Alchemia #5, 2018 - Caleidoscop by Sash Segal

ALCHEMIA

No.5 OCTOMBRIE 2018

Arhiva Alchemia • Grup FB

Caleidoscop Tehnoredactare / concept grafic, coordonare: Sash Segal Redactare, corectură: Otilia Rossetti, Robert Novac, Dana Weiss Grafică, Fotografie, Colaj: Tudor Banuş, Çagdaş Topçu, Michael Schwartz, Ion Cîrstea, Diana Bratosin, Miriam Kupferstich, Sash Segal Fotografie şi Grafică| Internet Shutterstock | Pixabay | Wallpaper.net | etc. Pe copertă: Caleidoscans – Sash Segal

No. 5 Octombrie 2018

ALCHEMIA

CUPRINS ÎN DESCHIDERE .................................................................4 Sash Segal | Caleidoscopul ca metaforă ....................................... 4 Şerban Foarţă | Arborele paradisului celest ................................... 8

CALEIDOSCOP ...............................................................12 Gellu Naum | Călătoria cu Stelică ................................................. 13 Ionel Bota | Cartea motanului ........................................................ 17 Sash Segal | Mycenae ..................................................................... 18 Ioana Scoruş | O ascunsă, temperată ardoare........................... 19 Şerban Foarţă | Malluri şi molozuri .................................................. 22 Sash Segal | Iuliu Popper – Domn în Ţara de Foc......................... 25 Adriana Mosciki | Vânătoarea de vrăjitoare ............................... 34 Julia H. Kakucs | Sub cerul Şarpelui-Curcubeu ............................ 38 Elena Malec | Te dăruieşti în buchete ........................................... 42 Daniela Sorina Ciurariu | Un tigru şi un crin ................................... 44 Yigru Zeltil | Înapoi pe stadion ......................................................... 45 Adrian Creţu | Poem despre un cal şi o căruţă ........................... 46 Paul Vinicius | Uneori, din ce în ce mai des .................................. 47 Liviu Măţăoanu | În tine se sparge ceva....................................... 48 Ana Barton | Beţivu’ cu lavandă ................................................... 49 Victor Chircu | Scripca, compartimentul şi peronul .................... 52 Rodica Dascălu | Mesajul rodiei..................................................... 58 alchemia| No.5 - octombrie 2018

Sofia Gelman | Prietenia ................................................................. 59 Ana Ardeleanu | Evele timpului viitor ............................................ 62 Violeta Pintea | Pisica albastră ....................................................... 64 George G. Asztalos | Răceală toridă ............................................ 65 Adela Efrim | Ceva se întâmplă ..................................................... 66 Lucian-Victor Bota | Alb .................................................................. 67 Irina-Lucia Mihalca | În ceaţă ........................................................ 68 Maria Cecilia Nicu | Blue Café ....................................................... 70 Vasi Cojocaru-Vulcan | Gogyokha ............................................... 73 Mihaela Cristescu | The Template .................................................. 74

TRADUCERI, REINTERPRETĂRI .........................................76 Cindrel Lupe | Georges Brassens .................................................... 77 Sash Segal | William Carlos Williams ............................................... 79 Robert Novac | Badilisha Poetry X-change .................................. 83

ARTĂ VIZUALĂ ................................................................86 Çagdaş Topçu | Prin umbra pământului ...................................... 88 Diana Bratosin | Turnul de pietre .................................................... 92 Michael Schwartz | Oglinda magică ............................................ 94 Ion Cîrstea | Peştera Comarnic .................................................... 104 Sash Segal | Aventurile unui gazoduct ........................................ 118 Miriam Kupferstich | Fascinaţia ploii............................................. 126

CĂRŢI NOI.....................................................................132 George Kun | Adio Românie, pământ părintesc ...................... 136 Gabriela Ana Balan | Ochii leului berber.................................... 142

ULTIMA PAGINĂ ...........................................................147

alchemia| No.5 - octombrie 2018

ÎN DESCHIDERE Sash Segal | Caleidoscopul ca metaforă “Viaţa noastră e un caleidoscop. Fiecare moment aduce o schimbare a conţinutului ei. Noi armonii, noi contraste, noi combinaţii de tot felul. Nimic nu se repetă întocmai. Chiar cei pe care îi cunoaştem şi care se cunosc îndeajuns se vor găsi mereu în relaţii noi unii cu alţii, cu munca lor şi cu lumea înconjurătoare. Cel mai liniştit cămin, cu oameni care trăiesc în ordine şi seninătate va avea totodată infinită diversitate şi schimbare în alcătuirea sa.” Henry Ward Beecher (1813 – 1887)

Caleidoscopul, aşa cum a fost numit de inventatorul lui scoţian, David Brewster, îşi trage numele din trei cuvinte de origine greacă: kalos (frumuseţe, frumos), eidos (formă) şi scopeo (a privi, sau a examina). De fiecare dată când ne gândim la invenţia aceasta simplă şi genială, care constă dintr-un tub cu oglinzi şi fragmente de sticlă colorată, ne apar în faţa ochilor imaginile pe care le generează mişcarea fragmentelor şi multiplicarea lor de către oglinzile din tub. Imagini asemănătoare şi totuşi unice, simetrice, efemere, fragile şi aflate într-o infinită curgere în faţa ochilor noştri. alchemia| No.5 - octombrie 2018

Caleidoscopul este un mic univers în care putem petrece momente de calitate imersaţi într-o lume a luminii, a culorilor şi a geometriei. Dincolo de carton şi oglinzi avem astăzi la dispoziţie aplicaţii electronice care crează imagini caleidoscopice din fotografii sau desene. Rezultatele pot varia de la amuzant la surprinzător şi sublim. Putem crea stele din faţade de clădiri, arabescuri din legume, flori din accesorii de modă sau din obiecte industriale, ca să luăm doar câteva exemple. Jocul cu planurile şi axele de simetrie are atât ordine matematică cât şi surpriză. Există o reţetă a geometriei, dar nu şi una a frumuseţii. Inventivitatea, răbdarea şi perseverenţa sunt răsplătite cu daruri aleatorii, gata să dispară în neant dacă nu sunt culese la timp. Din punctul acesta de vedere, caleidoscopul este o metaforă a lumii şi a trecerii, poate şi a faptului că universul continuă să învârtă roata materiei şi să genereze mereu forme unice, perisabile şi în perpetuă transformare. Artele sunt şi ele tuburi caleidoscopice pe care le încărcăm cu imagini, idei şi cuvinte. Formele şi expresiile artistice există vreme de o clipă, se dezagregă, apoi recompun noi curente şi noi sensibilităţi. Sunetul, cuvântul, forma sau mişcarea pot fi percepute ca blocuri reciclabile ale unor instalaţii provizorii. Caleidoscopul minţii noastre se află şi el în continuă mişcare. Gândurile prind formă din fragmentele subconştientului, se angajează în dialog, dau naştere emoţiilor şi acţiunilor. Transformările sunt iniţiate de nenumăratele schimbări de dispoziţie sau decor.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Alte metafore ale caleidoscopului se sprijină pe relaţia dintre fragment şi întreg, individ şi grup. Oglindire, multiplicare, abundenţă, crearea unor punţi de legătură, a unei matrici dinamice şi tranzitorii. Caleidoscopul este atât haos cât şi ordine, atât adevăr fragmentar cât şi întreg iluzoriu, geometrie arhetipală şi entropie cosmică. Efortul de a face o publicaţie electronică, ca Alchemia, este şi el, oarecum, de natură caleidoscopică, de la strângerea şi cernerea materialelor, la ordonarea şi re-ordonarea lor. Când se atinge un anumit echilibru, forma obţinută este capturată şi publicată. Dar ordinea şi forma sunt lipsite de rigiditatea definitivă a unei publicaţii pe suport de hârtie. Odată ajuns pe platforma de publicare, întregul revistei este din nou fragmentat în părţile componente, care devin episoade individuale, fiecare cu un link prin care poate fi accesat. Publicaţia este atât colecţie îngrijită de redactori – în modul în care muzeografii organizează o expoziţie temporară – cât şi totalitatea exponatelor, care pot fi prezentate individual, în afara dosarelor virtuale în care au fost reunite. În interiorul acestor “tuburi de carton”, poezia, proza şi imaginile se oglindesc unele în celelalte, formând un aranjament temporar care va fi savurat de ochii celor ce privesc înauntru.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

SĂŠraphine Louis

Şerban Foarţă | Arborele paradisului celest Cineva m-a întrebat, deunăzi, de ce cred eu că frunza, numai una, a unuia din arborii mirifici zugrăviţi de către simpla menajeră, pictoriţă din instinct şi vizionară, anume mistica Séraphine Louis (norocul căreia, ca şi al nostru, avea să fie Wilhelm Uhde, colecţionar de artă şi critic à ses heures, care a ocrotit-o cât a putut mai bine), că, aşadar, o frunză a coroanei arborelui amintit este albastră? A trebuit s-o iau de la Adam şi Eva. După expulzarea din Eden a cuplului dintâi şi infelice, singura lui odraslă demnă să întrevadă intangibila “grădină de îngeri” va fi fost mezinul Seth. Om drept şi blând fiind acesta, – heruvul nu l-a alungat din pragului porţii Raiului, întredeschise, cu temuta-i spadă igniferă, îngăduindu-i să privească înăuntru, cu, în inimă, o sfâşietoare nostalgie. Tânărul Seth putu, atunci, să vadă că cei doi arbori, al cunoaşterii şi-al vieţii, se îngemănaseră,-n răstimp, devenind unul şi acelaşi... Cartea penitenţei lui Adam (din care, prin intermediul lui Éliphas Lévi, citez în continuare) adaugă că, din partea îngerului ensifer, Seth primi, în fine, trei seminţe (alias “ternarul kabbalistic”), “ce conţineau întreaga vlagă a arborelui” Paradisului terestru, – cu ordinul ca, după moartea lui Adam, să i le “răsădească”-n gură, drept chezăşie-a nemuririi. Destinul triplei ramuri răsărite din cele trei seminţe sacre îi implică, rând pe rând, pe Moise, pe David şi pe Solomon.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Cel dintâi avea să-şi facă dintr-însele toiagul şi/sau bagheta-i magică faimoasă, după ce,-n mijlocul acestui rămuret “arzând fără de-a mistui” (vorba lui Blaga), Dumnezeu i se revelase drept Fiinţa prin excelenţă. Întreita ramură, apoi, ce înflorea (ca şi în cazul cârjei de pelerin a lui Tannhäuser) în ciuda faptului că n-avea rădăcini, şi-a găsit locul în (străjuit, la capete, de doi serafi) chivotul Legii (în graiul lui Moise, aron ha edut). Regele David o sădi pe muntele Sion. Ajunsă arbore în toată firea, fiul şi urmaşul lui în scaun făcu din lemnul său miraculos cei doi stâlpi ai Templului ierusalemic, anume Jakin şi Boaz, plus frontonul porţii principale, care avea virtutea să-i oprească să treacă pragul pe impuri. După un şir de avataruri, din acest fronton uitat cu vremea avea să iasă crucea lui Hristos. Punând punct acestor speculaţii (pe care inocenta Séraphine, o biată enoriaşă, paroissienne, aşijderi maicii lui François Villon, le ignora cu totul, nici nu le ducea dorul, – mulţumindu-se cu “[le] Paradis peint” pe murii sfintelor lăcaşuri) şi, revenind la arborele nemaiaccesibil întrevăzut, din pragul Raiului, de Seth, să ne întrebăm în ce măsură aducea acesta cu-aceia străvăzuţi în transă şi zugrăviţi în plin extaz de Séraphine... (Întrebare falacioasă, dacă vreţi, pentru că noi nu am văzut ce-a văzut Seth, – dar legitimă ca exerciţiu euristic.) Ei bine, Séraphine, suflet serafic, ce-ar fi putut picta, dacă nu flori?! “Coloriti fiori”, cum spune Sfântul Francisc, dar prea puţină “erba”, – căci florile-i par supraterestre, “sădite-n aer ridicat” (precum cherubul lui Ion Barbu); flori inexplicabile şi stranii, o vegetaţie angoasantă şi, uneori, vorace ca o junglă. alchemia| No.5 - octombrie 2018

Nici regnurile nu sunt bine precizate, iar mirobolantele-i buchete par, totodată, şi penaje, ce ne privesc, aşa-zicând, prin ochii cozii de păun! De unde, un anume “disconfort”, o anxietate, o derută, în faţa corolelor multicolore, a lujerilor şi a foilor bizare (cu tije mai curând cornoase, ca un cotor de pană, tubular, şi fire simetrice subţiri, pe laturi), – care aduc cu flora oniric-maladivă a unui Odilon Redon, fără să fie rodul, însă, al visului, fiind unul al viziunii; şi,-n plus, părând a se supune, în pofida aparantelor dezordini, cutăror reguli misterioase. În definitiv, doar Paradisul terestru este unul vegetal: o oază în pustiul dezolant; o grădină, una “între ape” (gan în ebraică, pairidaeza, în persană); o, în sfârşit, pădure verde (cf., într-un Psalm al lui Arghezi, “În paradisul Evei, prin pădure...”). Luând în seamă stricta, uneori, dispunere sau aliniere a frunzelor sau a petalelor văzute, în raptu-i mistic, de naiva Séraphine, să spunem că, în parte, Paradisu-i nu e, neapărat, unul terestru, în ciuda unei vegetaţii exuberante îndeobşte, ci acela, mai curând, celest, vizibil numai ochiului lăuntric sau, baremi, văzului intelectual, speculativ, geometrizant, – de unde şi arhitectura paradisiacă ideală, cvasiutopică şi, uneori, factice (precum, în cazul bunei Séraphine, florile-i care, la răstimpuri, par, oarecum, artificiale). Cât, în sfârşit, despre albastra frunză din marginea unui frunziş care epuizează gama cromatică cea mai firească, adică verde, galben, ocru, roşu-brun, a foilor unui copac, aceasta pare o trimitere expresă (fie şi dacă, poate, inconştientă) la Paradisul celălalt, celest, aducând a pană azurie căzută din penajul unui înger.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

