ALCHEMIA CARTEA CAFELEI
Cartea Cafelei Coordonare: Adrian Grauenfels, Sash Segal Redactare / Tehnoredactare: Sash Segal Grafică, Fotografie, Colaj: Filomela – Elena Bucur, Michael Schwartz, Adrian Grauenfels, Dana Weiss, Anamaria Iorga, Şerban Foarţă, Sash Segal Fotografie şi Grafică| Internet Pixabay | Wallpaper.net | etc. Coperta | “Turcoaice la o cafea” – Artist anonim francez, sec. XVIII – tablou aflat la Muzeul din Pera, Istanbul
Supliment | August 2017
CUPRINS NOTA EDITURII ..................................................................4 Adrian Grauenfels | Academia Cafelei ...................................... 4
CARTEA CAFELEI ..............................................................8 Marin Sorescu | Am zărit lumina .................................................... 9 Romulus Vulpescu | Carte poştală 2 .......................................... 10 Jacques Prevert | Cafeaua de dimineaţă ............................... 11 Richard Brautigan | 1939 .............................................................. 14 Adrian Grauenfels | Pictor de cafenea ..................................... 15 Beatrice Bernath | Marelui indiferent ......................................... 18 Emanuel Pope | Cafeaua de dimineaţă .................................. 19 Laurenţiu Artim | Arabica............................................................. 22 Adrian Creţu | Urbancolia ........................................................... 23 Gabi Schuster | Un bob pentru veşnicie .................................... 24 Adriana Moscicki |Pauză de cafea ........................................... 25 Gabriela Ana Bălan | Pune de cafea ....................................... 28 Ioan-Mircea Popovici | Triptic ..................................................... 29 Sash Segal | Coffeea .................................................................... 33 Vorbe la o cafea............................................................................ 35 Itinerar fotografic ........................................................................... 37 Adrian Grauenfels | Café Tamar ................................................ 47 alchemia| supliment – august 2017
1
Veronica Pavel Lerner | Iubitorii de cafea ................................ 52 Şerban Foarţă | Kaffeekantate ................................................... 57 Christian F. Henrici | Cantata cafelei ......................................... 60 Daniel Wolf | Cafeaua Albionului ............................................... 66 Reguli de cafenea ......................................................................... 73 Reclame de epocă ....................................................................... 75 Adrian Grauenfels | Instituţia numită cafenea ......................... 83 Instantanee Pariziene .................................................................... 89 Andreea Apostu | Cafenelele literare ....................................... 95 Maria Sava | Cafeaua în ţara băutorilor de vin .....................103 Muzee ale cafelei din lumea largă ...........................................107 Sash Segal | Cafenele otomane ..............................................122 Orientalism şi cafea .....................................................................131 Adriana Mosciki | Pe drumurile Kaffei ......................................135 Julia Henriette Kakucs | Suita expresso ....................................138 Sash Segal | Despre lucruri care nu s-au întâmplat ...............143
alchemia| supliment – august 2017
2
3
Sash Segal | Coffea
alchemia| supliment – august 2017
NOTA EDITURII Adrian Grauenfels | Academia Cafelei Potrivit unei legende, primul român care ar fi cunoscut cafeaua, undeva la începutul secolului al XVI-lea, a fost logofătul Tăutu trimis cu o solie de Bogdan cel Orb la Sultanul Otoman. Logofătul a fost servit cu un preparat fierbinte, pe care neştiind cum să-l bea, l-a sorbit într-o clipă opărindu-şi limba. Nu a trecut prea multă vreme până când românii din trecut au putut servi deja o cafea, prin zona băncii naţionale de azi, unde s-a aflat prima cafenea atestată documentar prin anul 1667. Ea a fost deschisă de un ienicer pe nume Kara Hamie, în vremea lui Radu Leon, iar prăvălia lui a existat în preajma Hanului Şerban Vodă şi implicit a curţii domneşti. 200 de ani mai tarziu, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, au apărut cafenele moderne, celebre, ca Fialkowski, Capşa, Corso, sau Royal, multe dintre ele dispărând în ultima jumătate de secol XX. Şi de aici sărim direct la anii ‘60, în copilăria mea, când cafeaua balcanică devenise o obsesie şi un subiect care s-a amplificat cu timpul. Primele amintiri le am de la o râşniţă de bronz aurit care transforma boabe maronii într-o pudră fină, pe care bunica o fierbea îndelung în ceva numit ibric.
alchemia| supliment – august 2017
4
Discuţiile (care se repetau de la an la an şi de la casă la casă, cu variaţii dictate de modă) erau şi ele metafizice: timpul de fierbere, la ce flacară, spuma care trebuia să apară strategic sau nu, cât zahăr se pune şi când, picatura de apă rece care precipita sedimentarea zaţului, avantajele pregătirii la nisp, variantele ibricului perfect, soiurile de cafea, cicoarea, surogatele... inepuizabile, pasionante discuţii. În timp ce alte doamne, în alte case şi în alte ceşcuţe îţi ghiceau trecutul, prezentul şi viitorul. Era o industrie, un ritual, o veşnică preocupare, în căutarea perfecţiunii. Iată o “amărăciune” culturală indispensabilă, devenită globală. Ca student eram deja dependent de cafea, de ţigări, de moftul intelectual la care vrei nu vrei, aderăm cu toţii. După 30 de ani, din Israel, scriu unui prieten: « Am în curte un pomişor de cafea, amărât şi neîngrijit, face anual 20-30 de boabe, nimeni nu le culege, nimeni nu ştie că este un arbore de cafea. » La sfatul lui am cules boabele, le-am prăjit într-o tigaie până la un maro-auriu, apoi râşnit, opărit cu apă fierbinte şi băut pe nerăsuflate. Sincer, cafeaua bunicii era mai bună. Pomul există şi azi, îşi vede de viaţa lui, dovada e ataşată aici. Armata bea sute de tone de cafea pe an. Un soldat decafeinat nu luptă. O secretară care nu ştia să facă cafea nu era angajată (cu anumite excepţii care nu pot fi explicate celor sub18 ani).
alchemia| supliment – august 2017
5
Am continuat să beau timp de 50 de ani, cele 3 cafele diurne acasă şi la job, în avion sau la malul mării privind apusul, în timp ce tehnologia ne-a adus mereu uneltele “ultimative” ale cafelei ideale: filtrul, Ibricul Moka sau Macchinetta, maşinile Expresso, brandurile cafe late, capuccino, (pentru care e nevoie de accesorii care transformă laptele într-o spumă fierbinte), reţeaua Starbucks, maşinile Nesspreso, cu capsule în 29 de gusturi, amestecuri şi tării. Mă opresc aici, pun apă de cafea şi va las să va delectaţi cu ce va urmă, o adevărată academie a cafelei, un act cultural mai presus de toate.
alchemia| supliment – august 2017
6
alchemia| supliment – august 2017
7
CARTEA CAFELEI
alchemia| supliment – august 2017
8
Marin Sorescu | Am zărit lumina Am zărit lumină pe pământ, Şi m-am născut şi eu Să văd ce mai faceţi. Sănătoşi? Voinici? Cum o mai duceţi cu fericirea? Mulţumesc nu-mi răspundeţi. Nu am timp de răspusuri, Abia am timp să pun întrebări. Dar îmi place aici E cald, e frumos Şi atâta lumină încât Creşte iarba. Iar fata aceea, iată, Se uită la mine cu sufletul... Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti. O cafea neagră voi sorbi, totuşi.
alchemia| supliment – august 2017
9
Romulus Vulpescu | Carte poştală 2 Stau într-o cafenea la Târgu Mureş Şi beau cafea. Oraşu-i trist, ostil, semeţ şi gureş, Cu lume rea. N-am timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef Să mai scriu versuri: În fiecare prost presimt un şef Şi întrevăd demersuri. Abandonat de tine, trag tutun Şi mi-e cam silă, Că-n barbă-aborigenele văd un Semn de prăsilă. Cum m-aş scula voievodal, drept, dac, Într-un scurt iureş, Întreagă cafeneaua praf s-o fac La Târgu Mureş...
alchemia| supliment – august 2017
10
Jacques Prevert | Cafeaua de dimineaţă traducere de Gellu Naum
El şi-a pus cafeaua liniştit în ceaşcă, laptele l-a pus în ceaşca de cafea, zahărul l-a pus în cafeaua cu lapte şi cu linguriţa l-a amestecat. a băut cafeaua, ceaşca a lăsat fără să-mi vorbească. a scos o ţigară, a fumat tăcut, s-a jucat cu fumul - cercuri a făcut a pus, calm, tot scrumul într-o scrumieră fără să-mi vorbească. fără să mă privească. şi s-a ridicat, şi-a pus pălăria cu un gest distrat, alchemia| supliment – august 2017
11
şi-a luat pe umeri mantaua de ploaie, pentru că ploua, apoi a plecat. a plecat în ploaie fără să-mi vorbească. fără să mă privească. (şi atunci mi-am strâns fruntea grea în palme şi am plâns... am plâns...)
alchemia| supliment – august 2017
12
alchemia| supliment – august 2017
Maimuţă alchimist, în atelier | Jaques-Philippe Le Bel
13
Richard Brautigan | 1939 din seria “Autostopistul din Galileea” traducere de Sash Segal Baudelaire obişnuia să vină la noi acasă şi să se uite lung la mine cum macin cafeaua. Asta era în 1939 Şi locuiam la periferia mizeră a Tacomei. Mama punea boabele de cafea în râşniţă. Eram copil şi dădeam la manivelă, prefăcându-mă că râşniţa e o flaşnetă, şi Baudelaire se prefăcea că e maimuţă şi sărea în sus şi-n jos întinzând apoi o cană de tablă.
alchemia| supliment – august 2017
14
Adrian Grauenfels | Pictor de cafenea La cafenea eu fac tablouri mult mai simple iau un carton, ceva vopsea închid ochii şi mă las dus de o muză invizibilă la Bomarzo, la Cinque Terre, poate pe valea Argeşului, pe-o banca în parcul Marienbad… totul se face singur, e o transparenţă a gândului pe pânză ca un vis filmat şi lipit cu pap pe un film colorat hai să ne utam la tinereţe uite, tu ai codiţe şi ghiozdan te cheamă Suhaid sau Miramar depinde de geografie, de cât vin am băut cu gândul la tine într-o speluncă cu marinari beţi care te dezbrăcau cu ochii, pariind cu cine ai trăit înainte de mine în ce motel ai făcut dragoste schimbând fraze goale ca acel “te iubesc” sau acel “numai tu, doar pe tine, viaţa mea, fără tine sunt zero”,
alchemia| supliment – august 2017
15
şi aşa mai departe, exercitând funcţii biolgice, reproductiv inutile, că doar nu ăsta e scopul tabloului nu pentru asta ne-am întâlnit azi şi ieri într-o imposibilă ciocnire mental culturală, semiotic slabă, anisotropic inegală, ca un cor fără un grande finale în care toţi vor acasă sub plapumă, ca să-şi plângă golul din suflet, regretul de a fi.
alchemia| supliment – august 2017
16
Beatrice Bernath | Colaj
alchemia| supliment – august 2017
17
Beatrice Bernath | Marelui indiferent (veşnic student exis...tent) la cafeaua de dimineaţă – spune-mi ceva dulce zice ea făcând o gaură în ziarul lui de dimineaţă iubit, nudă în faţa ta priveşte în mine recunoaşte sunt o fărâmă din e-ul tău vezi toamna amestecată în primavara verde cum înfloreşte în mine la a ta privire cafeaua şi ţigara nefumată uitată în farfuria cu tortul pregătit ţie, aşteaptă e ziua îndrăgostiţilor culege-mi o floare, iubit dăruieşte-mi un vers admiră-mi combinezonul de dantelă e cu push-up, atinge-mi rujul şters îţi mănânc ziarul... fire-ai al dracului să fii!… îţi torn cafeaua-n cap!!... te dezbrac! nepăsător vei sufla fumul pe nări gândind cuvinte... mă omoară cu cuvinte femeia asta mă pătrunde în idiosincrazii dupa prăjitură voi fugi! se plimbă pajişti pe creierii mei plictisiţi şi iar am uitat de ziar .....voi renunţa la sex pe un timp neclar alchemia| supliment – august 2017
18
Emanuel Pope | Cafeaua de dimineaţă Hai să mergem! îmi spune Îngerul Hai să mergem spre Marile Ape! sătul de-acum şi el de focul discuţiilor noastre. Hai să mergem şi să nu-ţi fie frică de moarte! cum te-am trecut prin viață tot aşa te voi trece şi dincolo de trupul ei de ceaţă, numai nu te mai agăţa, numai nu te mai agăţa de toate iluziile astea şi de întâmplările altora, lasă dorului iubirea semenilor şi în gura flâmândă a timpului aruncă-ți fără să priveşti înapoi: carnea cuvintelor, trupul, numele şi inima ta de javră. Căci îţi spun: nimic din ce vezi nu există! şi nimic nu va reînvia din ce a fost cum nimic din ce este nu va supravieţui. Să mergem aşadar amândoi acum de mână, spre locul unde cad şi se ascund Marile Ape!
alchemia| supliment – august 2017
19
Eu stam şi-l ascultam cu grijă, ca pe copilul meu îl ascultam cu toată fiinţa, El era singurul meu prieten şi simţeam asta din plin toată nefericirea lui cum mă lovea, – ca pe o proprie nefericire pe care o ascundeam celor din jur – numai o ancoră grea mă mai ţinea ca pe un nor, târându-mă la suprafaţa lucrurilor pe care le iubeam: Stai îngere bun, îi spuneam doar un semn poate voi vedea azi citind în zaţul cafelei, Poate astrele în cer de mâine se vor schimba şi lumea oamenilor mei – mici, duioşi şi din catifea – va scăpa de sub talpa de iad a morţii neîndurătoare. ...stai Îngere, de mă iubeşti, şi nu mă grăbi!
alchemia| supliment – august 2017
20
Pictură de Filomela-Elena Bucur
alchemia| supliment – august 2017
21
Laurenţiu Artim | Arabica cafeaua aceea aromată, arabica, pulverizată fin, amestecată cu puţin cardamom, dată de trei ori în foc, stropită cu apă rece, turnată elegant în ceşti, ornată cu caimac, băută cu solemnitatea unui ritual religios, în anticiparea felului în care viitorul se va scurge, brăzdând zaţul, odată ce întorc cana cu fundul în sus.
alchemia| supliment – august 2017
22
Adrian Creţu | Urbancolia (poem recenzie)
mi-a luat o după-amiază întreagă o bucată bună din seară 4 cafele şi aproape un pachet de camel galben să dau gata Urbancolia lui dan sociu intoxicat de cofeină şi nicotină am luptat câteva ore bune cu această lungă diaree existenţială de vreo 200 de pagini despre dragoste, singurătate şi delir pe la începutul serii pe când mă apropiam încet de finalul romanului mi s-a aplecat de la prea multă cafea şi a trebuit să cobor la cramă de unde m-am aprovizionat cu trei sticle de vin pentru a face faţă restului de lectură şi ce mai rămăsese din zi dar e prima carte adevărată pe care am citit-o în ultimii şase ani lucru care nu mă lasă deloc indiferent alchemia| supliment – august 2017
23
Gabi Schuster | Un bob pentru veşnicie
Bobul ăsta de cafea pe care îl spargi în măsele şi încă unul îl macini cu dinţii tăi mărunţi de zăpadă şi zâmbet să ne piară somnul să stăm toată noaptea privindu-ne în ochi să numărăm gândurile bune pe care le vom planta în locul copacilor smulşi de furtună sau feliaţi de gater în scânduri de pat un pat mare pentru un somn mare din care să ne trezim direct în paradis înconjuraţi de viaţă veşnică şi mare plictis.
alchemia| supliment – august 2017
24
Adriana Moscicki |Pauză de cafea (pe vremea războiului, în 2014)
cum să priveşti războiul ca pe un spectacol aerian întunericul dumicat de motoare, nori arşi sirene vuind talazuri în beton copii lipiţi de sânul mamelor, câini de podea, păsări mute. casele dezvelesc piepturi viteze, bărbaţi ridică pumnul strâns i-ai vedea prin licărirea unei ferestre când rachetele se fac şurub şi cârtiţe de lumină sub pământ. uneori se strecoară în salon, la masa cu ibric aburind “salam aleicum!” ori “shalom” ar spune-rânjind şi, aşezate, ar apuca în abur ceaşca fierbinte ar sorbi cu înghiţituri mici pereţi, tablouri, faianţă, jucăriile din ţarc... de ce-mi amintesc chiar acum ultima ceaşcă întoarsă? mâinile ce mergeau pe căi de zaţ buchisind poveşti din trecut şi din viitor ca şi cum povestea ar fi stat scrisă demult în trunchiul arborelui în bobiţe verzi şi roşii, apoi coaptă la foc mic şi mărunţită până când bolborosind în fundul ibricului ar urca despletită. şi chiar acum, tremurându-mi oasele pe scara unui bloc, îmi amintesc sacii grei de boabe cu ştampile negre din depărtări (eram foarte mică atunci, dar sacii ăştia ajungeau pe la noi!) alchemia| supliment – august 2017
25
numele străine pe care călătoream în gând şi cu degetul pe harta de hârtie. chiar şi gustul acela uitat al unei boabe şterpelite de pe tejghea şi ronţăită – totdeauna rămânea o fărâmă înfiptă între dinţi cu care te luptai! poate amintirile se înghesuie toate şi stau călare pe om în război aşa, ca să poţi zâmbi unei vedenii dragi, să nu mai auzi huruitul, plânsul, sirena. doar cafeaua neatinsă în ceşti aşteaptă sleită şi nu povesteşte nimic!
