă, atinge pragul nebuniei. Tatăl lui Mecnun o cere pe fată de 1

După Agah Sırrı Levend ar fi vorba despre „Umra ul Kays”, poet dintr-un trib arab (Levend, A.S., Arap, Fars ve Turk Edebiyatlarinda Leyla ve Mecnun Hikayesi. Ankara, Türk Tarih Kurumu Publication, 1959). 2 După ce s-a terminat domnia califilor räşedini (primii 4 califi) a început epoca primei dinastii arabe: a Omayyezilor (Ummayada) (661-750), fondată de Moawiya/ Mu’āwiya (Moavie – lb. farsi). 3 Sunt mai multe poveşti de acest tip în literatura orientală: Qays şi Lubna (povestea lui Qays ibn Dharih, m. în anul 688, şi a Lubnei), Antara şi Abla ş.a. 4 „All the love romances and allegories of Sufi poetry – the tales of Layla and Majnun, Yusuf and Zuleyha, Salaman and Absal, the Moth and the Candle, the Nightingale and the Rose – are shadow pictures of the soul’s passionate longing to be reunited with God” - Nicholson, Reynold A. 1963. Mystics of Islam. London: Routledge and Kegan Paul, 1963, p. 116-117. 167

soţie pentru băiatul său, este refuzat, iar Mecnun pleacă îndurerat în pustie, se împrieteneşte cu un războinic şi porneşte război împotriva clanului Leylei. Acasă, Leyla tânjea după Mecnun, dar este dată altui bărbat. După un şir de suferinţe cei doi iubiţi mor, în final. Aşadar, prin aceste două volume, într-o plăcută versiune în limba română, avem posibilitatea nu doar să facem o călătorie spirituală în Turcia unor vremuri de demult, ci şi să pătrundem cu inima într-o frumoasă poveste romantică care a străbătut secolele răspândind şi azi parfumul iubirii. Parcă versurile aduc, din negura vremii, mai aproape de noi zgomotele paloşelor din lumea lui Mecnun şi a Laylei, dar şi scârţâitul condeiului lui Fuzûlî, unul dintre cei mai renumiţi poeţi ai Orientului.

MARIUS CHELARU Words of an eternal lover There are perhaps hundreds of „lovers” in Middle Eastern literature, among them being Yusuf şi Zuleykha (Turkish – Zelîha), Kusrev and Shavin (Turkish – Husrev and Şîrîn) etc, including Leyla and Mecnun. Typically, in love poems, the heroes have to endure what seems an endless sequence of obstacles, more or less conventional (intense confrontations, the girl has been promised to somebody else and so on), mixed in with moments of happiness, peace, calm. This is also the case for the story of Leyla and Mecnun, in the skillfully told version of Fuzûlî. It starts with what Europeans would call a „platonic love”, while the Arabs would call it a „virgin love” – the main characters do not get married, nor do they make love – and it ends by creating a vivid image of the mundane life in those times, spiced with elements of myth and mysticism, emboldened by the power of the written word (which, when properly used, „can even revive the dead”).

Keywords: Fuzûlî, divanî, gazel, mesnevî „Fuzûlî, don’t ask for the right words – praises or denigrations, I am in love, my words are those of an eternal lover.” „I would never want to be far from the joy of wine; Oh! When I will be underground, let the dirt be made of wine!” Fuzûlî

Over time there have been published in Romanian many books of and about Turkish poetry which have made it possible for the Romanian reader to discover authors in this space, like Nazim Hikmet or Fuzûlî, for 168

example, the latter being present with a volume of „gazels” 1 along with the Leyla şi Mecnun2 work. These two books offer a window in the lyrical work of Muhammed, son of Süleyman, better known after his pseudonym, Fuzûlî (The Talkative One), a writer representative of the divanî literature3 from Azerbaijan but well known in the Turkish world as well. As a matter of fact, Fuzûlî and his contemporary, Baki4, are considered, at least for their period, the greatest poets of Turkish, Farsi (Persian) and even Arabic languages. For over 500 years Fuzûlî’s poems, written in Azeri, Farsi and Arabic, have been heard over a large territory, from Taşkent to Bagdad, to Baku and Cairo or Belgrade and so on, with the author saying (in the introduction to Türkçe Divan) that he was born in Karbala5, în Iraq (although other writings suggest different places: Bagdad6, Hille7). The date of birth is not known but approximated to be around 1494. He perhaps belonged to a powerful oğuz tribe, Bayat, born somewhere in Iraq during the time of the great Seldjiukizi. He lived a very modest life (living on a small stipend received for taking care of the resting place of Imam ‘Alī8 in

Fuzûlî, Gezeller/ Gazels, bilingual edition (selections) Turkish/ Romanian, preface: Nezvat Yusuf Sarigöl, translation, notes: Nermin Yusuf, Selma Yusuf, foreword: Dr. Eldar Hasanov, Ambassador of the Republic of Azerbaijan in Romania, Ed. Kriterion, Bucharest (2005). 2 Fuzûlî, Leyla and Mecnun/ Leyla ve Mecnun, bilingual edition (selections) Turkish/ Romanian, translation, preface, study: Nezvat Yusuf Sarigöl, Nermin Yusuf, Selma Yusuf, foreword: Tural Rzayev, Ed. Kriterion, Bucharest (2007). 3 Divanî – collection of poems characterized by a common theme or a common time; during the reign of the Ottoman Empire the genre was also including the royal/official poetry, which toward the late period was characterized, beyond true beauty, by schematism, preciousness and mannerism. During the period in which Atatürk put his imprint on the Turkish destiny, major changes occured also in art, including poetry, as reflected by movements such as Tanzimat/Renewal, which were standing for a rebirth of Turkish poetry, changes in the vocabulary, replacement of old, Arabic or Persian forms, etc. 4 (1526-1600, Istanbul) named the "Sultan of the Poets"; he also created a new current in Divanî style. 5 A place also indicated by Riyâzî, in Riyâzü ’ş-şu’arâ (1609). 6 Among his writings: Latîfî (Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1546), Adhî (Gülşen-i Şuarâ, 1563), Aşik Çelebi (Meşâ’irü’şu’arâ, 1566). 7 after Kinalizâde Hasan Çelebi, Tezkiretü ’ş-şu’arâ (1586). 8 ‘Alī (‘Alī bin ‘Abī-Ţalib), the fourth Caliph Raşidun, cousin and son (through marriage to Fatima) of the Prophet; Caliph during 656-661 AD, after the murder of Othman. Accused of murder and not knowing how to defend himself, his reign 169

Najaf), with a sense of being marginalized (although he does write that „the wreath of joy is enough for me”). It is supposed he died of plague at 60 years of age, according to the writings of Ahdî, a contemporary. He was buried near Sheik Abdülmümin Dede, in a Sunni temple of the Bektâşî1, from Karbala. Fuzûlî wrote in a Oğuz dialect, common in Eastern Turkey, which helped, according to Professor Nezvat Yusuf Sarigöl2, to the spreading of his poems, recited along with music played on saz (a common Oriental percussion instrument) by the bards of the time. His work, as we know it today, comprises of: Türkçe Divan (in which he uses various poetry styles: gazels, kaside/odes, müstezat3, terkib-i bend4, terci-i bend5, müseddes6, muhammes7, tahmis8, murabba9, kit’a10, rubaiate11); Farsça Divan; Arapça Divan; Leylâ vü Mecnun – the largest and most known work; Beng ü Bâde ( Drugs and Wine) – youth work, dedicated to Sheik Ismail; the drugs are the Sultan Bayazid al II-lea, the wine is the Shah Ismail; Heft Câm (Seven Amphoras); Hadîs-i erba’in (Forty traditions and teachings) – translation of Molla Cami’s work with the same name; Hadîkatü’s-Süedâ (The Garden of the Wonders) – prose about life in Karbala, along with accounts from the lives of the main prophets of Islam (Adam, Noe, Abraham, Iacob, Moise, Zaharia and, of course, Muhammad); Rind ü Zâhi; Hüsn ü Aşk (Beauty and Love); Türkçe Mektuplar (Turkish Letters) – five letters addressed to the personalities of the time, including Bayazid, the son of Suleiman the Magnificent. It is generally considered that Türkçe Divan is his best work. The anthology ultimately led to the split between Shi'a –proponents of ‘Alī– and Sunni (traditional Islam, based on the words and actions of the Prophet in VIII-X centuries). 1 Mystic order of Bektâşîlik, controversial at times during the reign of the Ottoman Empire; established in the 14th century, with significant changes in the 16th century. Named after Hâci Bektâş, who lived at the end of the 13th, begining of the 14th centuries. 2 The Personality and the Work of Fuzûlî, p. 14. 3 A type of gazel; for more clarity,the longer line is complemented by a shorter line. 4 Poem composed of many verses, each made of couplets (Persian: bayt), and similar rhyme as in gazel. 5 Resembles terkib-i bend; usually it has 10-12 couplets, connected thematically. 6 Composed of verses with 6 lines, with specific rhyme. 7 Composed of verses with 5 lines, with specific rhyme. 8 Composed of verses with 5 lines, with specific rhyme. 9 Composed of verses with 4 lines, with specific rhyme. 10 A side species of quatrain, with specific rhyme. 11 Rubayat, another type of quatrain, with specific rhyme. 170

Gazels contains poems mostly from that work along with fragments from din Leyla şi Mecnun1. The history of the gazel is rich and interesting. Considered by some to originate from the Persian qasida2 it became an independent form by the 12th century. It is composed of a certain number of couplets (5, 7 or 9 – Fuzûlî prefers 7), each one with well defined purpose. Although the whole poem has a continuous theme, each couplet should express a unique idea. Common themes are love (along with the suffering it can bring), the woman („gazel” in Arabic can also mean „talking with a woman”), moral and physical beauty of the lover, passion, drinking, the afterlife, mysticism and so on. There are of course many ways to write a gazel, and there are a variety of metaphors, clichés and symbolisms which have been evolving in time. These elements are present in Fuzûlî’s work. Here is, for example, how he is describing his lover, whose silky hair strands „shaded the moonlight”: „Oh, face of an angel! You mesmerize everyone; / God knows, above all, you are an angel.” Her eyebrows are the „target of her eyelashes”, her eyes are like daffodils, her body like a cypress is engulfing him in her shadow, while „Rubies are your lips, pearls they speak;/ Many precious stones there are, none like pearl-yielding rubies that I know”. And all the suffering brought upon him by love (a characteristic motif in his poetry), according to Fuzûlî, is not in vain: „Thanks to God, my fate is fulfilled by my wishes/ To suffer for love and for my beloved.” Although, for the poet, love is the purpose in life, various aspects of life will also come into play. Religion, law, and the people behind these (prophets, shahs, wise men) are all summoned in the body of his work. The poet will also critique and bemoan the unfairness of life, albeit in a proud manner, as a man who understands and accepts his destiny. The writing is beautiful and the portrait of the world in which the poet is living is vividly sketched. Leyla and Mecnun, in Fuzûlî's version, is the author’s largest work at 3096 couplets, and is in fact a mesnevî – an Arabic poetic form which made its way to the Turkish literary landscape. It has been adapted by 1

Fuzûlî ve Türkçe Divani’ndan Seçmeler, Prof. Dr. Hazibe Mazioğlu, Kültur ve Turzim Bakanliği Yainlari: 675, Ankara; and Fuzûlî Leylâ ve Mecnun Hayirlayan: Muhammet Nur Doğan YKY, Istanbul (2000). 2 About Persian poetry – in Poezia Nr. 27 (2004): Orient, occident, muzică, poezie şi suflet, Nr. 15 (2001): Om înseamnă poezie; articles signed alongside Gholamali Mohammadifard: De la khalifii raşidun la poezia lui Omar Khayyam, Cronica, Oct. (2001); Istorie şi poezie sau în Ţara lui Omar Khayyam, in Poezia, Nr. 17 (2001). 171

many well-known writers such as Jalaluddin Rumi1 - perhaps "the most important mystic poet of Islam", according to R.A. Nicholson; Ferdoussi; Attar2 and so on. Mesnevî is also composed of couplets (without a restriction to size - it can contain thousands of couplets) and they rhyme on the aa, bb, cc etc. scheme. If, in general mesnevî have a positive and hopeful ending, Leyla and Mecnun is an exception. Leyla and Mecnun is a beautiful love story, very popular in the Middle East, compared with Shakespeare's Romeo and Juliet by some. The story was present in the Arabian world (Majnun and Layla or Qays and Layla), Persian world (the most well-known version being Nezāmi-ye Ganjavī/ Nizami3), and Turkish territories (Leylâ vü Mecnun/ Layla and Mecnun). There are perhaps hundreds of „lovers” in Middle Eastern literature, among them being Yusuf şi Zuleykha (Turkish – Zelîha), Kusrev and Shavin (Turkish – Husrev and Şîrîn) etc., including Leyla and Mecnun. Typically, in love poems, the heroes have to endure what seems an endless sequence of more or less conventional obstacles, (intense confrontations, the girl has been promised to somebody else and so on), mixed in with moments of happiness, peace and calm. This is also the case for the story of Leyla şi Mecnun, in the skillfully told version of Fuzûlî. It starts with what Europeans would call a „platonic love”, while the Arabs would call it a „virgin love” 4 – the main characters do not get married, nor do they make love – and it ends by creating a vivid image of the mundane life in those times, spiced with elements of myth and mysticism, emboldened by the power of the written word (which, when properly used, „can even revive the dead”). According to R.A. Nicholson5, all these mesnevî are, in fact, ways to express the desire to reunite with the divinity. 1

Full name: Muhammad bin Baha’uddin Muhammad Valad, born in town of Balkh, within the Persian Empire, Khorasan region (today Afghanistan), to the South of Samarkand, in 1207. "Rumi" for Persians, Arabs and Turks means The One from Rum: The one from the Byzantine Empire. The nickname is due to "Bilad ar-rum", the country of the Byzantine Greeks, as named by the Arabs prior to the Ottoman Empire. 2 Abū Hamīd bin Abū Bakr Ibrāhīm, more known as Farīd ud-Dīn ori ‘Attār/ The Farmacist; in Turkish: Ferüduddîn Attar. 3 Full name: Nizām ad-Dīn Abū Muhammad Ilyās ibn-Yusūf ibn-Zakī ibn-Mu'ayyid. 4 There are many stories of this type in the literature of the Orient: Qays şi Lubna (the story of Qays ibn Dharih, who died in 688, and of Lubnei), Antara and Abla and so on. 5 „All the love romances and allegories of Sufi poetry – the tales of Layla and Majnun, Yusuf and Zuleyha, Salaman and Absal, the Moth and the Candle, the Nightingale and the Rose – are shadow pictures of the soul’s passionate longing to 172