CALEIDOSCOP

alchemia| No.5 - octombrie 2018

In memoriam Gellu Naum | Călătoria cu Stelică Buzele mielului sângerau în răcoarea de seară când am văzut soarele lucind deasupra soarelui călcam tiptil pe blana de la picioarele patului aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe pe lângă el se târau şopârle îmbrăcate în aur străveziu aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa verigheta de sârmă lucea pe degete şi în gurile noastre scânceau cuvinte de sârmă discutam liniştiţi ca greierii când învelit în spaţiul său Stelică a murit eram prea tulburat şi mă gândeam la inevitabila lui călătorie spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti sub masa cinei noastre ploua soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire prin ceaţa deasă a sfârşitului înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cântând în pumni veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele dar el era întreg neputrezit devenise metalic îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă alchemia| No.5 - octombrie 2018

dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene murise atâta cât să plângă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni un bătrân îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit îi spunea maică-si “alăptează-mă pentru ultima oară de mic copil îmi plăcea alăptarea” acum umblam amândoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau târcoale adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo în jurul nostru sufletele se văitau “tu cine eşti de mic copil cine eşti de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti de mic copil cine eşti” îl învăţam aşa “să le spui doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică” eram doi adolescenţi amărâţi el era mort de mic copil locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare crengile lor ne umbreau umblam amîndoi prin ceaţa mlaştinii de dinaintea naşterii întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificând fraternitatea noastră agresivă în zori cântau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile ne luam fiecare iubita de mână sărbătoream nunta de aur simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă alchemia| No.5 - octombrie 2018

şi iată că ne căram miresele în spinare spre altar ele simţeau o uşoară cutremurare îşi simţeau pântecele umede simţeau cum se destramă luna în mii de fire şi cum se ascunde în iarbă rumegam pământ împreună cu ele cu miresele amazoane şi arhitecte ale umbrelor noastre inventate de vânt aveau coliere de plumb privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare stea împăcată cu tăcerea prin semnele beznei sfârşitul nopţilor acelora întârzia trecea vântul scria pe valuri ne împingea la mal ne târam cum puteam spre focurile aprinse prin curţile oamenilor au trecut mulţi ani de atunci am avut mărturii despre o amară agonie şi am rămas acolo istovit cu pălăria căzută în praf o cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Ampersand | Sash Segal

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Ionel Bota | Cartea motanului îngerul acela se ascundea sfios în trupul vinovat al ierbii sub zarzări nu mai citea poeme în balansoarul altei seri bunica de ramurile arţarului atârnăm ghirlandele altor sărbători catrenele greierilor anunţă cum sub movila lui de amintiri motanului îi este dor de noi, vai, cât îi este de dor îngerul acela aşează cartea deschisă pe pervazul dimineţii de august

Richard Saunders | Topiary Cat

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Sash Segal | Mycenae Atunci distanţa dintre noi A încetat să fie A devenit un punct Infinit de mare, în care era numai Şi numai dragoste Şi tu îmi spuneai ceva. În cele din urmă am plecat Gândindu-mă la tine Ca la ceva fragil şi persistent Un cuib de micelii luminoase Strălucind în semi-întuneric. Şi dragostea ta a rămas cu mine Până la marginea acelei nopţi Şi încă două zile Deşi nu îmi mai aduc aminte de ce Mă gândeam la tine Aşa.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Ioana Scoruş | O ascunsă, temperată ardoare Barbatul pătrunde în curte stânjenit, lumina se aşează, blândă, peste un gard de iederă pârlit de soarele de peste vară. Câteva cuvinte se încheagă printre gesturile care împresoară o distanţă de mult abolită. Între pereţii de sticlă ai consoanelor reverberează un glas care pare de neauzit. Este un barbat înalt şi subţire, obişnuit cu simplitatea splendidă a lucrurilor, are ochi întomnaţi de visare şi de o ascunsă, temperată ardoare, dar n-ar recunoaşte-o. E obosit de singuratate şi toate acestea îl fac atât de frumos, atât de inaccesibil. Se face, încetul cu încetul, seară. Ea îi spune: rămâi cu mine, dar pentru el, deja, prea multe au pierit. E ca şi cum ai mai putea lua-o de la-nceput încă o dată, însă ştii că tot ce-ţi mai rămâne sunt plimbările prin vechile cafenele, pe la umbra discretă a bătrânelor ziduri. alchemia| No.5 - octombrie 2018

Ea are pielea foarte albă şi trupul îi este zvelt. Privirea lui se destramă pe albeaţa unei zile de vară care tocmai se încheie. Ideea principală ar fi trebuit să fie iubirea. Un corb vorbeşte într-o limbă ancestrală, ca şi cum ar fi comis o crimă. Bărbatul se ridică şi vrea să dispară.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Şerban Foarţă | Malluri şi molozuri în tandem cu Tudor Banuş

elegie pentru o bijuterie arhitecturală, care a fost lăsată să cadă în ruină în mod deliberat, spre a fi demolată – vila Dr. Nanu-Muscel din Piaţa Romană, Bucureşti

Prin camerele vechilor vile lăsate să cadă-n paragină, picamerele, dând iama-n podele şi mobilă, vor mai scrie o pagină de nobilă urbanistică indigenă. – Buldozerele şi macaralele cu gât de lebede, ce populează ozerele lui Piotr Ceaikowsky, îşi vor intra repederepede-n rol, căci urbea are nevoie de mall, de malluri, unele mai înalte decât altele... Atunci, de prin beci şi subsoluri (ale, bunăoară, vilei Dr. Nanu-Muscel), fi-vor scoşi, cu mascaţii, squatter-ii; printre ei, baba, care, din pricina scoaterii din casă,-l va afurisi într-astfel: “Usce-l, maică, boleşniţa!” –, pe, adaug eu, mai-marele alchemia| No.5 - octombrie 2018

urbei adică primarele ce-ar fi sămânţa zurbei ăsteia apocaliptice, cu-njurături de sfinţi şi candele, cu “dentium stridor” (i.e. scrâşnet de dinţi) şi celelantele. Răstimp în care vechiul ctitor uscăţiv, pustnic făr’ de sânge-n obraji, la sân îşi strânge,-n singurătate şi tăcere, ca-ntr-un tablou votiv, ca pe odoare, ctitoria cu-nveliş de tablă verde, – şi-l doare c-o va pierde, neavând, ’napoi, cui o mai cere...

grafică: Tudor Banuş

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Sash Segal | Iuliu Popper – Domn în Ţara de Foc Am să încep prin a spune că lumea le datorează evreilor destul de multe în arte, ştiinţe şi economie, dar nu cine ştie ce în materie de explorări şi descoperiri geografice. Dacă îl dăm la o parte pe Pedrarias Davila (1468 – 1531) care venea dintr-o familie de conversos, dar era un înfocat conquistador catolic, şi pe arheologul Sir Marc Aurel Stein (1862 – 1943), care s-a botezat luteran ca să înainteze în viaţă, şi chiar pe Isaac Eduard Schnitzer (1840 – 1892) care s-a turcit, devenind faimos ca Emin Paşa, inamicul sclaviei în Congo, nu mai rămân prea mulţi exploratori din spiţa lui Israel. Dar iată că există unul, chiar născut în Ţările Române, care, în ciuda faptului că a rămas evreu, şi-a făcut un nume ca geolog, explorator şi cartograf în Ţara de Foc. Este vorba de Iuliu Popper (1857 – 1893), astăzi aproape uitat în ţara lui de baştină, dar încă destul de cunoscut în ţara lui de adopţie, Argentina, ca şi în cercurile celor pasionaţi de descoperiri geografice. O stradă din Bucureşti poartă numele unui membru îndepărtat al familiei, un medic cu numele Max Popper. Din păcate nu există niciun semn care să amintească de ambiţiosul şi genialul Iuliu Popper, sau Don Julio de Romania, aşa cum era cunoscut de contemporanii lui latino-americani. Articolul de faţă nu îşi propune să epuizeze subiectul vieţii şi activităţii exploratorului Iuliu Popper, ci doar să traseze câteva repere geografice şi istorice şi să rememoreze câteva dintre episoadele mai importante ale carierei lui.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Iuliu Popper s-a născut în Bucureşti ca supus otoman la 15 Decembrie 1857, puţin înainte de unirea celor două Principate Române. Era fiul lui Naftali Popper şi al Perlei, zisă şi Pepi. Tatăl său, un iubitor al literelor, a fost fondatorul primei şcoli israelite din Bucureşti, unde se preda în idiş, română şi germană. Fondurile familiei proveneau şi din comerţul cu obiecte de artă şi de anticariat. Nemulţumit că autorităţile române i-au refuzat intrarea la Şcoala de poduri, Şosele şi Mine din Bucureşti, pe motiv că nu urmase o şcoală românească, Iuliu a plecat la Paris la vârsta de 17 ani, unde a fost admis la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Paris. Ca să se întreţină financiar a dat meditaţii la diverse materii tehnice. Odată cu absolvirea, ajunge să lucreze o vreme în Egipt, la întreţinerea Canalului de Suez. Slujba exotică îi deschide pofta de călătorie şi, astfel, tânărul inginer o porneşte într-un şir de peripeţii care l-au dus din Orientul Mijlociu până în China şi Japonia. Se întoarce în ţară în 1881, când i se refuză cetăţenia română, datorită etniei sale. Dezamăgit, Popper decide să plece definitiv din România. Unele dintre versurile lui, notate într-un caiet de însemnări găsit mai târziu de Emil Racoviţă la Puntas Arenas, par să se refere la acest moment: “Şi va veni o zi când voi pleca de-aici. / Birjarul va-njura şi va pocni din bici… ” Nefiind totuşi genul care să păstreze resentimente, Popper a rămas în termeni buni cu mulţi prieteni români şi mai târziu, ca explorator, a avut o corespondenţă bogată cu Societatea Geografică Română.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Au urmat ani de călătorii peste ocean: Siberia, Canada, Statele Unite. A lucrat ca inginer hidrotehnist în New Orleans şi mai apoi a condus lucrări de planificare şi sistematizare a portului Havana, în Cuba. În 1884, o pasiune redescoperită pentru scris l-a făcut să accepte un post de jurnalist în Mexic, unde a lucrat ca redactor timp de un an la o publicaţie numită “Jurnalul străinilor” – “Diario de los forasteros”. Fie spus, Iuliu – acum Julio – avea un talent deosebit atât pentru cifre cât şi pentru litere. Ca şi tatăl sau, era un adevărat poliglot, care se exprima cu uşurinţă într-un număr mare de limbi. Potrivit celor care l-au cunoscut, Popper cunoştea fluent româna, idiş, germana, engleza, spaniola, portugheza şi franceza, şi avea unele noţiuni de italiană, latină şi greacă. Anul 1886 îl va găsi în Argentina, unde acceptă un post de prospector şi geolog al unei zone încă necartografiate din Ţara de Foc, Ushuaia. Zona nu era pe atunci bine cunoscută, dar se zvonea deja că ascunde importante zăcăminte de aur. Popper a explorat teritorii din zona strâmtorii Magellan, cărora le-a dat nume româneşti. Astfel au apărut pe hartă Râul Rosetti, Munţii Ureche şi altele. Munţii aflaţi la vest de Golful San Sebastian au fost numiţi Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei de atunci a României. Un pisc al acestor munţi a fost numit Punta Sinaia, după locul omonim din ţara natală. Studiile şi observaţiile lui Popper în regiunea studiată de el au avut o importanţă covârşitoare în fondarea unei societăţi de exploatări aurifere, “Compañía Anónima Lavaderos de Oro del Sur”. În viziunea lui Popper, exploatarea aurului în regiune, urma să pună cu timpul bazele unei alte activităţi care să le asigure coloniştilor prosperitatea pe termen lung: creşterea oilor. O conferinţă în Buenos Aires sub Auspicile Institutului Argentinian de Geografie l-a făcut faimos şi a atras fondurile şi sprijinul de care alchemia| No.5 - octombrie 2018

avea nevoie. Aflat acum în posesia unei concesiuni importante, Popper s-a întors în 1887 în zona Golfului San Sebastian unde a întemeiat o colonie auriferă, denumită “El Paramo”, “Pustiul”. Locul, în ciuda izolării şi climei lui vântoase, a devenit o importantă aşezare minieră. Popper a proiectat şi construit o instalaţie mecanizată de spălare a aurului, care folosea forţa valurilor şi putea produce până la un kilogram de aur pe zi. Maşina de separare a aurului (“Cosechadora de Oro”) a fost brevetată în 1891 în Argentina. În scurtă vreme, colonia nou formată a atras sute de lucrători. Printre ei se aflau şi colonişti români, ai căror urmaşi argenitieni menţionează şi azi că sunt “hijos de rumanos” – fii de români. Lui Iuliu Popper i s-a alăturat şi fratele lui mai mic Maxim, sau Max, adeseori confundat cu celalalt Maximilian Popper, medicul al cărui nume îl poartă o stradă din Bucureşti. Nu la fel de ambiţios şi talentat ca fratele său mai mare, Max a muncit totuşi din greu la administrarea coloniei, în ciuda faptului că suferea de tuberculoză. Din păcate, renumele de El Dorado al locului a atras o mulţime de aventurieri veniţi acolo în ideea de a fura aurul deja găsit. Fraţii Popper s-au văzut astfel nevoiţi să recruteze un grup de mercenari care să asigure paza armată a coloniei. O scurtă plecare a celor doi la Buenos Aires pentru a obţine deschiderea primului comisariat de poliţie la San Sebastian a dus la fuga unor angajaţi cu 24 de kilograme de aur. Popper i-a urmărit pe fugari recuperând aurul, apoi a fondat o serie de alte colonii aurifere în zonă, printre care Carmen Sylva şi Beta. Urmează o multitudine de conflicte cu alţi aventurieri şi căutători de aur din toate colţurile lumii. Cel mai important conflict e cel cu unităţile de gherilă chiliene care distruseseră anterior colonia Carmen Sylva. Ca reprezentant al Argentinei, Popper a repurtat o victorie decisivă în colonia Beta în ianuarie 1889, punându-i pe fugă pe chilieni printr-o stratagemă ingenioasă. Primii “cavalerişti” pe alchemia| No.5 - octombrie 2018

