Alchemia - Mozaic cultural

Page 1

No. 4 OCTOMBRIE 2017

ALCHEMIA


Mozaic Cultural Coordonare: Adrian Grauenfels, Sash Segal Redactare / Tehnoredactare: Sash Segal Grafică, Fotografie, Colaj: Angela Tomaselli, Michael Schwartz, Laurenţiu Zloteanu, Beatrice Bernath Fotografie şi Grafică| Internet Pixabay | Wallpaper.net | etc. Coperţile şi paginile despărţitoare | Portrete pe dischete şi film - Nick Gentry


Octombrie 2017


CUPRINS NOTA EDITURII ..................................................................3 Adrian Grauenfels | Mozaic cultural ................................................ 3

POEZIE ...............................................................................6 Paul Vinicius | Triptic ........................................................................... 7 Iris Dan | Universitatea Haifa deconstruită .................................... 10 George G. Asztalos | Zoon Poetikon .............................................. 13 Beatrice Bernath | Post-umanism ................................................... 16 Elena Katamira | Noaptea .............................................................. 19 Daniel Marian | In(de)cizie .............................................................. 21 Adrian Creţu | Statică ...................................................................... 24 Silviu Dachin | Poziţia verticală a planetei rotunde ..................... 25 Cristina Ştefan | Mici întâmplări ale poeziei.................................. 29 Claudia Bota | Mai avem timp ....................................................... 31 Letiţia Vladislav | Singurătatea ta .................................................. 32 Emanuel Pope | Colonia bărbatului .............................................. 33 Adela Efrim | Poeme fără Adela .................................................... 37 Ioana Scoruş | O amintire ................................................................ 42

MOZAIC CULTURAL ........................................................46 Adrian Grauenfels | Cele două Varşovii ....................................... 48 Daniel Wolf | Spre Rusia, pe catalige ............................................ 55 Irina Lucia Mihalca | În română şi armână ................................... 63 Sorin Olariu I În grai bănăţean ......................................................... 71 Nuţu Marian Cîrpaci | De vorbă despre romi ............................... 76 Sash Segal | Călătorind împreună ................................................. 88 alchemia| No.

4 – octombrie 2017

1


ARTĂ VIZUALĂ ..............................................................100 Nick Gentry | Artă contemporană .............................................. 101 Fritz Ascher | Artistul întrerupt ........................................................ 109 Michael Schwartz | Jocuri de lumină........................................... 118 Laurenţiu Zloteanu | Grafică, pictură .......................................... 125 Angela Tomaselli | Pictură ............................................................. 133

PROZĂ, ESEURI ..............................................................146 David Croitor | Perioada prostiei .................................................. 148 Veronica Pavel Lerner | “Dai un ban, da' stai în faţă” .............. 160 Dana Fodor Mateescu | Tristeţea casierei .................................. 164 Maria Cecilia Nicu | E toamnă iar ................................................ 170 Dan Romaşcanu | Thomas Mann – Alteţă Regală .................... 176

TRADUCERI....................................................................182 John W. Sexton................................................................................. 183 E. E. Cummings ................................................................................. 189 Guillaume Apollinaire ...................................................................... 192 Carl Sandburg .................................................................................. 193 Hamutal bar-Yosef........................................................................... 194 Andres Eloy Blanco .......................................................................... 195

CĂRŢI NOI.....................................................................202 Emanuel Pope | Volume de Aer II ................................................ 204 Radu Ţuculescu | Măcelăria Kennedy ........................................ 212 Angela Baciu şi Nora Iuga | Mai drăguţ decît Dostoiewski ...... 215 Dana Fodor Mateescu | Povestiri din Bucureşti ......................... 219 Yehuda Amichai | Poezii Alese ..................................................... 221

ULTIMA PAGINĂ ...........................................................227

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

2


NOTA EDITURII Adrian Grauenfels | Mozaic cultural Mozaic cultural Dacă ceva este sigur în lumea nesigură prin care navigăm, acel ceva este crescendoul în volumul Alchemic - o curbă monoton crescătoare. De la o broşură modestă la debut de circa 100 de pagini, iată că Alchemia de faţă de apropie de 230. Şi nu am zis tot ce se putea zice. Şi nu am epuizat nici 1% din mozaicul cultural care ne inundă pretutindeni, cu obstinaţie. Ce face cititorul tentat de vizual, de muzică, de fluviul de cuvinte care ne muşcă de glezne? Cum alegem media noastră preferată din atâtea tentaţii ale minţii? Să nu creadă cineva că trăim într-o lume sterilă a scrisului. Turnul de fildeş, izolare în artă pentru artă? O falsă filosofie, un passe, în epoca electronică-postmodernă. Şi ca dovadă... multe din gândurile şi trăirile expuse aici în Alchemia se materializează. Autorii noştri, scriu şi tipăresc cărţi, unii traduc, alţii expun picturi şi desene. Produc fotografie. Comentează muzică. Traduc din opera altor poeţi.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

3


Trăim o dinamică care se materializează. Numărul de faţă include atât prieteni vechi şi nume consacrate cât şi nume noi, care aduc revistei modernism şi prospeţime. Iată o revistă super eclectică care ar merita tiparul. Mă nelinişteşte însă, o întrebare pusă de un cercetător al operei lui Borges, Jaime Alazraki în prefaţa sa la “J. L. Borges - el escritor y la critica, Madrid 1976”. Spunea criticul literar aşa: “originalitatea în artă se produce cu condiţia de a recunoaşte imposibilitatea oricărei originalităţi”. Dacă acest postulat funcţiona în anii 60 desigur este corect şi azi, după ceva mai mult de o jumătate de secol. Oricum am privi arta nouă, "the state of the art" rămâne hedonismul şi setea intelectualului pentru noua estetică. Revista de faţă este o dovadă şi o confirmare a evoluţiei gusturilor şi a şlefuirii noastre pe axa timpului. Noi ne schimbăm, dacă nu ele, artele.

Adrian Grauenfels

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

4


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

5


POEZIE

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

6


Paul Vinicius | Triptic cum să-i vorbeşti inimii despre timp (verde) verde de salcie şi mai apoi de inima-broaştei. despre inima-broaştei vorbeşte fiecine că tot n-au văzut-o decât doi trei. şi ce mai contează că lacul nu mai există? în definitiv socializăm ne cunoaştem poate că şi tu ai acelaşi număr de vertebre – par hasard. (albastru) prea multe cuvinte. de fapt e cu mult mai simplu. vreau să fiu tu şi tu să fii eu atunci când nu suntem împreună. atunci când tristeţea-mi devine o stradă pe care femei singuratice fumează sprijinind ziduri care altfel s-ar nărui. vreau ca sângele meu să răspundă atunci când te strig.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

7


(galben) galben moale de toamnă lumina care îţi acoperă trupul în care mă voi odihni şi eu puţin înainte de a porni în căutarea comorii piraţilor. comoara piraţilor se află într-un loc pe care numai luna îl ştie. şi sângele meu ca un înotător obosit. ca un înotător ruşinat de propia-i neputinţă şi de trupul lui gol care se va ascunde în tine precum o boală nouă nedetectabilă cu aparatura modernă pe lângă care lumea va trece veselă spre noile joburi spre oraşul care caută sânge proaspăt pentru o nouă zi de muncă

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

8


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

9


Iris Dan | Universitatea Haifa deconstruită I. Atomi intru în holul nivelului de jos ca într-o peşteră întunecoasă simt peste mine greutatea muntelui pe un perete fragmente dintr-un mozaic: ce solide, ce distincte, ce tangibile sunt frânturile acestea ale umbrelor de umbre cât de precis îmbinate; cât de rânduită lumea ce-o alcătuiesc; cât de temeinică, cât de eternă ştiinţa; limitele deşi invizibile, absolut clare; şi totuşi ce uşurare să ieşi din acest întuneric din această lumină perpetuă II. Unde şi particule în noile clădiri de sticlă lumina circulă liber de la mare la munte de la munte la mare informaţia e dispensată în biţi şi bucăţele care se combină se dezintegrează formând lumi ce dispar de îndată ce-au apărut şi unde sunt eu acum? alchemia| No.

4 – octombrie 2017

10


III. Ecusoane Mai încolo, pe o terasă un grup oameni de afaceri a descins ca un stol de corbi asupra aceastei respectabile instituţii de studii superioare toţi arată, se mişcă, vorbesc şi se poartă la fel doar ecusoanele sugerează că avem poate de-a face cu fiinţe separate IV. Praf şi pulbere Calm, metodic bătrânul măturător rus adună într-o grămăjoară petale risipite de iasomie şi bougainvillea ace de rozmarin nisip de pe plajă seminţe de pin de pe munte apoi transferă totul pe făraş

Colaje digitale – Sash Segal

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

11


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

12


George G. Asztalos | Zoon Poetikon

Insulele Endorfine avem ciudăţenii iubim numai ţăndări cu o ciudă pierdută în braţe cu nenorocirea în vene subapreciem că totul e pretabil la depreciere da voi veni aşteaptă-mă vreau să împietresc un pic ca pe o insulă a Paştelui Cailor voi veni galopează-mă cu herghelia asta ecvestră în fine în endorfine lui iartă-mă îi este greu şi sărat îi înoată uitarea sub gene voi veni cu plici-plici pe enter ce mai că suntem toţi un download şi un delete mergem pe pământ în cer sau pe ape care mai de care păi normal aşa ne trebuie dacă nu suntem Cristos să spunem hai ia-ţi tristeţea şi umblă

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

13


Frumuseţe sub ocupaţie e o zi adorabilă cât amar de bucurie se dăruieşte ai zice uite ăsta e scopul care ne scuză mijloacele ai zice şi că nu-i aşa e doar o magie: uităm să luăm şi frumuseţea iese o clipă de sub ocupaţie firesc interzis o scumpă neapărat a cuiva deseori blondă şi amuţită de splendoare azi ne ocupăm de ea o preamărim cu lupa o legănăm îi punem fundiţe uite că şi protestează poate o şi luăm în serios dar poate suntem şi noi implicaţi altundeva poate la un birou de mişcare trenăm în simţuri vegetale ne limpezeşte turbulent un ceai de tei un cimitir vesel de frunze acolo vine un fel de popă aproape negru face aluzii la frumuseţe zice mă jur pe ce-am mai sfânt să nu mă mai scol din beţie dacă morţii nu învie într-una din zilele astea adorabile cu o groază visătoare de-atâta amar de bucurie am să mă-ntorc să vă trăiesc de să mor ca un prăpădit de învingător alchemia| No.

4 – octombrie 2017

14


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

15


Beatrice Bernath | Post-umanism Versuri şi colaj digital

în noapte pui gri de lebădă albă metamorfoza larvei în fluture ce greu e drumul spre puritatea visată noi ne străduim crezând că umanitatea e perfecţiunea naturii, dumnezeim schimbarea la faţă bunătatea va fi răsplătită în rai şi natura îşi vede de legile ei nestingherită neştiind nimic de invenţia acestui schimbător zeu ce se pretinde creator ce zici Cum lumea a fost creată în jurul lebedei neprihănite şi noi suntem folosiţi rechizite de simplu decor ?

de întâmplate devenind o mimetizare a plânsetului atârnat în aer am uitat zâmbete. globalizarea e apăsătoare sting televizorul permanentă mişcare de guri anunţă, comentează, primesc salarii - atentatele alimentează conversaţia remunerată mă ascund în mare şi trag plapuma peste urechi alchemia| No.

4 – octombrie 2017

16


vântul se leagănă gânduri plânsetele devin clipocit sărat sub pufuri de nori ce în ţara asta caldă de veşnică vară nu plâng ploaie în mimetismul meu forţat urechile mi le astup cu gloanţe

pace - un substantiv ce-ar trebui să fie verb ziua în care vin peştii urâtă zi care nu se oglindeşte în nimic căci uitaţi de soartă vom fi ca ei vom pluti într-o direcţie oarecare căzând în chaos la grămadă şi nimic apoi; nu ţi-e teamă de ziua în care dumnezeul pomenit prea des în van se va plictisi de pisălogeala cucoanelor simandicoase preasfintele reclame a preacurviei în bisericească mască şi se va duce în pustii luându -şi mâna cerească de pe capul nostru de “umani” umanişti umanitari umanologi prologul animalelor mult prea complexe unui singur stăpân?

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

17


defineşte cuvântul sfânt sau defineşte-mi dumnezeu -voi răspunde în locul tău cu va fi ce va fi în ziua în care vor veni peştii pentru că-ţi spun – sigur vor veni, neîntrebaţi – eonul se scurtează în angoasele nopţilor transformate în albe năluci contemplative universul va fi cuprins într-o singură farfurie al ultimului erou în viaţă -sau genetica lui va fi necesară recreierii absurdei recreieri a lumii şi din nou aud cum se trag sforile de undeva de sus la fel cum tragi clopotul la mort şi peştii se oferă singuri pe farfurie cu scopul integrării în noul univers pe care nu-l vom şti pe care nu-l vom şti

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

18


Elena Katamira | Noaptea noaptea vine întunericul şi mă întreabă aceeaşi întrebare pe care nu o înţeleg de ce vii întunericule şi mă ţii trează şi îmi pui aceeaşi întrebare mereu pe care nu o înţeleg eşti o hârtie ruptă săpaţi-mă lumini de la blocuri săpaţi în pleoapele mele să ţâşnească somnul cine zideşte pe ana în turnul din babel cine ridică din nou o istorie în care să stau cu tălpile ca într-un lighean cu apă caldă când încep să urăsc rasele şi muşc câinii pe drum îngenunchează cratimă îngenunchează zidul mare se înalţă pe zidurile mici îngenunchează şi spune amin şi spulberă-ţi vanitatea totul e o lojă toţi sunt nişte lei părăsiţi de mama lor veşnică aveam multe să spun întunericului acolo nu răsună nimic strânge-ţi pasăre rufele sârmele ne electrocutează alchemia| No.

4 – octombrie 2017

19


oriunde visăm plouă pe sufletul meu cristalin să nu credeţi că am murit eu nu ştiu să mor ştiu doar să fac ploaia să plângă şi să văd întunericul la răsărit căci eu sunt lumina care se luptă plouă încă o dată o ţară mare şi o abureală la fel ţine-mă Doamne de mâna ta cu multe degete şi învinge-mă cu aceste cuvinte sparg peretele să se întoarcă duhul meu şi să mă locuiască efectul efectului cauza cauzei înlemnirea înlemnirilor până în zori rod unităţile mă vor găsi cu roua pe buze şi comete în păr plictiseala răbdarea selecţia suntem injectabili şi cuminţi cât ţine legea

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

20


Daniel Marian | In(de)cizie în albastru, verde, căprui eu am fost un om interminabil de frumos uneori am fost chiar un om inexplicabil fericit până au dat de mine când s-au călătorit cerul cu marea într-un învârtit fără rost dar care era chiar totul

absorbţie prin definiţie sau afiniţie nu-i nimic că-i târziu pământul şi cerul precum de altfel şi de obicei am putea zice nu-i târziu că-i nimic întreg cuprinsul mâine poate fi oricum prea devreme pentru a ne mai trezi o dată de data asta la o feciorelnică să nu fie gata veştedă

posibilă veşnicie unde m-aş fi pierdut ultima oară nu ar fi fost doar oară deşteaptă 'au ba consecutivă cu ieri şi cu mâine s-ar fi putut numi astăzi

chiar acum?

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

21


dar lasă-mă să te simt frumos sau măcar să te ştiu aproape nu va fi altceva decât o înţelegere între îngeri care n-au fost în stare să facă nimic; nefiind înger nu voi face nimic în lipsa ta când iubirea e dusă-n area 51 ce-ar mai fi de făcut nu-mi spune

astfel să fie să doară cel mai mult pentru a se şti că este chiar viu adevărat n-am fost niciodată nici n-aş putea fi mai tânăr de cel mai devreme un strop pe o pajişte cuprinsă în rouă ca într-o învârtire a venirii pe aceeaşi lume în care e greu să începi când ai multe de apucat ai vrea chiar totul dinainte de a face priviri un around la repezeală după prima documentare care te aşteaptă de covârşitoare înspre întâmplare

şi asta e serioasă aiureală de început şi de capăt

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

22


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

23

William A. Allard | Café de la République, Paris


Adrian Creţu | Statică rătăcit la o o cafenea în zona cea mai aglomerată a marelui oraş într-o zi din mijlocul săptămânii mă uit curios la umbrele oamenilor şi maşinilor cum aleargă, grăbite spre o iluzie în această dimineaţă plină de fantome îndârjite care fac slalom pe lângă masa mea mă simt tentat să chicotesc amuzat şi să contemplu pe îndelete şi plin de lene ca un înţelept şaman indian cum se ridică spre cer încet fumul din ţigara mea alchemia| No.

4 – octombrie 2017

24


Silviu Dachin | Poziţia verticală a planetei rotunde dragostea şi-a deschis patinoar în centrul patinoarului plouă exact în centru câţiva bătrâni turbaţi din motive necunoscute dau cu pietre în bietul ghiocel răsărit acolo din aceleaşi motive huooo huooo se strigă de la balcoane la faţa locului răsare ca din pământ jandarmeria pantalonaşi roz danteluţe creţulini puhavi doi câte doi de mânuţe jandarmii cu ghiozdane în spate se îndreaptă spre bătrânii ridicaţi la următorul grad de turbare ghiocelul ţipă şi se zvârcoleşte pe gheaţă jandarmii aplică o tactică decentă scot din ghiozdane batoane şi le agită spre cele patru zări câţiva dintre ei poartă pe umeri tunuri cu lapte ghiocelul care nu-i prost deloc se aşază în mâna fiecărui participant la acţiunea de turb(ur)are a liniştii publice apare dragostea

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

25


cu flori în mână bătrânii se îndreaptă târăş spre monştri sacri ai democraţiei (totuşi monştri) târziu târziu viaţa pe stradă citeşte ziarul aşezat pe capul cerşetorului viu târziu târziu mai marele jandarmilor dăduse ordinul fatal cu remuşcări repetate aceştia termină de molfăit batoanele alinierea! racordarea la reţea! bătrânii suferă turbarea îi face atât de umani câţiva milimetri şi vor obţine contacte ghiocel-fărâmitură-de-cornpe-mustaţă-de-jandarm apar adolescenţii se apropie! lent rezemaţi de garduri fiecare privind în sus prin căştile albe note muzicale amestecate cu litere să trăiţi bine se revarză armonios în capetele lor ovale alchemia| No.

4 – octombrie 2017

26


poartă pancarte cu versuri albe privindu-i dragostea leşină la intervale regulate apar Primarul Secretarul şi Domnul măi-animalule într-o dacie neagră coboară se scărpină încurcaţi pe cheliuţe îşi vopsesc dacia în roşu trandafiriu ghiocelul coboară din mâna tuturor bătrânilor adormiţi pe gheaţă (somnul e ultima treaptă a turbării umane!) şi acoperă dragostea din toate părţile ce înmormântare şoptesc jandarmii scoţându-şi pălărioarele ce înmormântare ce înmormântare dansează adolescenţii balcoanele s-au golit cetăţenii respectabili au intrat în apartamentele lor şi servesc afectaţi sarmale învelite în muzică populară sanie cu zurgălăi frumoşi sunt căluţii tăi şi mărie dragă foarte dragă mărie tati mie îmi cumperi patine îndrăzneşte o fetiţă de vârstă fragedă călduţă inocentă durdulie şi brusc primeşte una peste gură altă întrebare

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

27


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

28


Cristina Ştefan | Mici întâmplări ale poeziei din volumul în lucru “Economia de Cuvinte”

în apa galbenă reflectă pădurea lunatică toamnă pasivă egală cu reflexia activă bilanţul tăcerii nocturna soldată la piept cu aurie medalie îţi curge pe barbă un fir de miere brună complicat cerc de artă jurământul este o asigurare cu termeni pe avere de aur privirea îţi fuge scump poliţa vieţiial câtulea sunt? fals amoros pe bătălii înregistrate istoric… armurile dansează zorba tropăie nişte înregistrări de ajustare una pocneşte inflaţia de bucurie alta decapitează preaplinul iubirii dincolo nişte armuri cu roluri de atenuare din planul de conturi am ales poezia o rezervă legală de suflet alchemia| No.

4 – octombrie 2017

29


culoarul de lumină îngheţată trece prin stufăriş te-a opacizat gerul culoar sclipind zăpada static provizion de meditaţii cu cer reversibil ay, cassioppeia! telefonul mic arhiva mesaje cu un furnizor sistematic în contabilitatea lui eu eram un terţ personaj fără obligaţii pecuniare cititul meu despre el se deconta într-un fond sufletesc temporar despre deprecierea pomilor mei din livadă am citit tomuri întregi le-am dat titluri de plasament cu etichete personale le-am agăţat mărţişoare cu pisici şi cizmari aurii i-am îngrijit, le-am cântat dar ochii lor plânşi îmi spuneau că toate sunt biete cheltuieli de exploatare.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

30


Claudia Bota | Mai avem timp Mai avem timp să fim împreună, Să ne întoarcem către Poarta Sărutului, Către lumile noastre ce ni se deschid, Să privim amândoi către viaţă. Mai avem timp să ne luăm Roadele viselor noastre Să lucrăm zi de zi, Pentru mântuirea noastră. Mai avem timp să privim Către timpul din noi Ce ne acoperă astăzi, Pentru a fi şi a da. Mai avem timp să iubim Când desprinşi fiind de trecut Traversăm amintirile noastre, Între viaţă şi moarte.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

31


Letiţia Vladislav | Singurătatea ta Singurătatea ta, omule, este ca ruleta rusă, iubita, visând abisul, în patul unei alte femei, părul ei, împrăştiat între perini, corpul ei, dizolvat în cealaltă, ţi-a sters harta drumului spre casă, crugul, nu are apă, numai miros de ceva ce-ţi aparţine, în spatele ochilor, mai ucigător decât setea, mai binefăcător decît numele ei, tatuat cu unghia, în tine.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

32


Emanuel Pope | Colonia bărbatului din seria “Elegii de la marginea lumii”

1. Ia moartea şi o îngroapă, bărbăţelul meu O iau, i-am spus şi am ieşit iute afară Am atârnat de lemnul şurii interior O frânghie udă, cu o mie de zimţi Iar toată noaptea am pândit Numai oleacă răsuflând Cât mai uşor, să nu fiu auzit În firul ierbii de pe deal. Trebuie să vină, prăpădita, îmi ziceam Trebuie să vină să o ia Trebuie Luna tare se înălţa Luminoasă ca zăpada se-nălţa Timpul de lângă mine de plăcerea ei se legăna Şi în fum de ţigară Şi eu şi dealul şi boala nevestii, Cu toţi ne îngropam Ne îngropam

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

33


Aşa ne-au găsit Şi proştii Dar şi deştepţii Peste o mie de ani Cu aceste versuri îngheţate pe buze Ea în casă Eu pe deal Luna tare pe cer Şi nu eu am făcut regulile astea Nici măcar izotopul radioactiv de carbon Cu nucleul lui atomic, ce conţine 6 protoni şi opt neutroni

2. Colonia bărbatului nu este mai mare de o palmă o palmă de pământ, de fier de durere sau de renunţare sau una de bună-ziua primită pe obrazul ud şi stomacul gol De câte ori cade, bărbatul e numai în raza coloniei sale şi se-ntâmplă ca fiinţe mici, miloase şi nevăzute să-l culeagă, să-i pună inima la loc şi să-l repună în drepturi ca rege al coloniei sale ...însă de cele mai multe ori acesta e îngropat ca un cerşetor cu mâinile afară undeva la periferia propriei colonii. Unii spun că ar fi un prizonier acolo chiar dacă în marginile coloniei el se comportă ca o pasăre şi face scheme de zbor;

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

34


adevărul adevărat e că bărbatul nu poate zbura şi e doar un tip muncitor, care când nu zugrăveşte taie iarbă la caii verzi desenaţi de el pe umerii penitenciarului iar noaptea de sete patrulează împreună cu un bulldog ca nimeni să nu fugă de sub jurisdicţia sa. Pe scurt e un fel de profesor modern de română încurcat în firele presupuse ale poeziei nord-americane de expresie engleză. Şi încă nu se ştie ori nu ni s-a spus tot! cum ar fi de exemplu care este cel mai important lucru din viaţa unui astfel de bărbat şi a coloniei sale. Eu am stat de multe ori de vorbă cu el, muţi ani am petrecut acolo alături de el şi oricât am încercat încă nu am putut afla clar cum stau lucrurile Mi-a rămas doar aşa în inimă şi în minte steagul ăla bâţâindu-se deasupra coloniei (pe care mereu l-am privit cu invidie) deşi sincer, cum l-am văzut acolo: singur în vânt şi agăţat ca dracu’ de catarg, nu am înţeles mare lucru. şi ah! da polonicul acela plecând din bucătăria zeilor plin de arome, flori, vise şi gânduri şi care până să ajungă sub ochiul şi gura bărbatului devenea tot numai un amestec de viespi şi vipere.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

35


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

36


Adela Efrim | Poeme fără Adela Ai milă citeşte Eminescu cu voce tare ohh, am trăit să o văd şi pe asta lasă-mă! mai am o strofă şi nu îmi intră în cap că e nou profu’ a zis să mâncăm tărâţe cică ajută la memorie să-mi cumperi şi mie un sac sau mai bine un tir “Sara pe deal” de ce trebuie eu să ţin minte? “Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare” vezi şi ei erau osteniţi, ca mine acum aaa, ţi-am zis la teză a dat pe 28 de numere câţi copii erau în clasă ce legătură are asta cu poezia? “ne-om răzima capetele-unul de altul” pot să-mi reazem şi eu capul pe pernă? dacă nu, mă duc să fac la mate “Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă” şi eu ţie de mă laşi să iau o pauză alchemia| No.