It is said that the story is based on a real situation, that of a young man Qays ibn al-Mullawah1, from the time of Umayyade2 dynasty, seventh century. Even from those times there have been two main versions of this story in the Arabian world. One of the versions talks about Qays ibn alMullawah ibn Muzahim, a bedouin poet of the Arabian tribe of Bani Aamir. He fell in love with Layla bint Mahdi ibn Sa’d, also known as Layla al-Aamiriya, from the same tribe. And then the suffering began. In Turkish literature there are over thirty piece of work dealing with the story of Leyla and Mecnun, the oldest one being that of Edirneli Şahidi, according to Prof. Nevzat Yusuf Sarigöl. A very popular version is Fuzûlî's version, Dâstân-ı Leylî vü Mecnûn, writen in the Azer dialect of the Turkish language. In Fuzûlî's story, the two heroes are classmates, fall in love, the girl’s parents find out and pull her out of school, and Mecnun almost loses his mind because he cannot see her anymore. His father asks the hand of Leyla for his son, but he is refused. Out of desperation and hurt Mecnun is leaving into the far stretches; he befriends a warrior and starts a war against Leyla's family. Meanwhile, although Leyla is still in love with Mecnun, she is given in marriage to a different man. After a succession of sufferings, in the end, the two lovers die. We therefore have here the possibility of not only taking a spiritual trip in the Turkey of long-past times, but also to discover a beautiful romantic story which has survived centuries while still spreading the fragrance of love. The poem brings to our ears, through the dark silence of old age, the sounds of the swords and fighting from the era of Mecnun and Layla, along with the scratching sounds of the quill belonging to Fuzûlî, one of the most renowned poets of the Orient. Translation: Cătălin Florea English proof reading: David G. Lanoue

be reunited with God” - Nicholson, Reynold A. 1963. Mystics of Islam. London: Routledge and Kegan Paul, 1963, p. 116-117. 1 According to Agah Sırrı Levend it refers to Umra ul Kays, an Arabic poet (Levend, A.S., Arap, Fars ve Turk Edebiyatlarinda Leyla ve Mecnun Hikayesi. Ankara, Türk Tarih Kurumu Publication, 1959). 2 After the reign of Räşedini Kaliphs (the first four Kaliphs) the first Arabian diansty: Omayyez's (Ummayada) (661-750), started by Moawiya/ Mu’āwiya (Moavie – in Farsi). 173

Reportaj/ Reportage Marius Chelaru Erzincan, august 2012 Erzincan. Un oraş la care ne uitam îngroziţi la televizor, în 1992, cum arăta distrus de cel mai recent cutremur de amplitudine devastatoare. De-a lungul secolelor Erzincan (se pronunţă Erzingean), despre care unii spun că ar fi existat de pe vremea hitiţilor, întâlnit în vechile surse bizantine cu numele de Celtzene, iar apoi, în cele romane, Acilisene, pe care Mengujek Ghazi1 l-a incorporat în 1071, după bătălia de la Mazinkert, regiunii (beilikului) anatoliene Mengüçoğulları, din componenţa statului selgiucid condus de Sulëiman Kutalmış, a fost distrus şi a renăscut de mai multe ori, fie după lupte cumplite (ca aceea din 1234, dintre selgiucizii lui Gıyaseddin Keyhüsrev2 al IIlea şi mongoli) sau cutremure devastatoare, cum a fost cel din preajma anului 1254, descris de misionarul flamand William de Rubruck (cca. 1220 – cca. 1293), care ar fi ucis peste 10.000 de oameni, ori, mai aproape de noi, cel din decembrie 1939, cu peste 30.000 de victime. Apoi au venit inundaţiile… În vara acestui an am ajuns la Erzincan, împreună cu doamna Güner Akmolla, unde ne-a fost „ghid” domnul Halil Ibrahim Özdemir, fondatorul jurnalului „Doğu”. Am văzut un oraş cu totul nou. Liniştit, modern, dar… Este una dintre apăsările oamenilor de 1

Despre care nu se ştiu foarte multe, doar se presupune că ar fi fost unul dintre generalii lui Alp Arslan. 2 Ghiyath al-Din Kaykhusraw II (în arabă/ persană Ghīyāth al-Dīn Kaykhusraw bin Kayqubād); a fost sultanul Sultanatului de Rûm/ Rum Selçuklu Devleti între 1237 - 1246. 174

aici. Bună parte din trecutul lor, adăpostit între pereţii vechilor case, este de acum doar istorie. Sigur, istoria respiră în jur şi aproape, la tot pasul, dar mai totul în oraş este nou. Cartiere noi, cu blocuri de cel mult patru etaje, dar mai ales de trei). Primarul oraşului, domnul Yüksel Çakir, mi-a spus că au fost în lucru şi o serie de proiecte la care au participat specialişti din Europa, vorbindu-ne şi despre alte visuri ale sale şi ale oamenilor locului. Despre trecutul şi prezentul regiunii am vorbit, între altele, şi cu guvernatorul regiunii (vali1), domnul Selman Yenigün, la sediul său oficial, la Erzincan Valiliği. Ca de altfel şi cu rectorul universităţii din Erzincan (relativ nouă, fondată în 2006, dar pe bazele altor unităţi de învăţământ superior), domnul İlyas Çapoğlu. Sau cu cei din familia lui Halil Ibrahim Özdemir, la Üzümlu (Cimni), ori cu domnul Arif Sağir, născut în 1919, dintr-un tată tătar, rămas în Erzincan după retragerea trupelor ruse. Un eveniment de notat a fost prezentarea cărţii domnului Halil Ibrahim Özdemir, tradusă în română de Güner Akmolla cu titlul „Dincolo de ceaţă” şi prefaţată de subsemnatul. Dar tuturor le-am prezentat şi revistele noastre, de la Iaşi – „Convorbiri literare”, „Poezia”, apoi Bucureşti – „Carmina Balcanica”, Paris – „Doina”, „Emel” – Constanţa şi, evident, din nou la Iaşi – Kadō, al cărui număr de faţă este dedicat Turciei, cu centrul de greutate pe regiunea Erzincan. Un oraş frumos, cu oameni liniştiţi (pe care i-am văzut în plin postul Ramazanului), şi o regiune în care urmele trecutului se văd la tot pasul, fie în monumente de o frumuseţe deosebită, fie în vestigii ale unor lumi apuse. Toate acestea într-un peisaj de o frumuseţe aparte, străbătut în vechime şi de vechiul Drum al Mătăsii (în turcă Ipek Yolu), pe care au trecut poate şi paşii lui Marco Polo, pe unele porţiuni măcar, între Kemalyie (în vechime Eğin), Kemah, Erzincan şi Erzurum, apoi spre Persia şi mai departe.

Erzincan, August 2012 Erzincan. In 1992 this city was destroyed by the latest earthquake of devastating force, horrifying us in Romania while we watched on TV the news 1

Vali (din arabă - wāli) - titlu administrativ folosit din timpul imperiilor arab şi otoman. Este echivalentul titlului de guvernator, care conduce o regiune/ diviziune administrativă de primă mărime, numită vilâyet sau, în zonele de limbă arabă, wilayah. 175

about what was happening there. During the centuries Erzincan (it is pronounced Erzingean), about which some people say that it existed even since the Hitites’ time – identified in the old Byzantine documents with the name Celtzene and then, in the Roman ones, with the name Acilisene – in 1071 after the battle from Mazinkert, was annexed by Mengujek Ghazi1 to the Anatolian region Mengüçoğulları that was part of the Seleucid state ruled by Sulëiman Kutalmış. It was destroyed and it revived for several times either after terrible fights (like the one in 1234 between the Seleucid of Gıyaseddin Keyhüsrev2 the 2nd and the Mongols) or after devastating earthquakes, like the one around 1254, depicted by the Flemish missionary William de Rubruck (aprox. 1220 – aprox. 1293), that is supposed to have killed over 10.000 people – and after a more recent earthquake, the one in December 1939, with over 30.000 victims. Then the floods occured… This summer I visited Erzincan together with Mrs. Güner Akmolla and our ”guide”, Mr. Halil Ibrahim Özdemir, the founder of the „Doğu” newspaper. I saw a totally new city. Quiet, modern but...this is one of the inhabitants’ griefs. A great part of their past that abided between the walls of the old houses is mere history now. Quite naturally, one can meet history whereever he or she goes, but almost everthing in the city is new. New districts, new blocks of flats with four but especially three storeys at the most. The mayor of the city, Mr. Yüksel Çakir, told me that there were in preparation several projects in which European specialists participated. He also told me about his dreams and about the natives’ dreams.Among many others, I talked with the governor of the region (vali3), Mr. Selman Yenigün about its present and future in his official headquarters at Erzincan Valiliği. Furthermore, I had another discussion with the rector of the university in Erzincan (quite recently founded in 2006, but building on the foundations of other, older colleges), Mr. İlyas Çapoğlu, and with the members of Halil Ibrahim Özdemir’s family, in Üzümlu (Cimni), or with Mr.Arif Sağir, born in 1919, from a Tartar father, who settled in Erzincan after the retreat of the Russian troups.

Of whom there are very few details; he is thought to have been one of Alp Arslan’s generals. 2 Ghiyath al-Din Kaykhusraw II (in Arabic/Persian „Ghīyāth al-Dīn Kaykhusraw bin Kayqubād”); he was the sultan of the Rûm Sultanate/ Rum Selçuklu Devleti between 1237 - 1246. 3 Vali (from Arabic - wāli) –administrative title used during the Arab and Ottoman empires. It is the equivalent of the title of a governor who that rules an administrative region or district of high rank, called „vilâyet” or „wilayah” in Arabic countries. 176

An important event was the presentation of Mr. Halil Ibrahim Özdemir’s book, translated into Romanian by Güner Akmolla with the title ”Beyond the Fog” with a foreword written by the undersigned. But I presented our magazines to all of them – „Literary Conversations” and „Poetry” from Iasi, „Carmina Balcanica”- Bucharest, Paris – „Doina”, „Emel” – Constanţa and, obviously, Kadō, published in Iasi, whose current number is dedicated to Turkey with a focus on the region of Erzincan. A nice city with quiet people (that I saw at the height of the Ramadan fast), and a region full of omnipresent historical buildings, be they monuments of a particular beauty, or vestiges of the ancient world. All this in an amazingly beautiful landscape, also traversed in ancient times by the the old Silk Road (in Turkish „Ipek Yolu”), on which maybe Marco Polo stepped, at least between Kemalyie („Eğin” in antiquity, also known as Kemah, Erzincan and Erzurum), then towards Persia and farther on. English version: Daniela Andronache English Language Supervisor: David Lanoue

177

Book Reviews Oraşul şi oamenii Pe un format mare, fotografiile selectate de Halil Ibrahim Özdemir, la început din arhive, apoi din propria colecţie, efectuate chiar de el, conturează ca pe o simeză istoria celor „trei oraşe” Erzincan. Prima secţiune arată oraşul înainte de cutremurul devastator din 1939, a doua după cutremur. A treia parte conţine imagini care arată oraşul înainte de sinistrul din 1992. Dacă fotografiile vechi (cu „parfumul” lor aparte) m-au interesat pentru a înţelege nu doar momentul 1939, ci şi cum s-a construit oraşul, viaţa regiunii înainte de acest an, pe cele din 1992 le-am privit dintr-o altă perspectivă. Remarcasem practic lipsa clădirilor vechi în ansamblul arhitectonic al Erzincan-ului. Văzut astăzi, oraşul are personalitatea lui dar aceasta este dată mai curând de felul de a fi al oamenilor, de modul în care au construit clădirile, cum arată zonele comerciale sau rezidenţiale etc. şi mai puţin de secvenţele care ţin de trecut. Sigur, clădirile noi sunt în spiritul locului – impresionanta moschee care poartă numele lui Tezi Baba este un exemplu. Dar este limpede – cutremurele succesive au făcut cu adevărat ravagii. Privind fotografiile selectate de Halil Ibrahim Özdemir am putut să îmi întregesc în minte imaginea regiunii, a oraşului. Este un album interesant, care ne oferă şansa de a vedea dincolo de clipa de faţă cum arăta oraşul înainte ca furia pământului să-i surpe clădirile vechi. Oamenii au reuşit însă să treacă peste fiecare astfel de moment şi cine vizitează zi oraşul poate înţelege de ce şi cum. Erzincan üç şehir, „şehir ve insan”/ „Trei oraşe Erzincan. Oraşul şi oamenii”, album fotografic realizat de Halil Ibrahim Özdemir, Editurile Doğu, Erzincan, 2011, 262 p.

The city and the people Published as a big-sized edition, the photos selected by Halil Ibrahim Özdemir, the first part from archives, than from his own collection taken by himself, offer like on a cyma the history of “the three cities”: Erzincan. The first section shows the town before the devastating earthquake of 1939, the second after this moment. The third part contains images showing the town before the cataclysm from 1992. If old photos (with their specific “scent”) interested me to understand not only 1939 moment, but how it affected the building of the city and how life was in the region before this year, those from 1992 I watched from another perspective. I noticed visiting Erzincan the 178

absense of old buildings in the architectonic ensemble. Today, the town has its own personality, but it is given mostly by the way people are, how they built new buildings, the aspect of commercial or residential areas etc., but not by sequences connected by the past. Of course, new buildings can also express the spirit of the place – such as the impressive Mosque named Terzi Baba. But it is clear – successive earthquakes brought outrageous destruction. Seeing the photos selected by Halil Ibrahim Özdemir, I could understand better the image of the region and of the city. It is an interesting collection, which offers us the chance to see beyond this moment how the town was before the earth crumbled its old buildings. People who reflect on each of these moments and visit the town today will understand how and why. Erzincan üç şehir, „şehir ve insan”/ „Three Erzincan towns. The city and the people”, photo collection by Halil Ibrahim Özdemir, Doğu Publishing House, Erzincan, 2011, 262 p.

