Alchemia - Decembrie 2017 by Sash Segal

Arhiva Alchemia • Grup FB

Sfârşit de An Membri fondatori: Adrian Grauenfels, Sash Segal Redactare / Concept grafic: Sash Segal Corectură: Dana Weiss Grafică, Fotografie, Colaj: Dan Neamu, David Croitor, Emanuel Pătrăşcioiu, Aaron Goldstein, Sash Segal Fotografie şi Grafică| Internet Pixabay | Wallpaper.net | etc. Coperta | Sash Segal

Supliment

alchemia| supliment - decembrie 2017

CUPRINS NOTA EDITURII ..................................................................5 Adrian Grauenfels | Cât durează eternul? ................................. 5 Sash Segal | De sfârşit de an ......................................................... 8

PROZĂ, POEZIE, PROEZIE ................................................10 Ana Ardeleanu | Intrăm în anotompul hibernal ....................... 12 Marghioala A. Parascovia | Special snowflake ........................ 13 Adrian Grauenfels | Pragmatismul Imaginar ........................... 16 Răzvan Mateescu | Violeta ......................................................... 20 Gabriel Gherbăluţă | (Probabil ) poezul meu perfect ..................... 25 Otilia Rossetti | Pagina poantelor puţin piperate ..................... 26 Sorin Olaru | O nevastă ca la carce .......................................... 27 Julia Henriette Kakucs | Imagini de iarnă .................................. 29 Reclama acum un veac – colaj de imagini .............................. 35 Elena Malec | Dirijismul culturii şi cultura de piaţă ................... 39 Bota Lucian-Victor | Amprente ................................................... 41 Grigoraş Bratosin | Decembrie, simplu şi cu dor ....................... 42 Viviana Moise | Temeri ................................................................. 43 Gabi Schuster | Cufărul copilăriei ............................................... 46 Adina Rosenkranz-Herscovici | Requiem pentru tine .............. 49 alchemia| supliment - decembrie 2017

Iris Dan | Periplu Portughez .......................................................... 52 Gabriela Ana Bălan | Fulgul de aur ........................................... 73 Ady Catelea | Spre nord.............................................................. 76 Gheorghe Georgiana-Laura | Crăciunul .................................. 78 Mirella Tonenchi | Ursirea lunii ..................................................... 79 Angela Nache Mamier | Blues .................................................... 86 Alexandra Goldstein | Acasă, în oraşul alb .............................. 88 Ştefan Sitaru | Sfârşit de toamnă ................................................ 91 Irina Lucia Mihalca | Un călător.................................................. 92 Dragoş Niculescu | Aceleaşi vechi zăpezi ................................ 93 Adela Efrim | Nu a fost altfel ca în alte dăţi .............................. 96 Nicolae Vălăreanu Sârbu | Ochiul orb nu minte ...................... 97 Emanuel Pătrăşcioiu | Domniţa în stacojiu ................................ 98 Adrian Creţu | Paradă de război ..............................................100 George Kun | Pantofii Noi ..........................................................104 Gabriela Garlonta | Sonet 32 ....................................................109 Veronica Pavel Lerner | Cu săniuţa .........................................112 Adriana Moscicki | Poem de vânătoare .................................115

TRADUCERI....................................................................118 Benjamin Fondane | Şerban Foarţă .........................................119 Charles Bukowski | Gheorghe G. Asztalos ...............................123 Russel Edson | Sash Segal ...........................................................126 Roberto Bolano | Anca Tănase ................................................127 Stanislaw Lem | Mihai Mitu .........................................................129

alchemia| supliment - decembrie 2017

ARTĂ VIZUALĂ ..............................................................136 Dan Neamu ..................................................................................137 David Croitor .................................................................................146 Aaron Nicolas Goldstein .............................................................156 Emanuel Pătrăşcioiu ....................................................................164

CĂRŢI NOI.....................................................................172 Angela Baciu | Hotel Camberi ..................................................174 Herman Victorov | Sub aripa neagră a războiului .................178 Liliana Popa | Luna nu intră niciodată pe fereastră ..............184 Adina Rosenkranz-Herscovici | Dadu .......................................188

ULTIMA PAGINĂ ...........................................................195

alchemia| supliment - decembrie 2017

NOTA EDITURII Adrian Grauenfels | Cât durează eternul? Pe când amica noastră Sash Segal trudea la redactarea revistei Alchemia - Decembrie 2017, eu mi-am luat nepoţelele, care au împlinit 10 ani, la o scurtă plimbare la Rosh Hanikra, în nord, acolo unde se termină Israelul şi începe Libanul. Am revenit în acest loc după exact 43 de ani ca să constat nemişcarea, staticul, erozia imperceptibilă a stâncilor bătute de mare - cam 2 mm pe deceniu devine nisip. Despre stânci, apă, valuri şi timp au scris mai toţi poeţii avizi de nemurire, ba unul mai şmecher chiar promite unei tinere curtate: “Te voi iubi etern şi chiar şi după ...” speculând că doamna cu pricina nu va rezista chiar atât de mult. Doar noi evreii, popor încăpăţânat, continuăm să numărăm 5778 ani de la facerea lumii. Cercetând eroziunea de milioane de ani de la Rosh Hanikra devine clar că undeva este o lipsă la cântar. OK, explică filosofii, teologii sau astrofizicienii: primii ani biblici nu erau ani solari, ci eoni, care cu timpul se comprimă în ceva mai comod, măsurabil de către oamenii nevoiţi să se scoale dimineaţa în zori ca să culeagă ceva de mâncare. Timpul devine elastic, ca să se scurteze mereu, chiar în timpul vieţii individului. Îmi amintesc cum în copilărie o zi din viaţă pare ceva interminabil, iar un an durează cât un secol. Matematica relativităţii este simplă în acest caz: cantitatea de informaţii şi trăiri ale unei zile este imensă raportată la experienţa totală acumulată de copil în scurta sa viaţă. Invers, ziua unui bătrân pare o clipire rapidă, un flash, faţă de numeroasele alchemia| supliment - decembrie 2017

amintiri ale vieţii parcursă de individul ajuns la senectute. Deci să decidem că totul şi toate se accelerează în post modernism. Mai puţin drumul pe şoselele moderne care a devenit o povară şi o ruşine a civilizaţiei. Media de viteză în jurul Tel Avivului în anul 2016 este de 15.7 km/oră. Pe Via Appia antică trăsuri trase de cai circulau acum 2300 de ani, între Roma şi Brindisi cu viteza de 50 km/oră. Mă consolează gândul că anticii nu aveau cărţi. Nici reviste. Au fost necesari încă 1500 de ani ca omul să inventeze tiparul mecanic. Brusc informaţia a fost comod repetată, tipărită, răspândită. Apar universităţi, omul este setos să cerceteze, să călătorească şi să se facă înţeles altora.Traduce. Caută stele pe cer, face observaţii astronomice, descoperă legi ale fizicii care sunt valabile aici dar şi dincolo. Universalia devine un cuvânt larg folosit. Timpul este din ce în ce mai precis măsurat, fracţionat şi calculat. Timpul înseamnă bani, apar calendare, tabele pentru agricultori, sărbătorile se leagă de sezoane, iar trenurile, avioanele şi vapoarele vor circula şi ele după un program precis. Ce paradis pentru clopotari, făcătorii de ceasuri, de mecanisme care cântă sau pun în mişcare păpuşi neînsufleţite. În Germania existau un jucător mecanic de şah, un ghicitor în palmă, un barman electric. Lista ar fi continuat şi azi dacă secolul XX n-ar fi inventat tranzistorul bazat pe silicon (aflat abundent în nisipuri), matematica binară, algoritmul şi computerul care ne-a stricat liniştea şi echilibrul spaţiu-timp. Aşa se face că tehnologia şi inteligenţa unora a produs dimensiuni monstruoase în toate aspectele vieţii de zi de zi. Am devenit consumatori grăbiţi, timpul lipsind tuturor pe planetă. Iar cărţile şi revistele, fie tipărite, fie virtuale, au inundat piaţa şi disponibilitatea perceptivă a omului modern. To read or not to read Alchemia? Propun să o facem, merită, e un număr de toată frumuseţea, chiar dacă nu va rămâne etern în memoria cititorului universal. alchemia| supliment - decembrie 2017

alchemia| supliment - decembrie 2017

Sash Segal | De sfârşit de an Iată că se apropie sfârşitul unui an bun pentru Alchemia. Un an în care ne-am făcut prieteni noi şi am scos mai multe numere decât am programat iniţial. Am descoperit că suntem citiţi pe trei continente şi am fost lăudaţi în cuvinte frumoase pentru consecvenţă şi calitate. Asta ne ambiţionează să ţinem stindardul sus şi în 2018, când vom pune la cale apariţii în februarie 1, mai, septembrie şi decembrie, plus un supliment de vară. Vom avea în decursul anului şi două concursuri de carte, unde volumele câştigătoare vor primi din partea revistei grafică şi tehnoredactare gratuită. Acum, la sfârşit de an, vă dorim bucurie, sănătate, prosperitate şi inspiraţie, fie că sărbătoriţi Crăciunul, Hanuca, Revelionul, Kwanza, sau tot ce se mai poate sărbători la timpul acesta al anului. Şi la un pahar de şampanie vă facem rugămintea să ne frunzăriţi cât mai tare pe viitor şi să ne împrăştiaţi pe la prieteni! În încheiere, aşa după cum spunea un anonim înţelept: fie ca toate necazurile noastre să dureze tot atât ca şi hotărârile pe care le luăm la început de an. Să avem de toate, dar nu mai mult decât ne trebuie şi să împărţim ceea ce ne prisoseşte cu cei care au mai puţin decât noi. Şi să ne păstrăm intact simţul umorului, care ne ajută să măsuram distanţa între ambiţii şi realizări.

Sărbători fericite tuturor!

Notă: 1 Tema numărului nostru din februarie, Vechi Istorii este prezentată în rubrica Ultima Pagină, împreună cu alte detalii importante.

alchemia| supliment - decembrie 2017

PROZÄ&#x201A;, POEZIE, PROEZIE

alchemia| supliment - decembrie 2017

Ana Ardeleanu | Intrăm în anotompul hibernal tăcem în noi aşa cum tace-un peşte în apele ce se-odihnesc la mal pe un acord târziu şi grav, fireşte intrăm în anotimpul hibernal vor fi şi ei, vom fi şi noi prezenţi pe cei absenţi îi însemnăm cu-n X veni-vor dame şi locoteneţi la întâlnirea de la ora... fix un nu ştiu ce grăbit şi-un nu ştiu cum un gând de bine şi-o persoană terţă ne-om întâlni-n grădina cu parfum a raiului, pe-o singură frecvenţă în albul pur, în roşu-ndrăgostit ori poate-n movul ce-a rămas stingher aşa cum stă în suflete pitit c-o aură-nspicată de mister în A şi B sau în târziul Zet ori printre catacombele lui H cad din înalt zăpezi pe-un creuzet şi pe-o manta-nvechită de ostaş intrăm în anotimpul hibernal locotenenţi de taină, fără trese, cum gestul de speranţă ideal în sânul cald al tinerei mirese. alchemia| supliment - decembrie 2017

Marghioala A. Parascovia | Special snowflake

un bărbat cu dreadlocks împarte câte-un zâmbet trecătorilor grăbiţi oamenii se uită ciudat, dar el e senin ca tine când vorbeai despre levinas lună stele sori comori – de ce glumeşti cu lucruri serioase? – de ce eşti aşa grav când glumeşti? – parce que, parce que. vezi, toţi câinii rod oase – cave canem. iar, ce copil eşti! turn around (total eclipse of the sun)

alchemia| supliment - decembrie 2017

de ziua ta mai mult decât să-ţi zic “la mulţi ani” să fii aici sau să bem irish coffee vis-à-vis de grs mi-ar plăcea să-mi recuperez amintirile cu tine dar şi alea se tot estompează până când probabil vor dispărea de tot se zice că memoria şi uitarea sunt selective dar probabil sunt eu niţel defectă îmbătrânesc sau mă cred “special snowflake” cum îmi ziceai tu într-o engleză impecabilă oare amintirile noastre sunt adevărate sau le fabricăm noi ca să avem ce povesti peste ani şi ani?

alchemia| supliment - decembrie 2017

Sash Segal | PisicÄ&#x192;

Adrian Grauenfels | Pragmatismul Imaginar Definiţia iniţială a alunecat pe pârtia de ski îngheţată, la capătul ei profesoara de pragmatică ne explica legile de bază: • Inginerii mănâncă dulciuri (conţinut semantic) • Eu (Indexul, depinde de persoana care este dată de exemplu) • Leul, mamifer carnivor = declaraţie meta semantică insuficientă pentru că mai sunt şi alte mamifere carnivore. Dragi elevi, continuă tipa, este bine să deosebim între semnificaţie şi semnificat, există conceptul de tâmplar şi cuvântul tâmplar. Sunt noţiunile egale? Rafinată chestie zic şi-mi bat un cui teoretic în mâna stângă. Întrebare: În ce mâna ţin ciocanul? Ai ghicit cititorule, eşti deştept! Să zicem că vine sora ta în vizită şi tu spui: “Pisica stă în pat”. Sora nu va înţelege care pisică stă în care pat. Mai ales că nici nu ai pisică. Vezi, limbajul este insuficient, decide academia. Dacă un câine latră de ce nu scriem “ham-ham” şi gata? Invidie pe metodă: La o icoană atârnată pe perete, totul este clar, fiind mesaj vizual. Lucrurile se complică, zice doamna profesoară aşezată pe un scaun, eu mă minunez că are patru picioare. Doamna? nuuu bre… scaunul. Iată altă greşeală tipică. Trebuia să scriu: “Acest scaun de sub această profesoară are patru picioare de lemn vopsite în verde.”