4 – octombrie 2017

37


un minut doar, să dau cintezele în leagăn hai, te rog “Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară” clar româna nu-i de mine “Sara pe deal buciumul sună cu jale” păi asta îţi spun şi eu e jale

Limonagiul Limonagiul este bărbatul din viaţa mea ce îmi vinde praf de sare de lămâie dizolvat în apă de la robinet pe post de limonadă. Cu frunze de mentă sălbatică ce plutesc într-un incest acceptat de cuburile de gheaţă limonagiul taie lămâile în felii subţiri în fiecare zi pentru o altă femeie.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

38


Fanfarel Fanfarel îşi priveşte tălpile năclăite de ziua ce îşi căută amarnic odihna, cu mâna la falcă îşi acoperă ochiul de vifor pâlpâie căldura mahorcii îndeasă ultima dorinţă în plămâni îndoaie-ţi genunchii strânge-i cu mâinile nu te învrăjbi cu gerul te va răpune îi zice unul ce trece pe acolo înfulecând din moarte ca dintr-un covrig tocmai scos din cuptor

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

39


Dustin Yellin | Psihogeografii

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

40


Rosemary Burris | Colaj textil

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

41


Ioana Scoruş | O amintire îţi aminteşti râurile acelea arzătoare gâlgâind din câinele ucis de-o maşină, alerga înspre noi lumina descrescuse brusc, într-o vitrină se reflecta neonul de la reclama la farmacie, două tipe râdeau zgrumţuros deasupra noastră cerul tremura ca o piftie un fulger întinsese lumina pe jos mânjea cu ea trotuarele deja ude sângele câinelui ca ploaia curgea, ploaia care descompusese mizeria vieţii noastre multe prea omeneşti iar noi, extatici şi muţi, ca doi idioţi ne oglindeam în sângele curgând lin pe jos am luat câinele în braţe l-am îngropat în pământul negru în care o gaură ai scurmat ca un adevărat bărbat, l-am îngropat l-am îngropat, oh, doamne, de ce, doar câinele acela nu era turbat, l-am îngropat cu toată dragostea mea şi apoi am plecat apoi a venit tramvaiul treisprezece barat respiraţia ta mirosea a ftalat, am crezut că ai făcut diabet din prea multă sensibilitate, luna tăioasă intra prin geamurile din spate oamenii zumzăiau, clocoteau de viaţă, de neruşinare, de alchemia| No.

4 – octombrie 2017

42


tristeţe te-am luat în braţe, o ţigancă striga ceva în gura mare în limba ei de veci neschimbată, vezi? doar în limba noastră intră, mereu, neologisme, cum ar fi cuvântul crimă. ne-am privit fix în pupile de foarte aproape. ochiul tău era îmbibat într-un negru mat, ochiul tău de bărbat în care, monstruos, îmi vedeam chipul schimbat la faţă, ca şi cum abia mă născusem, ca şi cum era dimineaţă, ai observat? când devii pasăre, eu devin nor, când devii poezie, eu devin dor, când ţi se apleacă, îţi dau metoclopramid, când te supără gastrita, îţi dau antiacid, numai nu mai îţi aminti, haide, uită de sângele gâlgâind din blana lui udă am coborât din treişpe barat pe strada înnegrită de-o lumină albă şi crudă. şi slută. zorită am luat-o la pas. aerul era ca de ţiplă, foşnitor şi lucios, îmi înţepa plămânii discul tăios al lunii scufunda în mercur aleea curbată casa era ascunsă-n obscur, ne-am dezbrăcat, nu am mai mâncat, ne-am băgat, repede, înfricoşaţi, în pat respiraţia ta mirosea în continuare-a ftalat. era frig. ne era teamă de ceea ce aveam să privim în întunericul de la noi din cameră, ne era teamă, da, ne era teamă că în noaptea asta nu vom mai avea nimic de văzut. m-am încolăcit de trupul tău lung şi zălud în care abia respira câinele ud au trecut ani de-atunci, azi mergem tot cu treişpe barat între timp ai devenit, şi mai bărbat, unul care hrăneşte alchemia| No.

4 – octombrie 2017

43


porumbei în timp ce plimbă prin parc un băiat seara, îl lăsăm la mama şi mergem, ca doi drogaţi, s-ascultăm poezie, cu toate că ai rămas la fel de inhibat. dar ne place la cenaclu şi mie, şi ţie în rest, nimic nu s-a schimbat noi suntem frumoşi, viaţa -i acelaşi rahat

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

44


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

45


MOZAIC CULTURAL

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

46


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

47


Adrian Grauenfels | Cele două Varşovii jurnal de călătorie La 1 August, într-o toridă zi în vara lui 2017, capitala Poloniei s-a acoperit cu flori albe şi roşii, cu steaguri mari care fluturau la fiecare clădire sau monument. Au apărut soldaţi cu arme de paradă, postaţi în poziţie de drept la toate monumentele istorice din capitală. Se simte patriotism şi respect întru comemorarea naţională şi amintirea luptătorilor rezistenţei, care la 1 August 1944 au declanşat cea mai mare mişcare de respingere a naziştilor în Europa cotropită. 16.000 de luptători polonezi au pierit în câteva zile, alţi 6.000 au fost grav răniţi. Precedase o mare revoltă în ghettoul evreiesc al oraşului, în care trăia circa o treime din populaţia oraşului. Între 19 Aprilie şi 16 mai 1943 răscoala evreiască a fost lichidată de nazişti, care au lăsat în urmă 13.000 victime. În final, ghettoul evreiesc a fost sistematic ars, demolat la comanda lui Hitler, ras de pe faţa pământului, iar cei 50.065 de supravieţuitori împuşcaţi pe loc sau executaţi la Treblinka. Varşovia este capitala Poloniei încă din anul 1596, când a fost mutată de la Cracovia. Oraşul a fost distrus în cel de-al Doilea Război Mondial în proporţie de 85%, incluzând centrul istoric al oraşului şi Castelul Regal. Mai exact, 8 clădiri din 10 erau ruine la finele războiului. Hitler a fost cel care a ordonat distrugerea alchemia| No.

4 – octombrie 2017

48


Varşoviei din temelii, iar colecţiile din muzee şi biblioteca au fost fie arse, fie transferate în Germania. Monumentele şi clădirile guvernului polonez au fost pe rând aruncate în aer de către trupele germane, cunoscute sub denumirea de “Detaşamentul de ardere şi distrugere”. După război, oraşul a fost reconstruit, oraşul vechi restaurat, identic cu cel de dinainte de război. Au trecut 73 de ani de la război, azi oraşul numără aproape 2 milioane de locuitori. Este o metropolă modernă, simpatică, plină de parcuri cu lacuri, flori, păsări şi veveriţe, cu o populaţie tânără şi civilizată. Am invidiat liniştea, curăţenia exemplară. Aerul respirabil. Lipsa claxoanelor. Metroul este excelent, modern şi impecabil, legând eficient cartierele nordice de cele din sud, vestul de est, trecând pe sub Vistula care despică oraşul în două entităţi legate de poduri plasate peste ape. Centrul distrus de germani, a fost reconstruit în stil ultra-modern, cu mulţi zgârie nori din oţel şi sticlă, într-o explozie arhitectonică demnă de admiraţie. Iar oraşul vechi, remarcabil refăcut, îmbie cu farmecul cafenelelor, fântâni şi pieţe cu aer medieval. E plin cu turişti, care adaugă vervă şi forfotă până noaptea târziu. Mâncarea poloneză tradiţională este gustoasă, variată şi apetisant prezentată. Berea şi ea, rece, excelentă.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

49


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

50


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

51


** Dar există şi o altă Varşovie, ascunsă, bine camuflată, care evită accesul maselor de vizitatori. Sinagoga oraşului (unica în funcţiune) deşi pedant renovată, este bine ascunsă între blocuri înalte şi betonade. Nu se vrea vizitată. Încăpăţânaţi, găsim o potecă nesemnalizată, ne conduce spre clădirea cu porţile bine ferecate. Înăuntru cineva se roagă. O grupă de turişti israelieni protestează afară că nu sunt lăsaţi să intre. E sâmbătă, nu se vizitează, ne zice un paznic solid, bine înzestrat cu o armă de foc. Continuăm mai departe, să căutam rămăşiţele ghettoului despre care pomeneşte ghidul oraşului. Care rămăşiţe? E vorba de un zid de 4 metri, reparat, plasat în curtea unor blocuri moderne. Un panou modest în poloneză şi engleză, agăţat de zid explică că suntem în faţa zidului din fosta stradă Sienna 53-55. Textul spune: “În memoria celor care au suferit, luptat şi pierit. Oraşul Varşovia 2008”. Dezamăgit am continuat spre cimitirul evreiesc din strada Okopowa. Alt şoc ne aşteaptă. În plină pădure, găsim un cimitir în paragină, delăsat şi neglijat cronic. Mormintele sunt unele sparte, altele căzute, înclinate, acoperite de verdeaţă sau uscături de la pomii care fac umbră celor odihniţi. Unele morminte sunt simple, modeste, altele perfecte opere de artă, sculptate şi împodobite după cum cerea datina şi vremea.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

52


Cimitirul a fost înfiinţat în 1806. Găsim mormintele lui I. L. Peretz , Zamenhof (inventatorul limbii esperanto) şi un monument pentru eroul Janusz Korczak, doctor, publicist şi pedagog de faimă. La 6 August 1942, naziştii au dat năvală într-un orfelinat cu 192 de copii, îngrijiţi de Korczak. Toţi au fost forţaţi de SS să se prezinte pentru deportare. După legendă, un ofiţer l-a recunoscut pe Korczak şi s-a oferit să-l ajute să evadeze. Korczak a refuzat şi a urcat în tren împreună cu copiii săi, dispărând pentru eternitate. Am plecat bulversat de starea tragică a cimitirului. Unde sunt organizaţiile evreieşti din lume, magnaţii care dau bani pentru acţiuni filantropice ciudate, donaţii pentru proiecte exotice, etc. Şi unde e statul Israel care are datoria pomenirii Holocaustului şi a cinstirii istoriei neamului nostru?

text şi fotografii – Adrian Grauenfels

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

53


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

54


Daniel Wolf | Spre Rusia, pe catalige La 12 martie 1891 pleca din Place de la Concorde din Paris un călător ca niciun altul. Omul se numea Sylvain Dornon şi se îndrepta spre o destinaţie îndepărtată şi misterioasă pentru majoritatea francezilor: Rusia. Modul în care îşi planificase excursia ridicase nu puţine sprâncene. Dornon avea de gând să ajungă acolo... pe catalige. Originar din regiunea Landes din Gasconia, Sylvain Dornon era unul dintre cei care se încăpăţânau să menţină în viaţă cu orice preţ o îndeletnicire locală pe cale de dispariţie: mersul pe picioroange. Cu multă vreme înainte landezii învăţaseră să se descurce în ţinuturile lor joase şi mlăştinoase, pe care nu le traversau prea multe drumuri. Ciobanii înjghebaseră catalige din lemn, pe care le numeau “tchangues” în dialectul lor, adică picioroange. Prin extensie, cei care se pricepeau să meargă pe ele erau numiţi “tchangués” sau “tchancats”, împiciorongaţi. Cataligele erau solide, cu o platformă de pus piciorul, şi terminate cu un fel de copită ca de oaie, care le împiedica să se înfunde în noroi. Cele mai făloase aveau mai bine de 1,5 m înălţime. Pentru a se ridica sau coborî de pe catalige, purtătorii se sprijineau într-un baston lung, care îi ajuta şi la mers. Astfel echipaţi, ciobanii landezi puteau străbate zeci de mile în fiecare zi, supraveghiindu-şi cu uşurinţă turmele, şi chiar luându-se la întrecere cu caii. Viteza cu care mergeau era explicabilă prin faptul că făceau paşi de 1,5 – 2 m lungime.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

55


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

56


Cataligele erau confortabile şi pentru odihnă. Sprijiniţi în baston şi proptiţi pe picioroange, păstorii şi păstoriţele puteau petrece ore întregi torcând sau tricotând. Cu timpul, cataligele au devenit indispensabile şi pentru poştaşi, care puteau astfel acoperi distanţe mult mai mari decât înainte. De fapt mai toată populaţia rurală din Landes le folosea la drumuri mai lungi, dat fiind că era un mijloc de locomoţie gratuit şi eficient. La începutul secolului XIX era un lucru obişnuit să vezi ţăranii landezi îndreptându-se spre târg pe catalige, cu coşurile încărcate de mărfuri. Erau populare şi cursele pe catalige, la care participau în general băieţii, dar nu făceau excepţie nici fetele mai curajoase. Copiii din Landes deprindeau arta mersului pe picioroange de când erau de o şchioapă, exersând mai întâi pe catalige scurte, apoi din ce în ce mai înalte. Odată ce învăţau să-şi ţină echilibrul şi să meargă drept, treceau la lucruri mai dificile, ca alergatul, culesul unui obiect de pe sol, săritul “într-un picior”, sau simularea unei căzături, urmată de o revenire spectaculoasă. Presa vremii a relatat că în 1808, la venirea împărătesei Josephine în Bayonne, primăria a trimis o escortă de flăcăi landezi pe catalige, care au însoţit cu uşurinţă caleaşca imperială chiar când caii au luat-o la trap. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

57


Crescut în această tradiţie, Sylvain Dornon a apucat să vadă cum progresul tehnologic a a schimbat lucrurile. Odată cu drenarea mlaştinilor şi apariţia trenurilor, popularitatea mersului pe catalige a început să scadă vertiginos. Născut în 1858, Dornon era fiul unui culegător de răşină din Salles, la capătul de nord al ţinutului Landes. A învăţat devreme meseria de brutar şi s-a aşezat în localitatea vecină, Lugos, unde a decis să revitalizeze tradiţia mersului pe catalige. În 1880 s-a mutat la Arachon, unde şi-a deschis prăvălie pe Rue du Casino, o stradă centrală, cu dever bun. Cum oraşul era adesea plin de turişti, Dornon a decis să-i impresioneze cu abilitatea sa şi a altor “împiciorongaţi”. Astfel i-a venit ideea să înfiinţeze o trupă de acrobaţi pe catalige, a căror primă demonstraţie a avut loc la 4 august 1889 în Parcul Mauresque, la doi paşi de brutăria lui. Demonstraţia s-a încheiat cu un surprinzător număr de dans pe catalige, numit Cadrilul Împiciorongaţilor, “Lou Quadrilh dous Tchancats” (o versiune modernă aici).

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

58


În urma succesului de care s-a bucurat ideea lui, Dornon a decis să meargă până la Paris în septembrie al aceluiaşi an. Dorea să participe la faimoasa Expoziţie Universală care se ţinea acolo şi să îşi promoveze arta. Spre suprinderea publicului, Dornon a sosit în compania unui porc mistreţ şi cu cataligele în picioare a urcat până la nivelul al doilea al proaspătului ridicat Turn Eiffel. Ajuns o adevărată celebritate peste noapte, Dornon le-a făcut parizienilor o promisiune şi mai spectaculoasă: avea de gând să ajungă la Expoziţia Franco-Prusacă de la Moscova din 1891 pe catalige. Pentru a-şi finanţa călătoria a făcut un contract cu Ziarul L’Illustration. La plecarea lui Dornon din Paris, mai mult de 2,000 de admiratori s-au adunat să-l petreacă. Dornon a apărut pe catalige, îmbrăcat cu o şubă ciobănească din blană de oaie şi ducând cu el o traistă cu provizii şi un pistol menit să-i asigure protecţia, date fiind incertitudinile călătoriei. Avea pentru drum o pereche de catalige de 1,3 m înălţime şi o a doua pereche de 1,8 m înălţime, pe care organizatorii au expediat-o la Moscova pentru turul final. Odată pornit, nimic nu l-a oprit din drum pe originalul călător, nici vremea proastă, nici drumurile desfundate şi nici ostilitatea unora dintre locuitorii ţinuturilor pe care le-a străbătut. A trecut rând pe rând prin Franţa, Germania şi Rusia şi a ajuns la destinaţie la data de 10 mai, la 58 de zile de la plecare, parcurgând în medie 60 de km pe zi. Intrarea în Moscova a fost un adevărat triumf, Dornon mergând pe catalige până la locul expoziţiei, înconjurat de mulţimea care striga “Vive la France!”. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

59


Sus: Plecarea lui Sylvain Dornon din Paris, la 12 martie 1891. Jos: La destinaţie în Moscova, pe cataligele de 1,8 m.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

60


Din păcate organizatorii francezi ai expoziţiei nu au fost la fel de încântaţi şi i-au refuzat lui Dornon participarea la festivităţi. Asta nu l-a împiedicat pe gascon să participe la o cursă pe catalige contra unul clovn german şi să viziteze St. Petersburg. Întoarcerea s-a petrecut cu trenul, dar din păcate n-a fost lipsită de incidente. Unul dintre cei care i-au inspectat bagajele la graniţă a reuşit să-i spargă paharele gravate pe care le cumpărase pentru prieteni. A ajuns înapoi la Arachon la 28 iunie 1891 în culmea gloriei şi gata de încă un sezon de demonstraţii pentru turişti. Din această perioadă datează ilustratele care îl arată pe Dornon pe catalige de 1,8 m, pozând îmbrăcat ca cioban. Până la moartea sa, suvenită prematur la doar 42 de ani, Sylvain Dornon a parcurs mii de kilometri pe catalige şi a reuşit să renvie popularitatea acestei arte tradiţionale.

traducere din engleză de Sash Segal Surse: Scientific American Supplement, No. 821, Sep. 26, 1891 Sylvain Dornon, 58 de zile de mes pe catalige, de la Paris la Moscova, 1892 (Milathéa, 2012) Imagini – New York Public Library

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

61


Sus: Păstori landezi pe catalige, cca 1920 Jos: Landes – poştaş pe catalige, începutul sec. XX

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

62


Irina Lucia Mihalca | În română şi armână “Dauâ căiuri s'adrarâ ahorghea tu nâ pâduri, sh mini u alepshu atsea cama ptsânu urdinatâ. Sh aua fu tutâ dgheafuraua.”/ Două drumuri s-au separat într-o pădure, iar eu l-am ales pe cel mai puţin umblat. Şi aceasta a făcut toată diferenţa” (Robert Frost)

Lângâ arâdâţzina di armânu, sta vrearea! Date fiind rădăcinile străbunilor mei am încercat să transpun unele poezii, în ambele variante, aceeaşi simţire şi emoţie. Scriu cum simt, în funcţie de rezonanţa vibraţiei în limba armână sau în română. Să ne amintim de valorile date de aromânii din România: Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Octavian Goga, Ştefan Octavian Iosif, Emanoil Gojdu, Nicolae Labiş, Lucian Blaga, Constatin Noica, Nicolae Iorga, Ioan Ghica, Ion Luca Caragiale, Macedonski, Gellu Naum, Mihai Viteazul, Avram Iancu. Şi pentru înţelegerea frumuseţii şi muzicalităţii limbii armâne, vă ofer o strofă din poezia “Moartea caprioarei” de N. Labiş şi alte două poezii ale mele. Irina Lucia Mihalca

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

63


Cânjina arsi tutâ adiari di vintu, Soarli-s tuchi si cursi pisti locu, Armasi ţerlu hiertu si golu. Cuvaţâi scot ditu fântana nâmolu, Pisti pâduri tut ma deasi, piri, piri, ţi gioacâ aghri, a harlui mintiri. Mi iau dupa afendi, pri dzeanâ pi-tu vreascuri, Şi bradzâi mi zgrâmâ, arâi şi uscaţâ, Anchisimu deadunu la vâtamarea di căpari, Vâtamarea foamiei tu muntâii Carpaţi. Seatea mi surpâ. Hiarbi pri chiatrâ Hirlu di apâ di-tu şopatu sprilinsu. Tâmpla pi umiru s-alasâ. Calcu ca tu altâ Lumi, ancârcatâ şi hani... Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fântână nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri Dansează sălbatice, satanice jocuri. Mă iau după tata la deal printre târşuri, Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi. Setea mă năruie. Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cişmea. Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă Planetă, imensă, străină şi grea.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

64


Chiro di timiseari, chiro di agârâşeari Iara un chiro cându alâgamu catâ tini, Un chiro largu ţi nâ ambârţita tu a lui sicundi, Iara un chiro cându maşi ti lunjina ditu noi bânamu Şi cându diunâoarâ nâ andâmasimu mutrita, Ca tu primitu mini iarumu tini aşhi diunaoarâ, Cându ti ciuduseai câ ţâ rivideai şi’nu achicâseai cum Vidzuta ta pi faţa mea Sâturatâ di adiearea blândâ a zifirlui A apâei tu cari s’veadi ca tu yilii suflitlu a nostru. Iara un chiro cându nica nu nâ dipârtamu s’nu nâ agudimu, Sâ’agiundzemu un altu chiro. Maşi Helios arâdi... Ştii elu ţi ştii!

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

65


Timp de-amintire, timp de uitare Era un timp când alergam spre tine, un timp dilatat ce ne îmbrăţişa în secundele sale, Era un timp când doar lumina din noi conta Când odată privirile întâlnite, metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona instantaneu, Când te mirai că-ţi revedeai inexplicabil imaginea ta pe chipul meu impregnată de adierea blândă a zefirului, a apei reflectată de oglinda sufletului nostru. Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat rănindu-ne, devenind un alt timp. Doar Helios surâde... Ştie el ce ştie!

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

66


Mutrea marea fţiari... Mutrea marea fţiari Pitriţearea a omlui pri locu! Easti praglu pi cari anchiseşţâ pi toarili imnaţlor a tali vârnâoarâ ştiuti! Achicâsescu agiundzearea tu anji ca unâ yimişi dzâmoasâ şi arnjiurizmatâ: “Maca ţâ adaru apa gimbuşloanji şi aghrâ nu vanji mai aprochiu aluntrea di mardzina ta”. Stealili cându li mutreşti nu au colţuri, maşi puncti multu anghilicioasi ţi dau ciudia, vrearea, mistiryiulu! Mini ştiu sâ stau la soari şi pi câmpul cu chitchi, Eşti maşi aclo iu eşţi cu minduiarea, tuti au ligâturâ, unâ ingrâpsiri ascumtâ ţi-şi aşteaptâ videala, ţi nu achicâsimu armânu litiri moarti... Ca-s nu ai câldurâ Înclidi oclii şi diunâoarâ v-au ai, câldurâ di tuti turliili, va mi tornu! Achicâsimu durearea ligatâ di moarti, ardearea di totna di-tu nistiuta mutritâ, Aoa aflamu maşi loclu ţi va nâ coacâ yimişili.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

67


Himu aţei ţi mutrimu şi actori pri-tu chiro, himu litiri, seamni, din dzeanâ ghrami, tu cari nâ sâ scrii soartea. Tuti curgu ca tu-n yisu, ca tu-n ţercu ţi nu-s veadi, aoa bânamu tu lumea aumbrilor. Didindi di nori easti lumina, bana, tutu easti ma adâncu, ma yiu, ţerlul nu-easti unu ţeru niştiutu, niţi ţerlul cu poami, easti ţerlul a vreariei, ţerlul a lucrilor îmşati, unu ţeru mintimenu. Omlu maşi va s-aleagâ ţerlul a îndzirlor icâ scutidea cu lumea a loru di minteri, inătâ, nivreari şi demonji, suflitlu va maşi tu aninti s-ducâ, di totna zborlu sibâ...