alchemia| supliment – august 2017
26
27
Sash Segal | Colaj
alchemia| supliment – august 2017
Gabriela Ana Bălan | Pune de cafea Pune de cafea Plec să smulg frunzele bujorului de pe mormântul lui tata Să nu mă certe iar că se sufocă Să nu pui zahăr O beau amară azi am scris mult despre colţii şarpelui de ciocolată Trec şi pe acasă Scutur crengile poeziei de zăpada aceasta apoasă Nu cumva să se rupă ca mărul ca părul (Nu râde tată nu te mira Că de unde zăpadă Dacă la tine a înflorit bujorul Habar nu ai că nici primăvara nu mai e cum ştiai Dacă nu te punea naiba să te grăbeşti să mori Ai fi văzut şi tu cum ninge Pe floarea de cireş) Să fie fierbinte vreau abur de cafea Vreau caimac Vreau să îmi las rujul buzelor pe ceaşcă Vrea să fac eu cafea Te rog Curăţă bujorul Scutură poezia Câte linguriţe de zahăr să pun în a ta?
alchemia| supliment – august 2017
28
Ioan-Mircea Popovici | Triptic apa sfârâia-n ibric pe fundalul portretului fumătorului de pipă un bileţel de la Ea “îţi las o scoică spartă şi o steluţă de mare pentru Ceaşca de cafea, a cincea treaptă a Singurătăţii” uite-aşa încet ca melcul dăm o tură prin poveste şi cinstim întreaga veste cu cărările de munte de sub tâmplele cărunte cu o traistă-n vârf de par folosit azi de toiag mai urcăm cu el un prag pragul viselor nescrise cu întinderi necuprinse cele-n care azi e ieri mâine-i ziua-n care-mi ceri să dau calului ovăz şi să-ţi spun cum se-ntâmplară întâlnirile din gară la o ceaşcă de cafea
alchemia| supliment – august 2017
29
1. cafea pescărească (până la mal) specialist în cafea la nisip, povestitor şi însufleţitor de poveste, şi multe altele, de acest fel, le găseşti acolo şi aici acolo-n Piaţa Chiliei unde-şi fac rondul pentru banul chiriei abdulaevele-n şalvari şi şmanglitorii şperţari stau şi zic din daruri primite cu pana de corb mai scriu într-o seară o vorbă de duh pescărească să crească o creastă de val cât să ţină până la mal
alchemia| supliment – august 2017
30
2. mesaj de completare a tripticului Ţi-am dăruit un triptic cu cafea turceacă şi fistic cu rom şi caramel de pe Munele Carmel parcă te văd cu picioarele încrucişate sub tine cu sorbituri mici şi dulci-amare privind îndelung la mare valuri de memorii pe cerul cu norii o barcă cu trişorii la baraca cu ceas şi pendul
3. din cafeneaua de pe plajă (şoaptele-şi vorbeau în ceaşcă) în desiş de nepătrunderi şi-n curburi de nicăieri, bat târziul cu săgeata şi mă-ntorc de azi în ieri apele mării se sparg de dig m-am îmbrăcat cu vântul şi-am apucat să strig
alchemia| supliment – august 2017
31
salut Bătrâne! îţi mai aduci aminte verile noastre din cafeneaua de pe plajă de cafeaua la nisip făcute de vrăjitorul Akî pe când aburul plutea deasupra apelor şi gândul era într-un singur Cuvânt Chipul luminii era doar grăunte şi Adevărul doar vânt din departele de-atuncea fac acum să fie Tymp pentru cea mai simplă vorbă înflorită-n anotimp îmi sorbisem şi cafeaua, şoaptele-şi vorbeau în ceaşcă şi din zaţul întâmplării Infinitu-şi făcu mască
alchemia| supliment – august 2017
32
Sash Segal | Coffeea Colajul care s-a strecurat de data aceasta lângă editorial este dedicat, fireşte, cafelei, plantă din genul Coffea şi băutură care e inspiră şi ne dinamizează pe mulţi dintre noi. Ingredientele acestui colaj sunt înşirate mai jos: Un tablou de epocă, reprezentând o tânără femeie în costum otoman O cană de porţelan aurit, vieneză, din sec. XIX Un dragon din paginile unui vechi tratat alchimic O râşniţă de cafea, pe stil “retro” O ilustraţie botanică reprezenând o crenguţă de cafea, cu boabe încă verzi O semilună alcătuită din boabe de cafea proaspăt prăjite Formula chimică a cafeinei Pete de cafea scanate sau fotografiate
alchemia| supliment – august 2017
33
alchemia| supliment – august 2017
34
Vorbe la o cafea …citate, anecdote şi vorbe de duh
“În spatele fiecărei femei de succes stă o cantitate considerabilă de cafea.” Stephanie Piro “În Anglia, cafeaua are mereu gust de experiment chimic.” Agatha Christie “Cafeaua îţi pătrunde în stomac şi, imediat, are loc o tresarire generală. Ideile încep să se mişte asemenea batalioanelor pe câmpul de luptă şi, pe dată, începe bătălia. Amintirile vin galopând în bătaia vântului. Cavaleria uşoară a comparaţiilor dă un atac magnific, artileria logicii se grabeşte cu muniţia, iar spiritul loveşte ca un ţintaş de elită. Hârtia se acoperă treptat cu cerneală, lupta scrisului începe, iar la sfârşit totul se termină cu torente de cafea, praful de puşcă al acestei bătălii.” Honoré de Balzac “Cafeaua este o bautura care te adoarme când n-o bei.” Alphonse Allais
alchemia| supliment – august 2017
35
“Dacă asta e cafea, te rog, adu-mi nişte ceai, iar dacă e ceai, te rog, adu-mi o cafea.” Abraham Lincoln “Matematicianul este un aparat în care introduci cafea şi scoţi teoreme.” Albert Einstein “Să mă sinucid, sau să beau o cafea?” Albert Camus “În clipa în care te pregăteşti să bei o ceaşcă de cafea fierbinte şi aromată, şeful îţi va cere să faci ceva care durează exact până în clipa în care cafeaua s-a răcit.” Bob Irwin “Cafeaua să fie neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca dragostea.” Proverb turcesc
alchemia| supliment – august 2017
36
Itinerar fotografic
Michael Schwartz | Espresso
alchemia| supliment – august 2017
37
alchemia| supliment – august 2017
38
Adrian Grauenfels | Prin suk
alchemia| supliment – august 2017
39
alchemia| supliment – august 2017
40
Sash Segal | La cafea în Istanbul
alchemia| supliment – august 2017
41
alchemia| supliment – august 2017
42
Dana Weiss | Nespresso, what else?
alchemia| supliment – august 2017
43
alchemia| supliment – august 2017
44
Anamaria Iorga | Bună dimineaţa
alchemia| supliment – august 2017
45
alchemia| supliment – august 2017
46
Adrian Grauenfels | Café Tamar Nu numai Roma sau Parisul se bucură de faima unor cafenele celebre căutate de boema locală. În Israel au funcţionat câteva stabilimente mult apreciate: Kasit şi Cafe Tamar în Tel Aviv, Tamun în Ierusalim. Kasit şi Tamun s-au închis după dispariţia proprietarilor. O excelentă expoziţie de fotografii realizată de talentata Shlomit Carmeli (*) reface istoria cafenelei Tamar, singura cafenea care a rezistat timpului şi funcţionează şi azi sub conducerea doamnei Sara Stern. Sara a intuit potenţialul cafenelei intelectuale şi a permis jurnaliştilor de la ziarul “Davar” să îşi mute şedinţele de lucru din clădirea alăturată la cafenea. Unii petreceau ore citind cărţi împrumutate de la o bibliotecă vecină cafenelei “Cartea Bună” (biblioteca s-a închis în 1967). Simbolul cafenelei era trunchiul unui pom vechi lăsat pe loc, neatins. În jurul pomului rudele familiei Avram şi Sara Stern au clădit o cafenea pe strada Shenkin din Tel Aviv. Anul era 1941. Cafeneaua a fost preluată de perechea Stern în 1956. Sara Stern se află şi azi la cârma afacerii. Fiind situată foarte aproape de teatrul Habima şi de Auditoriul Mann, cafeneaua era bântuită de artişti şi muzicieni, devenind astfel locul cel mai “European” al metropolei. Famila poseda şi o brutărie în cartierul Shapira. Acolo se preparau dulciuri şi ştrudele faimoase. Cafeneaua funcţiona de la 6 dimineaţă şi până la 1 noaptea. Avram a decedat în 1966 dar Sara a continuat afacerea, transformând-o conform spiritului sau liberal, boem. Sara şi fiica sa au inventat primul covrig-toast cu caşcaval, telemea şi măsline,
alchemia| supliment – august 2017
47
servit în Tel Aviv. În anii 70 locul devenise faimos şi era preferat de turiştii porniţi în căutarea legendarului sendviş. Încet încet locul devine preferat celebrităţilor. Cine nu poposea la Café Tamar? Sara nu-şi poate aminti sutele de clienţi care veneau la discuţii aprinse. Cert este că după ce s-a închis cafeneaua literară rivală Kasit, clientela boemă de acolo a migrat spre Tamar. Scriitorul Natan Alterman, Nahum Gutman (pictorul), Meir Pitzhadze, poetul Natan Zah, Yossi Harel (cineast) Rafael Klatzkin (actor), Yoram Kaniuk (critic, ziarist), Itzhak Klepter (muzician) Ghidon Levy (jurnalist) şi mulţi alţii îşi făceau veacul acolo. Amos Lavi (actor de cinema) aproape că nu părăsea localul. După moartea acestuia în 2010 întâlnirile memoriale au avut loc la cafenea şi nu la cimitir. Tot spaţiul cafenelei este decorat cu afişe, postere şi fotografii ale clienţilor fie ei vii sau morţi. Vom găsi picturi semnate de Moshe Bronstein sau Uri Lifschiz, care desenau clienţi diverşi împreună cu stăpâna localului. Din fotografiile pline de contrast şi nostalgie ale lui Shlomit înţelegem că farmecul locului se datorează Sarei care ştia să hrănească "trecătorul". Timp de ani ea a săturat flămânzi: generaţii de arhitecţi, actori, artişti, psihologi care şi-au făcut studiile şi diplomele între zidurile cafenelei. Sorbind cafeaua tare şi fierbinte. Purtând discuţii aprinse despre viaţă, univers, artă sau politică. Este cunoscut cântecul formaţiei Mango "Gara be Shenkin " (locuieşte pe strada Shenkin, bea café Tamar) care a devenit solganul tineretului Tel Avivian.
alchemia| supliment – august 2017
48
Dar timpurile se schimbă. Sunt mai puţini trecători pe stradă, o parte din cei în vârstă au murit, lucrările de întreţinere efectuate de primărie au durat ani şi au gonit clientela. Noii veniţi în cartier nu se simt legaţi de cafeneaua veche, demodată. Decorul nu s-a schimbat de peste 5 decenii. În anii 60 sub conducerea lui Avram localul era elegant, dar mai târziu Sara a stabilit preţuri mai joase. Cine nu avea bani nu plătea. Cafeau costa doar 10 şekeli spre disperarea funcţionarului de la fisc care nu înţelegea lipsa de câştiguri. Dacă cereai un meniu erai privit ca un astronaut. Nici cartea de credit de nu era bine văzută. Café Tamar rămâne printre ultimele enclave ale vechiului Tel Aviv, un loc ancorat în trecut şi amintiri. Clientela fidelă se mai abate pe acolo, de regulă vinerea, pentru o cafea şi o prăjitură. Fotografiile lui Shlomit Carmeli sunt pline de încărcătură, contrast şi tensiune. Ele surprind atitudini, feţe, priviri şi la un loc redau atmosfera stabilimentului. Este o călătorie în timp dacă vreţi, o retrăire a unei epoci care dispare încet încet dar este încă vie datorită prezenţei Sarei care în ciuda vârstei sale petrece zilnic 12 ore în cafenea. Tot ea vinde zâmbind secretul locului: “Oamenii vin la mine ca să se relaxeze, eu reuşesc pentru că sunt o vrăjitoare... Le este mai bine aici decât la ei acasă”. (*) Expoziţia a avut loc la galeria Shouki Kuk în Tel Aviv
alchemia| supliment – august 2017
49
alchemia| supliment – august 2017
50
alchemia| supliment – august 2017
51
alchemia| supliment – august 2017
52
Veronica Pavel Lerner | Iubitorii de cafea Bach, Beethoven, Balzac Cine s-ar fi gândit la seriosul Bach, compozitorul cantatelor religioase de mare profunzime, ca la un om capabil de glume muzicale? Şi totuşi, iată, Bach a scris şi o cantată veselă. Autorul libretului, poetul Christian Friderich Herinci, cunoscut sub numele de Piscander şi prieten cu Bach, a scris multe librete pentru Bach, printre care şi pe cel al cunoscutei cantate "Pasiunea după Matei". În oraşul său natal, Bach frecventa, împreună cu Piscander, cafeneaua lui Gottfried Zimmermann, cea mai mare şi - se parecea mai bine aprovizionată din Leipzig. Fiind amândoi amatori de cafea, le-a venit ideea unei glume muzicale dedicată cafelei. Şi aşa s-a născut, pe la începutul anilor 1700, cantata nr. 211, care purta glumeţul titlu: "Linişte! Nu mai bârfiţi!" , dar pe care melomanii au denumit-o mai serios "Cantata Cafelei", nume sub care e cunoscută până în zilele noastre. Nu se ştiu amănunte despre apariţia cantatei, dar eu cred că iniţiativa a aparţinut poetului Picander, iar Bach a acceptat proiectul. Şi, cum Bach, deşi serios, era un mare maestru al compoziţiei, a reuşit să scrie o cantată pe măsura titlulului glumeţ al libretului. Subiectul este legat de pasiunea pentru cafea: Un tată -cu numele satiric Schlendrian, care înseamnă înţepenit în nămol- este foarte supărat pe fiica lui, Lieschen, din cauza plăcerii cu care ea consuma trei cafele pe zi. Pentru ea, cafeaua era "mai dulce decât toate sărutările" şi "fără cafea ar fi devenit ca o friptură uscată de alchemia| supliment – august 2017
53
gâscă". Cum, în acea vreme, libertăţile tinerelor fete erau limitate, tatăl a ȋncercat să oprească preferinţa fiicei pentru cafea. Dar toate ameninţările tatălui la adresa fiicei n-au reuşit s-o convingă. N-o interesau nici hainele, nici petrecerile, nici plimbările, ea voia să-şi pasteze cafeaua. În cele din urmă, disperat, tatăl a recurs la ultima şi maxima ameninţare: "Dacă nu renunţi la cafea, nu te mai mărit". Se pare că aici a atins-o, pentru că ea i-a promis ca, dacă el îi găseşte imediat un bărbat, ea va ceda. În aceeaşi zi, tatăl a plecat în căutarea unui ginere, dar fiica a răspândit imediat zvonul că nu se va mărita cu ginerele propus de tatăl ei decât dacă în contractul nupţial va exista permisiunea ca ea să bea trei cafele pe zi. În cele din urmă, tatăl a fost nevoit să accepte: cafeaua şi-a câştigat dreptul de a fi consumată şi finalul cantatei este o triumfală odă închinată cafelei. Durata lucrării este de 29 de minute şi se găseşte pe internet în diverse interpretări. Uneori, ea e montată ca o mică operă, în care cântăreţii sunt costumaţi şi au un mic decor în jur. Sunt în total trei personaje: tatăl, fiica şi povestitorul. Tot pe internet se află şi savurosul libret, tradus din germană în diverse limbi. Lucrarea este singura cantată laică a lui Bach. Misterul apariţiei cafelei nu e nici azi complet elucidat, există mai multe legende în această privinţă. Dar... ce contează cum a apărut, sau în câte feluri se poate prepara? Cert este că oamenii o iubesc. Legenda (reală de altfel) a cafeluţei de dimineaţă a lui Beethoven este bine cunoscută: în fiecare dimineaţă, Beethoven îşi număra cu răbdare, uneori chiar repetat, ca să nu greşească, 60 de boabe de cafea prajită, pe care le măcina pentru cafeaua de dimineaţă. O mulţime de cofeina ȋn cele 60 de boabe...
alchemia| supliment – august 2017
54
Balzac a fost de asemenea un pasionat consumator de cafea. Era în stare să parcurgă pe jos tot Parisul pentru a găsi, undeva, o cafea bună. Consuma 20 de ceşti pe zi, deci, practic, el obişnuia să bea cafea continuu! Se pare că moartea lui prematură, la numai 51 de ani, s-a datorat excesului de cafea... Şi mie-mi place cafeaua, fie turcească, fie cappuccino, fie espresso. În Toronto există o reţea de cafenele cu numele Balzac, care servesc cafele foarte bune, dar la cafeneaua cu acelaşi nume din Stratford (orăşel din Ontario unde vara au loc festivale de teatru cu piesele lui Shakespeare) nu am găsit decât cafea americană, un lichid diluat servit într-o cană imensă. Probabil că Balzac nici n-ar fi gustat-o! Închei gândurile despre cei trei B care au iubit C(afeaua), sorbind ultima înghiţitură din cafeaua turcească pe care am avut-o lângă mine când am aşternut rândurile de faţă.
alchemia| supliment – august 2017
55
alchemia| supliment – august 2017
56
Şerban Foarţă | Kaffeekantate (Ohne Alchemie)
În vreme ce licoarea este neagră, lăuntrul ceştii roşii-i alb, pesemne; ceaşca-i din lut răscopt, ca o Tanagră, cu,-n ea, lichid ce-a fiert pe jar de lemne sau pe-o tipsie plină cu nisip fierbinte, – molcom şi cu grijă mare să nu dea-n foc, căci altfel nu e chip s-ai parte de savorile-i amare... Acest brav scrupul şi durata lungă a preparării,-i tot ce-mi pare mie c-aduce (după ce deverşi din pungă preascumpa pudră-n vas) a alchimie; în vasu-n care-o fierbi, nu cel din care o sorbi, apoi, şi-a cărui largă ansă indică punctul cel de unde are să o pornească ghicitoru-n şansă. Dacă-i bigot, începe printr-un credo întru străzeul zaţurilor brune, dar dincolo nu trece, de Nigredo, rămas la stadiu-i jos de stins cărbune... alchemia| supliment – august 2017
57
** Cafeaua,-n aur, Bach, necum Picander, n-o transmutau, cerând numai o brumă de linişte: “Schweigt stille, plaudert nicht!”*, cafeaua bându-se cândva, ein andermal, înspre zori, când deveneai legumă, iar ziua pătrundea prin oberliht. –––––––––––––– * Cf. incipitul Cantatei amintite: “Linişte! Nu mai bârfţi!”