care i-a scos în întâmpinarea inamicului erau de fapt manechine în uniformă puse în şaua cailor. Popper i-a lăsat pe chilieni să-şi consume muniţia pe manechine, apoi i-a atacat decisiv şi i-a pus pe fugă. Pentru a înlesni plata salariaţilor şi schimburile, Popper a obţinut tot în 1889 aprobarea de a emite monezi de aur şi timbre poştale. Au fost emise atât monezi de 1g şi de 5g cât şi timbre cu un glob înconjurat de raze şi cu inscripţia “Tiera del Fuego” şi iniţiala P. Toate sunt astăzi rarităţi de colecţie. Deşi societatea “Compañía Anónima Lavaderos de Oro del Sur” a dat faliment în 1889, fraţii Popper au continuat să lucreze la exploatarea aurului în concesiunea lor. La 27 august 1891, Maxim Popper a murit de tuberculoză la 23 de ani, în timp ce coordona activitatea de exploatare a aurului, în lipsa fratelui său. Moartea lui Max a fost o mare lovitură pentru explorator. A păstrat legătura cu părinţii şi cu sora sa, cărora a continuat să le trimită fonduri tot restul vieţii. Conflicte politice cu guvernatorii Ţării de Foc, mai întâi Felix Paz apoi Mario Cornero, îi creează lui Popper din ce în ce mai multe probleme. În 1893, Popper se vede implicat într-un proces în care martorii acuzării erau politicieni ale căror activităţi ilegale le demascase înainte. La vremea respectivă Popper avea în minte o expediţie la Polul Sud, cu care care se afla într-un stadiu avansat de pregătire. Unul din capetele de acuzare ale procesului era legat de expediţia lui Popper din 1886, care se soldase cu moartea a doi indieni Onas (Selk’nam). Deşi indienii fuseseră omorâţi în timpul unui atac asupra exploratorilor şi Popper era cunoscut pentru atitudinea lui binevoitoare legată de triburile de aborigeni, presa vremii l-a transformat într-un avid ucigaş de indieni. Stratagema avea rolul de a acoperi adevăratul genocid al indienilor Selk’nam, desfăşurat de alchemia| No.5 - octombrie 2018

armata argentiniană sub comandanţi ca Julio Roca sau Ramón Lista. În 1893, în mijlocul procesului, guvernatorul Cornero a fost revocat din funcţie. Pe data de 8 mai 1893, a fost numit un nou guvernator, Col. Pedro Godoy. Popper nu a reuşit să-l întâlnească pe Godoy. În dimineaţa zilei de 6 iunie 1893 a fost găsit mort în apartamentul său din Buenos Aires, din Strada Tucuman, la doar 36 de ani. Cadavrul lui Popper a fost identificat de inginerul Berfort, un asociat şi prieten care venise în vizită. I s-a spus că, în ciuda faptului că era ora 11, Popper nu ieşise încă din dormitor. Berfort a găsit corpul pe podea lângă pat. Cauza morţii a rămas neelucidată, deşi la autopsie medicii au presupus un atac de inimă. Alţii au presupus că fusese otrăvit de unul dintre rivalii lui politici sau de afaceri. A fost înmormântat în capela familiei Ayerza, care îi erau buni prieteni. Ca parte din destinul tragic al familiei Popper, sora exploratorului a fost asasinată în 1947 în Bucureşti de o bandă de spărgători convinşi că avea în casă o mare cantitate de aur primită de la fratele ei. Au rămas în urma lui Iuliu Popper numeroase însemnări, publicate atât în Argentina, dar şi în Gemania, Franţa şi România, privind geografia, populaţia, flora, fauna şi subsolul ţinuturilor străbătute de el în Ţara de Foc. În 1986, statul român a emis un timbru cu figura exploratorului, în seria “Cercetători români în zonele polare”. Alte urme ale trecerii lui Iuliu Popper prin lume sunt: un loc în Muzeul din Ushuaia, numele unei străzi din Oraşul Rio Grande din Ţara de Foc şi, în mod suprinzător numele unei trupe de muzică rock chiliene, Julius Popper. În 2015 a apărut la Editura Rue de Sèvres din Paris şi o superbă carte de benzi desenate intitulată “Julio Popper – Ultimul Rege al Ţării de Foc”.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

p. 51 – “Julio Popper – Le Dernier Roi de Terre de Feu”, Matz & Chemineau, Rue de Sèvres, Paris, 2015 coperta şi ilustraţii jos – planul maşinii de separat nisip aurifer de aur prin forţa valurilor

p. 52 Moneda Popper de 1g Timbrul Popper, “Tierra del Fuego” – 10 centavos

alchemia| No.5 - octombrie 2018

gravuri de epocÄ&#x192;, sec. XVII - XVIII

Adriana Mosciki | Vânătoarea de vrăjitoare Călătorie în timp | Sibiu – Hermannstadt - Nagyszeben

Poeta Adriana Moscicki, locuitoare a urbei Sibiului, are o deosebită pasiune pentru istoria veche a acestei cetăţi multi-etnice, cu o cultură de o bogăţie şi complexitate prea puţin cunoscute. A rezultat din această pasiune o pagină de Facebook dedicată Sibiului vechi, numită Călătorie în timp. Aici, printre alte multe crâmpeie de viaţă sibiană sunt adunate şi împărtăşite roadele unei cercetări istorice făcute cu dragoste şi migală. Nu este vorba de o istorie simplificată, sau cosmetizată în scop turistic. Multe din aceste episoade fac parte dintre secretele unui Sibiu demult uitat, care îşi deschide porţile doar cunoscătorilor. O carte de căpătâi este “Cronica oraşului Sibiu” a lui Emil Sigerus, care acoperă mai mult de opt veacuri de istorie citadină, de la 1100 la 1929. Am ales, cu concursul Adrianei, unul dintre secretele negre ale Sibiului, vânătoarea de vrăjitoare. Astăzi e greu să ne imaginăm că au avut loc aici procese şi execuţii de vrăjitoare, cu tot tacâmul: tortură, încercări ridicole de dovedire a vinovăţiei, decapitare, ardere pe rug sau înec. Şi totuşi, au existat de-a lungul istoriei transilvănene cam 500 de asemenea evenimente, parte din ele desfăşurându-se, aici, în Sibiu, ca spectacol sinistru pentru mulţimea adunată în Piaţa Mare sau pe lângă unul din iazurile de periferie.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Vă amintiţi înfiorătoarele filme despre Inchiziţie? Se pare că ele au fost doar o copie îndulcită a realităţii. Am vizitat câteva muzee ale torturii, cu durere numai la vederea obiectelor şi a metodelor ivite dintr-o imaginaţie malefică, bolnavă! În numele cui? În numele unei dogme, a setei de putere şi dominare prin frică? Pasiunea pentru “vânătoarea de vrăjitoare” s-a înteţit mai ales după 1484, când Papa Inocenţiu al VIII-lea a emis o bulă ce condamnă vrăjitoria şi autorizează doi judecători – Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer – să lupte împotriva “flagelului”. Cei doi sunt autorii “manualului" de recunoaştere, identificare şi suprimare a victimelor, “Malleus maleficarum” – “Ciocanul vrăjitoarelor”. Catolici şi protestanţi l-au adoptat cu ardoare şi şi-au luat sarcinile în serios cu mare devotament, în toată Europa. Aşa se explică şi multiplele procese şi condamnări în teritoriul Transilvaniei. În “Cronica oraşului Sibiu”, Emil Sigerus le enumeră cronologic, printre multe alte evenimente: 1653, 10 ianuarie – Văduva Comitelui Seraphin, Katarina, este acuzată de vrăjitorie şi arsă pe rug. (Comitele Seraphin fusese fostul judecător regal al Sibiului) 1657, 9 iulie – Sunt arse pe rug două vrăjitoare. Pe 29 iulie din nou sunt arse pe rug două vrăjitoare. 1677, 15 noiembrie – În Iazul Croitorilor este înecată o vrăjitoare. 1678 – Sunt arse pe rug şase vrăjitoare. 1703 – În Iazul Croitorilor este înecată a şasea vrăjitoare. Pe 19 iunie trei vrăjitoare sunt decapitate apoi arse. 1707, 3 iunie – În Iazul Croitorilor este înecată o vrăjitoare. 1711 – O vrăjitoare este arsă pe rug şi alte două decapitate. alchemia| No.5 - octombrie 2018

Frumos bilanţ şi distracţie pe măsură în oraş, doar condamnările erau publice şi asistate cu entuziasm! Spectacolul era impresionant: cei condamnaţi (în general femei, lipsite de apărare, văduve, oameni săraci, dar şi bogaţi deopotrivă, unii pricepuţi în prepararea unor poţiuni-leacuri din ierburi), erau supuşi unor probe în care îşi puteau dovedi nevinovăţia! O spun cu ironie, căci rezultatul era stabilit dinainte. Proba cântăririi: se credea că vrăjitoarele cântăresc puţin sau deloc! Semnul Diavolului: persoanele suspicioase erau dezbrăcate, rase pe tot corpul, în public, şi înţepate în fiecare semn suspect de pe piele. Dacă înţepătura nu era dureroasă şi sângeroasă, acesta era semnul diavolului. Proba apei: legaţi fedeleş, erau aruncaţi într-o apă “sfinţită” (şi îngheţată). Dacă se duceau la fund, erau nevinovaţi (sic!), dacă pluteau, erau vrăjitori. În Sibiu, locul de încercare era Lacul ori Iazul Croitorilor, cum apare în unele locuri la Sigerus. După cum îi sugerează numele, lacul era în grija breslei croitorilor şi se afla in zona Spitalului Judeţean de azi. Exista şi un pod de lemn care ducea spre locul cu pricina, căci Sigerus consemnează accidentul produs în urma execuţiei din 1677 -15.12: “... la întoarcere în oraş se surpă podul de la Portiţa Leşurilor, fără urmări grave”.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Julia H. Kakucs | Sub cerul Şarpelui-Curcubeu Împlinisem 13 ani când începusem să-mi caut, asemeni aborigenilor la această vârstă, acele songlines, acel Walkabout al meu, sincronizându-mi muzica sufletului cu cea a mediului meu înconjurător. Scriitorul englez Bruce Chatwin descrie în romanul său autobiografic, The Songlines, publicat în 1987 – doar la doi ani după ce mi-am desfăcut şi eu aripile pornind în lumea largă – călătoria sa în Australia, întâlnirea şi prietenia sa cu emigrantul rus, Arkady Wolschok (numele sau real fiind Toly Sawenko), care a luptat pentru menţinerea culturii aborigene.

Ilustraţie – Darlene Devery

Născut pentru a fi nomad, Omul ca specie, în concepţia scriitorului devine agresiv doar când posedă ceva, doar când se aşează la casa lui... Are Yuval Harari dreptate când afirmă în Sapiens că în momentul în care grâul l-a domesticit pe om, i-a furat libertatea, făcându-l sclav? Ne pierdem în strâmtoarea pereţilor melodiile, căile care ne-au fost prescrise de destin? Asemeni în dragoste... Am dreptate, dragul meu? Sunt şi ele un songline? Care ar fi drumul lor geografic? Căci Pământul, în crezul aborigenilor, nu este o zeitate. Mitul creaţiei la aborigeni îşi are izvorul în infinitul cosmosului. Dreamtime nu are nimic comun cu visele nopţilor fierbinţi... cu visele noastre... El este un Timp al Viselor, fără început şi fără sfârşit, un izvor generator de viaţă, floră şi faună dar şi de stânci, munţi, văi şi albii ale oceanelor şi râurilor, o mamă, un tată al naturii. Da, mamă şi tată... Divinitatea centrală, supremă – Şarpele-Curcubeu – este androgină.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Nu trebuie să ne mire. Din punct de vedere genetic, despărţirea sexuală este o invenţie târzie a Celui de Sus. Cum spune mitologia persană? Lumina şi Întunericul erau o pereche de iubiţi în grădina Eden, până Ahura Mazda i-a despărţit. Prometeus a format din argilă androgini, până ce a venit Zeus, care a rupt din sfera completă o bucată, lipind-o bărbatului. De atunci femeia sângerează... Rana trupului este deseori şi rana sufletului... Părţile se atrag cu putere dorind să se reîntregească, să-şi aline dorul, setea, neliniştea... Ce caută rătăcitorul? Poate, îmbrăţişarea din care a fost smuls cu violenţă. Fie să şi-o reamintească... Şi în Australia? Acolo infinitul are o zeitate ce reuneşte spiritul cu materialul, femininul cu masculinul: Şarpele-Curcubeu... Desenul de pe stânca Uluru îl reprezintă în forma pe care spiritele norilor şi ale ploilor au desenat-o. În apariţia lui feminină, Şarpele-Curcubeu creează munţi, văi, albii de râuri, de lacuri, mări şi oceane. În adânciturile solului, în urmele şarpelui adormit, se adună apa vărsată de broaştele uriaşe din adâncul pământului, pe care Şarpele le-a gâdilat până au vărsat şi ultima stropitură. Când se arată în forma lui masculină, Şarpele devine Soare şi naşte Curcubee. Toate aceste legende au fost şi sunt transmise oral. Nimic nu a fost notat. Relatările diferă uneori în nuanţele povestite de diferite triburi şi regiuni ale continentului. În timpul secetei, Şarpele-Curcubeu se găseşte în puţinele căldări cu apă existente. În regiunile bătute de Monsun, Şarpele duce lupte intense cu Vântul, cu Soarele. În deşert lipsesc aproape toate conflictele... De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere... alchemia| No.5 - octombrie 2018

Avionul din Australia a sosit cu şapte minute mai devreme. Revederea îmi readuce în amintire plimbările prin podgoriile din Miniş şi primele lecţii de şah luate pe covorul camerei din Timişoara. O sărbătorim în patru, în grădina de vară a unui restaurant specializat în vin, bere, şniţel vienez şi caşcaval cu muzică. Nici tu, mă gândesc în timp ce gust berea fiartă aici în apropiere, la mănăstirea alăturată restaurantului, nu ai fi acum pe noul continent, dacă Arthur Pillip, născut la Londra în data de 11 octombrie 1738 – fiul bibliotecarului Jacob Phillip din Frankfurt am Main, căsătorit cu Elizabeth Breach din Londra – nu ar fi devenit ofiţer al marinei engleze. El a fost amiralul primei flote marine, de data aceasta portugheze, căreia după Războiul de 7 ani i-a aparţinut cu aprobarea amiralităţii engleze. Apoi, revenit în marina britanică, a dus în anul 1786 deţinuţi în Australia, în special, în Tasmania. Se spune despre Arthur Phillip că a încercat cu toate puterile să apere drepturile aborigenilor şi că de fapt, el este cel ce a descoperit Port Jackson (Sydney). Frankfurt am Main şi Australia... încă un songline...

