Alchemia #6 / 2018 by Sash Segal

No.6 decembrie 2018

Arhiva Alchemia • Grup FB

Final de an Tehnoredactare / concept grafic, coordonare: Sash Segal Redactare, corectură: Otilia Rossetti, Robert Novac, Dana Weiss Grafică, Fotografie, Colaj: Iulia Şchiopu, Filomela - Elena Bucur, David Croitor, Adelaida Mateescu, Michael Schwartz, Dana Mastan, Sash Segal Fotografie şi Grafică| Internet Shutterstock | Pixabay | Wallpaper.net | etc. Grafica coperţii: Sash Segal

No. 6 decembrie 2018

ALCHEMIA

CUPRINS ÎN DESCHIDERE .................................................................4 Sash Segal | Arta hlizelii din orice ..................................................... 4 George G. Asztalos | Noul manifest infrarealist ............................ 10

FINAL DE AN ...................................................................18 Gabi Schuster | De prevenţie ......................................................... 19 In memoriam – Rodian Drăgoi ......................................................... 22 Vladimir Vîsoţki | Steaua cu numele Soare ................................... 25 Valery Oişteanu | Riad la Riad ........................................................ 26 Julia Henriette Kakucs | Ultima iarnă ............................................. 28 Sash Segal | Fritz Kahn, părintele infograficelor ........................... 32 Sorina Rîndaşu | Cel care se opune .............................................. 37 Adela Efrim | Vatmanul ................................................................... 38 Em Sava | Grăbindu-mă prin ierni .................................................. 40 Radu Andriescu | Motanul îngheţat .............................................. 46 Julien Caragea | Poarta indigo...................................................... 47 Victor Chircu | Filozofia unui pui de mâţă..................................... 50 Dana Fodor Mateescu | Tristeţea casierei .................................... 56 Michael Schwartz | Efect special ................................................... 62 Daniela Sorina Ciurariu | Realism magic ....................................... 69 Sofia Gelman | Portretul .................................................................. 70 alchemia| No.6 - decembrie 2018

George Schimmerling | Moş Crăciun a înviat .............................. 74 Sash Segal | Îngheţată de ceaţă ................................................... 80 Iulia Şchiopu – Chipul păpuşii .......................................................... 88 Septimiu Pan | Unde… se duce poezia ........................................ 93 Doru Vasiuti | Poezie serioasă ......................................................... 96 David Croitor | La sobe .................................................................... 98 George G. Asztalos | Poveste de iarnă ....................................... 105 Sash Segal | Stâlpul propriei infamii ............................................. 107 Veronica Pavel Lerner | Liftul ........................................................ 109 Ioana-Laura Florescu | Un gândăcel ........................................... 114 Dorel Schor | Anastomoza ............................................................ 115 Cătălin Borangic | Porolissum ....................................................... 118 Dana Mastan | Trovanţii ................................................................ 122 Maria Cecilia Nicu | Zăpezi ........................................................... 136

CĂRŢI NOI.....................................................................140 Ana Barton | Nemuritorii de rând ................................................. 144 Radu Andriescu | Jedi de provincie ............................................ 146

ULTIMA PAGINĂ ...........................................................148

alchemia| No.6 - decembrie 2018

ÎN DESCHIDERE Sash Segal | Arta hlizelii din orice …chiar şi din transhumanţa cuvintelor cu o recunoscătoare reverenţă în direcţia domnilor Dan Alexe şi Cindrel Lupe

A trecut anul, au căzut frunzele, au venit zăpezile – cel puţin la unii dintre noi. Ninge repetitiv, viscoleşte energic, mâţele casei îşi arată dezaprobarea ori de câte ori deschizi uşa şi le arăţi întinderea albă peste care urlă vântul. Dai la lopată, pui sare, pui nisip, puii ei de vreme… pui de cafea. Cafeaua e ceva între un zen şi un hygge. Mulţumire de o clipă, pe marginea abisului. Citeşti una alta pe Facebook. Ceva îţi atrage atenţia. ----------------------O prietenă din România care îşi construieşte casă a fost întrebată de muncitori dacă vrea ferestre cu bobingău... A fost atât de şocată de hidoşenia cuvântului că a spus pe loc nu. Ca să descopere că bobingău e “bow window”! Dan Alexe alchemia| No.6 - decembrie 2018

N-aş fi bănuit niciodată, că sub rezonanţa robust-neaoşă a bobingăului se ascund atfel de secrete de familie! Liţă Chiţălău, nepot de lord la a treia generaţie. Bow window şi bay window – două tipuri asemănătoare de ferestre (deşi distincte) – şi-au dat mâna şi s-au transormat în bovindou, ceva mai pe înţelesul franţuziţilor valahi ce-şi doreau ferestre nişă, dar se încurcau în lungimea vocalelor britone. Burghez respectabil, bovindoul a încăput în cele din urmă pe mâna meşterilor, care după ce l-au chelfănit de i-au rupt “v”-ul şi “d”-ul, i-au dat un “b” şi un “g” şi o gură de pălincă, să-i treacă necazul. “Ni mă la bobingău’ ăsta!” s-au amuzat ei, văzând cum umblă bietul de el de la efectul combinat al chelfănelii cu pălinca. “Keep a stiff upper lip, son!” au zis spiritele Albionului. “Beaubeau-bovindou…” a sunat stins o voce interioară cu accent parizian. Bobingăul s-a scuturat, ca după un vis în care nimic n-avea sens şi s-a lipit de zid. Se simţea hidos. Zidarii vorbeau cu clienta care tocmai îşi construia casa. Gesticulau, explicau… În cele din urmă s-au întors.“No du-te măi de aici, i-au zis ei. O spus domnuca să-i facem ferestre fără bobingău.” Citesc mai departe, după ce închei în minte incredibila şi trista poveste a bietului bobingău şi a radicalelor lui transformări.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Zidarii au plecat între timp în America, la vânătoare de pokemoni şi de vorbe slobode. Şi pe care mi-o prindea La turbincă mi-o băga Şi pe loc mi-o preschimba De nu se mai cunoştea… Şi aşa s-a transformat banda de măsurat, measure tape, în mejerteu. Rezonanţe de melesteu şi heleşteu, cu aromă de perje uşor mestecate. E un fel de teu ce te prinde în mreje. “Nu măsura, măi, cu deştu’, pune mejerteu’ că aici trebuie precizie. Tre’ să iasă tri sute de scorfiţi de paciorcă.” Scorfiţii sunt doar nişte picioare pătrate – square feet – date prin maşina de tocat litere. Au acum alură de ciocolată Skor, sau de rezultat de meci încrucişat cu o gaşcă de neofiţi matofiţi. Pot fi măsuraţi cu precizie doar cu un mejerteu, fireşte. Paciorca – patchwork – are un parfum interesant de paciuli cu mahorcă, cu un damf de piciocă, deşi nu-i nici ea decât nişte peticeală cu efect artistic. Un amic îmi spune că există şi un alt sens al cuvântului paciorcă, fără legătură cu peticeala americană. E pur şi simplu o ţigară cu pedigree rusesc. Deci nu eram prea departe de iarba dracului. Există, se pare, pe internet şi o paciorcă siciliană, deşi nimeni nu reuşeşte să ne explice ce e cu ea.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Înapoi în Lumea Nouă, dacă trebuie tăiată scândură, se poate apela la geacsân. E urmaşul levantin al ferăstrăului american, jig saw. Muşcă din lemn cu accent otoman. Are un bust generos, băgat în geacă (alt cuvânt migrator, cu altoi de sunet neaoş). Trebuie luat puţin cu anasâna, dar altfel face treabă bună: geac – sân, geac – sân… Cândişul – aerul condiţionat, air conditioning – ne face viaţa mai suportabilă în timp ce muncim sau ne relaxăm. Asta dacă nu uităm să-i dăm drumul. “De ce nu te gândişi să dai drumul la cândiş? Murim de cald!” Prin oraş putem merge cu metroul, zis şi subway, sau suboi. E o experienţă care pare să combine un oboi cu un Suhoi. Oh, boy! N-au scăpat de reformă nici utilajele John Deere, adică, de acum giondir. “Acest giondir are o gamă variată de opţiuni pentru a îndeplini toate cerinţele dumneavoastră.” sau: “Ia uite mă! Mi-au furat ăştia roata de la giondir.” S-a terminat cu vocalele de prisos şi cu risipa de cuvinte. E o vocabulă compactă, cu cap de gionate şi coadă de clondir. Se scrie cum se pronunţă şi se pronunţă cum se scrie, my dear. Zice dară, poetul Cindrel Lupe, colecţionarul acestor perle, că la anul 1918, ieşenii îi spuneau “Burtălău” Generalului Berthelot. Iar din ce se povesteşte de alţii, Casa de Hohenzollern, a fost transmutată de vulgul autohton în “Hop-în-ţol”. Aşa că bietul John Deere e în companie cum nu se poate mai bună. alchemia| No.6 - decembrie 2018

Iar eu am m-am încins c-un mejerteu, am luat geacsânu-n mână, am sărit peste şaptezeci şi şapte de bobingăi şi am aterizat pe-un giondir. Am arat aşa vreo şaptezeci şi şapte de mii de scorfiţi cu paciorcă până ni s-a stricat cândişul. Atunci am deshămat giondirul şi am coborât la suboi să ne răcorim puţin şi să urăm domniilor voastre sărbători fericite şi îndestulate, orice aţi sărbători la vremea asta a anului! Iar atunci când se vor aduna prea multe treburi sărbătoreşti asupră-vă, luaţi un bob zăbavă să vă hliziţi şi să vă veseliţi din te miri ce vă iese în cale. Căci timpul petrecut cu aste lucruri nu-i pierdut, ci câştigat în multe feluri. La bună citire deci, şi să ne auzim cu toţii în anul care vine!

Glosar matofit – ramolit piciocă – cartof (regionalism din Ardeal) gionate – picioare (arhaism) Liţă Chiţălău – pronunţia deformată a expresiei “…leave them, kids, alone.” – Another Brick in the Wall, Pink Floyd

alchemia| No.6 - decembrie 2018

George G. Asztalos | Noul manifest infrarealist Treziţi totul, din nou! Treziţi-vă la (i)realitate! Suntem mici într-un univers enorm. suntem gâze cucerind imperii de praf. Păi cum naiba să nu ne fie frică? Frica e a doua natură. Iar prima e curajul de a le accepta pe toate. Aşa cum sunt. Spiritul infrarealist este acela al îngerilor căzuţi. Orfeu, primul dintre infrarealişti, care îmblânzea fiare, dresorul harpist, a căzut sfîşiat... de femei. Nu înainte de a coborî chiar în Infern, pentru iubita lui... Da, infrarealismul e orfic dar şi realist în acelaşi timp. E realitatea care nu se vede, dar pe negândite se simte. În lumea consumeristă de azi se simte prea puţin; ce să mai infra sau resimţim? Nu e timp nici să mori. Rezultatul e stresant sau oniric. stăm cu morcovul în cur sau visăm schimbarea. Diversele încercări de divorţ avangardist ale post-modernismului au sfârşit lamentabil în pacturi casnice şi turnuri de... pixeli. În poeme cu emoticoane, bloggerite de o lene degeaba. Avangarda a stat deasupra realităţii iar căderea ei a fost pe măsură. A eşuat în manualele didactice pe care le contesta. A damn beautiful end... E vremea să coborâm în stradă şi chiar sub ea să îi minăm zbenguios lenea, să îi terorizăm drăgăstos luxul trist. Nu mai vrem o artă de cadavre în vid, de aşteptări de Godot... Vrem sperietura, urletul duios de care să ne îndrăgostim subit. Vrem o superbie schizoidă. Zbenguioasă. Vrem să ne râdă spontan toate dedesubturile, toţi creierii din cap. Asta vrem... alchemia| No.6 - decembrie 2018

Se spune despre cineva care şi-a găsit rostul în viaţă că s-a realizat. Sau suprarealizat. Noi nu ne găsim rostul ci rostirea. Noi nu ne realizăm, ci sărăcim dinadins, ca să ne găsim bogăţiile. Dacă e ceva adevărat sau sublim în noi atunci e dedesubt şi nu în feţe şi suprafeţe. Infrastructura artei trebuie bazată pe o axiologie nouă. Artistul de azi e ca naivul care exclamă Oppa! şi Cu-cu! la ochii telescopici ai melcului... şi vine kitschul, calcă melcul senin, ba mai şi şterge trotuarul cu rămăşiţele lui. Infrarealistul dă în faţa kitchului cu bocancul pe lângă melc, “şterge trotuarul” cu rămăşiţele lui virtuale şi abia pe urmă strigă Oppa! şi Cu-cu!... fără virtualisme, fără ficţiuni, fără vise şi fără iluzii. Îmbrăcaţi doar în noi, ca sabia de Toledo, e vremea să ne recunoaştem superba inferioritate de animale divine, un neocentaurism de barbari umanişti va devasta mileniul, va cirogeniza barierele, va pune amintirile în formol... şi e de preferat să rămânem minunata bestie care dansează cu disperarea acestui coşmar visător... Spuneţi lucrurilor pe nume. Ne-am săturat de “fă-te că lucrezi!”. Cioran... hai acasă! Iată că între “fă-te că realizezi” şi efectiva realizare e o cale destul de anevoioasă şi lungă. Ce ar fi de recuperat înafară de trecutele avataruri de Siberie comunistă? Foştii angajaţi la stat şi tăiat frunză la câini spun că naţionalismul, de preferat în varianta lui academico-manelistizolaţionistă.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Zilierii post-rezistenţi şi postcomunişti spun că personalitatea postmodernistă a fiecăruia în parte, versus aşteptările unionale de a-i comasa într-un cor de rebeli fără cauză. Noctambulii milenarişti nu prea ştiu sau se fac că literaturizează cu noaptea în cap. Fracturism, utilitarism, boierism, toate au un aer disperat că au inventat coada la cireaşă şi nimeni nu sare în sus nebun de bucurie şi adulaţie. Sunt ca formaţiile de sezon de la MTV cu hituri la modă care pier peste noapte, pe capete, din lipsă de adepţi, perspectivă, realism sau consistenţă. Hiba lor esenţială e că mizează pe tehnică în continuare, atât în proză cât şi în poezie. Luaţi domnilor tehnica de gât şi tăiaţi-o: veţi fi surprinşi să constataţi că nu curge nici urmă de sânge. E doar instalaţia goală şi uscată demult... Dacă e tehnică, mai bine alegeţi televiziunea... o mică prostie pentru luminarea poporului. Apeşi pe buton şi toată lumea vine la tine deşi eşti tot mai singur şi fără niciun dumnezeu... Cultura postmodernă care administrează tehnic surogatele ei consumiste vă mîngâie pe portofele şi vă promite marea cu sarea precum şi luna de pe cer, pe altădată, evident. Între timp înfiinţează alte şi alte secte elitiste, în care enoriaşii se laudă şi se mănîncă între ei. Apropo de tehnici de sinucidere: la ştirile de la ora cinci am auzit că unu' a băut benzină şi apoi şi-a aruncat un chibrit aprins pe gât. Interesant. O să implementăm acest know-how la euthanasia porcilor de crăciun. Nu-i mai prăjim pe dinafară ci pe dinlăuntru, direct. Grătarele vor sări, gata preparate, pe masa unde Orientul Românesc dansează manele din buric.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Tehnic vorbind, vom fi buricii pămîntului. Vinul va curge ca apa şi după noi potopul... Chiar şi postmodernismul, săracul, se simte tot mai rău. După o prelungă călătorie, prin peisaje splendide, cu all inclusive, ajunşi acasă în sat, cu maşina ultimul răcnet, primul om întâlnit acolo e unul beat turtă care vomită, ţinându-se de gard. Imaginea asta e tot ce îl întâmpină şi de fapt, ea singură, spune totul. Nu există un know-how anume ca să fi infrarealist în artă ci doar premiza că scrii, dansezi, cânţi sau pictezi doar ceea ce este, într-o viziune proprie dar profund şi paradoxal universală. Imago mundi al zilei de azi a ajuns şi devine tot mai fictivă, mai wishfull thinking, mai nerealistă ca oricând. Creăm mai multe iluzii decât poate bietul nostru hard-drive să cuprindă şi ne închipuim că asta e singura salvare posibilă, singura mântuire... Infrarealistul frizează realitatea ca un nebun îndoielnic despre care poţi crede şi că-i normal şi că nu. ** Trebuie să redăm fiecare realităţii interioare valenţele naturalcreative, pierdute printre interese şi convenţii sociale. Să ne recuperăm nebunia raţională de bestii angelice... Dă-i drumul! Scrie-l cum este/ aruncă pretenţia/ lipseşte-te de poliţia aceea internă şi arată-ţi lumii faţa urâtă... Te vor mai iubi atunci? Te vor iubi?

