Ioana Scoruş | O ascunsă, temperată ardoare Barbatul pătrunde în curte stânjenit, lumina se aşează, blândă, peste un gard de iederă pârlit de soarele de peste vară. Câteva cuvinte se încheagă printre gesturile care împresoară o distanţă de mult abolită. Între pereţii de sticlă ai consoanelor reverberează un glas care pare de neauzit. Este un barbat înalt şi subţire, obişnuit cu simplitatea splendidă a lucrurilor, are ochi întomnaţi de visare şi de o ascunsă, temperată ardoare, dar n-ar recunoaşte-o. E obosit de singuratate şi toate acestea îl fac atât de frumos, atât de inaccesibil. Se face, încetul cu încetul, seară. Ea îi spune: rămâi cu mine, dar pentru el, deja, prea multe au pierit. E ca şi cum ai mai putea lua-o de la-nceput încă o dată, însă ştii că tot ce-ţi mai rămâne sunt plimbările prin vechile cafenele, pe la umbra discretă a bătrânelor ziduri. alchemia| No.5 - octombrie 2018
19