Furtuna bântuie alungându-ne de la masa umbrită de viţa-de-vie. Fugim sub umbrelele mari şi grele ale grădinii de bere. În câteva minute praful se transformă în noroi şi sub mese curg pârâiaşe. Vocile devin înflăcărate şi în noi se trezeşte copilul poznaş ce sărea cu mare plăcere din băltoacă în băltoacă. Este prima ploaie în această lună fierbinte şi sperăm să ţină toată seara. De săptămâni este o căldură tropicală, iarba arsă s-a rărit, lăsând pământul îmbătrânit să-şi arate cicatricele. alchemia| No.5 - octombrie 2018

Deşertul australian s-a mutat aici în centrul Europei, într-o ţară bântuită de obicei de precipitaţii venite din largul Atlanticului. Unde sunt timpurile de care vorbea Heinrich Heine, contemporan cu Arthur Phillip?

“Unser Sommer ist nur ein grün angestrichener Winter, sogar die Sonne muss bei uns eine Jacke von Flanell tragen, wenn sie sich nicht erkälten will.“ (Reisebilder. Italien. Reise von München nach Genua. Kapitel XVI) Într-adevăr, vara noastră era până acum doar o iarnă văruită verde şi, până şi Soarele trebuia să poarte o jachetă din flanelă, dacă nu dorea să răcească.

Dar acum? Ieşim cu toţii să căutăm omul care aduce ploaia. Privind însă cerul, ne izbeşte, sus, deasupra noastră, în toată frumuseţea ei majestuoasă, imaginea Şarpelui-Curcubeu.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Elena Malec | Te dăruieşti în buchete din volumul Cafea neagră

împachetai un dor în ziare îl puneai într-o plasă la un loc cu Duchamp, Giacometti, Warhol, Dali un porumbel de casă fotografii ieşeau prin ochiurile mari degetele pipăind cu mirare lipsa de sens n-aveai bucurie mai mare decât să respiri intens prada din plasă suspinând când scoteai flori de cuvânt scamatorie har nu am habar în urmă laşi dârele verbului olărit peste noapte

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Lilium Superbum, 1799 | Painter: Henderson, Engraver: Stadler; in Thornton, R.J.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Daniela Sorina Ciurariu | Un tigru şi un crin pe cerul ascetic, printre ace de pin pluteau amniotic un tigru şi-un crin nu i-a întrebat nimeni cum de au ajuns să vieţuiască atât de strâns împreună să-şi împartă apa, colţii, catifeaua şi să capete aceeaşi culoare cu mări de durere şi vulcani de plăcere lună de lună diferenţele dintre ei (deşi erau embrionare) s-au adaptat simţitor de atent la fiecare încât şi celebrul Darwin din carte se mira în sine de tigrul din tine şi de crinul din mine

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Yigru Zeltil | Înapoi pe stadion din volumul “Cacao” 2012, Editura Tracus Arte

înapoi pe stadion unde pot fi confundat cu un băiat de cartier dar nu sunt un băiat de cartier fiindcă demult nu mai suntem ceea ce pare şi totul s-a complicat da. s-a complicat. dar puteam fi un prizonier. un funcţionar ori vagabond mizer plin de câinerţie care toată viaţa ar fi putut să facă drumul de la A la B fără să-şi dea seama că e ceva în neregulă. dar într-o noapte din 2007 m-am trezit cu un muşchi ciudat în spatele meu care se zbătea. şi se făcea că am ieşit din casă pentru a admira carnavalul aparenţelor dar în loc să mă plimb m-am trezit fugind tot mai tare pe bulevardul tomis şi în loc să cad odată cu frunzele am început să zbor cu mare viteză până când am reuşit să zăresc lacul şi marea.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Adrian Creţu | Poem despre un cal şi o căruţă un prieten m-a rugat cu mai mult timp în urmă să scriu o poezie care să aibă un cal şi o căruţă în ea pentru fiica lui de doi ani care e înnebunită după cai luni de zile m-am tot codit să scriu acest poem fiindcă nu am putut niciodată să compun la comandă şi, mărturisesc cu toată ruşinea, că habar nu am să scriu o poezie despre un cal şi o căruţă dar, astăzi, fiica lui m-a luat la pupat de mai multe ori cu toată prietenia pe care ţi-o poate oferi un copil de doi ani aşa că mi-am strâns tot curajul de poet postmodern şi am decis să scriu acest poem deşi, în continuare, nu am nicio idee în plin secol XXI ultra-tehnologizat despre cum trebuie să arate o poezie cu un cal şi o căruţă în ea

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Paul Vinicius | Uneori, din ce în ce mai des Câteodată mă plimb noaptea prin oraş, cu o bicicletă furată. Iar ea mă ascultă ca o femeie posedată. Şi o tot trag de ghidon, o tot cotesc şi o pedalez până în zori. Cu o exactitate de ceasornic, cu 7 minute înaintea primei raze de soare, ea mă prinde de mână. “Acum trebuie să ies, ai grijă de tine, până mâine.” Şi se preface-n aer. Dar eu mai pedalez încă vreo şapte străzi până să ajung acasă, până să mă trezesc. Atunci aerul mă împinge din pat cu ochii ei. Iar lanţul începe să cânte înfăşurându-se împrejurul meu.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Liviu Măţăoanu | În tine se sparge ceva în tine se sparge ceva / poate un vas de sânge nimeni nu ştie cu precizie / nici tu nu ştii; am înţeles asta încă din adolescenţă limba vorbită nu era una pe înţelesul meu bucuria înţelegerii nu exista undeva / în altă parte a oraşului mecanismul este acelaşi şi se întâmplă la fel: un tânăr care taie centrul oraşului află-ntr-o luni dimineaţa exact acelaşi lucru; tu devii mai blândă când ştii că răcoarea serii ăsteia ne va pătrunde în cameră / hainele ude sunt aruncate în baie / aşteptarea cade asemeni unei grele cortine mâinile noastre aşteaptă şi ele încleştate; şi trebuie să-ţi spun că e atât de umed înăuntru / levănţica uscată din vază a mucegăit; eram pe terasă de dimineaţă / era însorită un apel de la tine m-a trezit din visare o clipă ar mai fi trebuit şi aş fi putut consemna; până în septembrie / când vor veni ploile rămâi la mine / îţi voi povesti ceva din copilărie: eram iute şi dnul enescu / fratele dnei ochiuleţ zilnic îşi parca un renault 10 la noi la poartă era nou nouţ / îmi zâmbea nu m-a strigat niciodată / îmi făcea semn ţinea degetele drepte / le vedeam de departe acum / aş fi putut avea fotografia în albumul lui. alchemia| No.5 - octombrie 2018

Ana Barton | Beţivu’ cu lavandă Era cam şase jumate după-amiaza pe strada aia îngustă, lăturalnică, când ajunsesem la capăt, acolo unde în ea se propteşte o alta, tot subţire, tot dosită, numai că aşa de spartă, că era într-o iarnă să mă calce un taxi care aproape s-a prăbuşit într-o groapă, iar şoferul, în încercarea de-a evita hăul, mai c-a dat peste mine. Mergeam ieri pe-acolo, mergeam repede, nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că n-am învăţat agale. În faţa mea, un bărbat. Pe jumătate întors, bea parcă apă vie dintr-o sticlă de plastic, mare şi verde. Aşa mult îi plăcea, sau aşa sete îi era, c-a scofâlcit, sub ochii mei, sticla cu gura. În mâna liberă, dreapta, ţinea o pungă neagră, de-aia de cincizeci de bani, căreia odată, demult, i se zicea pungă de-un leu. Asta în leii altor vremuri. Din punga aia ieşea un buchet imens de levănţică, o tufă. M-am oprit, ca să nu-l sperii, nu mă văzuse, mi-era că se-neacă dacă îl distrage ceva de la băutul ăla intensiv. Dar s-a întors el spre mine şi m-a văzut cum îl privesc. A luat sticla de la gură, i-a înşurubat încet dopul şi-a ascuns-o la spate, ruşinat. A lăsat ochii-n jos şi, nu ştiu cum, pe drumul ăla, şi-a văzut cealaltă mână, aia cu punga plină de flori. Cu un gest de copil prins cu praştia, a lăsat să-i scape sticla, şi-apoi, cu amândouă mâinile, a deschis punga în faţa mea şi m-a rugat să iau câte flori vreau. “Am fost la un prieten, avea de-astea-n curte, mi-a dat şi mie.“

alchemia| No.5 - octombrie 2018

M-am apropiat să-mi aleg, iar el şi-a ţinut respiraţia. Am ales repede, i-am mulţumit şi am rearanjat amândoi florile din pungă. Am făcut doi paşi în spate, să-i mai mulţumesc o dată, dar şi ca să poată respira. Când a dat drumul aerului, i-au ieşit un oftat şi-un zâmbet. Atunci am văzut c-avea ochii albaştri şi pistrui. S-a aplecat după sticlă, a ridicat-o şi-a pus-o, cu un gest de conte, în tomberonul de-alături. A strâns apoi punga la piept, a făcut o reverenţă şi-a mai zâmbit o dată. N-a mai zis nimic, n-am zis nici eu, mi s-a părut cel mai frumos om cu lavandă pe care l-am văzut vreodată.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Bill Henseley | Mountain fiddler

Victor Chircu | Scripca, compartimentul şi peronul Plec într-o zi împreună cu câţiva amici la vânturat de lume. Nimerim la gară, cumpărăm bilete şi urcăm în tren. Găsim un compartiment şi fierul pe roţi porneşte la drum. Personal. Trenul era personal, eu personal ador să merg cu el, pentru că are frumosul obicei de a-şi lua avânt şi exact când să spui că începe să capete ceva viteză îl simţi că muşcă frânele, scârţâie şi iar opreşte. Trenul merge, noi stăm. Facem ce ştiu mai bine să facă nişte adolescenţi care nu au altceva mai bun de făcut decât să colinde fără ţintă. Râdem, glumim, ieşim pe coridor să fumăm, bem bere şi facem cu ochiul fetelor care trec pe lângă noi sau care se află mai încolo. La un moment dat apare în capul coridorului un… cum să-i zic? Un om, vârsta cred că îi putea fi identificată doar prin metoda izotopului de carbon 12. Terfelit, peticit, trebuia să tragi la sorţi să hotărăşti care erau pantalonii şi care haina. Şi atârnată sub braţul lui o scripcă. Mişcă picioarele, ajunge lângă noi deschide pliscul şi zice: “Măi, flăcăi, nu mă miluiţi şi pe mine cu o pârlită de ţigare?” O voce afumată, stricată, răguşită, ai fi zis că mai are trei respiraţii şi îşi dă duhul. Era aşa o combinaţie între sunet de joagăr cu şuierat de vânt printre scândurile de la gard. Mă uit la el, ochesc scripca de sub braţ, văd că şi arcuşul e la locul lui, evaluez momentul şi-i zic: “Moşule, ai de la mine o ţigară din aia boierească dacă zici ceva din dibla aia de-o ţii la subsuoară. Sau e doar de decor?” alchemia| No.5 - octombrie 2018

Se uită la mine şi îi sclipeşte o luminiţă în ochi. Apucă scripca cu mâna stângă, arcuşul cu dreapta, o potriveşte sub bărbie, se uită la mine: “Vreo preferinţă, ceva? Ce să-ţi zic?” M-a blocat la faza asta, ce să-i cer eu acum? Mă repliez repede şi-i zic: “Ce vrei, numai frumos să fie.” Măi, nici nu apuc să scot bine cuvintele din gură, că porneşte moşul nostru o sârbă de înţepenim cu toţii. Mă, fratele meu, o sârbă din aia frământată care pune în pericol scândurile de la duşumea, pingelele de la încălţăminte şi inima participanţilor. Ne holbăm unii la alţii, dă unul din noi să zică ceva dar i se lipeşte o palmă de-a altuia direct pe gură, i-o astupă şi-i sugrumă vorbele în gâtlej. Ne uităm pieriţi la moşul care, cu ochii închişi, plimbă arcuşul mlădiu pe corzi şi mişcă degetele cu unghii galbene de tutun. Agaţă firele, le mângâie, le zgârie şi smulge din ele cu arcuşul sunet vesel. Nu vă zic că mai încolo pe coridor se-aude deodată un chiuit împreunat cu un “Arde-o pe cumătra!”, care primeşte răspuns de la două compartimente distanţă, “Aşa, finule!”. Şi moşul, vechi la trup şi la faţă, dar sprinten la degete şi la arcuş, se-ncovoaie pe sunetul scripcii, cască ochii şi după încă câteva măsuri termină jocul cu o înfloritură scurtă. Se lasă linişte ca la slujbă. Mă scotocesc repede, scot pachetul, îl scutur de vreo 3-4 ţigări şi i le întind. Apucă cu degetele numai una, o duce la gură, o aprinde şi trage cu poftă, mulţumit. “Ia-le şi pe astea”, îi zic. alchemia| No.5 - octombrie 2018