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

68


Priveşte marea întâmplare... Priveşte marea întâmplare petrecerea unui om pe pământ! Este pragul pe care păşeşti pe urmele paşilor tăi cândva ştiuţi! Înţeleg maturitatea ca un fruct zemos şi aromat: “Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică n-o să-mi mai apropii barca de malul tău” - mi-ai spus cândva! Stelele când le priveşti nu au colţuri, doar puncte intens luminoase ce pulsează vraja, iubirea, misterul! Eu ştiu să stau la soare şi pe câmpul cu petale, Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, o corespondenţă e în toate, o scriere tainică ce-şi aşteaptă descifrarea, ce nu-nţelegem rămân litere moarte. Dacă-ţi lipseşte căldura, închide ochii şi instant o vei avea, căldura de orice fel... am să revin! Înţelegem durerea legată de moarte, arsura eternă din inocenţa privirii, aici găsim doar locul ce ne va coace fructele. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

69


Suntem spectatori şi actori ai istoriei, suntem litere, simboluri, texte divine, în care ni se-nscrie destinul. Totul se derulează ca-ntr-un vis, ca într-o sferă de cristal, aici trăim în lumea umbrelor. Dincolo de nori e lumina, trăirea, totul e mai intens, mai viu, cerul nu e un cer pasiv, nici cerul recompensei, e cerul iubirii, cerul artei, un cer cerebral. Omul va alege cerul îngerilor sau infernul cu lumea lui de conspiraţii, furii, ură şi demoni, sufletul îşi doreşte doar continuarea, eternitatea verbului a fi...

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

70


Sorin Olariu I În grai bănăţean Scriitorul român Sorin Olariu, care a plecat cu ani în urmă în SUA, stabilindu-se în Michigan, şi-a petrecut copilăria în localitatea Buchin, din vecinătatea Caransebeşului, în Banatul Montan. Spirit renascentist, practicând cu succes mai multe genuri de scris, de la poezie la proză umoristică şi epigramă, om de presă scrisă şi audiovizuală, dar posedând şi un spirit de aventură considerabil, Sorin Olariu nu s-a înstrăinat deloc de limba şi cultura română datorită vieţii în diaspora. Nu numai că nu a încetat niciodată să scrie şi să gândească în română, dar la plecarea din ţară, a luat cu el în suflet frumuseţea deosebită a graiului bănăţean, pe care l-a cultivat în nenumărate poezii, multe dintre ele fiind compuse în stilul unor savuroase anecdote în versuri. Tradiţiile şi obiceiurile satului românesc bănăţean au fost o sursă de inspiraţie pentru aceste poezii în grai, de asemenea şi frumoşii ani ai copilăriei autorului, când a putut cerceta, cu ochi plini de curiozitate, toate rânduielile adulţilor de la ţară.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

71


Uica Nielu să întoarşe Şe să vez, că-n seara asta, cu Merţanu’, oamini buni, S-o întors acas’ na Nielu, dân străini, dî la căpşuni. Să mirau măi toţ săcenii şî veneau să-i ţână calea: Cum răzbi să-ş ie măşână şî atâcea alce-alea? O brăţară pă o mână, ghiul pă gegit, lănţâşor, Şapce saşi dă-i plini cu ţoale ş-un tălivizor color. Soacra lui, ca ringhişpiru, pângă Nielu să-nvârcea, Că era făloasă baba, şine măi era ca ea? – Ţuşe-l muma să-l do ţuşe, cre’că ţ-o fi foame tare, Spune-m, dragă jinerică, şe să-ţ fac io dă mâncare? Şe-ţ doreşce inimioara? Poţ să-m şeri orişe m-ai şere, Că m-oi da d-a rostogolu ca să-ţ fac orişe plăşere! – Bine, zâsă uica Nielu, dacă-i după şe vreu eu, Păi să şcii că m-ar fi poftă dă un creiere paneu! Soacra, dându-să pă space, măido, măido să albisă: – Nu am creier, ţuşe-l muma, vrei să-ţ frig oţâr dă clisă? – Bine, frije-m nişce clisă, zâsă Nielu-mbujorat Şî ce rog mă iartă-acuma pântru şe ce-am întrăbat, Că d-atât-amar dă vreme – chiţăi el ca un greier – M-am zoitat, iubită soacră, că metale nu ai creier!

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

72


Pă scămnelu dî la poartă Şe să vez, că Uica Nielu, să pusăsă într-o sară Pă scămnelu dî la poartă, lângă soacra lui, afară. Dup-un şeas, o poace două, cum o ţâră s-o-mbăznat, Să-ntorşea pă ulişoară popa dî la ei dân sat. Le dădu frumos bineţă, p-ormă, om cu suflet mare, O-ntrăbă pă muma-soacră: – Şe mai faşi, doichiţo Floare? – Şe să fac, părince dragă? spusă ea, oftând uşor, Mi-s bătrână şî beceagă… Stau aişi ş-aşcept să mor! – Lasă gândurili negre! i-nşâră popa băfielu, Pormă-l întrăbă şe faşe pă potcaşu dă na Nielu. – Şe să fac şî io, părince? zâsă el cu-o mutră acră, M-am gângit să stau p-aproape, să-i ajiut lu muma-soacră!

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

73


Trăbantu’ Ieri la târgu dî la Ocico, Uica Nielu circosantu, Dântr-aşa potop dă lume îl ochi pă Ghiţă Mantu: – Şe mai faşi, mă Ghiţulică? Doar ce şciu că eşci pogan. – Şe să fac? răspunsă Ghiţă, vreu să-m cumpăr un Merţan! C-am munşit ca dudulaşiu, mama mami ei dă viaţă, Iar acuma vreu măşână, a mai faină dă pă piaţă! – Nu fii prost! i-o taie Nielu, nu fii prost, mă Ghiţă Mantu, Lasă naibilor Merţanu! Hai încoaşi să-ţ vând Trăbantu! Ace-l colo, măi la vale, după gard, încolo, iacă, Ăla verge, miculuţu, lângă care paşce-o vacă! Huşci d-acolo, marvă proastă, du-ce-n moaşă-ta pă gheaţă! Că-m mâncaş pă jiumătace roata a dân stânga-faţă! – Niele, îi răspunsă Mantu, îi fii tu fişior dă hoţ Numa n-ai să-m faşi tu fielu să ţî-l cumpăr în tri roţ. – Şe-are dacă-s tri, nu patru? C-ăsta faşe o avere, Merje dă ghingeşci că zboară la optzăşi dă cai pucere! Uice-aişi, să-i dau o cheie ca să-l vez şî tu cum toarşe! Dar dăjeaba, Ghiţă Mantu dă dân mână şî să-ntoarşe: – Fi-ţ-ar troaca ta, mă Niele, că dân câce am văzut Dântră caii ai optzăşi, şapceşnouă-s la păscut!

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

74


Constantin Makovski – Fată romă

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

75


Nuţu Marian Cîrpaci | De vorbă despre romi Alchemia: Avem în acest număr plăcerea unui interviu cu dl. Nuţu Marian Cîrpaci, un sculptor rom din Caransebeş, care are o pasiune deosebită pentru limba, cultura şi istoria etniei sale. Am profitat de faptul că este tobă de carte în aceste domenii, pentru a-i pune câteva întrebări şi a afla pe această cale lucruri interesante. N.M.C. Sunt onorat. Cu observaţia că eu, deşi deţin diploma de sculptor, totuşi mă simt de profesie om, căci acest cuvânt, “manuş”, în limba romani şi în sanscrită, înseamnă “fiinţă care gândeşte”.

Alchemia: Este un fapt binecunoscut că romii îşi au rădăcinile în India. Câte ramuri şi dialecte ale romilor există în prezent în România şi de care din ele aparţii?Cu câtă uşurinţă se pot inţelege între ei vorbitorii unor dialecte diferite? N.M.C. Eu fac parte din ramura Kalderash, a căldărarilor, sub-ramura Sastriari, sau fierar. Kalderash este un termen vechi românesc(căldăraş, căldărar). În trecut, în Ţările Române, strămoşii mei se mai numeau şi Lohar, un termen vechi indian, care înseamnă “fierar”. Treptat acest nume a fost înlocuit cu numele de Kalderash. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

76


În România sunt peste 100 de dialecte, fiecare cu sub-dialecte şi topo-dialecte. Putem vorbi de cel puţin 1000 de variante dialectale, mai mult sau mai puţin inter-inteligibile. La fiecare cuvânt apar diverse variante de pronunţie de la neam la neam. Este un fenomen existent şi în India, de altfel. Romii se înţeleg între ei destul de anevoios, mai ales dacă nu fac parte din aceeeaşi castă. Contează mult şi cuvintele împrumutate, care s-au aşezat în straturi peste cuvintele vechi indiene, uneori înlocuindu-le cu totul pe cele din urmă. Chiar între vorbitorii aceluiaşi dialect, există persoane care cunosc cuvinte vechi, iar alţii nu. Luăm ca exemplu cuvântul “arli”. În dialectul meu, al căldărarilor, acest cuvânt, arli, înseamnă “schimb”. Nimeni din familia mea din Caransebeş nu îl cunoştea, dar un unchi de al meu din Moldova-Nouă mi-a certificat faptul că este un cuvânt cunoscut în familia lui. Am întâlnit căldărari din Bucureşti care au folosit acest cuvânt în discuţia cu mine, spunându-mi “kăr arli”. Eu neînţelegând ce spun decât pe jumătate, i-am întrebat şi ei mi-au tradus: “fă schimb”. Pentru cuvântul “schimb”, toţi romii din lume folosesc rădăcina sanscrită “parivartana”, în romani este "paruv", la imperativ. Eu am 42 de ani, şi încă învăţ cuvinte de la diverse neamuri de romi. Pentru a da culoare interviului, vă voi relata cum am descoperit la o tânără studentă ursăriţă, Alexandra Vidraşcu, un cuvânt vechi împrumutat în India de la persani. De multe ori auzeam în filmele indiene expresia "me nafrat karta hu" - "eu urăsc". Acest cuvânt, “nafrat”, nu mai există în dialectele rome moderne. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

77


În opinia mea, persanul nafrat este un cuvânt compus indoeuropean, via sanscritul bhrata– frate, plus negaţia na, semnificaţia acestuia fiind “nu suntem fraţi – deci ne urâm”. De ce căutam eu de peste 20 de ani acest cuvânt? Pentru că în limba romani există acelaşi fond de cuvinte persane ca în limba hindi. Pot da următoarele exemple de cuvinte comune persane pentru limbile hindi şi romani: dori - sfoară, doriav - râu, tang - îngust, mom - ceară. Ei, şi eu bănuiam că sintagma nafrat există încă în memoria unui rom bătrân. Şi aşa a fost, într-o discuţie cu domnişoara Alexandra Vidraşcu, am auzit cuvântul! Discutam de asemănările dintre limba hindi şi romani, şi fără ca să aduc eu vorba despre cuvântul nafrat, Alexandra a zis: “Bunica mea a observat că hinduşii spun în filme “me nafrat karta hu”, şi ea foloseşte această expresie veche, “me nafrau tu” –“eu te urăsc.” Vă spun sincer că am fost aşa de emoţionat încât am plâns de bucurie. Am căutat acest cuvânt zeci de ani! În limba romani avem cuvântul vechi indian “kanjuvel”- "el/ea urăşte", pe care eu l-am întâlnit la romii Lovari din Ungaria, dar îmi lipsea acest împrumut lingvistic persan. Revenind la deosebirile dintre dialectele ţigăneşti, vă pot spune că întâlnim în dialectele rome trei forme diferite de gerunziu, trei forme diferite de conjugare a verbelor la viitor, două forme diferite de conjugare la prezent, şi multe alte diferenţe. Eu am descoperit că toate aceste diferenţe între dialectele rome se datorează faptului că strămoşii romilor au locuit în diverse părţi ale Indiei, şi dialectele

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

78


lor au primit culorile limbilor locale de contact, în India existând acum peste 700 de limbi. Romii au plecat din toate zonele Indiei, ei făcând parte din casta indiană Dom. O femeie de castă indiană Dom se numeşte Domni, aşa cum zicem şi noi la ţigancă, sau Romni. Un şarpe în hindi este “sap”, iar şerpoaica este “sapni”, un hoţ este “cior”, iar nevasta hoţului este “ciorni”. Aceleaşi cuvinte feminine ca şi în hindi le avem şi noi în limba romani, dar şi multe altele... chiar Domii indieni se numesc între ei şi Rom.

Alchemia: Există similarităţi ale dialectelor romani cu limbi vorbite astăzi în India? N.M.C. Da, există identitate, nu doar asemănare. Eu de peste 20 de ani studiez limbile Indiei în comparaţie cu dialectele romilor. Toată gramatica limbii romani este indiană, făcând parte din faza modernă a limbilor indo-ariene. Această fază se numeşte Neo Indo-Ariană, şi a început după anul 1000 era noastră. Mulţi indieni sunt uimiţi că pot înţelege forme gramaticale romani.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

79


Alchemia: Cum a avut loc migraţia istorică a romilor? Ce opinie ai despre teorille care sunt vehiculate în prezent referitor la această migraţie? Este de reţinut că cei care au stabilit istoria romilor până acum sunt dinafara etniei şi nu au cunoştiinţe lingvistice adecvate de limbă romani. Cea mai bună sursă pentru studiul istoriei romilor este chiar limba lor, căci romii au învăţat limbile ţărilor unde s-au stabilit şi au introdus în dialectele lor unele cuvinte din acele limbi de contact de-a lungul timpului… Pentru a scrie o istorie reală a romilor şi a stabili rutele migraţiei lor, am învăţat pe cât posibil toate cuvintele rome pe care nu le ştiam de acasă, împreună cu etimologia lor. Revenind la teoriile care se vehiculează asupra exodului romilor, cea mai cunoscută este teoria Dom – Rom – Lom, teorie avansată de cercetătorul englez John Sampson. Acesta presupunea că grupul de indieni Dom, după ce s-au stabilit în Armenia, şi-au zis Lom, în timp ce unii indieni încă îşi mai păstreză numele de Dom, şi trăiesc în Turcia, Siria, Israel. Ceilalţi, adică noi, romii, au migrat către Europa sub numele de Rom. Această teorie seducătoare prin simplitatea ei este acceptată în prezent în majoritatea cărţilor de istorie a romilor. Într-adevăr, limbile celor trei triburi, Dom, Rom, şi Lom, se aseamănă parţial. Aceasta însă nu înseamnă că cele trei grupuri au părăsit India în acelaşi timp. Limbile indiene se aseamănă între ele, dar au şi caracteristici divergente, pentru că subcontinentul Indian este uriaş ca întindere, şi este normal să existe dialecte şi limbi diferite.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

80


Limbile Domari, Lomavren şi Romani, vorbite de Domi, Lomi şi respectiv, Romi sunt diferite ca structură gramaticală. De aceea unii cercetători s-au îndoit de validitatea teoriei lui John Sampson. De exemplu, cercetătorul ne-rom, Donald Kenrick, în cartea sa, “Gypsies:from the Ganges to the Thames”, expune teoria lui Sampson, precum şi părerile altor cercetători care nu o acceptă. Nici cercetările mele nu sunt favorabile acestei teorii. Sunt primul care a remarcat că prima colonie de indieni stabilită în Armenia, a emigrat acolo acum 2166 de ani, conform istoriei oficiale armene. Nici un cercetător consacrat al istoriei romilor nu s-a ostenit să verifice istoria Armeniei, deşi s-a acceptat teoria stabilirii în Armenia a indienilor Dom-Lom-Rom. Povestea primei colonii indiene în Armenia antică este prezentată de Johannes Avdall în “The Asiatic Journal and Monthly Register for British and Foreign India, China and Australasia”, Volume 22, London 1837. Johannes Avdall a tradus în engleză cronica unui preot armean, Zenobius, un ucenic al Sfântului Grigorie, Luminătorul Armeniei. Acesta din urmă a purtat un război de exterminare contra coloniei de hinduşi, care au rezistat eroic şi s-au convertit formal la creştinism după înfrângerea lor. Zenobius a fost martor ocular al acestor evenimente, ceea ce ne permite să stabilim o cronologie exactă. Pentru cei care doresc mai multe detalii asupra acestui episod istoric, am scris un articol amănunţit despre prima colonie de hinduşi stabilită în Armenia, în revista online Confluenţe.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

81


Dacă luăm în considerare data la care prima colonie de hinduşi a emigrat din India, adică acum peste 2000 de ani, atunci urmează că populaţia Lom din Armenia zilelor noastre este urmaşa acelei prime colonii hinduse.Dar cum cercetătorii moderni sunt de acord că grupurile Dom-Lom-Rom au părăsit India acum 1000 de ani, teoria Dom-Lom-Rom este întrucâtva eronată, pentru că exodul Lomilor a fost mult mai vechi. Eronată este şi teoria trecerii ramurii Romilor prin Armenia. În acest caz, cele 23 de cuvinte presupus armeneşti prezente în limba romani, sunt de fapt indiene, moştenite de limba armeană de la prima colonie de hinduşi stabilită în provincia Daron, cei la care s-a referit Zenobius. De altfel, am descoperit cuvintele presupus armene din limba romilor, ca fiind prezente şi în limbile indiene, ceea ce contrazice ipoteza originii lor.

Alchemia: Care a fost traseul romilor spre Europa? Când anume au ajuns in Ţările Române? Prima atestare istorică a primului rob rom în Ţările române datează din 1385. N.M.C. După cercetările mele, bazate pe istoria orală a romilor, strămoşii mei au plecat din India sub conducerea regelui rom Berko Chingan, ca luptători, muzicanţi şi fierari, angajaţi în armatele turceşti. Asta înseamnă că romii au ajuns în Asia Mică spre secolul XIV, dat fiind că Imperiul Bizantin a fost cucerit de turci în secolul XIII. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

82


Alchemia: Istoric vorbind, mulţi romii au fost ţigani, deşi nu toţi ţiganii erau romi. Poţi să ne spui mai multe despre starea de ţigănie, ca termen echivalent pentru sclavie / robie şi despre etimologia cuvântului ţigan? N.M.C. Da, nu toţi ţigani au fost romi, din punct de vedere al sensului social, adică acela de sclavi. Au mai existat şi alte grupuri etnice înrobite. În plus, nu toţi romii au fost sclavi. Ursarii, netoţii, şi o parte a căldărarilor nu au fost ţigani/robi. Spoitorii nu puteau fi sclavi pentru că trăiau în Imperiul Otoman, ca musulumani. Însă romii au fost/devenit ţigani din punct de vedere al sensului religios al termenului “athinganoi”. Singurele informaţii despre secta cu acest nume le avem doar din anatemele Bisericii Ortodoxe din Bizanţ. Athinganoii au fost o sectă creştină cu baze dogmatice în gnosticismul creştin dar şi în hinduism. Dar romii s-au convertit la crezul athinganoilor târziu, după venirea lor din India. Secta athinganoilor este pomenită încă din secolul VI e.n. Athinganoi putea fi orice cetăţean al Imperiului Bizantin, deci nu putem vorbi de o etnie ca fiind exclusiv practicantă a religiei, ci de un amalgam de etnii care au devenit un popor bazat pe principii religioase, dat fiind că după anatemizarea lor de către Biserica Ortodoxă din Bizanţ, niciunui creştin nu-i era îngăduit să se căsătorească cu eretici athinganoi.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

83


De atunci, de după anatema dată de Biserică, putem vorbi de cristalizarea poporului athinganoilor din diverse rase trăitoare în Imperiul Bizantin, incluzând indieni în mare parte, posibil urmaşi ai coloniei hinduse din Armenia de care am pomenit deja. Etimologia termenului athinganoi este obscură . Totuşi, se crede că datorită prefixului privativ “a”, numele înseamnă “cei de neatins”, pentru că nu acceptau atingerea celor care nu erau mebrii ai sectei. Obiceiul neatingerii poate fi pus în legătură cu obiceiul hinduşilor de a nu se atinge de castele inferioare indiene, denumite Dom. Dar aici este un conflict de idei, pentru că romii fac parte tocmai din castele inferioare indiene. Deci, romii nu puteau fi athinganoii originali din Imperiul Bizantin. Aceia făceau parte din castele superioare indiene, pentru că practicau neatingerea. Vorbim deci, de mai multe grupuri diferite de indieni care au părăsit India, începând cu anul 2166 î.e.n.

Alchemia: Ce alte grupuri etnice s-au mai aflat în starea de ţigănie în Ţările Române? Pun întrebarea asta pentru că ştiu că este unul din subiectele pe care le-ai aprofundat în studiul tău istoric. N.M.C. Şi în acest subiect deţin rolul de pionier. Până la redescoperirile mele, s-a crezut că toţi cei care îşi zic ţigani sunt implicit şi romi, chiar dacă nimeni dintre strămoşii lor nu au vorbit limba romani.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

84


Am căutat în documentele medievale referitoare la sclavie, numită şi ţigănie, şi am găsit cu uimire că în Ţările Române au fost etnii diferite de sclavi, toţi numiţi ţigani. Pot enumera cu siguranţă următoarele grupuri: aţigani, africani, gavaoni, ruşi, bulgari, sirieni, egipteni, armeni, tătari, romi, şi chiar români. Diaconul sirian Paul de Aleppo a vizitat Ţările Române în anii 1650 şi a constat cu uimire că în starea de robie erau sirieni din ţara lui, precum şi egipteni, dar şi negrii. Mărturia lui Paul de Aleppo este foarte valoroasă, nu numai pentru că şi-a recunoscut conaţionalii, dar a şi putut deosebi între cele trei categorii de sclavi existente la vremea respectivă. Dau mai mule detailii în articolul meu pe această temă din Confluenţe.

Alchemia: În încheiere, pentru că ştiu că eşti poet şi traducător, ne poţi dărui unul dintre textele tale bilingve? N.M.C. Da, am ales în premieră poezia Ţiganul pocăit de Anton Pann, care a fost rom căldărar, născut în Sliven, Bulgaria. În opinia mea este probabil cel mai mare poet al romilor, chiar mai mare decât Ioan-Budai Deleanu. Nu pot vorbi despre Anton Pann, el însuşi vorbeşte prin scrierile sale.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

85


Anton Pann – Ţiganul pocăit traducere de Nuţu Marian Cîrpaci “Vedeţi, zise un ţigan, Ăl gard după ăl curcan D-acolo nici să-l luaţi, Dar nici iară să-l lăsaţi

“Dikhen, phendeas îk romoro, Ko'ia bar pala kova piblerauno? Othar ci te na len les Tale ci te na mukăn les

Eu nu voi să am păcat Să ziceţi c-am îndemnat. Dar împărţind ca între fraţi Partea mea tot să o daţi,

Me ci kamau te avel man bezăhh Te phenen kă me sikiardem. Tale hulavindoi sar mashkar phrala Mînrî rig sea te den mangă la.

Şi fiindcă sunt jurat Să nu mănânc de furat, Să mergeţi să o schimbaţi Şi pe peşte să o daţi, Că sunt bătrân şi mă păzesc Şi voi să mă pocăiesc.”

Thai anda' kă sîm solahadino Te na hhav chordino Te jean te paruven la Thai pe masheste te den la, Kă phuro sîm thai arakhav man, Thai kamava te pokăisarau man.”

Câţi sunt aşa pocăiţi Şi de rele părăsiţi, Ei ca de foc să păzesc, Dar pe alţii povăţuiesc A face rău neîncetat, Gândind că nu e păcat, Dar, vai! când se dovedesc Dopotrivă pătimesc.

Kola so sile pokăime, Thai nasulendar mukline, Von sar yagiatar arakhăn pen, Thai averen sikiaren Nasul te keren sadayek Pakiaindoi kă na-i bezehh, Tale, kuku! Kana si dikhline Sea kadea dukha sile.

din partea Revistei Alchemia, Sash Segal alchemia| No.