Călătorie prin Erzincan dincolo de timp şi spaţiu În prefaţa sa, guvernatorul de atunci, Abdülkadir Demir susţine acest demers pornind de la premiza că în pofida faptului că din punct de vedere cultural, al istorie şi operelor literare, oraşul şi regiunea Erzincan sunt bine reprezentate, „operele de artă vizuală care descriu Erzincan-ul şi prin intermediul fotografiilor” încă „nu sunt de ajuns”.Lütfi Özgünaydin oferă celui care răsfoieşte cartea sa prilejul unei „excursii” prin spaţiu şi timp prin Erzincan, începând cu prezenţa lui Atatürk. „Vizităm” astfel străvechea Taşci Hamam, apoi sate ca Binkoc ori Sarigüney, cu mormintele Akkoyunlu, ne oprim la mausoleul lui Terzibaba, apoi morminte străvechi, unele poate chiar din timpurile civilizaţiei Urartu, ne plimbăm prin Munţii Munzur sau urcăm pe alte creste din regiune. Poate o clipă ne lăsm obrajii mângâiaţi de aerul de deasupra unor lacuri ca Aygor sau „Cele Şapte Lacuri”, Yedi Göller, ori alergăm încercând să prindem din urmă clipele care curg pe apele Firat-ului… După o vreme poate ne oprim la Ekşisu ori ne bucurăm de splendoarea de la Cascada Giverlik… Ori ne uităm la costumele populare, muncim alături de oamenii locului… Lütfi Özgünaydin „completează” impresia pe care o lasă fotografiile care conturează o imagine a ce înseamnă Erzincan cu scurte eseuri. Un album frumos, bine realizat şi din punct de vedere tipografic, cu imagini dintr-o regiune despre care am putut constata şi la faţa locului că este de o frumuseţe deosebită. Lütfi Özgünaydin, Erzincan, Photographs-Essay, ediţie bilingvă turcă-engleză, versiunea engleză Lucy Wood şi Baksi Adedi, ediţia a II-a, Istanbul, 2009, 160 p.

179

Travel through Erzincan beyond time and space In his foreword, the governor from that time, Abdülkadir Demir supports this work, starting from the idea that, if from cultural, historical and literary points of view the town and region of Erzincan are well represented, „visual art oeuvres which describe Erzincan within photos” are “yet not enough”. Lütfi Özgünaydin offers to those who open his book the opportunity of a “travel” through space and time to Erzincan, starting with the presence of Atatürk here. We can “visit” in this way the ancient Taşci Hamam, villages like Binkoc or Sarigüney, with Akkoyunlu tombs; we can stop near the mausoleum of Terzibaba, or near ancient tombs, some of them from the ancient Urartu civilization times; we can climb Munzur Mountains or other nearby peaks. Maybe for a moment our cheeks will be touched by the wind coming off lakes like Aygor or “The Seven Lakes”/ Yedi Göller, or we might run, trying to catch up the seconds flowing on the waves of Firat River… After a while, maybe we stop to Ekşisu or we enjoy the splendor from the Giverlik Waterfall… Or we can see the popular costumes of the villagers, or we can work with them on the fields… Lütfi Özgünaydin „completes” the impression made by photos which let us have an image of what Erzincan means with short essays. This is a nice collection, well realized from the printing point of view, with photos from a region which I can see has a particular beauty. Lütfi Özgünaydin, Erzincan, Photographs-Essay, bilingual edition, Turkish English, English version Lucy Wood, Baksi Adedi, IInd edition, Istanbul 2009, 160 p.

Dincolo de istorie, în sufletul unei naţii „Se pare că bătrânii noştri n-au găsit o altă cale înafara aceleia de a fugi din ţară; ei n-au sperat în vreo eliberare, s-au împrăştiat în patru părţi ale lumii, ca bobul rostogolit…” vol. I, p. 67

România este mai bogată spiritual şi prin minorităţile care sălăşluiesc pe teritoriul ei. În această carte, autoarea (ai cărei strămoşi paterni au venit în Dobrogea, atunci paşalâc turcesc, înainte de Războiul Crimeii, 1853-1856, iar cei materni în 1860), vorbeşte despre viaţa tătarilor aici şi soarta acestui popor pe care regimul ţarist, apoi cel comunist din fosta URSS l-a lăsat fără patrie. A avut în vedere o perioadă din istoria etniei tătare de la noi din ţară 180

(1900-1967), dar cu dese referiri la trecutul istoric, legătura strânsă cu Crimeea, întâmplările de pe meleagurile strămoşilor lor, cu gândul la soarta celor care rămăseseră acolo, sub stăpânirea bolşevică. În primul volum este perioada anilor 1900-1943 (cu incursiuni în trecut, la vremurile în care tătarii s-au instalat în Dobrogea otomană, apoi alipită la trupul ţării); în al doilea volum perioada 1943-1967, cu multele suferinţe aduse tuturor românilor, şi tătarilor din România implicit, de, putem spune fără greşeală, stăpânirea sovietică şi cea a comuniştilor mai mult sau mai puţin autohtoni. Am putea vorbi şi despre un personaj colectiv, „tătarii”, în aceste două volume. Autoarea a ales pentru personaje numele unor personalităţi ale lumii tătare (Mustegep Ulkusal - deputat tătar în mai multe partide politice române din epoca interbelică, Negip Hagi Fazâl, Salya Fazâl Memet, căsătorită Mendu, prima poetă tătară, 1903-1961 ş.a.), cărora le-a „desenat” un „parcurs al vieţii” cu detalii după propria viziune. Apar, fie ca personaje, fie doar cu numele şi alţii, ca Memet Niyazi (1878-1931), Selim Abdulakim (m. 1943) şi mulţi alţii, unii dintre ei regăsindu-se în „lotul tătar”, în 1952. Personajul central al cărţii este un „dublu hagi” – Hagi Fazâl. „Dublu” – adică pentru tatăl său, mort în timpul pelerinajului la Mekka, apoi pentru sine. Cu studii preoţeşti la Istanbul, a venit aici, în Dobrogea, acasă, şi harnic, corect, cinstit, cum îl conturează autoarea, a cultivat pământul, a avut grijă de familie şi a dat celor la nevoie sfaturi şi ajutor ori de câte ori a fost cazul. Putem discuta cartea şi având în vedere că naraţiunea se desfăşoară pe câteva planuri. Un exemplu: 1. pe plan micro-social, viaţa de zi cu zi a tătarilor, cu obiceiurile, cultivarea pământului, negoţ, traiul în familie, primirea câte unui fugar din Crimeea ş.a.; 2. întâmplări/ relatări din trecut privitoare la Crimeea şi la tătarii de acolo; 3. pe plan macro-social – cadrul general, convieţuirea fără probleme a românilor cu tătarii (sunt şi pagini despre situaţia Dobrogei din vremea în care Cadrilaterul1 a fost alipit la România2, apoi cedat Bulgariei, tensiunea perpetuă în care trăiau oamenii acelor locuri atunci, chinurile la care i-au spus bandele de tâlhari ş.a.), războaiele din zonă (am în vedere întregul areal vizat de autoare, în acord cu planul naraţiunii sale şi cu referirile istorice, România, Crimeea, Turcia ş.a.), consecinţele lor asupra locuitorilor zonei, a Dobrogei, asupra tătarilor în particular; 4. la venirea comunismului, prigoana împotriva tuturor oamenilor locului, a tătarilor fiind relatată în special. Ar putea fi şi alte posibile planuri. Dar, se ştie, directivele Moscovei aplicate în ţările practic ocupate sub deviza bolşevismului, indiferent de numele pe care îl dădeau acestei doctrine şi formelor ei de manifestare, vizau distrugerea intelectualităţii, mistificarea trecutului, atacarea spiritului naţional ş.a. (la care s-a adăugat, cu accente particulare la noi, pustiirea satelor în perioada de 1

„Termenul de Cadrilater a fost împrumutat din cartografia militară otomană şi avea, iniţial, o accepţiune strict strategică. 2 Teritoriul preluat de România în 1913 era o parte din Cadrilaterul propriu-zis. 181

industrializare forţată, tătarii „deschizându-şi calea” „spre oraşul epocii moderne – vol. II, p. 299). La fel a fost şi în cazul tătarilor. Autoarea a trăit prigoana: „În familie am avut opt deţinuţi politici, între care două distinse doamne, cu toţii rămânând demni în teroarea închisorilor comuniste.” Sunt evenimente istorice asupra cărora autoarea insistă – de pildă surghiunirea tătarilor din Crimeea. Este descrisă pregătirea prigoanei tătarilor şi altor popoare din zonă: cecenii şi inguşii, turcii karaceai, kalmâcii, balkarii, turcii mesketi, kurzii şi kemcinii din Caucaz, dar şi grecii, armenii ş.a., fapte în care se regăsesc parte din rădăcinile conflictelor în care e implicată şi azi Rusia pe acele locuri. „Punerea în aplicare a odiseei surghiunului tătarilor crimeeni” a avut loc, spune un personaj, în acord şi cu fapte reale (de altfel se citează şi numele unor lucrări, reviste, în care au apărut date concrete despre deportări – vol. II, p. 220 – 226), urmare a unui ordin secret dat de Stalin. În „lumea liberă”, scrie autoarea, s-a aflat despre surghiun după 1952, an în care au fugit din U.R.S.S. ofiţerii G. Tokaev, apoi Grigori Burlutschi, şi au apărut diverse articole, în special în jurnale turceşti (pe care autoarea le citează), şi în alte ţări. Sunt şi alte multe aspecte de discutat, de comentat şi analizat la această carte, începând cu scriitura în sine, continuând cu aspectele care ţin de organizarea/ construcţia romanescă sau/ şi de modul de reflectare a realităţii în ficţiune, nuanţarea detaliilor, dar ne vom opri asupra unuia pe care, în final, îl consider mai relevant. Mă refer la privirea de ansamblu asupra comunităţii tătarilor (nu doar din România), a istoriei şi odiseei lor, „spusă” de un membru al acestui popor. Apoi, în subsidiar, cititorul român de oriunde are la îndemnă o altfel de reflectare a lumii dobrogene, pătrunzând în atmosfera mediului popular tătăresc, în evoluţia lui în timp, „văzând” mentalitatea, felul de a fi al tătarilor. Apoi luând cunoştinţă de legendele, obiceiurile, traiul cotidian, felul în care trăiesc şi gândesc tătarii, şi cum s-au schimbat toate astea sub vremuri. Güner Akmolla descrie obiceiurile, tradiţiile tătarilor în detaliu şi, unde consideră că e cazul, şi cu un istoric. Cum la fel, de multe ori vorbeşte despre graiul tătarilor („e vorba de limba noastră, tătara crimeeană în dialect nohai, cea vorbită plastic” – vol. II, p. 221), specificul şi frumuseţea acestuia. Aşadar, dincolo de toate celelalte aspecte de discutat, acestea şi creionarea atmosferei epocii şi locului sunt principalul câştig al acestei cărţi semnate de Güner Akmolla, traducătoare a lui Eminescu şi a altor autori români în limba tătară, care, într-un dialog publicat în „Convorbiri literare”, îmi spunea: „M-am format în cadrul spiritualităţii româneşti, redând culoarea spiritualităţii tătare crimeene”. Güner Akmolla, Tătarii, roman istoric, vol I şi II, 412 p + 356 p., prefaţă de Cecilia Patrahău, Editura Boldaş, Constanţa, 2011

182

Tarihnın anaubır yağından, milletın cüregınden „Er alde, başqa şare kormegenler qartlarımız, qaşmaqtan başqasın kormegenler;başqa bır qurtuluşnı tapmağanlar ki, ketkenler dort bır yaqa, tarıday dağılıp...” Tatarlar, I- cılt, s.45 -46 // romence de s.67

Romanya’nın topraqlarında yaşağan azınlıqlarman bırlıkte ülkemız taa zengın bola ve olay korıne. Bu azınlıqların bırısıde, tatarlar. Şımdı, bu kitapta, müellif hanım (onın baba ataları Qırım’dan Dobruca’ğa Qırım cenkınden evel (1853-1856) kelgenler bu yer türk toprağı dep, paşalıq devırınde, ana atalarıda 1860 te; anlata bızge Dobruca tatarlarının hayatını, qaderlerını, çünkü, bu millet çar devırınde ve sonra, bolşevik/ komunizma zamanında, Vatansız qalğan. 770 sayfadan fazla sayısı bolğan eserde, müellif bır zaman ayıra mındaqı tatar tarihıne, 1900- 1967- lerde, illa arada bır döne tarihî geçmışlerge, quvetlı Qırım bağlantılarına, ecdatlarının toprağına, onda bolğanlarğa, onda qalğanların qaderıne dıqqat etıp, hele bolşevik devırınde. Bonday etıp, I.-cı ciyıntığında 1900-1943 senelerın aqtara, gerıden alıp tatarların Osmanlı Dobruca’sına cerleşıp koşkenlerımen, ve sonra, ülkenın vücudıne cabıştırılğanıman kelıp II-cı ciyıntığında, 1943 -1967 senelerınde ağır dertlerge qaplanğan romenler ve onlarman barabar,tatarlar, neden aytmayıq, sovyetler hükümetınden ve komunist tarafından emde cerlı bolmağan quvetler zulüm şektırgenler.(III) Bu ekı ciyıntıqta bız grupnı, yani toplulığın kışılerını tanıymız. Müellif isim salğanda bu kışılerge, hayatta bolğan liderlerin adını bazısına bere, denışme ad ama uyuğannı sala anaubırlerıne, nasıl Müstecip Ülküsal kop kere tatar millet vekili bolğan (IV. bz.not- onı öz miletın ışınde qaynağan düşmanları razı bol madılar lâyıq cerıne ve ya devlet ışıne seçmege), Necıp Hacı Fazıl, (V) Salya Memet – üylı adı Mendu, bırıncı tatar şairesı (1903 -1961) v.b.; epısıne ömür yolunı resımde kibi yarata, kopten-kop detailarman yani tafsilâtman, öz korınışınde. Şaytıp cer ala kışı ve ya isım gibi Balabanlarımızın kobısı, ayrı cer yaratılıp Memet Niyazi - Milliy Şairımızge (1878-1931).Selim Abdul akim, asıl o bolğan millet vekilı seçılıp romen partilerın tarafından (ö .1933), ve sonra başqaları , ve, aralarından bır g rup 1952 de tabıla „politik cezalı tatarlar” denılıp, ağır mahpuslerge haqsız atılıp ve zülüm şegıp. Romanın yaratqan kışılerınden bırıncı yerde tabılğan eki kere hacı – Fazı(î)l acıdır, Mekke colunda olgen babası uşun ve özı uşun. İstanbul da İlahyat lisesınde mezun, Dobruca’ğa qaytıp kele, evıne döne, çalışmalı kışı, dürüst, temız qalıplı, müellif onı şay kostere, tarla ışliy, ailesıne qaray, sözmen ve para-tarlaman yardım ete ihtiyac tuyğan er kereknı cıgıtçe qarşılap. Başqa pilanlard a bolabıler bu kitapta. Bız bır qaş pılan ışınde kitapnı analiz yapabılemız. Misal kıbı:1.mikro-sosyal sayfasında, tatarnın er kunlık hayatını kormektemız, onın adetlerın, tarla ışlerın, ticcaretın, aile hayatın, bazı 183