alchemia| No.6 - decembrie 2018

A fi un infrarealist e o situaţie de “muşcă şi fugi”. Bukowski ştia cum să muşte dar nu ştia să fugă... Fugi cum spunea Roberto Bolaño ca 500 de cai demenţi cu 500 de kilometri pe oră. Spre veceu sau spre eternitate. Infrarealistul e copilul care nu “vede” hainele cele noi ale împăratului. Ci vede că împăratul e gol. E copilul care nu ştie să “mintă frumos”, să vândă iluzii goale pentru închipuiţii bolnavi, ca în efectul Placebo. În schimb ştie să ardă rănile cu un adevăr dureros dar vindecător, ştie să pună inima la loc când ne sare din piept după nimicuri şi, mai ales, simte că nu drogul va salva lumea. Nu reprezentarea, ci voinţa fiecăruia în parte de a pune mâna, fără know-how, la treabă, pe ceea ce Este. Nu pe avioane verzi pe pereţi... Lumea e sătulă de pseudoavantgardisme. Vrea imediat. Vrea autentic. Vrea urâţenia sublimă a realităţii. Vrea baba aia fără dinţi care primeşte cadou un sul de prezervative şi râde cu noi că nu ştie ce-i aia da' e haios... Ce-i lipseşte “frumoasei armurărese” a lui Rodin este sulul de prezervative din mână... În viziunea adevăraţilor înţelepţi lumea nu e nici angelică nici demonică; dimpotrivă e o mixtură nefericită în care, din păcate, sau din fericire, trebuie să faci alegeri... Aşadar, din păcate sau din fericire, trebuie să punem mâna şi să alegem să fim infrarealişti, să vedem pe viu ce e acolo în inima omului şi nu în închipuirile dulci sau morbide ale unor capete înfierbântate.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Şi dacă tot universul observabil e energie, dacă energia e proprietatea de bază a materiei, cine dracu’ ne pune să pierdem energia asta, mental sau afectiv, cu iluzii şi nu să o regenerăm, să o recreăm, să o conservăm şi schimbăm entropic cu realitatea? Relativ la realitate, artistică sau mai puţin, nu găsim decât termeni docţi sau pseudonime. Infrarealistul, când îţi spune: “bunicul meu e bastonolog” îţi oferă atât realitatea cât şi corolarul ei artistic. E o meserie ciudată, aia de bastonolog, dar ea, afectiv şi efectiv, există. Nu e doar un pseudonim pentru “pensionar”. Omul de ştiinţă îţi va spune simplu şi plictisitor: “bunicul meu e pensionar”. Artistul obişnuit de azi, eventual o răstoarnă: “pensionarul meu e bunic”... chestie destul de şic de altfel dar numai atât. Cel mult un fel de haz al... lipsei de haz. La care snobimea poate da în bâlbâială, de extaz... Scriem pentru nimeni şi pentru toţi, nu pentru noi înşine. A scrie pentru tine e o egolatrie degeaba şi nimic mai mult. Scriem ca ploaia dintr-un cer însorit poemele impersonale. Spiritul infrarealist e impersonal în formă şi totuşi unic în fond. A fi impersonal e o artă pe care unii doar o intuiesc dar nu reuşesc s-o practice de teamă că-şi pierd originalitatea. E doar o prejudecată comodă. În tot ce se scrie azi e o grămadă de nepăsare şi egoism. Ăsta e răspunsul la criza cărţilor din librării, la faptul că volumele fac vechime, necumpărate şi necitite, pe rafturi.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Ceilalţi au devenit o noţiune abstractă, deliberat şi programatic scoasă din ecuaţie. Toţi sunt undeva departe sau nicăieri într-o infrarealitate care ne depăşeşte înţelegerea. Noo că noi scriem pentru noi sau secta noastră litherară... iar când scriem prin nu ştiu ce minune pentru nimeni o facem fără farmec şi prestanţă, aşa doar de fiţe sau de doru' lelii. Să fii Ahile şi Ulise în acelaşi timp. Vulnerabil şi şmecher. Expus şi invincibil. Atât durerea cât şi plăcerea trebuie lăsate să treacă. Fără respingeri sau ataşamente. Doar observate pe viu şi astfel imortalizate. Un tigru infraexplodat în salt mortal. Orice altceva e viaţă joasă şi tocuri înalte.

Asta presupune să-ţi iei realmente câmpii!

Ce tot îndrugi? Muşcă şi fugi!

Trezeşte totul, din nou!

alchemia| No.6 - decembrie 2018

FINAL DE AN

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Gabi Schuster | De prevenţie Hei, eşti aici? ia-mă din raft şi înţelege-mă m-am născut cândva pentru tine şi pentru voi nenăscuţilor vrei să ştii cum bătea arşiţa înainte de ploaie la mine în grădină? cum cădeau perele viermănoase şi cum putrezeau în pământ? cum se întâlneau cu părinţii noştri în porunca lui Dumnezeu: din pământ vii şi acolo te întorci ia-mă în sufletul tău despre care nu ştiu cum arată şi nici unde se ascunde de lumina începutului ca de o molimă m-am născut pentru tine să-mi fii drag şi să-ţi fiu piatră tare sub călcâi să-ţi fiu apa de limpezit alchemia| No.6 - decembrie 2018

a ochiului fără pleoapă care nu doarme niciodată nenăscutule ştii unde-i marginea lui niciodată? ştii unde timpul se încovoaie sub propria greutate fără a fi bătrân? acolo îl mângâie întunericul în care se zbate nenăscutule să nu-ţi faci datoria fără iubire memoria mea ţi-o dau din sânul mamei să te apere de război şi de lăcomie nenăscutule ia-ţi timp pentru mine locuiesc de partea cealaltă de la fereastra mea scapă fâşii de lumină cu care te privesc de departe de demult ridică-te pe vârfuri şi gândeşte-mă astfel vei ocoli fatalitatea şi hazardul multele lupte şi eşecuri sunt fericirea vino în timpul dintre noi unde e linişte

alchemia| No.6 - decembrie 2018

In memoriam – Rodian Drăgoi poetului Rodian Drăgoi, plecat din această lume în toamna lui 2018

Viaţa mă uită încet moartea încet mă învaţă

Filomela-Elena Bucur | Copaci în iarnă

** mă-ntorceam târziu acasă prin lumină de mireasă toată noaptea mă-ntorceam toată noaptea n-ajungeam

** a-nceput să crească iarba peste tot ce eu ţi-am spus vine-o pasăre şi mută răsaritul la apus

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Vladimir Vîsoţki | Steaua cu numele Soare traducere Elena Carp Zăpadă albă, gheaţă cenuşie Pe pământul crăpat Plapuma aşternută pe el Oraş, într-un drum înnodat Iar peste oraş plutesc nori Acoperind a cerului lumină Iar peste oraş, galben fum… Oraş de două mii de ani Trăiţi sub lumina stelei cu numele Soare Şi două mii de ani de război, Război fără motiv special. Războiul e treaba tinerilor Medicament împotriva ridurilor… Roşu, roşu sânge – peste un ceas e deja ţărână… Peste două, pe el, deja, flori şi iarbă Peste trei… iarăşi viu Şi încălzit cu razele stelei cu numele Soare. Şi noi ştim că aşa a fost mereu Soarta iubeşte mai mult Pe cel care trăieşte după propriile-i legi Şi care moare tânăr El nu-şi aminteste de cuvântul “da”, Nici de cuvântul “nu”. El nu-şi aminteste nici locul, nici numele, Dar e capabil să ajungă la stele Fără să creadă că acesta-i un vis… Şi să cadă ars de steaua cu numele Soare. alchemia| No.6 - decembrie 2018

Valery Oişteanu | Riad la Riad traducere de Emanuel Pope O călătorule, luna plină înfloreşte deasupra ta Călător însingurat şi obosit este echinocţiul de toamnă E timpul sa sacrifici oaia neagră din turmă E timpul să bei vin cu sânge în el Berberi cântă în jurul focului Sunete de gnauwa, pocnete, păcănituri Cântece tari, de indus transă La frontiera nimicului Printre formele mişcătoare ale dunelor Călătorul ridică un adăpost Din ramuri şi pături Obosiţi, cămilarii nu dorm Înainte de-a traversa deşertul Schimbă viziuni între ei, transă după transă, Păşind prin porţile a sute de Kasbah Labirint orb de poteci fără ferestre Magrebul ne calcă pe urme Din gropile subterane verticale Miros de capre arse ne opreşte respiraţia În piaţa unde mirosuri masochiste De subjugare medievală, patriarhală Alunecă peste moscheie, peste femei Deasupra oraşelor, sub un apus sângerând E timpul mirajului păcatelor visării Cum ar fi să ai 102 cămile în pat Cum ar fi să-ţi pierzi încălţările în deşert Berberii îşi ascut pumnalele Călătorul obosit ajunge la ultimul Riad. alchemia| No.6 - decembrie 2018

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Foto: Heribert Pohl â&#x20AC;&#x201C; F. Hudertwasser - Abensberg, Turnul berÄ&#x192;riei Kuchelbauer

Julia Henriette Kakucs | Ultima iarnă “And when wind and winter harden All the loveless land, It will whisper of the garden, You will understand.” Oscar Wilde

Vântul mă bruschează din nou. Îmi taie calea, nu vrea să mă lase să-mi urmez drumul. S-a hotărât să-mi îngheţe urechile, să nu mai aud, să stau în sfârşit acolo unde mă vrea el. În vârful copacului... Ce să fac eu acolo? Să încerc să văd de sus o lume ce nu o pricep nici de la nivelul furnicilor? Poate însă că distanţa ajută... Poate are dreptate... Ce bine că am cel puţin urechi mici. Ce mult trebuie să sufere măgarii în timpul vijeliei... sau iepurii...

Îmi pare însă că visez... Văd bine? Eşti tu acela pe care vârtejul îl ridică tocmai şi-l aşează – fără prea mare fineţe – pe creangă, lângă mine? Vrea el să-ţi povestesc mai departe, ceea ce am început să-ti spun ieri, legănându-mă în trenul ce părea să nu accepte şinele drepte, poticnindu-se mereu? Pare să aibe un suflet romantic, Crivăţul nostru... Ţine-mă strâns şi ascultă... Urcasem ani de zile, iarnă de iarnă la munte, lângă şirul de patrupede încărcate cu schiuri şi rucsace, punându-mi piciorul în urmele celor ce deschideau pârtia. Admirasem tenacitatea catârilor deşi eram încă departe de a le înţelege înţelepciunea. Revelaţia am avut-o stând la poveşti, faţă în faţă cu pictorul Páll alchemia| No.6 - decembrie 2018

Lajos, în satul lui natal, Korond. După ce-mi arătase o serie de tablouri luminoase, în care satul secuiesc strălucea în culorile toamnei, nu înţelegea de ce mă fascinează tabloul său pictat pe o placă de lemn, în culori sumbre, în care la poalele munţilor, printre trunchiurile brazilor răsuciţi şi chinuiţi, calul înhămat străbate încet pădurea în timp ce, în adâncul ei, un măgar ne întoarce spatele şi pleacă. “Nu vreau să vând Măgarul fericit“ mi-a spus, privindu-mă adânc în ochi. “Fericit? De ce este fericit în mijlocul vieţii apăsătoare a satului de munte? Nu simte drama vieţii de aici? Iernile grele? Munca aspră? Tot ce descrii atât de plastic în poezii?“ Uimit şi-a lăsat corpul să cadă pe speteaza canapelei. “Mi-ai citit versurile... Îmi cunoşti durerea... M-ai convins, îţi dau tabloul. Vezi? Măgăruşul nu se lasă înhămat asemeni calului de povară. Rămâne astfel fericit... Ia cu tine şi bivolii din satul înzăpezit. Greu este sufletul lor. Contrastează cu inocenţa zăpezii pure ce se revarsă abundent asupra caselor noastre, îngreunând pasul ce se afundă tot mai mult. Ce ne aşteaptă când viscolul ne îmbrăţişează?“ Am luat iarna cu mine… şi fericirea măgarului... Îmi iubesc tablourile. Le privesc mereu şi mă gândesc la făptura masivă, la obrazul brăzdat, lat şi colţuros al acestui pictor ce se asemăna unui tăietor de lemne, unui cioplitor în piatra stâncoasă a peisajului uman. Nepotrivită zi şi-a ales pentru a se despărţi de lumea aceasta în toamna anului 2012. Trebuia sa fie exact 9 noiembrie, noaptea durerii în Germania?... Noaptea de Cristal?... Nu ar fi trebuit să moară în aceeaşi zi în care se comemorează atâţia ucişi. Nu... poate ar fi trebuit să aştepte Crăciunul, simbolul renaşterii. Dar cine îşi poate alege soarta?

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Ar fi dorit Friedensreich Hundertwasser, pictorul şi arhitectul care a condamnat într-un manifest linia şi unghiul drept, să se stingă pe o corabie în drum din Noua Zeelandă spre Europa? Să i se oprească inima înainte de a-şi vedea ultimul proiect, casa desprinsă din poveşti, spirala pădurii, minunata Waldspirale, terminată în anul 2000 la Darmstadt, în Germania? Copil al iernii, născut la 15 decembrie 1928 la Viena, Friedrich Stowasser, fiu al unei mame evreice în timpuri ameninţătoare, a fost botezat catolic ceea ce însă nu i-a salvat de urmările nazismului, fiind amândoi mutaţi forţat în ghetto. Au supravieţuit, în timp ce 69 membri de familie au fost exterminaţi. Iarna s-a mutat în multe suflete... Stowasser îşi schimbă în anul 1949 numele, germanizând Sto (care în limbile slave înseamnă 100) în Hundert. Friedrich devine Friedensreich, bogat în pace... Pace... Shalom... Probabil şi-a amintit de toate acestea când a cerut prin testament să fie înmormântat gol, înfăşurat într-un cearceaf conform tradiţiei iudaice. Dar nu ar fi fost el, rebelul visător, dacă pe cearceaf nu ar fi fost desenul drapelului Koru (Koru Flag), propus de el drept emblemă Noii Zeelande. Magicianul formelor şi al culorilor a pornit spre o lume fără linii drepte la 19 februarie, în plină iarnă, lăsând în urmă arhitectul Heinz M. Springmann să găsească mereu soluţiile tehnice realizabile, aplicabile, urmând viziunea povestitorului în piatră care invită copacii să crească pe faţade şi acoperişuri, care luptă pentru Dreptul Ferestrelor din care fiecare locuitor se poate apleca cu ambele mâini să deseneze pe faţada clădirilor. Un copil al iernii în care primăvara se naşte în inimă... în inima lui şi a privitorului. Un artist pentru care frumosul înseamnă pace iar pacea... să stai la umbra copacului pe acoperişul locuinţei tale... poate ascultând şi un violonist rătăcit printre ele... alchemia| No.6 - decembrie 2018

Coperta monografiei Fritz Kahn – fragment din “Omul ca Palat Industrial”

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Sash Segal | Fritz Kahn, părintele infograficelor În timp ce infograficele sunt o parte deloc neglijabilă a modului în care prezentăm astăzi informaţia, puţini ştiu despre cel care a publicat primul infografic, Fritz Kahn, un savant evreu de origine germană. Deopotrivă admirat şi prigonit în timpul vieţii, Fritz Kahn a fost re-descoperit de curând şi opera lui continuă să ne fascineze în noi ediţii. Născut la Halle, pe 29 septembrie 1888, Fritz Kahn era fiul unui medic cu o pasiune pentru arte şi cu o solidă fundaţie umanistă. După o şedere de numai trei ani în Statele Unite, familia Kahn s-a întors în Germania. Un şir de peregrinări i-a adus în cele din urmă la Berlin, unde Fritz a crescut şi a început să studieze medicina, concomitent cu multe alte ştiinţe şi discipline artistice. Spre sfârşitul studiilor s-a specializat în ginecologie. Având pasiunea scrisului, a început să scrie şi articole de ştiinţă populară pentru diverse ziare şi reviste germane. Primul Război Mondial l-a prins ca medic militar. Detaşat pe front, Kahn a continuat să lucreze şi la prima lui carte, “Die Milchstraße” - “Calea Lactee”, care s-a publicat cu succes. Sfârşitul războiului l-a prins pe tânărul medic atât de bolnav, slăbit şi demoralizat că a fost trimis într-o călătorie de refacere în Algeria. Reîntors la Berlin, Kahn şi-a întemeiat o familie şi a început să lucreze într-o clinică privată, pe post de chirurg. A publicat alte două cărţi de succes: “Die Zelle” - “Celula” şi “Die Juden als Rasse und Kulturvolk” - “Evreii ca rasă şi popor cultural”. alchemia| No.6 - decembrie 2018

Celebritatea a venit odată cu publicarea seriei de cinci volume “Das Leben den Menschen” - “Viaţa oamenilor”, în 1926. Cartea era ilustrată cu infografice splendide, un concept nou pentru vremea aceea. Cel mai celebru dintre ele, “Der Mensch als Industriepalast” - “Omul ca palat industrial” a devenit o sursă de inspiraţie pentru infograficele moderne de mai târziu. Ilustraţiile conceptuale ale lui Kahn au reuşit să răstoarne pentru prima dată relaţia dintre text şi imagine. Până atunci aservită textului, ilustraţia a reuşit să ajungă dintr-odată mai importantă decât acesta. Eliberată de explicaţii lungi şi separate, imaginea infografic conţinea în ea însăşi tot ce privitorul avea nevoie pentru a înţelege un nou concept. În climatul din ce în ce mai antisemit al perioadei interbelice, Kahn a fondat un club evreiesc umanist şi a devenit directorul unei societăţi de ajutorare a bătrânilor din cadrul comunităţii. Datorită viziunii lui pacifiste şi umaniste, Fritz Kahn a fost expulzat din Germania în 1933. Cărţile lui au fost puse pe lista neagră şi în multe cazuri au fost confiscate şi arse. Fritz Kahn a emigrat în Palestina, apoi s-a mutat cu cea de-a doua soţie în Franţa, la Neuilly-sur-Seine, lângă Paris. O editură elveţiană i-a întins o mână de ajutor, permiţând-i să-şi continue cariera literară. A publicat o nouă carte de succes, “Unser Geschlechtsleben” - “Viaţa noastră sexuală”. Când germanii au ocupat Franţa, Kahn a fugit la Bordeaux şi a fost apoi arestat şi închis. Mulţumită intervenţiilor prietenului său Albert Einstein şi ale unor organizaţii internaţionale, Kahn a reuşit să fugă în Portugalia în 1941, de unde a plecat ulterior în USA. alchemia| No.6 - decembrie 2018

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Ironic, ilustraţiile lui Kahn au supravieţuit în Germania datorită plagiatului. Au continuat să fie folosite în anii războiului de diverşi scriitori nazişti care şi le-au însuşit. Unul dintre aceştia, Gerhard Venzmer, a re-editat cartea lui Kahn sub numele lui, adăugându-i şi un capitol de “puritate rasială”. Din fericire Kahn a fost capabil să-l dea ulterior în judecată pe plagiator şi să câştige procesul. În timpul şederii la New York, Kahn şi-a republicat o parte din cărţile care îl făcuseră celebru în perioada interbelică. A publicat de asemeni două alte cărţi noi în Elveţia, “Der Atom” “Atomul” şi “Der Buch of Natur” - “Cartea naturii”. Cele două volume au fost mai târziu combinate într-un singur volum pentru piaţa americană, intitulat “Design of the Universe” - “Alcătuirea universului”. Fritz Kahn s-a reîntors în Europa în 1956. Stabilit în Elveţia a publicat un ghid al căsătoriei, intitulat “Muss Liebe blind sein?” “Trebuie dragostea să fie oarbă ?” ca şi alte cărţi de popularizare a ştiinţei. După ce a supravieţuit unui cutremur major în Maroc, Kahn s-a mutat în Danemarca, în 1960. Deşi avea în lucru mai multe proiecte, nu a mai publicat decât o singură carte, intitulată “The Human Body” - “Corpul Omenesc”. Fritz Kahn a murit la 14 ianuarie 1968 în Locarno, Elveţia. Cenuşa sa a fost împrăştiată deasupra Lacului Maggiore, unul dintre locurile preferate ale autorului.