Se uită la mine, după care le ia şi le ascunde într-un buzunar la piept, pe dinăuntru. Suge din ţigară şi evacuează fumul pe nări cu pofta unuia care n-a mai fumat de ceva vreme. “Moşule, după ce fumezi, hai la noi în compartiment. Te rog eu.” “Viu, da’ la următoarea io trebuie să cobor”, zice el. Termină de fumat, intră şi se aşază pe un colţ de canapea. Se uită în jur şi strânge scripca în mâini, ai fi zis cu teamă să nu i-o şparlească careva. “Măi, da’ io ştiu că lăutarii se mai şi împărtăşesc din când în când, ca să capete puteri”, zice unul dintre noi. “Vă mulţumesc, băieţi, da’ nu vă osteniţi atîta cu un pârlit de moşneag. Mie îmi ardea sufletu’ după o ţigare, mare noroc că dădui peste voi, miloşi la suflet, de-mi dădurăţi.” Umblă unul dintre noi în rucsac, pescuieşte o sticlă cu ţuică de prune şi i-o întinde. Moşul apucă sticla, se uită cu luare-aminte la ea, trage de dop, se şterge la gură şi-i trage un gât zdravăn. “Sâmbure de prună”, zice. Mai suge o dată din sticlă după care o înapoiază. “Moşule, da’ din gură ştii să zici ceva?” “Ştiu. Ce să vă zic?” “Uite, zi ceva vesel pentru Adrian, că e mort-copt după gagică-sa, cred că mai are puţin şi-o fură de-acasă de la mă-sa şi de la taică-su.”

alchemia| No.5 - octombrie 2018

N-aşteaptă lăutarul nici măcar o secundă-n plus, de data asta apucă scripca ca pe-o chitară, muşcă corzile şi dă drumul la glas: Mândro, caii mei să moară De n-am să te fur diseară În papuci şi-n pielea goală Să bag toată lumea-n boală Mândro! Omule, ca să înţelegi, noi ascultam, coridorul asculta, cred că şi şeful gării care urma să vină asculta pe peron ce zicea moşneagul nostru din muzicuţă. Adrian muşca din gâtul sticlei şi cred că deja făcea planuri de evadare pe geamul gagică-sii, cu tot cu ea în cârcă. Noi eram fierţi, copţi, ne ungea glasul direct pe suflet. Moşneagul urma cântecul însoţit de corzile viorii făcută chitară. Şi tocmai când îl încheia se auziră frânele care începuseră să se frece de roţi. Se ridică. “Vă mulţumesc, flăcăi, că v-aţi făcut pomană cu mine. Vă doresc să fiţi sănătoşi şi veseli, să vă iubească fetele şi voi pe ele şi să trăiţi ani mulţi şi fericiţi. Io acum trebuie să cobor.” Iese din compartiment şi până opreşte trenul ajunge la uşă. Coboară încet. Noi ieşim pe coridor, aprindem ţigări şi după aceea ne atârnăm cu mâinile pe geam şi privim afară. Moşul ajunge pe peron. Îi iese în cale o femeie de-o vîrstă cu el, cu faţa plânsă. E-n dreptul nostru aşa că putem auzi ce vorbesc. “Vasile…” “Ce e, femeie?” “Vasile…”

alchemia| No.5 - octombrie 2018

“Ce e, femeie, spune odată, ce tot miorlăi? Ce s-a-ntâmplat?” “Băieţii…” “Ei, ce e cu băieţii? Ce-or mai făcut dracii ăia doi? Ce-or stricat?” “Vasile, băieţii s-au înecat amândoi la gârlă azi-dimineaţă!” Înţepenim. “Ce spui tu, Ruxandră?” “Vasile…” “Ce spui tu, Ruxandră?”, urlă el. O apucă de umăr, o trage în faţa lui, o scormone cu privirea căutând minciuna din vorbele ei. În spatele femeii apar câţiva bărbaţi între două vârste, îmbrăcaţi în negru. Privesc spre el iar moşneagul ridică capul şi-i vede. Îşi plimbă ochii de la unul la altul şi, prin ceaţa ce i se pune pe gânduri, înţelege. Împinge muierea cât colo şi cade în genunchi. Ridică fruntea spre cer şi dă drumul unui ţipăt răguşit şi unei înjurături năprasnice. Trenul porneşte şi prin scrâşnet de roţi mai auzim urletele moşneagului şi prindem imaginea lui în genunchi, strângând la piept scripca şi arcuşul ca şi cum i-ar fi strâns pe cei doi băieţi pe care nu-i mai avea.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

fotografie â&#x20AC;&#x201C; Sash Segal

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Rodica Dascălu | Mesajul rodiei desfac o rodie uriaşă. îmi plac sâmburii ei sângerii, grupaţi în ciorchini interiori. până ajung să simt gustul dulce - acrişor al bobiţelor drumul e lung şi cere răbdare. alegerea unui moment de linişte se potriveşte cel mai bine cu migăloasa operaţie. decupez un capac în formă de cerc în coaja fructului roşu, lucios şi aproape rotund. nu reuşesc din prima încercare să ajung la sâmburii atât de plini de savoare. aplic tăieturi mai ferme, crestând învelişul sub forma unor meridiane. lama cuţitului străpunge stratul lemnos şi, în treacăt, îmi atinge degetul mare de la mâna stângă, rănindu-l uşor. sângele proaspăt ţâşneşte, amestecându-se cu sucul sângeriu al celor câţiva sâmburi sparţi... mă opresc, îmi pansez rana, apoi folosesc o mănuşă transparentă peste pansamentul încropit în grabă şi îmi continui munca. între timp observ constelaţiile roşiatice izvorâte, ca din senin, pe tricoul meu alb. bogăţia nutritivă a rodiei, concentrată într-un adevărat cocteil de vitamine, minerale, bioflavonoizi... merită o mică jertfă, îmi spun mie însămi. ascult adânca şoaptă a sufletului care, mai mult ca sigur, doreşte să-mi transmită ceva. poate e vremea să-mi supraveghez gândurile sau să iert sau să mă rog… sper că nu am rătăcit din nou drumul…

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Sofia Gelman | Prietenia Eram la o sindrofie în compania unor amici, la ziua de naştere a uneia dintre tinerele care participaseră la serata organizată în casa plăcută a doctorului Lau. După ce se servise cina copioasă şi după ce lumea se înfruptase din desertul deosebit de bogat pregătit de doamna Lau, ne-am aşezat în fotoliile comode din salon, în aşteptarea cafelei de rigoare care să pună punct întâlnirii noastre. Au urmat câteva minute de linişte, eram cu toţii obosiţi, rezultatul celor multe calorii ingerate, când Crina ne-a pus o întrebare : – Sunteţi dispuşi să terminaţi o poveste pe care eu o voi relata până la un punct? – iar după aprobările tuturor, parţial din curiozitate, parţial din motive de somnolenţă (care pusese stăpânire pe societatea super-mulţumită în urma bunătăţilor înghiţite fără oprelişte) – Crina şi-a început alocuţiunea : “Povestea se petrece în Statele Unite şi începe într-o bibliotecă pentru orbi. Jack şi John, doi tineri care frecventează biblioteca de ani de zile, se împrietenesc, schimbă impresii asupra cărţilor citite cu litere Braille, şi de cele mai multe ori ajung la consens în ceea ce priveşte literatura recomandată. Uneori se duc la concert împreună, amândoi sunt melomani, le place muzica simfonică, în special Mozart şi Mahler. La un moment dat, după cinci ani de frumoasă prietenie – cum spuneam – Jack îi propune lui John să vină la ei în vizită, la o cafea, într-una din zile. La ei, înseamnă el, Jack şi prietena sa, pe care o cheamă Susane. John este încântat, acceptă invitaţia şi cei doi prieteni fixează întâlnirea pentru o oarecare zi de luni, ora 17. Având în vedere că Jack locuieşte cu prietena sa, John cumpără un buchet de trandafiri şi la ora alchemia| No.5 - octombrie 2018

indicată, sună la uşa perechii. Susane deschide uşa şi spre stupefacţia oaspetelui, îşi interpelează iubitul : Jack! Nu mi-ai spus că John este negru !!!” – Aici se termină relatarea mea – spuse Crina – voi veţi continua şi încheia istorioara. Care este reacţia tinerilor? Rând pe rând? – Şi ce-i cu asta? Ce contează? Nu are nici o importanţă – am încercat să-mi exprim părerea – presupun că asta a fost şi reacţia lui Jack, nu!? – La modul normal aşa ar trebui să fie – interveni doctorul Lau – dar, vedeţi voi, însuşi faptul că Susane menţionează culoarea pielii prietenului, denotă un soi de rasism… – Aşa este! – continuă ideea Laura – în consecinţă, Jack ar putea spune : “Susane, pentru mine toţi oamenii sunt egali, văd că pentru tine nu! Deci relaţia noastră se termină aici!” – Splendid! – încuviinţă Crina – mai aveţi şi alte idei? – Da! – spuse Andrei – eu cred că după remarca lui Susane, John ar putea spune : “Cum?! Voi sunteţi albi?! Mă duc acasă!” – Nostim! – fu de acord Crina - Adevărul este că nici prin gând nu mi-a trecut că reacţia ar putea fi şi inversă… la urma urmei, fiecare vede lucrurile prin prisma sa! – Eu am o idee şi mai năstruşnică – zise Dorina – ce părere aveţi despre varianta : “Vreţi să spuneţi că eu sunt negru?!” – Bravo Dorina! – se entuziasmă Crina – Dragi prieteni, trebuie să vă mărturisesc ceva: nu este pentru prima dată că povestesc pe post de test această mică, să zicem, istorioară… Am mai relatat “întâmplarea” şi cu alte ocazii unor cunoştinţe, fiindcă eram alchemia| No.5 - octombrie 2018

curioasă cine, ce are de comentat! Fapt este, că cei doi prieteni – fiind orbi – nu ştiau cine ce culoare are, dar nici nu i-a interesat. Ideea absurdă este că văzătorii sunt preocupaţi – te întrebi, din ce motiv!? – de culoarea pielii, ca şi cum acest lucru ar fi un factor important sau chiar decisiv în caracterul unei persoane. Nu întâmplător în povestioara pe care am inventat-o, cei doi prieteni se înţeleg minunat ani de-a rândul! Concluzia este că prejudecăţile sunt acelea care joacă un rol nefast în relaţiile inter-umane… Dar, vreau să închei cu unul din comentariile inedite la care mi-a fost dat să asist, când într-o societate de prieteni una dintre doamne s-a exprimat astfel : “Ce contează ce culoare are pielea cuiva !? Important este… să fie evreu !!!”

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Ana Ardeleanu | Evele timpului viitor Sunt cântecul vinovat de mii de ani. Nu încerc să-mi înduplec inima, Pentru a obţine de la ea Ceea ce toboşarul obţine de la sunet, Când îi stârneşte adrenalina. Sunt zgârcită Cu împrumutul sentimentelor mele. Creditul cu zerouri cât luna Depinde de pragul nopţii pe care te aşezi, Pentru a citi testamentul Evei. Deschis, după milenii, Vei fi surprins de moştenire, De vocalele dobândite genetic. Castelele din Spania, Precum şi celelalte foloase necuvenite Vor fi confiscate De Evele timpului viitor. Mă aşez, ca musafir, La masa de brad. Vinul e bun, Compania plăcută. Cine să plece în viitor, Cu o tolbă de poeme în spinare, Rupând testamentul?