bır Qırım’dan qaşıp kelıp qurtulğannı qabul etmelerı, v.b. eskı zamannın Qırım’dan ve ondaqı tatarlardan canlanğan hatıralarıman .3. Uşıncı sırağa kele makro -sosyal sayfa, genel kadro (korınış) mes elelerın üstınde qardeş çe romen-tatar ömırı (VIII) (bazı sayfalar Kadrilat er devırın, (IX) o vaqıtlardaqı Dobruca’nı, Romanya’ğa ketırılmesı (X) ve gerı berılmesı bulğarlarğa, (XI) komitacıların cürüşı, öz quvetlerımen (XII) ve sonra Sofya’nın yardımıman, (XIII), qorqılı omırde bonday qırsızlarman o millet oğraşqan, etraflarındaqı cenkler, (müellif g enış, derya qadar g enış pilanda anlata, tarihke kırıp, Romanya, Qırım ve Türkiye –lerge baş qoşıp, öz pilanın ısteklerın bılıp, Dobruca’ğa ve tatarlarğa salınğan ağırlıqnı unutmadan . 4.Ve, sonunda, komunizmanın cerleşmelerımen bırlıkte, yasalğan zulümler kele, bu konu ayrı cer qazana Güner Aqmolla’nın yazğanlarında. Başqa pilanlarda bolabıler bu kitapta. İlla, hepımız bılemız ki Moskova’nın emırlerı aselet ozın quvetın altında bolğan ülkelernı zorlamaqta, milliy şuurını bastırmaqta, oquğanl arnı, ediplernı ottırıp, tarihnı yalan man totırıp, bu yerde özel şektırmeler cer ala, koyler boşatıla, insanlar şeerlerge qaşıp qurtulmaq şaresın qaray, taba ve ya tapmay.( II-cı cy.s.229 romence de). Asılında, müellif hanım öz ailesınde tanıy bu haqsız etılgen hucümlernı: “ailemde 8 politik cezalı bar, aralarında ekı haysiyetlı hanım, epısı, epısı, şegıp, şurıp , qaldılar komunist –ceza üylerınde, o ağır şartlarda yaratılğan mahpuslerd e( XIV). Bek kop tarihiy olaylarman, bolıp-geşkenlermen, müellif hanım dıqqatımıznı ala. Onların arasında, nörmal ki, Qırım’dan, qırımt atarların surgını de bar. Yazar anlata korılgen ve korılmeg en etraftaqı hazırlıqlarnı, nasıl çeçenler, inguşlar, karaçay-türkleri, kalmıklar, balkarlar, mesketler, kurdlar, Kaukaz kemiçleri, meydanğa ketırılgenler; anlata kureşnın tamır sebeplerın, bugunkı Rusiye’de hala dayanıp; kışılerın bırısı ayta qırımtatarların surgunlıkmen bağlı adiselerı aqiqattır; (reyalitinı aşa bır sürü jurnal/ dergı, gazet, eser, kosterılıp müellifnın tarafınd an tamamen anlaştırıp meselelernı, IIcı cy.s 220-226; Stalin’ın gızlı emırın altında bolğanlar (XV). “Serbest dünyada bo surgunın sesı tuyuldı anca 1952 de, nevaqıt G. Tok aev, Gr. Burlutski, qaşıp qurtuldılar sovyetlerden, nev aqıt gazetler yazdılar bunı başt a Türkiye’de ve sonra bır qaş ülk ede daha. Kitapnın içersınde kop, bek kop bılgıler anlatıla,onlar analiz ve syntez bekliy, yazının özımen başlanıp, kostergenlerımen uzanıp, yaradılış ve qurulışnı bıldırıp, hayaldekı reyalitenı anlatıp, ve ya, sade bır kereklı tablonı tamamen açıqlap. Menım kozımın aldında tatar cemiyetlerı bır ansamblo gibi turalar (sade Romanye’den değil) tuşundırıp tarihiy adiselerıne, çünkü milletın ışınden bırısı qonuşa.Ve, arqadan romen oquyucıge beremız başqa korınış Dobruca’nın aqıyqatına dair, tarihın anaubıryağına geşıp, em o müellif, bunlarnı kormemezden kele, ve, tatar halqının asıl dünyasına qavuşqan bolamız. Onların efsanelerın, adetlerın, er kunkı ömırlerın, yaşayışların v e tuşunce lerın anlaymız, zamanın tesirinde denışıp.Farqlı cer ayıra Güner 184

Akmolla bu adetlerge, onların eksılmeden tatarman yaşavlarına, kop kereler bılgı bere, t arihte v e tılde. Ara,ara, tatarların tılıne baylanıp yaza, (öz tılımız, noğay tatar tılımız, plastik qonuşmaq), özı bıle quvanıp tılının guzellıgıne, özellıgıne II-cı.s .221). Güner Akmolla, Tatarlar, tarihiy roman, romence, Tătarii, I, II, 412 +356 sayfa, Çeçiliya Patrahau Ald Sözını yaza, kritik notlar Anastasya Dumitru ve Taner Murat , ed .Boldaş, Köstenci //Romanya.

Dincolo de ceaţă Halil İbrahim Özdemir, prozator şi poet, este fondatorul unui cotidian cunoscut în regiunea Erzincan (se citeşte Erzingean) din Turcia. Recent, a fost tradus în limba română cu romanul Dincolo de ceaţă. „Povestea” se derulează pe mai multe paliere, de la planul general, al întregii societăţi, cu convulsiile din acea vreme (în preajma primului război mondial), la cel al oamenilor mai ales din două localităţi (Erzincan şi Tokat), apoi al membrilor unor familii. „Întâlnim” mai multe familii în roman, începând cu cea a lui Mustafa, cu copiii lui, Halil şi Ibrahim (de remarcat, sunt şi cele două nume ale autorului), sora lor, Hadige, „locţiitoarea de mamă” (termenul folosit pentru mamă vitregă în limba turcă) Sadakat, aflată la a şasea căsătorie (despre care Ibrahim gândea – „pe cinci bărbaţi îi aranjase sub pământ; acum era rândul domnului Mustafa”) şi fata ei, Zeygean. Apoi familia unchiului Bekir – cu care Hadige pleacă în refugiu, familia unchiului Ahmet şi a mătuşii Meysun, sora defunctei soţii a lui Mustafa etc. Cartea porneşte de la viaţa unei familii din Erzingean în care, murind soţia lui Mustafa, acesta se recăsătoreşte cu Sadakat, femeie care nu se bucura de un renume bun, fapt pe care îl subliniază/ dovedeşte prin comportarea sa. Se poartă urât cu Mustafa, cu copii acestuia. Până la urma, profitând de nehotărârea, de slăbiciunea lui, îl determină să-şi alunge băieţii întâi să doarmă în grajd, apoi, foarte repede, să-i trimită de acasă în toiul iernii. Apoi, purtarea soţiei îl determină pe Mustafa, să îşi dea fata, pe Hatige,o dea pe fată de soţie lui Mahmut, care o peţise, după ce verificase ce fel de om este băiatul. Fericirea celor doi (Hatige – 13 ani, Mahmut – 18) a durat puţin. După 9 luni a izbucnit războiul. După Primul Război Mondial în zonă a urmat, se ştie, Războiul de independenţă (İstiklâl Harbi) sau de Eliberare (Kurtuluş Savaşı) al turcilor, 19 mai 1919-24 iulie 1923, formarea Republicii Turcia, cu întreaga conjunctură politică, militară şi economică. 185

Sunt, poate, întâmplări din trecut, a căror semnificaţie nu e exclus să se fi estompat în ochii celor de azi. Dar viaţa unui popor, ca şi a unui om, ca şi a întregii omeniri, înseamnă şi trecut, şi prezent, pentru a putea vorbi despre viitor. Un roman în autorul creionează tabloul epocii, atmosfera, cu felul de a fi al oamenilor, cu problemele lor descrise în culori şi nuanţe atât interesante de autor (traduse într-o manieră cât mai aproape limbii române de către Güner Akmolla) un nume cunoscut al literaturii turce contemporane. Halil İbrahim Özdemir, Dincolo de ceaţă, roman, versiunea română: Güner Akmolla, prefaţă: M. Chelaru, Printing and Binding Ermat Ofset, Erzincan, Turcia 2012, 274 p

Halil İbrahim Özdemir’in tarihi romanına dair: “Sislerin Ardında, bizi birbirimize yakınlaştırıyor” Halil İbrahim Ozdemir (d.1956 Erzincan)’in kitabına gelince, Turkiye’de tanınmış ve nam kazanmış yazar -Sislerin Ardında- benim yazdıklarımı değil, sadece ülkesininkendi hikayesini anlatmaktadır... Ancak burada bizim adımıza cıkarılacak pek cok ders vardır. Birkac anekdotla romanın tahlilini yaparken dikkatimi butun bir milletin, zamanının sıkıntılarının icersinde boğulan, iki „memleket” (Erzincan ve Tokat) cekti; aileler ve insanlar, sonunda kimlikler. Romanda birkac aile var, Mustafa’nın ailesi de bu ailelerden biri. Mustafa’nın Halil ve İbrahim adında iki oğlu ve Hatice adında bir kızı var, altıncı evliliğini Mustafa ile yapan Sadakat (onunla ilgili İbrahim şunları soyluyor: Beş kocayı toprağa vermişti ve şimdi sıra Mustafa Efendi’deydi) ve Sadakat’in kızı Zeycan. Diğer bir aile ise Molla Bekir’in ailesi. Hatice ailesinden koparak onlarla goç etmekteydi, Ahmet dayısının ailesi ve Meysun teyzeleri, Mustafa’ nın ölen hanımının kardeşi Hepsi bu kafilede Tokat’a doğru ilerlemekteydi. Anlatımda, hikaye genel bir resim icinde cok sayılı olayları hatırlatmayı sağlamaktadır.Hikaye Erzincanlı bir ailenin hayatıyla başlamaktadır. Aile reisi olan Mustafa’nın hanımı vefat etmiştir ve o da Sadakat Hanım’ la evlenmiştir. Kadın, yaptığı vicdansızlıklarla tanınmış, davranışlarıyla herkeste kotu izlenimler bırakmıştır. Eserin sonunda, Mustafa Efendi Sadakat’ in kışkırtmalarına karşı -caresiz ve kararsız- iki oğlunu da evinden kovmuştur. Evlatlarını evden kovmadan once, ilkin onları ahırda yatırmış sonra, kara kışta uzaklara gitmeye mecbur etmiştir. „Deli Dudu” adındaki komşusu, Mustafa’nın silkinip kendine gelmesini sağlamıştır. Mustafa Efendi bu ihtarla yaptık-larının ne kadar fena olduğunun farkına varmış cocuklarının peşinden gitmiştir. Mustafa Efendi Halil’i coktan yitirmiştir. Halil soğuktan olmuştur. İbrahim’ i ise canlı bulduğu icin mutlu olmuştur. 186

Ancak İbrahim babasının dön cağrılarına karşılık Hatice’ye iyi bakılma ricasında bulunmuştur. (Halil soğuktan olmuş): „Beni artık kaybettin... Hiç olmazsa kardeşime sahip cık!”. Karısının davranışları Mustafa Efendi’yi cocuk yaştaki kızını gelin etmeye mecbur kılmıştır. Hatice’yi Mahmut’ un iyi bir delikanlı olduğunu oğrendikten sonra onunla evlendirmişlerdir. Hatice’ nin dostu Esma da anne ve babasının izniyle İhsan’ la evlenmiştir. Fakat onların mutluluğu cok az surmuştur. Evliliklerinden dokuz ay sonra harp başlamıştır. I. Dunya Harbi’ nden sonra, Turklerin özgürlük cabaları devam etmiştir. Kurtuluş Savaşı icerisinde onlarca ayrı harp 19 Mayıs 1919 – 2 Temmuz 1923 gibi tarihlerde buyuk sıkıntılar yaşanmıştır. Yine Mahmut ve İhsan savaştayken Türkiye Cumhuriyeti kuruldu ve yeni siyasi, askeri ve ekonomik gelişmeler yaşandı. Turkiye dışından biri olarak yaptığım cozumlemede, dikkatimi ceken şeylerin başında Turklerin gunluk hayatındaki detaylar. O donemlerin havasını hissetmek, adetlerini, yemek yeme alışkanlıklarını, birbirlerine karşı konuşmalarını, ev işlerini, durumve terbiyelerini, Turk tarihini gormek guzel bir deneyim oldu. Bir milletin ömrü -butun insanlığın ömrü gibi- dün, bugun ve yarından ibarettir. Romandaki olaylardan yola cıkarak modern zamanlara uyarlayarak Türk edebiyatını yerleştirirsek, farklı bir yonden zamanın resmini cekmiş oluruz. Buchetul de trandafiri Unul dintre marii poeţi ai literaturii turce este Yûnus Emre (1240/1241-1320/1321). Considerat fondatorul liricii anatoliene de expresie turcă, şi prototip al poetului prin excelenţă, a fost o personalitate emblematică, cu viaţa învăluită în legendă. Se consideră că a iniţiat un curent poetic cu profunde implicaţii în spaţiul de limbă turcă, folosind o limbă foarte muzicală, identică cu cea vernaculară vorbită de populaţia oğuzo-turcmenă în Anatolia secolelor XIIIXIV. Creaţiile lui s-au păstrat doar prin intermediul cópiilor – mă refer la un dîvân (antologie de poezie), în care sunt inserate, fără nici un fel de explicaţie, poeme ale diverşilor epigoni. A scris şi un tratat cu tentă didactică, în genul care se practicau în epocă, şi în spaţiul arabo-persan, numit Risaletü ’nNushyye (Cartea poveţelor), pentru că acest titlu apare în versurile de început. În versiunea stabilită de Mustafa Tatçi poemul cuprinde circa 600 de distihuri. În 1991 apărea la noi Yûnus Emre, Güldeste/ Poemele iubirii, „traducerea şi adaptarea” în versuri fiind semnată * de către de Enver Mahmut, Nedret Mahmut şi Liliana Botez, prefaţa – Namîk Kemal Zeybek, şi studiul „Viaţa şi personalitatea poetului” de Sevgi-Ayvaz Gökdemir. În 2004 Nedret Mahmut şi Enver Mamut publică volumul Yunus Emre, poetul iubirii. 187