Surse: Fritz Kahn, Wikipedia, Codex 99 O frumoasă animaţie inspirată de faimosul poster “Omul ca Palat Industrial” se află aici (autor Henning M. Lederer, 2009) alchemia| No.6 - decembrie 2018

Imagini din carţile lui Fritz Kahn: Stânga sus: 1924 – “Structura vililor din tractul intestinal” Dreapta sus: 1929 – viteza creşterii părului uman: “Corpul omenesc produce mai mult de 30 de metri de păr în fiecare zi. Dacă toată această creştere ar fi concentrată într-un singur fir de păr, acesta ar creşte cu 2,5 cm pe minut!” Dreapta jos: 1939 “Viteza gândului – în concurenţă cu tehnologia”

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Sorina Rîndaşu | Cel care se opune m-am conformat şi am intrat în şlapii pe care i-aţi lăsat la marginea patului. m-am conformat fără să zic nimic pentru că cel care se opune e slab. cel care se opune moare primul. cel care se opune gustă din nenorocire ca o mamă tristă împuşcată în parcarea de la kaufland

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Adela Efrim | Vatmanul Nu e nimic imperios necesar, devine însă, când îţi pasă dacă. iar mie nu sunt sigură de asta şi de vechea mea luciditate nu e o constatare domnule vatman ştiu, ar putea să-ţi pară straniu e un compliment chiar de vreme ce în spaţiul tău strâmt gura de aer din plafon o pot inhala atâta cât să nu mă sufoc călătoria cu dumneavoastră, domnule vatman nu e lipsită de pericole am învăţat însă ceva îmi controlez bine clătinarea când mecanismul acela ciudat schimbă macazul un detaliu aparent inofensiv dacă nu te cuprinde frigul când se deschid uşile şi tu nu ai reuşit să te strecori să poţi sări

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Em Sava | Grăbindu-mă prin ierni Uitasem cheile de la maşină. Era un frig crunt. Din ăla de îţi simţi rimelul scoţând note muzicale atunci când clipeşti. Îmi venea să înşir pisici pe băţ de nervi. Că aşa înjur eu, deşi îmi plac pisicile. Adică atunci când zic: “pisici pe băăăăăţ!!!” nu vizualizez pisici înşirate pe model Vlad Ţepeş pisicesc. Nicidecum. Dar cheile nu erau la locul lor. M-am pus în fund în hol şi mi-am răsturnat conţinutul genţii pe gresie. Nu erau nici acolo. Mi-am pipăit încă o dată buzunarele. Nimic. Îmi aminteam clar cum le-am luat din cuier şi m-am încărcat ca un brad de Crăciun, doar că nu eram brad şi nu era Crăciunul, ci o zi normală de muncă. Cheile într-un deget, poşeta, destul de voluminoasă, pe un umăr, geanta de laptop pe celălalt, lunch bag-ul într-o mână, termosul de cafea în cealaltă, mănuşile sub braţ şi telefonul lipit de cana de cafea. Ajunsesem la maşină fără să alunec pe scări, fără să uit să închid uşa, însă disperatele alea de chei îşi aleseseră fix ziua de azi să se joace cu mine de-a v-aţi ascunselea. Ştiam că le-am atins, încă simţeam urmele brelocului la buricele degetelor. Am pus cafeaua pe maşină, mi-am înfundat telefonul în buzunar, să-mi eliberez cât de cât mâinile şi m-am întors cu atenţie, să nu alunec pe scări. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar nu era cel mai bun moment să se joace cu mine. Era luni dimineaţa şi trebuia să ajung la serviciu. Aveam stare de luni şi nu voiam decât să intru în maşină şi să plec. Simţul umorului era mort şi îngropat. Era luni. Era frig şi trebuia să ajung la timp. alchemia| No.6 - decembrie 2018

Am refăcut traseul de cinci ori. Casă-maşină, casă-maşină, casă-maşină şi tot aşa. Frate!!! Au venit extratereştrii? Ori mă uit prin ele şi nu le văd??? Am intrat în casă două minute să mă încălzesc. Mi-am trântit toate genţile pe jos şi mi-am zis: “Gata! Eşti Zen. Respiri adââânc. Le găseşti!” Şi am tras aer în piept. Şi-am tras degeaba, că tot n-am dat de ele. Mintea a început să calculeze alternative. Rezolv eu cumva. Mi-am amintit brusc de cafea. O lăsasem pe capota maşinii. M-am întors a şasea oară la maşină. Era un frig marcă înregistrată: Canada. Un soare tâmp se scălda în zăpadă, fără să se obosească să schimbe măcar un pic cifrele termometrului. Când am luat termosul de pe maşină, m-am dezechilibrat şi am alunecat pe stratul gros de gheaţă, prilej pentru un generos şir de pisici înşirate una pe faţă, una pe dos… pe băţ. Mi-am pipăit genunchiul zdrelit şi am constatat că mi-am rupt şi ciorapul. Cafeaua se întindea într-o baltă maronie, întinsă falnic pe o suprafaţă incredibil de mare. Parcă în micul termos de mărimea unei căni normale, pe care, din cauza grabei, nu-l închisesem bine, fuseseră litri, mulţi litri de lichid cald. Îmi venea să plâng de nervi şi de Zenu’ zenului, care cine ştie prin ce ţări calde stătea ca nesimţitu’, la umbră de palmieri. Când să mă ridic, mi-am întins mâna să mă sprijin şi am atins ceva dur. Erau cheile de la maşină care îmi căzuseră din mână şi, silenţios, din cauza zăpezii, ajunseseră la vreo jumătate de metru mai încolo de zona unde făcusem eu rondul, ca în armată. Am zâmbit umed. Gata! Mă schimb şi plec. alchemia| No.6 - decembrie 2018

Cinci minute mai târziu porneam maşina cu genţi şi gentuţe şi altă cafea şi GPS şi telefon. Toate la locul lor. Am ajuns pe autostradă şi, fireşte că, după cinci minute eram bară la bară. Însă mă liniştisem. Eram o furnică într-un muşuroi de furnici cu genţi, cafea şi GPS-uri, înjurând în toate limbile pământului ziua de luni, şeful şi faptul că ajung târziu la serviciu. Începuse să ningă încet şi cafeaua era deja rece. O lăsasem fără capac. După vreo jumătate de oră, traficul s-a decongestionat şi am începu să merg chiar rezonabil. Nu foarte tare, pentru că deja ningea consistent şi maşinile de curăţat zăpada nu mai făceau faţă. Era pericolul de-a prinde o pâclă de gheaţă sub ninsoarea proaspătă. Aveam cauciucuri de iarnă şi maşina mea era destul de solidă, însă eu merg întotdeauna preventiv. Trebuia să străbat oraşul. Aproape treizeci de kilometri, majoritatea înşiraţi pe Gardiner Highway. Eram perfect liniştită pentru că intrasem în normalitate: o zi de luni tâmpită în care toate mergeau anapoda şi toată lumea va ajunge târziu. Inclusiv şeful. O mizerie de iarnă, împopoţonată în alb, zădărnicea crud viaţa normală a oraşului. Obişnuiam s-o iubesc. Da, când stăteam în România şi venea ca pudra de pe prăjitură. Atunci era cuminte şi civilizată. Se ducea la treburile ei când îi venea vremea. Dar în Toronto se simţea pesemne confortabil. Stătea ca un musafir indolent care uită să plece.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Mi-am lăsat ochii să alunece în dreapta. Autostrada mergea acum paralelă cu lacul şi erau nişte culori… De ce nu s-o fi inventat oare un aparat de fotografiat care să se ataşeze la pleoape? Să clipeşti şi ţac să iei imaginea. Am simţit un şoc mic, urmat de un scrâşnet teribil. Mi s-a făcut brusc rău şi sete, iar şoseaua şi lacul au început a tremura albastru, metalic şi alb. Frumuseţe tremurată, mi-am spus. Fracţiunile de secundă se întindeau calme şi moi, iar eu nu reuşeam să mă adun. Încercam să mă concentrez la volan, dar nu mai găseam volanul. Eram într-un carusel care mă învârtea. Culori moi şi calde… – Bunică! Bunică! Ţi-au căzut ochelarii, mă scutura micuţul. Am deschis ochii şi am văzut ochii lor mari şi curaţi. Un albastru cald, precum iarna tinereţilor mele. Nepoţii mei cuminţi. Fotoliul moale, în care mă cufundasem, îmi adusese somnul. Afară era frig şi copiii se jucau liniştiţi în faţa şemineului. Construiau un oraş din lego. M-am ridicat cu greu şi, ţinându-mă de spătarul fotoliului, m-am aplecat şi i-am pupat pe creştet. Genunchii îmi tremurau de durere. Mi-am luat bastonul şi încet, fără grabă, m-am îndreptat spre bucătărie, să-mi fac un ceai de tei. Eram obosită. Obosită de viaţa mea lungă, de tinereţile mele zbuciumate când, nu ştiu de ce, pe toate le făceam în grabă. Obosită de durerea care-mi era acum singurul tovarăş nelipsit. Mă întorsesem dintr-o călătorie lungă, de aproape treizeci de ani.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Am pus ceainicul la foc. Prin geam se vedea iarna. O mizerie de iarnă, împopoţonată în alb, ce crud zădărnicea viaţa normală a oraşului. Obişnuiam s-o iubesc. Da, când stăteam în România şi venea ca pudra de pe prăjitură. Atunci era cuminte, civilizată. Se ducea la treburile ei când îi venea vremea. Dar în Toronto se simţea pesemne confortabil. Stătea ca un musafir indolent ce uită să plece. Un frig, marcă înregistrată: Canada. Şi un soare tâmp ce se scălda în zăpadă, fără să se obosească să schimbe măcar un pic cifrele termometrului.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Radu Andriescu | Motanul îngheţat din volumul “Jedi de provincie”, Casa de Editura Max Blecher, 2018

Jólaköttur, motanul vicios al uriaşei Grýla, pândeşte, de pe deal, sătucul înzăpezit. Printre brazi, i se văd doar ochii, două luni fosforescente, nemişcate. Poliţist monstruos al modei, motanul Jóla coboară în fiecare an din munţi, de Crăciun, să înghită sătenii care îndrăznesc să întâmpine sărbătoarea fără haine noi. Măcar o pereche de şosete. Copiii sunt înspăimântaţi. Motanul sângeros se strecoară în poveştile de seară şi în poezioarele de la pregătitoare. Islanda e o ţară măruntă, orice crimă devine articol de prima pagină, multă vreme. Dar niciun redactor n-a îndrăznit, în cei aproape două sute de ani de viaţă ai lui Jóla, să relateze în gazete crimele motanului îngheţat.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Julien Caragea | Poarta indigo

(îndrumar pentru expediţie mărturisit de bunica în ajunul Crăciunului în timp ce lângă căruţa cu coviltir învelea sarmalele) când vei vedea un copac rodind în toiul zăpezii fructe amare ca naramzele sau flăcări gustoase ca lustrul de gutuie al amintirii călătoria ta va lua sfârşit acolo nu vei mai muri sub gheţuri nu vei mai orbi de ceţuri cele două cârtiţe serviete cu bătrâneţe ce te-au călăuzit se pot întoarce cu trenul acasă s-amenajeze grote pentru misionari şi apoi să întemeieze la poalele dealului sate sărace şi albe de lut româneşti nu vei mai muri sub gheţuri nu vei mai orbi de ceţuri

alchemia| No.6 - decembrie 2018

copacul acela fiind negreşit copăciţă poţi înfige şi tu rădăcini alături de ea sub gerul cumplit cu tăişuri de criţă te poţi dezbrăca până la curea lucitor în lume vaste aurore polare să dăruieşti viu în colori ca strugurii proaspeţi pe viţă sau deşi e târziu şi eşti cam trecut cu acea copăciţă cutează chiar să te căsătoreşti ai să te harăneşti ajunge-vei în poveşti nu vei mai muri între coperte de gheţuri nu vei mai orbi de ceţuri însă eu

am să mor

(postfaţă la funeraliile ei din tundră cu onoruri militare seara ieşea din gura ţevilor de puşcă fumegânde)

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Alena Ozerova - Shutterstock

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Victor Chircu | Filozofia unui pui de mâţă Frig. Al dracu’ de frig. Un frig din ăla de îngheaţă limba-n gură şi cenuşa de sub foc. Cojoc gros pe mine, cu blana de rigoare, fes tras până sub lobul urechii, mănuşi în mâini şi bocanci în picioare. Merg grăbit, navighez printre suflurile de vânt ce mă pleznesc drept în faţă. Trag fularul mai pe gură şi smucesc de faţă mai într-o parte. La colţurile ochilor mi se adună apă de lacrimi şi ridic când şi când mâneca să le şterg. Sunt rău de frig, simt gerul cum intră prin haina de pe mine şi mă unge din cap pînă-n picioare cu răceală vestitoare de tremur. Lume puţină, azvârlită care pe la casa fiecăruia. La ferestre hornurile de la centrale gem şi suflă abur necontenit. Geamuri albe de transpiraţie, ici şi colo câte o crăpătură de fereastră ce ascunde în spatele ei vreo mână cu ţigară, se iţeşte, scutură scrumul şi dispare iute înapoi. Pe stradă, înfăşuraţi în cârpe groase, iuţesc paşii care-ncotro. Trec un semafor, calc o trecere de pietoni, fac un cot, mai am puţin şi ajung. Mă opresc puţin la un colţ, cu tot frigul aş fuma o ţigară. Nu ştiu ce îmi vine aşa deodată. Şi doar mai am câteva minute până acasă. Bag mâna în buzunar, scot pachetul, trag una din el şi-o pun între buze. Cheltui câteva beţe de chibrit până reuşesc să-i fac jar la vârf şi încep să trag. Fumul de tutun se încalecă cu răsuflarea şi fug de lângă mine împinse de vânt. Ajung pe la jumătate cînd aud ceva în spate. Nu bag în seamă întîi, fumez mai departe. Mai sorb câteva sufluri de tutun, iar se aude. Mă sucesc, caut cu privirea şi descopăr sursa. alchemia| No.6 - decembrie 2018

Lângă treptele unei scări, un pui de mâţă. Miaună chinuit şi tremură. Se strânge pumn şi saltă des lăbuţele de pe cimentul pe care poţi să congelezi liniştit o bucată de carne. Strânge din ochi, cască botul şi lasă să îi scape din gât mieunat ca un ţipăt. Un glas ce seamănă cu scârţâitul unei uşi neunse cu anii. Blana zburlită fâlfâie bătută de vânt. Mă uit la el, nu e slab, rotunjor bine, nici jigărit cine ştie ce. Ori pierdut de mă-sa ori azvârlit în stradă de un suflet fără suflet. Cât mă uit la el, scapă iar un mieunat. Un mieunat din ăla care, dacă ai un ciob de inimă în tine ţi-l smulge şi-l calcă în picioare, te lasă gol şi te târâie de colo-colo. Simt că mă apucă o gheară de partea stângă. Nu-mi trebuie mai mult de o secundă ca să mă hotărăsc. Azvârl ţigara, o strivesc cu talpa şi mă apropii încet de el. Nu se sperie. Mă dau şi mai aproape şi mă las pe vine. Scot un pis-pis încet dintre buze. Mă bagă de seamă şi se strînge mai tare. Neîncredere. Nu-l condamn, cine ştie câte zâturi şi-o fi luat, sărmanul, de când umblă de colo-colo. Aştept. Îl îndemn iar. Prezint probabil destulă încredere, pentru că îl văd cum miaună spre mine şi se mişcă. Ridic încet o mână şi o întind spre el, cu palma în sus. Încet, fără grabă. O mână pentru el înseamnă poate bătaie şi durere, de oriunde ar apărea ea. Miaună iar şi începe să se apropie. Un om pe vine, cu mâna întinsă, un pisoi care calcă cu neîncredere spre el şi vântul printre ei, tablou de iarnă. Ajunge lângă mine, nu pun încă mâna pe el. Se strânge lângă bocancul meu, după care se freacă de mine de câteva ori. Saltă ochii, miaună ascuţit şi mie îmi cade inima la pămînt şi se face cioburi. Cobor mâna încet şi îi ating urechea, îl las pe el. Saltă capul alchemia| No.6 - decembrie 2018