Desen – Şerban Foarţă
alchemia| supliment – august 2017
58
Johan Sebastian Bach
alchemia| supliment – august 2017
59
Christian F. Henrici | Cantata cafelei Traducerea libretului scris de poetul Christian Friedrich Henrici (Picander) în 1732 pentru compoziţia lui Bach, Kaffeekantate.
Povestitorul: Linişte! Nu mai bârfţi! Rogu-vă să fiţi atenţi la ce se-ntâmplă: iată că vin Domnul Schlendrian şi fiica lui, Lieschen. Dumnealui mârâie ca un urs turbat la miere. I-auziţi ce i-a mai făcut fata! Schlendrian: Ce de necazuri îţi mai fac copiii, necazuri fără sfârşit! Sfaturile pe care i le dau fetei mele nu dau defel roade. Copil afurisit, tu, fată nesupusă, când o să mă asculţi odată? Lasă-te de cafea, îţi zic! Lieschen: Tată, nu fii aşa de aspru! De nu-mi dai voie să-mi beau ceşcuţa de cafea de trei ori pe zi, am să mă ofilesc de durere ca o friptură zbârcită de capră! Ce dulce e cafeaua, mai drăgăstoasă ca o mie de săruturi, mai aromată decât vinul muscat! Cafea, cafea, trebuie să fii a mea… şi dacă cineva vrea să mă răsfeţe, ajunge să îmi toarne o cafea!
alchemia| supliment – august 2017
60
Schlendrian: Dacă nu termini odată cu cafeaua, n-am să te las să mergi nici la vreo nuntă şi nici în preumblare. Când o să mă asculţi odată? Lasă-te de cafea, îţi zic! Lieschen: N-ai decât! Dar lasă-mi cafeaua! Schlendrian: Ia ascultă aici, mică prefăcută! N-am să-ţi mai iau nici crinolină, după moda cea nouă. Lieschen: Mă descurc şi fără. Schlendrian: Şi n-am să-ţi mai dau nici voie să stai la geam şi să te tot uiţi la lume! Lieschen: Foarte bine, numai, rogu-te, lasă-mi cafeaua! Schlendrian: Şi peste toate, n-ai să mai primeşti din parte-mi nici funde aurii sau argintii, pentru bonetă! Lieschen: Da, da, dar lasă-mă cu plăcerea mea!
alchemia| supliment – august 2017
61
Schlendrian: Neascultătoare Lieschen, acum te împaci cu toate? Fetele astea încăpăţânate nu sunt uşor de înmuiat. Doar dacă le găseşti slăbiciunea cea mare, atunci poţi izbândi! Acum, ia aminte ce îţi zice tatăl tău! Lieschen: În toate, afară de cafea. Schlendrian: Atunci să ştii că ai să rămâi pe veci nemăritată. Lieschen: Dar, tată! Mi-aş dori să mă mărit! Schlendrian: Jur că n-are să se-ntâmple. Lieschen: Până nu mă las de cafea? De acum înainte, s-a zis cu ea! Tată, ascultă, m-am şi lăsat. Schlendrian: Atunci ai să te măriţi în sfârşit! Lieschen: Tată, chiar astăzi aranjează totul! Ah, un soţ! Asta mi se potriveşte de minune! De s-ar întâmpla cât mai curând, ca înainte de culcare să strâng la piept iubitul, nu cafeaua!
alchemia| supliment – august 2017
62
Povestitorul: Acum bătrânul Schlendrian se duce să vadă dacă poate face vorbă pentru cununia fetei sale, Lieschen, dar Lieschen, pe la spate, dă vorbă şi ea prin vecini că niciun peţitor nu-i va trece pragul dacă nu jură şi nu scrie şi-n zapis că îşi va lăsa soaţa să puna de cafea ori de câte ori vrea ea… Toţi: Aşa cum nu poţi ţine mâţa de la şoareci, nu poţi opri nici fata de la cafea. Cum mama şi bunica o beau cu bucurie, pentru acelaşi lucru, cum să-ţi mustri fiica? Kaffeekantate pe YouTube
alchemia| supliment – august 2017
63
Jean-Étienne Liotard | Micul dejun
alchemia| supliment – august 2017
64
alchemia| supliment – august 2017
65
Daniel Wolf | Cafeaua Albionului Pe la începutul secolului XVII, când cafeaua a ajuns prima dată pe ţărmurile britanice, profesia medicală a primit-o ca pe un medicament bun la toate şi mai ales ca pe un remediu garantat contra patimilor beţiei. Dar aveau să treacă decenii până ca această băutură exotică să cucerească minţile şi inimile locuitorilor. În anul 1651, un anume Iacob, evreu libanez a deschis prima cafenea din Anglia la Oxford, local pe care l-a numit Hanul Îngerului, “Angel Inn”. Deşi nu se cunoaşte mare lucru despre Iacob, din jurnalul rămas în urma lui aflăm că la Angel Inn “…veneau să se delecteze cu cafea inşi dintre aceia care iubeau noutăţile.” Anul următor, un alt evreu, Cirques Jobson şi-a deschis cafenea chiar lângă Angel Inn. Văzând că noua afacere prinde la public, un englez, Arthur Tillyard, şi-a făcut şi el cafenea în Oxford, trei ani mai târziu. Ambiţios şi plin de idei, Tillyard nu s-a mulţumit doar să ofere cafeaua ca noutate în meniul unui han oarecare, ci a plănuit să atragă lumea bună a oraşului, care nu se dădea în lături să plătească pentru atmosferă de lux. Numai intrarea costa un penny iar o cană de cafea era disponibilă pentru doi. Deşi preţul era substanţial pentru vremea aceea, se găseau înăuntru cărţi, jurnale şi foiletoane, iar clienţii erau bineveniţi să participe la discuţii şi să înveţe din prelegerile ad-hoc. Următoarele cafenele englezeşti, contruite după modelul lui Tillyard, au devenit cunoscute ca “Penny Universities” din cauză că mulţi le frecventau atât pentru cafea cât şi pentru atmosfera culturală. De fapt, cafeneaua lui Tillyard a fost locul unde se adunau savanţii alchemia| supliment – august 2017
66
care au pus bazele lui “The Royal Society”, unul dintre cele mai importante foruri ştiinţifice britanice până în zilele noastre. Printre ei se afla şi tânărul Isaac Newton, care a devenit preşedintele nou înfiinţatei societăţi de ştiinţe. În Londra, prima cafenea şi-a deschis porţile în 1652, în St. Michael’s Alley. Patronul era un anume Pasqua Rosée, servitorul raguzan al unui negustor englez de coloniale. În 1656, s-a deschis o a doua cafenea londoneză puţin mai încolo, pe Fleet Street. La 1663 erau deja nu mai puţin de 82 de cafenele în Londra veche şi alte câteva în zonele mai noi, ca şi cea din Covent Garden, de care amintea în 1664 Samuel Pepys în jurnalul său. În acest local l-a întâlnit pe vechiul lui coleg de şcoală, John Dryden, care ţinea acolo “un discurs foarte plăcut şi elocvent”. Curând cafeaua a pus stăpânire definitiv pe marile oraşe ale Angliei. Dar nu au întârziat să apară nici piedicile în calea răspândirii ei, pentru că, nu toţi vedeau cu ochi buni noua băutură şi noile obiceiuri. În 1679, primarul Oxfordului, sătul de faptul că studenţii umpleau cafenelele absentând de la cursuri şi de la slujbele religioase, a dat ordin să fie închise duminica, pentru a îi face pe aceştia măcar să meargă la biserică. Unul din protestele care au rămas faimoase în istorie a fost “Petiţia femeilor împotriva cafelei”, din 1674, care a pornit de la un grup de soţii îngrijorate de faptul că bărbaţii lor petreceau prea mult timp în cafenele, loc în care ele nu erau bine-venite. Textul pamfletului le reproşa bărbaţilor englezi că şi-au pierdut vigoarea datorită acestei băuturi drăceşti şi că au devenit mai bârfitori şi mai palavragii chiar decât propriile lor consoarte. alchemia| supliment – august 2017
67
alchemia| supliment – august 2017
68
alchemia| supliment – august 2017
69
Pornite pe noua îndeletnicire a sexului masculin, femeile care au compus petiţia se plângeau că împătimiţii cafenelelor se întorc acasă “umezi doar la nas şi ţepeni doar la încheieturi”. Nu a întârziat să apară, în acelaşi an nici răspunsul bărbaţilor, care care se apărau vehement împotriva acuzaţiilor nemeritate ce li se aduceau în “scandalosul pamflet” al femeilor. “Dimpotrivă, scriau ei în răspunsul lor, cafeaua face erecţia mai viguroasă şi insuflă spirit sămânţei noastre.” Parcă pentru a le da dreptate acestor domni, medicina modernă a stabilit că spermatozoizii devin într-adevăr mai rapizi sub influenţa cafeinei. Dincolo de aceste proteste glumeţe, cafeaua şi a continuat expansiunea în societatea britanică, iar cafenelele au devenit locuri cu o deosebită importanţă culturală şi politică. E de menţionat că în 1805, victoria de la Trafalgar a fost prima dată anunţată în Cafeneaua Lloyds, din Londra. Mai târziu firma Lloyds, patroana acelei cafenele, a devenit celebrul grup de asigurări pe care îl cunoaştem azi. Printre cafenelele londoneze cu mare influenţă în societate s-au numărat cea a lui Will, de lângă Scotland Yard Gate, unde un grup de ofiţeri navali au conceput ideea uniformelor de marină, apoi “Ierusalimul”, din Cowpers Court, unde era sediul neoficial al Companiei Indiilor de Est, şi cea a lui Jonathan, din Exchange Alley, care a dat naştere mai târziu bursei de valori.
alchemia| supliment – august 2017
70
Un veac mai târziu după înfiinţarea primelor cafenele britanice, doar în Londra se aflau 695 de asemenea stabilimente. Cu atâta competiţie şi răspândire, cafeneaua avea acum grijă de toate gusturile şi de toate clasele sociale. Nu toate localurile erau focare de cultură sau locuri unde se făceau afaceri sau politică. Multe dintre cafenelele mai noi erau destinate lumii interlope şi se deschideau doar pe timpul nopţii, după ora de închidere a tavernelor. Cafeaua era de multe ori numai un pretext, pentru că serviciile oferite aici erau mai degrabă altele. O faimoasă cafenea de acest fel era cea a lui Tom şi Moll King, din Covent Garden, unde se jucau jocuri de noroc şi prostituatele îşi căutau clienţii. Nu lipseau din audienţă nume faimoase ca William Hogarth, Alexander Pope şi Henry Fielding. William Hogarth s-a sevit de desele-i vizite la cafeneaua lui King ca să îşi suprindă personajele pe care le-a schiţat apoi în imaginile lui satirice. După jumătatea secolului al XIX-lea, a început declinul cafenelelor britanice de marcă. Dintre ele, unele s-au metamorfozat în cluburile exclusive pe care domnii din lumea bună le frecventau pentru atmosferă şi penru a fi nîtr-o companie selectă. Fireşte din meniul acestor cluburi nu lipsea nici umila cafea. articol tradus din engleză cu acordul autorului
Jos, dreapta: În faţă la cafeneaua lui King Jos, stânga: Moll King, patroana cafenelei Sus: Scenă de cafenea, Willam Hogarth
alchemia| supliment – august 2017
71
alchemia| supliment – august 2017
72
Reguli de cafenea sau sfaturi ce se cer a fi urmate în orişice local de cafea publicate în The Gentleman's and London Magazine, 1714
fragmente În primul şi-n primul rând, niciun client ce se preocupă cu politica nu are dreptul să doarmă cu giurnalul în faţă, prin aceasta vrând a zice că nu se cade să-l citească în aşa chip ca şi cum ar fi un tractat de metafizică, sau altă compoziţiune de studiat pe îndelete. Toate giurnalele (cu deosebire când localul e plin cu lume) trebuie citite în grabă, arătând bună creştere şi consideraţiune pentru alţii. …… Nu se cade a citi cu voce tare în local ori în a da explicaţiuni asupra unui subiect din politică, fără doar dacă suntem bine şcoliţi în treburi de stat şi avem de asemeni învoirea celorlalţi clienţi cu greutate în astfel de treburi. …… Ori de câte ori se întâmplă să dăm în giurnal peste asemenea pasaje care ne exaltă simţirea, se cade a fi atenţi la exclamaţiunile pe care le scoatem şi la expresiunile pe care le folosim. Zic aceasta deoarece astfel de expresiuni au darul să strice liniştea publică şi nasc urmări nefaste în fietece adunare politică. …… alchemia| supliment – august 2017
73
Obiceiul de a pune mâna pe un giurnal şi a-l ţine cu sine în timp ce deja citeşti altul este lacom şi samavolnic şi nimic mai bun după lege decât încercarea de a face monopol. Obiceiul de a citi peste umăr în giurnalul studiat de alt domn dovedeşte grabă ce nu se acordă cu spiritul politicii şi este o practică ce se cade a fi abandonată de domniile dumneavoastră. …… Pentru a păstra ordinea şi înţelegerea, niciun client nu se cade a moţăi aşezat la masă şi nici a se întinde la stânga ori la dreapta. Căci, după umila mea părere, un număr mare de clienţi ce vin să moţăie în local fac rea reclamă şi strică priveliştea. …… Cât despre obiceiul de a face plecăciune când se intră, ori se iese din local, nu este nici folositor şi nici un semn de bună creştere. Căci de am face aşa, care ar mai fi deosebirea dintre un loc al nostru şi unul deschis folosinţei publicului? Cu toţii cunoaştem că proasta aplicare a manierelor curând degenerează în stricarea lor cu totul.
alchemia| supliment – august 2017
74
Reclame de epocă o colecţie de reclame şi afişe “vintage”, mai vechi şi mai noi
alchemia| supliment – august 2017
75
alchemia| supliment – august 2017
76
alchemia| supliment – august 2017
77
alchemia| supliment – august 2017
78
alchemia| supliment – august 2017
79
alchemia| supliment – august 2017
80
alchemia| supliment – august 2017
81
alchemia| supliment – august 2017
82
Adrian Grauenfels | Instituţia numită cafenea Instituţie indispensabilă în epoca modernă cafeneaua devine locul de întâlnire şi socializare a intelectualilor europeeni. Toate capitalele continentului se întrec în a oferi publicului atras de mirajul cafelei o nouă dimensiune: oportunitatea discuţiei literare, politice saufilosofice. Este locul unde ideile zboară şi sunt prinse în capcana minţii. Timp de 200 de ani câteva cafenele devenite celebre au folosit de cuib, a doua locuinţa pentru inteligenţă, artă şi boema vremurilor. Am ales câteva cafenele pariziene a căror faimă şi clienţi celebrii au captivat spiritul generaţiilor: Les Deux Magots O faimoasă cafenea “Les Deux Magots” funcţionează şi azi în cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés. Numele a fost luat de la o piesă de teatru populară prin anii 1800 numită “Les Deux Magots de la Chine” ( Două figurine chinezeşti). Cafeneaua era minunat plasată, dimineaţa era luminată de primele raze de soare. Clientela se bucura de o dublă plăcere de la gustul cafelei şi de la căldura soarelui unei noi zile. Pe vremuri era locul de întâlnire a elitei artiştilor suprarealişti, a scriitorilor şi al filosofilor. Erau nelipsiţi: Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Pablo Picasso, americanii Charles Sutherland şi tânărul Ernest Hemingway. Din anul 1933 cafeneaua oferă în fiecare an un premiu literar pentru scrieri originale.
alchemia| supliment – august 2017
83
Cele două figurine chinezeşti din interiorul cafenelei
În 1972 teroristul Carlos a aruncat o grenadă în cafenea omorând 2 persoane şi rănind alte 34. Cafeneaua este pomenita adesea în cărţi şi filme. În romanul “Lolita” autorul Nabokov admite că a stat în cafenea împreună cu nişte complotişti. Café de la Paix O altă cafenea celebră se află la intersecţia Boulevard des Capucines cu piaţa Operei. A fost proiectată de arhitectul Alfred Armand care alege pentru interior un decor floral întrecut poate numai de cel al Operei Garnier aflată pe diagonala pieţii.
alchemia| supliment – august 2017
84
Cafeneaua s-a bucurat de faimă, reputaţia este imediată încă de la deschiderea din 1862. Servea clienţii Grand-Hotelului vecin, în anul 1867 pe vizitatorii marii Expoziţii Mondiale din Paris. Lista clienţilor este interminabilă şi impresionantă. Vom găsi acolo scriitori şi compozitori ca de exemplu: Jules Massenet, Émile Zola, Guy de Maupassant. În timpul perioadei “La Belle Époque”, printre vizitatori găseam pe Sergei Diaghilev, Prince of Wales şi viitorul rege al Angliei Edward VII. Stabilimentul expune scaunul capitonat preferat de Lenin în timpul vizitelor sale la cafeneaua pariziană. Pe un elegant panou de catifea roşie sunt aplicate plăcuţe aurite gravate cu numele personalităţilor-clienţi permanenţi ai cafenelei . La 22 August 1975, guvernul francez a declarat Café de la Paix monument istoric naţional.