alchemia| supliment - decembrie 2017

Noroc că nu am spus “profesoara are verde” declaraţie care ar fi fost greşit interpretată cu cinci variante: • Ea poate avea verde la stop • I-am dat “verde” să plece • E tânără şi totul la ea “este verde” • Poartă o haină de culoare verde • Are semnal verde să-şi continue dizertaţia Acum ajungem la expresie, spune, cum vorbim şi în ce context. Să luăm exemplul lui Cervantes: “Cavalerul a ucis soldatul cu sabia”. Cine e ucis ? Soldatul care are o sabie? Sau mai probabil, cavalerul îl ucide cu sabia sa. Ce cretini… nu puteau să bea o bere prieteneşte? Detest violenţa, zic profesoarei în timp ce elevii se bat în fund aplicând pragmatismul de facto. (În limba greacă pragmaticus = gata de acţiune). Dar fundul cui este agresat aici? Nu avem destulă informaţie. Indexul Sexului (ahh… sex… devine interesant acum) în Ebraică ne adresăm separat sexelor. At iafa (tu eşti frumoasă), At = tu, feminin Ata iafe (tu eşti frumos), Ata = tu, masculin Dacă ne luăm după Jakobson verbalul implică şase factori: contextul discuţiei, cel care se adresează, adresantul, mesajul în sine, producerea contactului, codul folosit.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Observ cinic: E mai simplu să taci decât să vorbeşti. Profesoara: Te dau imediat afară! (funcţie apelativă, anticipată, vezi mai jos) Karl Buhler, discută cele şase funcţii ale limbajului: • referenţa (contextul, situaţia în care discuţia are loc), • emoţia (interjecţii sau mesaje sonore diverse despre starea adresantului,de ex: Wow ce peisaj! ) • Poeticul (mesaje poetice, slogane, flecăreli) • funcţia apelativă (vocativele şi imperativele de Ex: Vara să beţi multă apă!) • interacţiunea socială Este vorba de felicitări, binecuvântări, sau de stabilirea contactului cu cineva , de exemplu când ne adresăm cu “Ce mai faceţi?” nu conţine un mesaj, ci este un automatism social folosit când dorim să pornim o discuţie cu un străin. • Metalingvisticul (Folosirea limbajului la autodescrierea sa). “Şi acum vă rog să rezumaţi ce v-am învăţat, într-o poezie.”, cere doamna consultând al său ceas. Iată un rezultat posibil: Poezia amorfă se face din durere, chin, miros dragoste, intimitate şi nu din verbe şi promisiuni utopic galante, pulverizate ca şampania într-o lumină fără timp în extemporalul clopotniţelor, ce bat gotic de inutil denunţând moartea demagogiei pragmatice. alchemia| supliment - decembrie 2017

alchemia| supliment - decembrie 2017

Răzvan Mateescu | Violeta Vietnameza cu suflet de româncă Chipul ei de păpuşă cu ochii oblici, tenul smead şi părul negru ca abanosul, mi-a atras atenţia imediat. S-a întâmplat anul trecut, chiar de 1 Decembrie. Printre miile de cetăţeni veniţi cu mic cu mare să cinstească Ziua României la Arcul de Triumf, era şi ea. O micuţă vietnameză rătăcită. O prezenţă pe cât de stranie, pe atât de încântătoare, la un eveniment românesc, finalizat apoi, ca de obicei, cu perdele de fum, mici şi bere, dansuri, muzică populară şi voie bună. Şi totuşi… “Aici” nu e “acolo” Muream de curiozitate să aflu. M-am apropiat de ea şi am făcut cunoştinţă într-o clipită. Am vorbit la început în engleză, atât cât mă pricep, însă ea mi-a sărit repede în ajutor: “Eu sunt Vivi din Vietnam. Sărbătoresc cu voi ziua României.”, mi-a spus într-o română exactă. Şi aşa s-a născut prietenia noastră. Am făcut împreună poze, care au circulat şi pe Facebook, am vorbit ore în şir, apoi am schimbat adresele de e-mail. Atâta tot. Ne-am despărţit. De fiecare data îmi răspundea cu promptitudine şi amabilitate la e-mail-uri, aşa ca am putut avea un dialog şi am ajuns sa ne cunoaştem. Şi n-a trecut mult timp, au urmat sesiuni, pregătiri pentru Master, apoi ne-am reîntâlnit. Şi am mai aflat câte ceva despre ea. Vivi, sau Pham Thi Hong Vi, a studiat la Facultatea de Limbi Straine din Bucureşti. A ajuns aici cu o bursă de studii de la Universitatea din Hanoi şi după vreo 13 ore de zbor cu avionul peste lumea colorată care-i promitea multe. S-a născut în oraşul Bac Ninh, aproape de alchemia| supliment - decembrie 2017

Hanoi. Are trei fraţi mai mari, toţi băieţi. Vivi (unii colegi o strigau Violeta) a învăţat rapid câteva expresii în limba română, aşa că a reuşit să spună, când a răzbit-o foamea: “Vreau un pâine să mănânci” sau “Vreau un orez!” Cu fiecare clipă a devenit mai româncă. Până a învăţat că “aici” nu e “acolo” şi că “departe” înseamnă ţara ei, Vietnam… Ardealul din inima unei asiatice. Ce i-a dat România? În primul rând zăpadă. Zăpada aceea albă, dar caldă, încărcată de bucuria sărbătorilor, de veselia şi frumuseţea tradiţiilor româneşti. Nu mai văzuse niciodată, aşa că s-a jucat în ea ca un copil. “Ninsoarea este foarte frumoasă, e ca o poveste, mie îmi place să citesc mult. Am văzut prima dată un Moş Crăciun aici, în realitate. La noi nu este aşa ceva.” Apoi Vivi s-a bucurat de şansa de a studia. În anul întâi i-a fost cel mai greu. Dar i-a plăcut. Cursurile pregătitoare de limba română au ajutat-o, a avut probleme cu vocalele “a” şi “i”, uneori se încurcă şi acum, dar ia să vorbim şi noi, românii, vietnameza lor! Ce mai râde când îşi aminteşte acum de “Letopiseţul” lui Grigore Ureche şi de “Gâlceava înţeleptului cu lumea” scrisă de Dimitrie Cantemir. Le-a avut de citit pentru examene. Şi s-a documentat, ca o studentă silitoare. Când a ieşit prima dată la o plimbare şi a văzut că tinerii se sărută pe gură s-a intimidat grozav, îi venea să se ascundă. La ei nu se întâmplă aşa ceva! Nu se pupă în public, chiar dacă se iubesc. E o barieră culturală care îi opreşte de la asemenea acte. “Noi ne spunem «salut» şi gata. Dragostea e în inimă. E ceva intim.” Din ţara noastră, Vivi nu are doar amintiri frumoase. Mi-a mărturisit că a trăit o experienţă tristă într-un alchemia| supliment - decembrie 2017

supermarket. Cineva i-a furat portofelul cu bani. A plâns, nu după ei, ci după buletin, pentru că n-a mai putut pleca, în vacanţă, în Vietnam. “Oamenii la noi nu prea fură. Sunt cinstiţi. Aşa învăţăm de mici, în familie. Dacă minţim, facem rău sau furăm se supără strămoşii. Vietnamezii budişti, aşa cum sunt şi eu, cred că morţii îi ajută când au probleme, le dau sfaturi, îi protejează. Eu mereu mă rog la strămoşii mei înainte de examene, de călătorii, când sunt tristă şi mi-e frică de ceva. Bunicii şi străbunicii mei aud şi mă protejează. Acasă avem un altar unde aprindem beţişoare parfumate şi ne rugăm.”, mi-a mai povestit prietena mea cu ochii oblici. Am mai aflat că românii şi vietnamezii au şi câteva lucruri comune. Spre exemplu, sarmale se fac şi la ei, un fel de “plicuri de primăvară” la care foaia e din orez, iar umplutura din carne şi legume tocate. După atâţia ani petrecuţi aici, Vivi se simte aproape româncă, spune că o parte din viaţa ei înseamna România, oamenii pe care i-a cunoscut aici, că a învăţat să gândeasca româneşte, a împrumutat din obiceiurile noastre, iar când va pleca la ea acasă, îi va fi foarte dor de ţara mioriţei. A deprins semnificaţia cuvântului DOR, poate cel mai minunat cuvânt românesc, întâlnit doar pe aceste meleaguri. Cât timp a trăit în România, Vivi a străbătut ţara în lung şi-n lat alături de colegii şi prietenii ei din facultate. A vizitat Delta Dunării, a navigat cu bacul, a admirat Braşovul în toată splendoarea lui, a fost în munţi, s-a bronzat la Vama Veche. Adoră Clujul, Timişoara, Predealul şi Sinaia. Ardealul i-a rămas la suflet. “Ce frumos a fost! Am mâncat kurtos kalacs, mititei la grătar, pâine caldă pe vatră, gogoşi, mi-au plăcut oamenii, erau buni cu mine. Mă simţeam un pic ca acasă. Îmi trecea dorul.”

alchemia| supliment - decembrie 2017

Pham Thi Hong Vi sau, mai simplu: Violeta Toate astea, Vivi mi le-a depănat într-o zi călduroasă de iulie, după ce am invitat-o la noi acasă. Pentru că admiră tradiţiile populare româneşti şi costumele noastre, am îmbrăcat-o într-unul, pe care îl avem de mai multă vreme. Ce s-a mai bucurat! “O să arăt şi în Vietnam! Avem şi noi costume, dar nu aşa…”, a zis ea, veselă ca o vrăbiuţă. Am făcut zeci de poze. Amintiri pentru acasă. Alunecos cuvânt! Până să vină la noi în ţară, Vi credea că acasă e doar în Vietnam. Acum acasă e şi România… O să-i fie dor de locurile astea, de muzica de aici, de oamenii frumoşi, zgomotoşi şi plini de viaţă din Bucureşti. Ceva din Pham Thi Hong Vi va rămâne aici, pe străzile din jurul complexului Studenţesc Grozăveşti, în centrul vechi, la Universitate, în staţiile de metrou, la Ateneu, în Piaţa Romană. Nu ştie dacă se va mai întoarce vreodată. Nu are cum. E prea lung drumul. Dar România îi va umezi ochii şi-i va colora gândurile întotdeauna… Editura Mateescu

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor şi Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Gabriel Gherbăluţă | (Probabil ) poezul meu perfect (Probabil ) poezul meu perfect în noaptea de Sânt Andrei nu mai vreau să nu mai vrei nu mai pot să alb de tine negru nu ştiu cât mă ţine nu mai şapte dintr-o noapte nu mai luna mea din carte cheie sol dintr-un descânt usturoi pus în pământ nu mai fluviul de pe cer i-am cerut nu ţi-l mai cer cât mi-s împărat şi peşte un arhanghel mă priveşte şi mă stea pe colţ de lună şi mi-eşti suc de mătrăgună şi de vrăji de nopţi adânci om şi oamă cad în brânci în noaptea de Sânt Andrei nu mai vreau să nu mai vrei nici să doi din trei în trei doară partea mea departe jos în groapa dintr-o carte am murit nu mai am moarte

alchemia| supliment - decembrie 2017

Otilia Rossetti | Pagina poantelor puţin piperate Poem prozaic Pe postavul perdelelor, printre păpădii pictate, păsărele prevestesc primăvara. Pe pervaz purici picotesc plictisiţi. Puţin puţind, Puzzi, proprietarul pizzeriei, presăra piper peste peperoni privind pieziş plămădeala produsului. Purtând pantaloni pământii, patroana prăvălea parmezanul pe podea. Pisica patrula păzind peştii, pradă patimilor. Plătica plutea printre păstravi pesimistă, prevăzând parcă pericolul... Parfumul pălămidei prajite pătrunde parşiv printre perdele. Poliţaiul paranoic priveşte peste poartă pervers, plescăind pofticios. Păşeşte prudent, pregătindu-şi palatul pentru prânzul preferat. Patroana, palidă, pune pastrama pe pâine, pedant. Priveşte peisajul prea pastoral presimţind primejdia. Politicoasă, prezintă poliţaiul patronului. Puzzi, perplex, pricepând povestea părăseşte pudic perechea, plecând privirea penibil pe papucii ponosiţi... Ploaia potoleşte parcă praful pe pavaj...

Panseuri poliglote Parkinson = fiul proprietarului unui teren de parcare Prietnie = prietenie între popoare Primăvară = rudă de gradul întâi Proezie = proză deranjată sub formă de versuri care nu rimează Prostate = prostii postate alchemia| supliment - decembrie 2017

Sorin Olaru | O nevastă ca la carce poezie în grai bănăţean

Primu meu bărbat cu acce, unu nalt şî cu ocheţ, O murit dă gălbinare c-o mâncat nişce bureţ. D-aia, Dumezău să-l ierce, că bărbatu-miu, Petrică, M-o lăsat cu-o casă mare şî cu o măşână mică. P-ălalaltu, ăl d-al doilea, după ăla cu ocheţî, L-am găsât, colo, pân tufe, baş când culejeam bureţî. Şe bărbat o fost şî ăsta şî şe fire-avea, zăludă, M-o adus atunşi acasă, cu biţâcla lui, pă rudă! Da’ năcaz, că dup-o lună, îl găsârăm jios pă şanţu Unge sta cu limba scoasă că s-o spânzurat cu lanţu. Dumezău să-i de iertare, lu bărbatu-al doilea, Moane: M-o lasat şî el în bancă şapcezăşi dă milioane! Ăl d-al treilea, Doamne iartă-l! o fost unu Hansi, neamţu, Care l-o-ajiutat pă Moane să să spânzure cu lanţu. Şe păcat că bietu Hansi dup-un an ş-o săptămână O murit şî el cu zâle, c-o beut lichid dă frână. M-o lăsat ca moşcenire dăuăzăşi dă mii dă mărşi, O căbană la Trii Ape ş-o afaşere cu bărşi. Ălalaltu, după Hansi, îi şoferu nostru Vidu; Cred că aţ ghişit cu toţî: ăl care m-o dat lichidu.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Doar lichidu pântru neamţu, p-ormă să nu-m ies dân mână I-am furat şî io lichidu dî la el dă la măşână. Da a dracului comege, chit că astă gimineaţă Îl găsâră într-o râpă, uice c-o o scăpat cu viaţă! N-aş avea prea mult dobândă: o năhuie dă căsoane, Un pământ la sat, Loganu şî vreo câcea milioane. D-aia-i stau p-un maţ cu aier, la şpitari, ardă-l să-l ardă, Şî-i fac ochii dulşi, d-acuma, baş lu doctorul dă gardă!

alchemia| supliment - decembrie 2017

Julia Henriette Kakucs | Imagini de iarnă Primii fulgi de zăpadă, născuţi din îmbrăţişarea rece a lunii decembrie, îşi fac piruetele deasupra tufişurilor adormite de trandafiri... Stau în faţa ferestrei, plină de acea admiraţie ce mă cuprinde mereu la sosirea lor. Învăluită încă în lumea viselor, simt cum se trezeşte copilul din mine. Reapar dintr-un adânc palpabil dorinţele, amintirile, conştientizând istoria iernilor trecute. În farmecul plutitor se găsesc imaginile plimbărilor cu săniuţa. Mă văd înfofolită, cu un manşon de blană atârnat de gât, încălzindu-mi mâinile în moliciunea plăcută. Şoşonii negri de cauciuc, având mici butoni negri –asemeni nasului umed al unui câine pierdut pe strada rece – , sunt traşi peste pantofii de lac şi mă apără de umezeală. Râzând de plăcere, urmăresc paşii tatălui meu, înfundaţi în zăpada ce acoperă pavajul străzii. Şi el îşi apără pantofii de piele cu galoşi. Mă trage cu putere peste suprafaţa devenită alunecoasă. Sfoara s-a întins între noi, despărţindu-ne şi unindu-ne totodată. Ca şi toate firele vieţii... îmi spun acum, în timp ce privesc spre telefonul ce sună. Vocea soseşte din atmosfera străzilor roase de timp ale Braşovului, continuând în mod firesc o conversaţie întreruptă de curând. Câteva minute mai târziu, îmi beau cafeluţa cu un prieten din Timişoara, privindu-ne surâzând pe Skype. Îmi trimite imaginile unei Timişoare în plină sărbătoare. Piaţa Operei pare aprinsă de flăcările jocurilor de artificii. Tarabele deschise îmbie trecătorii cu bunătăţile din ajunul sărbătorilor. Această primă duminică de decembrie se anunţă, în ciuda zăpezii, plină de căldură...