şi împunge botul în palma mea, se ridică pe lăbuţele din spate spre mine. Înţeleg. Pun mâna pe el, îl apuc uşor şi-l salt. Nu zice nimic. Mă deschei la haină şi-l vâr la piept, închei haina şi-o las desfăcută puţin la gât, cât să intre aer. Cât sunt de gros îmbrăcat şi tot simt cum îmi ajunge la piele răceala ce iese din el. E bocnă, mare mirare că a rezistat atât. Nu zice nimic, se face ghem şi se lipeşte strâns de mine. Şi simt ceva-ul ăla care îmi spune că o să fie bine. Începe să toarcă, abia simţit, un tors chinuit, stors din scânteia de viaţă care s-a încăpăţânat să ardă pe gerul ăsta de crapă pietrele. Ştiu că nu e nevoie să mă anunţ dar o fac. Scot telefonul, apelez un număr. Sună de două ori şi răspunde. “Bună. Eşti acasă?” “Da, sunt.” “Vin acum pînă la tine.” “S-a întâmplat ceva?” “Nu, stai liniştită. Ajung în zece minute.” “Te aştept.” O tai scurt prin cartier, las blocurile în urmă şi intru printre case. Un colţ, două, trei. Ajung în poartă, intru. Câinele scoate capul din cuşcă, mă cunoaşte. Dă din coadă după care intră iar în coliba de lemn. Bat la uşă. Aud paşi şi cheia în broască. “Ce e cu tine pe gerul ăsta? Ce s-a întîmplat?” “Nimic.” Intru şi împing uşa în urma mea. “Hai, dezbracă-te şi intră.” “Nu, nu intru. Am venit doar să îţi aduc ceva.” “Aşa, din senin? Ce-ţi veni? Ce mi-ai adus?” alchemia| No.6 - decembrie 2018

Deschei haina, bag mâna înăuntru şi pescuiesc ce doarme la piept. Îl scot încet şi îl înfăţişez. Îşi duce mâinile la gură şi cască ochii. “Unde l-ai găsit?” “Acolo unde aştepta probabil să îl salvez.” Întinde mâinile, îl apucă şi-l duce la piept. Îşi plimbă mâinile prin blana lui şi-l scarpină între urechi. Ridică ochii spre mine, îi are umezi. “De unde ştii?” “Ştiu”, îi răspund. Coboară iar ochii spre ghemul de blană ce se strânge în ea. Înfăşoară capotul în jurul lui. “Nu mai stau. Am venit doar să ţi-l aduc.” Mă închei la haină până sus, strâng fularul în jurul gâtului şi bag mănuşile în mâini. Se apropie de mine, cu o mână pe pisoiul de la piept, mă apucă de umeri cu cealaltă şi mă trage aproape. Apropie faţa de mine şi îşi lipeşte gura de a mea. După câteva clipe îmi dă drumul. “Pentru ce-a fost asta?” “Pentru că eşti tu”, îmi răspunde. Îmi zâmbeşte şi-şi plimbă degetele pe obrazul meu. Ies şi pornesc spre casă, pe străzile pustii. Ajung, intru şi mă dezbrac. Fac o baie fierbinte, după care mă tolănesc pe pat cu o carte. Întorc câteva pagini şi la un moment dat sună telefonul. Răspund fără să mă uit cine e. “Da?” “Eu sunt.” alchemia| No.6 - decembrie 2018

Zâmbesc. “Ce faceţi?” “Facem bine. I-am dat să mănînce, a înfulecat tot, sărmanul, cred că nu a mai mîncat de cine ştie când. Acum stă la mine în poală şi doarme.” “Nu cred că ar putea găsi un loc mai bun”, îi spun. “Înainte să se încolăcească şi să adoarmă a ridicat ochii spre mine. M-am topit. Mi-a căzut inima pe jos şi s-a făcut cioburi.” “Tot el o să o adune şi o să facă la loc, întreagă.” “Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru că eşti tu. Pentru că eşti.” Câteva clipe nu se aude decât răsuflarea repede. “Vorbim mâine. Noapte bună.” “Noapte bună.” Închid şi dau să reiau cartea de unde am lăsat-o. O pun însă pe piept, duc mâinile după ceafă. Oare ce ar gândi puiul de mâţă despre asta? Cred că ar spune, “Am trăit ca să aduc un sărut între doi oameni”.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Colaj digital, Sash Segal

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Dana Fodor Mateescu | Tristeţea casierei Tristeţea casierei de la hipermarket din volumul “Povestiri din Bucureşti”, apărut la Editura Cartea Românească

Deci, mă cheamă Sanda, am 26 de ani şi sunt casieră. Divorţată, am o fetiţă şi… cam atât. Îmi caut în continuare iubirea. Visu’ meu e să plec din ţară şi să muncesc ca menajeră în Spania. Aici simt că mă sufoc. Şi n-am cu ce plăti gazu’, apa, curentu’, telefoanele. Mai sunt două zile şi vine Crăciunu’… Al treilea de când lucrez la supermarketu’ ăsta mare. Azi sunt în tura de dimineaţă, la casa 14. E foarte aglomerat. Când am fost după-amiază, mi-au paralizat mâinile de la atâta bătut preţuri… cifre, denumiri… luat carne de pe bandă, luat mere, luat pantofi şi cizme… Tremuram. Mi-a fost şi frig şi rău, m-a durut spondiloza de la şale, d-am crezut că leşin. Când s-a terminat programu’, mai târziu, ca de obicei, că de, e sărbătoare, nu mai puteam să mă mişc. Stăteam cocoşată. Vai de vieţişoara mea! Pentru 500 de lei pe lună şi zece bonuri de masă! Dom’le, da’ ştiu că are românu’ bani!! A cumpărat unu’ juma de magazin, avea două cărucioare, că era şi cu mă-sa… îl ajuta! 1500 a plătit la sfârşit! Leafa mea pe trei luni!!! Ei, da’ ce n-a luat! Şuncă, porc, mere, pere, lebăr, şorici, carne multă, trăi-ţi-ar familia! Şi dupaia: ciocolată, bomboane, cozonaci, biscuiţi cu cremă, scumpi, frişcă, lapte de capră, brânză franţuzească, 3 kile de măsline gigant… Mie mi-era o foame, de-mi venea să muşc din casa de marcat. Îmi ploua-n gură şi-mi gheorţăiau maţele, săracele. Nu mâncasem decât o juma’ de covrig, tare ca fieru’, mă mai mir de ce am 48 de kile! Futu-i mama ei de soartă! alchemia| No.6 - decembrie 2018

Clientul, scârbooos, de ziceai că am tras-o pe mă-sa de păr şi-am scuipat-o-ntre felinare fără motiv! Ce le-o fi aşa de greu să se poarte mai omenos? Mai calm? Mai frumos? Măcar acu’, de Crăciun! Ce urât mă privea pe sub ochelarii ăia cu ramă de aur! Cred că m-ar fi strivi sub talpă, ca pe un păianjen. Bine că s-a dus… Azi am şomat cinci minute, gata să adorm. Am citit ziaru’ şi am aflat cine s-a mai cuplat cu cine, ce glumă i-a zis Victor Ponta unui coleg de partid şi de ce femeile au o ţâţă mai mare şi una mai mică… Tănţica de la casa 13 s-a certat cu o babă plină de inele şi figuri. Tanţa i-a spus că un produs nu avea codu’ de bare pă el şi trebuie să aştepte niţel până cheamă pe cineva. Clienta s-a făcut foc şi pară, că ea n-are timp de pierdut, s-a ofticat şi a început să facă scandal: Nenorocitelor, vă fac reclamaţie!…” A venit Nelu de la pază şi a potolit-o… Pe babă! Săraca Tanţa! De când e-n divorţ cu-al ei, are numai belele. Fii-sa, Geta, a fugit d-acasă, la 13 ani, cu un ţigan din Voluntari, mă-sa mare a făcut comă diabetică, iar frac-su Mitică, ăla care lucrează la depozit, în Brico, şi-a tăiat un deşt la circulară. Iar câinii ăştia fără inimă o pun mereu să muncească pe casa 13! Cine ştie ce dracu’ mai păţeşte iar, că are la ghinioane, cu toptanu’… Aaaa! Ce somn îmi e! Am căscat azi toaaată ziua! Dacă nu apare nimeni în cinci minute, îmi fac şi io unghiile de la mâna stângă. Mi-a dat Jeni oja ei mov cu sidef. E mişto şi nu se ia dacă speli vasele, a costat o grămadă de bani. La mâna dreaptă le-am rezolvat în pauza de masă, am fost deşteaptă! Of! Stai, că-mi vine un client. Bărbat. Bună ziua! Bonuri de masă aveţi? Deci: macaroane ieftine, brânză de la noi, lapte, pâine, un kil dă mere fără fiţe, margarină… Subţire! Amărăştean ca şi mine,

alchemia| No.6 - decembrie 2018

neras, mâini muncite, unghii negre şi mâncate din carne, ochi nedormiţi. Aaaa! Mă, da’ ce mai casc, domle! Iar şomez… S-a făcut deja unşpe? Of! Azi mi s-a blocat casa de 4 ori, mi s-a dezlipit tasta cu număru’ 6 şi n-am mai găsit-o. Ce dracu’ se tot întâmplă? Ah! Mi-a amorţit picioru’ drept. Tre’ să bâţâi din el pe sub scaun… Nu vine nimeni? Ce bine! Aaa, o babă… du-te, frate la altă casă, du-te, du-te, du-te!!! Ce-oţi veni toţi la mine? Hai, că s-a răzgândit! Ia să-mi fac io unghiuţele cu ojă! Aşaaa! Uuuunaaa, dooouuuuă… După program vine Nicu să mă ia. Mergem la McDonalds, a luat salariu’. E şofer, schimbă cafeaua de la automate. Un tip mişto. Şi el a mai fost căsătorit, da’ n-are copii. Îmi cântă mereu maneaua aia: “Ce gagică explozivă, ce gagică atractivă!” Mă simt bine cu el! S-a aglomerat iar. Mamăă, ce de oameni! Gata. Mi-am făcut unghiile. Numai să nu se năpustească ăştia… Neli de la 23 e gravidă din nou şi mai are doi copii mici. A dat azi de trei ori la boboci, şi asta în timp de lucra la casă! Cică şi-a pus o găleată-ntre craci şi când îi venea: brroeeeaaau! Vomita acolo! Mi-a zis Bebe de la pază. Şefii nu i-au dat voie să plece acasă, că n-aveau cu cine s-o înlocuiască. Biata de ea! Era verde la obraz şi lingea din când în când o lămâie. A balotat vreo cinci. Uf! Am coadă mare. Unu, doi, trei, patru, cinci…Aoleu! Cel puţin zece clienţi. La fel şi celelalte fete. E groaznic! Am obosit, mi-e frig şi fac pipi! Rău! Oare nu poate Jeni să mă schimbe? Pe unde umbli, soro? Ah! Nu se zăreşte! Jeni ne schimbă când avem nevoie la toaletă. Probabil o fi pe undeva… Nu mai poooot! Uite-o că vine! Te pup, Jenicuţa! Lipsesc 3 minute. Mă dezmorţesc până la WC. Aaaah! Ce bine eeee! Vin! alchemia| No.6 - decembrie 2018

Dac-ar auzi ăştia ce gândesc io în timp ce le trec produsele prin casa de marcat!!! Doamne, Dumnezeule, drăguţule şi bunule!!! Cu ce-am greşit pe lumea asta, de m-ai pedepsit să fiu casieră la supermarket? Îmi vine să mă scol d-aici şi să plec dracului acasă! M-am săturat! Uite-l şi p-ăsta ce distrus e, ce fiţe are în meclă! Urâtu’ naibii! Vorbeşte la telefon şi lumea aşteaptă după el… femeia aia e gravidă, e cu burta la gură şi aşteaptă…veniţi, doamnă în faţă!!! Nu staţi la coadă! Da lăsaţi-o domnu’, în faţă, aşa e regulamentu’…Vă rog io! Cum? Nu vreţi? Vă grăbiţi? Extraordinar! Graviduţa se resemnează. Şi-a dat şi ea seama că n-are cu cine se lupta. Şi e singură. I-aş sparge capu’ lu’ nenea ăsta şi i-aş înfige celularu’ pe gât! ‘ai sictir, cretinu’ dracului! Na! Să ai sărbători fericite şi tu. Măi, a dracu’ s-a făcut lumea asta! Vine sfârşitu’, e clar. Bine c-ai plecat, ducea-te-ai după tătuţu, Dumnezeu să-l ierte, că uite pe 28 decembrie se fac 6 ani de când a murit. Aoleu, să nu uit să iau zahăr şi arpacaş pentru colivă. Bună ziua! Bonuri de masă aveţi? Aa, ce femeie fină! Blondă, au, ce blană are!!! Din ce-o fi? Şi ce delicatăăă! Ce degete are ea, şi cum sunt ale mele!… Umflate, murdare, cu pielea plesnită… Şi mă mai dădeam mare cu oja mea de căcat! Uite, colo, lac dă unghii! Ce de lucruri a mai cumpăraaat şi astaaa! Stai că e şi cu fiică-sa. Doamne, ce bomboană de copil! În viaţa mea n-am văzut aşa frumuseţe! Înger! Blondă ca mă-sa, cu ochi albaştri şi părul creţ… Ferice de bărbatu’ din casa lor! Oare ce casă-or avea? Pun pariu că o vilă d-aia cu piscină, lângă pădure… Şi ce jucării i-a cumpărat! Păpuşi din cele mai scumpe, jocuri, ciocolată, iaurturi, peşte, icre negre, fructe exotice, aoleu, nici nu ştiu cum se cheamă chestia aia, o am pe liste… da! chestii fine, nu aşa!… Cât timp tastează PINU’ femeia blondă, îmi scapă gându’ la Steluţa, fetiţa alchemia| No.6 - decembrie 2018

mea. E la grădiniţă acum. Ce să-i cumpăr de Crăciun? Moşu’ ei e cam sărac anu’ ăsta…Da’ numai în ăsta? Aaa, şi ce civilizată e clienta asta! Mi-a spus Sărbători Fericite şi mi-a lăsat 5 lei! Sărumăna, frumoaso! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Ce zi! Cred c-am avut peste trei sute de clienţi. Tre’ să mă uit pe bonuri… de câte ori mi s-a terminat rola? Că nici nu mai ştiu, parcăs beată! Uneori confund marţea cu joia şi sâmbăta cu lunea… uit. N-am avut incidente. Dar unii mi-au vărsat zahărul pe bandă, alţii sucurile, laptele, erau cutiile rupte, făina, pungile cu mere, nuci şi morcovi s-au rupt, m-am certat cu un ţăran obraznic care mirosea a băutură şi am avut clienţi patru popi şi două măicuţe de la Samurcăşeşti, că le-am întrebat… Afară ninge. Se aud colinde de pe hol şi-mi dau lăcrămile, că mă gândesc la tătuţa…Mai am cinci minute şi ies din tură. Dar, ca de obicei, până apare Nina să mă schimbe, o să mai stau. O fi venit Nicu? V-am zis că mă duce la McDonalds… Gata. Iat-o pe Ninăcica. Bună! Aoleu! Ce-ai păţit, fată, la ochi? Iar te-a bătut Jean!? Nenorocit om! Taman acu’, de Crăciun! Săraca, Nina! Ce-o fi în sufletu’ ei! Hai, că plec! Ne vedem mâine. La aceeaşi oră. Sunt tot la casa 14. Pa!

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Michael Schwartz | Efect special De data asta, Michael Schwartz ne răsfaţă cu o colecţie de fotografii abstracte în culori vii, sărbătoreşti. Nuanţe puternice, pline de energie, motive geometrice amintind de ochii multifaţetaţi ai insectelor. Nu ştim la ce ne uităm cu adevărat, dar parcă are importanţă? Tot Michael ne salvează, de altfel: “Imaginile alăturate sunt abstracte, deşi pornesc de la realităţi foarte concrete aflate în faţa lentilei fotografice. De obicei, nu explic ce reprezintă pentru a lăsa privitorii să-şi folosească imaginaţia. Dar, de data asta fac o excepţie şi vă divulg fizica, chimia şi alchimia lor. Este vorba de lichide imiscibile – ulei şi apă – şi coloranţi alimentari, amestec fotografiat de aproape cu o lentilă macro. Imaginile obţinute sunt deja interesante şi decorative în sine, dar de data aceasta le-am mai adaugat un strat de abstracţie, tratându-le cu un efect special – un filtru digital care simulează obloane, sau ferestre de baie. Sper ca le veţi găsi interesante.”