Structura cărţii: 1. Povestea copilăriei, 2. Poetul iubirii, 3. Litanii. Ilahiler, Postfaţă, indice de nume şi glosar. Despre viaţa lui Yunus Emre se ştiu puţine. Mai mult a scris despre alţii, vorbind despre sine mai mult printre rânduri. Din versurile lui ne dăm seama că s-a întâlnit cu Jalaluddin Rumî (Celâleddin/ Gelaledin Rumî) în anul 1273. În textul din ediţia apărută la Kriterion, Sevgi Ayvaz Gökdemir scrie că, din poemele lui, pare că poetul a fost instruit, ar fi studiat araba, persana, ştiinţa şi istoria islamului, probabil şi în Konya, un mare centru cultural/ ştiinţific atunci. Deci e posibil să se fi întâlnit cu Rumî. Poate pentru că se ştiu atât de puţine despre poet, Nedret Mahmut şi Enver Mamut încep volumul cu o naraţiunea romanţată despre copilăria lui, încheiată cu unele consideraţii. Cei doi descriu pe bunicul poetului cum îi povesteşte despre plecarea de pe meleagurile strămoşeşti, după ce au cerut sfatul lui Ahmed Yesevi1, sosirea în Turcia, pe atunci în Imperiul Selgiucid. Cei doi autori/ traducători ai poemelor, povestind despre copilăria poetului, şiau dorit să re-creeze atmosfera acelor vremuri, felul de a fi, de a gândi, cu obiceiurile, deprinderile oamenilor. Despre poezia lui Yûnus Emre s-a scris şi în Turcia, şi în alte ţări, subliniindu-se diferitele aspecte ale creaţiei sale, felul în care sunt şi azi cântate de popor, faptul că reprezintă o epocă, unul dintre momentele fundamentale ale existenţei şi devenirii poporului turc, culturii acestuia. Este bine că, iată, avem încă o carte în limba română despre un mare poet, Yunus Emre, şi traduceri din opera sa. Nedret Mahmut, Enver Mamut, Yunus Emre, poetul iubirii, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2004, 186 p.

Güldeste Türk Edebiyatının en büyük şairlerinden biri, Yunus Emre ( 1240/ 1241- 1321) Türkçe Anadolu Lirikasının “BABASI” olarak ve asıl şairlikni destekleyen, simgeli şahsiyeti, efsaneli hayatı ile tanılmıştır.Türk dillerinin içerisinde şiiriyeti kurmuş ve tanıtmış bir şair, müzikli diliyle, oğuzların ve türkmenlerinin Anadolu da farklı dilleriyle XII-XIV asirlarda. Eserleri kopya gibi yetişti bize, bazı kıymetsizler arkasından gelerek yetiştirdiler divân (şiir antolojisi) ve orada anlaşılmayan böylelerin şiirleride vardır. Eserlerin arasında biri didaktik/ öğretmenlik, zamana göre, arap-fars ülkelerde „Risalettü’n – Nushyye” ve bu serlevası eserin başında. Mustafa Tatçı’nın yazdıklarında 600 ikişer mısra vardır poemada. 1991 de bizde basım oluyor Güldeste Yunus Emre’nin şiiriyet yerleşiminde, N. ve E. Mamut, 1

Hoca Ahmet Yesevî (? - 1166); poet mistic. Este întemeietorul unei secte ce-i poartă numele Doctrina lui a ajuns până în Dobrogea. 188

Liliana Botez –lerin imzasıyle, kritik-etüdü, „Hayatı ve Şahsiyeti” Sevgi Ayvaz Gökdemir’nin. 2004 yılında yeniden N.ve E. Mamut basımdan çıkarmaktalar Güldesteni. Kitapnin bölümleri: 1-Çocukluğunun Hikâyesi; 2- Sevginin Şairi; 3İlahiler; Son Söz, isim indeksi, glosar. Yunus Emre’nin hayatına dair az bilgi var.Kendini bırakıp öbirlerini yazmış sıraların arasından az bilgiler almaktayız.Ondan biliyoruz 1273 te Jalaluddin Rumî/ Celaleddin Rumî ile görüşmesini. Kriteryon da basılan edisyonda Sevgi Ayaz Gökdemir yazmakta onun kültürüne dair, şiirlerinden anlaşıla bilgisi, arap, farsi, ilim, Islam dinini temelinden bilmesi, Konya ‘da ve zamanın belli şehirlerinde Rumî ile görüşmeleri mümkün. Belki az bilinmesinin sebebinden N. Mamut, E.Mamut eserin önüne koymuşlar bir kaç fikir ve çocukluk hikâyesini. Dedesi anlatmış nasıl çıkmış ecdatının topraklarından ve buna dair gerekli akılı Ahmet Esevi’den alıp gelmiş Selcüklerin devletlerine, Türkiye’ye.Şiirleri çeviren o iki müellif zamanı yaradılış maksadıyle anlatalar şairnin çocukluğunu, insanların düşüncelerini ve adetlerini tanıtıp. Ve Türkiye’de yazıldı Yunus Emre’nin hayatına dair çeşit ülkelerde de, onun eserlerinin notunu göstermek için, onu millet okuyor, çalıyor, zaman yaratıp, o vakitler türklüknün kuruluş vakitleridir. Vaziyet iyi, böyle bir Türk büyük şairnin kitabını elimizde tutmak mümkün. N.Mamut, E.Mamut, Yunus Emre – Güldeste- Köstence, 2004, s.186

Adierea vântului din evul mediu Poetă, traducătoare, Emin Emel, s-a născut născută în Dobrici (Bazargik) Bulgaria, la 12 decembrie 1938. A absolvit Liceul Pedagogic Turc din Sofia şi Universitatea de Stat „Kliment Ohridski“, Facultatea de Limbă şi Literatură Turcă din Sofia, specializarea Orientalistică. A fost printre primii profesori de limbă turcă din România. A predat la liceu, şi, din 1991, a devenit lector de literatură turcă la Facultatea de Litere şi Colegiul de institutori „Mustafa Kemal Atatürk“, din cadrul universităţii „Ovidius“, Constanţa, unde a profesat până la pensionare. Membră a „Uniunii Scriitorilor din România“, a Societăţii de Limbă Turcă a publicat poezii în ţara noastră şi în Turcia. A publicat mai multe volume de versuri, în limba turcă. Mărturisea întrun interviu1 că , deşi a scris mai mult în versuri albe, a folosit şi metrul silabic, şi admiră metrul „aruz. Cu dragoste faţă de formele tradiţionale de poezie, a publicat în 2007 un volum de gazeluri şi rubaiate (în turcă: dörtlükler). Vom zăbovi asupra secţiunii de greutate a volumului, cea a gazelurilor, şaizeci şi şase la număr. “Divan Edebiyati'nin temel turudur gazel./ Siir 1

Publicat în revista „Poezia”, numărul de vară, 2011. 189

hazinesinde seckin, dilber guldur gazel.” („Specie de bază a literaturii este gazelul./ În tezaurul poeziei distinsul distinşilor este gazelul.”), scrie Emin Emel, în al treilea gazel din volum. Poem care, de altfel, poate fi considerat o „explicaţie”, un crez al autoarei, drept pentru care vom zăbovi asupra lui. „Iubitorii de poezie medievală când citesc distihurile,/ îi poartă cu gândul pe plaiurile edenice gazelul” dar, deşi gândurile şi sentimentele pe care le relevă „sunt o grădină de trandafiri,”, deşi aduce „sunete melodioase” şi „surâs pe obraz”, în vremurile noastre puţin se mai apropie de acest tip de poezie. Şi pentru că a scrie şi chiar a citi gazel înseamnă a cunoaşte nu doar un anumit tip de limbaj, de a avea, desigur, chemarea şi de a fi dăruit cu măiestrie, ci şi stăpânirea unei simbolistici aparte. „Formele lui sunt complicate pentru zilele noastre agitate”, şi pentru că, „prin ritmuri, metafore, simboluri” se distinge gazelul, scrie Emin Emel în poemul ei. În Orient, în vechime (obicei întâlnit, şi azi), în general poeţii care scriu gazeluri folosesc un pseudonim, pe care îl redau în ultimele versuri. Emin Emel a folosit ca pseudonim numele nepoatei sale, Eda, în ultimul distih: „O, Eda, deşi trăim o epocă cu zile foarte dinamice,/ cu Apreciem, podoaba literaturii este gazelul.” Cândva un gen iubit şi practicat de poeţi, în Turcia una dintre perlele literaturii divanî1, azi gazelul, deşi mai izvorăşte din pana poeţilor, seamănă cu o… „adiere a vântului din evul mediu”. Adiere a cărei mângâiere e dăruieşte iubitorilor de poezie prin acest volum Emin Emel. „Divan Esintisi/ Adierea vântului din evul mediu”, gazel ve dörtlükler), gazeluri (gazeluri şi rubaiate), ediţie în limba turcă, Editura Golden, Constanţa, 2007, 102 p.

Orta Çağdan esen rüzgâr – Emel Emin Şaire, tercüman, Emel Emin, Bazarcik/ Dobriç Bulgaristan 12 Aralık 1938 de doğdu. Sofya Pedagoji Eğitim Lisesini ve Devlet Üniversite “Kliment Ohridski” Türk Dili ve Edebiyatı Şarq Bölümünün mezunidir. Romanya da birinci öğretmen olanlardan biri. Lisede ders verdi,ve, 1991 den son Köstence Ovydius Üniversite de Mustafa Kemal Atatürk Fakültesinde emekli oluncaya lektorluk yaptı. O Romanya da Yazarlar Birliginin üyesi, Türk Sosiyetesinin, bizde ve Türkiye de. Sayısı fazla kitap yayınladı Türk dilinde. Mülakatnın birinde demişti ki” beyaz (serbest) kafyeli şiir yazsada, ecelli ritimi kullandı ve “aruz” a merak. Anane şiirine kurban, 2007 de gazel ve rubayat (dörtlükleri) basımdan çıkardı. Toplumun ağırlığı tarafa bakarsak, gazellere, 66 sayı var.“Divan Edebiyat temel duru’dur gazel /Şiir hazinesinde seçkin, dilber güldür

Divanî – a se vedea nota 1, pagina 169. 190

gazel”yazmakta üçüncü toplumunda. Bu şiir anlata ne’ ye inanıyor müellif ve biz onu analiz yapmaktayız. İki misrali poemanı okurken, orta çağı seneleri gazeller gibi ”öz cennet ülkelerine dönmekteler” ve, düşünceleri bir gül bahçesidir, müzikli sesler getirir, yüzlere gülmekni bildirir” bizim, onlara uzak gelen zamanımızda. Gazeli okumak ve yazmak farklı dil bilmektir, ona karşı duygular yaşatmak, emblematik/ simgeli olmaktır.Karışık günlerimizde o tertibi komple alıp gelir, ritim, metafora //istiare, simge” ona ayrı yer bırakır, deye, Emel Emin yaza. Şarq’ta, evel zamanlarda, (adet şimdi de var) şairlerin yeni isim kullanma adeti varmış. E.Emin almış Eda ismini, son mısrasında yaza:”O, Eda, dinamiq günlerimizde şair, gazelin süsünü edebiyatça bilmekte.” Bir vakitlarda şairler gazeli sevmişler, “divanî” edebiyat süsü” deye; bugün yazılsada, “rüzgârın orta çağ esmesi gibi kalır.” E. Emin bu toplumla o “rüzgârı”bağışlamakta şiir sevenlere. Divan Esintisi Gazel ve Dörtlükler (Rubayatlar) Golden Ed. Köstence, 2007, s.102.

Din istoria turcilor dobrogeni Din cuvântul înainte, semnat de Demény Lajos (în care acesta subliniază şi calităţi, dar şi existenţa unor puncte de vedere divergente faţă de ale altor autori), aflăm că este o carte elaborată până la finele anului 1977, dar din cauza politicii de atunci a trebuit să aştepte până în 1994 pentru a fi publicată. Pe scurt, structura cărţii este următoarea: Cap. I. Aşezarea primelor grupuri de populaţii turceşti în Dobrogea, Cap. II. Modul de viaţă, obiceiuri şi tradiţii ale neamurilor turanice stabilite în Dobrogea (mod de viaţă, tradiţii, urme ale şamanismului la turcii dobrogeni, islamizarea acestora), Cap. III. Turcii dobrogeni în timpul Imperiului Otoman (stabilirea turcilor oguzi şi altor elemente turanice nord-pontice în Dobrogea, mişcări de populaţie în timpul războaielor ruso-turce, sistem, de organizare, viaţa socială/ cultural-artistică, regim juridic şi economic al românilor dobrogeni în perioada otomană, starea populaţiei turce înainte de 1878), Cap. IV. Situaţia economică, socială şi etnică a turcilor dobrogeni, între 1878 şi primul război mondial (instalarea administraţiei româneşti, reglementările economice, funciare ş.a., relaţii româno-turce, populaţia Dobrogei după 1878), Capitolul V. Turcii dobrogeni în România interbelică, Cap. VI. Învăţământul, organizaţiile cultural-artistice (tipuri de şcoli, mişcarea Junilor turci şi activitatea culturală din Dobrogea), Cap. VII. Literatura, publicistica şi arta, Cap. VIII. Contribuţia minorităţii turce la progresul ştiinţei şi culturii în România. 191

Există, desigur, şi amprenta epocii în care a fost scrisă lucrarea, poate în parte estompată de anul apariţiei cărţii. Dar modul în care a fost elaborată această sinteză, şi mai ales informaţiile prelucrate după metode conforme cu normele academice, detaliile, bagajul de date fac din această carte o lectură interesantă. Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, 256 p.