Imagine recentă din Café de la Paix
alchemia| supliment – august 2017
85
Café de Flore Să nu uităm de Café de Flore, plasată pe Boulevard Saint-Germain colţ cu Rue St. Benoit ca una din cele mai vechi cafenele ale oraşului, inaugurată în 1885 . Interiorul este aranjat în stil Art Deco cu scaune capitonate în roşu, lemn mahogani şi oglinzi care nu s-a schimbat de la al doilea război mondial încoace. Numele a fost luat de la o sculptură a Florei, zeiţa florilor şi a anotimpurilor în mitologia Romană, statuie plasată la capătul bulevardului. La etajul întâi erau locuinţe şi birouri. Acolo a scris Charles Maurras cartea sa “Semnul Florei” iar în 1899 s-a fondat “Revista de Acţiune Franceză”. Singura cafenea rivală era Les Deux Magots cu care împărţea intelectualii oraşului. Primul ministru al Chinei Chou Enlai era frecvent găsit la Café de Flore prin anul 1920, în timpul vizitei sale în Franţa. Într-un eseu "A Tale of Two Cafes" scriitorul american Adam Gopnik încearcă să explice motivul pentru care Café de Flore devine preferata publicului, după 1990. Premiul Florei a fost iniţiat de Frédéric Beigbeder în 1994, este oferit anual pentru lucrări literare deosebite.
Intrarea de la Café de Flore
alchemia| supliment – august 2017
86
şi câte ceva despre filozofi celebri şi cafenele: Filosofii Sartre şi Levinas la cafenea Sartre efectiv locuia în cafenele. Acolo lucra şi observa cetăţenii Parisului. În Cafenele îi veneau ideile, avea nevoie de atmosferă şi de decorul lor. Multe idei au fost verificate pe viu, în dinamica unor discuţii. Levinas, în schimb, nu agrea cafenelele. Nu a fost văzut şezând pe vreo terasă, ba chiar le critica sever ca fiind un loc “deschis, la nivelul străzii, care permite confort fără pic de responsabilitate. Oamenii nu vin să facă ceva, ei stau jos fără să fie obosiţi, beau fără să fie însetaţi”. Această opoziţie între cei doi nu trebuie să ne preocupe prea mult, la fel cum filosofia lor se află la antipod. Sartre folosea examinarea vizuală a subiectului ca un instrument de dominare, pe când Levinas avea fobia de a fi atins de celălalt. Sartre îmbrăţişa doctrina totalitaristă, Levinas făcea ore suplimentare denunţând sistemele totalitare. Este remarcabil faptul că ambii datorează inspiraţia ideilor aceluiaşi izvor: filosoful german Edmund Husserl. Husserl caută explicaţia concretului folosind gândirea şi experienţa. Cei doi, Sartre şi Husserl se întâlnesc la începutul anilor 30 într-o… cafenea. Sartre este atenţionat de un amic, Raymond Aron, că pe bar se află un pahar de sticlă şi că filosoful Husserl va vorbi despre acest pahar şi filosofia care îi confirmă existenţa. Sartre este cucerit instantaneu. În vederea lui obiectele şi impenetrabilul lor constituie palpabilitatea lor ultimativă.
alchemia| supliment – august 2017
87
Levinas nu are tangenţă cu aceste chestiuni şi stări. Pe urmele lui Husserl, el caută concretul. Pentru el concretul este efectul aplicat de ceilalţi, de mediul înconjurător. Acest efect nu funcţionează în cafenele unde atmosfera este îmbibată de lipsa scopului şi de un individualism agresiv. Levinas denunţă cafeneaua ca fiind un ne-loc al ne-socialului, servind o societate fără solidaritate, o comunitate care caută o distracţie superficială şi atât.
Sartre la terasa unei cafenele, în 1966
alchemia| supliment – august 2017
88
Instantanee Pariziene o serie de fotografii de epocă din cafenele pariziene
Scriitori francezi în Café de Flore, Jean-Paul Sartre în partea dreaptă
alchemia| supliment – august 2017
89
Maurice Branges | Solita Solano Ĺ&#x;i Djuna Barnes, 1922
alchemia| supliment – august 2017
90
alchemia| supliment – august 2017
91
André Kertész – cafenea pariziană, 1928
André Kertész – Café du Dôme, Paris, 1928
alchemia| supliment – august 2017
92
André Kertész – dimineaţă de iarnă Café du Dôme, Paris, 1928
alchemia| supliment – august 2017
93
André Kertész – cafenea necunoscută din Paris
Fred Astaire (sus) şi Picasso (jos) în cafenele pariziene
alchemia| supliment – august 2017
94
Andreea Apostu | Cafenelele literare din Bucureştiul anilor ‘30 O cafenea serioasă, spunea Arghezi, face cât o universitate. Iar în perioada interbelică într-adevăr, nu pe băncile amfiteatrelor se descurcau sau (mai degrabă) se încurcau iţele literaturii, ci în jurul unei cafele cu frişcă. Cafenelele din centrul Bucureştilor ţineau loc de catedră, birou, bibliotecă, salon şi, de ce nu, dormitor, pentru micile moţăieli din timpul după-amiezei. Protipendada aci îşi făcea veacul, de dimineaţa până seara, sub ceruri aburinde de cafea, după cum spunea de data aceasta un poet ceva mai contemporan. Capşa de exemplu. Aţi auzit cu toţii de celebra cofetărie. Ei bine, în perioada interbelică nu cofetăria, cu dulcegăriile ei, ci cafeneaua, cu licoarea ei amăruie, era vadul scriitorilor. Aici îl găseai, în fiecare dimineaţă, la orele 9.30 trecute fix, pe Camil Petrescu, la masa lui dinspre Calea Victoriei, citindu-şi gazeta. Spirit cu adevărat original, detesta cafeaua cu frişcă şi atingea frecvent culmi cioraniene ale disperării când chelnerii, deşi el le cerea o cafea cu lapte simplă, i-o aduceau mereu cu detestabila spumă: La o masă, singur deocamdată şi la 9.30 precis, Camil Petrescu îşi ia cafeaua cu lapte. – Fără frişcă, domnule… Ce Dumnezeu, îţi spun în fiecare zi. În fiecare zi, într-adevăr, şi fiecărui chelner, pe rând, îi spune că nu-i trebue frişcă. Şi în fiecare zi i se-aduce.
alchemia| supliment – august 2017
95
– Nemaipomenit. – Salutare, Camil! – Ce faci dragă ? – Te văd supărat… Iar ţi-au adus frişcă ? – Iar… Şi nu pot să sufăr spuma asta, care-ţi murdăreşte gazetele… [1] Tot la cafenea scriitorii se înţepau de zor, pentru că orgoliile şi rivalităţile creşteau direct proporţional cu cantităţile de cafea şi de tutun consumate. Astfel, în momentul în care Minulescu i-a înştiinţat pe ceilalţi clienţi ai Capşei că se născuse în acelaşi an în care murise Eminescu, Cazaban, scriitor astăzi uitat, ar fi replicat, solemn: “Două nenorociri în acelaşi an”. Acelaşi Minulescu apărea deseori fluturând bilete de favoare la cinema, cu care îşi îmbia confraţii. Când aceştia refuzau să-l însoţească, îi cadorisea cu înjurături de mai mare dragul, care l-ar fi făcut invidios pe orice birjar al capitalei: Masiv şi cu ochelari şi cu pălărie cu boruri largi – poetul Minulescu intră grăbit: – Hai mă, mergi la cinematograf? Că am nişte bilete. – Nu merg. – De ce nu mergi? Vorbeşte tare şi drăcuie. – De ce nu mergi, mă? – Pentru că ai bilete de favoare… Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general. – Până atunci s-aştepţi tu… Fire-al dracului să fii. – Hai mă, tu.
alchemia| supliment – august 2017
96
Invită pe oricine. El tutueşte pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică... Dacă îl contrazici, ţipă la dumenata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se uită crunt cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă… – Să ştii că nu mai vorbesc cu tine. Fire-al dracului de cretin… Şi pleacă repede. Când coteşte pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se opreşte un moment şi te ameninţă cu degetul sau cu bastonul: – Idiotule! Dar nu ţine la supărare… [2] Micile conflicte verbale erau astfel la ordinea zilei, iar nu de puţine ori scriitorii, lăsând aspiraţiile înalte şi delicate la o parte, se luau prozaic şi la bătaie, pe teme nobile desigur, ce ţineau de ortografie şi punctuaţie: – Nu trebuie, domnule, virgulă aici. – Serios?! Şi de ce nu trebuie virgulă, deşteptule? Urmează o discuție foarte amplă asupra gramaticei, se citează, de o parte şi de alta, dicţionare şi nume celebre de scriitori şi academicieni şi deodată: – Pleosc! Poftim?! Da, palmă a fost. Celălalt ripostează: – Plici! Na, virgule! Cretinule! – Imbecilule!
alchemia| supliment – august 2017
97
A doua zi, în gazete: Ieri, a avut loc la Capşa o bătaie între prozatorul X şi poetul Y iscată dintr-o discuţie în contradictoriu. Combatanţii au fost despărţiţi de confraţi, după un schimb violent de palme. [3] Pe lângă scriitori, găseai în cafenele şi personagii – pe Virgilică de pildă, nebunul Capşei, care pentru câţiva lei se transforma într-un destoinic mesager al înjurăturilor sau al farselor: Dacă ai chef să înjuri un scriitor, dar nu ai curaj să faci treaba personal, dă-i lui Virgilică trei lei şi învață-l cum trebuie să spuie. De multe ori se întâmplă să încaseze câte-o palmă, dacă domnul scriitor e nervos. Dar se întâmplă să încaseze încă trei lei, ca să ducă indărăt înjurătura. Din asta trăieşte el: pentru 1 leu, te salută; pentru 2 lei, te salută şi spune « mulţumesc »; pentru 3 lei, înjură pe cine vrei, şi-l înjură din partea lui, că să nu-ţi pricinuiască necazuri; pentru 4 lei, ia de guşă pe un scriitor foarte onorabil, îi spune că-l iubeşte şi-i face bezele; iar pentru 5 lei, sărută o femeie pe Calea Victoriei. Se duce frumos după ea, pândeşte un moment prielnic şi deodată: Ţoc! Pe obraz. Dar treaba asta mi se pare că nu o mai face nici pentru un pol: a mâncat odată bătaie... [4]
alchemia| supliment – august 2017
98
Nebuni sau excentrici găseai şi la Corso sau Royal, principalele rivale ale Capşei. Unul dintre aceştia, printre cei mai mari escroci de la sfârşitul perioadei interbelice, era Gross Cagero, cel care, pentru o consumaţie modestă de un şvarţ şi o ţigară de foi, îi arunca chelnerului de la cafeneaua Royal (aflată la parterul actualului Hotel Capitol) o bancnotă de 500, numită pe atunci “ţărăncuţă”, şi făcea un scandal cumplit când bietul garçon îndrăznea să-i aducă restul. Acum că am pomenit şvarţul, trebuie să ştiţi că era o băutură foarte apreciată de interbelici, a cărei taină (şi popularitate) astăzi s-a pierdut. Conform lui Vlaicu Bârna, ar fi fost un preparat importat din Europa Centrală, de la nemţi şi austrieci. Aparent era o cafea neagră fără lapte, strecurată de zaţ, care se prepara în cantităţi foarte mari, o dată pe zi, dimineaţa, în vase de cincisprezece litri sau mai mult, în care se puneau cafea măcinată mare şi cicoare în cantităţi egale. Strecurată şi reîncălzită, era servită la mese în cupe de metal, cu zahăr cubic şi un pahar de apă rece. Cel mai bun şvarţ se bea nu la Capşa, ci la Corso, cafenea deschisă de papa Finkelstein, frecventată la rândul ei de oameni cunoscuți ai lumii literare, ca Ion Vinea, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, dar şi de Eliade, Cioran sau Ţuţea. Cioran avea să facă mereu, la Paris, nostalgice referiri la raiul pierdut al cafenelei Corso, unde fusese introdus de Ţuţea, prietenul pe care în continuare, mulţi ani după ce părăsise ţara, îl considera genial. Iată o amplă descriere a acestui local, dispărut in 1939:
alchemia| supliment – august 2017
99
Luxosul local de pe Calea Victoriei, cu mesele încadrate în loji de catifea, sub o revărsare de lumini, este peste drum de Palat şi în vecinătatea grădinii Ateneului, la doi paşi de căminul studenţesc Vasiliu-Bolnavu, unde locuia Cioran. […] Reprezenta un patrulater perfect de vastă întindere, mobilat în stil vienez, cu mesele încadrate de loji tapisate în catifea vişinie şi tavanul înstelat cu lămpi de Murano. Un şir de ferestre mari se însirau statuar în peretele ce dădea spre Palat, un altul la fel în cel dinspre grădina Ateneului. Se intra în local printr-o uşă rulantă situată la locul de întâlnire al acestor doi pereţi şi, ajuns înăuntru, înaintai pe culoarul circular care despărțea lojile proptite-n ziduri de cele grupate în centrul localului, până la masa pe care ţi-o alegeai. La mijlocul peretului din fund, trei uşi: una ducea la toaletele de la subsol, alta la bucătărie, iar cea aflată între ele, la etajul de sus, sala mare de jocuri , înzestrată cu mese de biliard clasic şi biliard american şi cu mesele obişnuite la care se juca şah, table etc. – i se spunea Corso oriental – , unde ştiu că am urcat o singură dată, din pură curiozitate. În sala de jos, o masă a presei, a artiştilor şi a scriitorilor, plasată în fund, la stânga, făcea pandant cu o alta, situată de cealaltă parte a localului, care era masa ardelenilor. Aici, la această masă, trăgea totdeauna Petre Ţuţea, şi intrarea lui Cioran la Corso prin el s-a făcut. [5] Cafeneaua lui papa Finkelstein a intrat şi în literatură, apărând în romanul lui Mircea Eliade Întoarcerea din rai, ca loc de întâlnire al prietenilor lui Pavel Anicet, în care se desfăşurau în fiecare joi discuţii însufleţite de alcool şi voie bună. Numai că întâlnirile, la fel ca acel Corso ficţionalizat, aveau un corespondent în realitate, care a constituit de fapt sursa iniţială de inspiraţie pentru Eliade: propriile sale întâlniri cu prietenii de generaţie înainte sau după alchemia| supliment – august 2017
100
conferinţele Criterionului. Cafenelele Bucureştiului interbelic nu erau prin urmare doar locuri de reuniune, ci şi locuri de comuniune a spiritelor. În ele, ca-ntr-un alambic când serios, când plin de umor, prindeau consistenţă ideile care aveau să schimbe literatura şi scena culturală românească în genere. Aici viitorul, în aburii cafelei sau ai alcoolului şi în fumul dens al ţigărilor, prindea contururi în mod paradoxal din ce în ce mai clare: Pentru membrii “Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala “Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua “Corso”, unde ocupam un colţ intreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că “Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând “trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de de a fi în lume. [6]
Articol publicat iniţial în Via Bucureşti, re-publicat cu acordul autoarei
alchemia| supliment – august 2017
101
Surse: [1], [2], [3], [4] – Mircea Damian, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol II, Bucureşti, 1935 [5] - Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, Polirom, Iaşi, 2014 [6] - Mircea Eliade, Memorii, Humanitas, Bucureşti, 1999
Reclamă din “Le Guide de Bucarest et ses environs”, anii ’30
alchemia| supliment – august 2017
102
Maria Sava | Cafeaua în ţara băutorilor de vin “Uzaţi de toate, nu abuzaţi de nimic.” ( C. Bacalbaşa)
Primul document autohton în care este menţionată cafeaua a fost cronica lui Grigore Ureche. Stilul sobru şi obiectiv în care autorul consemnează faptele istorice contemporane lui, având conştiinţa că va da samă urmaşilor asupra veridicităţii celor scrise, a fost mai puţin agreat de cititorul român. Drept urmare, momentul respectiv a intrat în circulaţie prin consemnările pitoreşti, aflate la distanţă de un secol, făcute de Ion Neculce în sa cronică scrisă “din auzite”. Fără să-şi bată capul prea mult cu adevărul istoric autorul lasă la altitudinea cititorului dacă vrea să creadă sau nu “băsnuirile” lui. “Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face.” Fără a-şi dezminţi limbuţia, cronicarul consemnează cu mult umor atât obedienţa boierului Tăutu, dar şi nepriceperea lui în contextul noilor obiceiuri apărute la Înalta Poartă: « X. După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au şi triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au şedzut înaintea viziriului pre măcat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i cibotile, numai cu colţuni au fost încălţat. Şi dându-i cahfè, nu ştiè cum o va bè. Şi au încept a închina: “Să trăiască împăratul şi viziriul!“. Şi închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură. »
alchemia| supliment – august 2017
103
Cât adevăr şi câtă anecdotă conţine citatul menţionat, nu se ştie. Cert este că obiceiul de a bea cafea s-a împământenit, mai întâi, la curţile domneşti, apoi, prin casele boiereşti, cu timpul, răspândindu-se în rândul tuturor categoriilor sociale. Prima cafenea a apărut în Bucureşti, în 1667 “când un turc, Hamie sau Hamid”, fost seimen al sultanului, ţinea în Târgul de Sus o “cafenea” pe care, înainte de-a muri i-a vândut-o lui Ivaz cu 65 de lei. “În iulie 1693, Ivaz vinde cafeneaua mănăstirii Cotroceni cu 15 lei, ea fiind zidită pe loc mănăstiresc.”pg.142 Cafenelele s-au înmulţit şi, în funcţie de cei care le frecventau şi de zonele în care se aflau, unele au devenit locuri de întâlnire ale elitei altele, rău famate, pline de fum şi de zgomot. Iaşul, oraşul care în urmă cu câţiva ani a aniversat 600 de ani de existenţă atestată prin documentele vremii, a fost dintotdeauna un oraş de elită, vesel şi paşnic. Plin de viaţă, de plăceri, de mişcare şi prosperitate, Iaşul are o istorie destul de bogată în ceea ce priveşte existenţa cafenelelor. Seara, Copoul era invadat de numeroasele trăsuri cu bidivii cărora le scăpărau copitele alergând în sus şi în jos. Trăsurile închise era culcuşul multor idilel tainice. Unii dintre negustorii din Iaşi plecau vara în străinătate pentru a pune la cale noi afaceri. Alţii plecau la moşii “cu hărăbăi încărcate cu tot ce trebuie, din care nu lipseau bunătăţile de mâncare, gavanoasele cu dulceţuri, zeci de oci de cafea şi damigene cu vin şi untdelemn de cela fin.” pg.142
alchemia| supliment – august 2017
104
Pe Ştefan cel Mare erau cofetăriile lui Drosulis, ale fraţilor Alexiadis şi ale lui Pandele macedoneanul, locuri pline de lux şi eleganţă, de cucoane cu toalete splendide, de domni curtenitori cu jobene şi mănuşi. Cofetăria elveţienilor Georges şi Tuffli, deschisă în 1870 în Strada Mare (Lăpuşneanu) era singura în care se permitea intrarea elevilor de la Şcoala militară şi de la alte şcoli. Duminica şi sărbătorile cofetăria era plină de elevi şi de militari. Ceva mai târziu, Tuffli s-a despărţit de tovarăşul său şi a deschis o cofetărie elegantă la Jockey-Club. Aici se adunau iarna membrii “Cercului patinatorilor”aflat sub preşedinţia generalului Şerban Pascu. “În jurul mai multor mese, în frunte cu generalul Pascu, luau loc toţi patinatorii. Băieţii care serveau, îmbrăcaţi curat, ba chiar eleganţi, servind frumos, urmăriţi în toate mişcările lor de privirea serioasă a bătrânului Tuffli, care şedea nemişcat într-un colţ de cofetărie, începeau să înşire pe mese, pe tăvi strălucitoare, diferite prăjituri, bombonărit, ceai, cafea, pateuri. Alţii, în urma lor, veneau cu băuturile, acestea numai pentru domni. Pe atuncinu beau şi nu fumau prin cofetării decât bărbaţii. Se aduceau sticle veritabile de Malaga , Porto şi lichioruri neprefăcute şi nefabricate aici la noi, ca astăzi.”pg.346 Tot în Strada Mare era şi cafeneaua “La Moş Berl”unde îşi făceau veacul Eminescu şi Creangă când hălăduiau împreună pe uliţele târgului. Era locul în care Caragiale stătea ore în şir atunci când vizita Iaşul.