alchemia| supliment - decembrie 2017

Şi în localităţile din Germania s-au deschis târgurile de Crăciun. Serile sunt inundate de lumină, copiii ţin în mână fructe înmuiate în ciocolată, se bea vin fiert, aromatizat cu scorţişoară, cuişoare şi felii de portocale. Pe sobe mici de tablă se prăjesc castanele. Parfumul lor se amestecă cu cel al turtei dulce, al cârnaţilor şi al migdalelor caramelizate. În aer se ciocnesc, pentru a se împrăştia din nou, o multitudine de cântece tradiţionale. Pieţele sunt acum viu colorate şi arhipline. Cea din Mainz se găseşte într-un pătrat de un colorit medieval fermecător, aflându-se sub ocrotirea unei catedrale impozante, ridicate timp de 20 de ani, la dorinţa arhiepiscopului Willigis. Acesta ridicase aproape concomitent, în anul 990, pe dealul cel mai înalt al oraşului Mainz, şi biserica Sankt Stephan. Primise această însărcinare de la împărăteasa Theophanu, văduva şi urmaşa lui Otto al II-lea, care murise, bolnav de malarie, la 7 decembrie 983. Intenţia arhiepiscopului era să realizeze aici centrul religios al imperiului, o “coroană” spirituală. Willigis a ales în mod conştient şi numele bisericii, Stephan însemnând, în limba greacă veche, coroană. Da, biserica Sankt Stephan din Mainz avea menirea de a deveni ceva cu totul şi cu totul deosebit. Nici bombardamentul din 27 februarie 1945 nu a distrus întregul ansamblu. După război edificiul a fost din nou reclădit, împreună cu centrul istoric al oraşului. Nemurirea şi acea aureolă aparte, care o caracterizează, i-au fost însă dăruite de două personalităţi mari: un prelat şi un om al artei. Biserica Sankt Stephan a devenit absolut unică în Germania, datorită celor nouă vitralii create de Marc Chagall. Este cunoscut faptul că maestrul, după cel de-al doilea război mondial, a refuzat să creeze lucrări de artă în Germania. De data aceasta, însă, Chagall nu a proiectat doar ferestrele, ci le-a realizat personal, alchemia| supliment - decembrie 2017

alchemia| supliment - decembrie 2017

lucrând la ele, din anul 1978, până la moartea sa, survenită în 1985. Ce a reuşit să-l determine să-şi schimbe părerea? O întâlnire inedită, pe drumurile surprinzătoare ale soartei, a devenit izvorul unei prietenii adânci, a făcut posibilă renaşterea simbolurilor de înţelegere între poporul evreu şi poporul german. O întâmplare, care dacă n-ar fi adevărată, ar intra în antologia anecdotelor. Ţi-o povestesc acum, într-un glas şoptit, în această breşă a anului ce respiră poveşti... Mă revăd în oglinda timpului oprit. 1986... Monsignore Klaus Mayer mă chemase în biroul său. Acum stau aşezată în faţa lui şi îl ascult povestindu-mi cum s-a dus personal la Marc Chagall, pentru a-l ruga să vină la Mainz. Şi-a povestit viaţa destăinuindu-i artistului – şi în acelaşi timp şi mie, cea care nu-i solicitasem ajutorul – minunea supravieţuirii sale în timpul nazismului. “Tatăl meu era evreu”, îl aud spunând... “Părinţii m-au ascuns – salvându-mă astfel – în mănăstirea benedictină Ettal. Din recunoştinţă, am preluat religia catolică”. Cuvintele lui, în rezonanţa încăperii, plină de cărţi, mă impresionează adânc. Dintr-un regal scoate un album cu fotografiile vitraliilor. Mi-l dăruieşte, zâmbind... Acum înţeleg că a activat toată viaţa pentru realizarea înţelegerii dintre religia iudaică şi cea creştină. Conştientizez că a primit în anul 1985 de la Vatican titlul de Monsignore pentru meritele sale deosebite. În anul 2000 a fost trecut în Cartea de Aur a Fondului Naţional Evreiesc, apoi au urmat nenumărate ordine de merit ale statului german, ale oraşului Mainz... Ascultăndu-l, realizez, însă, că, pentru el, gestul cel mai mare de recunoaştere a fost făcut de alchemia| supliment - decembrie 2017

acest artist cu un spirit liber şi recalcitrant. Am convingerea că, de fiecare dată, când privirea i se odihneşte pe albastrul seren al ferestrelor –care te fac să te simţi în înălţimea cerului infinit, populat de personaje biblice – , simte acea linişte pe care ţi-o oferă împlinirea unei misiuni. Până în ziua de astăzi Monsignore Klaus Mayer organizează meditaţii pe marginea vitraliilor făcute în biserica “lui”. Următoarea meditaţie va avea loc de Hanuca... sărbătoarea iudaică a luminilor şi a speranţei... Voi merge să-l ascult. Voi intra pe poarta bisericii Sankt Stephan şi voi fi întâmpinată de marele candelabru cu şapte braţe – da, nu cu cele opt ale candelabrului de Hanuca – , fiindcă intrarea acestei biserici catolice este marcată de Menora, simbolul religiei iudaice... şi simbolul prezenţei Celui de Sus în artă...

alchemia| supliment - decembrie 2017

Reclama acum un veac – colaj de imagini Un mănunchi de reclame amuzante, nostalgice sau şocante de acum apoape un veac, din vremurile în care celel două sexe abia începuseră să se admire reciproc la băi de mare şi era ultima modă să-ţi albeşti dinţii cu pastă radioactivă.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Elena Malec | Dirijismul culturii şi cultura de piaţă Dacă suntem de acord că există oralitate şi scris, cultură rurală şi cultură urbană, cultură “mare” şi cultură a vulgului sau subcultură, atunci nu putem trece cu vederea faptul că în fiecare tip de societate, antică, feudală, modernă capitalistă sau socialistă, cultura a fost dirijată la nivel ideologic şi de clasă la putere. Elitele au impus modelul cultural care susţinea şi propaga un ideal valoric fie el cavaleresc şi religios, umanist-renascentist, clasic-iluminist, protestant-utilitarist, burghez-democrat, socialist-proletar. În toate aceste modele valorile sunt dispuse într-o piramidă care la vârf are cultura “mare” a epocii, cultura oficială, cultura puterii. Din antichitate şi până spre sfârşitul secolului XX există o continuitate de paradigmă, e vorba de succesiuni de culturi “mari”. Destrămarea sistemului socialist în ultimele decenii ale secolului XX aduce o schimbare structurală, o discontinuitate, un salt pe care secolul XXI îl face tot mai evident pe zi ce trece. Cultura de piaţă. Ce este cultura de piaţă? Cultura de piaţă este libera concurenţă a valorilor, care poate merge chiar la concurenţa valorii şi nonvalorii, la totul e permis, totul e valid. Dar totul are un preţ, nimic nu e gratis. Aş zice o paradigmă care după peste patru milenii de teză, afirmarea unui ideal valoric sau altul, trece spre antiteză, detronarea unui ideal valoric şi piaţa liberă a valorilor, comercializate de-a valma în pachete atrăgătoare cu nonvalorile. O întrebare interesantă ar fi dacă poate fi vorba chiar de data aceasta – în ciuda schimbării de paradigmă – de păstrarea dirijismului în cultură?! Răspunsul este afirmativ chiar dacă pare o alchemia| supliment - decembrie 2017

contradicţie. Un tip de societate care globalizează modelul neoliberal, globalizează şi scoate pe piaţă valori diverse, “mari” şi “mici”, deopotrivă valori şi nonvalori, într-un bazar ce aduce profituri unei minorităţi la putere, corporaţiile oligopolilistice, acel 1% mondial care la ora actuală deţine un surplus cu mult superior unor investiţii de tip clasic capitalist. Liberalizarea valorilor serveşte clasa oligopolistică şi cultura acestei clase nu mai este una “mare”, un ideal absolut aşezat în vârf de piramidă, ci materialismul de piaţă, golit de aura clasică, renascentistă, iluministă, romantică. Neoliberalismul este antiteza, e anticultura. Puterea corporatistă privatizează valorile culturale, le vinde cui dă mai mult. Eşti liber să alegi şi plăteşti pentru spectacolul preferat; dirijismul altor epoci în care, de pildă, misterele şi miracolele impuneau un teatru medieval al spiritualităţii creştine sau spectacole socialiste gen “Cântarea României” modelând “omul nou”, sunt azi, în mileniul trei, înlocuite de masificarea ficţiunii, filmului şi teatrului de oroare, sau acţiune, senzaţii tari adesea la preţ redus, dar pe timp limitat. Aş zice că nu e o tendinţă culturală spre aceste genuri, ci din nou dirijismul culturii, al unei culturi şi totodată cult al fricii, haosului, controlului mental, psihologic al majorităţii, acei 99% care plătesc acest spectacol şi nu-l primesc gratis ca pe vremea misterelor sau “Cântării României”. Trăim antiteza, anticultura cu oroare şi uluială şi tot ce putem spune este printr-un fonem de-acum universal, WOW. Vom depăşi acest “moment” ? Vom desăvârşi antiteza, trecând la sinteză? Fiind vorba de dialectică, răspunsul e iarăşi afirmativ. Cât de repede sau cât de greu va fi numai generaţiile ce vor veni pot răspunde. alchemia| supliment - decembrie 2017

Bota Lucian-Victor | Amprente poemele mele stau scrise pe pereţii aortei inima doar le pulsează în bătăile ei ele se scriu şi rămân aşa scrise în culoarea sângelui *** am simţit iubirea rostogolindu-se pe pat ca o felină ieşind din propriul trup, învelindu-mi pământul de pe oase *** m-am transformat într-o ultimă ploaie căzută peste trupul tău sărutându-l apoi a început să ningă din ochii tăi cu alb

alchemia| supliment - decembrie 2017

Grigoraş Bratosin | Decembrie, simplu şi cu dor a venit ultima lună, priveşte! cum încearcă să ningă, dar nu nimereşte! bate timid la ferestre cu fulgii scăpaţi din căpestre, la uşi tremură ghetele, vai, ce strălucesc, cochetele! bradul aşteaptă măcelul cum aşteaptă paştele, mielul! copilul din mine tresare, îl las să se joace pe uliţa mare, pe lângă sobe se-adună poveşti, ne-ntrebăm “ce mai faci? pe unde eşti? mai ţii minte?... mai trăieşti?... de la tata mai ai veşti?”... după nu ştiu câte luni ne amintim că suntem buni, doar de paşte şi crăciun... (la umbra unui mandarin, pe un pământ ce-mi e străin, în straie gri mi-am îmbrăcat acest dor, deloc trucat, de zăpezi, de ţara mea bogată, dar vai de ea!...)

alchemia| supliment - decembrie 2017

Viviana Moise | Temeri Lucrul de care mă tem cel mai mult Lucrul de care mă tem cel mai mult este boala. Îţi amputează visele panica ţi se înfăşoară rece pe şira spinării sângele face slalom la cote înalte auzi ciocane cum lovesc membrana timpanului auzi refrenul: s-aprindem torţele e prea mult întuneric în noi. mai demult mă temeam de singurătate acum o aştept ca pe o ploaie de vară singurătatea aceea fără pic de praf când inima semnează un tratat de pace cu sângele. sinceritatea se coace şi-mi spun: Lucrul de care mă tem cel mai mult este atunci când mă tem. alchemia| supliment - decembrie 2017

RoĹ&#x;u Alb

alchemia| supliment - decembrie 2017

Gabi Schuster | Cufărul copilăriei Eu chiar aveam un cufăr, un cufăr vechi cu o încuietoare metalică înverzită de timp. Locuiam într-o casă cu trei etaje unde sus, sus de tot la mansardă, se găsea şi un pod în folosinţa tuturor chiriaşilor. Locul acela mirosea mereu a praf alb şi vechi. Mi se agăţa de sandale şi de degetele de la picioare ce se iveau printre curele. Uneori alergam, podul era mare, uriaş mi se părea pe atunci, şi praful acela se aşeza pe piele, în păr, în buzunarele largi ale rochiei. Tuşeam, mă frecam la ochi, aş fi băut apă dar nu vroiam să ştie nimeni că sunt acolo, aşa că răbdam. Dar mirosul, mirosul acela de praf decolorat, gri-alb, îmi intra în haine şi îl simţeam chiar şi a doua zi ca pe o amintire tot mai palidă. Bucuria ochilor şi a fanteziei mele era însă cufărul la care nu aveam voie să umblu decât după ce ceream voie de la tanti Roji. Aşa îi spuneam noi copiii, tanti Roji. Era o bătrână sfrijită, scundă, slabă şi cu un mers destul de mândru dacă uitai că era puţin adusă de spate. Purta un baston dintr-un lemn roşcat, cu o măciulie metalică ca un cap de vultur, pe care palma ei se sprijinea cu multă îndemânare. Părul vopsit era mereu adunat într-un fel de grămadă de bucle pe ceafă. Purta întotdeauna aceeaşi rochie întunecată la culoare, închisă la gât şi lungă până la glezne. Tanti Roji molfăia mai tot timpul nişte bombonele cu gust de mentă din care primeam şi eu câteodată câte una. Nu erau de ciocolată, dar tot bomboane erau... Când eram deosebit de cuminte şi mă duceam într-un suflet, să îi cumpăr de la brutăria din colţul străzii o jumătate de franzelă fără să rup din ea pe drumul de întoarcere, mă răsplătea cu o cheie ce de abia îmi încăpea în palmă. Era o cheie neagră cu înflorituri ciudate la capăt. Pentru mine nu exista fericire mai mare. Era cheia fermecată, cheia de la poarta visurilor, cheia de la cufărul din pod. alchemia| supliment - decembrie 2017