Dobruca türklerinin tarihinden Demény Lajos’nun Ald Sözü olan eser (burada farklı ve karşı gelen fikir ve müellifleri anlatmakta) 1977 yıllar sonunda yazılan olsa da, o basılmadan kalmış politik sebeplerden; kitap 1994 yılını beklemiş basım için. Kısaca, kitapnın yapılışı şöyledir: I – cı böl.Dobruca da birinci Türk boylarının yerleşmesi; II-cı böl.Hayat şartları, örf-adetleri Dobruca ya yerleşen Türk boylarının.(yaşayış, adet, şamanizma izleri, Islamiyete geçmeleri).III-cı böl. Osmanlı Devirinde Türk boyları Dobruca da (oğuzların yerleşme si, N-Pontik yani Kara Deniznin Şimalinden gelenler). Rus-Türk harblerinin arasındaki milletlerdeki denişmeler, akıntılar; romenlerin devrindeki idare, organizasyon, sosyal yaşayış, kültürsanat durumu, ekonomi ve hukukî, 1878 lerden önce). IVvı böl.1878 – I-ci Dünya Harbin yıllarında ekonomi, milli, durumları Dobruca Türklerinin, v.b. V-cı böl. İki Dünya harbin zamanında Dobruca Türklerinin durumu.VI-cı böl. Eğitim, kültürel-sanat organizasyonu (mektepler, Türkiye Johnları, Dobruca da kültür hayatı) VII – cı böl. Press ve sanat; VIII-cı böl.Türk azınlıklarının katkısı Romanya ilim ve kültür ilerlemesinde. Bu eseri yazılmış olan zamanın amprenti var, basılmış yılının tersine. Sintezli yazı, bilgiler, kullanılan metodlar akademik halinde, detailar, zenginlik, kitabının kıy metini yükseltiyor. Europa şi poarta Relaţiile dintre Europa şi Poarta Otomană constituie un capitol consistent din istoria continentului nostru. Veniamin Ciobanu a editat recent la Editura Junimea, un volum impresionant de documente privind Relaţiile dintre Europa şi Poartă privitor la „Chestiunea Estică”, astfel: vol. III – Swedish Diplomatic Reports, 1799-1808, 506 pagini, volumul IV – Swedish Diplomatic Reports: 1791-1796, 456 pagini, volumul V – Prussian and Diplomatic Reports, 1791-1803, 388 pagini. În secolul al XVIII-lea - în timpul căruia, se ştie, au fost o serie din campaniile lui Napoleon, a fost împărţită Polonia care, pur şi simplu dispăruse 192

de pe harta politică a continentului, vechile imperii coloniale începeau să se clatine spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea; în urma războiului de 7 ani, Franţa a pierdut Canada şi majoritatea posesiunilor din India, în 1783 britanicii primesc o lovitură – independenţa celor 13 colonii din America de Nord, nici imperiul olandez insular nu stă foarte bine, situaţia în cele 4 viceregate spaniole din America Latină şi Brazilia este în schimbare ş.a., în Ţările Române situaţia era complicată, în 1784 avusese loc „răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, se apropia momentul Tudor Vladimirescu ş.a., iar Istanbul era un loc în care intrigile şi eforturile politice atinseseră cote foarte înalte. În acest secol aşanumita „chestiune estică” a generat repetate situaţii de criză în Europa. Aceste trei volume redau un vast volum de documente care pot ajuta cititorul să înţeleagă, măcar în parte, ce se întâmpla în Europa acelor vremuri. Editor Veniamin Ciobanu, Europe and the Porte. New Documents on the Eastern Question, vol. III, IV, V, Editura Junimea, Iaşi, 2006, total 1400 p.

Osmanlı İmperatorluğu ve Avrupa Avrupa- Osmanlı İmperatorluğu ilişkileri kıymetli bölümünü yaratmakta bizim kıtamız.Venyamin Çöbanu yakında Junimea/ Gençlik Basım evinde büyük sayıda dokümanlar aradı, buldu ve yazdı Avrupa ve Osmanlı arasında deye. Konular: „Şarqi Mesele”, böylece III- cı cilt İsveçli Diplomatik İlişkiler, 1799-1808, 506 s. IV – cı cilt – İsveçli Diplomatik İlişkiler, 17911796, 456 s. V- cı cilt – Prussyanlarla Diplomatik İlişkiler, 1791—1803, 388 s. XVIII – cı asırda bilinmekte Napoleon’un kampanyaları, bu asırda Polonya/ Lehistan bölündü, kıtamızın haritasından tamamen kayb oldu; eski kolonyler titremekte, asırın sonuna yakınladıkça; 7 yıllık harbin sonunda Fransya Kanada’nı kayb etti, Hindustandaki topraklarnıda; 1783 te britanlar vurulmaktalar, Kuzey Amerika da 13 ülke bağımsızlıklarını kazanıp; Holandya’nın imperyası titriyor, 4 yarım hispan padişahlıkları, Latin Amerika da ve Brazil de denişmelerde,v.b; Romen ülkeleri karışık vaziyetteler, 1784 te Horya, Kloşka ve Krişan ayaklanması var, Tudor Vladimiresku deviri yakın, v.b., Istanbul da entrika/ düzen, politik küreş fazlasıyle kuvetlenmekte. Bu asırda „Şarqnın Meselesi” denilen iş kriz yarata, Avrupa’da. Bu 3 cilt ğayet çok bilgi ve doküman vermekte bunlar yardımdalar anlamamıza bir taraf olsa da o devirnin Avrupa’sında bilmek içün nelerin var olduğunı. Basım Venyamin Çobanu, Avrupa ve Osmanlı, Yeni dok. III, IV,V, Junimea, İasşi, 2006, 1400 s-lı, toplum

Book reviews: Marius Chelaru English proof reader: David Lanoue Turkish ,and tartar versions: Tercüme Güner Akmolla 193

Notes about contributors Beverly George (AUSTRALIA) He is an Australian poet who has been writing haiku, tanka, and haibun since 1997. A writer also of mainstream poetry, articles, and short stories, she won the W.B. Yeats Poetry Prize for Australia and New Zealand in 2004 and 2005, the Vera Newsom Poetry Prize 2005 and the Society of Women Writers (NSW) Prize 2006. From 2000-2006 she was the producer and editor of the magazine, Yellow Moon, which enjoyed an international reputation and readership. In 2006, she founded Eucalypt: A Tanka Journal, the first journal in Australia dedicated entirely to tanka and of which she is the editor. David Terelinck (AUSTRALIA) He is a full-time employee and part-time writer who seriously whishes the balance were reversed. He has been involved in creating writing for more than twenty-five years with many awards for his stories, articles and poetry. His tanka poems have been widely published in international tanka journals. David's first tanka collection, Casting Shadows, was published in late 2011. He is co-editor Grevillea &Winga Vine: Australian Tanka of Place, with Beverley George. Sabahudin Hadžialić (Bosnia and Herzegovina). He was born 23.9.1960. in Mostar, Bosnia and Herzegovina. He is a member of the Bosnia and Herzegovina Association of Writers, Croatian Writers Association Herzeg Bosnia, Association of Writers Serbia, Academy “Ivo Andrić” (Belgrade), Journalists Association of BiH, and Ambassador of Poetas del Mundo in his country. He is Editor in Chief of the electronic & print magazine „Diogen” pro culture, Editor in Chief of E–magazine “MaxMinus”, Sarajevo. He writes poetry and prose with the editing and reviewing books of other authors. He is freelance editor in the publishing house Dhira, Küsnacht, Switzerland. He published poems, articles, essays, aphorisms, plays, short stories in almost all major newspapers & magazines in Bosnia-Herzegovina, Serbia, Croatia, Slovenia, Macedonia, in journals from England, Ireland, Spain, Italy, and in the USA. He was the co-owner of the first private newspaper in SR BiH „POTEZ”, Bugojno, BiH – 1990. So far, published ten books of poetry and prose (four abroad). His art work has been included in anthologies of poetry in France, Canada, Bosnia and Herzegovina, and in the Anthology of satire of Bosnia and Herzegovina and of Balkans. He has won several awards. Samira Begman Karabeg (Bosnia and Herzegovina/ Swiss) Born in 1954, she graduated from the university in Zurich where she has been living since 1977, with a diploma in finance, commerce and management. She writes poems and prose and she translates into and from Bosnian and German. She published several volumes. She translated a book of the poet Tianxin Cai, from English into German. She is currently involved in the translation of a volume of Paul Celan into Bosnian. In Switzerland she founded the publishing house called „Dhira Publishing/ Dhira Verlag”, under the motto „authors for authors”. She is a member of the editorial staff of a satirical magazine „MaxiMinus”, she is also the assistant to the chief editor of the magazine „Diogen pro kultura”, Sarajevo, and a member of „Eastern Swiss Writer’s Association”. Roman Kissiov (BULGARIA) was born in 1962 in the town of Kazanlak, Bulgaria. He studied at the Secondary School of Art in his hometown and graduated in painting from the National Academy of Fine Arts in Sofia. He lives in Sofia. He works in two areas: poetry and art. He has done one-man shows in Sofia (Bulgaria), Vienna and Berlin, and

194

has participated in general art exhibitions in Bulgaria and abroad. He has done illustrations to dozens of books by world-known poets. His poems have been published in almost all Bulgarian literary editions, they have been broadcast over the Bulgarian National Television and Radio, the National Radio of Romania. His works have been included in poetry anthologies in Bulgaria, Romania, Serbia, Macedonia, India and International Anthology in English Poets for World Peace, vol. 3, Switzerland, Canada, 2011. His poems have been translated and published in several languages. Maria Lipiskova (BULGARIA) is born on the 25th of November, 1972. She lives and works in Sofia. She publishes poetry, prose, translations, and literary criticism in the largest Bulgarian periodic magazines and newspapers, as well as in literature websites, such as LiterNet, Literaturen Klub, Slovoto, Public Republic. Her poetry is included in the anthology series “Lyrics” published by the Salon of Arts – the National Palace of Culture. She won several prizes from national competitions for poetry and literary criticism. She published a poetry book “In Search of Madlen”.Texts by Maria Lipiskova were translated into English, German, Croatian and Romanian. Luminiţa Suse (CANADA) Born in Romania, she lives in Ottawa, Canada. A software developer by day, she writes poetry whenever time permits. She is a member of the Haiku Canada, Tanka Canada and, Tanka Society of America. Her poetry has appeared in Bywords Quartely Journal, Dich Poetry Magazine, The New Stalgica Hymnal, The Broken City Magazine, Gusts, Atlas Poetica, Magnapoets, Red Lights, Ribbons, Take Five: Best Contemporary Tanka 2010, 2011, Moonbathing: A Journal of Women’s Tanka, Notes From the Gean, A Houndred Gourds, American Tanka, Ardea etc. One of her poems was listed for 2010 Descant/Winston Collins Prize for Best Canadian Poem. Kozue Uzawa (CANADA) She was born in Tokyo, migrated to Canada in 1971, and received a Ph.D. from the University of British Columbia. She is a retired university professor. She lived in Vancouver (BC), Lethbridge (Alberta), and now she lives in Burnaby (BC). Kozue participated in the foundation of Tanka Canada in 2005, and works as editor of its English tanka journal GUSTS. She composes tanka both in Japanese and English. She also translates Japanese tanka into English and co-published Ferris Wheel: 101 Modern and Contemporary Tanka (Boston: Cheng & Tsui, 2006), and Kaleidoscope: Selected Tanka of Shuji Terayama (Tokyo: Hokuseido Press, 2008). Ferris Wheel received the 2007 Donald Keene Translation Award for Japanese Literature from Columbia University. Kozue is one of the twenty-five Canadian tanka poets selected by Aurora Antonovic for Atlas Poetica in 2010. Đurđa Vukelić-Rožić (CROATIA) was born on April 6, 1956. She has been writing haiku since 1990, in Croatian, the Kajkavian dialect and in English. She is a translator and was the editor of magazines: HAIKU (Zagreb), IRIS (Ivanić Grad), annual Kloštar Ivanić Joint Collection since 2003, all in Croatian and English. She is the founder and secretary of Haiku association 'Three rivers' Ivanić Grad, Croatia and a member of World Haiku Association. Her haiku have been published in bilingual haiku collection Seven Windows, Ivanic Grad (2002) and in her collection of haiku, Chasing the Clouds. She also writes poetry, stories and humorous and has published four books so far. Gür Genç (CYPRUS) was born in 1969 in the village of Stavrogonno, Cyprus. After the division of the island 1974, he was evacuated with his family and resettled in northern Cyprus in the region of Mesaoria where he grew up. He lived for many years

195

in Turkey and England. He has recited his poetry in many countries of Europe and his poems have been translated into all the major languages. Now, he lives in Cyprus. Books published – Poetry: Yarımlık, 1992, ...ψε!, 1994, Yolyutma, 2000, Augur, 2005, Kelebek Tekmelemek, 2011, Translation: Collected Poetry, Taner Baybars, İstanbul, 2007, Anthology of Cypriot Greek Poetry, İstanbul, 2010; Short Story: Yağmur Yüzünden, 2008; Others: Short Stories From Modern Turkish Cypriot Literature, 2009 (As Editor) Kaya Çanca, Complete Works, 2010. Neşe Yaşın (CYPRUS) was born in 1959 in Cyprus. She is a poet well known and read on both sides of divided Cyprus. She studied Sociology at Middle East Technical University in Ankara. She directed and presented a literary program called “41 st Room” for CYBC radio (1992-2007) and the program Peace Garden (2001-2003) at radio ASTRA. She is currently teaching language and literature at the Turkish Studies department of University of Cyprus, writing weekly columns for BirGün newspaper (Turkey) and Yenidüzen newspaper (Cyprus). She has published six books of poetry: Hyacinth and Narcissus, 1979, Tears of Wars, 1980, Doors, 1992, The Moon is Made of Love, 2000, Chambers of Memory, 2005, Selected poems, 2008 and a novel‚ Secret History of Sad Girls, 2002. Her poetry has been translated to more than 20 languages, published in literary magazines and anthologies. She has participated in poetry festivals and readings around the world. Among others she received the Anthias Pierides Award in 1998. Fadéla Chaïm-Allami (FRANCE) was born in 1948 in Algiers where she studied journalism and started a career in this field. As for poetry, at the age of 13 years, she did a first recital in a high school, where the poet Jean Sénac taught. The poet encouraged her to continue on the path of writing. She took this advice, inspired by her relationship with a poet who believed in her potential. She, later, had other recitals and an exhibition wall of poems in the Gallery of the old City Hall of the capital. Her poetry is admired, in particular, by the Egyptian filmmaker Youcef Chahine and the Algerian writer Kateb Yacine. Late 1981, she left for the France where she still lives and where she dedicates herself to studies and work. In Paris, she has participated on many occasions at the internationals Festivals of poets. After a first book of poetry Diwan du silence mugissant, she published, in 2009, On my terrace Algiers. To love, it's a little life for the Editions Lazhari Labter (Algiers). Nadine Lefebure (France) was born on the 3rd of June 1920 in Paris; a writer, she worked for radio. Her destiny was influenced by Surrealism, theater and the sea. She grew up in a musical and artistic environment thanks to her mother, but also full of rigor thanks to her father. As a young girl, she met Salva (Henri Salvador). Since then, they became friends for a lifetime. In his autobiography, he thanks Nadine because she encouraged him to have a musical career. During the Second World War, she studied philosophy with professor Gaston Bachelard. Her literary debut was in 1938, in the Dadaist magazine “Réverbères”, so she is one of the moral founders, together with her friends Jean-François Chabrun and Jacques Bureau. In the Occupation period, she attended the literary circle “La Main à Plume”, together with Noël Arnaud, Jacques Bureau, and Jean-François Chabrun; because of arrests, deportations, executions, the group was dispersed. At the end of the war, only eight members of the group survived. In 1943 she started to go to café de Flore where she met Jacques Prévert, Roger Blin, and Marcel Mouloudji; to her right, there was always the group of Jacques Prévert; to