alchemia| supliment – august 2017
105
E greu să descrii în câteva cuvinte atmosfera din Iaşul acelor vremuri, oraş cosmopolit, plin de viaţă având propriul ritm molcom şi aşezat. N-am încercat-o, dar sper să încerce alţii şi să-mi spună şi mie dacă are vreun chichirez reţeta de cafea “Ali Baba”, găsită într-o carte mai veche de bucate: Pentru patru cafele se folosesc 4 ceşcuţe de cafea foarte tare, coajă de portocale, 2 cuişoare zdrobite, 8 linguriţe de zahăr şi 4 păhărele de rom de la mama lui. Se amestecă la foc toate ingredientele, apoi se retrage vasul de pe foc, se opăreşte conţinutul şi se toarnă în ceşti cu polonicul. Aşa am citit, aşa transmit mai departe...
Bibliografie: Ion Paraschiv & Trandafir Iliescu “De la Hanul Șerban Vodă la hotel Intercontinental”, editura Sport-Turism, București, 1979 Ion Neculce, O sama de cuvinte. Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, Editura Gramar, 2008
alchemia| supliment – august 2017
106
Muzee ale cafelei din lumea largă Muzeul “Alchimist” al Cafelei din Praga, Cehia Un încântător muzeu pragez dedicat culturii cafelei. Expoziţia cuprinde obiecte istorice legate de pregătirea cafelei şi fotografii ale unor cafenele celebre din perioada interbelică. Cafeneaua muzeului serveşte zilnic cafea proaspăt prăjită şi pregătită într-o ambianţă amintind de atelierul unui alchimist. pagina de internet
Muzeul Cafelei din Dubai, EAU Aflat într-o vilă elegantă din cartierul istoric Al Fahidi, Muzeul Cafelei prezintă istoria acestei plante şi băuturi indispensabile, punând accentul pe cultura şi tradiţia locală. Sunt cuprinse multe exponate din diverse zone, cum ar fi Etiopia, Egipt şi Emiratele Arabe. Vizitatorii sunt invitaţi să deguste cafea proaspătă, preparată în diverse stiluri. articol, pagina de internet
alchemia| supliment – august 2017
107
JURA - Lumea cafelei, Elveţia Un fascinant muzeu al cafelei creat de firma JURA, un producător de aparate de cafea de specialitate. Muzeul acoperă atât istoria cafelei, cultivarea şi pregătirea ei cât şi evoluţia firmei şi a produselor JURA. pagina de internet
Muzeul maşinilor de cafea din Modena, Italia O colecţie care cuprinde peste 100 de maşini de cafea espresso colecţionate de-a lungul timpului de Cafeneaua Cagliari. Aparatele sunt de o mare valoare istorică şi artistică şi cupring modele de tip coloană, cu abur, din perioada 1901 – 1940, modele gen presă manuală sau cu piston, din perioada de după al doilea Război mondial. pagina de internet
alchemia| supliment – august 2017
108
Şi o expoziţie virtuală dedicată de către Revista Alchemia frumuseţii vaselor de preparat şi de servit cafeaua:
Cafetieră de argint în stil George al II-lea. Ornamentaţie rococo şi “chinoiserie”. Samuel Courtauld, Londra, 1753
alchemia| supliment – august 2017
109
Cafetieră de argint italiană cu toartă de bronz în formă de ogar. Giovacchino Belli, Roma, cca 1820.
alchemia| supliment – august 2017
110
Vas tradiĹŁional arab de cafea, de tip Dallah, modern.
alchemia| supliment – august 2017
111
Cafetieră din porţelan de Meissen, cca 1723.
alchemia| supliment – august 2017
112
Serviciu de cafea de argint, China, sec. XIX
alchemia| supliment – august 2017
113
Vas de cafea de argint, Deccan, India, sec. XIX
alchemia| supliment – august 2017
114
Vas de cafea modern, ĂŽn stil otoman
alchemia| supliment – august 2017
115
Zaharniţă de cafea în stil otoman
Vas pentru dulciuri de servit la cafea, în stil otoman
alchemia| supliment – august 2017
116
Ceaşcă de cafea din porţelan de Sèvres, 1845
Ceaşcă de porţelan vieneză, Sec. XIX
alchemia| supliment – august 2017
117
Ceaşcă de cafea modernă, în stil otoman
Ceaşcă de porţelan vieneză, 1822
alchemia| supliment – august 2017
118
Aparat de cafea modern de tip sifon. O demonstraţie practică aici.
alchemia| supliment – august 2017
119
Aparat de cafea “steampunk”. Dutch Lab
alchemia| supliment – august 2017
120
alchemia| supliment – august 2017
121
Sash Segal | Cafenele otomane Deşi nici pe departe atât de veche ca în alte colţuri ale orientului, povestea de dragoste a turcilor cu cafeaua a fost una intensă şi pătimaşă. Nu se ştie cu precizie cine a deschis prima cafenea în Istanbul, dar un istoric otoman, Ibrahim Peçevi era de părere că înainte de 1554, nu se băuse cană de cafea în oraş. În acel an binecuvântat, doi sirieni, Şems din Damasc şi Hakim din Alep şi-au deschis cafenele în mahalaua Tahtakale. Potrivit unui alt cronicar, Katip Çelebi, minunea avusese loc ceva mai devreme, cam prin anul 1543. Iar al treilea, Mustafa Ali, dă în scris că băutura binecuvântată a început să fie vândută în cafenele prin 1552. Cert e un singur lucru: în curând cafenelele au devenit pietre de temelie ale societăţii otomane, locuri fără de care viaţa civilizată era imposibil de imaginat. Au răsărit ca ciupercile în Istanbul şi în alte oraşe mari, apoi s-au răspândit în târguri şi în sate. Câteva decenii de la apariţia cafelei în Istanbul, Katip Çelebi scria că existau cafenele la fiecare colţ de stradă şi tot timpul se deschideau altele noi. Peçevi completa că, în ciuda numărului mare de astfel de localuri, erau tot timpul pline cu clienţi care deseori nici nu aveau loc să se aşeze şi trebuiau să îşi soarbă licoarea din picioare. Mai mult, din cauza modei celei noi, rugăciunile se făceau mai mult la cafenea decât prin moschee.
alchemia| supliment – august 2017
122
Cafenele urbane Pe la începutul veacului al XIX-lea, în Istanbul, una din şapte prăvălii era o cafenea. Erau mai mult de 100 de cafenele înşirate doar în lungul Bosforului, şi probabil cam 2000 în tot oraşul, cu tot cu cele din satele de la periferie. Devenise parte din regulile nescrie ale societăţii ca de fiecare dată când prindea viaţă o nouă mahala, să apară şi cafenelele printre case. Erau localuri găzduite în impunătoarele complexe arhitectonice din jurul moscheilor, sau pe lângă băi publice, cafenele de bazar, sau pur şi simplu, barăci înjghebate rapid pe o uliţă lăturalnică. O parte din popularitatea nemăsurată a cafenelelor se trăgea din limitele impuse primirii de oaspeţi acasă. Doar cei cu dare de mână deţineau case suficient de mari pentru a fi împărţite în două zone, selamlîc (destinată primirii oaspeţilor de sex masculin) şi haremlîc (destinată femeilor şi copiilor). Cum marea majoritate a locuitorilor mahalalelor aveau case mici şi familii numeroase, nu era adesea nicio zonă unde bărbaţii puteau să îşi primească prietenii fără a călca regulile sociale. Astfel, cafenelele au devenit locuri populare de întâlnire între bărbaţi, care mergeau acolo pentru a se simţi ca acasă şi a sta la taclale după pofta inimii. Curând noua ispită i-a făcut pe turci să lipsească din ce mai mult şi mai des de acasă. Unele dintre cafenele rămâneau pline cu muşterii mult după lăsarea întunericului. Acestea erau frumos luminate cu lămpi agăţate de sfori prinse de streşini. Multe asemenea localuri erau pline noapte de noapte pe timpul Ramadanului. alchemia| supliment – august 2017
123
Carl Werner | Cafenea turcească
Deşi primii şi cei mai mulţi clienţi ai cafenelelor otomane erau sărăntocii, curând cafenelele au devenit frecventate şi de cei mai avuţi, care ar fi putut fireşte să îşi bea cafeaua acasă dar găseau irezistibil farmecul acestor aşezăminte. Charles White, un călător britanic din sec. XIX, scria despre cafea că era pentru otomani mângâierea bogaţilor şi subzistenţa săracilor, a căror hrană zilnică era compusă adesea doar din fructe şi pâine, spălate cu câteva ibrice de licoare neagră.
alchemia| supliment – august 2017
124
John Frederick Lewis | Cafenea din Scutari
Pe lângă cafenelele de han, sau din zonele centrale ale marilor oraşe, existau micile cafenele de mahala care aveau rolul unui selamlîc comunal pentru vecini. Atmosfera de casă a cafenelei era întărită de faptul că cei care îi treceau pragul îşi lăsau încălţările pe treptele de la intrare. Existau de obicei şi mici grădini sau livezi în spatele clădirii, care era adesea cu un singur cat şi cu una sau două camere. Într-un colţ al cafenelei se aflau dulapul cu ceşti, provizia de apă şi cafea şi o sobă de gătit, numită ogeac. În colţul opus al camerei se afla divanul de cinste, cunoscut ca başsedir. Aici stăteau de obicei notabilii cafenelei: imamul, judecătorul, negustorii de vază. Aici alchemia| supliment – august 2017
125
erau invitaţi să se aşeze şi cei care veneau să le aducă veşti localnicilor sau să îi încânte cu muzică sau istorisiri. Cafenelele din centrele urbane erau în schimb prea aglomerate ca să replice atmosfera tihnită a celor de mahala. Deseori mulţimea de clienţi stătea la taclale direct in stradă. Astfel de localuri erau numite koltuk kahvesis, cafenele cu scaune, pentru că ocupau o bună parte din uliţă cu un fel de terase improvizate, care adesea îngrădeau fluxul circulaţiei. Dar indiferent de felul lor, sau de locul unde se aflau, toate cafenelele aveau în comun rolul lor de nod social unde clienţii veneau spre a face conversaţie. O zicală de cafenea spunea “Sufletul nu râvneşte nici cafea, nici cafenea. Ce vrea el, e doar o vorbă cu miez, schimbată cu cafeaua drept paravan.” Şi se făceau în cafenelele otomane, multe vorbe şi despre orice: lucruri prozaice, politică, religie, poezie, comerţ. Cafenelele care aveau o atmosferă prea încinsă, sau prea liberală, erau adesea înţesate de spioni ai puterii. Se bârfea pasionat, se lansau zvonuri, se jucau zaruri, se scriau şi se declamau versuri, unele chiar închinate licorii brune, ca cele ale poetului Beligi: “Cafeaua are alţi nuri decât vinul. / Sângele ei oacheş îţi aţâţă chinul. / E fără de pereche s-atragă muşterii. / Fierbinte când se-arată, o vrem toţi, ca dilii.” Sau cele ale lui Sani: “Soartă, la tine noi ne plânsem: / Ulcioarele sunt sparte, cupa goală, / Vinul s-a terminat, iar noi, fără tocmeală/ Robi ai cafelei azi ajunsem.” alchemia| supliment – august 2017
126
alchemia| supliment – august 2017
127
Cafenele ienicereşti Un aspect mai puţin cunoscut al culturii otomane de cafenea este cel al cafenelelor ienicereşti, acestea fiind pe vremuri locuri unde se făceau şi se desfăceau multe. Pe lângă aspectul social al bârfelor, politicii şi artelor, aceste localuri, rareori deschise publicului larg, aveau diverse funcţii, printre care cele de secţie de poliţie, loc de reuniune pentru adepţii sufismului Bektaşi, sau locuinţe pentru militari. Legătura cu sufismul era datorată numărului mare de membri care făceau parte din acest cult, fondat în secolul XIII de un maestru suf, Hagi Bektaş, patronul spiritual al ienicerilor. Din cele aproape 200 de ortale (batalioane) de ieniceri care se aflau istoric sub comanda Sultanului, cam 30 erau destinate unor funcţii civice, cum ar fi fost paza unor clădiri importante sau asigurarea ordinii publice pe străzi, sau în pieţe. Fiecare orta primea un teritoriu care trebuia patrulat zi şi noapte, iar activităţile erau organizate dintr-un sediu numit kolluk, echivalentul unei secţii de poliţie din zilele noastre. Multe dintre aceste sedii erau de fapt organizate în chipul unor cafenele, unde membri ortalelor puteau veni să se odihnească în timpul pauzelor. Odată cu decăderea economică a Imperiului Otoman, a încetat şi practica recrutării ienicerilor din populaţia creştină a ţărilor vasale (sistem cunoscut ca devşirme). Multe reguli drastice legate de acest corp militar au fost revocate. Ienicerii aveau acum voie să îşi întemeieze familii, şi puteau fi recrutaţi musulumani.