Luam cheia binişor, luam seama să nu mă vadă nimeni şi o zbugheam pe scările de ciment lucios cu un mozaic de pete gri, albe şi negre. Nici nu mă mai ţineam de balustrada metalică, nu aveam timp. Zburam până la mansardă cu inima înghesuită în gât şi cu o nerăbdare de cascadă la marginea căderii în valea adâncă. Era vară, era cald şi colbul învechit mirosea de cum deschideam uşa podului. Înăuntru nu era niciodată întuneric, două geamuri mari, înclinate, lăsau soarele arzător să usuce vechiturile de care stăpânii încă nu se puteau despărţi. Şi undeva, sub o grindă groasă de lemn bătrân, încrucişată cu alte câteva mai subţiri, stătea lada aproape neagră cu reliefuri ciobite pe alocuri. Era cufărul meu cu minuni. Îl numeam al meu pentru că numai eu, din toată droaia de copii din curtea noastră, aveam voie să îl deschid. Mă repezeam cu cheia să îl descui, broasca nu mergea chiar bine şi trebuia să caut poziţia fericită în care încuietoarea îşi desfăcea dinţii cu un scârţâit şi o pocnitură icnită. Waw, în sfârşit puteam ridica cu un pic de efort capacul căptuşit cu o oglindă, unde îmi puteam privi chipul cu ochii cât cepele şi părul împletit într-o coadă lungă la spate. Comoara aştepta să fie răscolită. Câteva feţe de pernă din bumbac îngălbenit, o faţă de masă din damasc gălbui cu flori lucioase în aceeaşi culoare şi alta albă cu niscaiva pete roşiatice, o fâşie de perdea din brocart vişiniu, un şal de moire cu valuri verzi şi albastre, câteva obiecte de lenjerie, trei cărţi cu marginile netăiate şi coperţi cenuşiu-albastre, unde femei subţiri se plimbau elegant pe faleze de piatră. Le scoteam rând pe rând şi le aşezam frumos pe un scaun cu picioarele încrucişate. Tanti Roji îmi spunea de fiecare dată să nu fac dezordine şi să nu le trântesc în praf, altfel nu mai primesc cheia niciodată. Ameninţare mai grea decât asta nu exista pentru mine. Continuam să scot cele câteva rochii grele în culori aşezate, alchemia| supliment - decembrie 2017

gri-perlate ca guşa de porumbel sau maronii ca o coajă de nucă. La o vreme răsărea dintre culorile obosite o rochie bleu-ciel de nuanţa cerului de dimineaţă când soarele bate încă pieziş. O rochie lungă cu o fărâmă de trena în spate şi cu un corsaj de dantelă groasă încheiată în năsturei ca boabele de strugure. Ajunsesem la dantele. De aici încolo toate era numai fineţuri, dantele mai subţiri sau mai groase, croşetate în arabescuri florale sau forme geometrice combinate în fel şi chip. Câteva perechi de mănuşi albe, altele crem ca untul sau verzi ca frunzele de leandri pe care bunicul meu îi scotea la soare de cum venea primăvara. Uneori mi se părea că mănuşile miroseau a regina nopţii sau a petunii, pe care le ştiam tot din curtea cu flori a bunicului. Cel mai mult îmi plăceau mănuşile de culoarea nisipului cu câte un năsturel pe laterală şi pe care mi le trăgeam de îndată pe mâini. Erau puţin cam mari dar nu le pierdeam. Apoi venea rândul rochiei ca cerul, pe care o îmbrăcam peste toate ce le aveam pe mine şi, cu toate astea, tot era cam largă şi cam lungă. Dar când simţeam că trena vine după mine măturând podeaua eram fericită. Eram prinţesă. După care urma ultima piesă şi cea mai spectaculoasă. Umbreluţa. Întinsă pe diagonală ca să încapă, la fundul cufărului se afla o umbreluţă de soare de un roz sidefiu ca un culcuş de perlă, cu o margine lată dintr-o dantelă grea cu păsări şi fluturaşi ce atârna contra luminii. O deschideam cu o grijă infinită pentru că îmi era frică să nu o stric, mi-o sprijineam de umăr şi începeam să mă plimb prin pod, ca femeile subţiri de pe coperţile cărţilor cu paginile încă netăiate. O singură dorinţa mai aveam: să mă plimb odată şi prin curtea lungă, frumos pavată, umbrită de lilieci şi plopi, sub ochii plini de admiraţie şi uimire ai vecinilor. Nu ştiu ce ar fi spus tanti Roji, dar în secret îmi plăcea să cred că s-ar fi învoit dacă aş fi întrebat-o.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Adina Rosenkranz-Herscovici | Requiem pentru Requiem pentru tine tine “Nimeni nu moare cu totul. Rămâne ceva viu care continuă a ne sta alături pentru ca să nu fim singuri.” “Cel care se îndepărtează, nu pleacă cu mâinile goale; răpeşte întotdeauna un pic din sufletul altuia.” Când profesoara de italiană ne-a împarţit o pagină cu citate şi ne-a cerut să alegem câteva care ne merg drept la inimă, le-am ales pe cele două de mai sus, neştiind că peste câteva saptamâni, de Anul Nou, aveam să pierd, pe neaşteptate, un prieten drag. Nu m-am gândit niciodată la eventualitatea că tu, prietene, ai putea părăsi lumea asta într-o clipă! Acum ma gândesc mereu la tine şi prin faţă mi se perindă crâmpeie din viaţă, scene din trecutul nostru şi îmi vine să plâng. Uneori plâng, alteori mă abţin, ca să nu mă scufund. Pierderea ta, dragul meu, mi-a răpit o bucată din suflet, dar mi-a şi lăsat o parte dintr-al tău, şi această parte îmi va alina poate puţin dorul şi-mi va ţine mereu companie. Se spune că, după o pierdere, trebuie să mergem înainte şi să lasam trecutul în urmă. Ferice de cel care o poate face; eu nu. De fapt, trecutul tot, cu cele bune care ni s-au întâmplat şi cu cele rele, rămâne comoara noastră, rămâne solul pe care ne sprijinim pentru totdeauna. Şi ar fi nefiresc să-l lăsăm în urmă.

alchemia| supliment - decembrie 2017

*** Floristul mi-a spus: “Dacă doreşti, iţi poţi face singură buchetul”. Şi mi-am ales şapte flori. Una albă, pentru idila noastră pură de liceeni sfioşi. Una roz pentru afecţiunea noastră, care s-a sudat de-a lungul anilor de corespondenţă, pentru complicitatea şi afinităţile pe care ni le-am descoperit, pentru cuvintele “Te sărut cu dragoste.” cu care sfârşeau unele scrisori. Două flori roşii, pentru revelaţia iubirii, iubirea care m-a înflăcărat şi mi-a încălzit viaţa, pentru euforia care ne-a scăldat vacanţele la mare sau la munte; pentru inima mea care a palpitat scriindu-ţi, citindu-ţi scrisorile şi aşteptând ca să vii. O floare oranj pentru visul meu neîmplinit, dar întreţinut pâlpâind de-a lungul multor ani; cu speranţa unei revederi şi poate a unei reuniri. Două flori mov pentru acele momente frumoase care au spălat gustul amar al durerii abandonului, al deziluziei, al speranţei năruite, acea speranţă într-o viaţă comună. Mov pentru clipele care ţi-au facut bine, prin tot ce ţi-am oferit eu, prin tot ceea ce ai simţit prin mine. Primeşte, dragul meu, aceste flori şi lasă-mi lacrimile să curgă peste ele.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Iris Dan | Periplu Portughez Milionarul excentric şi marchizul roşu Eroi, reptile şi teorii ale conspiraţiei Am ajuns la Quinta de Regaleira, aflată la câteva minute de mers pe jos de la Palatul Naţional din Sintra, pentru că ploua, pentru că eram obosiţi şi pentru că speram că ne vom putea odihni acolo după vizita Palatului. Clădirile vechi, inclusiv palatele regale, au scări greu de abordat, care mă umplu de respect pentru oamenii din vremuri mai vechi, a căror înălţime medie era cu vreo 10 cm sub cea din zilele noastre. Ghidul Michelin spunea că această Quinta de Regaleira (mărturisesc că n-am citit cu atenţie excesivă paragrafele ce-i erau dedicate) face parte din moştenirea culturală a UNESCO - ca întreaga localitate, de altfel -, şi că în splendidele grădini, care conţin un număr inimaginabil de specii de plante, s-ar afla exemple de construcţii în diverse stiluri, clasic grecesc, maur, gotic, renascentist, manuelin, şi acel stil bizar, care vrea să fie o îmbinare a stilului neoclasic cu cel egiptean, prin care pot fi imediat identificate instituţiile masonice. Complexul, ne mai spunea ghidul, a fost ridicat de un anume Carvalho Monteiro (1848 – 1920), zis şi Monteiro dos Milhões (Monteiro Milionarul), moştenitor al unei averi uriaşe, pe care a mărit-o neobosit în Brazilia prin comerţ cu cafea şi pietre preţioase, până s-a plictisit şi a început să caute sensurile ascunse ale lumii şi vieţii. Bani avea, timp avea, aşa că şi-a consacrat energia şi fondurile preocupărilor sale ezoterice şi creării unui cadru adecvat pentru acestea. alchemia| supliment - decembrie 2017

Mi-am imaginat că vom vedea nişte clădiri la scară mică reprezentând diferitele stiluri, ceva oarecum pueril, oarecum kitsch, dar agreabil. Oricum, îmi spuneam, ne vom putea odihni în grădină, studiind plantele. Ce nu mi-am imaginat e că vom găsi un Disneyland al ezoterismului. Grădinile, privite sub aspectul botanic, sunt într-adevăr minunate. Aleile (una din ele conţinând frumoase statui în stil renascentist ale zeilor olimpici) te duc spre nişte obiective cu nume precum Grota Labirintică, Grota Ledei, Fântâna Iniţierii, unde, desigur, trebuia să-ţi dovedeşti apartenenţa la forţele Binelui şi capacitatea de a te lupta neînfricat cu Răul. Mărturisesc că n-am coborât în ele, pentru că am oroare de grote şi pentru că, în Grota Ledei de pildă, mi-era teamă că pitonul, dezamăgit că nu i-a reuşit planul cu Apollo şi Diana, va încerca o pradă mai uşoară, de pildă cu doi turişti în vârstă ca noi… La Fântâna Iniţierii nu m-aş fi mirat de loc să văd lupta dintre o şopârlă cu faţa lui George Soros, şi un tânăr fiu de rege, luptându-se cu Fiara până ce o zdrobeşte definitiv şi lumea e izbăvită… Îmi umblau prin minte titluri de ziare din istoria nu prea îndepărtată a României, precum “Hidra masonică îşi ridică din nou odioasele capete sub oblăduirea jidovitului Rioşeanu”, ceea ce s-ar fi potrivit foarte bine aici dacă masoneria nu ar fi fost prezentată în mod pozitiv… Pe scurt, o însăilare destul de nepricepută de stiluri arhitectonice şi o învălmăşeală de idei necristalizate, uneori contradictorii, care tânjind de dorul unui trecut de aur, clasic sau medieval, care visând la un viitor în care o personalitate mesianică sau o elită de iniţiaţi va putea rezolva problemele cu o formulă sau cu un obiect magic, sau prin luptă corp la corp cu Răul… Rău care pândeşte sub alchemia| supliment - decembrie 2017

diverse forme şi prin diverşi agenţi…Toate acele idei pe care Umberto Eco le-a tratat cu supremă ironie în “Pendulul lui Foucault” şi pe care Dan Brown le-a valorificat cu atâta succes economic în “Codul Da Vinci”. Palatul Regaleira, reşedinţa milionarului, aproape că lasă în umbră, cu turnurile sale inutile şi zorzoanele sale arhitectonice, Neuschwanstein, palatul din Bavaria faimos mai cu seamă prin faptul că a inspirat palatul frumoasei din pădurea adormită de la Orlando. După vizitarea unor încăperi mari, inclusiv o sală de biliard, cu panouri din care se puteau afla reperele principale ale vieţii lui Monteiro, am primit cu recunoştinţă vestea că etajele superioare sunt închise pentru renovare. E şi o capelă prin apropiere, caracterizată prin acelaşi eclectism stilistic, linii gotice cu dantelărie manuelină… Regele onora adeseori Quinta de Regaleira cu vizitele sale. Şi de ce nu? Era aproape de palat, şi în mod sigur ospitalitatea lui Monteiro Milionarul era generoasă. Se poate presupune că dacă regelui îi plăcea un fel de mâncare, Monteiro avea să trimită la palat o cantitate suficientă pentru familia regală, sau chiar pentru ospătarea unui banchet de câteva sute de persoane… Regina va fi fost plăcut impresionată de pietrele preţioase cu care Monteiro făcuse comerţ înainte de a intra în perioada contemplativă a vieţii sale, şi nu m-aş mira să-i fi fost oferit în dar un colier deosebit de valoros aflat în colecţie. Dacă regina ar fi remarcat că există şi o brăţară asortată, şi ar fi fost dezamăgită că nu a primit-o şi pe aceasta, regele n-ar fi fost prea inhibat s-o ceară, pentru că aşa se obişnuieşte între prieteni… alchemia| supliment - decembrie 2017

alchemia| supliment - decembrie 2017

Moştenitorul tronului, se poate imagina, îşi petrecea cu plăcere vacanţele în vilele din străinătate şi pe yachturile lui Monteiro, că de, Regaleira, cu toate farmecele ei, era prea aproape de casă şi toată Sintra, pentru un tânăr plin de viaţă, nu e decât un sat mare… Dar astea sunt presupunerile mele. Nu vreau să ofensez familia regală portugheză. Ştiu doar că, acolo unde sunt regi sau prim-miniştri care cred că li se cuvine totul şi milionari care au mijloacele să le satisfacă poftele, cam aşa se petrec lucrurile.