4 – octombrie 2017

86


Howe Sound – Squamish, BC

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

87


Sash Segal | Călătorind împreună Naţiunile Squamish şi Lil’wat de pe Coasta de Vest De curând s-a deschis în staţiunea montană Whistler, din British Columbia un nou centru cultural, servind ca atelier, muzeu şi loc de reuniune pentru două dintre naţiunile autohtone din zonă, Squamish şi Lil’wat. Iniţiativa de a construi şi administra clădirea în comun a pornit de la faptul că cele două naţiuni au avut o istorie paşnică, de schimburi comerciale şi culturale, iar zona Whistler (Spo’ez) se afla la intersecţia teritoriilor lor ancestrale. Grupul Squamish, care numără astăzi cca 3.700 de membri, a fost istoric o naţiune de vânători, pescari şi navigatori al căror teritoriu se întindea din munţi şi până la Pacific, cuprinzând Fiordul Howe (Howe Sound) şi Vancouverul de astăzi. Naţiunea Lil’wat, cu 2.000 de membri, ocupa tradiţional o zonă de munte aflată spre nord-est de teritoriul Squamish. Ambele grupuri etnice fac parte din familia de limbi Salish, tipică pentru Coasta de Vest a Canadei. Astăzi, Centrul Cultural fondat de cele două naţiuni este o destinaţie deosebit de interesantă pentru turişti şi o oază culturală pentru indigeni, care participă la ceremonii tradiţionale sau practică diverse meşteşuguri sau forme de artă. Centrul are şi un program pentru tinerii Squamish şi Lil’wat care pot lucra aici ca ambasadori culturali. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

88


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

89


Clădirea, care combină în mod armonios lemnul, piatra şi sticla, a fost concepută pentru a se integra în peisajul locului. Arhitectul, Alfred Waugh, un membru al Naţiunii Chipewan, a colaborat cu Naţiunile Squamish şi Lil’wat pentru a le afla tradiţiile şi idealurile estetice. La construcţie au participat două firme, una Squamish şi una Lil’wat, ceea ce a făcut posibilă angajarea unui număr mare de membri ai celor două grupuri. Centrul are o sală centrală, unde sunt expuse canoe şi coloane de lemn sculptat (stâlpi totem), diverse săli de expoziţie, un cinematograf, un atelier şi un spaţiu comercial, unde există o cafenea şi un magazin de obiecte artizanale produse de localnici. La subsolul centrului există o locuinţă subterană tradiţională Lil’wat, o structură de tip bordei, destinată traiului în comun pentru un grup mare de familii. Vizita include un film despre viaţa şi tradiţiile Squamish şi Lil’wat şi spectacole de cântec şi dans oferite de tinerii ambasadori culturali care lucrează în centru. În atelierul de la etaj se fac zilnic demonstraţii de meşteşuguri tradiţionale, cum ar fi împletitul de funii din scoarţă de cedru, sculptură în lemn şi piatră, sau crearea obiectelor de podoabă. Vizitatorii sunt invitaţi să ia parte la aceste demonstraţii şi să îşi încerce priceperea la realizarea unor obiecte simple, alături de ghizii lor.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

90


Ambarcaţiuni Squamish şi Lil’wat Ambele grupuri au privit navigaţia ca pe o acţiune indispensabilă vieţii lor de zi cu zi. Fiecare a perfecţionat un tip de ambarcaţiune diferit, potrivit specificului teritorial. Canoele Lil’wat sunt mici, de o persoană sau două şi cu fundul plat. Potrivite navigaţiei pe râuri şi lacuri de munte, erau de asemeni uşor de cărat pe uscat la nevoie şi uneori folosite la strâns fructe. Canoele Squamish sunt de dimensiuni mult mai impunătoare decât cele Lil’wat, unele ajungând până la 20 m lungime. Acestea din urmă erau destinate navigaţiei maritime şi uneori foloseau vele din piele de căprioară. Cioplite dintr-un singur trunchi de cedru şi bine întreţinute cu grăsime de somon, canoele puteau fi folosite timp de multe generaţii, existând unele care au rezistat chiar 200 de ani. Uneori navigatorii Squamish ajungeau cu ambarcaţiunile lor chiar până în California, Alaska, sau Hawaii. Astăzi canoele sunt folosite pentru curse maritime, un eveniment popular, care are loc în Vancouver în fiecare vară.

Canoe Squamish – detaliu Spaţiul unde se putea monta un catarg cu velă din piele de căprioară

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

91


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

92


Cascada Shannon – Squamish, BC

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

93


Respect pentru natură Legendele Squamish şi Lil’wat aruncă lumină asupra modului în care omul înţelegea să respecte mediul, ca parte al unui cod complex de reguli şi cutume tribale. Vânatul şi pescuitul excesiv erau interzise, ca fiind lipsite de respect pentru natură şi ansamblul de spirite care o guvernau. Somonii erau consideraţi un popor magic care îşi trimitea mesagerii în lume întrupaţi sub formă de peşti pentru a a hrăni oamenii şi animalele. Sacrificiul lor trebuia tratat cu respect şi recunoştiinţă. Oasele şi pielea primului somon prins în anul respectiv erau înapoiate râului, în cadrul unui ritual de care depindea renaşterea somonilor sacrificaţi şi viitoarea lor întoarcere. Lemnul şi coaja de cedru erau recoltate cu măsură şi adesea fără să fie doborât niciun copac. Se lua o fâşie de coajă cât se putea prinde cu două mâini, apoi copacul era lăsat să se vindece. Dacă se recoltau rădăcini, din nou se lua doar minimul necesar, pentru a asigura supravieţuirea copacului. Dacă era nevoie de o cantitate mică de lemn, se alegea un copac uşor înclinat şi se despica doar porţiunea necesară, astfel încât copacul să rămână în picioare şi să se vindece. Piscurile munţilor erau considerate locuri sacre, unde oamenii se duceau să intre în legătură cu lumea nevăzută a spiritelor şi să devină mai înţelepţi şi mai puternici. Cascadele erau căutate de şamani, care le apreciau ca locuri cu puteri vindecătoare.

Împletituri tradiţionale alchemia| No.

4 – octombrie 2017

94


Coaja de cedru era folosită pentru o varietate largă din obiecte de uz zilnic: coşuri împletite, pălării cu bori largi, pelerine de ploaie, frânghii, rogojini şi chiar pentru scutecele copiilor. În zilele noastre vechiile meşteşuguri produc obiecte artizanale apreciate pentru frumuseţea lor. După recoltare, coaja de cedru este separată de stratul exterior şi tăiată în fâşii lungi şi înguste, care sunt, fie folosite ca atare, fie vopsite în alte culori cu amestecuri de plante sau minerale.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

95


Stâlpi totem Caracteristici pentru culturile autohtone de pe Coasta de Vest a Canadei, stâlpii totem sunt un simbol spiritual plasat la intrarea într-o aşezare, sau într-o locuinţă. Cioplirea lor este o îndeletnicire bărbătească, spre deosebire de împletit şi ţesut, care sunt arte feminine. Figura din vârful totemului reprezintă clanul mamei, sau al bunicii din partea ei, datorită faptului că descendenţa se consideră pe linie maternă. Următoarea figură reprezintă clanul tatălui. Pot fi adăugate şi alte figuri legate de clan, sau simboluri ale unor întâmplări importante pentru viaţa familiei sau a comunităţii. În prezent sculptura în lemn a fost revitalizată în ambele comunităţi, existând un număr de sculptori tradiţionali care lucrează şi predau arta lor celor mai tineri. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

96


Spaţii de locuit Grupul Lil’wat, care trăia în zona alpină, caracterizată de ierni reci şi cu multă zăpadă, prefera locuinţe bine păzite de intemperii. Casa tradiţională (Iskten) era o structură subterană circulară, cu un acoperiş conic, izolat cu pământ şi muşchi. Lângă pereţi, de jur împrejurul camerei, erau construite platforme de stat sau de dormit, iar spaţiul putea fi împărţit cu paravane de rogojină. Sub gaura din centrul acoperişului ardea în permanenţă focul, împiedicând ploaia sau zăpada să intre înăuntru. O scară mobilă asigura accesul în locuinţă, deşi multe din structuri aveau şi o intrare laterală pentru copii sau bătrâni. Casele erau reconstruite în fiecare an, înainte de venirea iernii şi erau folosite în comun de un grup de 5 – 6 familii. Vara se locuia în mici case mobile, făcute din lemn, care puteau fi transportate uşor dintro zonă în alta. Grupul Squamish locuia într-un teritoriu cu climă mai caldă şi mai ploioasă. De-a lungul timpului a fost perfecţionată “casa lungă”, un tip de locuinţă, construit din buşteni. Înăuntru era loc pentru mai multe familii, fiecare cu vatra ei şi cu un spaţiu semi-privat. Podeaua de pământ bătătorit era acoperită cu două straturi groase de rogojini, iar paturile erau de tip platformă, ca în casele subterane ale vecinilor. Centrul Cultural din Whistler are ca dependinţe atât o casă subterană Lil’wat cât şi o “casă lungă” Squamish. Ambele sunt folosite pentru ceremonii culturale. Un munte monolitic despre care o legendă Squamish povesteşte că este o casă lungă transformată în piatră cu ajutorul magiei.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

97


Chief Stawamus Mountain – Squamish, BC

98

4 – octombrie 2017

alchemia| No.


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

99


ARTĂ VIZUALĂ

Fausto Zonaro | Bairam Turcesc

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

100


Nick Gentry | Artă contemporană Portrete pe dischete şi film Artist londonez, Nick Gentry a devenit faimos pentru arta sa bazată pe reciclarea unor deşeuri sau obiecte ieşite din uz. Construieşte portrete mozaic din negative de film, din radiografii, din dischete şi casete, pentru a le da o a doua şansă şi pentru a ilustra cât de rapid au loc shimbările tehnologice în societatea de azi. Materialele provin direct din donaţiile publicului, Gentry definindu-şi arta ca pe un proiect social de creare a unei identităţi colective. Forma umană nu este un scop în sine, ci un vehicul pentru obiectele reciclate. Personajele lui au o aură retro, uşor distopică. Fiecare din ele este un şantier arheologic reunind imagini fragmentate sau informaţie devenită inaccesibilă. Sunt portrete arhivă, ale căror coafuri şi detalii vestimentare ascund în ele biblioteci întregi de amintiri. Portrete mozaic, ai căror ochi fascinanţi, metalici sunt ferestre către un timp, nu foarte îndepărtat când pe dischete erau înmagazinate programe şi jocuri de calculator, imagini şi texte astăzi devenite inaccesibile.

Wikipedia alchemia| No.

NickGentry.com 4 – octombrie 2017

101


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

102


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

103


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

104


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

105


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

106


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

107


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

108


Fritz Ascher | Artistul întrerupt Articol de Adrian Grauenfels

Artă interzisă? Mereu aflăm din arhive şi din presă despre jafuri şi abuzuri comise de regimul nazist în timpul celui de al doilea război mondial. Iată azi istoria unui pictor expresionist, persecutat, ostracizat şi interzis. Este o poveste extraordinară, datorită eforturilor doamnei Rachel Stern, care îl re-descoperă pe artistul prigonit. În anii ‘80 Stern întâlneşte o pictură semnată de un necunoscut pe nume Fritz Ascher. Tabloul era intens colorat, plin de energie, pentru Stern a fost dragoste la prima vedere. Întâlnirea cu pictura lui Ascher reprezintă o piatră de hotar. Stern afectată de cele văzute, ia hotărârea să studieze viaţa artistului. Se cufundă în arhive şi bate la uşa vecinilor care au locuit cândva lângă artist. În cele din urmă, copleşită de cele găsite, fondează la New York “Asociaţia Fritz Ascher pentru artă persecutată, ostracizată şi interszisă”. Este un institut care are ca scop sprijinul artiştilor aflaţi şi azi în regimuri totalitare. Este o voce importantă împotriva maltratării artelor şi a prigoanei politice. Ascher a supravieţuit războiului dar refuzul de a fi acceptat de societate a continuat mult timp.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

109


Mulţi germani ştiau despre arta jefuită şi ascunsă de nazişti. Multe opere s-au pierdut, au fost vândute, distruse, dislocate. Mulţi artişti ca Ascher au rămas necunoscuţi timp de zeci de ani. În 1990 au început sa se audă voci care cereau restituirea obectelor de artă jefuite de la evrei şi cetăţeni germani cât şi din muzee. O carte scrisă de Lynn Nicholas (1995) care se numeşte “Violul Europei: Soarta Comorilor Europeene în al treilea Reich”, a contribuit enorm la discuţia publică a jafurilor naziste. Stern a emigrat din Berlin în statele Unite în 1994. La NY capătă la MOMA jobul de administratoare a mostrelor împrumutate de departamentul de tipărituri şi desene. Prin 2010 Stern decide să se ocupe exclusiv de proiectul Ascher, altfel simte că va pierde ultimul tren. Ia legătura cu un colecţionar ale operelor lui Ascher care o încurajează să ia inserios cercetarea artei lui. Era o obligaţie şi o chemare de înfăptuit. Fundaţia a lansat prima expoziţie retrospectivă Fritz Ascher în anul 2016, acoperind perioada de desene şi picturi din tinereţe (1910-1930) cât şi guaşe şi alte picturi de maturitate (1945-1970). Patru muzee germane de Artă (Solingen, Osnabruck, Berlin etc) au găzduit această retrospectivă. Ulterior expoziţia va migra la New York.

Rachel Stern

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

110


Muzeul de artă din Solingen este singurul muzeu german axat pe aşa zisă “Artă Degenerată” cercetând persecuţiile iniţiate de nazişti. Directorul muzeului Dr. Rolf Jessewitsch spune despre redescoperirea lui Ascher: “Există o serie de foarte buni pictori total necunoscuţi. Artişti tineri ca Ascher, au fost ‘întrerupţi’ de război înainte de a deveni public cunoscuţi, celebri.” Ascher s-a născut la Berlin în 1893, era fiul dentistului Hugo Ascher şi al Luisei Ascher. A avut două surori mai tinere. Tatăl său şi cei trei copii s-au convertit la protestantism în 1901, dar mama lor a rămas evreică. Decizia de convertire nu era de natură religioasă ci determinată de situaţia socio-economică, cum au stabilit cercetătorii universităţii Georgetown-Washington. Dar Germania nu accepta şi nu asimila evrei, nici măcar pe cei reformaţi. Părinţii lui Ascher au recunoscut de timpuriu talentul băiatului. La 16 ani îl trimit să înveţe desen la Max Lieberman, un faimos maestru al picturii germane. Profesorul conştient de valoarea elevului îl recomandă Academiei de Arte Konigsberg din estul Prussiei. În anul 1913 Ascher revine la Berlin. Pictura sa este acum de factură religioasă, expresivă. Două tablouri, “Golem” (1916) şi “Crucificare” (1918) sunt expuse la muzeul Evreiesc din Berlin. Va lucra alături de alt pictor refuzat - vestitul Emil Nolde. Puţin înainte de primul război mondial călătoreşte în Norvegia unde îl întâlneşte la Oslo pe fauvistul Edvard Munch. Este clară credinţa pictorului într-o forţă divină, explică Stern, care cercetează legăturile pictorului cu iudaismul. Puţină lumină găsim în această chestiune. Ascher a fost educat într-o familie laică, puţine dovezi indică apartenenţa sa la iudaism.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

Fritz Ascher | Golem

111


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

112


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

113


Subiectele sale, mai puţin Golemul, nu erau de natură evreiască. Stilul său nu indică o spiritualitate aparte nici o aderare la vreo religie. Puţin timp după ce Hitler devine cancelar în 1933 Ascher a fost înregistrat de nazişti ca personaj subversiv, politic şi artistic. Fiind evreu i s-a interzis să cumpere cele necesare muncii sale, sau să vândă tablouri sau desene. Cu o simplă semnătură birocratică Ascher a fost deconectat de munca şi vocaţia sa. În odioasa “Noapte de Cristal” Ascher a fost arestat şi deportat în lagărul de concentrare Sachsenhausen. De acolo, după 6 luni de detenţie a fost transferat la o închisoare din Postdam, datorită eforturilor unui avocat prieten Gerhard Grassmann, cât şi a ministrului protrestant Henrich Grueber. Dar această relativă libertate se termină în 1942 când nazişti îl caută din nou pentru al deporta. Acelaşi amic Grassmann îl ascunde pentru alţi 3 lungi ani într-o vilă berlineză parţial distrusă, aflată în cartierul nazist din centrul oraşului. Împiedicat să picteze Ascher alege drumul poeziei. Locuia cu Marta Grassmann în strada Bismarckallee. Studioul era o cameră semicirculară neîncălzită iernile.

Sus: Cel torturat, 1918 Jos, stânga: Schiţă Golem, 1916 Jos, dreapta: Doi boxeri, 1916 alchemia| No.

4 – octombrie 2017

114


După căderea şi eliberarea Berlinului, Fritz Ascher poate ieşi din vizuina sa ca să se dedice total picturii pe care o va practica până la moartea sa în 1970. Prin 1950 lucra efervescent de la 6 dimineaţa până la 7 seara: acuarele, guaşe, desene în cerneală. Din când în când munca îi era întreruptă de stări de depresie, insomnie, vorbea de unul singur, era inaccesibil. Va aborda un alt stil, diferit de monumentalismul abordat în prima parte a carierei sale artistice. Alege să picteze peisaje, apusuri de soare portocalii, sângeroase, sau trunchiuri de copaci de culoare închisă, proiectaţi pe un cer albastru în noaptea fără stele. În aceste peisaje târzii recunoaştem spiritul şi vocea artistului adevărat. În sfârşit Ascher ajunsese acasă.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

115


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

116


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

117


Michael Schwartz | Jocuri de lumină Michael Schwartz este un apreciat fotograf amator din Vevey, Elveţia, al cărui talent pentru fotografie este dublat de o experienţă de multe decenii. Nu este prima dată când răspunde unei invitaţii lansată de revista Alchemia, şi sperăm noi, nici ultima. În numărul de faţă participă cu serie de imagini abstracte a căror frumuseţe şi complexitate enigmatică se oferă privitorului. Sunt pasionat de mulţi ani de fotografie, în general, iar “fotografia abstractă” ma atrage în mod deosebit. Pentru mine, abstracţia este o modalitate de vizionare a realităţii. Spre deosebire de pictura abstractă - care începe de la o pânză albă – fotografia abstractă începe cu un subiect foarte real şi de loc abstract, din care se elimina detalii. Această selecţie, gândită şi conştientă, are ca rezultat o imagine abstractă, care de multe ori este atât de diferită de subiect, încât privitorul se întreabă: “Da' asta ce-o mai fi?!?” O imagine abstractă nu se poate crea fără a gândi, a personaliza şi a filtra realitatea din faţa aparatului. Se poate “abstractiza” orice subiect: un peisaj, o floare, un pom, o bulă de săpun, etc. De fapt, arta fotografică (spre deosebire de fotografia de “record” de genul “io cu” şi “io la”) – abstractă sau nu – este arta de a găsi ceva interesant într-un subiect obişnuit. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

118


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

119


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

120


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

121


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

122


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

123


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

124


Laurenţiu Zloteanu | Grafică, pictură Laurenţiu Zloteanu este un tânăr artist vizual interdisciplinar, pentru care arta a însemnat o transformare spirituală. Grafica lui este expresia unui stil personal pe care l-a creat fără a se lăsa influenţat de canoanele artei clasice. Deşi nu uşor de încadrat într-o categorie anume, face parte din sfera curentului “Outsider Art”, cu înţelesul de artă brută, intuitivă, naivă şi în acelaşi timp vizionară. În prezent Laurenţiu îşi împarte activitatea artistică între Bucureşti şi Berlin şi poate fi contactat prin email de către cei interesaţi să afle mai multe despre arta sa. Îi mulţumim pentru participarea la Alchemia cu o serie de imagini deosebite, adevărate explozii de culoare şi detaliu, şi îl rugăm să ne ne spună câte ceva despre el şi despre viziunea lui artistică. Pentru a mă descrie ca artist ar însemna să îmi denumesc talentul într-un domeniu pre-definit al artei. Nu voi face asta. Mă voi recunoaşte, totuşi, ca fiind un om care a descoperit o resursă specifică de actualizare constantă a propriului meu potenţial. Acest potenţial constă în a reda efectele a ceea ce sălăşluieşte înăuntrul meu, în raport cu factorii exteriori care declanşează în mine imagini-emoţii, imagini-gânduri, cu alte cuvinte, trăiri. Sunt trăiri care se vor simbolizate într-un stil propriu şi “iresponsabil”, adecvat spiritului meu liber al coincidenţelor.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

125


Mă consider un creator ignorant şi prin urmare îmi asum responsabilitatea şi renunţ la orice formă de exprimare impusă de canoanele artei clasice, de regulile legate de compoziţie s.a.m.d. Principala calitate a creaţiei, care renaşte în mine cu fiecare ocazie în care mă aflu deasupra unei suprafeţe plane şi albe, constă în faptul că îmi permite să proiectez pe pânză legătura mea cu universul (recunoscut prin intermediul sateliţilor sau telescopului). Poate că nu sunt artist. Poate că sunt om plecat în căutarea a ceva superior mie, iar tablourile create reprezintă dovezi ale legăturii mele cu această existenţă superioare mie, inefabilă, universală, non-duală, indescriptibilă. Poate că sunt plecat în căutarea unui dumnezeu, aşa cum îl înţeleg eu. Poate că eu sunt acest dumnezeu, doar că încă mă joc de-a v-aţi ascunselea. Eu nu “văd” arta mea. Am o imagine înăuntrul meu pe care vreau cu orice preţ să o proiectez pe pânză – în afara mea – întocmai pentru a renunţa în acest fel la conştiinţa unui sine falsificat de gânduri şi prejudecăţi. Îmi place să învăţ să privesc înăuntrul meu cu detaşare, fără să etichetez. Vrei să ştii care este realitatea? Bate din palme cu o singură mână… Să presupunem că citeşti o frază într-o carte. Ceva din (sub-) înţelesurile acelei fraze vibrează odată cu tine. Deodată, ceva are sens! Uneori, sensul este dincolo de cuvinte. Ai vrea totuşi să-l împărtăşeşti cu întreaga lume… Dar este inexprimabil. Emoţiile sunt deseori inexprimabile. Emoţia dă sens experienţei propriu-zise. Arta vizuală, nu este o artă explicativă. Nu este literatură. A pune în imagini emoţiile, înseamnă a le simboliza. Iar arta mea surprinde toată această resursă valoroasă pentru mine şi orice altă fiinţă de pretutindeni.” alchemia| No.