alchemia| supliment – august 2017
128
Mai târziu, crizele economice au dus la drastice scăderi ale plăţii unor corpuri ale armatei, lucru care i-a forţat pe ieniceri să îşi suplimenteze veniturile din comerţ şi meşteşuguri. Mulţi au devenit membri ale unor bresle civile, esnafuri, care odată cu influxul de ieniceri în rândurile lor s-au tranformat în organizaţii semi-militare. Pe măsură ce creştea numărul de ieniceri, cazarea în garnizoanele militare a devenit o problemă şi mulţi din ei s-au văzut nevoiţi să îşi găsească loc de dormit în hanuri, camere de închiriat, sau chiar în băi sau cafenele. Înafară de vechiile aşezăminte de tip cafenea – secţie de poliţie, au apărut şi alte cafenele ienicereşti ai căror patroni depindeau de ele pentru asigurarea traiului. Indiferent de tipul lor, cafenelele fondate de ieniceri aveau la vedere însemnele ortalei de care aparţineau, un rând fiind aşezat deaupra uşii iar altul deasupra vetrei. Înarmaţi şi deseori cu capsa pusă, ienicerii secolelor XVII şi XVIII, porneau tot timpul o zaveră sau alta. Înclinaţiile lor către intrigă politică, sau revoltă i-a făcut deopotrivă temuţi şi admiraţi în societate. Deşi erau deseori un ghimpe în coasta Sultanului, ienicerii erau priviţi de multă lume ca singura forţă care putea opune rezistenţă corupţiei guvernului, sau absolutismului monarhic. Pe de altă parte ienicerii nu pregetau să obţină nici foloase din intimidarea populaţiei şi existau destul cazuri când îşi suplimentau veniturile din şantaj sau taxe de protecţie. Cu bune şi cu rele, ienicerii şi-au adus aportul la dezvoltarea culturii otomane de cafenea. Câteodată, o orta avea în proprietate mai multe cafenele, care reprezentau adesea o bună sursă de câştiguri alchemia| supliment – august 2017
129
pentru ofiţeri. Dacă la început, clientela acestor cafenele era compusă în exclusivitate din ieniceri, cu timpul au început să fie frecventate şi de civili, existând cazuri când patronii îi obligau pe aceştia să le treacă pragul cu forţa, ca să îşi rotunjească venitul. Multe din localurile fondate de ieniceri erau elegante şi bogat decorate. O vestită cafenea ienicerească, cea de pe Cheiul Çardak (Çardak Iskilesi) fusese construită de un arhitect faimos, pe nume Balyan şi împodobită cu mobilier scump şi fineţuri. De această cafenea se leagă şi răscoala ienicerilor conduşi de albanezul Patrona Halil, din 1730. Tot într-o cafenea a fost organizată şi răscoala ienicerilor din 1807, condusă de Kabaçi Mustafa. Reuniunile politice din cafenele au contribuit şi la izbucnirea ultimei răscoale ienicereşti, cea din 1826, care a dus şi la desfiinţarea acestui corp militar, urmată de executarea în masă a insurgenţilor. În timpul represaliilor, mulţi dintre ieniceri patroni de cafenele au fost acuzaţi de trădare şi executaţi chiar în faţa localurilor. Au fost demolate cu această ocazie miile de cafenele ienicereşti din Istanbul şi din împrejurimi, de la cele mai afluente şi până la cele mai modeste.
Blibliografie “Lalele şi cafea în Imperiul Otoman”, 2007, Tauris Academic Studies, editată de Dana Sadji Wikipedia
Turkish Cultural Foundation
alchemia| supliment – august 2017
130
Daily Sabah
Orientalism şi cafea Cafeaua a avut o mare fascinaţie pentru pictorii orientalişti apuseni care vedeau în ea un simbol al culturilor exotice transpuse de ei în imagini. De aici multitudinea de tablouri şi desene dedicate cafelei, din care reunim aici doar o mică parte:
Jean-Baptiste Vanmour | La o cafea în harem, sec XVIII
alchemia| supliment – august 2017
131
alchemia| supliment – august 2017
132
Hermann Katsch | Khadija Tunisianca, cca 1900
alchemia| supliment – august 2017
133
Daniel Valentine Riviere | Grecoaice din Fanar, la cafea, sec XIX Arthur von Ferraris | Cafeneaua, cca 1880
alchemia| supliment – august 2017
134
Adriana Mosciki | Pe drumurile Kaffei Năframe de ceaţă se deşiră dimineaţa prin pădurile Kaffei. Pământul respiră cu gura larg deschisă şi scuipă aburi, gâze trezite din somn, flămânde şi gălăgioase. Picioarele frământă foile, pânză uşoară ascunde capul femeilor şi le cuprinde până la brâu într-o pelerină delicată în care se opreşte sudoarea dar şi roiul de insecte obraznice. Doar ochii sînt ageri ca nişte veveriţe scrutând depărtările. Legănaţi pe spinări de măgari coboară saci burduşiţi de fructe. Drumul cafelei miroase a verde şerpuind văile până în labirintul aşezărilor, printre colibe sărace şi case vopsite în albastru, alb şi ocru. Poate acelaşi drum l-o fi mers şi Rimbaud poetul damnat, auto-exilat în Harar şi pe care l-a părăsit doar pentru a muri. Femeile îmbracă rochia albă tivită în brâie colorate, aruncă în foc ierburi aromate şi cântă. Ochii lor căpriori, gura lor izvor. Mâini iuţi saltă boabele în tingirea deasupra focului, învârtindu-le, murmurând din buze vreun descânt. Jebena susură pe cărbunii încinşi şi primeşte în pântecul burtos praful măcinat şi trecut prin sită. Aroma urcă în nări şi poţiunea clipoceste la buza îngustă. Femeia umple cupele turnând lichidul de la înălţimea ochilor: Luaţi de mâncaţi "cafeaua - pâinea noastră"! ("Buna dabo naw")
alchemia| supliment – august 2017
135
alchemia| supliment – august 2017
136
alchemia| supliment – august 2017
137
Julia Henriette Kakucs | Suita expresso Ceşcuţa de cafea Aşază-te un moment cu mine. Te rog. Uită de gândurile tale, care te îndeamnă mereu să te grăbesti, să alergi undeva sau… şi mai rău, de undeva. Aşază-te cu mine numai pentru timpul în care îţi savurezi cafeluţa. Ţi-am pregătit-o deja, te aşteaptă. Fierbinte, aromată şi cu caimac. Nu, nu este făcută la nisip… aici, în Germania, nu există aşa ceva. Cel puţin aşa cred eu. Sigură nu pot fi, deoarece mereu am impresia că aici găseşti totul, dacă ştii unde să cauţi. Trebuie să intru o dată într-una din cafenelele turceşti din orăşelul meu de lângă Frankfurt. Sunt cel puţin trei, într-o rază de un kilometru. Mă uit, din când în când, prin vitrinele lor luminate, privesc prăjiturile mici de pe tăvile argintii şi pipele de apă cu ornamentaţia lor orientală. La Ada‐Kaleh, poate îţi mai aminteşti de această enclavă de pe Dunăre, nu am văzut astfel de ustensile, dar o cafeluţă am băut şi acolo. Aşezată pe un scăunaş cu trei picioare, în umbra unui nuc bătrân, pe o stradă prăfuită. Doamne Dumnezeule, pe unde nu am băut eu o ceşcuţă de cafea! În ordine cronologică, îmi este imposibil a-ţi înşira localităţile, dar un lucru este sigur. Prima ceaşcă am băut-o, într-o vară fierbinte, pe terasa casei noastre din Timişoara. Îi simt căldura în palmă. Ca şi acuma, când stau cu tine. Uită-te la ceaşca mea. Este din ceramică arsă. Pe smalţul verde, se văd contururile prelinse ale unor inimi purpurii. Este un cadou de despărţire, primit de la prieteni, la plecarea din ţară. Contururi prelinse din cauza lacrimilor. Este ultima ceaşcă rămasă din cele şase din setul primit. A fost cu mine peste tot, pe coasta Atlanticului, la Florenţa… De aceea am vrut să ţi-o arăt astăzi ţie, numai ţie, care eşti, la fel ca şi mine, un modest călător, pe acest drum pe care-l numim viaţă… alchemia| supliment – august 2017
138
C’était un rendez-vous Ce spui? Îmi reproşezi că am un rendez-vous? Cum aş putea avea aşa ceva? În primul rând, dacă este vorba despre mine, ar trebui să fie doar o întâlnire, căci franceză nu ştiu. Şi cum stăm cu “vous“? Nu înseamnă că ar fi doar cu tine? Dar până şi aceasta pare imposibil.... Nimeni nu poate parcurge, asemeni filmului de scurt metraj al lui Claude Lelouch, C’était un rendez-vous, distanţa ce ne desparte. Unele drumuri se găsesc doar în lumea basmelor. Poteca galbenă din Vrăjitorul din Oz este întortocheată... Crezi că s-ar putea termina într-o mică cafenea? Cu specialităţi vieneze? Ai dori poate un Einspänner, o cafea care îşi trage denumirea de la trăsurile trase doar de un singur cal. Vizitiul îşi putea ţine ceaşca într-o singură mână iar cafeaua rămânea fierbinte sub stratul de frişcă. Ai putea lua şi un Fiaker, o cafea mocca, numită după caleaşca trasă de cai şi care era servită într-un pahar de sticlă. Da, dacă ne gândim bine, de ce nu ne-am bea împreună cafeluţa? Să ne concentrăm acum asupra aromei ademenitoare. A cafelei sau a întâlnirii? Cafeaua, prefăcută proaspăt în pulbere, te poate ameţii... asemeni dorinţei ce ne macină... Sau se pulverizează? Crezi într-adevăr că uneori şi praful stelelor cade pe pământ? Nu ar lumina glia ogorului în adâncul nopţii? Nu s-ar înfierbânta coamele stâncoase ale munţilor? Nu ar răspândi florile nopţii, curcubee? Ştiu, poezia imaginilor mă acaparează din nou.
alchemia| supliment – august 2017
139
Să scoatem mai bine calendarul şi să ne axăm asupra părţii practice, pragmatice. Ce ar fi să ne întâlnim de Ziua Internaţională a Cafelei? Te miri că există? De ce nu ar fi şi o zi a cafelei dacă avem zile internaţionale ale pisicii, zâmbetului, ale zmeilor de hârtie... Când se sărbătoreşte? Răspunsul îl vom găsi foarte simplu. Internetul ne ajută. Ce surpriză! Nimic nu mai este lipsit de variabile în oceanul de informaţii în care navigăm. Începutul lui aprilie – China 6 mai – Danemarca 24 mai – Brazilia 12 septembrie – Costa Rica 19 septembrie – Irlanda 20 septembrie – Mongolia 28 septembrie – Elveţia 29 septembrie – Etiopia, Australia, Anglia, Canada, Malaezia, Noua Zeelandă, Norvegia, Suedia, Ungaria şi SUA (Se pare că tot există consensuri în lumea aceasta...) începutul lui octombrie – Japonia, Austria, România. La 1 octombrie 2005 s-a sărbătorit în Germania prima dată această zi. 21 octombrie – Filipine 7 noiembrie – Taiwan 17 noiembrie – Nepal Avem o paletă - poate prea largă - de posibilităţi...
alchemia| supliment – august 2017
140
Ţi-aş sugera o altă zi, 23 noiembrie, Ziua Internaţională a Espressoului. Prefer să beau din ceşcuţa mică cu pereţii groşi, să o simt în căuşul palmei şi să mă gândesc la etimologia denumirii ei. Crede-mă, se potriveşte mai bine cu un rendez-vous... Denumirea ei provine din cuvântul italian esprimere şi înseamnă – cum bine ai presupus – a exprima, de data aceasta însă, dorinţa... deoarece... deliciul acesta apărut în anul 1900 la Milano, se servea doar la bar şi la comanda explicită a clientului. Am mai avea un avantaj. În aceeaşi zi este şi Ziua Internaţională a Muzicii. S-a gândit oare cineva la muzica sufletului?
alchemia| supliment – august 2017
141
alchemia| supliment – august 2017
142
Sash Segal | Despre lucruri care nu s-au întâmplat Capitol în care se povesteşe despre suferinţele tânărului Andreas von Thiessen şi despre unele speranţe pe care şi le face fără să vrea. De asemeni, se aminteşte în treacăt despre o băutură numită kahve sau cafea.
Deci iată-mă în abisul cel mai adânc în care disperarea mă împinsese vreodată. Ţeapăn de frig, ud, murdar şi cu lanţuri de picioare. Fiecare părticică din trupul meu agonizând, de la junghiurile din spate, la foamea groaznică ce îmi rodea stomacul şi la durerile sfincterului, ce-i drept mai potolite acum. Şi uriciunile care îmi făceau silnicie minţii atunci când încercam să aţipesc câteva clipe ca să uit de silniciile prin care trecea trupul meu. Capul contelui care se rostogolea în ţărână, împroşcându-mă cu sânge... Stegarul prăvălit peste mine, cu o mână ţinăndu-mă de după gât iar cu cealaltă de-a curmezişul propriei burţii, din care maţele i s-au revărsat când m-am zbătut să-l dau la o parte... Mâinile unui turc legându-mi mâinile imposibil de strâns după ce alte mâini îmi smulseseră platoşa, coiful şi cizmele... Două zile mai târziu mâinile Paşei Ahmed astupându-mi gura în timp ce mă pătrundea furios... mâini în care mi-am înfipt până la sânge dinţii şi am strâns până când ceva m-a lovit în cap... şi alte mâini m-au luat şi m-au aruncat afară în ploaia rece a începutului de octombrie.
alchemia| supliment – august 2017
143
Cinci zile după asta, capul contelui a fost în cele din urmă coborât din suliţa în care fusese înfipt de oamenii Paşei şi aruncat în râpă, la fel ca şi capetele celorlalţi tovarăşi de drum cu care fusesem surprins în ambuscadă. Singurul om care scăpase cu viaţă înafara mea, un valon pe care îl cunoşteam prea puţin, murise din cauza febrei şi a rănilor înainte să mă pot dezmetici. Cu sabia lui Damocles deasupra capului, am reuşit să obţin simpatia secretarului Paşei, un renegat pe nume Halil, sau Girardino, care l-a convins pe stăpânul lui că existau avantaje în a mă ţine în viaţă... cum ar fi fost o răscumpărare substanţială pe care nobilii mei părinţi n-aveau să întârzie s-o trimită de îndată ce erau anunţaţi. Sau preţul pe care l-ar fi luat pe mine dacă mă vindea unor amatori de carne tânără, chiar dacă nu eram bun la pat. Ştiind starea financiară a familiei mele, mă vedeam mai degrabă dat pe mâna negustorilor de sclavi şi trimis la Constantinopol, posibilitate despre care am încercat, fără prea mare succes, să scot unele informaţii de la Girardino, în nopţile în care nu trebuia să se ocupe de satisfacţia Paşei. ** M-am aşezat cu capul între mâini, încercând să uit de foamea chinuitoare care mă rodea. Măcar picioarele aveau parte de o clipă de plăcere înfundate în grămada de bălegar pe care şedeam... dacă nu mi-ar fi fost atât de silă, m-aş fi băgat cu totul acolo numai să scap de vântul rece care mă tăia până la os, măcar până când primele raze ale soarelui se pogorau asupra mea, ca un zâmbet abia schiţat al lui Apolo.