196

her left, Simone de Beauvoir and Jean-Paul Sartre. After the war, her passion was theater. She attended “La Maison des Lettres”, which organized ancient, medieval and modern theater lessons (1945). Nadine attempted the ancient theater lessons; she played Aeschylus. She met Roland Dubillard. With the occasion of Strindberg centenary (1949), Nadine, together with Pierre Guilbert, directed “The Road to Damascus”, a play that had never been acted before in France. One of the actors was Sacha Pitoëff, the daughter of illustrious Georges Pitoëff. After she presented the first radio theater play to the “Club d’essai”, helped by the poet Jean Tardieu, she became a producer at Radio France Culture. She wrote 50 plays of “théâtre radiophonique” for the national radio; she made 100 broadcasts of history in the broadcast “Science and Technique” of Georges Charbonnier: The History of world discovery, The History of India, Big anniversaries (Gandhi, Kipling). She met Tchikaia U Tam’si (the poet from Congo), Anita Conti, the first woman oceanographer and photographer, and Alexandra DavidNéel, the first European woman who went to Tibet (1924). She traveled in Africa, India; she practiced sailing in the Mediterranean, Greek Islands, la Manche, in Antilles, in Canada and Greenland. The sea inspired her for part of her opera: her diary, prose poems “Partances”, published by Publishing House Caractères, 1953; the novel “Les portes de Rome”, which was awarded “le Prix de la Guilde du Livre”, the first “club du livre”, in Switzerland (1955); and the novel “Les sources de la Mer”, Gallimard, 1957. Marilena Lică-Maşala (FRANCE) was born in October 23, 1955, in Teiu, Romania. She is a publicist, essayist, and translator. She has been living in France since 2007. She is the Paris correspondent of the Romanian magazines “Literary Mirror” in Focşani and “The Poetry” in Iassy. Cofounder and Director of the bilingual French-Romanian magazine Doina, Paris, 2010. She is also the Founder-Director of the ARC collection (Africa-Romania-Caribbean) at Dagan Publishing Company, Paris, 2011. Gabriel Mwènè Okoundji (FRANCE) was born in April 9, in Okondo-Ewo, Tégué, in Congo-Brazzaville. He is an important name of the francophone poetry of today. He achieved Grand Prix littéraire de l’Afrique noire in 2010, which has been given by Association des Écrivains de Langue Française (ADELF) since 1960. He received the Medal of the Towns Bègles, in 2010, and Villenave, 2011. His poems were translated in Finnish, Occitane, Basque, Spanish, Italian, English and Romanian. Pedro Vianna (FRANCE) Born in Rio de Janeiro, in 1948, he is an economist by training, became a mathematics teacher in the preparatory classes, then at the University of Brazil, after his formal education. He supervises artistic and professional activities. In Rio, he leads the A mão meetings, a group of young poets. Hunted by the military dictatorship, he took refuge to Chile in early 1971; in Santiago in 1972, he founded and directed the university theater Teseo where he was the director and trainer of actors. He was a refugee in France after the coup of 1973; since then he has written in French. So far he has written 41 collections of poems, some of them being edited by the author, while many other poems have appeared in bilingual editions in various books and publications from different countries such as Canada, Finland, France, Sweden, and Brazil. He wrote 15 plays, many of them being represented in Chile, Finland, France, Italy, Sweden. Along with his writing & drama activities, he has played an important role in the reception of refugees of all backgrounds in France. He continues his work to defend the right of asylum and other human rights in some associations, such as being vice-president of the Home for Doctors and Health Workers Who Have Fled to France

197

(PAL). From 2005 to 2009, he served on the National Court of Asylum (formerly the Refugee Appeals Commission), appointed by the UN High Commissioner for Refugees (UNHCR). Perfectly trilingual (French, Spanish, Portuguese), he has translated poems, articles, and texts. President of the Art Association Acts of presence, he is responsible, along with Eric Meyleuc, for the creation of Shards of Dreams, a production company. Since 1999 he is the editor of the serial Migrations Société. He acquired the French citizenship in 1980. Toregali Taşenov (Kazahstan) was born in 1962, Sozak town. He graduated from high school in year 1979, then from the „Kazak Pedagogic Institute” from Almatî (AlmaAta), Faculty of Philology. Starting from 1979 he published poems in journals and magazines from his country. He was a teacher, editor and editor in chief of important publications: “Yas Kazan Ünı”/ Young Kazak; “Kazakistan Zaman”/ Kazak Times; “Kazak Milleti”/ Kazak People. Poetry Books: Ak kuğu Tüyleri/ The Feahters of the White Swan, 1997; Üşüten Yaprağın Gölgesi/ The shadow of the frozen leaf, 2008. He published studies, articles in important magazines in the region: “Düşünce ve siyaset”, “Bağımsız milletin kaderi” etc. Patricia Prime (NEW ZEELAND) She lives in Auckland, New Zealand. She is coeditor of Kokako, reviews editor of Takahe, and reviews/interviews editor of Haibun Today. Patricia has been one of the editors of the Take Five anthologies since their inception. Her poems, reviews, literary essays and interviews have been published in the World Poetry Almanac (Mongolia) and in various journals like Haibun Today, Contemporary Haibun Online, Lynx, Atlas Poetica, Gusts, Eucalypt, multiserves, red light, among others. Güner Akmolla (ROMANIA) Poet, translator, novelist; she was born on 15th of January 1941, Albeşti village, Constanta district. She graduated in Philology, the University of Bucharest. Her debut was in 1959, in local newspaper from Braila. Since 1991 she published poems/ articles about Tatar minority in different journals/ magazines in Constanta, Iasi, in Romania, and in Turkey. Her debut in published volumes was Vatan/ The Homeland/ Patria, poems, Tatar language, 1999. Since 2004 she has been the Director of the bilingual cultural magazine „Emel/Ideal”, founded in 1930, in Dobrogea. Books: Prose: The book of forgiveness, Tatar document, 2002, Tatar Anticommunist Resistance in Dobrogea (Romanian and Crimeean Tatar), 2003, The Crimea in 2004 – 60 years after the genocide, reportage, 2004, Tatars from Dobrogea, essay, 2005 etc. Poems: The Homeland, 1999, Tatar Hero Ballad / Tatar şehitnin destani, bilingual, 2003, etc. Translations, critic studies, editions etc.: Mihai Eminescu, Tan yildizi, 2003, Eminescu’s letters / Mektüpler, in Turkish, 2004, Negip Hagi Fazăl, Complete works, bilingual, 3rd edition, Crimean Tatar and Romanian, 2009, Memet Niyazi, Olimsiz şiirler, bilingual, critic study, translated in Romanian, 2007 etc. Mihaela Albu (ROMANIA) teaches Romanian literature at the University Spiru Haret in Bucharest. She studied Philology at the University of Bucharest. Between 1999 and 2004 she was visiting professor at Columbia University in New York. She is a member of the Union of Romanian Writers, of the Union of Professional Journalists in Romania, and of the Romanian-American Academy. She is also the editor-in chief of the literary magazine Lumina lina. Gracious Light (USA), and a member in the editorial board of several newspapers and magazines. She published essays (literary criticism) and poems

198

both in Romanian and foreign magazines (from the United States, Germany, Italy, Israel, Moldova, Canada) and is the author of three volumes of poetry (Intre doua porti, Ca o dragoste tarzie, Catharsis) and of several books about the Romanian literary exile Presa literară din exil. Recuperare şi valorificare critică I (2009), Revistele literare ale exilului românesc. Luceafărul. Paris – o restituiré,2009 (co-authored), Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York, 2008, Cultură şi identitate, 2008. Paul Aretzu (ROMANIA) was born on May 29, 1949 in Caracal, Romanatzi Country, Romania. In 1973he got his B.A. in Romanian and French at the Faculty of Philology – University of Craiova. At present he teachers at the National College „Ioniţă Asan” in Caracal. He has published several books of poetry: The Sound Shell, 1996, Blind in Paradise, 1999, The Blood Tuner, 2000, The Book of Psalms (Signs of Love), 2003, Uriel’s Trace, 2006, Literary Criticism: Critical Visions, 2005, The Staircase in the Library, 2007. He contributes with numerous essays and book reviews to several Romanian magazines: Ramuri, Luceafărul, Euphorion, Calende, Contemporanul, Viaţa Românească, Apostrof, Vatra, Mozaic a.s.o. He was won some important national prizes. He is a member of the Council of the Romanian Writers’ Union. Jules Cohn Botea (ROMANIA) He was born in Bucharest, and a specialist podiatry beginning with 1953. He is a member of the Romanian Haiku Society, Haiku Society from Constanta and member of Romanian Writers Doctors. Published books: The glow warms of my thoughts (haiku) 2000, Images in dew beads (photo haiku, tanka) 2001; Reverberations (commented haiku – tanka) 2006, A smile in Japanese Style (senryu— kyoka), 2011. He was awarded with honorable mention aboard at Mainichi Haiku Contest 2003 and 2005. He had two photo haiku exhibitions in 2008 and 2010. Marius Chelaru (ROMANIA) (name: Marius Chelariu, Pen Name: Marius Chelaru). He was born in Negreşti, Vaslui county, Romania, on August 30, 1961; He graduated from The Faculty of Economics and he has been and is editor, editor in chief, director/ executive director of several cultural magazines( such as Timpul/ Time, Cronica/ Chronicle, Convorbiri Literare/ Literary Conversations, Poezia/ Poetry, Carmina Balcanica etc.) and of publishing houses (Junimea, Sakura, Parnas, Time, Sympoesium etc.). Chelaru has contributed with articles, poems, essays, literary criticism, prose, translations, interviews, book-reviews in various international anthologies, magazines/ journals from Romania, France, USA, England, Belgium, Canada, Sweden, Republic of Moldavia, Paraguay, Japan, Iraq, Egypt, Jordan, Lebanon, Macedonia, Kosovo, Serbia, Bosnia and Hertzegovina, Croatia, Albania, Holland etc. He is a member of The Romanian Writers’ Society, of the famous club Junimea (The Youth) in Iassy, the Constanta Haiku Society, the Haiku Romanian Society, the World Haiku Association, Japan, an honorary member of Maison Naaman pour la Culture, Beirut, Lebanon; of the Romanian Language Writers’ from Québec, Canada, and secretary of the Association of Magazines and Publications in Europe. He published over 30 books (novels, poems – included haiku and tanka –, literary critique, essays, translations etc.). He has personal books in Albanian, Aromanian, Arabic, English, Spanish, Tatar, Bulgarian, Macedonian, Hungarian etc. He was awarded some international and national prizes (including the Romanian Union Writers’ Prize for essay in 2005, the Award of Critics of the prestigious Romanian Literary Magazine „Literary Conversations” in 2008 etc.).

199

Magdalena Dale (ROMANIA). She was born in 1953, in Bucharest, Romania. She is a member of the Romanian Society of Haiku and World Haiku Association, Tokyo. She has written a tanka book, Dew pearls, a haiku book The Echoes of Silence, and a renga book with the poet Vasile Moldovan, “Fragrance of Lime”. She is one the editors for the American tanka anthology Take 5/ Best Contemporary Tanka, vol. 3 and 4. She also is editor for the Romanian anthology of haibun, Shades in light, published in Constanţa. She has translated into English two haiku books and a tanka book. Her work has been published in several reviews/ anthologies in Romania and abroad. Her poems have appeared in more literary sites online. She received several awards for her work. Emin Emel (ROMANIA) Poet, translator and teacher, she was born in Bulgaria, on 12th of December 1938. She attended the Turkish Pedagogical High School in Sofia, and The Faculty of Turkish Language and Literature, the State University ‘Kliment Ohridski’ in Sofia, with a specialization in Orientalism, where she graduated in 1960. She worked for seven years as a teacher in Dobrici and Belogradeţ, Varna district. In 1967 she moved to Constanta, Romania. She was one of the first Turkish teachers in Romania. Since 1972 she taught in the high schools in Constanta and starting with 1991 she taught as a Senior Lecturer at The Faculty of Letters and ‘Mustafa Kemal Atatürk’ School Teachers College at ‘Ovidius’ University in Constanta until she retired. Since 2000 she has been a member of the Romanian Association of Writers. She is also a member of the Society of Turkish Language. She has published articles in her field of interest. She has participated in a number of international symposia. Vali Iancu (ROMANIA) She graduated from Philological Faculty. Her first appearance with haiku poems was in “Luceafărul” magazine in 1997. She is a member of Romanian Society of Haiku. Her haiku poems have appeared in some anthologies: Caligrafiile clipei, Luna în ţăndări, O antologie a poetelor din România, Greieri şi crizanteme, Flori de tei, Antologia Romanian Kukai. She has been awarded 5 times at the annual contest of Romanian Haiku Magazine and 10 times at Romanian kukai contest. Elisabeta Isanos (ROMANIA) She was born on the 8th of July in 1941 in Bucharest. Her parents were Magda Isanos-Camilar and Eusebiu Camilar. After her debut in the magazine „Iaşul literar” („The Literary Iasi”) in 1964, she adopted the pseudonym Elisabeta Isanos, in the memory of her mother who died at the age of 28. She graduated from the University in Bucharest in 1965, the Faculty of Philology with a diploma in French language and literature and a second specialization in Romanian language and literature. Her editorial debut was in 1969, with the book of poetry „Nostalgic Cities”. Other books (prose, poetry, translation): Verses, 1980; The Winter Garden, poems, 1987; The Unlimited, 1999; Passport for the Celestial City, prose, 1999; Doctorul on the Treasure, prose, 1999; The Song of the Sun, poem. 2001; In the search of Magda Isanos, biographical essay, 2003; The Road towards Ombria, novel, 2004; Cosânzenii, biographical novel, 2005; Amur, novel, 2006; An Instant is all You’ve Got..., 180 quatrains by Omar Khayyam, Romanian equivalences, 2007; In Bucharest,with No Address, essay, 2008; Early Sunday, poems, a volume in electronic edition, The Western Gate, novel, 2010; The Fragile’s Wrath, poems, 2011; Mihai Eminescu, „Poezii/ Poésies”, 1993, 1994; Magda Isanos, „Poezii/Poésies”, 1996; Carolina Ilica, „Din foc şi din gheaţă/ De feu et de glace”, 2006 etc.