4 – octombrie 2017

126


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

127


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

128


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

129


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

130


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

131


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

132


Angela Tomaselli | Pictură Pictoriţa Angela Tomaselli este născută la 5 noiembrie 1945, în localitaea Brezoi. A absolvit Institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu” în 1967, la secţia de artă monumentală. Din 1970 a predat ca profesoară la Liceul de Artă Galaţi. Din este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1971, şi membră a Filialei de Pictură a Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti din1993. Angela avut expoziţii personale apreciate în numeroase oraşe din România şi din străinătate. Dintre aceaste din urmă enumerăm: Italia (Roma), Germania (Koblenz, Berlin), Belgia (Bruxelles, Hane), Franţa, Spania (Madrid), Suedia (Stockholm). A participat şi la expoziţii de artă românească contemporană cum ar fi: Rusia (Moscova), Ungaria (Budapesta), Grecia (Atena), Republica Moldova (Chişinău), Italia (Veneţia), Franţa (Orleans şi Tours), Austria (Viena), Olanda (Maastricht), Belgia (Bruxelles), SUA (Washington şi New York). Pictura ei este caracterizată de o imaginaţie debordantă şi de o paletă coloristică vie şi armonioasă. Vă invităm să-I admiraţi lucrările prezentate în paginile revistei noastre şi de asemeni cele de pe site-ul personal.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

133


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

134


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

135


Din cronici şi aprecieri: Angela Tomaselli păstrează convenţia imaginii în plan. Realizează în jocul continuităţii traseul pe care conştiinţa artistică îl are cu problemele lumii contemporane. Lucrările sale se plasează într-un punct de observaţie, luptă cu fenomenul de distrucţie a imaginii pentru a păstra intactă posibilitatea unui dialog cu exteriorul, cu lumea. Constantin Prut

Titlurile ciclurilor de lucrări ale Angelei Tomaselli din ultima perioadă – definesc un univers complex, intens subiectiv, în care se împletesc cele doua filoane motivaţionale: cel al patrimoniului cultural, disponibil ca sursă de teme şi soluţii formale, şi cel al experienţei personale, ambele citite ca o arheologie a subiectului. Ansamblul mitologiilor sale subiective este guvernat de aceeaşi libertate, provenind din constelaţii mitice diferite – universul folclorului, mai curând narativ decât plastic, o istorie deja îndepărtată, absorbită de mit, a medievalitaţii bizantine, în spatele căreia se află, motivând-o, sacralitatea creştină, iar la antipod, actualitatea unui cotidian prezent, lecturat prin deschiderea sa culturală, restrictiv lirică, veselă şi nostalgică. Alexandra Titu

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

136


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

137


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

138


Deplin stăpână pe mijloacele sale artistice, Angela Tomaselli creează un discurs plastic ale cărui calităţi majore sunt coerenţa, diversitatea şi o mare mobilitate în receptarea lumii vii. Aceasta, corelată cu biografia proprie, este pentru pictoriţă o nesecată sursă de inspiraţie. Chiar şi atunci când apelează la motive desprinse din mitologie, când alege personaje fabuloase ca subiect al desfăşurărilor ei narativ-picturale, Angela Tomaselli le actualizează şi le integrează cursului vieţii. Valenţele pitoresc-parodice ale unor motive vechi sunt recuperate printr-o nesfârşită bucurie a naraţiunii în registre suprapuse. Luiza Barcan

Lumea Angelei Tomaselli, mai ales aşa cum o vede în ultimii cincisprezece ani, este un spectacol în care umorul şi aspectele caricaturale au un rol important. Personajele hibride, ce derivă dintr-un repertoriu grotesc, amestec între abstracţie şi figuraţie, este o lume în care evenimentele se suprapun, unde privitorul îşi poate recunoaşte propria poveste. Este un univers cu mai multe chei de lectură, ce face ca jocul amuzant şi dimensiunea dramatică a lucrurilor să coexiste. Ne aflăm în faţa unui spectacol viu, avem sentimentul participării la trasarea ultimelor tuşe sau jocuri de linii, un spectacol a cărui primă calitate este puterea de atracţie. Maria Magdalena Crişan

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

139


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

140


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

141


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

142


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

143


Angela Tomaselli ne propune delicate mistere, a căror profunzime stă tocmai în nedezlegare. La urma urmelor, ea nu invocă realitatea imediată, ci realitatea interioară a omului, propria noastră realitate, propria ei realitate. Cornel Radu Constantinescu

Expresie şi rezultat al unor căutări, în varii zone geografice, a elementelor ce conferă personalitate unui spaţiu locuit: patrimoniul cultural. Iar arhitecturile cărora le dă chip Angela Tomaselli transilvane, pariziene, italiene – sunt asemenea unor medalioane agăţate de cer. Plutind, aparent, în efemerul zilei, în materialitatea substanţei din care sunt plămădite, şi individualizând spaţiul din care se revendică, sunt grăitor de puternice, solare, într-un dialog perpetuu cu lumea celestă şi, deopotrivă, cu cea telurică. Rar întâlneşti atâta bucurie netrucată într-o temă guvernată de sentimentul recuperării imaginii care zideşte; care defineşte şi îşi cere dreptul la o existenţă eternă. Arhitecturile pictoriţei nu sunt, nici pe departe, împietrite în fiinţa lor risipită pe traiectoria timpului, ci sunt interpretări, în bidimensional – coerente, sintetice, urmând marea lecţie a compoziţiei plastice – a unor forme tridimensionale, recuperate cu o minuţie de strălucit artizan al altor vremuri. Veronica Marinescu

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

144


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

145


PROZĂ, ESEURI

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

146


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

147


David Croitor | Perioada prostiei Pe la şaisprezece ani părinţii mei au vândut casa în care am copilarit şi ne-am mutat cu toata familia într-o altă localitate mai aproape de oraş. Erau vremurile în care tot ţăranul renunţa la sapă şi îşi găsea “sârvici în târg”, chit că trebuia să facă naveta câte doisprezece kilometri dus şi tot atâţia întors, mai mult pe jos decât cu autobuzul. De obicei autobuzele sau cursele, cum le spuneau oamenii din sat, porneau de la Humor şi până în Liţeni deveneau tixite de oameni, saci, găini şi chiar porci, aşa încât după ce că aşteptai peste un ceas să apară, când soseau nici măcar nu opreau în staţie, ci mult mai încolo, şi asta în cazul în care trebuia cineva să coboare neapărat. În situaţia aceasta toată lumea din staţie pornea buluc spre autobuz tragând nădejde că va gasi un locuşor cât de cât sau măcar o bară ceva, de care să se agaţe şi astfel să poată ajunge în târg. Alergau bieţii oameni ca la cros, grămadă, prin colbul ridicat de autobuz, fiecare având în spate desagii plini cu grăunţe sau cu găini, din care ieşeau doar capetele, în timp ce alţii trăgeau după ei tot felul de sarsanale sau tăfâlci cu făină, mălai şi câte şi mai câte bulendre şi cotrenţe. Unii mergeau să vândă, alţii să cumpere. Cei mai dezamăgiţi, atunci când autobuzul nu mai lua pe nimeni, erau copiii care aşteptaseră luni întregi să fie duşi în târg de către parinţi şi iată că acum trebuiau să se întoarca înapoi acasă, punându-şi pofta în cui de la îngheţatele şi brânzoaicele pe care le visaseră cu ochii deschişi atâta timp. Era o revenire tristă la veşnica mămăligă rece cu chişleac... alchemia| No.

4 – octombrie 2017

148


** Părinţii mei n-au fost niciodată angajaţi, adică n-au avut serviciu ca alţii din sat şi asta pentru că mama avea de crescut copii, iar tata nu era făcut să lucreze pentru alţii, cel puţin aşa spunea el când îl intrebau, cam de sus, vecinii cu “sârvici în târg”. Totuşi, într-o bună zi au decis să ne mutăm mai aproape de oraş. Vremurile se schimbă iar tu, îmi spuneau mie, o să mergi la şcoală “mai departe” şi una e să pedalezi doişpe kilometri şi alta doar trei. Ne-am apucat de noua casă prin ’74 iar după un an ne-am şi mutat. Începusem să cunosc lume nouă, băieţi şi fete de vârsta mea, oameni cu alte obiceiuri, parcă mai “domnoşi” şi mai aerisiţi la creier, oameni care lucrau la oraş, într-un cuvânt domni adevăraţi şi nu toflogoşi desculţi, înglodaţi şi veşnic mirosind a balegă, aşa cum erau vecinii mei de la Liţeni. Se simţea un aer nou, aveam deja şaptesprezece ani şi începusem să mă îndrăgostesc pe rând de toate fetele de prin vecini. Scriam poezii şi mă ascundeam prin porumb să-mi vărs naduful şi lacrimile de “neînţeles”. Am început chiar să scriu şi un roman de dragoste din care am terminat doar prima pagină şi asta din cauză că domnişoara caremi prăjise inima şi care trebuia să fie personajul principal, se plimba a doua zi cu altcineva, un flăcău cu armata facută şi sofer pe deasupra. Săraca fată n-avea nicio vină, pentru că nu avea de unde să bănuiască ce sentimente profunde aveam eu pentru ea, chit că am încercat s-o impresionez până la lacrimi cu nişte figuri totale de stat în cap şi mers pe bicicletă fără “coarne”. Toate eforturile mele au fost în zadar. Oricum mi-a fost greu, aşa că am

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

149


rupt foaia cu introducerea, astfel că încă un mare roman de dragoste a rămas nescris. De câte ori mă îndrăgosteam, de atâtea ori îmi cumpăram un caiet nou de 10 lei cu 200 de file şi începeam un nou roman şi de fiecare dată nici n-apucam să scriu introducerea că îmi şi vedeam “iubita” de mână cu altul. Evident că totul se năruia, rupeam caietul nervos, mă retrageam în şură şi mă ascundeam în fân, ca să pot să-mi consum drama nestingherit de nimeni şi mai ales de părinţi, care au început să observe la mine chestiuni ciudate. Toată ziua eram trist şi nu mă înţelegeam cu nimeni. Îmi venea să mă duc nu ştiu unde şi să nu mă mai întorc niciodată. Zilele treceau, vacanţa se scurgea pe neobservate. Umblam mai mult singur, astfel încât într-o zi am luat-o aiurea spre dealul Cetăţii Sucevei, iar de acolo am plecat spre cimitirul oraşului. Eram foarte abătut şi trist. Am intrat pe aleile cimitirului şi am copiat de pe cruci într-un carneţel cu “amintiri” cele mai triste epitafuri. Fiindcă se apropia amiaza, iar până acasă mai aveam cel puţin şase kilometri de bătut, am decis ca a sosit timpul să mă retrag. Mergeam pe drum parcă fără nicio ţintă şi recitam epitafuri, astfel încât până acasă le-am învaţat pe toate pe de rost. Ajuns în sat, am intrat în curte, pierdut printre gânduri şi recitând cu voce tare ciudatele poezioare din cimitir. Nici n-am păşit bine pe poartă că mă şi vede tata, care mă ia în primire în stilul său: Măi baiete ce-i cu tine de eşti aşa galben la faţă, eşti bolnav, te doare ceva sau te-ai scrântit la minte? Ce tot bolboroseşti acolo? În loc să faci şi tu ceva pe lângă casă, să teapuci de treabă, tu umbli brambura ca un ieşit din minti şi vorbeşti singur. Mă şi faci de râs prin sat. Îl privesc pe tata cu înţelegere şi alchemia| No.

4 – octombrie 2017

150


compasiune şi-i spun direct: Ce ştii matale ce-i în sufletul meu? Ştii matale ce-i iubirea adevărată? Ai citit măcar un roman de dragoste vreodată şi după aia să vorbeşti? Citeşte mai întâi şi după aia stăm de vorbă pe documente. Nu te mai băga aşa în sufletul omului când nu cunosti situaţia, ce pe vremea matale ştia lumea ce-i dragostea? Tata mă ascultă liniştit şi cu răbdare, după care mă priveşte cu milă şi-mi spune destul de raspicat: Măi baiete, lasă tu prostiile şi scoateţi gărgăunii din cap, treci la treabă, vezi că avem de facut un horn pe bucătărie. Hai, urneala, ia găleata cu mortar, mistria şi urcă sus pe acoperiş! Eu îţi dau cărămizile la mână. Ai grijă cum îl zideşti, să-l faci la cumpănă sa iasă drept, ai înţeles? Ce să înţeleg, numai de horn nu-mi ardea mie acum, când sufletul meu era plin până la refuz de iubire neîmpărtaşită. Hornul îmi mai lipsea... În fine, treaba era nasoală rău, iar situaţia cocoşată. Eu şi tata trăiam în lumi diferite, paralele. Chestia urâtă era că eu musteam de iubire, chiar dădeam pe dinafară, însă nu găseam pe nimeni să mi-o împărtăşească, să mă înţeleagă măcar cât de cât. Iubeam în gol, exact ca-n poezia lui Eminescu. Chiar asta mi-a şi venit în minte în timp ce puneam prima cărămidă: “Dacă iubeşti fără să speri…” Am continuat tot aşa, un vers o căramidă, un vers o cărămidă, până ce hornul s-a înălţat binişor, moment în care tata venind să verifice lucrarea, strigă la mine: Băi băiete, ce-i aia ce faci tu acolo, nu vezi că ţi-a ieşit ca funia-n sac? Ţi-am spus să-l faci drept, să pui cumpănă, ori tu eşti dus cu mintea pe pustii? Dărâmă-l imediat şi fă-l din nou, ai auzit? Tu chiar vrei să mă bagi în bucluc şi să mă faci de râsul satului?

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

151


Chiar dacă nu-mi stătea capul să ascult balivernele şi ocarile tatei, am priceput totuşi cum sta treaba. Aşa că, fără să zic un cuvânt, am coborat discret prin spatele bucătăriei de vară şi am luat-o uşurel spre uliţă. Am plecat. Nu mai era rost de trăit cu asemenea specie de părinţi care nu sunt în stare să înţeleagă nimic. Să nu simtă cu omul în necaz? Unde te duci mă, ce-i cu tine? strigă tata după mine îndata ce-mi zăreşte siluieta clătinândă pe mărginea uliţei. Plec, îi răspund eu, plec pentru totdeauna şi n-o să mă mai vedeţi, gata s-a terminat... Unde, mă rog, pleci?, mă ia taica-miu peste picior. Las’ c-o sa vedeţi voi unde plec, aveţi răbdare că scapaţi de mine şi nu vă măi fac de ruşine. Plec la iaz, să mă înec îi răspund scurt şi ferm. Adio...

** În timp ce plecam spre iaz ca să mă înec, mi-am amintit ce-mi povestea bunica despre tata când era cam de vârsta mea, apropo de înecat. Când era pus la treabă sau trimis unde nu-i convenea, tata îi spunea bunicii, afişând o hotărâre de fier: Mamă, dă-mi buletinul că eu mă duc sa mă înec. Bunica intra în panică atunci când auzea aşa ceva, o apuca teama şi începea a plânge. Şi era de înţeles, pentru că tata a fost singurul băiat care i-a mai rămas. Mai avusese doi băieţi, dar au murit de mici, aşa că el era singurul ei sprijin. Cel mai tare se temea bunica atunci când tata îi cerea buletinul. Buletinul era la vremea aceea aproape mai important ca omul. Daca îţi pierdeai buletinul, pierdeai totul, chiar şi tu ca om nu mai alchemia| No.

4 – octombrie 2017

152


valorai nimic fără buletin. Orice treabă serioasă se făcea pe baza buletinului. De aceea buletinul nu era purtat în buzunar, ca nu cumva să se piardă, Doamne fereşte, ci era pus la păstrat în locuri secrete. Buletinul lui tata era păstrat de bunica într-un loc numai de ea ştiut, iar bunica avea talent la ascuns, aici nu avea egal. De aceea când tata îi cerea buletinul, bunica intra în panică pentru că ştia ea că dacă George cere buletinul ca să se înece, atunci înseamnă că-i hotărât şi nu mai este cale de întoarcere. Tata a mai ameninţat-o pe bunica cu înecatul, însă bunica nu l-a luat în serios, dar când a cerut buletinul deja treburile au intrat pe alt făgaş, nu mai era lucru de şagă. Acuma la drept vorbind, cu buletin sau fără, în Şomuz nici nu prea aveai cum să te îneci, era greu de găsit măcar un loc cu apa mai adâncă de juma’ de metru. Într-una din zile vine fratele bunicii, uncheşu Ambroz din Berchiseşti, la Liţeni şi o găseşte pe bunica plângând. Uncheşu Ambroz se apropie uşor de ea şi o întreabă: De ce plângi, ce s-a întâmplat? Păi cum să nu plâng, răspunde printre sughiţuri bunica, dacă George mi-a cerut iar buletinul spunând că vrea să se înece în pârâu. Stai liniştită, zice unchiul, las’c-o rezolvam noi de n-o să-i mai ardă lui de înecat cât o trăi. Ia spune-i lui George că am venit eu, să vină până aici că vreau să stau de vorbă cu el. Bunica îşi sterge ochii cu colţul basmalei, după care se duce şi-l strigă pe tata, spunându-i că a venit uncheşu Ambroz tocmai de la Berchseşti şi că are ceva interesant să-i spună. Tata îl respecta mult pe uncheşu’, aşa că atunci când i-a auzit numele a şi venit în întâmpinarea lui fără să bănuiască ceva.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

153


După ce s-au întâlnit şi au dat mâna ca bărbaţii, unchiul intră direct în subiect: am auzit că vrei sa te îneci şi mamă-ta asta îţi pune mereu beţe-n roate, se cam opune nu-i aşa? Da, aşa este, ai dreptate uncheşule, nu mai pot rezista, nu mă mai înţeleg cu mama asta de loc. Atunci ai şi tu dreptate, zice unchiul, dacă tot ţi-e aşa de greu, atunci du-te şi te îneacă, ce mai stai? Uite, fiindcă tot sunt aici, vin şi eu cu tine să căutam împreună locul cel mai bun pentru treaba asta. Adică dacă tot o faci, măcar s-o faci ca lumea, doar tu eşti flăcău serios, nu-i aşa? Eu sunt de partea ta, poţi conta pe ajutorul meu. Ca să fii mai sigur de reuşită, am să te bag eu cu capul în apa şi te ţin acolo până rezolvi problema, ce zici de propunerea mea? După o analiză sumară a ofertei, tata răspunde cu o uşoară umbră de ezitare în glas: Să-mi dea buletinul şi mă duc. Bine, îmi place de tine că esti hotarat şi pus pe treaba, a zis uncheşul, aşa că hai la mamă-ta să-i cerem buletinul. S-au apropiat amândoi de prispa casei, iar unchiul îi face semn cu ochiul bunicii şi-i spune: adu-i buletinul, că George are o treabă de rezolvat. Tu stai liniştită, că el e cu mine, nu-ţi face griji, ai înţeles? Bunica aduce buletinul şi i-l întinde tremurând, apoi unchiul îl înşfacă pe tata de guler şi-i zice ferm: hai ia-ţi rămas bun de la mamă-ta, că mergem să te îneci! Tata începe să priceapă că gluma devine treabă serioasă şi-i spune unchiului cu glasul stins: De fapt n-ar fi mai bine să merg mâine să mă înec, acum e şi apa cam mică, poate mai amânăm până plouă să mai crească puţin nivelul? În plus, mai am şi ceva treabă de facut, tocmai mi-a spus mama să merg să moi pleava din ciubăr şi s-o dau la vacă, nu

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

154


cumva sa rămână flamândă, biata de ea. Parcă e şi pacat să mă înec tocmai acum, când am devenit şi eu băiat de treabă. Unchiul însă întinde coarda şi rămâne ferm pe poziţie: Nu vreau saud nimic, acum plecăm la pârâu, nu mai este loc de întors. Suntem oameni serioşi, ori facem un lucru cum trebuie, ori nu-l facem, ce ne jucam? Zicând asta îl apucă pe tata de haine, îl saltă mai mult pe sus şi-l duce pe malul pârâului. Caută din priviri un loc potrivit, îl prinde pe tata de gât şi-i spune: hai bagă capul în apă şi ţine buletinul strâns în mână! Tata se codeşte, se zbate, însă unchiul e de fier, nu te joci cu el. Îl apucă pe tata de după gât şi-l bagă în apă cu capul, îl ţine preţ de câteva secunde, timp în care tata se zbate de moarte. Unchiul îl ridică şi-l întreabă: Ei, cum e, ce parere ai? Te mai îneci sau nu, că nu am timp de pierdut cu tine, mai am şi pe alţii pe care trebuie să-i rezolv, tot aşa nişte căpoşi ca tine. Tata plânge, predă buletinul şi se jură că n-o s-o mai ameninţe pe bunica niciodată cu înecul...

** Aşadar îi spun tatii că plec la iaz să mă înec. Îl asigur că nu voi da greş, pentru că iazul are opt metri adâncime la Călugăr, aşa că lucrarea e garantată. Dar nici măcar nu-ţi iei rămas bun, pleci aşa? continuă tata să mă ironizeze. Bine, bine, vedem noi la urmă cine mai are chef de râs, stam noi de vorbă după ce mă înec, îi replic eu sobru... Plec. Soarele ardea năpraznic. Te coceai pur şi şimplu. O iau pe scurtătură pe la Moruz, cobor dealul şi iată iazul frumos, întins şi alchemia| No.

4 – octombrie 2017

155


neted, rotund ca o oglindă. O iau uşor pe marginea digului, mă opresc puţin şi încerc apa, să văd dacă e bună. Deşi afară căldura te toropea, apa era cam rece. Parcă nici nu-mi vine să mă înec într-o apă atât de rece. Nu-i potrivit, aşa că o să caut alt loc, sau o sa mai aştept o oră, două, să se măi încălzească de la soare. După amiază apa e mai caldă, ştiu asta din experienţă, că doar nu odată m-am scăldat aici. Nicio problemă, găsesc eu momentul potrivit pentru un înec ca lumea, odată se îneaca omul, nu-i aşa? Trec digul şi ajung pe malul celalalt, încerc apa şi mi se pare mai caldă decât dincolo. Mă uit şi la loc, îl studiez. Minunat loc, apa caldă şi limpede, câţiva peştişori argintii sclipesc în razele soarelui, iar pe mal iarba proaspat cosită. E ca în rai. Totul pare potrivit pentru un înec garantat. Dar, vorba lungă, sărăcia omului, aşa câ mă hotărăsc să trec efectiv la treabă, însă nu ştiu cum să procedez. Nu ştiu de unde să încep. Adevarul e că nu m-am mai înecat niciodată până acum, n-am experienţă. Şi nici nu am pe cine să întreb, pentru că toţi cei care sau înecat până acum nu mai sunt. Mare dilemă pe capul meu! Dacă ştiam că-i aşa greu să te îneci nici nu mă mai apucam, dar asta însemna să ramân acasă, să mă toace tata la cap de dimineaţa până seara. Nu, nu, mă înec şi gata, o scot eu cumva la capăt. M-aş fi dus să-l întreb pe omul care sta în casa de lângă lac, poate ştie el cum se porcedează, însă nu ştiam cum să-l abordez. Cum săi spun oare? Domnule, nu vă supăraţi, aş vrea să mă înec, aţi

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

156


putea să-mi daţi câteva sfaturi? În fine, voi vedea ce voi face. Mai aştept, poate-mi vine vreo idee salvatoare. Până la urmă, văzând că nu ies din această dilemă, mă hotărăsc să fac o baie dacă tot sunt la iaz, gândindu-mă că una e să te îneci bine spălat şi racorit şi alta e să fii plin de mortar peste tot. Bună idee, deci fac o baie şi o sa mă înec după aceea, am tot timpul din lume. Oricum altceva tot nu am de facut. Sar în apă şi fac câteva ture înot, apoi ies şi mă întind la soare. Încep să-mi reproşez că sunt un înotator rezistent şi asta mi-ar putea crea probleme atunci când mă voi îneca. Dacă cumva atunci când vreau sa mă înec, îmi vine să înot şi mă salvez? La asta nu m-am gândit. Răcorit de apa rece, mă întind pe iarbă şi mă las mângâiat de razele calde ale soarelui. Doamne ce bine-i şi ce frumoasă-i viaţa, parcă-i şi pacat să te îneci în asemenea condiţii! Dar nu, asemenea gânduri nu au ce căuta în mintea mea, eu sunt un tip hotărât şi dacă am zis că fac o treabă, o fac. Aici, ce-i drept, semăn cu tata când e vorba de luat hotărâri cruciale. Şi parcă totuşi un pic de plajă n-ar strica, cine ştie când mai prind. Am sa mă înec mai pe seară, simt eu că o să fie bine, voi avea toate condiţiile la îndemână, aşa că pot face o scurtă amânare a actului final. Ce bine-i la soare şi ce somn îmi dă târcoale... Fără să bag de seamă, mă prinde somnul şi alunec cu totul în lumea viselor. Nu ştiu cât oi fi dormit, însă după o vreme sar în sus, trezit de o voce puternică: Ce faci mă aici? Ai zis că vii să te îneci şi tu faci plaja şi dormi? Păi nu ţi-e ruşine, nici măcar atâta lucru n-ai fost în stare să

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

157


faci? Mămă-ta s-a şi apucat de bocit, dar am lamurit-o eu şi s-a linistit când i-am spus ca nu-i nimic de capul tău, aşa că hai acasă! M-am ridicat şi am pornit amândoi umăr la umăr, eu parcă mai liniştit, iar tata vesel de-a dreptul. Îmi părea bine că nu m-am înecat, dar nu aş fi recunoscut asta nici în ruptu’ capului. Vazându-l pe tata mai bine dispus ca niciodată, l-am întrebat nervos: Ce-ai găsit aşa interesant de râs? Râzi că nu m-am înecat? Păi să ştii că n-am vrut, dar o sa mă înec când vreau eu, nu când mă obligă cineva, mie nu-mi comandă nimeni pe lumea asta, aşa să ştii! Atunci, într-un moment de tăcere, amintindu-mi de chestia cu buletinul i-am spus-o tăios: Păi ce, matale eşti mai breaz? Nu mi-ai povestit cum nu ai avut curajul să te îneci atunci când aveai anii mei şi a venit uncheşu Ambroz, ţii minte, da? Aşa că degeaba râzi de mine. Măi baiete, îmi replică tata, simţindu-se cu musca pe căciulă, râd şi de tine, dar râd şi de mine, pentru că toţi trebuie să trecem prin perioda prostiei, iar tu te afli acum chiar în mijlocul ei. Prostia e boală grea şi n-avem altă soluţie decât să aşteptăm să treacă. Apoi om mai vedea... Acum fiind în pragul bătrâneţii, pot spune că a trecut şi perioada aceea. Până pe la treizeci de ani a fost mai greu apoi uşor, uşor au început să se vadă primele semne ale vindecării.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

158


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

159


Veronica Pavel Lerner | “Dai un ban, da' stai în “Dai un ban, da' stai în faţă... la clătite! faţă” Nu cred că există om pe lume căruia să nu-i placă nişte clătite bune. Dovada cea mai bună este existenţa lor în toate bucătăriile lumii. Purtând diverse denumiri, dulci – umplute cu gemuri şi dulceţuri, sărate – cu ciuperci, legume, brânză, confecţionate din făină de grâu sau de orez, rulate, plate sau pliate, ele constituie un deliciu culinar nelipsit din lista de preferinţe ale gurmanzilor de pe tot globul. Nefiind o excepţie în materie de gusturi, îmi plac şi mie clătitele, mai ales cele cu dulceaţă de vişine. Ştiu să prepar clătite foarte bune şi mă delectez cu ele încă din timpul confecţionării. Singura problemă e că procesul fabricării lor durează. În cazul meu, în plus, munca e întotdeauna neproductivă, pentru că, prajindu-le una câte una, în momentul în care e gata o clătită, o împăturesc în patru, o pudrez cu zahăr şi o consum, lucru care face că grămăjoara de clătite de pe farfuria cu produsul final să nu se înalţe prea repede! Am găsit în Toronto un magazin rusesc unde se vând clătite preparate local în pachete de câte zece. E drept că magazinul e cam departe şi că diametrul clatitelor e uriaş, dar descoperirea m-a bucurat. Între timp am mai aflat şi de nişte magazine româneşti unde se pot comanda clătite. Dar “mândria mea de gospodină” nu prea mă lasă nici să le cumpăr de la ruşi, nici să le comand de la români. Am rămas deci la varianta preparării lor acasă, încercând, pe cât posibil, să nu le consum pe toate pe loc. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