Pisici şi maimuţe Palatul Marchizilor de Fronteira este o fostă lojă de vânătoare, construită în sec. XVII de João de Mascarenhas, căruia i-a fost decernat titlul de Marchiz de Fronteira ca răsplată pentru serviciile aduse ca general în timpul Războiul de Restaurare, prin care Portugalia şi-a recâştigat independenţa de sub dominaţia spaniolă. Fie-mi îngăduită pedanteria de a observa că ”Marchiz de Fronteira” este o tautologie. Marchizatul, de fapt marca, domeniul stăpânit de un marchiz, se află prin definiţie la frontierele regatului sau ale imperiului şi este destinat apărării acestora. Se vede însă că frontiera pe care o apărase João de Mascarenhas era de o asemenea importanţă, că era ”a Fronteira”, frontiera cu F mare, cu emfază a articolului hotărât, încât tautologia devenea o distincţie suplimentară. Sau poate în sec. XVII lumea uitase sensul vechi al cuvântului.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Când, în 1755, Lisabona a fost distrusă de un cutremur catastrofal, urmat de inundaţii şi incendii, care a afectat în primul rând cartierele aristocratice de lângă Tejo (Tagus), familia s-a mutat din reşedinţa principală din cartierul Chiado din centrul Lisabonei la Benfica, în loja sa de vânătoare, cale de cam la trei ore cu trăsura; domeniul agricol pe care-l posedau acolo le asigura hrana, grădina cu fântânile ei arteziene le ofereau ore de desfătare în timpul verii, dar iarna tremurau deoarece casa, construită să păstreze răcoarea, era neîncălzită. Până şi astăzi, după ce în câteva secole metropola a parcurs drumul străbătut în trei ore de trăsura familiei Mascarenhas şi şi-a extins prezenţa în forma blocurilor şi a garajelor de automobile, locul palatului nu este nici prea cunoscut, nici prea uşor de găsit. Dar după ce, cu diverse linii de metrou şi cu un autobuz de cartier care intră pe fiecare stradă, ajungi în sfârşit la destinaţie, ai parte de una din cele mai complete, mai informative şi chiar mai formative experienţe pe care le poate oferi o vizită ghidată. Minunatul nostru ghid (îmi pare rău că nu-i ştiu numele) ne-a condus cu erudiţie, dar şi cu impecabilă politeţe, răbdare şi umor prin casă, prin grădină, prin artă şi prin istoria familiei şi a Portugaliei. A ieşit la iveală că Palatul Fronteira serveşte până astăzi drept reşedinţă de familie. Tuturor vizitatorilor le va fi trecut prin minte – gând spus imediat cu voce tare de ghid – că în salon nu lipseşte decât un televizor. În salonul intim alăturat, unde se găseşte un portret din anii 50 al mamei penultimului marchiz, familia îşi petrecea cea mai mare parte a timpului, până când, cu nişte ani în urmă, au hotărât, din motive de privacy, să mai construiască o aripă, cu încălzire centrală, poate chiar cu aer condiţionat… alchemia| supliment - decembrie 2017

alchemia| supliment - decembrie 2017

Dar şi în vechea aripă am observat modificări cunoscute oricărei familii care doreşte să câştige puţin spaţiu – de exemplu închiderea terasei. Terasa de la Fronteira, care dă spre grădina formală, e cât o cameră mare, iar sticla cu care a fost închisă e groasă, cu neregularităţi permiţând jocuri ale luminii care intensifică efectul jocurilor de apă. Dar vai – terasa asta serveşte drept bibliotecă, şi cine locuieşte, ca mine, într-o ţară caldă şi umedă ştie ce loc prost pentru cărţi e o terasă, şi încă una aflată atât de aproape de fântâni ţâşnitoare. Nu despre problemele locative ale familiei Mascarenhas am vrut să vorbesc însă. Palatul Fronteira conţine una din cele mai frumoase şi mai bogate colecţii de azulejos, acele panouri din ceramică emailată, jigsaw puzzles complexe, alcătuite din mii de piese, care împodobesc biserici şi mănăstiri, palate şi staţii de metrou. Vom întâlni la Fronteira azulejos descriind anotimpurile, muncile agricole şi viaţa de zi cu zi. La început erau foarte stângace: se poate vedea de pildă un scaun cu un singur picior, celălalt picior aparţinând de fapt persoanei care şade pe el… Şi altele asemenea… Căci trebuie spus, avem de cele mai multe ori de-a face cu artizani şi nu cu artişti, şi chiar mai târziu, când te puteai aştepta la un număr corect de picioare şi când redarea la scară era ireproşabilă, rar se ajungea la reproducerea fină a expresiei feţei. Sala numită ”Batalha”, pe ai cărei pereţi se întind uriaşe panouri de azulejos înfăţişând principalele bătălii în care Portugalia, cu sprijinul militar al Angliei, şi-a recâştigat independenţa, este numită uneori Capela Sixtină a Portugaliei. Să nu exagerăm.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Tratamentul scenelor de luptă aduce mai mult cu o carte de comics decât cu frescele lui Michelangelo sau Rafael, dar dimensiunile şi numărul de soldaţi din diversele armate sunt ameţitoare, iar scenele realiste, uneori amuzante (de pildă gentilomul care luptă gol), te poartă cu gândul la Breughel. Într-un colţ al fiecărui panou se află o legendă cu privire la locul şi la caracterul luptei. Artizanul a scris pe fiecare rând cât a încăput, s-a oprit în mijlocul cuvântului când n-a mai fost loc şi a continuat cuvântul trunchiat în rândul următor, fără a irosi spaţiu şi timp cu linioare de despărţire sau cu semne de punctuaţie în general. Toate scenele reprezintă victorii răsunătoare, din punctul de vedere al Portugaliei desigur. Căci, ne-a spus ghidul, în Spania pot fi văzute azulejos cu scene ale aceloraşi bătălii, câştigate însă de spanioli. Lam invidiat pentru distanţa pe care cu atâta naturaleţe o pune între el şi evenimente, pentru că sincer nu pare să-i pese cine a câştigat şi cine a pierdut… Mici anecdote istorice, importante mai cu seamă pentru arta pe care au generat-o de ambele părţi, şi nu pentru eroicele şi contradictoriile narative… alchemia| supliment - decembrie 2017

alchemia| supliment - decembrie 2017

Foarte interesante sunt galeriile deschise spre grădină. Una dintre ele, “Promenada Capelei” (numită astfel pentru că de la capelă porneşte) este dedicată artelor liberale şi conţine pe peretele din dreapta frumoase statui clasice, plasate în nişe bogat decorate cu azulejos, în general reproduceri ale unor litografii olandeze. (Relaţiile strânse cu Olanda şi influenţele ceramicii din Delft au fost una din cauzele tranziţiei de la policrom la bicolor – alb şi albastru.) Un spectacol nobil şi impunător, care te face să te întrebi, vinovat, câtă geometrie mai ştii, dacă ai ceva idee de astronomie, dacă ai, de fapt, ce căuta între aceste simboluri ale culturii… De intimidat ce eşti, aproape îţi scapă peretele exterior, din stânga, pe care mişună în scene groteşti pisici şi maimuţe. Genul de azulejos numit macacarias (maimuţării), în care oamenii erau înlocuiţi cu maimuţe şi alte animale exotice, devenise popular datorită călătoriilor geografice. Portughezii doreau, între altele, să se recomande ca oameni umblaţi, care au fost departe şi au văzut multe. La Museu dos Azulejos din Lisabona poate fi admirată, de pildă, ”Nunta Găinii”, procesiunea nupţială având loc cu o caleaşcă somptuoasă pe a cărei capră, biciuind cu foc caii asudaţi, stau maimuţe îmbrăcate în livrele; o macacaria foarte amuzantă şi cu o excelentă valoare documentară şi cu o redare minuţioasă a obiceiurilor, costumelor şi obiectelor. La Fronteira vedem însă cu totul altceva; subversiv, sub balustrada galeriei, ni se prezintă o critică socială acerbă. Pisicile şi maimuţele apar ca membri ai “noii clase”, cum ar fi spus Milovan Djilas, clasa celor îmbogăţiţi în colonii şi a altor parveniţi, care încearcă (şi reuşesc) să urce treptele societăţii.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Pisicile, animale de pradă, viclene, calculate, se străduiesc să-şi maximizeze avantajele printr-un salt rapid şi neaşteptat. Pe când maimuţele – ca maimuţele, ce să te aştepţi de la ele? Se poartă ca nişte copii needucaţi, fac ostentaţie de ceea ce posedă, fac gafe şi lucruri nepotrivite la orice pas… Iată de pildă o maimuţă cântând la flaut, numai că nu ţine instrumentul între buze, ci introdus în extremitatea opusă a tubului digestiv… Dar iată, puţin mai departe, maimuţe făcând pe medicii şi tratând pisici… Şi iată şi maimuţe stabilind normele culturale în calitate de profesori de muzică… Şi maimuţe pe capra trăsurii, biciuind nu cai, ci pisici. Căci asta e problema cea mare a pisicilor, care se cred atât de deştepte, care au impresia că vor putea duce maimuţele unde vor ele dacă se înhamă la trăsura lor: ele ajung până la urmă sub biciul maimuţelor. Aşa le trebuie, s-ar putea spune, aşa se plăteşte hybrisul. Dar te doare totuşi inima să le vezi aşa, mai cu seamă când ştii prea bine cum arată o societate în care lipsa de scrupule e asociată cu vulgaritatea crasă. Fernando de Mascarenhas, decedat în 2014, nu făcea parte din categoria pisicilor şi nicidecum din cea a maimuţelor. Era denumit “marchizul roşu”, pentru că s-a opus dictaturii lui Salazar şi şi-a declarat deschis poziţiile socialiste. În Palatul Fronteira au avut loc întâlniri secrete ale oponenţilor regimului şi pregătiri pentru răsturnarea acestuia. După instaurarea democraţiei, Fernando de Mascarenhas a predat filosofia la universitate şi în special s-a consacrat promovării artelor, prin activitate de mecenat, şi prin transformarea Palatul Fronteira într-o fundaţie în care se desfăşoară activităţi culturale şi ştiinţifice.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Dar nici João de Mascarenhas, cel care a construit palatul, nu făcea parte din aceste categorii. Nu era numai militar, dar şi diplomat, avea o erudiţie pe cât de largă pe atât de profundă şi un interes viu pentru tendinţele artistice europene, pe care le-a integrat cu atâta gust în loja sa de vânătoare şi în grădina sa. Voi povesti, în final, despre “Galeria Regilor”. Cine se plimbă prin această galerie va vedea o succesiune de nişe elegante şi discrete, înalte de cam 1 m, în care se află busturile regilor Portugaliei, se va plictisi repede şi-şi va îndrepta atenţia spre lacul deasupra căruia este situată această lojă şi mai ales spre lebăda neagră care pluteşte solitar şi maiestuos. Din alt unghi însă, de pildă de pe “Promenada Capelei”, se poate vedea că Galeria Regilor se sprijină pe un perete masiv şi că sub bustul fiecărui rege se află, realizată din azulejos, imaginea unui cavaler în armură completă, cu înălţimea de 3 m. Mesajul e clar: puterea regală este obţinută şi menţinută cu ajutorul puterii militare a nobilimii şi nu poate exista fără aceasta. Poziţia cavalerului este sub cea a regelui, dar dimensiunea sa impunătoare, care ar trebui să sugereze stabilitate şi siguranţă, reprezintă şi ameninţare nu din cale afară de voalată.

alchemia| supliment - decembrie 2017

În autobuzul care ne ducea de la Palatul Fronteira la staţia de metrou am stat în apropierea unui bărbat de vreo 40 de ani care, conform ecusonului pe care-l purta, era corespondentul italian al ziarului New York Times. Am discutat puţin cu el, în general despre staţia la care trebuia să coborâm, dar şi despre locul pe care tocmai îl vizitaserăm. Ziaristul s-a declarat cam decepţionat şi a făcut comparaţii nefavorabile între Palatul Fronteira şi vilele italiene pe care acesta încerca fără succes să le imite… Mai cu seamă deplora faptul că nu se crease o “perdea de arbori” care să ascundă prezenţa oraşului… Da, oraşul, cum am spus, se întinsese până acolo. Descendenţii ţăranilor familiei Mascarenhas locuiesc astăzi în blocuri turn, lucrează ca mecanici auto… Şi poate că locul e chiar dezirabil, pentru că magazinul El Corte Ingles e destul de aproape… La un moment dat a urcat în autobuz o femeie în vârstă, cu genul de fizionomie şi îmbrăcăminte care sugerează că e “din partea locului”. Era tentant s-o imaginezi ca fostă femeie de serviciu sau călcătoreasă la Fronteira, membră a unei familii care s-a aflat întotdeauna acolo, înainte de marchizii de Fronteira, înainte de vizigoţi şi de romani… În orice caz, femeia stătea în picioare cu o taşcă grea de cumpărături pe care a scăpat-o din mână la una din cotiturile spasmodice ale autobuzului. Pâinea, merele, brânza şi alte lucruri pe care le cumpărase i s-au rostogolit pe jos. Nimeni dintre cei aflaţi în apropierea ei, inclusiv ziaristul frustrat de absenţa unei perdele de arbori, nu s-a ostenit s-o ajute să le ridice, şi cu atât mai puţin să-i ofere locul. Fotografii articol: Wikimedia, Panoramio, Pexels

alchemia| supliment - decembrie 2017

Cumpărând prăjituri la Porto O văd din spate purtând un pacheţel de carton care-ar putea conţine cel mult două minuscule tarte portugheze: falnică, bine îmbrăcată puţin adusă de spate dar încă emanând putere. Ştiu că e singură: atât de deliberat îşi încetineşte paşii (nu ca fata cu tortul aniversar, ai cărei adidaşi erup într-un dans; sau ca tânăra mamă hărţuită cu cartonul de prăjituri pe tava de sub cărucior; sau ca poliţistul care după o zi de serviciu duce acasă o cutie burduşită cu iubire sau vină) Bându-mi cafeaua pe trotuar, mi-o imaginez atrasă de prăjiturile strălucind ca giuvaerurile în lumina lichidă de octombrie: pasteis de nata1 coşuleţe de chihlimbar, cu insule de zahăr ars prinse înăuntru ca nişte insecte fosilizate; queijadas frescas2 care, când le ridici sigiliul dezvăluie zăcăminte de brânză cu vinele de aur ale scorţişoarei; pântecoasele barrigas de freiras3, cu licărul dur al zahărului asemenea cristalului pisat