alchemia| supliment – august 2017
144
Şi în lumina dimineţii Zeul Apolo a apărut în faţa mea zâmbindu-mi, puţin palid şi înfăşurat într-o pătură roşie de catifea... Şi in ciuda părului negru şi a ochilor migdalaţi am intuit că era el şi mă privea cu bunăvoinţă din prispa casei de alături, în timp ce acorda o lăută ciudat alcătuită, pe care o ţinea pe genunchi. Pentru câteva clipe muzica lui m-a făcut să uit de frig şi de singurătate. Apoi singurătatea m-a ajuns din nou, ca un câine pierdut care s-a întors acasă... şi am început să plâng. Am ridicat capul de prima dată când a încercat să-mi spună ceva, dar nu i-am răspuns decât mai târziu, când, după încercări în câteva limbi pe care nu le cunoşteam, m-a chemat în italiană şi m-a invitat să vin la el. I-am zis că puteam fi pedepsit dacă plecam de lângă grajd şi în plus mi-ar fi fost greu să sar gardul cu lanţurile pe care le aveam de picioare. Asta l-a făcut să se ridice de unde stătea şi să culce la pământ câteva şipci din gardul Paşei, după care mi-a întins mâna şi m-a tras la el în curte. Din bun simţ m-am aşezat pe ultima treaptă a scărilor, ca să nu murdăresc locul mai mult cu picioarele pline de bălegar. – De unde eşti?, m-a întrebat cu un accent teribil de prost. – De departe, am zis, încă ponderând dacă era o idee bună să vorbesc cu un turc a cărui primă reacţie fusese să sară cu picioarele pe gard şi să-l pună la pământ. – Din ce parte a lui departe?, a insistat cu o privire plină de curiozitate în ochii lui lungi, verzi căprui. Apoi, parcă intuind ce mă măcina în momentul acela, a intrat în casă şi s-a întors cu o blană de oaie, cu nişte smochine şi o bucată de brânză. alchemia| supliment – august 2017
145
Puţin mai întremat, i-am spus că mă născusem în cetatea Coloniei, sau Köln, după cum îi spuneam noi şi că eram urmaşul unei familii bune, care cunoscuse altădată vremuri mai bune... trăgându-mă din partea tatălui din spiţa unui cavaler care se ruinase luptând de partea Reformei, iar din partea mamei dintr-o spiţă de bancheri genovezi, care se ruinaseră luptând contra inflaţiei. Dar că în ciuda stării lor materiale deloc înfloritoare, şi a carierei ecleziastice pe care mi-o doreau, părinţii mei îşi deschiseseră pungile ca eu să mă pot dedica artelor frumoase. Şi după ce ucenicisem în atelierul Maestrului Hans von Aachen din oraşul meu, hotărâsem să călătoresc la Roma şi la Florenţa ca să-mi îmbunătăţesc tehnica şi să-i studiez pe clasici atât cât îmi permitea buzunarul. Şi nu în ultimul rând, ca să mă pregătesc cum trebuia înainte să intru în Ghilda Pictorilor din Köln. Însă, Fortuna fiindu-mi potrivnică, un incendiu în casa pe care o împărţeam cu nişte ucenici florentini a prefăcut în cenuşă toate strădaniile mele şi toate bunurile pe care le aveam. Rămas fără o leţcaie şi fără nimic de arătat maeştrilor ghildei, m-am îndreptat către Praga, unde Hans von Aachen se mutase la chemarea Majestăţii Sale. Şi începând să lucrez din nou sub supravegherea lui m-am bucurat de onorurile vieţii de curte şi de clienţi iluştrii, care au apreciat cu generozitate rezultatele muncii mele. Poate chiar excesiv, pentru că, văzându-mă în posesia unor bani câştigaţi prea uşor, am început să-mi neglijez munca şi să beau şi să joc cărţi, aproape noapte de noapte în compania unor oameni depravaţi care trageau la "U Podkovy", adică "La Potcoavă", în graiul cehesc. alchemia| supliment – august 2017
146
Văzând că stricam reputaţia şcolii, Maestrul Hans m-a sfătuit să-mi caut norocul în altă parte, ceea ce curând am făcut, atunci când unul dintre tovarăşii mei de pahar m-a invitat să vin cu el la război, ca să-i nemuresc faptele de arme. Şi în serviciul nobilului Conte Berthold von Hofmannsthal, am pornit-o la drum spre părţile Transilvaniei, unde, de la început ne-a mers prost, dat fiind că Domnul General Basta ne-a lipit unei companii de mercenari care luptaseră până nu de mult împotriva lui. Companie comandată din nefericire de Contele von Meldritch, duşmanul jurat al patronului meu... şi care odată cu noua campanie în câmpiile Wallachiei, ne trimisese să supraveghem convoiul de bagaje, unde fusesem surprinşi de oamenii Paşei Ahmed. Destul de pătruns de istorisirea mea, tânărul turc şi-a dus lăuta în casă şi s-a întors cu două căni mici, şi un vas cositorit, plin cu un lichid negru, din care ieşeau aburi în aerul rece al dimineţii. Kahve, a spus el, cu un aer satisfăcut, turnându-mi câteva degete de negreaţă într-una din căni. Cafea. Am luat o înghiţitură care mi-a răspândit în gură un gust ciudat, puţin dulce, apoi amar şi tare, în care se amestecau, ca într-un vin vechi, arome greu de înţeles dintr-o singură înghiţitură. După încă trei căni m-am convins că erau înăuntru note de lemn şi de fructe coapte şi o idee de acreală pe care o simţeai trecător, ca o punte între dulceaţă şi amărăciune. Şi probabil se afla înăuntru şi un alt principiu misterios, care făcuse ca o parte din amărăciunea şi acreala care mă chinuiau să dispară ca prin farmec, odată cu oboseala datorată unei nopţi atât de proaste.
alchemia| supliment – august 2017
147
Ceva mai dezmorţit, am lăsat blana de oaie pe prispă şi i-am mulţumit gazdei pentru înţelegere şi generozitate. Apoi, ştiind că n-aveam nimic de dat în schimb, l-am complimentat pentru italiana în care îmi vorbise şi pentru măiestria cu care cântase din lăută. Mi-a mulţumit la rândul lui ducându-şi mâna la piept în dreptul inimii şi mi-a mărturisit că studiul muzicii îl ajuta să-şi facă viaţa mai suportabilă. Apoi mi-a spus că învăţase italieneşte de dragul unei necredincioase numită Caterina, care avea păr blond ca al meu şi ţâţe mari şi rotunde ca două jumătăţi de pepene.
** – Hai cu mine să-ţi iei lucrurile, mi-a zis Girardino cu o privire otrăvită. Nu mai poţi să stai aici, Paşa te-a vândut. Cu tratamentul de care avusem parte până atunci, poate nu era o chiar veste proastă, deşi faptul în sine că puteam să trec din proprietatea Paşei în proprietatea altcuiva, mă irita nespus. Am tras aer adânc în piept de câteva ori apoi am întrebat cui fusesem vândut. – Puiului de căţea care ne-a dărâmat gardul, a rânjit Girardino. Paşa i-a zis că eşti cel mai bun futai pe care l-a avut vreodată. Deşi nu cred că dânsul e chiar de-al nostru, nu-l muşca şi pe el de mână, că dracul te-a luat, Andreuccio. Mi-am ridicat sacul din piele de bou în care îmi îngrămădisem portofoliul, un alt sac, în care erau jurnalul meu şi câteva cărţi de-ale răposatului Berthold şi am împins cu piciorul lada cu haine a Contelui, pe care cu complicitatea lui Girardino, hotărâsem s-o dau alchemia| supliment – august 2017
148
drept a mea. După părerea lui, noul meu stăpân, Arslan Mârza, mă plăcea ceva teribil, pentru că insistase să mi se dea înapoi bagajele şi chiar medalionul cu chipul Sfintei Fecioare, pe care mi-l confiscase Paşa. Partea proastă era că îl luasem drept turc numai din lipsă de experienţă şi acum din asta aveau să rezulte ramificaţii nefaste. – O să te împaci de minune cu nepotul Hanului, a râs el... Ai auzit de tătari, frumuseţe? Ăia care locuiesc în pustiul Tartariei, în Tartar... stau în corturi şi halesc carne de cavaler neamţ. Acolo ai să ajungi. Ai văzut dacă nu te-ai înţeles cu Paşa? Nu era mai bine la proţap, decât la cazan? Deşi eram zgârcit cu vorbele tăioase de felul meu, am făcut o remarcă depre spiţa cea porcos vorbitoare a italienilor şi despre faptul că unii dintre ei, în special cei care bucurau de necazul aproapelui, ar fi trebuit spălaţi cu săpun în gură. Girardino mi-a arătat pumnul, cu degetul mare vârât printre mijlociu şi arătător. – Vezi că săpunul e pe jos, Andreuccio... Vrei să te cerţi cu mine, scumpete? După tot ce am făcut pentru tine? Vrei să ne despărţim duşmani?
** – Bre, Andriaş, nu te mai purta ca o curcă plouată, m-a apostrofat noul meu stăpân de îndată ce ne-am văzut afară din reşedinţa Paşei. Hai, fii mai cu inimă! Să mergem să facem o baie şi pe urmă să mâncăm ceva…
alchemia| supliment – august 2017
149
Am încercat să zâmbesc puţin, ca să nu stric lucrurile. A rânjit şi el, cu o sclipire în ochi şi m-a bătut pe umăr. – Kahve, Andriaş, mergem să bem kahve…
Şi acum, mi-am zis, din greşeală, cineva a lăsat speranţa să între în inima noastră. Andreas Naivitatea Întruchipată, sau Andreas Ciuca Belelelor, sau Andreas Cap Sec. Unul dintre noi trei, în timp ce era de pază cu intrucţiuni clare să respingă speranţa cu toată seriozitatea nu şi-a făcut datoria. Şi acum speranţa a intrat înăuntru şi aleargă gratuit pe coridoarele minţii noastre ca un şuvoi de ghiulele învelite cu spini, răscolindu-ne şi distrugându-ne liniştea mai rău decât a făcut-o vreodată lipsa ei. Şi nici unul dintre noi nu înţelege mecanismul prin care ghiulelele astea se lipesc între ele şi stau împreună acum, iar alteori se desprind unele de altele şi se împrăştie în neant. Deşi cel puţin doi dintre noi, Andreas cel Prost şi Andreas cel Fraier înclină să pună pe seama coeziunii lor faptul că atunci când te gândeşti la lucruri bune, încep să se întâmple lucruri bune. Oricum, judecând după ce ni s-a întâmplat în ultima vreme, pare foarte, foarte improbabil. În schimb e lucru cert că atunci când te gândeşti la lucruri rele, ca Andreas cel Veşnic Îngrijorat, se întâmplă lucruri rele... şi groaznic de rele. Ceea ce face foarte dificil să ne mai gândim la ceva în situaţia asta în care am fost vânduţi şi cumpăraţi şi ne-am făcut dumnezei falşi din nevoia de a crede că poate nu toată lumea ne doreşte răul. Şi am vrea pur şi simplu doar să păşim după colţ şi toate gândurile astea să dispară. Şi apoi să facem o baie, să mâncăm ceva şi, de ce nu… să mergem să bem o cafea. alchemia| supliment – august 2017
150
** Hotărât lucru, noua mea achiziţie fusese făcută într-un moment bun. Nu numai că nefericitul Andriaş părea un necredincios de bun simţ şi puteam să mă întreţin cu el fără oprelişti datorită limbii italieneşti, dar îmi şi împărtăşea ideile în priviinţa curăţeniei şi a atenţiei care trebuia acordată unor amănunte ca tăiatul unghiilor, rasul la subţiori şi la vintre şi în cazul lui şi prin alte locuri unde fusese dăruit cu blană, iar eu cu muşchi. În schimbul complimentelor pe care mi le-a adresat fără urmă de interes l-am lăsat să se folosească de cleştele meu de unghii şi de brici şi i-am dăruit o bucată de săpun şi un ştergar de baie din cele multe cu care plecasem echipat. Am făcut aceeaşi pomană şi cu Ciobanul, care, timid ca de obicei, s-a dus să se săpunească într-un colţ, aruncându-ne priviri piezişe din când în când. – Ce tot zice ăsta acolo, Dom’ Comandant? m-a întrebat el suspicios. Zice de rău de noi, cumva? Că acum îi rad una peste bot. – Dimpotrivă, Ciobane, l-am liniştit. Zice că în timp ce eu mă asemăn lui Apolo, tu eşti leit Ircule, cel puţin de la gât până la şale. Adică suntem amândoi voinici şi bine făcuţi... dar eu prin comparaţie sunt mai stilat. M-a privit neîncrezător şi a continuat să se săpunească cu o expresie resemnată, de soldat care îşi făcea datoria. – Şi ziceţi că asta-i de bine? Cu Ircule vreau să spun. – Ciobane, dacă nu ştii cine era Ircule, nu-i nevoie să mă iei pe ocolite. Poţi să-ntrebi direct. Ircule ăsta era un batâr grec din
alchemia| supliment – august 2017
151
cei vechi. Numai vână. Aşa că e de bine. Neamţu’ vru să–ţi facă un compliment. – Da’ dacă era grec, Dom’ Comandant, cum să fie de bine? a zis el turnându-şi o găleată de apă în cap şi ştergându-se cât putea de repede de restul clăbucului. – Ascultă Ciobane, nu mai despica firul în patru şi în patruzeci şi patru, dacă ai terminat să te speli, du-te şi îmbracă-te... Nouă, la ăştilalţi, spălatul ne ia oleacă mai mult... şi nu te mai sfădi din tot felul de pricini, că nu trebuie să domnească între oameni sfada, ci bunăvoirea. – Mă duc, Dom’ Comandant, vă aştept afară... Aveţi dreptate, n-are rost să mă pun la mintea lui şi să-l bat pentru nişte greci. Poate să mă asemene cu cine i se arată de acu’ înainte, cu Ircule, cu Apolea sau ce alţi batâri păgâni. I-am luat săpunul din mână, l-am clătit şi l-am pus înapoi în cutie. – Ştii ce, Ciobane... părerea mea e să rămâi cu Ircule, că ţi se potriveşte mai bine. Pe Apolo lasă-mi-l mie. – Vi-l las dacă v-a căzut cu tronc... poate ştie neamţu ăsta ce ştie când vă aseamănă cu Apolea. Că pentru mine Ircule sau ălălat e tot una. – Aici n-ai dreptate Ciobane. “Sunt tot una.” e corect. – Da dacă io-s Ircule şi dumneavoastră sunteţi Apolea şi ăştia doi sunt tot una cum e corect? Că io tot nu sunt limpezit. – Nici eu Ciobane şi se usucă săpunul pe mine, i-am zis... dar e un subiect interesant, presimt că o să-l reluăm puţin mai încolo.
alchemia| supliment – august 2017
152
** Noul meu stăpân era de netăgăduit o fiinţă războinică, deşi momentan fără nici o rea intenţie în ceea ce mă privea. Ceea ce n-aş fi putut să spun despre omul lui de încredere, un bandit care părea să se tragă din hunul Attila şi care mă privea cu neprefăcută ostilitate. Am răsuflat uşurat când s-a îmbrăcat şi s-a strecurat afară. Am continuat să mă rad pe piept cu sentimentul că era unul dintre cele mai înjositoare lucruri pe care le făcusem în ultimele douăzeci şi patru de ceasuri. Şi probabil aveam să regret în câteva zile când părul începea să-mi crească la loc... fireşte, dacă urmam să trăiesc până atunci. După cum Girardino îmi strecurase într-o doară înainte să-mi iau rămas bun de la el, în momentele în care nu avea mare lucru de făcut, tânărul prinţ părea să se amuze trăgând la ţintă cu arcul în prizonieri... cea mai bună performanţă a lui fiind şapte inimi la rând. M-a privit cu o veselă curiozitate în timp ce îşi lega din nou bandajul peste rana de la şold, probabil remarcând că mă uitam la celelalte cicatrici pe care le avea pe piept şi pe umeri şi la vânătăile cu care era împodobit peste tot. – Haçova, acum şase ani, a zis el, arătântându-mi o urmă de sabie, destul de veche, apoi câteva cicatrici mai mici, probabil de la răni de săgeţi, sau de gloanţe. Egri, tot de atunci, Beçikerek, de acum trei ani... asta e de cuţit, din Istanbul, când eram la şcoală... Asta e de glonţ, de la Temeşvar...
alchemia| supliment – august 2017
153
Din păcate n-aveam de arătat decât o muşcătură de câine din Praga şi câteva ciupituri recente de brici. Dacă nu puneam la socoteală faptul că îmi rupsesem glezna stângă escaladând gardul lui Hans Reifsneider, când aveam doisprezece ani. – Nu se vede nimic, a zâmbit el încurajator. Glezne de căprioară! I-am înapoiat briciul şi i-am mulţumit pentru compliment. Era prima dată când fineţea gleznelor mele era remarcată de cineva. A râs şi mi-a făcut cu ochiul, bine dispus. – Poate nu chiar aşa subţirele, bre Andriaş. Doar la fel de păroase.