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Sash Segal | The Blue Cat

Violeta Pintea | Pisica albastră lene de pisică albastră lungită în praf desenând vrăbii transparente în nuanţe de roz chiriaşii mansardei au părăsit grădina suspendată cu luna de staniol atârnată de sfoara de rufe, au lăsat în urma lor o melodie vâscoasă ca o miere ce se prelinge pe scara de incendiu, vântul trece prin ţevile sparte cu demnitatea unui sunet de orgă de dimineaţă m-am trezit fluture într-un miez de căpşună şi priveam ochii roşii ai femeilor alintate, cu buzele indecent de aromate într-o ofertă de dragoste incandescentă de pielea lor se loveau vrăbii şi fiecare bărbat avea în priviri o pisică albastră întinsă a dragoste...

alchemia| No.5 - octombrie 2018

George G. Asztalos | Răceală toridă vara e perversă ne mişcă liberă ca sângele pe trupul soldatului decorat de cuţite suntem o scumpete de monstru sacru în fiecare clipă un zeu bestial coboară să învie în zoologia cosmică a umanităţii e atâta dragoste neştiută în fiecare fluture vultureşte orga sfâşietoare a unui flaut rătăcit cu mâinile larg îmbrăţişate zoozeieşte cu ochii sideraţi de nelinişte cu agonia asta amuzată de tot ce-i mai imposibil şi pe deasupra ne mai şi însufleţeşte câte un copac adormit ne suie la cer colecţia de toamnă-iarnă pe crengile goale care ne sperie teribil ah şi doamne iartă-ne ce vietăţi câte minunăţii şi ce tandru liniştitor elixir în braţele lui venerabile de copil diafanie de pradă pe un cer în delir

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Adela Efrim | Ceva se întâmplă am uitat dansul drăcesc al ţigăncii care-ţi înfăşura cicatricea cu basmale roşii bănuţii nu mai zornăie aurul a devenit platină. buzunarul cârpit pe fuste largi în cloşuri lungi nu doseşte zvâcniri sălbatice ceva se întâmplă da se întâmplă adu-mi ghiocul celei mai vestite ţigănci care ştie a ghici ascunzişul focului cu limbi portocalii asmuţirea săruturilor buimace ţipătul care se desfoaie prin respiraţie uşor nu te gândi la nimic taci închide ochii aşteaptă dimineaţa cu roşcove date în pârg şi miresme împletite în funii groase iubirea amnezicilor nu este un păcat

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Lucian-Victor Bota | Alb respiră cuvântul respir şi eu în această dimineaţă când casa mi-e plină de alb şi plouă mărunt în mine mă ţin de o aripă să nu cad din partea senină a cuvântului

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Irina-Lucia Mihalca | În ceaţă Lipit de obrazul ei, ai putea să-i şopteşti că este totul, singurul motiv de a trăi, de a îmbrăţişa lumea, soarele, cerul, apa, pâinea, respiraţia şi lumina zâmbetului, calea directă cu o înţelegere blândă spre lăcaşul inimii. Tu zaci ca un năuc pe spate şi o fumezi...

alchemia| No.5 - octombrie 2018

InsignÄ&#x192; | Karin Ohlsson

Maria Cecilia Nicu | Blue Café “...the chance of no return” zice Chris Rea şi eu nu sunt sigură că nu are dreptate. Îl ascult şi imaginile curg în ritmul melodiei... pare uneori un “river of no return”... eh, sigur, ca şi cum întoarcerea ar fi posibilă, a “river”-ului vreau să zic! Bunica avea nişte cutii de cafea din aia “Danielian – furnizor al curţii regale” – cum zicea reclama, care cred că era tot pe undeva pe cutii – albastre-verzi, parcă, pe care era desenat un turc cu o altă cutie în palme şi pe aia un alt turc cu altă cutie şi pe ea... şi aşa mai departe la infinit cred, într-o lume microscopică pe care n-o văd oprindu-se din mişcarea asta niciodată. Un infinit presupus copilăreşte la vremea aia când cutiile erau pe raftul din bucătăria bunicii, dar către care acum îndrept întrebarea aia suspendata în imposibilitatea răspunsului. Timpul şi spaţiul nu pot fi noţiuni abstracte, oricât de adânc ne permit să ni le depărtăm şi oricât de interesantă ar fi ideea. Ori poate sunt? Dimineaţa n-ar avea niciun sens fără cafea, sigur, nu din cutiile alea care nici nu ştiu dacă mai există, dar n-are nicio importanţă de unde. Aburii cafelei au chemarea mângâioasă a posibilităţilor şi mai ales savoarea înclinaţiilor nedefinite, cele care fără sens uneori rezolvă ceea ce ştim să fie irezolvabil. Pe urmă mai vedem. Autobuzul era totdeauna plin, ce zic, câţiva atârnau deja pe scară, iar vecinul de la 3 stătea pe bara din spate şi-mi zicea să-i iau mâna şi să pun piciorul lângă al lui; “şi dacă se rupe bara?”, zic, sigur că alchemia| No.5 - octombrie 2018

zic degeaba, el are experienţa a doi-trei “colegi” de călătorie cam în fiecare zi... aroma cafelei pe care o bea dimineaţa îmi încălzea faţa şi chiar aveam încredere în el. Până la Scânteia (nu ziarul, clădirea aia cu stampă sovietică despre care pot să spun nu numai că-i urâtă dar şi eronat concepută dacă mă gândesc numai la alea două liftuleţe care serveau colosul, concepute cam aşa ca “tronul” de gorun al bunicului pe care şi-l făcuse când a murit a bătrână şi care încă îl aşteaptă în podul casei) sunt ‘jde miii de staţii şi scara se mai elibera devenind ceva mai confortabilă, ba chiar ajungeam aproape de taxatoarea care evident ne privea suspicios: plătim sau nu?! Cum o să plătim, asta ar fi fost culmea, “vorba lui Bucataru, unul de pe când făceam naveta la Mătăsaru, ştii că am fost profesor” zicea vecinul de la 3 “nu se poate vorbi cu astea, au învăţat englezeşte şi se descurcă greu în limba română” “ce spui?” “păi da, ieri năvăliseră toţi să vadă expoziţia aia retro a lui Gheorghe Anghel şi au umplut hardughia aşa imposibil să te mişti, ca acum şi ea se răţoieşte că “aşa e studenţii, nu plăteşte”, nu erau studenţi, nu toţi, da’ ce dacă, aveau mutre preocupate, răscolite, sunt sigur, de liniile alea surprinzător de fragile, poate nu fragile numai unduite ale lui “Eminescu” – ştii care cel din faţa Ateneului ori ale “Călugărului” – e... sigur ca l-au “botezat Tudor Vladimirescu, dar ce dacă! – mă rog, sculpturi ţinute la “păstrare” o sumedenie de ani că Anghel deranja cumva sau cel puţin aşa cred – erau tineri, numele le-a stârnit curiozitatea şi zice unul bărbos şi ciufulit: ”shut up!”...aha, surpriză majoră: ”Şatap eşti tu cu mă-ta” taxatoarea nu era numai coafată, rujată şi cu manichiură la zi... vezi bine!” Oricum era mai bine decât pe scară, ba chiar simţeam mirosul cafelei: “ ce cafea bei?” “cum adică ce cafea, am făcut rost de o alchemia| No.5 - octombrie 2018

pungă de la Irina, aia de la 4. Ea, dracu ştie ce conecţii are, dar nici nu mai interesează, ştii cum e, n-o să beau nechezol!” Bineînţeles că ştiam, toată lumea ştia. Azinoapte am visat că sunt la Capşa, cutiile alea ale bunicii – de imaginea cărora nu scap, se pare – cred că au făcut pui altfel nu văd cum toţi pereţii s-ar fi acoperit cu ele, nu era nimic rău, numai un vârtej coloric, ca să zic aşa, o zăpăceala imagistică. Şi turcul. Era la bar, cum era un bar la Capşa n-aş putea să spun… adică nu ştiu să fie bar la Capşa. Şi turcul era cât mine, ba chiar mai înalt, şi cutia din mâna lui părea o carafă care scădea în dimensiuni odată cu repetarea aia pe care o ştiam atât de bine. I-am cerut o cafea şi mi-a întins cutia, unde să fac eu cafeaua e o problemă serioasă când eşti client şi oricât m-am străduit n-am găsit o soluţie... încolo... nimic, nimeni vreau să zic, feţe de mese albe, scrobite, tacâmuri de argint, o eleganţă mirosind a vechi, a mucegai invizibil şi m-a apucat frica să nu fac o criză, nu cred că mi-am uitat berotecul acasă... Capşa e un fel de muzeu mi-am zis şi atunci ce pretenţii pot să am? Nu mă duceam des la Capşa, poate odată de două ori în toţi anii aia când încă speram să descojesc timpul, să-i înlătur crusta trecerii şi poate-poate am şansa reeditării unui început demult uitat. Mi-ar fi plăcut să simt atmosfera de cafenea învăluită în mirosurile subtile ale cafelelor turceşti. Degeaba! Prăvălie goală cu aer de “blue café” în deriva solitudinii înscrisă pe firmă. Şi aia prăfuită!

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Vasi Cojocaru-Vulcan | Gogyokha *** Naştere, moarte. Între acestea sunt eu, mereu însetatul de a privi Dincolo *** Lung drumul de la ceainic la ceaşcă, de la ceaşcă la buze, din mâini spre tatami... Ce de cuvinte! *** Dacă foşnetele frunzelor căzând, s-ar transforma toate în dangăte de clopot, ce măreaţă catedrală ar deveni lumea

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Mihaela Cristescu | The Template din volumul “The IT Solander” 2015, Editura Sf. Ierarh Nicolae

Cu stânga, ploaia îşi scurge aburul în verdele-auriu al mansardei. Pe lemn, acum picăturile umblă ascuţit, descărcând vibraţiile aeriene în concret. Se vede, cu dreapta, rugina structurii metalice din ochean. Nu-mi spune cum să vorbesc înlăuntrul lemnului ud. Spune-mi, apoi, cum să rostesc cuvintele înaintea flăcării din vatră.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

TRADUCERI, REINTERPRETÄ&#x201A;RI

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Cindrel Lupe | Georges Brassens Balada celor ce-s născuţi undeva (adaptare in situ) Sunt plăcute, e drept, aste sate micuţe, Un burg nostim, loc tandru, cartier, oraş perfect, Cu cetăţui, biserici, cu plaje şi băncuţe, Faptul că-s locuite e marele defect, De oameni aroganţi ce se adună-n hoarde Privind spre restul lumii ca şi cum i-ar scuipa, O rasă de şovini, cu steaguri şi cocarde, Tâmpiţii fericiţi ce-s născuţi undeva. La naiba ăşti feciori de patrie natală Traşi în ţeapă pe turnul clopotniţei din sat, Ce-ţi arată ruini, primăria locală, Şi patrie şi-origini pân’ ţi s-a aplecat. Că sunt din Bucureşti, din Iaşi, din ţigănie, De la dracul cu cărţi, din Vaslui sau Deva, Din Cuca-Măcăi chiar, ei o spun cu mândrie, Tâmpiţii fericiţi, că-s născuţi undeva. Pustiu-n care struţii cu minţile vioaie Îşi bagă căpăţâna, e-un nisip tare fin, Iar aerul cu care îşi umflă-a lor cimpoaie Din băşici de săpun, e un aer divin. Şi-acum, încet-încet, se-nfoaie, fără glume În pene – de crezi că balega ce-or lăsa Caii lor, chiar de lemn, o râvneşte o lume, Tâmpiţii fericiţi ce-s născuţi undeva. alchemia| No.5 - octombrie 2018

Că-s născuţi undeva, e-o mare diferenţă, Din suflet o să-i plângă pe acei bieţi pigmei, Pe-acei nepricepuţi şi lipsiţi de prezenţă, De prezenţă de spirit – să se nască la ei. Când clopotul, sunând, fericirea le zboară, Şi barbarii străini îi vor ameninţa, Din gaura lor ies, la război merg să moară, Tâmpiţii fericiţi ce-s născuţi undeva. Doamne, ce bună-ar fi, lumea asta de lume, Dacă n-am întâlni soiul ăsta ciudat, Rasa nepotrivită ce nu ştie de glume: Cei ce-s tăiaţi din stâncă, din lemn nefasonat. Ce viaţă bună-ar fi, în orice-mprejurare Dacă aceşti neghiobi în jur nu s-ar isca, Probând, aş crede eu, a voastră delăsare: Tâmpiţii fericiţi ce-s născuţi undeva.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Sash Segal | William Carlos Williams William Carlos Williams (1883 – 1963), a fost un renumit poet american asociat curentelor modernist şi imagist. De profesie medic, Williams şi-a a împletit cariera oficială cu cea de poet şi publicist. A fost, de asemenea, mentorul unor generaţii de poeţi mai tineri, cum ar fi cei din mişcarea literară a anilor ’50. Printre cele mai importante volume de poezie ale sale se numără: “Primăvara şi totul” (1923), “Muzica deşertului şi alte poeme” (1954), “Picturi de Brueghel şi alte poeme” (1962) şi Paterson (1963). Stilul lui poetic poate fi considerat un imagism transcendent, caracteristic spaţiului poetic nord-american. În cuvintele poetului şi criticului Randall Jarrell: “William Carlos Williams este un observator cu puteri magice, înzestrat cu mimetismul unui romancier emerit. Reproduce detaliile celor văzute cu o surprinzătoare prospeţime, claritate şi economie. În mod extraordinar, vede uneori formele acestui pământ şi spiritul de dincolo de literă. Rândurile lui scurte şi străvezii au mişcarea nervoasă şi încordarea puternică a zborului unei păsări, atât în ceea ce priveşte surpriza, cât şi concentrarea.”