Tarte de cremă de ouă Tarte de brânză dulce 3 ”Burţi de călugăriţe” – mici rulade de aluat filo cu umplutură de brânză 1 2

alchemia| supliment - decembrie 2017

Sper din toată inima, mă rog pentru ea ca odată ajunsă acasă să aprindă candelabrul (ştiu că are unul) în toată gloria sa decadentă; să scoată cel mai bun şervet de dantelă, cea mai frumoasă farfurie de desert; încet, ceremonios, cu linguriţa grea de argint să taie prima îmbucătură; să-i vadă interiorul fremătând s-o pună pe limbă, să simtă explozia de dulceaţă luminându-i şi încântându-i adâncurile singurătăţii; şi nu să înfulece ruşinată, pe întuneric, direct din cutia de carton, făcând fărâmituri în faţa televizorului Iris Dan

alchemia| supliment - decembrie 2017

Gabriela Ana Bălan | Fulgul de aur Deschide fereastra, vezi s-a pus? s-a pus! bine ia mătura curăţă curtea aşa încep toate iernile sufletului meu sub prima ninsoare caut fulgul de aur mă bucur teribil când nu îl găsesc m-ar fi putut lovi şi cum aş fi stat eu întinsă pe trotuar cu sângele prelins pe tâmple mi-ar fi cântat la cap păsări triste le-aş fi dat toate fărâmele din mine de milă că nu au plecat în ţările calde le-aş fi smuls penele să-mi fac din ele condei şi toate acestea pentru un fulg fie el şi de aur oricum s-ar fi topit pe geană mai bine ung penele păsărilor cu ceară să nu se ude, să alunece uşor prin mintea mea când scriu când mătur cuvinte după prima ninsoare n-ai nicio vină urlă bătrānul Freud un Dumnezeu în formă de cioc scuturând norii

alchemia| supliment - decembrie 2017

aminteşte-ţi în copilărie ningea mama îţi spunea să nu înghiţi fulgi îţi cresc broaşte în burtă tatăl tău ascuns după draperie arunca pufarine galbene ca fulgul de aur nu mai căuta eu caut caut până ninge din mine zăpadă cu mirosul tău

alchemia| supliment - decembrie 2017

Ady Catelea | Spre nord aud bătăi în uşă spre nord ce bine arăţi mă-ndemni să plec la drum îţi dai seama de om şi de lume nu realizezi latura poetică nu îţi dă pace să ai un loc al tău să fii împăcat de sânt neculai ţi-am pus cadouri în ghetele albe am pornit în pădurea de sticlă am mers un timp liniştiţi am simţit zăpada a început să se topească tot mai mult a încercat să ne înconjoare ne-am colorat în alb ne-am continuat călătoria deghizaţi în catarge copacii ne-au citit seva ne-a purtat cu totul la ţărm veştile erau despre noi nu ne schimbaserăm cu nimic aud bătăi în uşă spre nord o carte pe un pat

alchemia| supliment - decembrie 2017

Gheorghe Georgiana-Laura | Crăciunul Iarna a sosit, zăpada s-a aşternut peste pământul îngheţat şi obosit. Sclipeşte la lumina soarelui ziua şi la lumina lunii noaptea. Focul arde liniştit în şemineu, mirosul de mere, scorţişoară şi ciocolată ne încântă nările. Clinchetele de zurgălăi şi râsetele copiilor răsună în aer. Crăciunul cu lumina lui bate la uşă. Zarvă mare peste tot... Oamenii împodobesc brazii, colindătorii îşi cântă bucuria. Devenim generoşi şi buni la suflet. Anul a trecut cu bune cu rele, dar cu sănătate am ajuns până aici, în pragul sărbătorilor de iarnă. Moşul s-a străduit din greu şi a reuşit un cadou să îţi dăruiască. Deşi darul pare mic şi neînsemnat, el speră să îl preţuieşti şi mai speră că îţi va aduce zâmbetul pe buze. “Crăciun fericit!” îţi urează, “Un sac plin cu de toate şi toate dorinţele să ţi se împlinească!”

alchemia| supliment - decembrie 2017

Mirella Tonenchi | Ursirea lunii după o idee de Frédéric Herzog În alba lumină dimineaţa a coborât sărutându-ne gleznele şi inima şi părul. Privirea caută plutind pe întinderea câmpului. Fire de iarbă, iubindu-se precum stelele-n zori, au zămislit speranţa.

Pânza coviltirului era bine prinsă de cei patru drugi înfipţi în pămînt, aşa încât vântul adiind, umfla abia simţit ţesătura şi visele din care aceasta era construită, braţele puternice ale bărbaţilor ţigani având grijă ca aceasta să poată odihni în voie, după atâtea şi atâtea zile de drum greu. În jur caravana, cu alte coviltire alcătuite din fire, ierburi, rogojini ce se aflau în permanenţă ca acoperiş, culcuş, casă şi acoperămînt pentru ei, gitanii, oamenii fără adăpost cum sunt numiţi, catalogaţi, acuzaţi, dar adăpostul este, casa este, tot ceea ce au ei nevoie e acolo, ce ar putea visa mai mult?

alchemia| supliment - decembrie 2017

Luna jumătate plină, jumătate nevăzută, nici D dar nici în C, era orizontal lăsată, ca o covată în care-ţi speli copiii sau frămânţi pâinea-ţi, căuş o palmă, rugând primitoare în aşteptare, o albie aşteptând sorocu-şi de apă şi de aer. O coasă-ntoarsă cu tăişul sus, gătită în primirea oricui va să vină… Se pregătea ceva acolo, se povestea chiar că anume oameni se duseseră pe Lună pentru o aventură! O încercare, un test, aşa i-ar spune încercării aceleia de pe cea Lună şi nimeni nu ştia, habar n-avea de ce test putea fi vorba, bârfe există, presupuneri la fel, ţiganii îşi pregăteau somnul sub coviltire. Pe Lună numărătoarea inversă începu, explozia nucleară ce urma a da oamenilor de pe Pamînt speranţă de apă şi de aer, ultimul loc găsit pentru viaţă, viaţă, viaţă… Pânza coviltirului se undui uşor iar ea îl sărută uşor pe gât, urechea, buzele tânjind, de abia simţit sufletul uşor atins dar trăit pe dentregul, ochii… El îi găsi plexul, pântecele rotund şi primitor, coapsele şi gleznele de tânără felină cu ochi umezi de iubire, mai apoi gâtul şi buzele dorite, apoi sânii ca de fecioară şi intră cu blândeţe dar şi cu putere… … am muşcat odată o bucăţică de lună… Copilul de şapte luni, aflat în coşul de alături, începu a îngâna un cântec gângurind, a vorbi nu putea, cuvintele urmau a fi rostite peste o vreme şi de unde ştia acel pui de om a cânta, de fapt poate nu cânta, el doar gângurea cîntecul acela ce suna ca o melodie auzită, venită de prin alte lumi, alte universuri, alte luni, … cu gust de gutuie. alchemia| supliment - decembrie 2017

Intrând el, visă un vis cald şi încărcat de iubire iubită, un nor fierbinte şi ameţitor precum parfumul de stele, cântat şi aiuritor aidoma fumului plutind al opiumului de curînd mărunţit, ieşi şi intră, iar ieşi, fu chemat înapoi, la infinit, cântecul se auzea din ce în ce mai clar şi mai pătrunzător în carnea şi în sufletele lor iar Luna cunoscu o explozie imensă, lumina orbi toate văzutele şi nevăzutele, întregi ştiutele şi nebănuitele iar răstimp de o clipă se opri totul în loc. … şi tot puful mi s-a risipit prin păr, ca mireasma tainică a lunii. Şi cortul dispăru. Şi caii… La fel ca cele vecine, ca toate tufele şi toţi copacii de alături ori de mai departe, ca iarba, florile şi buruienile din cîmp, la fel ca şi scaieţii bine înfipţi în pămînt ori rotocoale adunaţi şi pietre şi gândaci, nu mai erau nici iepuri, nici fazani şi nici măcar un şarpe… Deşert. Totul pustiu… Câmpiilor arse de soare, povestiţi poeţilor cum luna iubeşte întotdeauna nemărginirea voastră, … iar Luna păstra încă lumina îndepărtându-se a exploziei, cerul ca ziua, doar albastrul era înlocuit de roşu, un pătrunzător vişiniu ce dădea în violet, pe Pământ ajungea ziua ca de obicei, nimic schimbat, nimic nou, doar răsăritul nu mai era auriu devenise purpuriu însă nimeni nu observă asta. …cum păsări din sud ocolesc mereu pustietatea din voi… Din acea clipă nimeni nu mai avu voie să iubească. De fapt iubirea era permisă doar că cei care nu aveau a o cunoaşte rămâneau nemuritori…, da, nemuritori! viaţa lor urma a fi neţărmurită, neoprită nicicând, aveau şansa nemuririi… trăitori pînă la sfîrşitul timpului dacă vreţi, adică pentru totdeauna… Miracolul visat timp de atâtea şi atâtea milenii de către oameni veni iar aici era preţul. Cei ce iubeau erau sortiţi morţii. Asumându-şi iubirea, trăind-o, atât cât alchemia| supliment - decembrie 2017

vor fi reuşit a o face, se dedicau, se ofereau pe de-a-ntregul, suflet şi trup aceluiaşi sfârşit. Moartea. Ceilalţi trăiesc… şi singuri în colţurile lor, nu ies, nu privesc pe nimeni în ochi de frica iubirii, cu teama morţii stau ei cu ei visând la nemurire şi promiţându-şi viaţa fără de moarte, cu ochii în tavan, spre uşă şi visând …cum ploile trec nestingherit, fără oprire, asupra goliciunii de neiertat, a voastră.

Copilul de şapte luni privi în jur, nimic rămase, căruţa nu, nici caii nu, oameni nu mai erau şi nici copacii, iarba fu dusă la fel şi buruienile şi florile ca şi scaieţii arşi de soare şi tufe de liliac şi nici măcar un şarpe, apoi tăciune ochii mari urcară sus, spre sus pe cer iar Luna vişinie îi ursi ursirea, “Tu vei iubi!” Am muşcat odată o gutuie cu gust de lună. Trecu o vreme. Iar ei mereu ascunşi, de teama unei anume priviri, de frica unei iubiri ce le-ar aduce moartea, oamenii se apărau de oameni, se ascundeau de oameni, de scânteia ochilor, de dansul mâinilor ori de baletul coapselor, sfârşiră prin a fi înspăimîntaţi chiar de ei. Unii ajunseră pînă într-acolo încât spărseseră şi oglinzile din casă, pahare ori fiece ciob ce putea oglindi propriul chip, a lor privire, de teama unui Narcis ce se putea oricând, de-acum, naşte, se zicea de mai demult că nu e bine sa te priveşti în ochi în cea oglindă, pericolul fu mare iar ei îşi amintiră acea poveste… Am ştiut din secunda zero virgulă cinci, ne-am mai întâlnit într-o “altra vita” chiar de mai înainte, tu nu vezi, râzând ironic, “O să-ţi treacă”, eu mă întreb ce culoare are numele tău.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Copilul nu mai era copil. Destule primăveri îi înfloriseră în ochi dar nici destule toamne nu îi trecură peste plete pentru a nu uita dar nici a înţelege întregul mers al lumii şi lumina Lunii, un tânăr brad şi verde ca toţi brazii, lumina violet îi susţinea privirea de tăciune şi iubea… Pentru întâia oară şi fără a şti, habar n-avea că iubirea aceea era sortită morţii de îi era întoarsă şi era, copii de ghiocei şi lăcrămioare şi bujori, iubire tânără şi mare, aşa cum de obicei se crede, iar ea muri. Pentru că îl iubise la rândul ei. Copilul ne-copil de-acum a întîmplat ce e durerea. O va-nvăţa mult mai târziu… Şi lacrimile, suferinţa, însă tot nu înţelese ceea ce se petrecea, cum şi de ce fiinţa ce-l iubea trebui să plece, fu sortită morţii, dar de ce? de ce? cum el mai era încă în viaţă? Ce se întîmplă, mamă, şi eu nu ştiu, nu înţeleg, de ce eu nu!!! Ea a murit iar eu sunt tot aici! Întreaga ţesătură de vise a lumii despre lună s-a adunat în acea muşcătură furată.

Copilul înverzi şi mai tare în ochii negri şi iubi din nou. Pe Pămînt, oameni tot mai puţini. Neprezenţi, nevăzuţi, neiubiţi, temători în a lor viaţă… Dacă ies am toate şansele să întâlnesc pe cineva, cine ştie, poate mă îndrăgostesc, poate iubesc şi Mor!! Poate întâlnesc o privire, golul în stomac, dansul mâinilor, baletul coapselor, vocea, vocea, vibraţia plexului, genunchii cad… şi… Mor! NU VREAU!!! Murind de-atâtea ori, ar fi trebuit să-nveţi până acum a trăi, a respira, dar tu nu şi nu, mori la infinit, de parcă ăsta ar fi scopul vieţii tale.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Vreau să fiu nemuritor! Şi ce dacă nu mai iubesc? NU vreau să mor N I C I O D A T Ă!!! Oamenii visează visul lor din totdeauna, acum au găsit, iată, secretul vieţii veşnice, şi ce dacă preţul se află în negarea, infirmarea, neacceptarea, ignorarea iubirii? Totul are un preţ, inclusiv noi, mai ales noi, oamenii, ia să terminăm o dată pentru totdeauna cu prostia asta, debilitate absolută, iubirea. Copilul era tânăr acum iar bradul puternic şi tot verde se ivi într-un tânăr castan şi iubi. Şi iubi şi iubi la infinit iar timpul se duse şi nu mai era şi toate iubirile lui plecară pe rând, iar el la un moment dat înţelese totul, Flămând şi felin apuci ce priveşti fără să ceri fără să rogi fără să vrei. Şi ai. Şi poţi să mori.

Doar el nu murea… Şi era un stejar bătrân, bătrân ce se ferea să iubească, pentru că pricepuse totul, ştia tot şi nu voia să mai ucidă nimic şi pe nimeni dar tot degeaba căci era iubit, iubit, iubit şi toate plecară iar el nu putea face nimic. Toate iubirile-i muriseră, doar el nu. “… spune-mi câţi îngeri pot să-noate într-o picătură de apă.” Dar într-o lacrimă? Pe Pământ oameni nu mai existau. Sute, mii de ani s-au apărat şi… nimic… Iubirea i-a atins, i-a învăluit şi le-a adus moartea, lumina vişinie a Lunii acoperindu-i şi pătrunzând totul, i-a stins. Am muşcat odată o gutuie cu gust de lună.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Era singur. Şi trăi astfel timp şi timp îndelungat, vreme şi vreme… Cu amintirile, cu iubirile, zeci, sute, toate moarte, doar el în viaţă. Avea ceva totuşi, iubirile acelea şi amintirea lor iar timpul trecea ca şi când ar exista timp, ca şi când Plutind în Permanenţă, atingeam marginile ce nu pot fi niciodată atinse, clipeam magii şi vise ascunse, necunoscând aduceri aminte şi loc de plecare. Fără uimiri şi semne de întrebare, fără mâine. Căci în afara timpului…

Privi Luna iar purpuriul cerului încercă a-i aduce aminte. Amintire, amintiri, ce înseamnă asta? Amintire? A ce? A cine? A cui? A iubirii! Ce? Iubire? Ce e asta, iubire? … iar căutând, opreşti o clipă şi ai vrea, atunci ca totdeauna, nimic să se întâmple, abia atunci să cauţi. Prea multă vreme trecuse iar el nu mai avea nimic în minte nici în suflet, totul era dus, pierdut, uitase iubirea, uitase chiar amintirea ei. Şi atunci muri. Acum Pământul nu mai e. Luna, într-o explozie imensă, se transformă în milioane şi milioane de stele care invadară tot ce există iar pulberea de stele porni a dansa legănînd senzual din şolduri, cântecul îngânat în urmă cu ani şi ani începu sa răsune în toate universurile. În toate lumile şi în toate Lunile. … fără oprire, asupra goliciunii, de neiertat, a voastră.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Angela Nache Mamier | Blues