Când m-am apucat să mă îmbrac, am descoperit că medalionul de aur care îmi fusese înapoiat de Ahmed Paşa la insistenţele noului meu stăpân dispăruse misterios, cu tot cu lanţul de care era atârnat. Văzându-mă că orbecăiam după el cu disperare şi regretam că îl lăsasem în legătura cu haine, după sfatul lui, Arslan Mârza şi-a tras şalvarii şi i-a explicat băiaşului cu pumnalul în mână că dacă medalionul meu întârzia să apară urmau să se petreacă lucruri groaznice cu el şi cu băieţii care cărau apă şi lemne de foc. În pofida ameninţărilor lui singurele lucruri groaznice care a avut loc au fost despuierea la piele a băiaşului şi reîntoarcerea barbarului Murat, care mi-a aruncat o privire criminală înainte să se dezbrace în silă.
alchemia| supliment – august 2017
154
După cum bănuiam, medalionul fusese de mult ascuns în altă parte şi toată mascarada cu ameninţările şi căutatul pe dezbrăcate n-a făcut altceva decât să atragă o gloată pestriţă care a început să gesticuleze şi să-şi dea cu părerea. Până la urmă ne-am retras fără nici un rezultat şi ne-am îndreptat către casa pe care oribilul Paşă Ahmed i-o pusese la dispoziţie stăpânului meu. – Bre Andriaş, mi-a zis Arslan Mârza în timp ce încercam să ţin pasul cu el, o să pun să ţi se caute talismanul în toată tabăra dacă e nevoie şi tot o să-l găsim. Îţi jur că o să-l ai de gât înainte să plecăm înapoi. Înapoi fireşte însemnând nu înapoi spre Praga şi spre viaţa mea de dinainte, ci spre tabăra lui şi spre un viitor incert, care părea să se întunece din ce în ce mai tare. Am socotit nimerit să recuperez, dată fiind precaritatea situaţiei mele şi grijile de tot felul care mă apăsau. În plus, mi-am zis că după tot ce se petrecuse între mine şi Paşa Ahmed, puteam cel puţin să-mi iau revanşa mâncând pe socoteala lui. Asta n-a părut să-l deranjeze pe prinţ, care m-a îndemnat să fac pagubă cât puteam în cămara gazdei, întrucât şi el intenţiona să facă la fel. După părerea lui, Paşa Ahmed era un om care cu o mână lua şi cu cealată se mulţumea singur, şi care profitând de dorinţa lui de a mă ajuta, mă vânduse la un preţ absolut ruinător... aşa că era echitabil să abuzăm toţi trei de ospitalitatea lui cât puteam. Şi de altfel urma să abuzăm şi de ospitalitatea unor nobili poloni, cărora se pregătea să le înmâneze nişte corespondenţă de îndată ce gătam încă un ibric de cafea.
alchemia| supliment – august 2017
155
– Nu cred că sunt în stare să mă ţin pe un cal după festinul ăsta, am zis, încercând să mă sustrag din încurcătură cu cât mai multă diplomaţie. Aş putea să rămân aici în lipsa voastră... şi să mă ocup cu plăcere de diverse treburi casnice. De fapt abilităţile mele de a mă folosi de un cal nu erau impresionante nici pe stomacul gol, iar acum riscam să dovedesc asta unui ins care probabil fusese născut şi crescut în şa, dormea şi scria corespondenţă tot acolo. În mod neaşteptat salvarea mi-a venit de la numitul Murat Tchoban, care deşi abia mâncase la masă s-a declarat brusc victima unei indispoziţii asemănătoare cu a mea.
** – Hai măi Ciobane, am zis ofticat. Pe neamţu’ ăsta îl înţeleg că nu se poate ţine pe un cal, dar tu ce dracu’ mai ai? – M-a luat cu neşte dureri la rânză, Dom’ Comandant, mi-a zis el cu o privire plină de sinceritate. Şi cu neşte junghiuri. Mă ţine pe sub coaste, pe aci... Mi-aş face o fiertură de anason şi m-aş duce să mă întind puţin. După două ceasuri în care am aşteptat zadarnic să scape de colici a trebuit să accept că starea sănătăţii Ciobanului în loc să se îmbunătăţească se înrăutăţea văzând cu ochii. Întrucât Andriaş a refuzat cu încăpăţănare să se ocupe de el, pretextând că Ciobanul ar putea fi mesagerul unei teribile epidemii, l-am târât pe Murat în incinta bolniţei din tabără şi l-am dat pe mâna felcerului. alchemia| supliment – august 2017
156
În cele din urmă, după o discuţie în care am detaliat tot ce se putea detalia, de la natura suspectă a suferinţei Ciobanului şi până la posibilităţile mele financiare, felcerul l-a vârât într-o cămăruţă cu un pat de scânduri şi i-a făcut rost de o rogojină, cearşafuri şi de un lighean. – Tremurături, greaţă, năduşeli reci, dar fără pântecariţă, am recapitulat, sprijinindu-mă de uşă după plecarea felcerului. Doftorul zice că a dat molima în tine, Ciobane, şi că ar trebui să plecăm de pe capul lui înainte să se întindă în toată tabăra. – Nu e nicio molimă, Dom̕ Comandant, m-a contrazis Murat care protestase continuu de când îl silisem să se ridice din patul meu şi să vină aici. Da̕ dacă nu vrea să mă ţie, nu mă pui contra. Şi eu vreau să mă întorc înapoi. – Dar dacă e molimă Ciobane?, i-am zis. Mai bine îi dau doftorului un ban şi stai aici pănă te faci bine în loc să te duc înapoi... Şi dacă am luat-o şi eu chiar suntem fu... Suntem fripţi. – N-aţi luat nici pe dracu̕ Dom̕ Comandant, a rânjit el, aşezându-se pe marginea patului, ceva mai vesel. E doar de la o drăcie pe care am înghiţit-o de dimineaţă şi îmi stă de-a curmezişul în rânză, dar o scot eu mai încolo la umblători. – A! Ciobane! am zis eu cuprins de o groaznică premoniţie. Nu cumva drăcia asta era un talisman atârnat de un lanţ de aur şi avea chipul domniţei Mariam pe dinăuntru? Aia care l-a făcut pe Profetul Isa cu duhul sfânt! – Nu ştiu care domniţă, a zis el. Că n-am apucat să-l deschid, să mă iertaţi.
alchemia| supliment – august 2017
157
Probabil asta a fost prima dată în viaţa mea când i-am dat Ciobanului o palmă peste faţă, de-a latul obrazului. Apoi încă una, cu dosul palmei, peste celălalt obraz. Şi-a şters sângele care îl podidise pe nas şi m-a privit în tăcere. – În timp ce eu mă chinui să-i arăt neamţului că suntem oameni de treabă şi că odată ce i-am dat lucrurile înapoi n-o să râvnească nimeni la ele, tu îţi baţi joc de munca mea şi ne faci de râs pe toţi! Ştii ce o să se întâmple acum, Ciobane? După ce o să se întoarcă înapoi la el în ţara nemţilor o să scrie o carte despre noi în care o să ne scoată... în fine... cam cum o să scoţi tu talismanul lui la umblători. – N-am furat niciodată nimic de la ai noştri, Dom̕ Comandant. Dar de ce să se pună că-i furt de la un duşman? La război e ca la război. – Ciobane, eşti absolut tâmpit, i-am zis. Odată ce l-am cumpărat şi l-am luat sub aripa mea, orice furi de la el furi de la mine... Stai aici şi aşteaptă să-i spun doftorului ce ai. – Nu mă duc nicăieri, a dat el din mână abătut. Numai rogu-vă ziceţi-i doftorului să mă lase în pace, că mă descurc... Şi dacă vă e de neamţ şi de cartea aia ştiţi ce gândesc? Dacă nu se mai întoarce acolo la el, nu mai scrie nici o carte despre nimeni.
alchemia| supliment – august 2017
158
** Realizând că nu puteam să refuz la nesfârşit să-mi urmez proprietarul am încălecat resemnat şi am pornit-o cu el spre tabăra polonă, o milă jumate spre vest de cartierul paşei. După cum puteam să văd de acum, cu toată aglomerarea de trupe la graniţa Principatului Wallachiei, cei cinsprezece mii de oameni ai companiei mele erau, fără s-o ştie, într-un impas substanţial. Tânărul prinţ şi-a exprimat dubiul că oastea polonă intenţiona să contribuie la necazurile camarazilor mei, dar mi-a destăinuit că el unul se simţea pregătit să compenseze pentru asta. Şi dacă cei opt mii de oameni pe care îi avea nu reuşeau să facă mare lucru, o întâlnire cu ceilalţi treizeci şi cinci de mii care unchiul şi verii lui îi pegăteau pentru iarnă, urma să pună lucrurile la punct. Mi-a explicat de asemeni că dacă încercam să scap şi să transmit informaţiile respective, n-aveam să spravieţuiesc suficient de mult ca să regret. Am ajuns în tabără cu mâinile tremurând, atât din cauza efortului de a struni calul cât şi din cauza conversaţiei cu el şi m-am lăsat să alunec ca un sac în faţa cortului unde descălecase... apoi m-am prăbuşit peste un călugăr rubicond care ne ieşise în întâmpinare. - Fratele Martin Lubienecki, mi s-a recomandat el sprijinindu-mă şi invitându-mă cu afabilitate în cort. - Ăsta e Andriaş pe care, tocmai l-am cumpărat de la Paşa Ahmed, a zis Arslan Mârza luându-mă pe după umeri. Poţi să vorbeşti cu el în nemţeşte, italieneşte şi chiar în ceheşte, dacă vrei. O să-l las puţin aici cu tine până mă duc să-i fac o plecăciune lui Pan Zamoyski.
alchemia| supliment – august 2017
159
Fratele Martin m-a poftit să mă aşez şi s-a ridicat pe vârfuri în efortul de a-l îmbrăţişa pe prinţ. – Fă-mi şi mie una, că altfel n-ajung la tine, fiule a zis cu un accent care în care se amestecau asprimea limbii lui şi curgerea graiului roman. Îmi pare bine să te văd sănătos.
** – Nădăjdui că domnia ta, Herr Thiessen, nu eşti un adept ascuns al lui Luther sau al altor eretici reformaţi. M-am uitat la Fra Martin, dorindu-mi sincer să fie lovit de-un trăznet, drept în mijlocul tonsurii sale. Faptul că nu îl deranja să se ia în braţe cu adoratorii lui Mahomet, dar îşi făcea griji că ar fi putut să asculte din greşeală confesiunea unui eretic... care din varii motive ar fi dorit să-şi verse sufletul înainte să fie dus în robie şi turcit cu sila, m-a lămurit cum stăteau lucrurile. Evident, de vină era speranţa mea deşartă că măcar în faţa adversităţii noi creştinii am fi putut să ţinem unii cu ceilalţi. Andreas cel Fraier, ca întotdeauna. Mi-a confirmat că după părerea lui Biblia lui Luther era o carte ale cărei pagini erau bântuite de duhul ereziei şi dacă persistam în eroarea de a o duce cu mine în captivitate şi a o parcurge ca şi până acum, refuza să-şi piardă timpul cu absolvirea mea. În schimb s-a oferit să stăm la o discuţie de la inimă la inimă despre cele ce mi se întâmplaseră de când pornisem din Praga şi despre păcatele pe care le comisesem fără voie. Ca şi despre cele ce puteau să mă întâmpine în viitorul nu prea îndepărtat.
alchemia| supliment – august 2017
160
– De două ori cu contele! a repetat cu uimire, după ce i-am descris ce se întâmplase între mine şi Berthold în prima noapte când dormisem în cortul lui şi apoi, în ciuda împotrivirilor mele disperate într-o altă noapte când eram prea beat să-i rezist. – Şi odată cu Paşa Ahmed, am zis. Care la sfârşit m-a bătut şi m-a aruncat afară în ploaie ca pe un câine... apoi de trei ori cu Girardino, în schimbul unor servicii şi ca să rămân în viaţă... Iar acum, va trebui probabil să mă culc cu noul meu stăpân, ori de câte ori va fi doritor de păcate trupeşti. Iar dacă nu fac rost de răscumpărare, am să fiu vândut din nou unui alt sodomit. – Mda, a zis Fratele Martin, privindu-mă cu compasiune. Nu pot să-ţi garantez că n-are să te vândă dacă nu primeşte răscumpărarea la timp, sau dacă i se face o ofertă bună. Şi probabil de fiecare dată când devine doritor de păcate trupeşti o să te ia cu el la târfe... Lucru împotriva căruia sper să te opui, ca să nu-ţi primejduieşti sufletul etern. Puţin mai liniştit i-am promis că aveam să mă opun târfelor atât cât îmi stătea în putinţă fără să-mi primejduiesc nici învelişul vremelnic. Pentru că nu voiam să o sfârşesc cu o săgeată în inimă ca cel puţin alţi şapte nefericiţi înaintea mea. – Nu trebuie să-ţi faci griji în priviinţa asta, mi-a zis Fra Martin, repetându-mi că nu nimerisem nemaipomenit de rău, dat fiind că tânărul prinţ era plin de spirit şi de deprinderi bune, dacă nu luam în considerare preacurvia. Apoi mi-a confirmat că ceea ce auzisem era foarte adevărat, dar dacă nu se întâmpla să fiu deja jupuit de viu şi lăsat să expir în chinuri, nu puteam conta pe serviciile lui... Şi chiar atunci trebuise pisat la cap să facă ceva. alchemia| supliment – august 2017
161
“Sfinte Doamne Isuse!” am zis după ce Martin a terminat toată povestea în care se infamul prinţ Radu pusese să fie tăiate cel puţin o duzină de capete inamice, de care se debarasase aruncându-le într-un şanţ, în apropierea taberei onorabililor prinţi Simon şi Jeremy Mohyla. Care la rândul lor se răzbunaseră capturând câţiva cetaşi ai infamului Radu, şi puseseră să fie jupuiţi de vii... iar după întârziatul lor sfârşit, ordonaseră ca pieile să le fie atârnate în pari, şi trupurile în ţepe, spre luarea aminte a nevrednicului inamic. I-am mărturisit că semăna cu una dintre poveştile de groază cu care un căpitan ne întreţinuse într-o seară, pe drumul spre Hermanstadt şi despre care îmi aminteam că mă lăsase încremenit în stupoare. Cu diferenţa că în versiunea lui, onorabilul prinţ Radu pusese să fie tăiate capetele, iar mizerabilii prinţi Simon şi Jeremy puseseră să fie jupuiţi prizonierii... ceea ce la urma urmei nu schimba lucrurile prea mult. Doar că în versiunea căpitanului, lipsea partea în care stăpânul meu, abia ajuns în tabără cu ajutoare, era implorat de către Martin să-şi extindă influenţa şi să oprească ororile care se petreceau... ca şi partea în care acelaşi, pretextând că nu era cinstit ca numai aliaţii lui să se distreze, rezolvase rugămintea lui Martin în câteva clipe şi prin şapte săgeţi.
alchemia| supliment – august 2017
162
** – Cred că nu e pre cinstit să-i povesteşti lui Andriaş toate lucrurile astea, i-am zis în turceşte, ca să mă asingur că nu eram înţeleşi în caz că cineva trăgea cu urechea. În primul rând pentru că îmi strici reputaţia. În al doilea rând pentru că abia reuşisem să-mi scot dibăcia asta din cap şi acum iar o să mă chinuie toată noaptea... Mi-a răspuns că era o îngăduinţă pe care şi-o luase de unul singur, date fiind temerile care îl munceau pe noul meu tovarăş de când i se spusese cu ce mă ocupam. Apoi, răsfoind cărţile latineşti pe care i le pusesem de-o parte din prada Paşei Ahmed a remarcat că rugămintea lui fusese de o cu totul altă natură şi că nu se considera implicat în remuşcările mele la adresa celor cărora le despărţeam sufletul de trup. – Aferim, am zis eu, Frate Martin. Adevăr ai grăit. Deşi cred că numai Profetul, pacea să fie asupra Lui, putea să îţi rezolve rugămintea aia după cum vroiai... Sau Isa. Eu habar n-am să-i împieliţez pe oameni la loc după ce i-au despieliţat alţii... Credeam că ai venit la mine pentru sălbăticie, nu pentru minuni.
Sau crezând ca şi mine că în materie de sălbăticie puţine chestii mă mai mişcau... până atunci nefiindu-mi clar care... Şi după aceea venind şi ţinându-mi companie până la căderea serii cât am stat uitându-mă fix la un punct de pe malul râului, neputând să mă ridic de unde stăteam...
alchemia| supliment – august 2017
163
Şi ştergându-mi lacrimile şi spunându-mi rugăciuni latineşti după care m-am simţit ceva mai bine... nu atât din cauza rugăciunilor... ci poate doar din cauză că ai înţeles că eram om ca şi tine... şi uneori, ca în clipele acelea, viaţa îmi părea abjectă şi fără sens. ** A doua zi, l-am însoţit pe noul meu stăpân pâna în curtea bolniţei, unde am dat nas cu teribilul Murat… care deşi puţin tras la faţă, părea foarte viu şi chiar stătea de vorbă cu un om între două vârste, cu păr scurt şi mustaţă sură. După ce Arslan Mârza schimbă câteva cuvinte cu ei în turceşte, omul sur se uită şi la mine, dându-mi ziua bună în graiul săsesc. – Nu-ţi fie teamă dragă domnule, mi-a zis, că nu te mânc. Eu sunt felcerul Urban, stau în curtea din spate a bolniţei. Sunt aici în robie ca şi tine, deşi nu chiar din aceleaşi pricini. Murat mi-a aruncat o privire de uliu care a pus ochii pe următoarea masă şi mi-a făcut semn să mă apropii. Cu socoteala că n-avea să mă înjunghie de faţă cu Urban şi citind în privirea sasului că era de aceeaşi opinie, mi-am luat inima în dinţi şi am făcut doi paşi în direcţia lui... destul de nepregătit să fiu luat în braţe şi strâns până mi-au pârâit coastele. Apoi Murat m-a sărutat pe amândoi obrajii cu mare prietenie. După ce mi-am revenit puţin, Urban m-a întrebat dacă recunoşteam cumva un medalion cu chipul Sfintei Fecioare, care părea făcut din aur, ca şi lanţul de care era atârnat... şi pe care îl găsise din întâmplare lângă ocolul caprelor, ascuns în nişte mărăcini…
alchemia| supliment – august 2017
164