160


Zilele trecute însă, uitându-mă în congelatorul unui supermarket de lângă mine, am făcut o descoperire remarcabilă: printre alte produse am zărit, înghesuite, nişte pachete transparente, cu eticheta în ruseşte, conţinând câte zece clătite. Cum încă mai ştiu ceva din limba rusă învăţată obligatoriu la şcoală, am descifrat textul de pe ambalaj şi, fericită, am cumpărat un pachet, gândindu-mă că onoarea mea de gospodină nu-mi va fi alterată de nişte clătite industriale! Ajunsă acasă, am încălzit o clătită la microunde, am pudrat-o cu zahăr şi, fericire! Clătita vieţii mele! Am pus restul pachetului în congelator şi, cum dulceaţa de vişine (produs din Grecia) mi se terminase, m-am dus la un alt supermarket – tot din apropiere – să mă aprovizionez. Ajunsă la raionul de mărfuri internaţionale, mi-am pus în coş un borcan de dulceaţă de vişine din Grecia şi, parcurgând aleea, am ajuns la mărfurile ruseşti. Acolo erau borcane de dulceaţă de vişine (вишни) mult mai ieftine, aşa că am renunţat la cel grecesc şi l-am cumpărat pe cel rusesec. Potriveala de clătite ruseşti cu dulceaţă conaţională mi s-a părut o idee bună! Peste câteva zile am scos o clătită din congelator, am decongelat-o la microunde, după care am umplut-o cu dulceaţa вишни, am rulat-o şi am reîncălzit-o câteva secunde. Au urmat două mari surprize. Prima: toată farfuria era plină de zeamă de dulceaţă. Cercetând cu atenţie am descoperit un amănunt: clătita industrială avea găurele cât o gămălie de ac, greu de observat, prin care s-a scurs zeama. N-am perseverat în cercetarea scopului găurelelor, mi-am spus că, în fond, nu contează prea mult dacă zeama ieşise din clătită, fructele erau încă în interior. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

161


Am tăiat o bucăţică şi am băgat-o în gură. Minunat gust. Doar că aici a venit cea de a doua surpriză: vişinele din dulceaţă aveau sâmburi. Nu, nu era un accident, la o singură vişină, ci toate erau aşa. Am continuat să consum clătita, scuipând – elegant – sâmburii, dar am hotărât ca, la următoarea clătită să scot sâmburii vişinelor direct din dulceaţă, pentru garantarea viitoarei mele integrităţi dentare. Am scos deci pe o farfurioară nişte dulceaţă. La vişinele crude, de obicei scot sâmburii cu ajutorul unui vârf de cuţit sau cu un ac de păr. Am încercat aceeaşi tehnică la vişinele din dulceaţă, dar, din cauză că erau aluneacoase şi rebele, n-a mers. Aşa că am trecut la utilizarea degetelor. Mânjită pe ambele mâini cu dulceaţă şi lipsită de ustensila ajutătoare, am constatat că operaţia de eliminare a sâmburilor din fructele mici şi lipicioase era nu numai total neproductivă, dar şi foarte neeconomică. După o muncă intensă am reuşit să umplu totuşi clătita a doua, golind de fapt jumătate din borcan. Apoi, uitându-mă mai atent pe eticheta borcanului rusesc, am observat că într-un colţ era scris cu litere minuscule vişine cu sâmburi. Evident, de aia era mai ieftină! A doua zi mi-am cumpărat dulceaţa grecească, pe borcanul căreia scria – în engleză – vişine fără sâmburi şi, cu ocazia asta, mi-am amintit de binecunoscuta şi mult prea adevărata zicală românească : dai un ban, da' stai în faţă!

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

162


Colaj digital, Sash Segal

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

163


Dana Fodor Mateescu | Tristeţea casierei Tristeţea casierei de la hipermarket din volumul “Povestiri din Bucureşti”, apărut la Editura Cartea Românească

Deci, mă cheamă Sanda, am 26 de ani şi sunt casieră. Divorţată, am o fetiţă şi… cam atât. Îmi caut în continuare iubirea. Visu’ meu e să plec din ţară şi să muncesc ca menajeră în Spania. Aici simt că mă sufoc. Şi n-am cu ce plăti gazu’, apa, curentu’, telefoanele. Mai sunt două zile şi vine Crăciunu’… Al treilea de când lucrez la supermarketu’ ăsta mare. Azi sunt în tura de dimineaţă, la casa 14. E foarte aglomerat. Când am fost după-amiază, mi-au paralizat mâinile de la atâta bătut preţuri… cifre, denumiri… luat carne de pe bandă, luat mere, luat pantofi şi cizme… Tremuram. Mi-a fost şi frig şi rău, m-a durut spondiloza de la şale, d-am crezut că leşin. Când s-a terminat programu’, mai târziu, ca de obicei, că de, e sărbătoare, nu mai puteam să mă mişc. Stăteam cocoşată. Vai de vieţişoara mea! Pentru 500 de lei pe lună şi zece bonuri de masă! Dom’le, da’ ştiu că are românu’ bani!! A cumpărat unu’ juma de magazin, avea două cărucioare, că era şi cu mă-sa… îl ajuta! 1500 a plătit la sfârşit! Leafa mea pe trei luni!!! Ei, da’ ce n-a luat! Şuncă, porc, mere, pere, lebăr, şorici, carne multă, trăi-ţi-ar familia! Şi dupaia: ciocolată, bomboane, cozonaci, biscuiţi cu cremă, scumpi, frişcă, lapte de capră, brânză franţuzească, 3 kile de măsline gigant… Mie mi-era o foame, de-mi venea să muşc din casa de marcat. Îmi ploua-n gură şi-mi gheorţăiau maţele, săracele. Nu mâncasem decât o juma’ de covrig, tare ca fieru’, mă mai mir de ce am 48 de kile! Futu-i mama ei de soartă! alchemia| No.

4 – octombrie 2017

164


Clientul, scârbooos, de ziceai că am tras-o pe mă-sa de păr şi-am scuipat-o-ntre felinare fără motiv! Ce le-o fi aşa de greu să se poarte mai omenos? Mai calm? Mai frumos? Măcar acu’, de Crăciun! Ce urât mă privea pe sub ochelarii ăia cu ramă de aur! Cred că m-ar fi strivi sub talpă, ca pe un păianjen. Bine că s-a dus… Azi am şomat cinci minute, gata să adorm. Am citit ziaru’ şi am aflat cine s-a mai cuplat cu cine, ce glumă i-a zis Victor Ponta unui coleg de partid şi de ce femeile au o ţâţă mai mare şi una mai mică… Tănţica de la casa 13 s-a certat cu o babă plină de inele şi figuri. Tanţa i-a spus că un produs nu avea codu’ de bare pă el şi trebuie să aştepte niţel până cheamă pe cineva. Clienta s-a făcut foc şi pară, că ea n-are timp de pierdut, s-a ofticat şi a început să facă scandal: Nenorocitelor, vă fac reclamaţie!…” A venit Nelu de la pază şi a potolit-o… Pe babă! Săraca Tanţa! De când e-n divorţ cu-al ei, are numai belele. Fii-sa, Geta, a fugit d-acasă, la 13 ani, cu un ţigan din Voluntari, mă-sa mare a făcut comă diabetică, iar frac-su Mitică, ăla care lucrează la depozit, în Brico, şi-a tăiat un deşt la circulară. Iar câinii ăştia fără inimă o pun mereu să muncească pe casa 13! Cine ştie ce dracu’ mai păţeşte iar, că are la ghinioane, cu toptanu’… Aaaa! Ce somn îmi e! Am căscat azi toaaată ziua! Dacă nu apare nimeni în cinci minute, îmi fac şi io unghiile de la mâna stângă. Mi-a dat Jeni oja ei mov cu sidef. E mişto şi nu se ia dacă speli vasele, a costat o grămadă de bani. La mâna dreaptă le-am rezolvat în pauza de masă, am fost deşteaptă! Of! Stai, că-mi vine un client. Bărbat. Bună ziua! Bonuri de masă aveţi? Deci: macaroane ieftine, brânză de la noi, lapte, pâine, un kil dă mere fără fiţe, margarină… Subţire! Amărăştean ca şi mine,

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

165


neras, mâini muncite, unghii negre şi mâncate din carne, ochi nedormiţi. Aaaa! Mă, da’ ce mai casc, domle! Iar şomez… S-a făcut deja unşpe? Of! Azi mi s-a blocat casa de 4 ori, mi s-a dezlipit tasta cu număru’ 6 şi n-am mai găsit-o. Ce dracu’ se tot întâmplă? Ah! Mi-a amorţit picioru’ drept. Tre’ să bâţâi din el pe sub scaun… Nu vine nimeni? Ce bine! Aaa, o babă… du-te, frate la altă casă, du-te, du-te, du-te!!! Ce-oţi veni toţi la mine? Hai, că s-a răzgândit! Ia să-mi fac io unghiuţele cu ojă! Aşaaa! Uuuunaaa, dooouuuuă… După program vine Nicu să mă ia. Mergem la McDonalds, a luat salariu’. E şofer, schimbă cafeaua de la automate. Un tip mişto. Şi el a mai fost căsătorit, da’ n-are copii. Îmi cântă mereu maneaua aia: “Ce gagică explozivă, ce gagică atractivă!” Mă simt bine cu el! S-a aglomerat iar. Mamăă, ce de oameni! Gata. Mi-am făcut unghiile. Numai să nu se năpustească ăştia… Neli de la 23 e gravidă din nou şi mai are doi copii mici. A dat azi de trei ori la boboci, şi asta în timp de lucra la casă! Cică şi-a pus o găleată-ntre craci şi când îi venea: brroeeeaaau! Vomita acolo! Mi-a zis Bebe de la pază. Şefii nu i-au dat voie să plece acasă, că n-aveau cu cine s-o înlocuiască. Biata de ea! Era verde la obraz şi lingea din când în când o lămâie. A balotat vreo cinci. Uf! Am coadă mare. Unu, doi, trei, patru, cinci…Aoleu! Cel puţin zece clienţi. La fel şi celelalte fete. E groaznic! Am obosit, mi-e frig şi fac pipi! Rău! Oare nu poate Jeni să mă schimbe? Pe unde umbli, soro? Ah! Nu se zăreşte! Jeni ne schimbă când avem nevoie la toaletă. Probabil o fi pe undeva… Nu mai poooot! Uite-o că vine! Te pup, Jenicuţa! Lipsesc 3 minute. Mă dezmorţesc până la WC. Aaaah! Ce bine eeee! Vin! alchemia| No.

4 – octombrie 2017

166


Dac-ar auzi ăştia ce gândesc io în timp ce le trec produsele prin casa de marcat!!! Doamne, Dumnezeule, drăguţule şi bunule!!! Cu ce-am greşit pe lumea asta, de m-ai pedepsit să fiu casieră la supermarket? Îmi vine să mă scol d-aici şi să plec dracului acasă! M-am săturat! Uite-l şi p-ăsta ce distrus e, ce fiţe are în meclă! Urâtu’ naibii! Vorbeşte la telefon şi lumea aşteaptă după el… femeia aia e gravidă, e cu burta la gură şi aşteaptă…veniţi, doamnă în faţă!!! Nu staţi la coadă! Da lăsaţi-o domnu’, în faţă, aşa e regulamentu’…Vă rog io! Cum? Nu vreţi? Vă grăbiţi? Extraordinar! Graviduţa se resemnează. Şi-a dat şi ea seama că n-are cu cine se lupta. Şi e singură. I-aş sparge capu’ lu’ nenea ăsta şi i-aş înfige celularu’ pe gât! ‘ai sictir, cretinu’ dracului! Na! Să ai sărbători fericite şi tu. Măi, a dracu’ s-a făcut lumea asta! Vine sfârşitu’, e clar. Bine c-ai plecat, ducea-te-ai după tătuţu, Dumnezeu să-l ierte, că uite pe 28 decembrie se fac 6 ani de când a murit. Aoleu, să nu uit să iau zahăr şi arpacaş pentru colivă. Bună ziua! Bonuri de masă aveţi? Aa, ce femeie fină! Blondă, au, ce blană are!!! Din ce-o fi? Şi ce delicatăăă! Ce degete are ea, şi cum sunt ale mele!… Umflate, murdare, cu pielea plesnită… Şi mă mai dădeam mare cu oja mea de căcat! Uite, colo, lac dă unghii! Ce de lucruri a mai cumpăraaat şi astaaa! Stai că e şi cu fiică-sa. Doamne, ce bomboană de copil! În viaţa mea n-am văzut aşa frumuseţe! Înger! Blondă ca mă-sa, cu ochi albaştri şi părul creţ… Ferice de bărbatu’ din casa lor! Oare ce casă-or avea? Pun pariu că o vilă d-aia cu piscină, lângă pădure… Şi ce jucării i-a cumpărat! Păpuşi din cele mai scumpe, jocuri, ciocolată, iaurturi, peşte, icre negre, fructe exotice, aoleu, nici nu ştiu cum se cheamă chestia aia, o am pe liste… da! chestii fine, nu aşa!… Cât timp tastează PINU’ femeia blondă, îmi scapă gându’ la Steluţa, fetiţa alchemia| No.

4 – octombrie 2017

167


mea. E la grădiniţă acum. Ce să-i cumpăr de Crăciun? Moşu’ ei e cam sărac anu’ ăsta…Da’ numai în ăsta? Aaa, şi ce civilizată e clienta asta! Mi-a spus Sărbători Fericite şi mi-a lăsat 5 lei! Sărumăna, frumoaso! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Ce zi! Cred c-am avut peste trei sute de clienţi. Tre’ să mă uit pe bonuri… de câte ori mi s-a terminat rola? Că nici nu mai ştiu, parcăs beată! Uneori confund marţea cu joia şi sâmbăta cu lunea… uit. N-am avut incidente. Dar unii mi-au vărsat zahărul pe bandă, alţii sucurile, laptele, erau cutiile rupte, făina, pungile cu mere, nuci şi morcovi s-au rupt, m-am certat cu un ţăran obraznic care mirosea a băutură şi am avut clienţi patru popi şi două măicuţe de la Samurcăşeşti, că le-am întrebat… Afară ninge. Se aud colinde de pe hol şi-mi dau lăcrămile, că mă gândesc la tătuţa…Mai am cinci minute şi ies din tură. Dar, ca de obicei, până apare Nina să mă schimbe, o să mai stau. O fi venit Nicu? V-am zis că mă duce la McDonalds… Gata. Iat-o pe Ninăcica. Bună! Aoleu! Ce-ai păţit, fată, la ochi? Iar te-a bătut Jean!? Nenorocit om! Taman acu’, de Crăciun! Săraca, Nina! Ce-o fi în sufletu’ ei! Hai, că plec! Ne vedem mâine. La aceeaşi oră. Sunt tot la casa 14. Pa!

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

168


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

169


Maria Cecilia Nicu | E toamnă iar Păi dacă e septembrie! Vara a trecut fără să lase cine ştie ce urme că s-a cam furişat icicolo şi asta doar aşa ca să ne dea iluzia că mai există. Da’ce dacă, o să-mi ziceţi, n-a făcut ravagii ca prin alte părţi, după iarna pe care am avut-o s-a comportat chiar civilizat, fără surprize majore... astea ar cam fi urmele ei şi oricum septembrie dă semnalul trecerii la anotimpul umbrei, calmează exaltarea estivală, reaşează în matca normalului toate acele alunecări fantezice... cele care ne spun că suntem tineri chiar şi când nu mai suntem, că suntem frumoşi chiar şi când oglinzile ne cutremură, că suntem deştepţi chiar şi atunci când călcăm în străchini. Gata, ne întoarcem acasă, când la propriu când la figurat, dar acasă, scoatem mai toate confuziile la aerisit şi mai târâş mai grăpiş le redistribuim în ordinea firească a vieţii de fiecare zi. Ce mai, e toamnă! O “lumină lină” se înscrie pe culorile uşor alterate, soarele alunecă distanţându-se prudent, aerul respiră calm, eliberat, cadenţele crepusculare trimit în sfere ideatice şi ne instalăm la porţile toamnei nu cu ştiinţa trăirilor intense ci cu înţelepciunea traducerii lor. Prea idilic? Sigur că-i prea idilic, nu se mai poartă astăzi umbletul ăsta bezmetic (ar zice tata) călcătura directă şi observaţia frustă fiind singura şansă de a atrage atenţia cuiva şi de a te face cât de cât auzit. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

170


Aşa dar...! A început şcoala - ăsta ar cam fi primul gest de trezire iremediabilă - cel puţin până la vara viitoare - copiii îşi iau “backpacks”-urile cu tot cu “laptops” şi “mobile phones” şi fie că sunt mici fie că sunt mari intră în ritmul impus pendulând între nerăbdarea schimbării şi resemnarea renunţării... Cât despre părinţi, îi suspectez de oarecare linişte mentală şi ralaxare fizică: şcoala e de dimineaţă până “late afternoon”, copiii sunt supravegheaţi, învaţă chiar câte ceva şi se şi disciplinează cumva. Sigur, vremea şcolii s-a depărtat serios de mine, ce zic, ar fi foarte posibil să fie la distanţa aia la care n-aş mai putea ajunge, dar nu e cazul, neamţul ăla mic, care ne ascunde ochelarii, domnu’ alzheimer, vorba bancului, hălăduieşte prin alte părţi şi atunci îmi permit o vizită - ocazională, vezi bine - în memoria aia a seninătăţii, a nevinovăţiei: ghiozdanul de piele - şi nu-i o afirmaţie gratuită, ci pur şi simplu adevărul ambiţiei tatei de a-mi inspira respect faţă de instituţia de la care el aştepta confirmarea nu numai a necesităţii, dar mai ales, a calităţii interpretative - era plin cu caiete dictando, cu pătrăţele, cu maculatoare, cu penar si ăla burduşit cu creioane bine ascuţite, echer, compas, gume, mă rog, toate instrumentele necesare sau nu, cu manuale (dacă erau!) cu pacheţelul cu mâncare, un măr şi ce alte minuni or mai fi fost, îmi rupea mâinile şi atunci îl ţineam în braţe ca pe un pachet valoros. Că respectivul ghiozdan servea şi ca sanie, drumul spre casă având şi mici denivelări cu valoare de derdeluş e altă poveste... şi aia adevărată, zău! alchemia| No.

4 – octombrie 2017

171


Distanţă nu glumă între ceea ce ştiam noi şi ce ştiu copiii astăzi, între ordinea dirijată de naivităţi şi cea dispersată de deschideri informaţionale aproape incontrolabile, între buchiseala literei şi comoditatea descifrării ei. Care pe care se surclasează e în funcţie de intensitatea nostalgică şi luciditatea analitică. Punct. Dar chiar dacă temporalitatea şi-a schimbat ritmul, „rush” devenind emblematic astăzi, tot ne putem strecura o ptivire către ceea ce ştim cel mai bine: *“Vreme trece vreme vine”, zice Poetul dar adevărurile profunde, imuabile sunt aici şi n-avem decât să le receptăm. ** “E vremea, Doamne! Vara a fost lungă. (n-a fost, dar ce “ştia” Rilke?) Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare Şi vânturile pe câmpii le-alungă.” Toamna vine nu numai ca să calmeze infierbântările vieţii (sic) ci şi ca să ne regrupeze forţele, un fel de început impus de voinţele neantului, dar de fapt reaşezare în matca normalului... “Dă fructelor din urmă porunci să fie pline ; mai dă-le două zile de la sud, îndeamnă-le s-ajungă coapte bine, şi toarnă dulce suc în vinul crud.” ...

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

172


Cam aşa! Ne sculăm de dimineaţă, timpul probabil devine ştirea zilei, uzualul CNN-ului cu inevitabilul “breaking news” ocupă timpul “breakfast”ului, duşul, cafeaua, expedierea copiilor ori “loading”-ul lor în maşină ne impun o viteză despre care nici nu ştim dacă ne place, dar odată puşi în mişcare ne regrupăm forţele, mental înainte de orice, aşa ca să putem funcţiona cum septembrie ne aduce aminte că trebuie.

Ce zice Bacovia? ”Tăcere... e toamna în cetate... Plouă... şi numai ploaia dă cuvântE pace de plumb, e vânt şi pe vânt Grăbite trec frunze liberate.” Eh, nu tocmai chiar dacă iubim poezia lui. Realul e mult mai simplu şi poate mai puţin dramatic: Rutină!

*M. Eminescu, “Glossa” *R.M. Rilke : “Herbsttag” (Zi de Toamnă, trad. Al. Philippide)

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

173


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

174


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

175


Dan Romaşcanu | Thomas Mann – Alteţă Regală Cariera literară a lui Thomas Mann (1875 – 1955) acoperă şi depăşeşte puţin în timp întreaga primă jumătate a secolului 20, poate una dintre cele mai zbuciumate jumătăţi de secol din istoria omenirii. Un exerciţiu mintal simplu ne poate ajuta să comparăm lumea imperiilor europene de la 1900 cu diviziunea în blocuri politice despărţite de Cortina de Fier care avea să existe cu jumătate de secol mai târziu, pentru a putea înţelege că scriitorul laureat cu un Premiu Nobel pentru Literatură dintre acelea pe care puţini l-au contestat la vremea sa sau îl contestă astăzi a fost martor al unor schimbări radicale ale ordinilor politice în lume, incluzând cele două mari conflagraţii globale, a revoluţiilor sociale violente şi a naşterii celor două dictaturi totalitare ucigaşe cu ambiţii de dominaţie la nivelul întregii planete. Lectura uneia dintre cărţile sale din prima perioada a activităţii sale lilterare, “Alteţă regală” scrisă între 1905 şi 1909, apărută acum în splendida colecţie “Raftul Denisei” de la Humanitas Fiction, în traducerea ireproşabilă a lui Mihai Isbăşescu, îmi prilejuieşte câteva reflecţii şi asupra evoluţiei stilurilor literare, şi a identificării în textul şi subtextul cărţii a curentelor subterane care aveau să ducă la marile schimbări de după 1914. Principatul Grimmburg – ţara imaginară în care se petrece acţiunea cărţii – este un micro-univers, simbol din multe puncte de vedere al unei Europe în criză, aşa cum era continentul în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Aparent, un univers idilic: “O ţară frumoasă, liniştită, neagitată. Vârfurile copacilor din pădurile sale foşneau visătoare; ogoarele se întindeau şi se măreau, alchemia| No.

4 – octombrie 2017

176


cultivate cu devotament; meşteşugurile erau nedezvoltate până la punctul de a fi mizere.” (pag. 33) Bazele economice ale acestei idile sunt însă complet zdruncinate. Resursele naturale ale ţării sunt ruinate, minele nu mai produc sau au devenit nerentabile, pădurile sunt pe cale de dispariţie. Mann se dovedeşte a fi aici un ecolog timpuriu, eroii săi fiind conştienţi de pericolele despăduririi, ca şi de necesitatea de a păstra resursele principale în proprietatea naţiunii. Clasa conducătoare duce o viaţă care încă mimează regulile protocolului şi ritualurile istorice, dar această se întâmplă pe seama îndatorării financiare a principatului. “ … înglodarea în datorii a casei dominatoare era o îndatorire istorică şi naţională, care amintea de vremurile în care toate împrumuturile erau încă probleme particulare ale suveranilor şi când Johann cel Violent amanetase libertatea unor supuşi de vază, pentru a obţine un împrumut. Toate acestea erau de domeniul trecutului… Străbunii săi lichidaseră temeinic averea familiei, această era acum aproape egală cu zero sau nu valora mult mai mult; se risipise pe construriea castelelor de plăcere cu nume franţuzeşti şi cu colonade de marmură, pe parcuri cu jocuri de ape măiestrit alcătuite, pentru opere pompoase şi pentru tot felul de exhibiţii scăldate în aur. Trebuia să ţină o socoteală strânsă, iar întreţinerea curţii fusese pusă pe picior mai mic, împotriva voinţei marelui duce, ba chiar fără ştirea lui.” (pag. 39-40) Două elemente reuşesc să conserve, măcar pentru o vreme, coeziunea sistemului în pofida şubrezelii economice: un contract social între familia princiară şi poporul care o adulează, şi tradiţia folclorică ce include legende şi elemente de magie. Contractul social aminteşte în unele momente relaţia între britanici şi monarhia alchemia| No.