Atât de albi obraji câmpia trezitul cer abia ghicit rostogolind melancolia înveşnicitului zenit zăpezi perfecte peste lume însămânţări de ploi mustind de graba rodului, fecunda, în muguri zăbovind un timp izvoare noi pulsează-n aer perdele limpedelui vânt primăvăratic dor îmbracă pământu-n folii de argint

alchemia| supliment - decembrie 2017

Aaron Goldstein

alchemia| supliment - decembrie 2017

Alexandra Goldstein | Acasă, în oraşul alb Ţară a contrastelor, a locurilor sfinte, a Orientului îmbinat cu Occidentul, a secularismului îmbinat cu religia adânc simţită în suflet, Israelul este, pentru noi cei mulţi, ACASĂ, este locul unde am început un nou capitol din viaţa noastră, am găsit cele mai frumoase răspunsuri la întrebările din sufletele noastre, ne-am găsit liniştea sufletească, ne-am întors la rădăcinile vieţii noastre! Israel, Tara Sfântă unde ne-am găsit iubirea sfântă! Aici, ACASĂ este locul unde valurile mării, prin simfonia lor eternă, ridică sufletul din abisul disperării şi îl înalţă pe cele mai înalte culmi ale bucuriei şi ale reîntregirii de sine. Acasă este locul unde amestecul îmbietor de roşii, ardei şi coriandru nu înseamnă numai Şacşuca (mâncare tradiţională cu ochiuri şi legume, servită la micul dejun) ci, mai mult, înseamnă descoperirea unei culturi şi a unei civilizaţii extraordinare, a unei vieţi privite dintr-o perspectivă sublimă, unde ziua sfântă de Şabat este o invitaţie sinceră şi adâncă la o introspecţie interioară, unde Hanuka este nu numai o sărbătoare a luminii şi a minunii ci, o sărbătoare a vieţii, a bucuriei, a victoriei binelui asupra răului, unde lumina sfanta din Hanukia se transforma in lumina vieţii, unde fiecare zi trăită reprezintă o renaştere a sufletului din propria-i cenuşă spre mântuirea veşnică! Mai mult decât o ţară, acasă este un loc aparte… Acasă este locul pe care îl cauţi toată viaţa, pe care ţi-l doresti a-l afla în suflet şi în gând! Acasă este acolo unde sufletul tău se simte iubit şi liniştit! Acasă este acolo unde cineva te iubeşte şi te aşteaptă, să vii, cu drag, în fiecare zi. Acasă este locul unde toate temerile tale se preschimbă în linişti şi certitudini. Acasă este locul unde tăcerile nu alchemia| supliment - decembrie 2017

sunt momente apăsătoare, ci sunt doar trăiri intense. Acasă este locul unde tu, ca fiinţă, te regăseşti spiritual. Acasă este locul unde sufletul tău, după o zi de muncă şi luptă cu viata, îşi găseşte oaza lui de linişte, de bucurie, de lumină. Acasă este locul în care îţi odihneşti gândurile! Acasă este vocea omului drag, vocea care este cel mai bun medicament pentru suflet. Acasă este privirea sufletului pe care îl iubeşti, este viaţa trăită frumos şi împărţită cu omul din sufletul tău, cu oamenii care repezintă eternul sublim al existenţei tale. Acasă este locul unde exişti, iubeşti, trăieşti, speri şi te bucuri. Acasă înseamnă două jumătăţi de suflet reunite într-un intreg. Acasă este locul sfânt, în care, tu ca fiinţă te desăvârşeşti, te simţi împlinit, simţi că însemni ceva pentru cineva, este locul unde te simti ocrotit, apărat, preţuit şi înţeles. Acasă reprezintă locul unde vii, îţi pui capul pe umărul omului drag şi unde ştii că, orice s-ar întâmpla poţi trece peste, pentru că, numai acasă ţi se dă curajul şi puterea să te lupţi cu oricine şi cu orice. Acasă este locul unde singurătatea arată superb, pentru că, acasă eşti singur doar cu omul iubit. Acasă este locul în care te dezbraci de haine, de frământări, de dureri, de neîmpliniri, de bucurii, de zambete şi de iluzii şi te acoperi cu vorba lui bună, cu gândul lui cald! Acasă este locul unde eşti iubit şi dorit în fiecare secundă, cu fiecare respiraţie şi bătaie de inimă! Acasă este locul unde cad bariere, se prăbusesc altare şi se construiesc lumi noi, se construiesc poduri între suflete, dincolo de cuvinte, dincolo de tăceri, dincolo de orice. Acasă este locul în care eşti tu, fără să te explici de eşti aşa şi nu altfel. Acasă este locul în care te bucuri nu neapărat de ceea ce ai, ci, mai ales, te bucuri de cine este lângă tine! Acasă este locul unde totul este motiv de alchemia| supliment - decembrie 2017

bucurie, unde rutina se transformă intr-un permanent nou, unde cenuşiul vieţii devinde un sublim curcubeu de emoţii şi simţiri profunde. Acasă este locul unde cea mai banală activitate, cum ar fi pregătitul cafelei, devine un ritual vindecător şi mult aşteptat, un ritual ce te îndeamnă la poveşti, la ascultări, la trăiri şi împărţiri de suflet! Acasă este locul unde un cântec sună mult mai frumos, iar simplul citit al unei cărti se tranformă într-o poveste de suflet. Acasă este locul în care exişti doar tu şi oamenii dragi, fără să stii unde te termini tu şi unde încep ceilalţi. Am învăţat că, mult mai mult decât un loc, ACASA este un OM, omul meu iubit, începutul, cuprinsul şi sfâşitul vieţii mele, omul meu iubit, reperul suprem, în jurul căruia gravitează întreaga mea existenţă, omul iubit care nu este doar un capitol în viaţa mea, ci întreaga carte a vieţii mele! ACASĂ este un sentiment sfânt la care mă întorc mereu, indiferent cât de mult a trebuit să navighez prin furtuna din sufletul meu, prin ceaţa descurajării, prin ploaia neputinţei mele, prin soarele din ochii lui, prin bucuria din sufletul lui, prin speranţa existenţei lui, indiferent cât timp mi-a luat această reîntoarcere, m-am întors mereu, pentru că, numai întorcându-mă aici, m-am întors, de fapt, la mine, la tot ceea ce sunt, la tot ceea ce voi fi, m-am întors la esenţa existenţei mele, la noi, la un sfânt şi etern întreg, pentru că, numai aici, îmi este cald în suflet şi în gând, pentru că ACASĂ nu poate fi decât aici, lângă el, în oraşul alb!

alchemia| supliment - decembrie 2017

Ştefan Sitaru | Sfârşit de toamnă Noiembrie... sfârşit de toamnă Ne pregătim de iarnă, Care aşteaptă La semaforul vieţii. E vremea amintirilor, Purtate-n noi, De-a lungul anilor, Şi a timpului trecut. În vatră arde focul Şi timpul parcă stă pe loc. Sunt singur şi tăcut, Doar eu şi gândurile, Stinghere, risipite, Ascunse lângă foc. Se întâlnesc cu amintirile, De viaţă, tăinuite. Sfârşit de toamnă, neclintită, Mi-arunc privirea obosită Spre focul care arde liniştit Doar eu şi amintirile, Ce nu pot fi uitate, La fel ca tot ce am iubit…

alchemia| supliment - decembrie 2017

Irina Lucia Mihalca | Un călător Un călător Ajungi şi pleci, trimis de soartă în necunoscut. În clipa despărţirii, amurgul se stinge lin, stelele stau să cadă. Înstrăinat, sub soarele fierbinte, totul se pierde, năluci, năluci, aluviuni de gânduri, rătăcitor, te lupţi cu vântul, cu nisipul şi nemărginirea. Ajungi şi pleci, strivit de lumi, târziu, în noapte, descalecă destinul, târziu, în noapte, inima, o clipă, ţi se-opreşte, descoperi golul din zidul plângerii, nici cânt, nici aripă. O lacrimă. În noaptea vremii, sub pielea ta, văpăi, văpăi, dureri ce ard se năpustesc la vale, iar pavăză, iubirea. Un drum în depărtare. În lungul lumii, sub cerul vieţii, un gând prefigurează, paşi nevăzuţi se estompează, acorduri de tango sparg tăcerea, un sâmbure de vis, muguri şi flori. Un călător surâde în aurora zilei. alchemia| supliment - decembrie 2017

Dragoş Niculescu | Aceleaşi vechi zăpezi

Iubito, aveai ochii de neguri când ningea Frumoasa, trista iarnă pe sufletele noastre Şi mâna ta subţire prin fulgi mai flutura, Şi ascultam colinda potecilor albastre. Trecea mereu o sanie prin tâmpla mea de foc, În inimă la tine se tot tăiau copacii Şi străzile şi vremea ardeau a nenoroc, În alb, precum în vară, pe câmpuri, roşii, macii. N-am apucat un bulgăr să aruncăm în noi, Parcă ningea degeaba, pentru o altă lume, Şi sărbători şi larme cădeau pe amîndoi, La telefon, ca-n transă, te apelam pe nume. Şi n-a fost să-nţelegem nimic din tot ce-a fost, Condiţia umană şi-a spus din nou cuvântul, Pe masa cea de nuntă ningea omăt de post, Dintr-un Crăciun în altul ne împingea, surd, vântul. Însă, iubito, totuşi, eu zic c-a fost frumos, Am să te trag cu sania, promit, în altă viaţă, Până atunci, să-ţi cumperi un paltonaş mai gros, Aud că-i frig şi-acolo încă de dimineaţă.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Eu caut o colibă într-o pădure şi Cu un buchet de lemne te-aştept la întâlnire; Din viaţa noastră veche atât ne-om aminti: Că n-a fost niciodată, formal, vreo despărţire. Am să-ţi trimit adresa la gâtul unui jder – Un suflet ce te-aşteaptă şi el cu nerăbdare; E simplu: e-o pădure, troiene şi e ger, Dacă te-ncurci îţi fluier a şansă şi-a iertare. Va fi îmbrăţişarea adâncă, parcă vrând Să ne recupereze de peste timpuri fiinţa, Şi-apoi, sătui, ninsoarea o vom privi tăcând Şi cugetând că-i una iubirea şi credinţa.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Adela Efrim | Nu a fost altfel ca în alte dăţi lama cuţitului ascuţită, la fel de sigură tăia, lent, cu precizie precum sunetele într-un arpegiu de alămuri. obrazul mi se lipise de muşamaua roasă pielea capului sfâşiată îmi dezgolea ţeasta precum un voal brun de pe faţa ducesei nu mă gândeam la nimic încremeneam limba pendulei mâna ta să mă despice încet, uşor să nu simt cum burează sângele aproape de marginile oraşului hai, coase odată toate zăpezile ce vor să vină, să înfăşăm zborul vulturului în pieptul nostru ca nişte lampioane incandescente dacă rămânem aici saltimbanci ne vor prinde din urmă ne vor găsi în zori supurând prin cicatrice, zăbrele subţiri prin care ne strecurăm însingurările, vremea aceea când erai despletirea salcâmului galben, e o sugrumare latentă acum a mâinii de o blândeţe oranj, ce mi-ar fi îngăduit să ard mocnit, a trecut sunt orbul ce poartă cu el toate cuţitele înfipte într-o cocoaşă cu o mie de capete.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Nicolae Vălăreanu Sârbu | Ochiul orb nu minte M-am trezit c-un ochi orb în frunte ce analizează pe ascuns, nu ştiu până unde pătrunde, dar deschide ferestre din interior şi se vede mult mai departe. Desfac întunericul prin fante de lumină îl fac să se destrame singur, viaţa şi moartea cam odată se nasc nimeni nu mă vindecă de himere, deaceea cred că-i mai uşor să urc munţii decât să se coboare ei la mine pe schiuri. Ochiul orb nu minte el creează starea prin care cerul îmi curge prin trup şi mă înalţă.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Emanuel Pătrăşcioiu | Domniţa în stacojiu în mângâierile tale deja e miezul nopţii dar noi sărbătorim lumea cu bonuri de masă. ţi-am oprit nişte covor roşu să imităm vedetele câtă vreme cerul face poze. trebuie doar să mă calci în picioare iar eu să maturizez victime. *** camera noastră durează şi acum cât o filmare tu, tot cu cei 62 de sateliţi de pe spate. ferestrele sunt în priză ca deobicei, iar ochii, strâns înnodaţi. nu ne mai ţinem de tavan ca pe vremuri, geamurile se trântesc cu aceeaşi perioadă sinodică. *** îmi spui mereu că săruţi un trofeu fără fabule şi athame, vacant pentru un schimb de planete şi rece precum lipsa de intenţie, poate doar un turist în rugăciunile tale. aşa e, nu ştiu ce să te întreb când ai căştile pe urechi însă ştiu ce să-ţi spun atunci când te repeţi în sunetele mele.

alchemia| supliment - decembrie 2017

Letra Space

Adrian Creţu | Paradă de război mi-am aprins o ţigară mai devreme istovit – tocmai terminasem de purtat o luptă pe viaţă şi pe moarte cu o armată fioroasă de cuvinte la început au apărut câteva cuvinte în flancuri unul câte altul ca nişte fulgere de furtună apoi la mijloc, grosul armatei: structurile gramaticale şi, la urmă, cavaleria: propoziţiile principale şi subordonatele nu erau orice fel de cuvinte nu-mi vorbeau despre viaţă despre moarte dragoste sex ură cuvinte pe care le folosesc de obicei alchemia| supliment - decembrie 2017

100

în poeziile mele nu-mi vorbeau despre nimic ci doar marşau în luptă spre mine! cuvintele care m-au atacat astăzi (le-am recunoscut chiar de la început) erau concepte gramaticale pe care le folosesc deseori în poezie şi nu-mi pasă niciodată de ele cred că în noaptea asta însă s-au săturat de indiferenţa mea de ani de zile şi au decis să se răzbune aşadar, azi noapte am purtat o luptă crâncenă pe care nu ştiu nici acum cine a caştigat-o cu o gaşcă războinică de subordonate condiţionale diateze pasive adverbe de timp şi de loc cu nişte verbe la imperfect şi mai mult ca perfect şi, ahhh! - mai ales!!! alchemia| supliment - decembrie 2017