200

Vasile Moldovan (ROMANIA) He was born in Bistrita-Nasaud county in 1949. He Graduated from law school (1971) and journalism (1979), having also a master in psychology and the science of communication. He published poems and essays in Romanian literary magazines. He has been involved in the Romanian school of haiku and now he is vice-president of the Romanian Society of Haiku. He attended many international meetings of haiku. So far he has published over 1000 haiku poems in 12 languages in different international anthologies or online. Starting with 2001, Moldovan has been awarded many prizes at the international competitions in Japan, U.S.A., Australia, Canada, India and Croatia. His most representative books are: Via dolorosa, 1998, The moon’s unseen face, 2001, Noah’a Ark, 2003, Ikebana, 2005. Valentin Nicoliţov (ROMANIA) He was born in Bucharest on February 12, 1945. He attended the Polytechnical Institute in Cluj-Napoca and graduated with an engineering diploma in 1972. He began his literary career in 1965. He is a member of the Romanian Writers Society, Military Writers Society, Romanian Haiku Society Bucharest (since 2010 its president) and secretary general for the editing of the Romanian-Japanese cultural magazine HAIKU. Books: Spread loves, prose, 2011, Love season, poetrz, 2003, Only the moment…, poetry, 2005, One single love, novel, 2005, From One Poem to Another, poetry, 2008, Breath exercises, novel, 2009. In 2007 he published the international haiku anthology titled Crickets and Chrysanthemums. In 2006, 2007, 2008, 2009 he published haiku poems in the anthologies of the World Haiku Association in Tokyo. In 2006 he published in A history of the Romanian literature since its origins to present time, at the DACOROMANA publishing house. Cristina Rusu (ROMANIA) Born in 17th of May 1972, in Iasi. She graduated the Philology Faculty (University „Al.I. Cuza”, 1994) in Iasi. She is a therapist. Literary debut: haiku and tanrenga, in “Dor de Dor” magazine, Calarasi, 2007. She published haiku in varies anthologies, like: Crickets and Chrysanthemums, Orion Publishing House, Bucharest, 2007, haibun in Shadows in the Light, Constanta, 2008. She published poems, essays in “Poezia” magazine. Books: The colour of the silence, haibun, Cultural Foundation Poezia, Iaşi, 2008, together with Marius Chelaru, Love. shape on borders of white, poems, Iubirea. desen pe margini de alb, poeme, Cultural Foundation Poezia, Iaşi, 2008, Love, poems, Timpul Publishing House, Iasi, 2008 Valentin Talpalaru (ROMANIA) He was born 15.05.1953, in Tg Frumos town, where he attended high school. He graduated from the Univerisy “Al I Cuza” in Iasi, in philology. Debut: 1974 in Cronica/ Chronicle Magazine, Iasi. He was, after graduation, a teacher in Botosani town. There he published the book The Return of the Minstrel. Since 2008 he has been a doctor in philology. Books: The Return of the Minstrel, 1979, poems, Nopţi cu chirie, 2004, poems, The Museum, 2009, and plays, etc. Laura Vaceanu (ROMANIA) (Real name: Aurica Văceanu) Born in Bucu, Ialomita. She graduated the Philology Faculty in the Bucharest and the Popular Art School, in the Canto Section. She was a teacher. She some some prizes honorary recognitions in Romania and abroad. She organized many projects for children’s theatre and cultural micro-monographies. She is the President of the Haiku Society in Constanta and organized with Sonia and Maria Coman, Alexandra Flora Munteanu and Radu Patrichi the World Haiku Festival, in 2005, under the leadership of the World Haiku Club, 2007 and 2009. She is the editor of Albatross Magazine (2002-2009) and international

201

anthologies, she organized the annual Haiku Colloquims in Constantza (2001-2009). She was a member of the Tanka and Renku School from Slobozia, Ialomiţa She published: The Memory of the While, 1999, 2003: haiku, tanka, haibun, Late Poems. Rifki Kaymaz (TURKEY) He was born in 1950 in Erzingean. He graduated from Ataturk University, the Faculty of Philology, with a diploma in Turkish language and literature (1972). He performed his activity in various cultural fields: journalism, administration, as a teacher and as an IT specialist at TBMM. He published Muştu, A Culture and Literature Magazine. As a journalist he signed the columns such as: Culture and Ar , Young Writers and so on. He organized numerous exhibitions abroad in The Art of Copper. In 1974, he was awarded an honorable mention as a result of his participation in the poetry contest organized by the Cultural National Emigration Foundation and in the contest entitled „The Poems of the Rose” organized by the Town Hall of Tuzla. While participating in the „Naat” contest in Trabzon, he was awarded the first prize. He was a member of the Union of Turkish Writers; he was a member of the management staff, of the general secretariat; he founded the department of literature for children. He died on the 22nd of February in Ankara. Mustafa Köz (TURKEY) Born in 1959 in Niğde. That same year he moved to İstanbul. He graduated from Atatürk Institute, the Turkish Department. He studied business administration, journalism and law. He worked as a journalist at Yankı (Echoe) and Yeni Gündem (New Agenda) magazines. His political articles were published in these magazines and Cumhuriyet (Republic), Evrensel (Universal), Ülkede Gündem (Agenda of the Land) newspapers. He has been on the boards of Mavi Yaka (Blue Collar), Edebiyatta Seçki (Literary Anthology), and Atika (Attic) literary magazines. He published Şiir Oku (Poetry Arrow which also can be translated as Read Poetry) poetry magazine. Some of his selected poems have been translated into French, English, Macedonian, Romanian. He had been as visitor poet in Young Struga Poetry Festival, Atzo Karamanov Poetry Meeting, and Festival of 12. Poesia Mediterranean. His first poems are collected in Moon Dream (1990). Books: Water Paintings, 1991, Crab Basket, 1992, Don’t Turn Off the Lights Children, 1992 (Poetry for children), Tuesday Before Monday, 1995, Eternity in the Stone, 1998, Bend of Fire, 2003, Open Wound, 2004, Sleep of a Bell, 2005, Shadow of the Squirrel, 2008, Epitaphs, 2009. Ismail Otar (TURKEY) (1 oct.1911, Bursa – 28. oct.2005, Istanbul) – Member of the Tatar diaspora in Turkey. His parents, Ali Otar and Emine, were born in Crimea, in village Otar. In his library – open for young researchers – there were many books of Tartar personalities (among these: Negip Hagi Fazîl, Şaip V.Abdula – connected with Dobrudja). In years 1930-35-37 he was involved in the life of Tartar and Turkish from Dobrudja. He declared that he worked with M. Ulkusal for “Emel” magazine – now published in Constantza, Romania. Halil Ibrahim Özdemir (TURKEY) Writer and journalist, he was born in the northeastern part of Turkey in the city of Erzincan, in 1956. After he graduated from a pedagogic college in his country, he left for England to study foreign languages. He came back and he worked as a teacher for some time and then he dedicated himself to journalism. Involved in intense socio-cultural activity, he founded charitable organizations („Hayra”, „Hizmet”, „Resistance”), various publishing houses, and he represented the region of Erzincan within the Union of Turkish Writers. Works:

202

published volumes, short stories – Eyvah, 2002, Beyond the Fog, 2006, Short Stories from Erzincan (several editions after 2004); Georgia, the next door neighbour (2006); Altân (Gold), Syanur, SUA, 2007 (several editions); poems –Your name is Farewell and Sadness, 2006 (several editions). Other works – Father Terzi and the Graveyards from Erzingean, a photo album. He has published studies and articles on various themes. He is the founder of the „Dogu”/ „Sunrise” newspaper. He has also worked on „Erzingean Encyclopedia”, a project that he himself initiated. Tahir Erdogan Şahin (TURKEY) poet and scientist; he was born on the 15th of May 1957 in Erzingean. Here he finally graduated from the college entitled „Mr. Balîkesir Negeati” Institute (1979), culminating with a diploma and doctorate in the field of the General History of Traditional Turkey. He worked as a teacher first in Erzingean, then in Ankara, within the Department of the Specialists’ Instruction and Education, at the Cultural Turkish Board. In 1994 he retired from the University of I. Inonu. Then he returned to his native village (Gengherli/ Refahiye) in the region of Erzingean where he is living nowadays. He published The History of Erzingean in 1985. The activity that he performed in order to outline the relation between Turkey and other states of Turkish origin resulted in the introduction of his works in the school curriculum as follows: History for the 1st and the 2nd grades; the History of Art – the 1st and the 2nd grades; the History of Islam, the Ottoman History, and the General History of Turkey. Among his eight essays published in 2006 we can enumerate: Science, The Space of Science and Knowledge; the History of Archeology and Art; Introduction in the Science of Politics and in the History of Political Thinking; the History of Islam, Science and Islam in the European Middle Age; the History of the Ottoman Empire; Introduction in Political Science. He wrote a seven-volume work, The History of Universal Culture and of the Human Renaissance; The Valley of the Three; The Fire Towers of the Silk Road, from Efes to Otuken; the Seven Heralds of the Conquerors. Erkut Tokman (TURKEY) He was born in İstanbul in 1971. He graduated from İstanbul Technical University as an engineer. He studied poetry and acting as well as dance in London; participated to International Workshop Festival in London, where he studied with theater directors from Royal Shakespeare Company (U.K), Theatre de movement (FRA), L’ecole de mime (CAN) as well as Marie Rambert Dance Co. and Merge Cunningham Dance Co; he studied acting & singing in Bucharest with theater director Teodora Campineanu, lyric artist Lia Sloci, soprano Amelia Antoniu in “Studıoul de arte scenice”, and at “Ion Creangă” Theater. He published original poetry, translations, articles, stories in Turkey’s leading literature magazines stince 1996. He is a well-known poetry translator, mainly from Romanian, sometimes from English, Italian, French. Books: Giden ve Kalan, poems, 1999, Bilinmezi Dolaşan Ses, poems, 2007, as well as some anthologies inboard and abroad. He is member of P.E.N/ Writers in Prison Comities, Intercultural Translation Academy, Ç.N translation magazine Romanian literature representative, used to work in the organization comities of “International İstanbul Beyoğlu Poetry Festival”. He is a member of “Poets of London” and “Poetas Del Mondo”. His poems were translated in English, French, Italian, Spanish, Romanian, Arabic, Azerian. Metin Yildirim (TURKEY) He was born in 1967 in Uzümlü in the region of Erzingean. The poet who wrote poems according to the well known syllable measure, he began his literary career while he was still a student, and he published his first book

203

in 2007 at Doğu Publishing House. Next to his book called „Let its name be poetry”, he also produced his musical album inspired by the music of the Hakalmaz centre. Dealing with editing and script writing, with cinematography projects and with publishing the albums of the most representative artists, he directed the documentary films Yugel Ceakmaklî and Erzingean. At present he is in the process of publishing his second poetry volume that is accompanied by the already published album. Vehbi Yurt (TURKEY) He was born in 1960 in Kemah. He attended the primary and secondary school in his native village, then he graduated from the theological high school in 1977. Finally he graduated from the Faculty of Pedagogy in Erzurum, in 1981. He is concerned with the idea of democracy. As a citizen he founded several associations. Books: Tormented words; Beverage, an essay dedicated to the poet Mehmet Akif Ersoy. He published articles in the local newspapers and poems in various magazines. He is a member of the Union of the Turkish Writers, a founder member of MOBISAD (Technique and Research in the Science of Telephony) and a representative of the eastern region of Anatolia. He is a distinguished businessman as well. Erzincan is a famous city now due to his studies in the Chemistry field. He coordinated several agriculture-based activities. He is an active member in the storage and trade field. The technical service of mobile telephones is one of his main concerns. M. Kei (USA) He is a tail ship sailor and award-winning poet. He lives on the Eastern Shire of the Chespeake Bay (USA). His publications include over 1400 tanka poems in six languages and ten countries. He is the editor-in-chief of the anthologies series, Take Five: Best Contemporary Tanka, and the author of Slow Motion: The log of Chesapeake Bay Project. He edits Atlas Poetica: A Journal of Poetry and Place in Contemporary Tanka. He is the compiler of the Bibliography of English-Language Tanka, which documents over one thousands publications from 1899 to the present day. David G. Lanoue (USA) Born in Omaha, Nebraska in 1954, he earned his B.A. at Creighton University in Omaha, Nebraska (1976), then went on to complete the M.A. & Ph.D. in English at the University of Nebraska-Lincoln (1977, 1981). Since 1981, he has been teaching English at Xavier University of Louisiana in New Orleans, where he holds the rank of professor. He is a translator of Japanese haiku, a teacher of English and world literature, and a writer of haiku and "haiku novels." He is a co-founder of the New Orleans Haiku Society and an associate member of the Haiku Foundation. His books include a translation (Cup-of-Tea Poems: Selected Haiku of Kobayashi Issa), criticism (Pure Land Haiku: The Art of Priest Issa) and a series of haiku novels: Haiku Guy (2000), Laughing Buddha (2004), Haiku Wars (2009) and Frog Poet (2012). Some of these books have appeared in French, German, Spanish, Bulgarian, Serbian and Japanese editions. In addition, he has published The Distant Mountain: The Life and Haiku of Kobayashi Issa in English with Hindi translations by Angelee Deodhar. Over the past 27 years he has published haiku and haiku criticism in Modern Haiku, Frogpond, Bottle Rockets, Mayfly, Moonset, Periplum (the Haiku Foundation Blog), Ginyu (Tokyo), Jointure (Paris), Poesia (Milan), Literaturen Vestnik (Bulgaria), FreeXpresSion (Australia), Presence (England) and other places. He maintains The Haiku of Kobayashi Issa website, for which he translated 10,000 of Issa’s haiku. Recently (November 27, 2011), he gave the keynote speech at the Haiku International Association meeting in Tokyo.