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Daniela Sorina Ciurariu | Realism magic

tăiaţi-mi capul şi o să vedeți că nu curge sânge din el apare doar timpul calm grizonat cu mănuşi albe şi joben înalt un domn, ce mai care se urcă în automobilul retro apasă pedala şi dispare după colţul mediocru al existenţei

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Sofia Gelman | Portretul Laura fusese o femeie frumoasă; fusese în tinereţe dar acum se apropia de 60 ! Îşi amintea de ziua de naştere a unui bun amic căruia îi spusese cu maliţie “La mulţi ani, până la 120 !” – asigurându-l că a doua jumătate a vieţii va fi mai uşoară… căci va fi mai scurtă! I se părea că cifra 60 ascunde o vârstă prea înaintată, deşi se folosea de o butadă pe care a inventat-o şi potrivit căreia, întrucât se născuse în anul întemeierii Israelului, nici la 100 de ani nu va fi considerată bătrână: “Se poate spune despre un stat după un secol de existenţă că ar fi bătrân?” Gluma era amară, o ştia… Îşi aduse aminte cu plăcere de clipele în care îşi făcea apariţia la câte un chef organizat în cercul prietenilor şi de privirile ucigătoare ale cucoanelor cu care ele îi învăluiau prezenţa. Rememorarea îi provoca un soi de plăcere sadică… Însă, când se privea în oglindă parcă abia mai recunoştea câte ceva din liniile fine ale trăsăturilor care îi dăduseră odinioară strălucire; avea senzaţia că până şi ochii – care nu o trădaseră niciodată – păreau de-a dreptul străini de persoana ei. Da! Oglinda! Se pare că este cea mai fidelă prietenă… Nu cea mai gentilă, nu cea mai bună, dar cea mai sinceră! Minutele de nostalgie erau legate de machierea de dimineaţa, acele momente petrecute în baie, în faţa oglinzii, momente intime de care nimeni nu cere şi nu dă socoteală. Îşi făcea “portretul” – zicea de ani de zile – pentru că trebuie “renovat” tot ceea ce s-a deteriorat sau ceea ce natura n-a pus la punct cum trebuia.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Cu tristă ironie consemna că “portretul” era din ce în ce mai nereuşit, deşi timpul petrecut cu “desăvârşirea” lui creştea vertiginos pe zi ce trece. Ridurile se înmulţesc, noroc cu vederea care slăbeşte cu vârsta, uneori fără ochelari chiar nu îţi dai seama de procesul degradării care te urmăreşte fără milă! Poţi ascunde cu măiestrie unele imperfecţiuni, dar nu poţi determina timpul să devină reversibil. Nici măcar nu-l poţi opri puţin. Zilele adunate în ani, anii puşi în şir macină “portretul”, distorsionează înfăţişarea. Trăsăturile atât de familiare se schimbă. Desigur, nu de la o zi la alta, ci mult mai subtil, mult mai parşiv adică! Momentele trăite lucrează încet, încet în detrimentul tău iar rezultatul îl realizezi brusc când, într-o dimineaţă, chipul reflectat în oglindă îţi apare îmbătrânit… “Toate vârstele îşi au frumuseţea proprie ” – a citit undeva. Nu era de acord cu aserţiunea; ce poate fi frumos în a te vedea puţin câte puţin deformându-te? Ce implacabil este destinul! Vei încerca imposibilul: îţi cumperi creme scumpe, te adresezi cosmeticienei, ea te va consola. Iluzii! Ai început să îmbătrâneşti, nimic nu te va scăpa din ghearele degradării. Uşor poţi aluneca în vraja întrebărilor existenţialiste – fără ieşire – ca atare este mult mai înţelept să nu te îndrepţi către ele… Brusc îl vei înţelege pe Faust pentru gestul său necugetat, chiar îţi doreşti să-l întâlneşti pe Mefisto… Motivul disperării? Transformare lentă şi direcţionată către sfârşit. Şi când te gândeşti cât luptăm din răsputeri să prescurtăm eternitatea!? Dacă tot vreau să mă las de fumat mai are vreo importanţă dacă îmi mai aprind o ţigară sau două? Temporizarea are vreun sens? alchemia| No.6 - decembrie 2018

Ridurile nu o deranjau prea tare, în schimb, îi apăruse o linie stranie pe bărbie care indica un semn de oarecare îngrăşare deşi niciodată nu fusese obeză. Adevărul este că a acumulat nişte kilograme în decursul anilor, dar cine nu? “Cresc în ochii lumii” conchidea cu autopersiflare şi în fiecare săptămână îşi promitea că va încerca să ţină regim. Se enerva când cunoştinţe cu care nu se văzuse o perioadă mai îndelungată îi spuneau cu prefăcută tandreţe: “Nu te-ai schimbat deloc!” “Vrei să-mi spui că aşa arătam cu zece ani în urmă ?” – venea invariabila replică. Se considera norocoasă, avea o meserie frumoasă pe care o cultiva cu plăcere, munca era pentru ea însăşi motivaţia vieţii. Era în permanenţă în anturajul unor oameni interesanţi, niciodată nu îi ajungea timpul, era veşnic preocupată de ceva nou şi nu rareori culegea roadele perseverenţei cu care lucra. Succesul profesional însemna consolarea pentru scurgerea rapidă a timpului, anii nu au trecut degeaba… “A îmbătrâni nu este numai un proces. Este şi o misiune” – îşi aduse aminte de afirmaţia plină de înţelepciune. Era de acord. Orgoliul feminin îi sugera adesea o soluţie de relativă întinerire: operaţia estetică. Se gândise de multe ori la această variantă. Argumentele se adunau în faţa oglinzii; singurul contraargument – oarecum raţional – se afla într-o frază pe care o reţinuse din memoriile semnate de una din actriţele ei preferate, Simone Signoret: “Niciodată nu voi apela la chirurgia estetică; nu am de gând să renunţ la ridurile mele! Ele sunt, fiecare în parte, câte o amintire din viaţa mea…”

alchemia| No.6 - decembrie 2018

www.visitrovaniemi.fi

alchemia| No.6 - decembrie 2018

George Schimmerling | Moş Crăciun a înviat

Dacă aş fi avut un avocat bun şi dacă inculpatul ar mai fi în viaţă, astăzi l-aş fi dat în judecată pe pârâtul Hans Christian Andersen, de profesie scriitor, cu ultimul domiciliu stabil cunoscut în Copenhaga, Danemarca, districtul Osterbro, strada Liniştei. Pentru infracţiunea de tulburare a copilăriei. Copiii din generaţia noastră aveau o pasiune exotică – mai greu de explicat copiilor din ziua de azi – cărţile. Le împrumutam de la biblioteca oraşului, iar acasă le devoram cu înverşunarea unui narcoman. Ţin minte perfect dimineaţa aceea rece, de la începutul vacanţei de iarnă. Am parcurs toate rafturile de sus în jos şi de jos în sus. L-am ocolit pe Hector Malot – Singur pe lume din lectura obligatorie, căci titlul mi se părea cam deprimant. Şi nu ştiu care duh rău m-a împins înapoi la litera A şi m-a făcut ca din toate cărţile de acolo de pe raft, eu să aleg tocmai Hans Christian Andersen – Povestiri alese. Ziceam că e o carte uşoară, se citeşte repede. Ce poate fi rău în cartea acestui danez simpatic, cu figură de bunic, care te privea de pe copertă? Nu mi-am dat seama ce bombă cu efect lacrimogen ascunde. Scriitorii ăştia nu înţelegeau că noi copiii, spre deosebire de adulţi, chiar credeam tot ce scriau ei în cărţile lor. Toată acea iarnă m-a urmărit chipul fetiţei cu chibrituri, moartă odată cu ultimul chibrit din cutie, în Noaptea Anului Nou.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

De atunci mi-am propus să rescriu povestea. Sau cel puţin să-i schimb finalul. În loc de “în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.” să se termine cu “afară ningea cu fulgi mari dar în casă, lângă sobă, era cald şi bine.” Era un final cam prostuţ, dar atunci mi se părea cel mai frumos final posibil. ** Daniel avea cam vârsta mea de atunci şi îi plăceau mult cărţile. E drept că acum nu mai trebuia să le împrumute de la bibliotecă, le citea direct de pe Kindle. Părinţii lui Daniel, oameni practici şi cu picioarele pe pământ, absolvenţi de Politehnică, au decis că a venit vremea să îl conecteze la viaţa reală. Adică să-l deconecteze de poveste. Mai întâi i-au explicat pe îndelete că nu există tinereţe fără bătrîneţe şi nici viaţă fără de moarte. Nici cocoşi cu punguţe cu doi bani în plisc. Iar toate personajele din basme s-au adaptat vremurilor. Păcală a intrat în politică şi a ajuns ministru. Ileana Cosînzeana face selfiuri pe Instagram şi visează să se mărite cu un fotbalist. Zmeul e un prosper om de afaceri. Nici Moş Crăciun nu şi-a găsit locul în lumea asta nouă, a tranziţiei. Că un moş care intră noaptea, pe furiş, în casele oamenilor nu are în el nimic educativ. Poate fi un hoţ, sau, mai rău, poate chiar un pedofil. Trebuia lichidat. Dar nu aşa dintr-o dată, ca în filme, ci treptat, pe bucăţi.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Mai întâi i-au strecurat îndoiala în suflet. Cum poate Moş Crăciun să ajungă în aceeaşi seară şi la el, şi la Ionuţ, colegul lui de bancă, şi la toţi copiii din clasă, când doamnei învăţătoare, care e mult mai tînără ca moşul, îi ia pentru asta un trimestru întreg? Şi de unde are moşul atâţia bani pentru cadouri, căci ştim cam cât e pensia? Iar dacă te uiţi bine la el, vezi că nici nu e chiar moş, barba îi e legată cu şnur. Pentru că Daniel e un copil ascultător, tratamentul intensiv a dat rezultate. După un timp Daniel s-a lepădat de iluzia lui Moş Crăciun. Dar povestea asta avea să ia o întorsătură, căci la firma unde lucra mama lui Daniel s-a organizat o excursie, tocmai în îndepărtata Laponie. Excursie care includea şi vizita în satul lui Moş Crăciun. Inclusiv în casa lui Moş Crăciun. Atunci a început dilema. Că nu se cade să mergi în casa omului, să dai mâna cu el, să te aşezi cu el la masă şi la urmă să-i spui că nu există. Şi atunci au făcut treaba inversă. Adică, l-au înviat. Tot aşa, nu dintr-o dată, ci în etape, bucăţică cu bucăţică. Azi o înviere mai mică, mâine una mai mărişoară. Mai întâi cu materia. Că în fizica asta nouă, de-i zice cuantică, pe care a inventat-o tot un fel de Moş Crăciun vesel şi cu părul vâlvoi, zice că totul e relativ. Chiar şi timpul îl poţi zgândări înainte şi înapoi ca pe o locomotivă din trenurile de jucărie. Te sui în timp şi poţi să te opreşti la ce staţie vrei. Şi, dacă crezi cu adevărat în ceva, acel ceva nu are cum să nu existe. Dacă pisica lui Schrödinger poate să fie în acelaşi timp şi moartă şi vie atunci şi Moş Crăciun poate ajunge în acelaşi timp şi la el şi la Ionuţ.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Şi în ziua mult aşteptată, prietenul meu, Daniel, şi-a îmbrăcat hanoracul termic, s-a dus în sat la Moş Crăciun, a vizitat oficiul lui poştal, apoi a intrat la Moş în casă l-a pipăit, l-a tras uşurel de barbă, că tot mai avea el o îndoială mică, mică. Apoi din adâncul ochilor lui curaţi s-a uitat în ochii albaştri ai finlandezului şi a spus o vorbă care ţinea de alt loc şi de alt timp, dar aşa îi venea lui bine să spună – “Adevărat a înviat!” Şi apoi a plecat împreună cu Moşu să facă o plimbare prin stepa lui arctică pe sania cu tracţiune trasă de reni. De acum Daniel ştie. Moş Crăciun există. Dar nu peste tot, şi nu în aceeaşi stare de agregare. Acolo, la Polul Nord, e fiinţă. Mai la sud, se topeşte şi se face idee. Ca să o vezi nici măcar nu trebuie să fii mai bun de sărbători. E de-ajuns să fii mai puţin rău în restul anului. ** Iar dacă veţi avea drum în Laponia, cu excursie organizată ori pe cont propriu, vă recomand să faceţi o escală şi la Copenhaga. E în drum. O să o întâlniţi acolo pe fetiţa cu chibrituri. Nu, nu a murit în ultima zi a anului. E bine. Lucrează la Institutul Danez de Cercetare A Fericirii. Acolo, la ei la institut ştiu că fericirea este ca dulceaţa de prune. Se prepară simplu şi are nevoie de foarte puţine ingrediente. Nu degeaba ei, danezii, sunt cel mai fericit popor din lume. Are program de la 9 la 16. Dar azi a ajuns acasă mai devreme, pentru că e sărbătoare şi are musafiri. Pune nişte lemne pe foc. Îşi toarnă un pahar de glögg fierbinte, lângă el aşează o farfurie cu migdale şi stafide. Se gândeşte la bunica ei. O va suna mâine, azi precis a ieşit cu prietenele la un alchemia| No.6 - decembrie 2018

kaffehygge. Deschide dulapul din bucătărie şi scoate o cutie de chibrituri. În cutie mai rămăsese doar un singur chibrit. Mâine va cumpăra o nouă cutie, dar pentru azi e suficient. Cu acest ultim chibrit aprinde cele patru lumânări. O lumină blândă învăluie încăperea. Este a patra şi totodată ultima duminică de advent. Mâine va fi Crăciunul. Îşi pune un disc cu ABBA pe care nu îl mai ascultase din liceu şi se aşează în colţul ei preferat de lângă şemineu. Afară ningea cu fulgi mari dar în casă, lângă sobă, era cald şi bine.

foto: TILDA

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Sash Segal | Îngheţată de ceaţă Chiciura (sau promoroaca) este una dintre cele mai arătoase calamităţi de sezon. Nimic altceva decât picături de ceaţă care se condensează şi îngheaţă pe unde apucă. Dar ce frumuseţe… După o noapte rece şi ceţoasă, copacii golaşi par că au înflorit de sus şi până jos. Sau că le-a crescut blană înspre partea vântului. Străzile şi parcurile arată ca şi cum s-ar fi cheltuit sume colosale de bani pe o instalaţie de artă extinsă cât vezi cu ochii. Tot în noaptea aceea ceţoasă şi rece s-au rupt, sub geutatea chiciurei, şi câteva linii electrice. Echipele de întreţinere şi-au petrecut jumătate din noapte orbecăind prin pustiul îngheţat de la marginea oraşului, căutând liniile rupte şi remediind pagubele. Odată cu răsăritul, electricitatea curge iarăşi prin venele oraşului. În lumina proaspătă a dimineţii chiciura îşi petrece ultimele ore de glorie. Se va topi până pe la amiază, spre bucuria copacilor, care o suportă ca pe o haină grea şi incomodă. Până atunci fotografii îşi fac de cap, fericiţi că pot servi o porţie de îngheţată de ceaţă. La sfârşitul acestui festin vor avea o provizie serioasă de pixeli de promoroacă…

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Iulia Şchiopu – Chipul păpuşii “Ca orice om care are un demers creativ propun o lume – în ochii mei, posibilă - care trebuie să aibă o doză oarecare de oniric pentru a fi suportabilă. Păpuşile mele au nori în cap sau poate păsări, ţin în mână, legate cu un fir subţire, libelule uriaşe cu ochi de om şi suflet de zmeu colorat, ating cu degetul colţul lunii sau poartă în spate un oraş întreg, cu cerul lui cu tot. Dacă ne uităm cu sinceritate în noi, toţi facem aceste lucruri, într-o formă sau alta. Lumea noastră interioară e plină de gânduri care ni se învârt prin cap şi în jurul lui ca sateliţii, ca norii, purtăm pe umeri poveri dulci, amintiri de locuri dragi, avem fluturi în stomac, iar dacă suntem fericiţi, levităm uşor. Pictez cu sinceritate ceea ce am înţeles din lecţiile mele de viaţă, iar dacă am ales să îmi spun poveştile în felul acesta, este pentru faptul că eu cred că adevărurile cele mai intime, mai profunde nu le putem spune decât ludic, fără a ne lua prea tare în serios.” Iulia Şchiopu

Iulia Şchiopu Atelier

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Arta Iuliei Şchiopu nu mai are nevoie de recomandare. Portretele ei sunt recunoscute dintr-o ochire, chiar fără a da atenţie semnăturii. Femei zvelte, cu figură de păpuşă, ten de porţelan şi ochi mari, visători, cu ape limpezi. Unele au coafuri extravagant – baroce, compuse din obiecte încărcate de semnificaţii. Altele sunt însoţite de neobişnuite animale de companie. Toate au un aer mirat şi sincer cu care asistă la spectacolul universal. Ochii lor sunt minunate instrumente care filtrează partea rea a lumii şi o păstrează pe cea încărcată de frumuseţe, magie şi candoare. Născută în Braşov, în 1968, artista s-a îndreptat prima dată către latura precisă şi ştiinţifică a lucrurilor. A urmat studii de inginerie la Universitatea Transilvania Braşov, Facultatea de Mecanică. Aici, la secţia de Mecanică Fină, s-a specializat în aparatură biomedicală. Şi-a descoperit adevărata vocaţie în artă şi succesele nu au întârziat să apară. Pe lângă expoziţiile de pictură la care participă, grafica Iuliei Şchiopu înnobilează afişele unor evenimente culturale şi coperţile multor cărţi şi reviste. Dintre numeroasele realizări ale Iuliei, cităm aici doar o mică parte: Marele Premiu la Concursul Naţional E Visual Art, ediţia a II a 2016 organizat de Consiliul Judetean Brasov în parteneriat cu Şcoala de Arte Tiberiu Brediceanu din Braşov. Participare cu pictură la Festivalul de Poezie “Braşoave 2”, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Braşov şi de Grupul de litere-sunete-şi-culori “Caii verzi de pe pereţi”. 2018 Festival International “Puppets occupy street”, Craiova 25 august - 1 septembrie. Expoziţie personală “Chipul păpuşii”. alchemia| No.6 - decembrie 2018

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Septimiu Pan | Unde… se duce poezia când se duce? Asta e, punct şi de la capăt…