4 – octombrie 2017

177


lor de astăzi, destul de neînţeleasă de mulţi cetăţeni ai democraţiilor republicane. Când principele se îndrăgosteşte de o prinţesă fără sânge nobil atitudinea poporului o prezice parcă pe cea a englezilor faţă de Diana, spre sfârşitul secolului 20. Familia principilor conducători duce o viaţă protocolară, pe care ei înşişi o descriu ca “lipsită de conţinut pozitiv”. În faţa lor se află “poporul” – acea masă amorfă şi lipsită de personalitate: “… jos, în mica piaţă a primăriei, stătea înghesuit cap lângă cap, poporul – o întindere oblică de feţe întoase în sus, dogorâte, în semi-întuneric, de lumina făcliilor fumegânde. Strigau şi cântau, iar el stătea la fereastră deschisă şi se înclina, se expunea un răstimp entuziasmului şi saluta mulţumind… Viaţa lui era lipsită de zile obişnuite şi de o realitate adevărată. Se alcătuiau doar din priviri îndreptate cu o extremă încordare către el. Oriunde sosea era zi de sărbătoare şi cinstire; poporul se sărbătorea pe sine însuşi, într-o festivitate; viaţa cenuşie se transfigura şi devenea poezie. Muritorul de foame devenea un om modest, spelunca – o colibă paşnică, ştrengarii murdari ai străzilor se transformau în nişte fetiţe şi băieţi cuminţei îmbrăcaţi în haine de sărbătoare…” (pag. 160-161) Presa este şi ea aservită ordinii existente, prezentând lumii şi principilor o viziune edulcorată despre realitate şi despre ei înşişi: “Şi Klaus Heinrich citea despre influenţa să personală, despre graţia şi măreţia sa, citea că-şi îndeplinise bine misiunea, că luase cu asalt şi câştigase inimile tinerilor şi ale bătrânilor, că înălţase cugetul poporului deasupra cotidianului şi că-i stârnise dragostea şi bucuria.” (pag. 168-169) Putem doar presupune care este doza de naivitate şi care este doză de luciditate ironică a lui Thomas Mann în această construcţie literară. Ignorarea curentelor subterane de dincolo de suprafaţa de alchemia| No.

4 – octombrie 2017

178


poleială scrijelită a relaţiilor între principi şi popor a fost scump plătită în istoria reală, la câţiva ani după publicarea acestei cărţi. Nu au ajutat nici tendinţele liberale ale prinţilor luminaţi, nici elementele de democraţie destul de formală de altfel, cum sunt “audienţele libere” descrise în carte. Elementele folclorice, a două componentă a acestei relaţii idealizate între popor şi principi, au un aer de basm îmbinat cu magie. Poporul aşteaptă venirea unui principe fără o mâna, pe care o ghicitoare ţigancă îl prezisese cu un secol în urmă, şi care va rezolva problemele ţării. Faptul că prinţul Karl Heinrich se naşte cu un defect congenital crează speranţe că epoca de aur, marcată şi de transformarea trandafirilor din curtea unuia dintre palatele princiare în flori frumos mirositoare (altă legendă cu tente aproape mesianice) nu este departe. În realitate salvarea ţării sau happy-end-ul în această alegorie cu prinţi şi cerşetori şi viitoare principese de origine mai puţin nobilă depind de două elemente care vor decide şi soarta poveştii de dragoste înfiripate între principele devenit coregent şi Imma – frumoasa, independenta şi năbădioasa fiică a miliardarului Spoelmann venit din America. Prima şi poate cea mai importantă este spargerea barierelor sociale personale dintre cei doi tineri şi câştigarea încrederii pentru sinceritatea sentimentelor principelui crescut în turnul de fildeş al superiorităţii clasei sale nobiliare, necunoscător al realităţilor cu excepţia lecţiilor din tinereţe primite de la profesorul şi tutorele Raoul Uberbein (singurul personaj tragic al cărţii): “Stai drept şi pui întrebări, dar fără să participi; nu te interesează nimic şi nu ţii la nimic. Am văzut adesea: vorbeşti, exprimi o părere, dar ai putea să exprimi tot atât de bine şi alta, căci în realitate n-ai alchemia| No.

4 – octombrie 2017

179


nici o părere şi nici o credinţă şi nu te interesează nimic altceva decât atitudinea ta de prinţ. … Cum ar putea avea cineva încredere în dumneata? Nu, ceea ce inspiri nu e încredere, ci răceală şi jenă; şi, chiar dacă mi-aş da cu silinţa să mă aproprii de dumneata, acest fel de jenă şi de neajutorare m-ar împiedică s-o fac…” (pag. 312) Al doilea element al ecuaţiei funcţionează ca un fel de ‘deus ex machina’, procedeu care poate fi iertat din perspectiva literară (în definitiv avem de-a face cu un fel de basm politic cu prinţi şi fete frumoase) dar care este mai greu de digerat din perspectivă istorică. Thomas Mann dovedeşte, prin intermediul personajelor sale şi al descrierilor din carte, o bună înţelegere a mecanismelor economice şi financiare, şi a cauzelor sociale care au împins în criză statele europene care încercau să perpetueze sistemul monarhic şi principial. Adept al capitalismului financiar cu tendinţe liberale şi chiar şi ecologiste şi simpatizant al monarhiilor iluminate, el încearcă să le combine în această poveste de dragoste cu sfârşit fericit prin relaţia dintre bunul prinţ Karl Heinrich şi viitoarea prinţesă Imma, care rezolvă cel puţin pentru moment şi problemele principatului Grimmburg prin utilizarea dotei nupţiale pentru umplerea găurilor bugetului naţional. Istoria reală a fost – o ştim astăzi – mult mai crudă cu ţările Europei şi convulsiunile sociale au făcut irelevante soluţiile pur capitaliste. Mulţimile şi-au ieşit din tăcere şi au anulat contractele sociale, şi drumul spre o nouă stabilizare economică şi politică avea să treacă prin vărsările de sânge ale războaielor şi revoluţiilor. Romane că acesta, frumos scrise şi propunând soluţii idealizate, au rămas însă ca documente istorice ale stării de spirit dinainte de furtuni şi motive de delectare la lectură.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

180


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

181


TRADUCERI

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

182


John W. Sexton traducere de Emanuel Pope

John W. Sexton s-a născut la Londra în 1958 din părinţi irlandezi şi scrie poezii, proză, scenarii pentru radio şi povestiri pentru copii. Din 1982 trăieşte în orăşelul Kenmare din judeţul Kerry, Irlanda. În 2007 a câştigat Premiul Festivalului din Listowel cu poemul Bufniţa verde. A fost nominalizat pentru Premiul Literar Hennessy.

Toate poemele traduse sunt din volumul “Petit Mal”, apărut la Revival Press, Limerick, Irlanda, 2009

Alte volume de poezie ale autorului includ: Scurta carieră a prinţului, 1996 Umbre înflorind, 2004 Vortex, 2005 Urmaşii Lunii, 2013

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

183


inima grădinarului verde cum verde e inima grădinarului sunt răsfăţatele peluze ale neroditorului parc când putreziciunea toamnei e gata de start din înfundatele canale răsună vaietul barjelor din ape fetide cu întunecate alge verzi cum verde e inima grădinarului din trupul pădurii inima urlă rănită ecou de trompetă şi lătrat de săbatic când putreziciunea toamnei e gata de start o vrăjitoare culege nuanţe de umbră pentru o tartă înregistrată în dosare contabile de omul ei funcţionar în tuş verde cum verde e inima grădinarului un copil jucăuş azvârle o săgeată de trestie cioc de graur într-un arc încordat când putreziciunea toamnei e gata de start un amiral ruinat îşi visează planificările sale în timp ce doarme în tufiş o ciocârlie mândră şi verde cum verde e inima grădinarului când putreziciunea toamnei e gata de start

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

184


tăcere ea putea auzi iarba crescând din rădăcini îndreptând nenumăratele ei limbi prin sol ea putea auzi viermii cotind prin pământ chiţăitul pielii lor rotindu-se prin noroi ea putea auzi discuţiile din mintea furnicilor parlamentul albinelor şi viespilor ea putea auzi fetusul formându-se în albuşul oului ea putea auzi până şi stelele începând a se forma la ani lumină distanţă înfinite chiar înainte ca ea să se nască energiile lor acumulându-se în flăcări şi putea auzi chiar foarte clar pauza din respiraţia tătălui ei când a găsit-o moartă pe duşumeaua bucătăriei

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

185


scrisoare către celălalt eu noi nu ne-am întâlnit decât în vis şi cu toate că tu îţi iei nenumărate forme întotdeauna eu am ştiut că eşti tu odată mi-ai răsărit în faţă cu o subţire mască de aur iar părul tău roşu ardea ca un soare şi de foarte multe ori ai luat forma unor insecte enorme, dar eu întotdeauna am ştiut că eşti tu şi chiar de fiecare dată când ai apărut ca o femeie şi ne-am sărutat eu am ştiut întotdeauna că eşti tu şi mereu, mereu în toate acele vise nenumărate când mă chemai cu numele meu am ştiut că eşti tu.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

186


cântec rimat pentru interiorul dulapurilor omul-cârtiţă se mişcă prin tunelul său de viermi şi pământul se dă la o parte sub puterea lui şi când doarme în patul său strâmt el visează, visează pământul întunecat buha-i înfăşurată în mantia sa de pene aerul îi aşteaptă nemiloasa-i atingere ea gândeşte pământul şi compostul lui fecund şoareci renunţând la carnea lor tremurând

căzut în bucăţi, adunat la loc un om făcut din monezi fu cheltuit de nevasta sa pentru o pereche de aripi de înger şi un foarte ascuţit cuţit gospodina tăie câteva căpăţâni de varză doar pentru diavol şi pe bărbat îl făcu supă şi-l învârti în oală cu lopata între timp omul fu inventariat în iad şi piesele puse toate la loc până acesta se întregi apoi omul urcă scara din pământ şi cu fiecare bănuţ sunător ajunse acasă la nevasta lui îi fură aripile şi cu ele o tuli în zbor peste oraş fu trăznit de un fulger şi cum fiecare bănuţ din el căzu femeia se apucă să-i culeagă şi să-l pună laolaltă bănuţ cu bănuţ, pană cu pană.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

187


Marc Chagall | ĂŽnger

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

188


E. E. Cummings traducere de Sash Segal

Edward Estin Cummings, cunoscut ca E.E. Cummings – nume deseori ortografiat cu minuscule, ca e.e.cummings – a fost un cunoscut poet, eseist, dramaturg şi pictor american al secolului XX. Opera lui reuneşte aproape 2900 de poeme, un roman autobiografic, patru piese de teatru şi numeroase lucrări de grafică.

într-o zi neagră, un străin… într-o zi neagră, un străin m-a făcut una cu pamântul – şi mi fu atât de greu să-l iert fiindcă era(m din întâmplare chiar eu însumi) el – Dar azi prieteni pe vecie suntem unul celuilalt, eu şi acel mişel

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

189


undeva unde n-am fost nicicând, c-o bucurie undeva unde n-am fost nicicând, c-o bucurie depăşind orice experienţă, ochii tăi îşi au tăcerea lor: în cel mai fragil gest sunt lucruri care mă înconjoară, sau care îmi sunt mult prea aproape să le-ating cea mai scurtă privire mă deschide simplu chiar de-aş fi strâns ca degetele-n pumn, petală cu petală mă desfaci ca Primăvara când atinge (în taină, dibaci) primul trandafir sau dacă vei dori să mă-nchizi, viaţa mea şi cu mine brusc şi frumos ne vom închide ca atunci când inima acelei flori presimte neaua cu grijă, peste tot, cum s-ar aşterne nimic din ce putem percepe în lume nu e pe potriva forţei pe care o are intensa ta fragilitate, urzeala-i care mă cheamă cu splendoarea unui nou ţinut, împărţind moarte şi vecie într-o răsuflare (nu ştiu ce anume se închide şi se deschide-n tine; doar ca e în mine ceva care-nţelege glasul ochilor tăi, mai adânc ca trandafirii) nimeni, nici chiar ploaia, nu are mâini mai mici

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

190


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

191

Jean Metzinger | Schiţă pentru potretul lui Apollinaire, 1911


Guillaume Apollinaire traducere de Mariana Caradaş

Ocean de pământ Eu mi-am clădit o casă la mijloc de Ocean, Ferestrele i-s râuri ce curg din ochii mei, Şi mişună, pe unde sunt ziduri, caracataţi. Nu auziţi cum bate la geam inima lor? O, case ude, Case-n flăcări timp iute, iute, Din avioane pică ouă Atent! O ancoră s-aruncă, Atenţie ancora ce vine, Ce bine-ar fi să vie dinspre cer, Caprifoiul cerului se-nalţă, S-agită caracatiţe terestre, Iar noi suntem destui, destui să fim groparii noştri proprii, Palizi polipi ai valurilor de cretă, O, caracatiţi cu pliscul vost' pal, În jurul casei este Oceanul Ce nu se odihneşte niciodată.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

192


Carl Sandburg traducere de George Macovescu

Toţi vor să joace Hamlet Toţi vor să joace Hamlet. De fapt, ei nu şi-au văzut taţii ucişi, Nici mamele amestecate în omor, Nici o Ofelie murind cu inima zdrobită de durere, Nici măcar intrigile ţesute de cântătorii paianjeni galbeni, Nici măcar pe acestea nu le-au înţeles şi nici simbolul florilor – o, florile aruncate de o fată dansând – din cea mai tristă piesă scrisă vreodată de cefalopodul Shakespeare. Totuşi, toţi doresc să joace Hamlet pentru că e trist, aşa cum toţi actorii sunt trişti, să stai lângă un mormânt deschis, cu craniul unui bufon în mână şi să spui încet, să repeţi încet, înţelepte, pătrunzătoare, frumoase cuvinte, ascunzând o inimă care se frânge, se frânge. Fac teatru atunci când vorbesc despre toate acestea, ştiu că joacă teatru când au asemenea pretenţii şi totuşi: Toţi vor să joace Hamlet.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

193


Hamutal bar-Yosef traducere de Menachem Falek

Insultarea poeziei prin traduceri Poezia e însultată prin traduceri. Ca un leu din grădina zoologică se întinde în colţul cuştii Se împotriveşte să zbiere, priveşte cu ochi deconectaţi La copiii grăsuţi lipiţi de sticlă, Cei cărora le e greu să-şi imagineze. Ca elefantul se târăşte după dresor, Îşi pune labele enorme cu blândeţe zăpăcită Execută exerciţiile fixe, excepţionale, Şi primeşte cubul de zahăr împreună cu aplauze. Ca ursul alb ea stă pe labele din spate Lângă balta de apă înverzită Într-o zi cu hamsin* ce îţi toceşte simţurile Aşteaptă un fruct sau dulciuri Aruncate în apa spurcată

* val de căldură în Orientul Mijlociu

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

194


Andres Eloy Blanco traducere de Anca Tănase

Strugurii Timpului Mamă: ne moare un an în noaptea asta. În marele oraş sunt toţi în sărbătoare; zambombas*, serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!; sigur, mamele tuturor le sunt aproape… Eu sunt atât de singur, mama, Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi; sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an trecut care rămâne. Dac-ai putea să vezi, s-auzi această hărmălaie: sunt oameni îmbrăcaţi precum nebunii, cu crătiţi vechi, tigăi pe post de tobe, castaniete şi cornete; halena femeilor bete; diavolul, cu zece conserve agăţate-n coadă umblă pe străzi inventând piruete, şi prin acest haos, în care face tumbe marele, istericul oraş, singurătatea mea şi amintirea-ţi, mamă, ca două dureri merg umăr la umăr. Aceasta e noaptea în care toţi îşi pun o bandă peste ochi, să uite cum cineva, mereu, închide-o carte, să nu mai vadă cum, conturile, periodic, se golesc, acolo unde-ajung şi bunurile obţinute pe credit, de la Moarte, căci şi ce vine şi ceea ce rămâne, n-am suportat, de-aceea s-au pierdut şi fericitul ieri, la fel, e pierdere. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

195


Pe-aici e obiceiul ca în această noapte când ceasul anunţă Noul An, toţi să mănânce, în ritmul orelor ce trec, cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi. Dar fără-mbrăţişări, fără urări de LA MULŢI ANI!, ca-n satele patriei mele; nu prea ştie, pe-aici, de milă, bucuria; şi fiecare, ȋn veselia lui, e singur, tristeţea celui aflat la marginea tumultului acuză inevitabilul din casa-nstrăinată. Ah, pieţele noastre in care oameni ce-şi sunt străini, se strâng, cu vestea bună! Mâinile care se caută cu bucuria unanimă de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi; şi celui ce stă singur, sub un pom, îi adresează cuvânt adânc, puternic: “Vino, camarade, orele se scurg ; dar să-nvăţăm să trecem şi noi cu ele!” Şi salvele de tun în Câmpia largă, şi imnul naţional în biserică, şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute: “la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc în braţele noastre afecţiunea unei case bune. Şi familiarul sărut la miezul nopţii: “Binecuvântează-mă, mamă” “Dumnezeu să te păzească…” Şi apoi, în sufrageria curată, familia Reunită pentru cină, Cu doi buni prieteni, şi tu, mamă, lângă mine, şi tata, puţin trist, în capul mesei. Mamă, ce acri sunt strugurii absenţei! alchemia| No.

4 – octombrie 2017

196


Nobila-mi casă orientală. Casa aceea cu-arhitectură colonială, poartă uriaşă şi iederă pe ziduri, moara de vânt, livezile de rodii, marile cărţi din bibliotecă -carţile mele preferate: trei tomuri cu imagini care vorbesc despre regatele Naturii-. Alături, curtea largă, unde se zice c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă; curtea cu guave şi migdali, curtea cu bujori şi cireşi şi via în paragină care dădea tot anul struguri mai dulci ca mierea. Mai jos de vie, un iaz; în iaz, un bazin amintind de Grecia; de pe spalierii verzi, ciorchini de struguri, atât de joşi, încât şi stând în apă i-am putea culege şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze picioarele bat apa răcoroasă. Când era vremea de cules, ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă care-l ferea de lăcomia viespilor negre şi aveau atunci strugurii noştri-o graţie hibernală, înfăşuraţi ȋn albe capişoane, surzi la cântecul albinelor… Şi acum, mama, când atât de singur am cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi, azi, când strugurii lunilor ȋi storc peste-amintirea viţelor secate, simt că s-a strâns în ea alchemia| No.

4 – octombrie 2017

197


toată acreala lumii, căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă, strugurii absenţei. Şi-acum mă-ntreb: Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut mai mult decât iubirea-ţi, să mă poarte la dulcele anonimat al uşii tale? Oh, groaznică vară** care ne măsori! Renume, Glorie…, biete fleacuri! Când am plecat de-acasă, să caut Gloria, cum am uitat că Gloria, o aveam în ea! Şi-aceasta-i lupta pe care-o au de dus oamenii răi şi sufletele bune; eu sunt un om, ȋn căutarea unui drum. Unde-aş găsi un drum mai bun decât cărarea care mă poartă către tine, mama; adevărul ce-şi taie drum prin câmpuri cu livezi, pictat cu frunze veştede, mereu proaspăt plouat, cu păsări de la tropice, cu fetele din sat, oameni care salută: “bună ziua, copile”, şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu, pentru-o gustare? Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat numit fratele Luis, care a fost poet. Oh, casa mea fără livezi de citrice, casa mea, în care poezia se poate plimba ca o regină! Ce ştii tu de forme şi doctrine, despre metrica versului şi şcoală? Tu eşti mama, care îmi spui mereu că poemele mele, toate, sunt frumoase; pentru tine, sunt mare; când ȋmi reciţi versurile eu nu-mi dau seama dacă doar reciţi sau te şi rogi… alchemia| No.

4 – octombrie 2017

198


Şi-n timp ce-ai Timpului ciorchini ȋi stoarcem o-ntreagă viaţ’absurdă, promisiunea de a ne revedea e mai fierbinte şi se apropie clipa să plecăm făr’a gândi că totul se va pierde! De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece şi ultimului strugur ȋi beau ultimul strop din anul care pleacă, mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă fragmente de cărbune, şi ochi frumoşi, ce pentru mine-au curs mare de lacrimi peste cearcănele tale şi mâini curate, talia zveltă, graţioasă cum e spicul tânăr ; că eşti frumoasă, încă, mama, şi-mi ies din minţi de dorul de-a mă-ntoarce, căci tu eşti Gloria anilor mei şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!... Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea ȋi stoarce în amintirea viilor uscate, cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri, să regăsesc devotamentul căii tale! Şi-n toată-această zarvă-a beţivului oraş beat prin care trec emoţionat şi singur, în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor, mă ghemuiesc în amintire ca un copil lângă o uşă. Gura mea suge iar la sânul tău, acest ciorchine dintr-o vie bună ciorchine stors de mine-n ziua fără de ceas şi ore a nevinovăţiei mele.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

199


Mama, în noapta asta ne mai moare-un an; toţi aceşti domni îşi au aproape mama, şi lângă mine, tristeţea mea tăcută, îndurerată ca o copilă moartă… Şi a venit toată acreala lumii să-şi distileze tremurătorii doisprezece stropi, când peste liniştea mea vor fi căzut cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi.

Note: * zambomba – instrument muzical spaniol. Constă dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperită cu piele. În mijloc se ataşează fie o tijă de lemn (sau din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav. ** vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca. 0,912 m

Andres Eloy Blanco - avocat, scriitor, umorist, poet şi om politic venezuelean; 1896 - 1955

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

200


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

201


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

CĂRŢI NOI

202


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

203


Emanuel Pope | Volume de Aer II volum apărut la Editura Singur, în septembrie 2017 ilustraţiile şi concepţia grafică – Sash Segal (Blockprint Design)

Am făcut cunoştiinţă cu poezia lui Emanuel Pope în urmă cu câţiva ani, când am văzut strecurată în materialul pe care îl tehnoredactam pentru Revista Alchemia, o poezie care m-a tras de mânecă şi de guler şi apoi mi-a sărit pe tastatură şi m-a înhăţat de degete. Poezia se numea “Javră la două capete” şi era o adevărată demonstraţie de virtuozitate, o “ars poetica” a unui suflet care muşca din rai cu o falcă şi din abisurile iadului cu cealaltă. De atunci, am citit multă poezie memorabilă ieşită de sub peniţa lui Emanuel Pope, printre care se numără şi versurile ce intră în compunerea Volumelor de Aer II. Am avut bucuria să trec la ilustrarea şi paginarea acestei cărţi, ca urmare a unui concurs de carte găzduit de Revista Alchemia. Concurs pe care autorul l-a câştigat cu o bună selecţie de versuri şi cu o scrisoare ce ne-a încălzit inimile şi merită reprodusă aici, împreună cu răspunsul redacţiei: Salut Alchemia! Cum ştiu că în laboratoarele tale orice este posibil, îndrăznesc să-ţi cer ajutor. Pe scurt despre ce este vorba: în aproape trei ani (2015, 2016 şi puţin din 2017) s-au strâns – dincolo de proiectele pe care mi le-am propus şi de care m-am ţinut atât cât am putut – o sumă de poeme pe care le-am tot pus deoparte sub o aşa numită titulatură “Volume de Aer II”, existând deja publicată în 2015 o altă plachetă cuprinzând o parte din poemele scrise şi salvate între anii 1983 2014 sub titlul “Volume de aer I”. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

204


Ei bine, aceste poeme sunt de tot soiul, adică au diferite tematici, valori şi sunt scrise în diferite stiluri. Dar oricum ar fi ele, ele tot îmi sunt dragi chiar dacă le-am ţinut cum îşi ţin unii cenuşăreasa în casă. Şi acum as vrea să le fac oarecum dreptate şi să le găsesc o formulă în care să le îmbrac, să le pot reda şi altor cititori dinafară şi dincolo de mine. Misie teribil de grea! Ştiu, dar mă gândeam că voi, magicienii, aţi putea găsi o hăinuţă şi pentru balul acestei biete făpturi. Emanuel Pope Dragă Emanuel, Laboratoarele noastre vor găsi formula vestimentară cea mai potrivită pentru balul la care intenţionează să participe cartea ta. Îţi mulţumim că ai apelat la noi! Alchemia Parcurgând conţinutul acestor volume de aer am găsit în ele multe motive de inspiraţie şi respiraţie. Dragoste, prietenie, extaz, însingurare, hybris, smerenie, credinţă, îndoială, intensitate a pasiunii sau detaşare… toate acestea şi multe altele sunt stările care alcătuiesc atmosfera lumilor create de Emanuel în poemele lui. Volume de cer senin, sau noros, volume luminate de incendiul magnific al vreunui apus, sau prinse în vârtejul unui uragan… Am reuşit să cuprind în ilustraţiile mele doar mică parte a gândurilor şi sentimentelor pricinuite de călătoria prin vastele ţinuturi aeriene dintre coperţile acestui volum, unde fiecare poem este o “minunată lume nouă”. De aici invitaţia de a-l explora pe cont propriu şi de a-i descifra secretele cu deschiderea, curiozitatea şi curajul necesare oricărei mari călătorii. Sasha Segal, iulie, 2017 alchemia| No.