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Parabola Orbilor Pictura aceasta oribilă dar superbă parabola orbilor fără urmă de roşu în compoziţie înfăţişează un grup de cerşetori călăuzindu-se unii pe alţii diagonal şi descendent de-a curmezişul pânzei de la margine până la căderea finală în mlaştină unde pictura şi compoziţia se termină fără nici un văzător înfăţişat pe spate feţele nerase ale milogilor cu puţinele lor avuţii ridicole un lighean de spălat şi un bordei se văd şi clopotniţa bisericii feţele sunt ridicate ca înspre lumină nu e niciun detaliu de prisos în compoziţie unul încolonat după altul cu bastonul în mânâ triumfători spre dezastru alchemia| No.5 - octombrie 2018

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Robert Novac | Badilisha Poetry X-change o aventură literară cauzată de o incursiune în pagina de web a unei comunităţi de poeţi africani Badilisha Poetry X-change unde am întalnit lucruri care nu mi-ar fi dat prin cap iar pe unele am hotărât să le ţin acolo şi mai târziu să traduc, la rândul meu, textele deja traduse în engleză ale acestor poeme

Lolani Kalu | Dar nu-s singur Kenya Acesta este un poem melancolic şi groaznic despre ghinionul abătut din senin asupra unui oarecare om şi despre faptul că pentru el nu există scăpare şi nici speranţă… Ziua acestui om începe ca orice altă zi, o zi de rând până în momentul în care i se strică maşina. Deşi o încântătoare doamnă opreşte şi îi acordă ajutor, totul se termină cu răpirea lui de către ea şi apoi cu viol şi tortură. Acesta este un poem curajos, pentru că încearcă să aducă vorba despre ceva despre care nu discutăm în societate, abuzul sexual al bărbaţilor. Acesta este un poem care se cântă pe o melodie tradiţională swahili.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Mhlobo Wabantwana Jadezweni | Ce sens are? Africa de Sud

o zi s-a scurs de la ceremonia funerară a domnului Sinandile din Clanul Dlomo. oamenii erau adunaţi la el în curte şi trăznetul a căzut chiar acolo. trăznetul i-a lovit iar un om a avut senzaţia că a fost pocnit cu o bâtă pe la spate a simţit că vrea să se ducă acasă, să-şi ia bâta şi să-i dea şi el una celui care l-a pocnit ca un laş cei care l-au auzit şi-au dat seama că nu ştie ce s-a petrecut de fapt şi s-au gândit că vor trebui să-i bage minţile în cap, cumva. singurul care n-a avut de-a face cu trăznetul a fost unul, pe nume Benoni, care bea ceai în casă, cu femeile, acesta fiind un obicei pentru care făceam caterincă pe seama lui.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

ARTĂ VIZUALĂ

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Caleidoscopul nostru reuneşte câteva prezentări de fotografie şi artă grafică, pe care sperăm că le veţi găsi pe placul vostru: Çagdaş Topçu (Turcia), cu un montaj fotografic dedicat eclipsei lunare din vara aceasta. Nu numai că ne dăruieşte luna de pe cer, dar ne lasă să ne alegem şi culoarea. Diana Bratosin (Italia), cu un turn de pietre construit cu îndemânare pe o plajă retrasă de pe malul sicilian al Mediteranei, unde se poate ajunge doar prin apă. Michael Schwartz (Canada), cu o serie de oglindiri ale unei imagini abstracte obţinute din culorile reflectate pe o bulă de săpun. O combinaţie superbă de iridescenţă şi simetrie. Ion Cîrstea (România), cu inedite fotografii din explorările lui speologice în Peştera Comarnic, una dintre cele mai impresionante peşteri din România. Sash Segal (Canada), cu grafică digitală care transformă un conector de pe gazoductul Iaşi – Ungheni în diverse imagini de tip caleidoscopic. Miriam Kupferstich (Israel), cu o inspirată şi colorată serie de picturi dedicate ploii. Superbe mozaicuri din blocuri de culoare sau cascade de culori dense, saturate, redau energia perdelelor lichide şi lumea transformată de ele.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Çagdaş Topçu | Prin umbra pământului eclipsa de lună din 27 iulie 2018

Cei care au răsfoit numărul din iunie al revistei noastre, Alchemia Amalgam, au facut cunoştinţă cu Çagdaş Topçu, un talentat fotograf turc care ne-a dăruit cu generozitate imagini fotografiate de el în centrul istoric al Istanbulului. Çagdaş revine de astă dată cu un montaj migălos al unuia dintre cele mai fascinante fenomene astronomice ale lui 2018: eclipsa de lună din 27 iulie. Fotografiile, făcute tot în Istanbul, au fost surprinse de Çagdaş într-un interval de aproape şase ore. Din traseul ascendent al lunii a făcut parte şi episodul de “lună sângerie”, când aceasta a fost luminată doar de radiaţia portocalie-roşiatică din componenţa luminii solare. După încheierea fazei de eclipsă totală luna şi-a recăpătat culoarea palid-aurie cu care suntem obişnuiţi. Au contribuit la succesul lui cerul perfect senin din timpul eclipsei, calitatea echipamentului fotografic şi, zicem noi, talentul şi răbdarea pe care le are în cantităţi apreciabile.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Diana Bratosin | Turnul de pietre “Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac! Iau cuvintele şi le înec în mare, Şuier luna şi o răsar Şi o prefac Într-o dragoste mare!” Nichita Stănescu - Emoţie de toamnă

Micul turn l-am construit într-o după-amiază caldă de septembrie pe o plajă retrasă de pe malul Mediteranei, unde se poate ajunge doar prin apă, din oraşul port Scoglitti, o perlă a Siciliei.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

Michael Schwartz | Oglinda magică Arta este oglinda magică pe care o creezi pentru a reflecta visele tale invizibile în imagini vizibile.

Cui nu-i place să se joace cu un caleidoscop?! În era fotografiei digitale e mai uşor ca oricând sa faci asta, în câteva minute, până şi pe un telefon portabil. Orice program simplu de editare foto are şi un efect “oglindă”, cu variante pe orizontală si verticală. În principiu, orice imagine, chiar şi un portret sau un peisaj, se pretează la această joacă cu oglindiri, cu rezultate caleidoscopice. Eu personal, prefer să pornesc de la o imagine simplă, abstractă, pe care s-o oglindesc – chiar de mai multe ori – până când rezultatul îmi place. Vă dau un exemplu, care sper sa va placă şi vouă. Imaginile din paginile următoare sunt obţinute pornind de la culorile reflectate pe o peliculă/bulă de săpun şi aplicând oglinda magică odată, de două ori, de trei ori sau de patru ori. Spor la joacă şi oglindiri plăcute!

alchemia| No.5 - octombrie 2018

100

alchemia| No.5 - octombrie 2018

101

alchemia| No.5 - octombrie 2018

102

alchemia| No.5 - octombrie 2018

103

Ion Cîrstea | Peştera Comarnic prezentare de Adela Efrim

Cred că unul dintre cele mai grele lucruri pentru mine este să vorbesc despre prieteni, aşadar am să vă cer să fiţi îngăduitori cu străduinţa mea în a vă povesti câte ceva despre unul dintre ei. La o căutare succintă pe Google despre cine este Ion Cîrstea am putea afla puţine lucruri, comparativ cu câte ar fi de spus despre acest pasionat montaniard, fotograf şi, mai nou, voluntar în turismul speologic. S-a născut în satul Dianu, face parte din Fotoclubul “Floarea de Colţ”, a avut expoziţii de fotografie la Galeria de Artă “Artex” Salonul Anual de Fotografie al membrilor Fotoclubului “Floarea de Colţ”, Biblioteca Judeţeană “Antim Ivireanul” Vâlcea, Casa de Cultură “Traian Demetrescu” din Craiova, şi nu în ultimul rând, la Căminul Cultural din satul natal unde locuieşte şi în prezent şi de care este extrem de legat. Trebuie să vă spun că în traseele montane pe care le-am făcut alături de Ionică şi de prietenii noştri, pe lângă faptul că este un ghid extrem de bine documentat, un coechipier de nădejde, care are răbdare şi cu cei mai puţin profesionişti (printre care mă număr şi eu), face şi cea mai bună cafea la ibric de aramă şi spirtieră, nelipsite din rucsacul său. Pasiunea lui pentru fotografie a venit cumva firesc, ca expresie a faptului că ochiul său observă întotdeauna ceva în plus. Flash-urile aparatului său de fotografiat sunt cadre de o vitalitate uimitoare, dinamismul, forţa, energia pe care ţi-o transmit, exprimă, de fapt, dragostea lui pentru munte (explorând atât munţii cei mai alchemia| No.5 - octombrie 2018

104

importanţi din România, cât şi pe cei din Bulgaria, amintind aici munţii Rila, cu al său vârf impozant de 2925 m, Vf. Musala, sau munţii Pirin), pentru satul natal (în expoziţiile sale a surprins, nu de puţine ori, chipuri în care pulsează viaţa, de la tineri până la bătrânii satului cu feţele lor biciuite de vremi şi nevoi). Şi Ionică nu s-a oprit aici, la cei 69 de ani ai săi, a trecut la o altă provocare: de curând s-a implicat ca voluntar într-o campanie de igienizare şi conservare a zonei peşterii Comarnic din Munţii Aninei. Peştera Comarnic este poate cea mai frumoasă din Banat şi una dintre cele mai mari şi impresionante peşteri din România. Pe la jumătatea distanţei dintre Reşiţa şi Anina, apa pârâului Ponicova se pierde în albie dând naştere peşterilor Comarnic şi Popovăţ. Peştera Comarnic nu este electrificată, dar ghidul pune la dispoziţie surse de lumină şi căşti pentru siguranţa personală, făcând astfel mai autentică experienţa speologică prin care trec cei ce o vizitează. Galeriile şi sălile cunoscute până în prezent însumează peste 6 Km. Sub acţiunea pârâului Ponicova ce a săpat treptat în fracturile tectonice ale benzii de calcare s-au format rând pe rând toate cele trei nivele ale peşterii din care cel mai de jos e complet inaccesibil. Cei peste doi kilometri ai nivelului superior fosil reprezintă o grandioasă succesiune de galerii de mari dimensiuni care fac legătura între săli vaste. Acest sistem principal al peşterii, care leagă cele două intrări, constituie atracţia turistică, importantă prin bogăţia speleotemelor. Pereţii şi tavanul sunt adevărate expoziţii de basoreliefuri de calcit de diverse nuanţe cromatice, prezintă orgi, baldachine, văluri şi draperii, lame translucide, cristale minuscule de calcit care scânteiază feeric la lumina lămpilor. alchemia| No.5 - octombrie 2018

105

Prin osteneala înceată, dar rodnică a apei încărcate cu carbonat de calciu au apărut formaţiuni ce au căpătat denumiri sugestive: Orga Mică, Orga Mare, Muzeul, Zidurile Chinezeşti, Opera, sau Sala de Cristal. Ghidul nu va pierde ocazia de a arăta turistului Nuca de Cocos, Crocodilul, Lămâia, Ciupercile, Gemenii, Cămila. Apa care irigă galeriile inferioare, iese la suprafaţă printr-o resurgenţă aparent impenetrabilă. În încheiere aş mai adăuga faptul că fotografiile astea minunate pe care vă las să le admiraţi sunt realizate de Ion Cîrstea în peştera Comarnic. Iar ca un gând al meu, aş spune, nu cred că mi-aş fi găsit curajul în a vă povesti toate astea, dacă nu aş fi rămas impresionată de dăruirea cu care Ion Cîrstea face artă, pentru că da, îndrăznesc să spun că fotografia lui Ionică este cu adevărat artă.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

106

alchemia| No.5 - octombrie 2018

107

alchemia| No.5 - octombrie 2018

108

alchemia| No.5 - octombrie 2018

109

alchemia| No.5 - octombrie 2018

110

alchemia| No.5 - octombrie 2018

111

alchemia| No.5 - octombrie 2018

112

alchemia| No.5 - octombrie 2018

113

alchemia| No.5 - octombrie 2018

114

alchemia| No.5 - octombrie 2018

115

alchemia| No.5 - octombrie 2018

116

alchemia| No.5 - octombrie 2018

117

Sash Segal | Aventurile unui gazoduct caleidoforme industriale

În ultimii ani mi-am încercat mâna la asamblarea unor imagini în formă de caleidoscop. Am folosit imagini scanate şi fotografiate de fructe şi legume, fotografii de clădiri şi chiar de ceasuri, sau poşete. Toate aceste “caleidoforme” au ieşit din Photoshop arătoase şi graţioase, cu o aură suprarealistă, care le masca suficient originile prozaice. Am folosit diverse tipuri de simetrie, fie dintre cele întâlnite în natură (3, 5, 6, 8 sau 10 axe de simetrie) fie din cele pe care natura le ocoleşte (7 sau 9 axe de simetrie). De curând, un amic m-a întrebat dacă aş putea să transform în caleidoform chiar ceva teribil de plicticos, cum ar fi, de exemplu o imagine a unor conducte industriale. Şi în chip de mănuşă mi-a trimis o imagine cu ceea ce a fost descris ca “un conector de pe gazoductul Iaşi – Ungheni”. În urma acestei provocări a rezultat o serie de caleidoforme alcătuite din intestinele gazoductului respectiv, asamblate în moduri cât mai ingenioase. Procesul de deconstruire şi reconstruire a fost deopotrivă migălos şi amuzant, dat fiind că nu ştii niciodată exact ce va ieşi dintr-o nouă încercare de asamblare a pieselor componente. Dar iată că, de ieşit, au ieşit câteva lucruri bune din gazoductul respectiv.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

118

alchemia| No.5 - octombrie 2018

119

alchemia| No.5 - octombrie 2018

120

alchemia| No.5 - octombrie 2018

121

alchemia| No.5 - octombrie 2018

122

alchemia| No.5 - octombrie 2018

123

alchemia| No.5 - octombrie 2018

124

alchemia| No.5 - octombrie 2018

125

Miriam Kupferstich | Fascinaţia ploii Suntem încântaţi de participarea artistei israeliene Miriam Kupferstich la acest număr al Alchemiei, cu o temă pe potriva sezonului autumnal care se află în desfăşurare. Născută în România, Miriam s-a stabilit în Haifa după plecarea în Israel. Face parte din Asociaţia Pictorilor şi sculptorilor din Haifa şi nordul ţării. Printre expoziţiile la care a participat cu arta ei, enumerăm pe cele din Israel şi România, şi pe cele organizate în mari capitale ale lumii: Roma, Londra, Paris. Imaginile abstracte pe care Miriam le construieşte cu talent şi migală au o paletă coloristică debordând de energie şi optimism. În arta ei ploaia devine o metaforă prin împletirea de culoare şi textură. Prin geamul ud pe care apa se prelinge şiroaie se ghicesc clădirile, silutele copacilor şi ale oamenilor. Lumina se lichefiază în cascade de nuanţe vii, saturate, sau dă naştere unor superbe mozaicuri din blocuri de culoare. Ploaia este atât spectacol exterior al naturii, cât şi meditaţie, călătorie interioară.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