A treia scrisoare ruptă, 10.10.2017 Umblu uneori capiu prin toamnă, cu treabă, număr frunzele pe urmele paşilor pe unde am mai fost. Numai că eu nu pot să fiu întrun singur loc odată şi troscăi după mine un geamantan, de sentimente întortocheate. Zic, mai bine să fie, decât să lipsească la nevoie. Bunăoară ieri, în timp ce nu-mi văd capul de atâta importanţă, se iţeşte un fir din ghemul ăla încâlcit. Da. Şi un înger, care tocmai trecea pe acolo, se gâdilă la tălpi de firul ăsta şi se opreşte o clipă în loc: – Trage, mă! Tu nu vezi firul? Că poate-i cineva pe buza prăpastiei, la celălalt capăt... Mă uit de jur împrejur, nu văd nimic. Doar un gard vechi, cu-n ochi mă iubea, cu celălalt mă ura, la derută. Simţeam talpa îngerului pe frunte, gata să plece cu treburi îngereşti. Nu-i păsa lui de gardul meu, putea să-l sară dintr-o suflare de vânt. – Eu ştiu gardul ăsta, zic, stai să-ţi povestesc. Era tot aşa, într-o toamnă, şi mă sună educatoarea de la grădiniţa lui fiu-meu. “Veniţi repede, că pe acilea se întâmplă lucruri!” alchemia| No.6 - decembrie 2018

Mă duc şi ce să vezi, era ora de culcare, toţi copiii dormeau. Mai puţin fiu-meu, aşezat în fund în vârful patului, lălăia un cântecel. Stăm noi aşa, în pragul uşii, doi proşti, ne uităm la ăsta cum lălăie şi din când în când mai zgâlţâie cu-o mână prinţesa de lângă el Adică: “Ce facem aici? Eu îţi cânt şi tu sforăi?” Aia mică ar fi adormit şi chiar s-a întâmplat la un moment dat. “Amor, amor, da' mie îmi e somn.” Şi atunci, zgâtia de copil se opreşte din cântat, ia perna şi-i trage una în cap, pe neaşteptate, aşa, din dragoste neîmpărtăşită. Evident, se declanşează circul aferent. Dau să intru să-l apuc pe fiumeu de-o ureche, dar îngerul mă trage de mânecă înapoi în prezent şi limba mi se face ca de piatră, înainte s-apuc să-l sictiresc ecleziastic: – Ştiu, mă, ştiu. Eram acolo şi-am vrut să-ţi dau o lecţie, da' n-ai înţeles nimic. Când vrei ceva, ia-ţi, nu mai lăsa pe alţii să decidă. Ia, semnează aici, e ultima livrare, înaintea furtunilor de zăpadă. Am semnat distrat şi mi-am văzut de număratul frunzelor de pe caldarâm. Nici măcar nu l-am văzut când a sărit gardul înapoi.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

Doru Vasiuti | Poezie serioasă ca dumineca, înainte de masă

În capul meu se (dez) bat Două idei din capătul altui cap. Între urechi şi începutul de chelie A apărut o sarailie Cât un ac de gămălie. Lie, lie ciocârlie Ce frumos îmi cânţi tu mie... ...şi, mai rar, lui Ilie! PS. Acum înlocuiţi – pe rând – cuvântul “frumos” cu: serios, curajos, respectuos, onctuos, valoros, friguros, până la os, unsuros, radios, borţos, voluminos, prăpăstios, ofticos, gelos, contagios, insidios, chelios, spinos, vânjos, păros, pietros, rămuros, răcoros, numeros, nervos, misterios, minuţios, melodios, găunos, luxos, luminos, lăptos, invidios, nesăţios, drăgăstos, spumos, evlavios, oficios, grandios, furios, fiţos, fibros, neserios, vaporos, canceros, delicios, anxios, inimos, afectuos, şi întors pe dos… Şi vedeţi dacă-i place lui Ilie. Cum, care Ilie? Cel din poezie... Ziua are-o herghelie, după-masă are-o librărie, iar seara stă în prăvălie, poartă pălărie şi Bella-i ţine companie.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

picturÄ&#x192;: David Croitor

alchemia| No.6 - decembrie 2018

David Croitor | La sobe

Pe la vreo zece ani tata mă lua cu el la sobe. Tata era sobar vestit pe sate şi nu numai pe sate, ci şi mult mai departe, până la Humor chiar. Ştiu asta, pentru că-mi aduc aminte cum a venit într-o zi un om străin la noi, iar mama, tata şi bunica nu erau acasă, dar eram eu şi cu vreo două din surori, ceea ce era de ajuns pentru a rezolva orice treabă, dacă era nevoie. Omul a intrat în ogradă şi ne-a gasit pe noi jucând meta cu un hapuc făcut dintr-o obgeală de-a lui tata. S-a apropiat şi, fără să zică bună ziua, pentru că nici nu se cădea ca un om mare să zică bună ziua la copii, m-a întrebat pe mine, care eram mai mare şi eram şi flăcău pe deasupra: “Uă, tat-tu i-acasă?” “Nu-i acasă, îi răspund eu, da’ ce treabă ai cu el?” “Asta nu-i treaba ta, tre’ să stau eu cu el de vorbă, numaidecât.” “Da’ nu-i acasă, matale n-auzi bine ce ţi-am spus?” “Bine, bine, da’ când vine?” “Păi de unde să ştiu eu când vine? Da' ce matale crezi ca el îmi dă mie socoteală? El se duce şi vine când vrea, că de aia-i tată şi nu-i mamă. Că nici mama nu se duce pe uliţă aşa de capu’ei, ci mai întâi îl întreabă pe tata. Iar tata zice întotdeauna da, adica du-te măi fimeie unde ai treabă, da’ să nu stai mult, că dacă se trezeste cel mic eu nu ştiu ce să fac cu el.” alchemia| No.6 - decembrie 2018

Şi mama se ducea, şi probabil, sătulă până peste cap de cei cinci copii pe care-i avea la momentul acela, stătea şi câte două ceasuri pe la garduri cu toate femeile, numai ca să nu vină prea devreme acasă şi iarăşi să se apuce de legănat, cântând şi repetând ca o placă stricată: “Nani, nani, coca mami... nani, nani pui de curcă, eu te legăn tu te culcă... Odată, mi-aduc bine aminte că mama a stat la o bârfa mai dezvoltată cu lele Dora, până hăt spre seară, iar baiatul cel mic a dormit el cât a dormit, dar la un moment dat s-a şi trezit. Iar cum a deschis ochii a deschis şi gura şi a început să urle de credeai că-l taie. Tata a încercat să-l ogoaie, dar se vede ca n-avea metodă, deoarece copilul, în loc sa tacă, mai tare răcnea. A răbdat el cât a rabdat, şi la un moment dat s-a dus la masă, a deschis şuflada, a luat olecuţă de zahăr, l-a pus într-o cârpă, a legat-o bine cu aţa de papiotă, şi în cele din urmă s-a trezit că ţine în mână un ţâţoc zdravăn. A luat ditamai ţâţocul, l-a umezit puţin în apă, după care i l-a vârât în gură plodului nesuferit, iar acesta a tăcut pe loc. După ce copilul a supt tot zahărul, plus că a stors din cârpă tot ce se putea stoarce, s-a pornit iarăşi pe urlat. Tata, când l-a auzit, să se strice de cap nu alta! L-a luat în braţe, l-a legănat într-o parte şi alta, l-a ridicat până spre tavan strigând: tâta mare! Însă copilul nici nu-l băga în seamă; continua să ţipe cât putea. Tata nu mai ştia ce să facă. Îi venea să-l arunce cât colo şi să plece în lumea lui. Şi tocmai când se pregatea să iasă din casă, deodată şi-a amintit că atunci când baiatul plângea fără oprire, mama îl desfăşa, îi schimba pelincile cu altele uscate, îi presăra nişte praf alb pe la fund, îl infăşa la loc şi copilul tăcea ca la comandă. alchemia| No.6 - decembrie 2018

Deci s-a apucat bietul tata să desfeşe băietanul zurbagiu, plângareţ şi câcăcios, dezlegând prima dată, cum era şi normal, faşa. Apoi, încet, încet, a început să dea la o parte treaba aia, nu ştiu cum îi zice, cu care era înfăşat copilul, după care, la sfârşit, a început să desfacă tacticos pelinca udă. Nici n-a apucat bine să desfacă pelinca, că s-a şi apucat cu mâna de nas. Ar fi vrut sa fugă din cameră, însă ce să facă cu baiatul? Cum să-l lase aşa desfăşat şi dezlegat? A întors capul într-o parte, şi cu vârfurile degetelor a început să culeagă pelinca udă şi încarcată cu nişte treburi foarte puturoase, s-o scoată dintre picioruţele copilului, s-o înfăşoare în aşa fel încât să nu mai miroasă, după care a ieşit afară şi a aruncat-o direct în ciubărul de sub streaşina unde se aduna apa de ploaie. După această dificilă operaţiune, tata a căutat o pelincă nouă şi n-a gasit. “Nu ştiu unde le pune femeia asta, că nu-i rost să găsesc ceva când îmi trebuie, a murmurat el în barbă. După care a căutat o pereche de izmene flanelate mai vechi, a rupt o bucată bună, a înfaşurat cu ea băieţelul, apoi a pus pătura aia, sau cum i-o fi zicând, în jurul lui, şi l-a legat strâns cu faşa. La urmă a rezultat un copil care semăna bucăţică ruptă cu un ştiulete uriaş, încât tatei i-a şi venit să râdă de ceea ce-a făcut. Oricum, situaţia era cu totul alta, mai ales că băiatul cel mic nu mai plângea, ci se uita fix în ochii tatei, gângurind şi încercând să zâmbească ştrengareşte, încât tata nu s-a putut abţine şi l-a luat în braţe, l-a strâns cu putere la piept şi l-a pupat de mama focului.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

100

Exact atunci a intrat pe uşă mama. Şi când a vazut asemenea veselie şi armonie, atâta l-a mai lăudat pe tata, încât el s-a muiat ca o balegă proaspătă, şi n-a mai avut puterea s-o întrebe pe unde umblat şi de ce a stat atât de mult. Şi, oricum, tata şi fără să fie lăudat, n-o lua niciodată la întrebari pe mama, de aceea nici nu i-am vazut certându-se vreodată. Şi asta, cu toate că au crescut împreună unsprezece copii, vorba aia, cum spunea cineva, anu’ si cârlanu’... Omul, despre care am aflat mai târziu că venea tocmai de la Humor, luând-o pe jos, prin Tolva mare, vazând ca nu prea are cu cine discuta, a dat a lehamite din mâna dreaptă, zicându-ne: “Bine măi copii, văd ca nu prea mă înţeleg cu voi, dar când vine tat-tu, spuneţi-i c-o venit a lui Varvaroi din Humor şi vrea o sobă. Can grăit cu el, stămâna trecută, aşa sa-i spuneţi, să nu uite. C-an grăit cu el, el ştie despre ce-i vorba.” “Bine, bine, o să-i spun, îi răspund eu plictisit, n-ai nicio grijă, meri matali sănătos!” Aşadar, tata a fost mare sobar la vremea lui şi pe lângă el şi eu. De fiecare dată, mai ales în vacanţa de vară, eram nelipsit de la sobe. Uneori plecam lunea cu noaptea în cap şi ne întorceam acasă sâmbată seara, rupţi de oboseală, dar şi cu traista plină de bani. Tata deşerta traista pe pat, până cădea şi ultimul leuţ, apoi se apuca, împreună cu mama, să-i numere, în timp ce pe mine mă scotea afară, ca să nu aflu câţi bani câştigă… şi să mă laud prin sat, cum aveam prostul obicei, ca după aceea să nu mai scape de oamenii care tot veneau la împrumutat şi nu mai dădeau înapoi niciodată, deoarece spuneau: “La's că are George bani, trag banii la el ca obgielili la calic.” alchemia| No.6 - decembrie 2018

101

În fine, de fapt voiam să vă spun că eu nu eram prea încântat de faptul că merg cu tata la sobe, deoarece tot greul cădea pe mine. Eu trebuia să car molozul afară cu o găleată hârbuită şi să-l duc în spatele casei. Tot eu trebuia să fac lutul într-o covată şi să-l dau tatei la mână. Apoi trebuia să car cărămizile şi să le curăţ cu barda pe cele vechi. Oricum, munca era groaznică, puţeam a funingine şi stirigie până pe la Craciun, atâta de tare intra, nu numai în haine dar şi în mine, în plămâni. Cu toate că era a boalei de greu să fii salahor la sobe, aveam totuşi un motiv care mă mai ogoia şi îmi făcea soarta mai uşoară. Acel motiv era mâncarea. De trei ori pe zi, uneori şi la aujană, acolo unde facea tata soba, primeam mâncare pe săturate. Iar eu hapsăn şi nesătul din fire, îmbucam pe rupte. Probabil că efortul pe care-l făceam îmi crea o stare de foame cumplită, încât mi-aş fi dat şi viaţa, la un moment dat, pentru o strachină de zeamă. Tata se ruşina cu mine, când vedea cum bag la val, şi îşi mai cerea scuze gazdei. Însă eu nu bagam în seamă, continuam să înfulec fără socoteală, de parcă ar fi fost ultima mâncare pe care aş fi mâncat-o în viaţa mea. După ce mă omeneam bine, parcă altfel vedeam lucrurile, alte orizonturi mi se deschideau... Însă n-aveam prea mult timp să gândesc şi să filozofez, pentru că, deodată, atunci când mi-era lumea mai dragă, auzeam glasul tatei, care tuna: “Adu, bă, lutul cela! Ce tot stai şi te reazemi ca o prăjină de tocul uşii şi nu faci nimic?”

alchemia| No.6 - decembrie 2018

102

Atunci, pe loc, toată poezia mi se strivea, visarea mi se curma şi trebuia să trec la treabă. Munceam ca robul, şi nu aveam decât o singură şi slabă consolare: următoarea masă – pentru că mie mi-era foame continuu. Tata mă tot bătea la cap şi mă întreba: “Ce mă, iar ţi-e foame?” “Nu tată, răspundeam eu, nu mi-e foame, da-s flămând!” Tata lua o bucată de lut şi poc, drept în spate mi-o lipea. Eu mă feream şi râdeam. Râdea şi tata. Viaţa devenea din nou frumoasă, mai ales că tata, ca să mă încurajeze, îmi tot repeta: “Hai, măi băiete, ca acuş ne cheamă la mâncare şi încă n-am facut nimic!” În concluzie, pot spune că am lucrat la greu de când eram copil, dar am şi mâncat cât doi. De aceea nu-i de mirare ca am crescut şi am atins de-a lungul anilor colosala greutate de 56 de kilograme, greutate pe care o păstrez şi acum. Pot spune ca încă din copilarie am fost un om cu greutate, şi asta datorită muncii până la speteală şi mâncatului aiurea, pe unde prindeam. Na.

Glosar: meta – joc asemănător cu oina hapuc – mingie de dimensiuni mici (de mărimea unei mingi de tenis), făcută din cârpe, sau fâşii de cauciuc, totul prins într-o plasă cu ochiuri împletite obgială – obială, o bucată de cârpă cu care se înfăşura piciorul înainte de a fi introdus în opincă, bocanc, sau cizmă şufladă – sertar pelincă – scutec aujână – gustarea de la ora cinci; masă uşoară, între prânz şi cină

alchemia| No.6 - decembrie 2018

103

picturÄ&#x192;: David Croitor

alchemia| No.6 - decembrie 2018

104

George G. Asztalos | Poveste de iarnă (sau cum a dispărut Moş Crăciun)

eram băieţel cam bandit fugeam de-acasă zile întregi pescuiam nimicuri extraordinare dispăream ca în ceaţă tata zicea eşti măgar era supărat îşi sufleca şi îşi dez-sufleca nervii pe mine evident că degeaba io eram culmea voiam din contră să devin bandit de tot oricum eram specialist dacă mă închidea în pod şi mă găsea în beci “păi ce faci măi belea aici?” zicea eu mă răţoiam “am venit la cules de lilieci” “aha” zicea “parcă te lăsasem în pod” “păi m-am tras şi io aicea la răcoare” ziceam “e cald acolo mă sufocam” “ahaa” zicea tata şi îmi trăgea o răcoare de ţipam ca un sufocat de-a binelea şi tot aşa până într-o zi era de sărbători ca acum vorba aia şi-n vecii vecilor găteli strălucinde colinde zgribulite alea-alea ieşisem cu el să-mi ia o haină în oraş că a mea era jerpelită de atâtea belele

alchemia| No.6 - decembrie 2018

105

da' ce să vezi că el a dispărut mă lăsase în ditamai măgăoaia de magazin singurel eram disperat strigam tata tata îmi tremurau picioarele nu ştiam ce să fac unde naiba să mergi l-am găsit la ieşire râdea cu un clopoţel în mână, cu o barbă albă aşa făcea pe Moş Crăciun erau o grămadă de copii acolo extaziaţi cum să vă spun şi tata mă decepţiona într-o voioşie l-am ştiut după pantaloni apoi după voce "ei cum te simţi măi spiriduş" mi-a zis "când îţi dispare cineva drag şi bandit?" "ştii şi tu tată e rău ce să mai spun?" uite şi din ziua aia m-am lecuit să dispar în schimb a dispărut din poveşti de tot Măria Sa de Moş şi de Crăciun

alchemia| No.6 - decembrie 2018

106

Sash Segal | Stâlpul propriei infamii (despre aplicarea limbii pe suprafeţe metalice)

în mod sigur, în orice zi din an, în Canada cineva stă prins cu limba de un stâlp şi geme “auuuuutooooo”, deşi autorul imoral al acestei situaţii frustrante nu e altul decât propria-i persoană i s-a spus în copilărie că nu a existat şi nu va exista niciodată un motiv plauzibil pentru aplicarea limbii pe suprafeţe metalice expuse la ger i s-au dat cu siguranţă multe sfaturi bune, la fel de utile ca o carte cu titlul “cum să înveţi să citeşti” i s-a explicat despre textura papilelor gustative şi proprietăţile metalului răcit la treizecişicinci de grade sub zero dar toate astea pălesc confruntate cu satisfacţia de a dărui unui stâlp o clipă de orgasm. cu limba captivă şi lacrimile devenind din ce în ce mai vâscoase făptuitorul strânge în braţe stâlpul propriei infamii… alchemia| No.6 - decembrie 2018