4 – octombrie 2017

205


ca un rod bogat într-o cangrenă Nu voi scrie nimic la începutul acestui poem pentru că orice aş scrie se va dovedi de prisos, va fi oricum numai o introducere, şi tu vei sări cu ochii iute pe versul final unde în general, nu-i aşa – în lumea aceasta a timpului nostru defectuos – aşteaptă toată înţelegerea, acolo unde e adunat tot schepsisul ca un rod bogat într-o cangrenă ...Ah! cât m-am săturat de poemele astea mergând toate în mod triumfalist numai şi numai înspre moarte, nici viaţa mea nu va face excepţie... totul va fi identic cu modul în care m-ai citit şi până acum asteptându-i nerăbdător, vieţii mele ca unui poem, ultimul vers.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

206


sălbăticiuni ale pământului Noi, toate, aceste sălbăticiuni ale pământului, de azi începând, nu ne mai ascundem trupu' în spatele căderilor repezi de ape şi nici după crestele munţilor cum făceam altădată. Libere alergând prin imperiul de necuprins al cuvântului, de-acum de străini suntem din ce în ce mai mult văzute la faţă. Însă toate am învăţat ascunzişul inimii şi prin bogata-i ferigă, ochiul vânătorului şi săgeata durerii nu ne mai poate ajunge.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

207


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

208


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

209


orice poem e un ecou... lui Luciano Pavarotti

orice poem e un ecou, e toată puterea strigătului tău totdeauna ultimul indiferent de adevăr, indiferent de minciună, indiferent de câte ori ai recidiva pe jumătate adormit pe jumătate scufundat în albia morţii aşteptând răspunsul ei. orice poem e o lebădă în bătaia puştii.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

210


alchemia| No.

4 – octombrie 2017

211


Radu Ţuculescu | Măcelăria Kennedy prezentare de Sofia Gelman Kiss volum apărut la Editura Polirom, în mai 2017

Iată două cuvinte care par a fi incompatibile, ele, totuşi în excelentul roman semnat de Radu Ţuculescu, apar ca titlu al cărţii sale. Derularea acţiunii seamănă cu un mozaic plin de vervă în care apar personaje, foarte diferite unele de altele, deosebirea constă în caracterul, firea, respectiv preocuparea fiecăruia; eroii îşi fac apariţia pentru puţin timp cu câte o fărâmă din firul vieţii lor pentru ca într-un neaşteptat final să se întâlnească (aproape) toţi. Nu vom deconspira sfârşitul romanului deşi posibilitatea dezvăluirii este incitantă, ne vom rezuma la descrierea unor momente semnificative ale naraţiunii. Marea artă a scriitorului rezidă pe de o parte în mânuirea măiastră a penelului cu care zugrăveşte rând pe rând participanţii la elaborarea acţiunii, pe de altă parte în împletirea neaşteptată şi totuşi armonioasă a acestora; rezultă un tablou impresionant alcătuit din părţile ingenios conturate ale mozaicului. Romanul urmăreşte în paralel întâmplările a trei zile, de vineri şi până duminică, întâmplări în care eroii îşi duc traiul, independent unii de alţii, iar scopul este de a-i aduna cu ocazia evenimentului aşteptat: inaugurarea Măcelăriei Kennedy de pe Strada Cimitirului din Luna de Jos, luni dimineaţa.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

212


Cu sarcasm şi ironie, cu umor şi inventivitate fără limite, Radu Ţuculescu ţese povestea diversificată în multiple planuri, unii lucrează la radio (mediu familiar autorului) alţii au funcţii administrative (primarul oraşului); măcelarul Flavius Kasian şi adjunctul său Noni, poetul vegetarian, beneficiază, pe parcursul romanului, de roluri importante spre a îngădui scriitorului etalarea cunoştinţelor sale bogate în domeniul produselor de carne crudă şi preparată. Vom cunoaşte pictorul care pregăteşte firma măcelăriei, bătrânele surori gemene Roberta şi Rozalia din cauza cărora se va răni fotograful, Marele Petric, celebrul mag la al cărui apariţie în public ţine să vină toată lumea, formaţia de muzică uşoară Muscamor sau delicata Doris – fără ca lista să fie exhaustivă – cu toţii îşi etalează calităţile într-un mod de-a dreptul fascinant. Aşteptata eclipsă totală de soare, anunţată pentru duminică, ora 8 şi 33 de minute îi va preocupa pe locuitorii orăşelului, evenimentul care incumbă pregătirile de rigoare, va însoţi derularea acţiunii. Povestea are un cadru cu tentă supranaturală în care îşi fac apariţia îngeri durdulii comentând cele petrecute, iar perechea de berze cu doi “bebeluşi” care trebuie hrăniţi, visează la o ţară în care plouă cu broaşte. Apărut în 2017 romanul Măcelăria Kennedy este o carte care, cu siguranţă va dobândi un loc de primă importanţă în rândul cititorilor, dar şi a criticilor. Este o carte pe care încerci să o citeşti lent, ca să dureze mai mult, dar, îţi este greu să o laşi din mână. Este genul de carte care îţi dăruieşte senzaţia de a fi prezent printre personajele ei, la sfârşitul lecturii deosebit de captivante, vrei să afli cât mai multe detalii despre noile tale cunoştinţe dar ex abrupto relatarea ia sfârşit – spre regretul tău. alchemia| No.

4 – octombrie 2017

213


Deşi textul nu este lipsit de venin – ce-i drept destul de blând – Radu Ţuculescu îşi tratează eroii într-o manieră nedisimulată de empatie şi îi înconjoară cu multă afecţiune. Nume pline de fantezie precum Haike – săltăreaţa, Epaminonda zis şi Noni, (ajutorul de măcelar – vegetarian), Melpomena - Meli (fiica primarului), populează romanul. Orăşelul în care se petrec cele povestite se cheamă Luna de Jos. “Aia de Sus e pe cer, unde altundeva?” – se auto-citează autorul – (…)“personajelor le-am dat libertate deplină – mărturiseşte în continuare Radu Ţuculescu – Mau luat cu ele, am râs şi am plâns împreună, ne-am certat şi ne-am împăcat, ne-am alimentat speranţele şi optimismul în timp ce universul se holba, uimit, la noi…”

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

214


Angela Baciu şi Nora Iuga | Mai drăguţ decît Dostoiewski poem dramatic ilustraţii de Ion Barbu

În mai drăguţ decît dostoievski, Nora Iuga şi Angela Baciu poartă un dialog într-un ritm alert, colocvial, abundînd în calambururi, satiră politică, observaţii cotidiene, referiri la lecturi, la lumea artistică, la evenimente de senzaţie cu coloratură locală. Cartea este împarţită în 25 de tablouri scurte, în care se urmareşte foarte subtil firul unei poveşti sentimentale: două femei aşteaptă sosirea unui bărbat iubit, mister T., care trebuie să se întoarcă la ele încununat de glorie de la vînatoarea de lei. Fiecare tablou se incheie cu interventia Corului Antic. Limbajul – un exerciţiu de virtuozitate combinatorie – face multiple referiri la expresiile şi ticurile verbale folosite azi în exces. Volumul are o accentuată tentă dadaistă, putînd fi considerat un demers îndrazneţ de reînviere a avangardei.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

215


** mai drăguţ decît dostoievski. Nu e poezie, nu e proză, nu e jurnal, nu e eseu, nu e decît o conversaţie între două prietene la o cafea… De ce mai drăguţ decît dostoievski? Totul e un plagiat, că tot se poarta. Pe peronul metroului o fata îi spune altei fete: “Ştii ca am citit Idiotul de Dostoievski?”. “Şi cum, e chiar idiot?” “Nu, e drăguţ.” Nici protagonistele-autoare, Nora şi Angela, nu sînt mai prejos, altfel Ion Barbu, nu cel de la Rîpa Uvedenrode, ci Ion Barbu de la Petrila, nu s-ar fi lasat ademenit. Cartea e un spectacol la care se face haz de necaz, se rîde mult, se plînge din amor, senvaţă expresii şi nume de bucate, de găteli şi snoave balcanice, venind dinspre porturile şi bazarurile dunărene. Se cugeta adînc, se iubeste platonic, teuton-medieval, cu halebarde, bastioane şi turnuri cu ceas ca la Curtea Regelui Arthur. În amestecul ăsta apar brusc elefanţi şi figuri politice de ultima oră. Din cînd în cînd, se povestesc vise uneori fantasmagorice, alteori politically correct, iar toate ordonanţele ori sentinţele le rosteste CORUL ANTIC, în limba latină, fireşte. Apoteoza e atinsă odată cu sosirea mult aşteptatului Mister T, alias Ducipal, întors victorios de la vînătoarea de lei. Vă invităm la premiera! (Nora, Angela şi la mijloc magicianul Ion)

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

216


Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968); Captivitatea cercului (1970; a fost retrasă din librării şi biblioteci, iar poeta a avut interdicţie de publicare timp de şapte ani); Opinii despre durere (1980); Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000); Piaţa cerului (1986); Dactilografa de noapte (1996, 2010); Spitalul manechinelor (1998, 2010); Autobuzul cu cocoşaţi (2001, 2010); Petrecere la Montrouge (2012); Cîinele ud e o salcie (2013); Ascultă cum plîng parantezele (2016). Volume de proză şi poezie traduse în străinătate: romanele Sexagenara şi tînărul (în Germania, Spania, Italia, Franţa, Slovenia, Bulgaria), Săpunul lui Leopold Bloom şi Hai să furăm pepeni (în Bulgaria) şi volumele de poezie Capricii periculoase (antologie, în Germania şi Slovenia), Autobuzul cu cocoşaţi (în Germania şi Statele Unite), Poem de octombrie (în Germania), Inima ca un pumn de boxeur (în Franţa), O inimă venind pe picioroange (în Elveţia). A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. În anul 2014 are loc premiera documentarului Aici Nora Iuga (Premiul pentru imagine la Festivalul de Film Documentar Românesc Docuart), regia Vlad Rotaru. Producător: un cristian. La recomandarea preşedintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, Preşedintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara şi tînărul (2004, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor), Săpunul lui Leopold Bloom (2007; Premiul Uniunii alchemia| No.

4 – octombrie 2017

217


Scriitorilor), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald şi luna verde (2014, 2016; Premiul pentru cel mai bun roman în cadrul Colocviului Naţional al Romanului Românesc de la Alba Iulia, Premiul Radio Cultural, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor) şi Lebăda cu două intrări (2016, 2017).

Angela Baciu s-a născut pe 14 martie 1970. Este poetă, prozatoare, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. A publicat în jur de 16 cărţi, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie (2003), Tinereţe cu osingură ieşire (2004), De mîine pînă mai ieri alaltăieri (2007), Mărturii dintre milenii ( 2012), Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015). A primit premii la secţiunile poezie şi publicistică din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filialele Iaşi, Alba şi Bacău. În anul 2016 a primit Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Literatură „Lucian Blaga” (Sebeş-Lancrăm) şi Premiul BALCANICA pentru poezie românească la „Festivalul Poeţilor din Balcani”, ed. a X-a, România-Turcia (Brăila). A publicat interviuri cu personalităţi ca Laurenţiu Ulici, Radu G. Ţeposu, Eugen Simion, Mircea Sântimbreanu, Mircea Zaciu, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Barbu Cioculescu, Alexandru George, Cezar Ivănescu, Gabriel Liiceanu, Emil Manu, Nina Cassian, Fănuş Neagu, Leo Butnaru, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abăluţă ş.a.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

218


Dana Fodor Mateescu | Povestiri din Bucureşti volum apărut la Editura Cartea Românească, în mai 2017

Un volum cu un farmec aparte, despre un oraş “încrezut ca un păun, schizofrenic, dar genial, frumos şi încă tânăr”, care “se îmbracă în arome, dulci, iuţi, grele, uitate, excitante, enervante, oribile, plăcute şi neaşteptate, apoi se dezbracă la pielea goală şi îşi aruncă totul de pe el.”

“Poveştile mele sunt vii şi mă scot din minţi. Mă rod pe dinăuntru. Le cert, le iubesc, le mângăi, apoi le gonesc, le ucid şi le readuc la viaţă. Sunt ale mele. Uneori mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât şi pe foiecare deget. Eu însămi sunt o poveste. Atât.” Dana Fodor Mateescu “O carte vie, nebună, un carusel de imagini, care se învârte continuu în hohote multicolore de râs.” Cosmin Perţa

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

219


“Gara de Nord nu doarme niciodată. Ea suferă de insomnii superbe, sclipitoare, devastatoare. Zvâcneşte ca o iapă nărăvaşă, încordată şi îndrăgostită, aşteptând. Trenurile sunt copiii. Pleacă, se întorc, stau un timp la sânul ei de mamă, apoi iar pleacă departe. Eu am crescut odată cu ea. Vreo 40 de ani am trăit-o şi m-a trăit, am respirat-o şi m-a respirat. Locuiam în apropiere şi noaptea, din pătucul meu, îi auzeam locomotivele cum ţipă. Când eram mică, o asemănam cu o biserică mare, vie, aurie privită de jos, de la nivelul meu. Zgomotele ei aveau un ecou ciudat, iar cântecul, care se auzea din când în când la megafoane, mă făcea să fiu veselă mereu. Azi o simt altfel. Murdară, plânsă, cu unghiile netăiate, stingheră, cotropită, bolnavă, pişată pe fuste… Oamenii se plimbă prin ea ca furnicile, odată cu mirosurile care-i inundă din toate părţile. Pulpe de pui şi aripioare de la KFC, plăcinte cu mere, ştrudel cu brânză, pizza, covrigi cu mac, aurolac înţepător, fum de ţigară ieftină. Călătorii vorbesc multe, oftează ardeleneşte, ungureşte, în perfect simplu sau moldoveneşte, beau cafele de 1 leu de la automate, mestecă pateuri cu brânză dubioasă ori scuipă, vitejeşte, coji de seminţe. Gara aţipeşte, din când în când, toropită de căldură vara şi amorţită de frig iarna. E gara mea şi o iubesc. Pe mine mă atrage mereu şi, când nu pot să merg pe câmp sau prin centrul Bucureştilor, mă opresc direct la ea şi-i privesc oamenii.”

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

220


Yehuda Amichai | Poezii Alese Poezii Alese Traducere de Adrian Grauenfels şi Emanuel Pope

Poetul israelian Yehuda Amichai tradus în limba Română, în premieră mondială

O colaborare între doi poeţi talentaţi şi plini de sensibilitate, Adrian Grauenfels (Israel) şi Emanuel Pope (România / Marea Britanie) care s-au angajat să traducă din ebraică şi engleză vesurile lui Yehuda Amichai, un consacrat poet israelian. Rezultatul este cartea de faţă: “Yehuda Amichai - Poezii Alese”, apărută la Editura Saga, din Israel, în 2017.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

221


Despre o carte de poezii alese – Un drum printre două culturi. Adrian Grauenfels: Aventura mea cu Amichai începe târziu, poate prin anul 2011, pe când ziarul Yedioth Aharonot publica în ebraică, în fiecare joi, poezii moderne. Pe Amichai este imposibil să nu-l iubeşti de la prima vedere. Limba sa este caustică, avangardistă, spectrul intereselor sale imens: tradiţia iudaică, versetele biblice, cochetează cu sunetele, cu jocul de cuvinte ebraice, ca să treacă cu uşurinţă în modernism, la poveşti urbane, personale şi autobiografice. El atinge spiritul frământat al cetăţeanului laic, omul de zi de zi, obsedat de existenţă, de starea de beligeranţă perpetuă, care face din noi soldaţi şi victime, eroi sau dezertori de la marea aventură care este viaţa israeliană! Este o experienţă aparte contactul cu acest neconvenţional poet, aparent deschis şi simplu, dar complex în mesajul sau filosofic direct, descojit de menajamente sau elucubraţii: “Să scrii, să bei, să mori. Asta e tot. Deja acţionezi, iubeşti, scrii...” (Sonet). Amichai acoperă cu scrisul său o perioadă de timp de cinci decenii, crucială existenţei statului Israel: trei războaie majore, consolidarea unei economii, valuri de emigraţie de pe trei continente, naşterea terorismului, încercări de pace spulberate prin uciderea primului ministru Itzhak Rabin.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

222


Pe fondul acestor ani tulburi Amichai scrie şi publică, proză şi poezie, este nelipsit din spaţiul intelectual care formează şi modelează conştiinţe. Iată un exemplu plin de cinism, inspirat de starea unică, incendiară a Ierusalimului în care se îmbină la un loc istoria, cu viaţa de zi de zi, cu situaţia politică a vremii:

Ecologia Ierusalimului Aerul Ierusalimului e saturat cu rugăciuni şi vise aşa cum aerul oraşelor industriale este irespirabil Din timp în timp, istoria soseşte livrată iar casele şi turnurile îi devin ambalaje care mai târziu, sunt demolate şi trimise la groapa de gunoi Uneori sosesc candele în loc de oameni, şi liniştea urmează. Alteori vin oameni în loc de candele şi zgomote urmează. În curţi închise, pline cu un bogat iasmin consulatele străine, ca nişte mirese vrăjite, refuzate, veghează momentului potrivit.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

223


Un alt subiect major este dragostea, erotica, relaţionarea bărbatfemeie, subiecte în care poetul se simte liber să zburde cu nonşalanţă sau francheţe, după cum cere momentul:

La muzeul maritim Am văzut vase de lut, acoperite de lipitori scoase de curând din fundul oceanului, şi gândul mi s-a dus la marinarii antici care şi-au dat jumătate din viaţă ca să navigheze spre aceste amfore şi cealaltă jumătate ca să le aducă înapoi, acasă. Au făcut ce le dicta meseria, dar s-au scufundat, aici chiar la mal. O femeie din lângă mine spune: Nu-i aşa că sunt frumoase! Şi-a tresărit la vocea ei şi la prezenţa mea. Apoi a plecat înapoi la viaţa ei care de asemeni este jumătate plecare şi altă jumătate, revenire.

Închei mulţumit de minunata oportunitate de a colabora cu prietenul Emanuel Pope la acest volum de traduceri, care sper să arunce lumină asupra marelui poet Yehuda Amichai şi să lase în sufletul cititorilor gustul de “mai vrem”.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

224


Emanuel Pope: De la bun început trebuie să recunosc că numele lui Amichai nu-mi spunea mare lucru când la începutul anului 2017 i-am cules o carte de pe rafturile unui anticariat din Londra. A fost o zi în care am pescuit, cum îmi place mie să spun - doi poeţi: Yehuda Amichai şi Rita Dove. Apele erau tulburi. Le-am deschis cărţile şi am citit din fiecare câteva poeme. Nu ştiam nici căror naţiuni le aparţin şi nici dacă sunt în viaţă sau nu, cu atât mai puţin valoarea. După o săptămână Rita s-a aşezat în bibliotecă alături de alţi autori însă Yehuda a rămas lângă mine, zi de zi, timp de şase luni. M-a fascinat înainte de toate omul pe care începeam să-l cunosc şi pe care îl găseam privindu-mă şi zâmbindu-mi parcă numai mie, de fiecare dată, din spatele versurilor. Relaţia asta de intimitate pe care o construia poezia lui ca pe o casă cu mine şi pe care apoi tot el mi-o lăuda cu atâta sinceritate - chestie pe care nu o mai întâlnisem decât la Walt Whitman - m-a făcut să nu-i pot rezista şi azi sunt mândru că nu m-am încăpăţânat lui şi pot spune cu mâna pe inimă că descoperirea acestuia a luat loc repede în galeria celor mai însemnate descoperiri din viaţa mea alături de nume ca Pavese, Walt Whitman cum spuneam, Yannis Ritsos, Dylan Thomas, dacă e să mă refer numai la poezia lumii. Altfel nu m-aş fi apucat ca nebunul să traduc continuu din creaţia acestuia. Apoi am început să aflu uşor, uşor cât mai multe despre el şi uite aşa, în final, am ajuns cu admiraţia aici unde nu ştiu ce să-i mai fac şi nici cărui fapt îi datorez cel mai mult: sincerităţii, naturaleţii, curajului lui Amichai în viaţa de zi cu zi sau caracterului puternic umanist al autorului cu vederi morale, esteticii, frumuseţii în simplicitate, ironiei şi forţei sale poetice pe care o răspândeşte prin alchemia| No.

4 – octombrie 2017

225


versul său ca pe o sărbătoare a omului frumos şi liber?! Desigur am pierdut infinit neputând avea acces la multe dintre poeme în varianta lor originală şi aici m-am bazat pe ajutorul prietenului Adrian Grauenfels care a acceptat cu bucurie propunerea mea de colaborare, venind să suplinească această lipsă şi nu numai. Acum, că poemele or fi bine traduse sau nu, nu vă pot garanta, însă de un lucru sunt sigur chiar dacă vă va părea de-a dreptul nebunesc: mâine dacă Amichai m-ar vizita ştiu că am avea amândoi sentimentul că abia ce ne-am despărţit cu o zi în urmă. Altfel rămâne să mă văd cu el în cer şi să vorbim. Un cuvânt măcar, deşi aş avea mii, despre desenele ce însoţesc poemele în volum, ele însele nişte poeme vii dovedind talent dacă nu chiar crâmpeie de geanialitate. Beatrice Bernath ne-a făcut tuturor o mare cinste şi o bucurie pe măsură. Se pare că Dumnezeu când dăruieşte unora o face cu atâta poftă încât pe mulţi alţii îi uită. De aici însă şi responsabilitatea acestora, care precum Beatrice sunt nu numai poeţi dar şi artişti plastici. Multumiri! Şi de asemenea doamnei Otilia Rossetti care s-a ocupat de redactare. Timpului răpit domniei sale i-aş bate valul înapoi cu o mare de flori. Mii de mulţumiri doamnei Hanna Amichai pentru permisiunea acordată, bunăvoinţă fără de care această carte sub niciun chip nu ar fi fost posibilă.

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

226


ULTIMA PAGINĂ Iată că ne-am întors cu un nou număr după o lungă vacanţă de vară şi două suplimente: Artă Vizuală şi Cartea Cafelei. Tema numărului a fost aleasă special pentru a atrage un număr mare de materiale de toate felurile, lucru care s-a întâmplat şi ne-a lăsat şi cu ceva provizii pentru un supliment de noiembrie. Dar ca să fie masa plină, vom apela din nou la bunăvoinţa şi creativitatea voastră pentru noi contribuţii, fie poezie, proză, grafică sau fotografie. Tema este autumnală, dar ca şi în alte dăţi nu vor fi refuzate nici delicatesele dinafara sezonului.

Supliment Noiembrie 2017 – Colaj de toamnă desfrunzire • peisaj şi decor • roade şi recolte • sărbători şi tradiţii • mitologie • viile şi vinul • arome, gusturi şi reţete • bucurie şi melancolie • amintiri • umor • toamna în literatură şi artă

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

227


Precizări Toate textele trebuie să aibă specificat numele autorului şi titlul. Pe cei care trimit un grup de poeme, îi rugăm să sugereze şi un titlu sub care grupul respectiv urmează să apară la cuprins. Textele trimise redacţiei trebuie scrise după gramatica Academiei, cu diacritice, şi, pe cât posibil, cu font “Century Gothic” de mărime 15. De asemeni, preferăm să fie trimise într-un document Word, redactat după regulile de mai sus. Intrările destinate secţiunii Cărţi Noi vor cuprinde coperta cărţii la rezoluţie bună şi, la alegere, fie o prezentare a volumului fie un fragment din el.

Contribuţiile sunt aşteptate cu bucurie pe adresele noastre de email: sandra.segal@gmail.com şi gadrian40@gmail.com Multă inspiraţie şi o toamnă plină de bucurii!

alchemia| No.

4 – octombrie 2017

228



Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.