126

alchemia| No.5 - octombrie 2018

127

alchemia| No.5 - octombrie 2018

128

alchemia| No.5 - octombrie 2018

129

alchemia| No.5 - octombrie 2018

130

alchemia| No.5 - octombrie 2018

131

Cฤ RลขI NOI

alchemia| No.5 - octombrie 2018

132

Design de carte, ca la carte stil eleganţă profesionalism Ce oferim? Grafică şi machete de coperţi atrăgătoare, personalizate, executate în diverse stiluri, cu imagini şi fonturi combinate estetic. Ilustraţii de carte în stil colaj. Design de broşuri, postere, invitaţii, cărţi de vizită şi alte materiale publicitare, destinate tiparului, sau în format electronic. Consultanţă gratuită pentru cei care doresc să înveţe mai mult despre latura tehnică a publicării unei cărţi în regie proprie. Publicitate în rubrica “Cărţi Noi” a Revistei Alchemia. Broşura noastră de servicii

alchemia| No.5 - octombrie 2018

133

Doriţi coperţi frumoase, personalizate, făcute special pentru volumul vostru? Vreţi font elegant, paginare atentă, un tehnoredactor şi designer care vă ascultă şi lucrează cu voi? Atunci apelaţi la Blockprint Design. Nu veţi avea de regretat. Lucrăm în orice stil doriţi. Clasic, modern, minimalist, baroc, naiv, futurist sau retro, ca să enumerăm doar câteva. Putem folosi arta voastră, a noastră, sau a prietenilor, pe care să o integrăm într-o publicaţie bună, fie ea broşură, carte, poster sau invitaţie. Putem folosi în egală măsură imagini stoc, artă tipografică sau colaj. Cartea noastră de vizită este chiar Revista Alchemia, publicaţie pe care aţi răsfoit-o de multe ori cu plăcere şi pentru care ne-aţi adresat complimente generoase legate de aspectul ei grafic şi de profesionalismul cu care este realizată. Vă prezentăm în paginile ce urmează, două volume nou apărute, pentru care Blockprint Design a asigurat grafica coperţilor şi tehnoredactarea: George Kun – “Adio Românie, pământ părintesc” (regie proprie) Gabriela Ana Balan – “Ochii leului berber” (Editura Grinta)

alchemia| No.5 - octombrie 2018

134

alchemia| No.5 - octombrie 2018

135

George Kun | Adio Românie, pământ părintesc Ireverenţios, curajos, inventiv şi veşnic mânat de curiozitate şi spirit de aventură, autorul acestor pagini pune independenţa personală mai presus de toate, fie că e vorba de relaţii romantice, sau oportunităţi materiale. “Adio Românie, pământ părintesc” este o carte de memorii greu de lăsat din mână. Scrisă într-un stil fluid, amuzant şi debordând de sinceritate, este în egală măsură o invitaţie la aventură şi introspecţie. Cartea a văzut lumina tiparului în iunie 2018, în Toronto şi se poate comanda direct de la autor, aici, prin mesaj privat în pagina de FB, sau la kungeo1206@gmail.com .

Apariţia acestui volum este rodul muncii unui grup internaţional de prieteni care a tratat crearea lui cu răbdare, creativitate şi profesionalism. Coperta şi tehnoredactarea volumului au fost realizate de Blockprint Design (Canada). Grafica coperţii şi ilustraţiile au fost realizate de Anath Hanit (Israel). De consiliere, redactare şi corectură s-au ocupat Julia H. Kakucs (Germania), Getta Neumann (Franţa), Julia Potcoavă (România) şi Uri Weisz (Canada). Tiparul a fost realizat la Nova Printing Inc. din Missisauga, Ontario.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

136

Neconformist şi iconoclast, George Kun se opune ordinii rigide a societăţii, fie că e vorba de xenofobie, dictatură politică sau de închistare religioasă. Detestă căile bătătorite, rutina, şi să i se spună ce să facă. Din fericire, are totuşi undeva, în interior, o busolă care îi arată drumul. Fireşte, nu toate îi merg după placul inimii, dar orice eşec îl face să pornească din nou la drum cu şi mai multă energie, determinare şi optimism. Viaţa nu va fi uşoară, dar nici plictisitoare, pe calea aleasă de el.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

137

Alăturăm aici un fragment din această mică bijuterie care vă va convinge că avem de-a face cu un volum deosebit, care îmbină savoarea stilului cu prezentarea grafică originală. Vă dorim lectură plăcută!

Adio Românie, pământ părintesc – fragment Tour de France […] În cimitirul Père Lachaise am cunoscut o tânără franţuzoaică, (vie), pariziancă, şi care mergea deseori la mormintele lui Marcel Proust şi al Edithei Piaf. Deşi conversaţiile noastre iniţiale au fost despre morţii celebri din cimitir, cele din zilele următoare au luat o turnură mai practică. Pauline plănuia o vacanţă lungă de şase săptămâni, un fel de “Tour de France” cu maşina ei, aşa că am început să discutăm despre itinerar, care urma să cuprindă Normandie, Bretagne, Loire, Aquitaine, Pyrenees, Languedoc, Cote D'azur, Auvergne, Rhone-Alpes, Alsace. Camping cu cortul, şi hotel dacă era vreme rea. Cu două zile înainte de plecare, Pauline m-a întrebat spontan dacă vreau s-o însoţesc. Zicea că era convinsă că aş fi un companion de călătorie ideal şi că amândoi vom rămâne cu amintiri unice. Deşi ideea mi s-a părut foarte atrăgătoare de la început, nu m-am aşteptat ca ea să mă invite şi am acceptat cu mare entuziasm.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

138

Eu, încă tânăr, cu timp liber nelimitat, ceea ce nu avea să se mai repete decât la pensie, cu o parteneră fermecătoare şi extrem de cunoscătoare, şansa de a vedea locuri unice pentru mine, unde era “hiba”? Evident că nu era niciuna. Pauline era profesoară de biologie, foarte drăguţă şi atletică. În timpul acestui tur, franceza mea s-a îmbunătăţit substanţial, iar admiraţia pentru peisajul, cultura şi bucătăria franceză, a crescut exponenţial. Cu fiecare peisaj nou şi aventură nouă, plăcerea şi satisfacţia de moment era puţin umbrită de realizarea faptului că toate aceste excursii le-aş fi putut face cu mult mai devreme, dacă situaţia în România ar fi fost diferită. Libertatea se poate însă savura şi cu întârziere, dacă n-ai încotro. În etapa din Alsacia, ne-am oprit la Colmar, şi deodată mi-a venit ideea de-a face un mic detur în Germania, că eram chiar la graniţa franco-germană pe Rin. Când grănicerul german a văzut combinaţia ciudată de “Carte de Séjour” franceză şi paşaport românesc, mi-a arătat cu degetul direcţia de înapoi în Franţa (care era oricum mai bună decât înapoi în România).

alchemia| No.5 - octombrie 2018

139

Ca răzbunare spontană şi mijloc de compensare al frustrării, m-am oprit pe pod, şi am urinat în Rin de pe pod, cu pieptul umflat şi plin de sfidare ca un gest simplu şi primitiv de atitudine anti-teutonică. Mai am şi astăzi poza şi mă mândresc cu ea şi râd de cât de copilăroasă a fost chestia asta. Turul s-a terminat cu bine, am ajuns înapoi la Paris, de unde plecasem cu şase săptămâni în urmă şi mi-am umplut memoria turistică cu clişee de neuitat. Am mai continuat relaţia, dar într-un un ritm diferit, pentru că ea s-a întors la serviciu, şi schimbarea de la modul de vacanţă la realitatea de zi cu zi a creat o dinamică destul de stresantă. Într-un moment de intimitate, totuşi m-am hotărât să fac un test riscant şi am întrebat-o pe şleau dacă ar considera să vină cu mine în Canada. Reacţia ei a fost spontană, fără ezitare, dură şi hotărâtă şi mi-a zis că asta ar fi o absurditate totală, ca ea să plece din Paris în tundra semi-civilizată de peste ocean. Pe lânga regret, m-a pufnit şi râsul, dat fiind cât de ridicol şi simplist era acest clişeu. Am rămas însă cu două concluzii clare. Prima, că ea avea ceva dreptate, iar a doua, mult mai importantă, că ea nu mă iubea destul. Cam asta a fost. Cu timpul însă, atracţia necunoscutului de peste ocean a rămas predominantă şi m-am re-orientat, cu speranţe noi, către planul iniţial de a ajunge în Canada.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

140

alchemia| No.5 - octombrie 2018

141

Gabriela Ana Balan | Ochii leului berber Cartea Gabrielei a apărut în septembrie 2018, la Editura Grinta din Cluj şi va fi lansată pe 11 octombrie 2018 la Biblioteca Stroe S. Belloescu din Bârlad. Blockprint Design a realizat grafica coperţii, ilustraţiile şi cea mai mare parte din tehnoredactarea volumului. Stilul coperţii a fost inspirat de stilul optimist, puternic, cu întorsături neaşteptate al poetei. Subiectul grafic ales este o aluzie la versurile care dau titlul cărţii. Leul şi ochiul sunt elementele definitorii ale acestei porţi de deschidere a palatului cu o mie de încăperi care este cartea Gabrielei. leii berber – singurii regi care se îndrăgostesc de-adevărat trăiesc în familii ochii leului berber sunt tabu, acum când scriu, doar doi, aşezaţi pe ultimul exemplar ochii leului berber Aceeaşi atenţie e acordată şi paginii de început a volumului, care reia tema vizuală a coperţii. Ilustraţiile volumului sunt realizate în stil modern, în tonalităţi monocromatice adaptate spaţiului alb-negru al interiorului de carte.

alchemia| No.5 - octombrie 2018

142

Sentimentul căderii în veşnicia “Împărăţiei lui Hades” îl au majoritatea scriitorilor [...]. Cartea de poeme a poetei Gabriela Ana Balan nu aduce elogii acestui sentiment al căderii – dincolo de toate, ea înalţă spiritual lectorul, prin îmbinarea firească a trăirii şi împletirea tuturor sentimentelor Vieţii şi Morţii la un loc. Folosind termeni sportivi, putem spune că poezia Gabrielei Ana Balan “fluieră” Moartea şi îi acordă “cartonaşul roşu” prin poezia ei de jubilaţie a existenţei comune, a aşteptărilor devoratoare din existenţa cotidiană, descifrând simbolurile eterne ale Vieţii… Citiţi poemele şi vă veţi convinge pe deplin de aceste lucruri! George Călin scriitor, diplomat, Ambasador cultural - Convenţia ONU, Geneva

alchemia| No.5 - octombrie 2018

143

Includem prin bunăvoinţa poetei câteva din poemele ei, cu invitaţia de a achiziţiona şi savura această carte deosebită atât prin formă cât şi prin conţinut.

Primăvară înainte de 50 Atât de mulţi au plecat din preajma mea, de la o vreme îmi e frică să mai stau cu mine! Cine îi cheamă? Ce i-o alunga? Cu cât se apropie mai mult pragul de 50, orice amintire aş depăna, privesc în sus cu spaimă, colţul cu prieteni din norul meu atârnă tot mai greu, acum mi-au înflorit tâmplele dar atât de puţin mai e până la toamnă!

alchemia| No.5 - octombrie 2018

144

Vioara Teribile pretenţii aveţi, Doamnă: Să cânte lebăda o singură dată Înainte să moară! Protestez, îi dăruiesc lebedei mele O vioară, Cu tot cu orchestră şi soprană! Te-am învins, pe cât de omeneşte se poate, Pentru a doua oară Doamnă Moarte!

alchemia| No.5 - octombrie 2018

145

Final  Trage noaptea mai aproape ca pe o cortină Sub cearşaful meu e destulă lumină Dezbracă-ţi moartea Închide cartea Stinge mai repede lumina Ia-mă în braţe şi iartă-mi vina De a mă fi întors prin pietre magice În timpul tău Să dăm onor La drapelul poeziei

alchemia| No.5 - octombrie 2018

146

ULTIMA PAGINĂ Iată că se apropie şi ultimul număr al anului, la sfârşitul unui bun sezon editorial, din apariţiile căruia enumerăm:  No. 1, 2018 | Alchemia – Vechi Istorii  No.2, 2018 | Alchemia – In vino veritas  No. 3, 2018 | Alchemia – Amalgam  No. 4, 2018 | Alchemia – De felibus  No. 5, 2018 | Alchemia - Caleidoscop

Alchemia decembrie 2018 Supliment Vă aşteptăm cu poezie, povestiri, umor, articole de cultură generală, recenzii de carte, artă grafică şi fotografie inspirate de iarnă, sărbători, delicatese şi alte sentimente nedesluşite legate de sfarşitul anului calendaristic.  data limită de trimitere a materialelor este 1 noiembrie, 2018  apariţia revistei este programată pentru 1 decembrie, 2018

alchemia| No.5 - octombrie 2018

147

Precizări Toate textele trebuie să aibă specificat numele autorului şi titlul. Pe cei care trimit un grup de poeme, îi rugăm să sugereze şi un titlu sub care grupul respectiv urmează să apară la cuprins. Textele trimise redacţiei trebuie scrise după gramatica Academiei, cu diacritice, şi, pe cât posibil, cu font “Century Gothic” de mărime 15. De asemenea, preferăm să fie trimise într-un document MS Word, redactat după regulile de mai sus. Intrările destinate secţiunii Cărţi Noi vor cuprinde coperta cărţii la rezoluţie bună şi, la alegere, fie o prezentare a volumului fie un fragment din el. Este obligatorie şi trimiterea unui link la pagina de internet de unde se poate achiziţiona cartea.

Fişierele pot fi trimise prin email la sandra.segal@gmail.com sau prin mesaj privat pe Messenger. Gânduri bune celor care ne scriu şi ne citesc!

alchemia| No.5 - octombrie 2018

148

Alchemia #5, 2018 - Caleidoscop

Articles inside

Ioana Scorus - O ascunsa, temperata ardoare