107

Josh Cleland | Winter Funnies

alchemia| No.6 - decembrie 2018

108

Veronica Pavel Lerner | Liftul din volumul “Gânduri printre rânduri”

Un element esenţial al civilizaţiei moderne este liftul. Dar dacă aş spune că din cauza unui lift am părăsit România, nimeni nu m-ar crede. Locuiam în Bucureşti, la etajul al II-lea al unui bloc vechi, corespunzător cu al IV-lea al blocului nou de vizavi. Aveam un lift vechi, cu grilaj, care s-a defectat la cutremurul din ‘77 şi multă vreme nu s-a reparat. Am făcut nenumărate demersuri, dar am fost refuzaţi, spunându-ni-se că liftul era prea vechi ca să mai poată fi reparat. Ne era greu să cărăm pe scări copilul şi căruţul. Insistenţele noastre au fost zadarnice şi ni s-a sugerat de către autorităţi să ne mutăm. Cum era mai uşor să ne mutăm în Canada decât tot în Bucureşti, am ajuns la Montreal, la fratele meu. E drept că venind în lumea capitalistă, unde oamenii nu călătoresc pe scara tramvaielor sau autobuzelor, ci îşi conduc propriile maşini, am aflat că ar fi fost foarte sănătos să fac exerciţiul fizic de a urca scările şi am avut chiar surpriza să văd că multe persoane se dispensează de bunăvoie de lift. Noi totuşi am fost foarte fericiţi că liftul mergea şi, după o scurtă perioadă când am locuit la etajul doi, ne-am mutat într-un apartament la etajul 18, cu vedere panoramică spre cimitirul “Côte des Neiges”. Mă consolam cu poezioara de pe firma cârciumei de vizavi de cimitirul Belu din Bucureşti: Ori şi ce s-ar spune şi oricum ar fi / Tot mai bine-aicea decât vizavi.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

109

Când am ales apartamentul la etajul 18, nu ne-am gândit nicio clipă la stricarea liftului. Blocul avea trei lifturi, aşa că nu era nicio problemă, chiar în eventualitatea în care unul din ele s-ar fi stricat. Şi de fapt chiar aşa a şi fost timp de zece ani cât am locuit acolo. Cu excepţia unei seri de iarnă când s-a produs o pană de electricitate. Eu venisem de la serviciu mai devreme, aşa că am apucat să urc cu liftul. Soţul însă, când a sosit acasă, nu numai că liftul nu mergea, dar nici uşa garajului nu se deschidea (cum e în civilizaţia nordamericană când, dacă se opreşte curentul, n-ai nici apă, nici căldură, nici frigider, nici lift, nici lumină, nici maşină de gătit, practic nimic). A fost deci nevoit să parcheze maşina pe stradă şi să urce pe scări cele 18 etaje. Era bucuros când a ajuns sus, dar un vecin de palier, auzind unde a parcat soţul maşina, ne-a spus că acela era un loc interzis şi că lui i-au ridicat odată poliţia maşina şi a plătit o amendă serioasă. Drept care soţul şi-a tras un pic sufletul şi s-a dus jos, pe scări, să parcheze în altă parte. După vreun sfert de oră îl văd apărând grăbit şi gâfâind puternic după cele 18 etaje urcate: "Dă-mi repede cheia a doua" zice. "Ce cheie?" întreb eu. "Nu mai întreba atâtea, dă-mi-o!" "Stai frate, zic eu, dezbracă-te! Nu ştiu unde e, să aşteptăm să vină lumina, s-o caut." "Să ferească Dumnezeu, zice el, nu se poate! Am mutat maşina de pe stradă şi am parcat în garaj, cineva a deschis manual uşa, dar de zăpăceală am încuiat maşina cu motorul mergând şi cheia înăuntru!"

alchemia| No.6 - decembrie 2018

110

Am făcut repede rost de o lanternă, am găsit cheia şi soţul s-a repezit jos, pe scări, să închidă motorul. După alt sfert de oră apare sus, gâfâind, dar mai liniştit: "Gata, am rezolvat cu maşina, acuma pot să mă odihnesc". Îl admiram pentru performanţa de a fi urcat de trei ori cele 18 etaje; spunându-mi că i-a priit gimnastica de performanţă din tinereţe. Cum o mulţime de cumpărături rămăseseră în maşină, după vreo jumătate de oră, a vrut din nou să coboare ca să le aducă sus, dar nu l-am mai lăsat şi am aşteptat liniştiţi să vină curentul.

Întreruperile de curent fiind rare, n-am mai avut niciuna la Montreal, iar viaţa a continuat cu cele trei lifturi mergând în sus şi-n jos şi cu mine gândindu-mă la ele ca la o invenţie formidabilă! După câţiva ani, ne-am mutat din Montreal la Toronto şi am ales un apartament la etajul 16, cu vederea panoramică spre un centru comercial, mai dinamic decât cimitirul. În acest bloc, tot cu trei lifturi, n-am avut nicio problemă până când, odată, am avut o pană de electricitate.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

111

Era ziua mea şi plănuisem o cină festivă. Soţul, delicat ca de obicei, mi-a cumpărat flori. Ajuns acasă şi văzând situaţia, cum fusese deja păţit cu ani în urmă, a avut grijă să parcheze maşina într-un loc permis şi să scoată cheia din motor. Un singur lucru a uitat, pe când urca încetişor scările, încărcat cu florile, servieta şi cumpărăturile: că nu mai era la Montreal şi că ar fi fost suficient să se oprească la etajul 16, nu să urce până la 18 şi apoi, dându-şi seama de confuzie, să coboare! Cina festivă s-a amânat, iar florile au fost puse într-un vas cu apă minerală. Liftul din Bucureşti s-a reparat după căderea dictaturii comuniste, dar nu regret că n-a funcționat mulţi ani: datorită lui am ajuns să cunosc şi alte lifturi, nu neapărat cu grilaj!

ilustraţii: Adelaida Mateescu

alchemia| No.6 - decembrie 2018

112

alchemia| No.6 - decembrie 2018

113

Ioana-Laura Florescu | Un gândăcel Într-o bună dimineaţă Pe-o tulpină de cârcel M-am trezit c-o falcă-n cer Şi-am văzut un gândăcel. Îl chema Mirel Batista Şi era venit din State Şi-avea 80 de copii Şi muncea pe brânci şi coate. Mi-o părut rău că l-am ars Cu-n chibrit şi-o lumânare Şi l-am aruncat pe geam Şi l-am împuşcat cu sare. Poate că trebea să ştie Înainte de mutare Că mi-i frică de gândaci. De păianjeni Şi de soare. Acuma îs supărată Şi îmi pare rău şi-aşa Nu putea să-mi fie frică De tornade şi cafea?

alchemia| No.6 - decembrie 2018

114

Dorel Schor | Anastomoza Pe vremea când studiam cu pasiune istoria artelor şi legile esteticii generale, eram un tânăr romantic şi, probabil, foarte naiv, nepregătit deloc să mă confrunt cu problemele concrete ale vieţii. Cel puţin asta era părerea amicului meu Emilian, student la mai multe facultăţi practice şi concrete. Nu am înţeles niciodata dacă studia concomitent, alternativ sau succesiv, dar îl admiram cu abnegaţie pentru ştiinţa lui în mai toate domeniile. În orice caz, de câte ori eram entuziasmat sau visător, el mă aducea uşor la realitatea imediată. De pildă, într-o vară am plecat împreună la mare. El ştia cu exactitate ce temperatură are apa, cât de mari sunt valurile şi care e forţa valurilor, câtă vreme putem sta la soare fără să riscăm neplăceri şi ce cantitate de lichide trebuie să bem ca să nu ne deshidratăm. Dacă eu spuneam că marea ne mângâie uneori cu blândeţe şi alteori se înfurie ca o femeie trădată în dragoste, Emilian mă întrerupea imediat şi-mi demonstra că apa mării nu-i decât o soluţie salină, cam nouă la sută clorură de sodiu, dacă nu mă înşel… Seara ne plimbam pe faleza care era plină de vilegiaturişti veseli şi bronzaţi. Luna îşi prelungea palida lumină peste băncile adăpostite în umbra unor castani bătrâni şi discreţi. Mi-a plăcut metafora şi am repetat-o cu plăcere. – Tinere, m-a apostrofat Emilian. Luna asta a ta nu luminează de loc, e un satelit inert, un bolovan uriaş care reflectă impasibil ceea ce primeşte de la soare pe partea ei pe care o vedem. Îi pasă lunii de noi cam tot atât cât iţi pasă ţie de zăpada de acum doi ani, sau chiar mai puţin… alchemia| No.6 - decembrie 2018

115

Dar cel mai mult m-a impresionat povestea cu anastomoza. Într-o seară, i-am atras atenţia asupra perechilor tinere care se sărutau în parc. I-am şi recitat vreo două versuri din Faust, care se potriveau de minune: “Cum vreau şi am să ard, s-o pot săruta, să mor sub sărutul şi patima sa…” – Opreşte-te, nene, tu ştii ce este sărutul? O anastomoză! – O ce? – O anastomoză, adică contactul între două capete ale tubului digestiv, fie de acelaşi fel, fie diferite. Evident, nu am mai spus nimic. Mi-au dispărut toată starea de graţie, predispoziţia poetică şi tendinţa filozofică… Abia peste câteva zile, rătăcind visător şi solitar pe malul mării, l-am zărit pe bunul meu amic îmbrăţişând o tinerică pe care nu o cunoşteam, în plin proces de anastomoză. Mult deasupra lor, un bolovan imens reflecta impasibil nişte raze inerte, în timp ce o soluţie salină îşi etala cele aproximativ nouă la sută clorură de sodiu în imediata lor apropiere…

foto: Adrian Limani

alchemia| No.6 - decembrie 2018

116

După transformarea Daciei în provincie romană, cuceritorii au organizat un sistem de apărare a frontierelor, cunoscut sub numele de “limes”. În partea de nord-vest a noii provincii exista Limes Porolissensis, frontieră apărată de atacurile barbarilor de mai multe castre romane, printre care şi cel de la Porolissum (azi Moigrad, Sălaj). Anul morţii Împăratului Traian, 117 p.Chr., a adus cu el şi prima răscoală a dacilor din provincia romană, concomitent cu atacuri ale dacilor liberi şi ale sarmaţilor iazygi şi roxolani. Guvernatorul Daciei Romane, Gaius Quandratus Bassus a fost ucis în urma luptelor. Noul împărat roman, Hadrian (117 – 138) s-a văzut nevoit să incendieze partea de lemn a podului de la Drobeta, de teamă că barbarii îl vor folosi ca să pătrundă în Imperiu.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

117

Cătălin Borangic | Porolissum Întâia noapte a răscoalei Undeva, în miazănoapte, pe limes, lângă Porolissum. 117 p.Chr.

Împăratul e mort şi ăsta e un lucru bun, bun pentru noi. Se vor rupe ca câinii pe leşul lui. Bună vreme a fi să le tăiem gâturile alea împuţite. Numai că vreme bună nu s-a nimerit să fie. Toarnă cu găleata de ieri. Cât am stat în tabăra încropită sub munte, care în cort, care prin colibe şi sălaşuri din crengi, a fost cum a fost, dar a venit veste să ne urnim, că e ploaie, că nu e. Ies aburi din cai, ies aburi din oameni şi mai avem de mers până la castru o bucată de drum. Din când în când tună cumplit şi după timp cerul e tăiat de fulgere adânci. Toţi şi-au plecat lăncile, ba chiar unii, fără să întrebe pe nimeni, şi-au pus vârfurile în desagi. Nu de puţine ori s-a întâmplat să fie trăzniţi unul sau mai mulţi deodată şi umblă vorba că din cauză că fierul lăncilor zgârie cerul, care e mai aproape, toată lumea ştie, când plouă. Ca acum. E aşa de jos că zici că e burta unei căţele de-a făta, uriaşă de nu se mai vede nimic. Decât cum plouă. Nici toamna nu plouă aşa mult, nu ştiu ce le veni zeilor să rupă zăgazurile tocmai acum. Noroiul e tocat mărunt de miile de picioare ce-l frământă şi oamenii fac cărări noi ori de câte ori pot, cu gândul de a mai scuti din umezeală. Numai că nimeni nu scuteşte cu nimic, toţi sunt uzi şi tăcuţi. Doar ploaia face zgomot şi, din când în când, cerul. O fi ceva sfadă şi acolo sus, pesemne. alchemia| No.6 - decembrie 2018

118

Se aude larmă numai când, de pe o văioagă piezişă, ies alte umbre, la fel de tăcute, călărind în şiruri la pas. Au sosit sarmaţii şi asta ar trebui să fie o veste bună. Sunt numai ei şi caii lor bondoci, nu au carele, nu au muierile şi nici plozii cu ei, după năravul lor. Asta ar fi vestea rea, că la o adică întorc caii şi-şi pierd urma, tot după năravul ştiut. Dar acum împăratul mort nu poate împărţi bani. Şi cearta dintre romani la căpătâiul mortului e un lucru bun, am mai zis. Nu se întorc ăştia fără pradă, aşa că măcar călărimea romană o să fie bine primită. Niciodată nu le-au ţinut piept. Iscoadele s-au întors şi asta e o altă veste bună. Când nu se întorc e de rău. Acum, deşi s-au întors, nu aduc veşti bune. N-au plecat din castru decât puţini, cu treabă. La sfat, mulţi au zis şi şi mai mulţi au crezut că vor pleca mai mult de jumătate din cei de apără castrul. Iscoadele spun că n-a plecat aproape nimeni. Asta e o veste rea, dar mai spun că nici n-au simţit că venim. Asta e o veste bună. Cu ploile astea, stau şi ei la foc, cu nasul în blide. Castrul se vede în vale. Adică nu se vede, că e beznă ca în mormânt, dar îl simţi, îl ştii, e acolo. Rar câte o făclie se plimbă pe zid grăbită. Nici câinii nu latră şi, mirare mare, nici un cal sarmat nu nechează. Unii zic că-i scopesc anume ca să nu facă larmă. Că nu fac, doar se scutură din când în când de apă. Plouă. Stăm şi aşteptăm. Hainele-s ude, încălţările mustesc şi toate sunt mai grele pe mine. Aş plăti doi denari pentru un loc la un foc, un foc mare, de ăla dogoritor, să simt cum pârâie lemnele şi se coc veşmintele pe mine. Dar noaptea asta singurul foc va fi la castru.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

119

Se face linia de bătaie, se cercetează fiecare pe fiecare, se strâng rândurile. Care are, îşi pune mâţele la picioare, că panta e mare şi iarba udă. Fulgeră şi nimeni nu ridică săgeţile către nori, ca pe vremuri. Ar fi fost tare bine să nu fi plouat. Atâtea mii de arcuri ar fi dus focul peste romani ca un blestem. Restul era treaba vântului şi pe cei scăpaţi îi treceam prin săbii degrabă. Aşa, cu ploaia asta, totul e în fierul din mâini. Acolo jos e castrul. Ăsta e din lemne, ude acum, dar mâine sau poimâine mergem la ăla mare de piatră de la Porolissum. Apoi, de zeii vor vrea, mergem mai adânc, până la Sarmizegetusa. Că ştim bine drumurile până acolo. Sună un corn, apoi altul, şi altul. Se aud strigăte de peste tot. Oameni şi cai păşesc la început încet, cărând bârne şi scări. La metereze se aprind făclii nenumărate şi e vânzoleală, după cum e şi bine să fie. Ne mişcăm şi noi. Unii ar zice că mergem în priveghi la împărat. Plouă cu picuri mari cât găinaţul de porumbel, dar acum tot răul spre bine. Măcar nu mai trebuie să scuipăm în pălmi.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

120

alchemia| No.6 - decembrie 2018

121

Dana Mastan | Trovanţii Străjerii de piatră vie ai Ţării Luanei Fotografie: Dana Mastan

Ţinutul muntos al Buzăului, denumit metaforic “Ţara Luanei”, pare un tărâm de basm odată ce pătrunzi în relieful “altfel” şi în atmosfera Carpaţilor de Curbură. Nu există localitate aşezată în Munţii Buzăului sau printre Dealurile Subcarpatice în drumul spre câmpie, care să nu aibă un loc al său unic. Vulcanii Noroioşi din Comuna Berca, Focul Viu din Comuna Lopătari, Muzeul Chihlimbarului din Comuna Colţi, Aşezările Rupestre de la AlunişColţi sau cele de la Nucu din Comuna Bozioru, Lacul şi Platoul Meledic, aşezate pe a doua (cea mai lungă) peşteră de sare din lume din Comuna Mânzăleşti sau Babele de la Ulmet-Bozioru sunt doar câteva exemple şi cele mai cunoscute monumente naturale devenite atracţii turistice, naţionale şi internaţionale. Locurile sunt martore ale unei istorii geologice caracteristice oceanului dispărut Tethys, istorie ce se întinde stratigrafic pe mai bine de 35 de milioane de ani în Timp. Oceanul (sau marea) Tethys a reprezentat un bazin ecuatorial care a separat (acum 180 de milioane de ani) supercontinentele Laurasia şi Gondwana, desprinse din Pangeea primordială în timpul Paleozoicului. Acesta s-a fragmentat ca urmare a coliziunii plăcilor continentale, în timpul Eocenului Superior, domeniul mediteranean de astăzi fiind ultimul vestigiu al oceanului dispărut.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

122

Natura şi caracterul rocilor întâlnite în toată zona Munţilor Buzăului, roci de o mare diversitate şi cu durităţi diferite, dar şi straturile masive, pe alocuri dezgolite spectaculos sau trovanţii răsăriţi pe culmile muntoase, izolat pe pajişti sau, de ce nu, aşezaţi cu rol protector de gospodarii buzoieni în faţa curţilor lângă poartă, dovedesc vizibil existenţa unui fund de mare (probabil în era paleozoică). Fără îndoială, prezenţa trovanţilor care păstrează fosilizate scoici şi alte vietăţi marine atestă acest fapt. Şi fiecare grupă montană a Carpaţilor îşi are Sfinxul său. În Carpaţii Curburii, răsărind dintr-un deal, printre pini, priveşte în zare “Sfinxul” din Munţii Breazău (1239 m), “La Om”, cum spun localnicii, în satul Buştea, iar Masivul Penteleu (cel mai înalt vârf, 1772 m) veghează ca un staroste peste aceşti munţi. Fiecare loc îşi poartă tainele şi legendele păstrate peste generaţii prin frumuseţea peisagistică extraordinară. Legenda Țării Luanei îl aminteşte pe bătrânul rege înţelept Luana, care, în timpuri străvechi şi fără prea multă istorie consemnată, domnea în Munţii Buzăului şi avea cetăţi care atingeau Cerul. Apărătorii cetăţilor erau tineri viteji şi fără frică de moarte, care luptau numai pentru dreptate, iar regele le vindeca rănile cu apele fermecate din Valea Izvoarelor. Dar, într-o zi, cuprinşi de invidie, duşmanii au atacat în care de foc cetăţile regelui Luana, au doborât Soarele, Pământul s-a cutremurat, iar pe locul cetăţilor, scoarţa terestră a rămas pustiită, semne care se mai văd şi astăzi.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

123

alchemia| No.6 - decembrie 2018

124

alchemia| No.6 - decembrie 2018

125

“Pietrele vii”, “Babele” de la Ulmet-Bozioru-Buzău sau trovanţii, sunt considerate aducătoare de spor şi noroc, iar oamenii susţin că după fiecare ploaie, acestea îşi modifică forma şi apar mici pietricele care se hrănesc cu nisip, iar în timp, devin mai mari. Se mai spune că trovanţii, uneori, îşi schimbă locul, ba chiar au existat oameni norocoşi, care susţineau că au văzut cum bolovanul s-a desprins din pământ şi s-a rostogolit într-o poiană, unde s-a aşezat parcă pentru a uimi trecătorii printre fâneţe. Trovanţi cu poveşti şi credinţe similare se găsesc în toată lumea. În România, nu mai puţin spectaculoşi şi celebri decât cei de la Bozioru, sunt şi trovanţii de la Costeşti, de lângă Râmnicu-Vâlcea, unde există şi un Muzeu natural al Trovanţilor. Din perspectiva ştiinţei, a geologiei, trovanţii sunt aglomerări de pietricele de diferite mărimi, legate între ele de ciment carbonatic. Formele acestor “pietre vii” sunt dintre cele mai diverse: cilindru, navă spaţială, elipse, sfere etc., iar despre ele, oamenii de ştiinţă spun că îşi modifică forma odată la 1200 de ani. În acest interval ele cresc cu câţiva centimetri, creştere care se realizează din centru spre exterior. Această creştere este surprinzătoare, pentru că odată cu trecerea timpului şi sub acţiunea fenomenelor naturale de eroziune (îngheţ-dezgheţ, apă, vânt), forma lor ar trebui să scadă, nu să crească. Comuna Bozioru se află la 50 de kilometri nord-vest de Municipiul Buzău. În Bozioru şi în satul său Ulmet, în apropierea căruia se află trovanţii, se poate ajunge de pe şoseaua DN 10 (Buzău – Pătârlagele – Întorsura Buzăului – Braşov).

alchemia| No.6 - decembrie 2018

126

În dreptul localităţii Berca, se face dreapta peste Râul Buzău şi se continuă traseul pe drumul judeţean 203 L, prin Cozieni, Bozioru, Ulmet... Există un drum amenajat şi marcat de localnici, pentru a-i ajuta pe turişti să ajungă la trovanţi. Tot localnicii sunt cei care au denumit pietrele imense potrivit cu înfăţişarea lor. Există “Toboganul”, “Microfonul”, “Caseta”, “Casetofoanele” sau “Scaunul”. Din păcate, puţini turişti ştiu că pe cărarea care urcă şerpuind dealul spre pădure, dincolo de trovanţii vizibili, se află şi alţi trovanţi, la fel de spectaculoşi, aşezaţi de o parte şi de alta a cărării, printre copaci. Cei mai suprinzători au formă cilindrică şi arată ca nişte coloane de piatră, dărâmate şi frânte printr-o ruptură ce pare fasonată. Întreg traseul trovanţilor se întinde pe o distanţă de aproximativ 1500 de metri. O altă ciudăţenie a acestor bolovani cu forme diverse, care parcă răsar dintr-un nisip fin şi albicios, prezent doar în jurul lor (chiar şi în pădure!), este că sunt aşezaţi toţi într-o linie şi înclinaţi în acelaşi unghi de aproximativ 45 de grade. Trovanţii oferă o experienţă de neuitat turiştilor şi o drumeţie în care, la fiecare pas, cu fiecare nou trovant descoperit, uimirea devine starea de spirit şi apar întrebările cărora ştiinţa le poate răspunde destul de vag, iar legendele îşi fac sălaş permanent în sufletul privitorilor.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

127

alchemia| No.6 - decembrie 2018

128

alchemia| No.6 - decembrie 2018

129

alchemia| No.6 - decembrie 2018

130

alchemia| No.6 - decembrie 2018

131

alchemia| No.6 - decembrie 2018

132

alchemia| No.6 - decembrie 2018

133

alchemia| No.6 - decembrie 2018

134

alchemia| No.6 - decembrie 2018

135

Tourism Revelstoke, BC

Maria Cecilia Nicu | Zăpezi Cum ziceam: zăpezile. Nu alea de pe Kilimanjaro, că ele îi aparţin exclusiv lui Hemingway. Zăpezile ca atare, fără metafore, simplă depunere, incomodă depunere, aspectuoasă altfel, dar greu de suportat, incomodă fie şi numai pentru că include frig, cer coborât până la a te scoate din minţi, muncă de hamal fără scop, temeri terifiante scoase din imaginaţia sub presiune, paralizie generală via inutilitate a mişcării, mă rog, tot tacâmul anxietăţii cu care iarna ne blagosloveşte şi romantismul eventual se duce dracului! Zăpezile sunt oboseala mea, asta vreau să zic. Villon rătăceşte în câmpul deschis al iubirilor “du temps jadis” şi zăpezile lui au puritatea regretului: “Mais ou sont les neiges d’antan”. Şi e de înţeles, aşezate undeva înapoi, zăpezile decorează un ansamblu, flutură năframele amintirilor aşezate fie într-un colţ înghesuit, înghesuit rău în memoria selectivă tronând peste tot şi toate, balsam existenţial, pe care ne bazăm când suntem la strâmtoare. Inteligibil în condiţiile astea, alfel… Ningea întotdeauna de Crăciun, să nu-mi spui că-mi inchipui, aşa ca atunci când îţi spuneam că Moş Crăciun a lăsat urme pe zăpadă. Tata a încercat să te trezească la timp, dar tu erai leneşă şi ai deschis ochii prea târziu. Te-ai uitat pe fereastra deschisă, te-ai aplecat chiar în afară, dar ţi-au căzut fulgii pe nas şi nu ţi-a plăcut. Altfel ai fi văzut urmele de bocanci grei în zăpada din curte… Ce mai râdeam când ne aminteam naivităţile astea şi mai ales cât de aproape îl simţeam pe tata, autor al întregului scenariu conceput ca să intensifice emoţional ninsoarea liniştită, lumânările bradului – reale şi bine supravegheate – strălucirea alchemia| No.6 - decembrie 2018

136

discretă a globurilor incropite din câteva mere şi nuci poleite... Eh, sigur că ningea de Crăciun şi nu ne era frig şi nici nu ne aminteam picioarele îngheţate din autobuzul spre şcoală ori chiar de oriunde, căldura fiind o comoditate presupusă... ca mai toate celelalte comodităţi. Simplu! Nimic nu e simplu! Ideatic aşezăm simplitatea înainte… e comod, inofensiv, chiar pur pe ici pe colo şi… şi ce dacă e car înaintea boilor? Şi şi ce dacă e mişcare inversă,“marche arriere”, aşa numai de dragul de a nu merge înainte – pentru că oricât am fi de îngăduitori, simplitatea e retrogradă – şi... şi ce dacă se pune de-a curmezişul şi chiar încremeneşte mutaţiile? Simplitatea e recepţionabilă, uşor traductibilă şi, uneori, chiar sănătoasă, nu? Şi atunci de unde această panică ? În fond, ce? Zăpezile sunt normale; vin şi pleacă în funcţie de stare, de rutina angoasei care şi ea vine şi pleacă, o arenă a fâţâielilor incontrolabile, pilulele sunt un paleativ leşinat cu efect de doi bani, albul e trapă iluziei oferită de la fereastră, feerie trecută prin filtrul dorinţelor ascunse... în rest… extenuare. De aia panică. Zăpada ajunsese la tocul uşii aşezat undeva sus, mult mai sus decât fruntea tatei, ar fi fost oarecum inteligibil dacă era uşa casei bunicii, tata se apleca totdeauna ca să-i treacă pragul, dar nu era, un zid incredibil de alb bloca deschiderea altfel normală, mama a ţipat, tu ai făcut ochii mari şi tata n-a mai dat nicio explicaţie de ce aveam o lopată în hol. Era secundar, chiar dacă neobişnuit. Fără ea ieşirea din casă n-avea şansa rutinei şi Dodu era în coteţ... fără uşă!

alchemia| No.6 - decembrie 2018

137

Memorate absurd zăpezile compun un tablou schematic – ştii care, cel din care lipseşte tenta aia inspiraţională – şi logica interpretativă se opreşte aici; aşezată undeva în “temps perdu”, iarna cu zăpezile ei are un anume farmec, farmecul acela al mişcărilor surprinzătoare, fie că suntem cu ele sau împotriva lor. Ţi-aminteşti? Rata urcă greu pantele înzăpezite ale şoselei. Nume impropriu de fapt pentru drumul croit cândva, când asfaltul era doar luxul câtorva direcţii – dar să-i zicem totuşi şosea, altfel confuzia epocii s-ar adânci. Era o comună mare unde îmi făceam apostolatul profesional (termen transmis de mătuşa mea învăţătoare din alte vremuri), urmare evidentă a mediocrităţii mele, că n-am terminat facultatea cu 10 şi chiar fără pile – dar asta e altă poveste. Rata se mişcă aşa cam în ritmul carului gâfâind astmatic, ceea ce îi diluează importanţa, utilul estompându-se într-un ansamblu mirific: o lume albă punctată ici-colo de roşul acoperisurilor, ca într-un tablou sămănătorist sugerat mai totdeauna de Coşbuc. Sau cum zicea nenea Gheorghe, care venea în fiecare joi seara la întâlnirea cu femeile cărora trebuia să le citim din Scânteia realizările zilnice ale partidului: “Albeaţa zăpezii e întinată o ţâră de fumul din bucătăria de sus, că nimic nu mai fierbe Sabina în bucătăria de vară, cu frigul ăsta”. Zăpezile satului veneau încă dintr-o lume despre care nu ştiam mare lucru şi probabil de aia mi le şi amintesc, nu? În rest, …zăpezi!

alchemia| No.6 - decembrie 2018

138

alchemia| No.6 - decembrie 2018

139

Cฤ RลขI NOI

alchemia| No.6 - decembrie 2018

140

Design de carte, ca la carte stil eleganţă profesionalism Ce oferim? Grafică şi machete de coperţi atrăgătoare, personalizate, executate în diverse stiluri, cu imagini şi fonturi combinate estetic. Ilustraţii de carte în stil colaj. Design de broşuri, postere, invitaţii, cărţi de vizită şi alte materiale publicitare, destinate tiparului, sau în format electronic. Consultanţă gratuită pentru cei care doresc să înveţe mai mult despre latura tehnică a publicării unei cărţi în regie proprie. Publicitate în rubrica “Cărţi Noi” a Revistei Alchemia. Broşura noastră de servicii

alchemia| No.6 - decembrie 2018

141

Doriţi coperţi frumoase, personalizate, făcute special pentru volumul vostru? Vreţi font elegant, paginare atentă, un tehnoredactor şi designer care vă ascultă şi lucrează cu voi? Vreţi sa lucraţi singuri, dar aveţi nevoie de un sfat profesional? Atunci apelaţi la Blockprint Design. Nu veţi avea de regretat. Lucrăm în orice stil doriţi. Clasic, modern, minimalist, baroc, naiv, futurist sau retro, ca să enumerăm doar câteva. Putem folosi arta voastră, a noastră, sau a prietenilor, pe care să o integrăm într-o publicaţie bună, fie ea broşură, carte, poster sau invitaţie. Putem folosi în egală măsură imagini stoc, artă tipografică sau colaj. Cartea noastră de vizită este chiar Revista Alchemia, publicaţie pe care aţi răsfoit-o de multe ori cu plăcere şi pentru care ne-aţi adresat complimente generoase legate de aspectul ei grafic şi de profesionalismul cu care este realizată. Vă prezentăm în paginile ce urmează, câteva volume nou apărute la Editura Herg Benet şi la Casa de Editură Max Blecher, la care Blockprint Design a colaborat la grafica coperţilor şi a interiorului. Ambele volume au participat la Târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti, 14 – 18 noiembrie 2018.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

142

alchemia| No.6 - decembrie 2018

143

Ana Barton | Nemuritorii de rând Editura Herg Benet

Ana Barton a scris Prospect de femeie, Mamifer, şi Jurământ de rătăcire (publicate la Editura Herg Benet între 2014 şi 2016), dar şi cele două cărţi-album Foto splendid – Colecţia Costică Acsinte: Viaţa socială şi Doamne şi domniţe (Editura Atelierele Albe, 2016). A contribuit la Cartea simţurilor, volum colectiv (21 de autori contemporani), coordonat de Dan C. Mihăilescu (Editura Humanitas, 2015). Tot la Editura Humanitas, în 2016, Ana Barton a publicat volumul Pervazul lui Dumnezeu. Cu Nemuritorii de rând, apărut la Editura Herg Benet – Colecţia Radical din 7, în noiembrie 2018, Ana Barton revine cu un volum de excepţie, care se cere explorat pe îndelete, pentru decojirea multelor lui taine. Despre motivele ei de a scrie, ne spune mai multe aici, într-u interviu dat Revistei Unica. Într-o colaborare deosebit de plăcută şi interesantă cu autoarea volumului şi cu Editura Herg Benet, Blockprint Design a realizat grafica coperţii şi cea a începuturilor de capitol. Caligrafia coperţii a fost asigurată de artista Anca Ciuciulin (Grafemeride). A rezultat un colaj cu elemente de baroc, vegetaţie luxuriantă, aleasă pentru simbolistica ei şi personaje coborâte din gravurile lui Gustave Doré într-un univers fantastic, unde spaţiul şi timpul sunt străbătute de două scântei fără trup… Cartea este disponibilă aici, în pagina editurii, atât în format tipărit cât şi electronic. O recomandăm din tot sufletul, ca pe o bijuterie în formă şi conţinut, care merită cumpărată şi parcursă. alchemia| No.6 - decembrie 2018

144

alchemia| No.6 - decembrie 2018

145

Radu Andriescu | Jedi de provincie Casa de Editura Max Blecher Colecţia Plantaţii

Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actuală (2005) şi a nouă volume de poezie: Oglinda la zid (1992), Uşa din spate (1994), Sfârşitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu şi câţiva prieteni (2000), Punţile Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008), Metalurgic (2010), Când nu mai e aer (2016) şi Gerul dintre ei (2017). Longleaf Press a publicat o selecţie din poezia sa, The Catalan Within (2007), iar Twisted Spoon Press, volumul Memory Glyphs (2009), cu poeme în proză de Cristian Popescu, Iustin Panţa şi Radu Andriescu.

“Niciodată Radu Andriescu n-a fost mai atent la comoţiile existenţiale, pe care le transcrie în epitomă, punând la bătaie un inventar tactil, aş zice complet, de gesturi ale violenţei fizice. Niciodată, pe de altă parte, n-a ascuns, în pliurile scrisului său, atâtea imagini de un rafinament pur şi simplu pictural. Trilogia începută în 2016, cu volumul Când nu mai e aer, se închide acum cu un Andriescu de neocolit, cu un Andriescu at his best.” Cosmin Ciotloş Volumul este disponibil aici, în pagina editurii.

alchemia| No.6 - decembrie 2018

146

alchemia| No.6 - decembrie 2018

147

ULTIMA PAGINĂ În urma cererilor primite la redacţie punem o listă de linkuri la toate apariţiile noastre din 2018, pe care le puteţi răsfoi în format de publicaţie electronică, pe Issuu:  No. 1, 2018 | Alchemia – Vechi Istorii  No.2, 2018 | Alchemia – In vino veritas  No. 3, 2018 | Alchemia – Amalgam  No. 4, 2018 | Alchemia – De felibus  No. 5, 2018 | Alchemia - Caleidoscop

Avem aici şi un link la arhiva revistei noastre pe Calameo, care cuprinde toate apariţiile, de la debutul nostru din 2016. Arhiva Alchemia

La mulţi ani şi un 2019 care să vă răsfeţe cu tot ce are el mai bun! Vom anunţa programul de apariţii la începutul anului viitor, în grupul nostru de Facebook, pe care mulţi dintre voi îl frecventaţi. Alchemia Reloaded

alchemia| No.6 - decembrie 2018

148