101

cu nişte pronume personale atât de agresive în acuzativ şi dativ care m-au umplut de spaimă şi furie acum stau în bătrânul meu fotoliu din balcon şi fumez, epuizat mulţumit că am reuşit să supravieţuiesc şi chiar să iau, ca prizonieri de război câteva substantive abstracte şi articulate nehotărât un grup de verbe la perfect compus şi un mai mult ca perfect – cred că acesta era generalul armatei de cuvinte care mă atacase şi pe care l-am pus să deschidă parada de prizonieri din prima strofă

alchemia| supliment - decembrie 2017

102

alchemia| supliment - decembrie 2017

103

George Kun | Pantofii Noi Yorkdale Mall este unul dintre cele mai mari şi mai elegante centre de “shopping” în Toronto, şi se distinge printr-o abundenţă de magazine de lux cu decor sofisticat şi modern. În plus, are coridoare largi cu zone amenajate pentru şezut pe banchete capitonate pe care oamenii se relaxează după o plimbare obositoare, ca să bea o cafea, să privească lumea, să bârfească cu prietenii, sau să atragă privirile unor trecători pre-calificaţi vizual să devină “prieteni” sau “prietene”. Cel mai adesea însă vezi cumpărători, examinând lejer şi relaxat cumpărăturile cu care tocmai au ieşit din magazine. Deşi mie nu-mi place să mă duc la Mall-uri fără un scop precis de a cumpăra ceva de care am nevoie, totuşi mă duc destul de des ca să-i fac pe plac soţiei, care nu numai că este mare amatoare de petrecut timp în centre comerciale, dar în mod surprinzător solicită şi compania mea, care cică-i dublează plăcerea acestei experienţe. Greu de crezut pentru un participant ne-entuziast ca mine, dar asta este. Vinerea trecută, ne-am dus din nou la Mall, dar cum afară era frig şi ploaie, plimbarea înăuntrul centrului comercial nu mi s-a părut o idee aşa de rea ca de obicei, aşa că m-am comportat “exemplar”, fără să mă plâng de nimic, spre marea bucurie a soţiei, a cărei priviri spuneau: “Vezi că se poate şi aşa?” La un moment dat am trecut pe lângă un magazin de pantofi de lux şi de marcă pentru bărbaţi, şi nu m-am putut abţine să nu admir vitrinele aranjate cu gust şi iluminate foarte atrăgător. alchemia| supliment - decembrie 2017

104

Am observat din nou ceea ce am constatat de mult că este regula generală pentru prezentat încălţăminte într-o vitrină. Mărimea de pantofi pentru bărbaţi este maximum 40, iar pentru femei 35. La aceste mărimi, proporţiile estetice par ideale, şi pantofii arată atrăgători. În decursul anilor am fost dezamăgit de fiecare dată când am cerut numărul meu 45, şi vânzătorul mi-a adus o cutie enormă din care am scos două broaşte ţestoase imense, care erau de fapt aceeaşi pereche de pantofi pe care am văzut-o în vitrină, dar de mărime “Yetti, omul zăpezilor”. Am intrat în magazin şi imediat mi-au picat ochii pe o etajeră specială cu pantofi foarte frumoşi de marcă, cu preţuri triple sau cuadruple faţă de ce eram în general dispus să cheltuiesc pe pantofi, dar pentru că aveau doar o singură pereche din anumite modele, preţurile erau reduse cu 50%. Perechea care mi-a plăcut cel mai mult, era numărul meu, 45, aşa că i-am încercat şi se potriveau de minune şi erau şi foarte comozi. Am mai făcut câteva ture prin magazin, în timp ce mă gândeam dacă i-aş cumpăra impulsiv sau chiar am nevoie de ei. Apoi m-am uitat la pantofii mei cu care am venit, şi care erau pe parchet în faţa fotoliului unde m-am aşezat să-i pun pe cei noi. Pantofii vechi i-am purtat cam şapte ani, alternându-i cu mulţi alţi pantofi, dar deşi începeau să-şi arate vârsta, erau încă extrem de comozi. Am descălţat pantofii noi şi înainte de a apuca să-i pun înapoi pe cei vechi, nevasta mea s-a răstit puţin la mine şi a zis: “Ce, nu-ţi plac?” “Ba da”, am zis. “Păi atunci de ce-i dai jos? ” a întrebat. “Mă gândesc că totuşi sunt cam scumpi” am răspuns. “Ce, la jumate preţ?” a zis. “Jumatea lor e mult mai mult decât întregul meu” m-am încăpăţânat eu. “Ia ascultă” zice ea, “cât ai plătit alchemia| supliment - decembrie 2017

105

pentru cină sambăta trecută la restaurantul italian?” “Păi, cam tot atâta, dar asta a fost pentru amândoi” am zis eu neconvingător. “Ăştia sunt pantofi foarte frumoşi, îţi stau bine şi dacă sunt şi comozi, cumpără-i, iar dacă tu nu vrei ţi-i cumpăr eu” a zis soţia cu un zâmbet sincer. Atunci i-am răspuns: “Tu o să-mi cumperi pantofi când îţi vine ţie idea să-mi cumperi pantofi, nu când vrei să-mi dai o lecţie pentru zgârcenia mea” . “OK, am să-i cumpăr” am zis. La care soţia mi-a sugerat să-i las pe picioare şi să pun în cutie pe cei vechi. Zis şi făcut, am plătit la caserie, şi am ieşit din magazin cu cutia într-o pungă mare de lux, cu numele firmei magazinului tipărit în culori atrăgătoare pe pungă. Soţia a pornit înainte şi mi-a făcut semn cu mâna că va dispărea într-un magazin învecinat de poşete, spre sfârşitul coridorului. Am continuat şi eu în aceeaşi direcţie, când a sunat telefonul mobil din buzunar, şi cum aveam ambele mâini ocupate cu geanta mea şi cutia de pantofi, m-am aşezat pe o banchetă, la câţiva paşi depărtare. Am pus punga lângă mine, pe bancheta, am vorbit scurt la telefon şi apoi m-am ridicat continuând să mă plimb în direcţia unde a plecat soţia. A trecut mai mult de un minut, când mi-am dat seama cu groază că am lăsat punga pe banchetă. M-am liniştit parţial când mi-am dat seama că în pungă erau pantofii vechi şi nu cei noi. Totuşi m-am întors prompt şi am văzut deja de la distanţă că punga nu mai era pe banchetă. Cam tot atunci am văzut o femeie tânără, negresă, înaltă, cu multe bijuterii şi lanţuri strălucitoare, care se propaga cu o viteză nefirească în direcţia opusă. Mi-a trecut imediat prin minte că poate purta cu ea şi “o muscă pe căciulă” şi alchemia| supliment - decembrie 2017

106

m-am luat rapid după ea. Apoi am văzut şi recunoscut punga mea, dar asta ar fi putut să fie şi o altă pungă şi numai conţinutul ar fi dezvăluit adevărul. Din calculul de timp şi poziţia ei, cred că femeia a observat punga fără stăpân mult după ce am plecat, aşa că putea să nu ştie cui îi aparţinea, ceea ce de fapt s-a confirmat mai târziu. Femeia a luat colţul, a continuat cu aceeaşi viteză pe coridorul perpendicular, apoi a luat din nou colţul, şi a terminat alergarea aşezându-se pe o banchetă, să-şi tragă răsuflarea şi mai ales să examineze conţinutul cutiei şterpelite. Sincronismul a fost perfect, pentru că tocmai când a început să tragă din cutie pantofii mei uriaşi, umblaţi şi prăfuiţi am ajuns şi eu aproape de ea. Deşi n-am avut o camera de fotografiat cu mine, expresia de dezamăgire, urmată imediat de o furie violentă a feţei ei a rămas de neuitat. Nu ştiam ce va urma, dar femeia s-a ridicat brusc de pe banchetă cu cutia într-o mână şi pantofii în cealaltă şi s-a îndreptat spre un coş de gunoi triplu cu trei guri cu clapă. Apoi a început să împingă cu o grimasă de ură cutia printr-una din guri, cu chinuială căci cutia era prea mare. În clipa când a încercat să împingă şi pantofii la gunoi, am sărit şi eu rapid venind din lateral şi am apucat pantofii mei cu o strângere fermă şi i-am smuls din mâna ei. Femeia era total şocată şi confuză, şi i-am spus că deşi nu-i plac pantofii mei, nu însemană că trebuie să-i arunce, că poate eu mai vreau să-i port. A urmat un moment extrem de tensionat şi neplăcut, din care femeia şi-a revenit prima şi cu un tupeu de nedescris mi-a zis în faţă: “Speram să fie pantofi de damă noi-nouţi, nu rahatul ăsta de pantofi vechi de bărbat! De obicei femeile sunt cele cu capul în alchemia| supliment - decembrie 2017

107

nori care lasă pachetele aiurea pe bănci”. Eu m-am scuzat prompt spunându-i că de obicei eu port pantofi de bărbaţi, şi recunosc cu tristeţe că am şi eu capul în nori, la fel ca şi victimele ei de sex feminin. “Nu-mi da tu lecţii nesimţitule, că eu nu pot să-mi permit să cumpăr pantofi de lux, ca alţii” zice ea. “Poate că aşa-i” i-am răspuns, “dar văd că îţi permiţi să-i furi, şi asta poţi să le explici celor doi tipi care deja te urmăresc, de la securitatea Mall-ului. Dacă ai uitat ceva, nu te îngrijora, e înregistrat pe video-ul de supraveghere şi în plus, pentru $5 , poţi obţine o copie electronică pe un CD, dacă vrei să te lauzi la prieteni ce vedetă mare eşti.” Imediat după asta m-am întors şi am pornit-o înapoi spre magazinul de poşete, de unde am extras-o pe nevasta mea, cu o poşetă nouă, cu tot. Când am speriat-o pe femeie, eu ştiam deja că cei doi tipi de securitate nu se îndreptau spre noi, ci în direcţia opusă, mergând agale, cu gândul la sfârşitul turei, şi sigur n-aveau habar că ar fi fost ceva de lucru pentru ei. Canada rămâne totuşi o ţară foarte bună.

alchemia| supliment - decembrie 2017

108

Gabriela Garlonta | Sonet 32 Trei şi cu doi fac cinci… cinci mistere de lumină Cine le primeşte cine le îmbină în postul Crăciunului La marginea verii priveghez săniile şi renii Moşului Cântecul cocoşului mă trezeşte dintr-o mină Neagră plină de păcate de omisiune Nu-i de-ajuns să te fereşti de orice prilej de păcat sub soare sau lună Îmi spune duhovnicul trebuie să faci in fiecare zi o faptă bună Să ai gând bun faptă bună e o misiune Cotidiană ora et labora Cântă viaţa cântecul e rugăciune la pătrat Pătratul e simbolul pământului iluminat De paşii profetului. Numai în patria ta nu poţi să fi profet Predic de pe acoperiş încet, tot mai incet.

alchemia| supliment - decembrie 2017

109

alchemia| supliment - decembrie 2017

110

alchemia| supliment - decembrie 2017

111

Veronica Pavel Lerner | Cu săniuţa Am ajuns în Canada pe 20 ianuarie 1982. Iarnă în toată regulă. Zice frate-meu, care ne aştepta la aeroport: “Acoperiţi-vă gura, că sunt -20ºC afară”. Eram bine înfofoliţi, cu cojoace, ăla micu' avea doar 5 ani. “Ei şi ce dacă sunt -20ºC, avem doar câţiva paşi până la maşină”, am zis eu . Dar când s-a deschis uşa automată a aeroportului, m-a pocnit un frig demenţial, nu ştiusem că există aşa ceva! A două zi a nins cam de doi metri şi frate-meu a zis că e o vreme grozavă de dus băiatul cu săniuţa. Avusesem, în România, o săniuţă clasică, de lemn, cu care mă dădeam pe burtă, pe un deluşor din faţa casei, total insuficient pentru a-mi satisface pofta mea de a mă da cu săniuţa. Drept care, într-o zi cu zăpadă, am luat sania fără să spun nimănui nimica, m-am urcat cu ea în troleibuz şi am ajuns lângă Palatul telefoanelor din Bucureşti, unde strada era înclinată şi unde, îmi spuneam, o să pot să alunec pe o distanţă mult mai mare decât pe deluşorul din faţă casei. Totul bine şi frumos, numai că “socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Nici prin cap nu mi-a trecut că pe trotuar era dat cu sare şi că nu prea era zăpadă pentru sanie. Am încercat de vreo două ori să cârmesc sania pe unde era un pic de zăpadă, dar n-a mers, aşa că m-am întors acasă, la timp că să evit un mare scandal de la părinţii deja îngrijoraţi de dispariţia mea.

Montreal. cca 1900

După câteva zile de la venirea în Montreal, fratele ne-a propus o plimbare în parcul din apropiere, aşezat pe munte, plin de brazi încărcaţi cu zapadă. “Luăm şi vreo sanie pentru puşti? ” întreb eu timid. “Sigur, acolo e un derdeluş imens”, zice frate-meu. alchemia| supliment - decembrie 2017

112

Nu văzusem la el în apartament nicio sanie, mi-am spus că poate o ţine undeva la subsol. E drept că zărisem la intrare, sub cuierul de paltoane, un sul roşu de plastic, dar nici prin cap nu-mi trecuse că acel obiect ar fi sanie. Fiul lui frate-meu, cu doi ani mai mare decât fiul meu,era plecat din Montreal cu mama lui, aşa că eram 3 adulţi şi un copil. “Luăm sania”, spune el, e uşor de cărat. Şi ia sub braţ sulul de plastic roşu. “Păi ce, asta-i sanie?” întreb eu mirată. “Sigur, aici săniile sunt simple planşete de plastic, copilul se pune pe ele şi alunecă.” Ne-am dus în parc şi, când a desfăcut sulul, planşeta de plastic era exact de lungimea unei sănii, cu o sfoară la capăt. Pe derdeluş erau zeci de copii cu asemenea suluri de toate culorile, uşor de transportat, nimic de zis. Ne-am dat toţi, pe rând pe planşetă, împreună cu băiatul. Eheeeei… Unde era săniuţa mea cu şenile? Păi planşeta nu amortiza niciun şoc, am simţit toate formele de relief peste care sania trecea în viteză. Sigur, copiii erau cu costume - salopete, matlasate de sus până jos, care făcea aventura suportabilă, dar eu aveam cojocul din România (luat cu o pilă de la Bucur Obor), deci contactul meu cu solul era mai puţin protejat. Am observat totuşi că pe derdeluş erau şi săniuţe clasice, de lemn, cum fusese a mea, dar mult mai lungi, încăpeau pe ele 4-5 persoane. Când fiul fratelui e revenit la Montreal, cei doi veri au fost fericiţi să se joace împreună, chit că al meu nu ştia decât româneşte, iar celălalt numai franceză. Am fost pe post de interpret o vreme, dar, depăşită de viteza replicilor, i-am lăsat foarte curând să se descurce singuri şi au reuşit de minune!

alchemia| supliment - decembrie 2017

113

După ce am cumpărat şi eu o săniuţă (planşetă) pentru fiu-meu foarte ieftină de altfel- mă duceam cu frate-meu şi cu cei doi băieţi la derdeluşul din parc. Roşii în obraji, copiii zburau pe planşetă pe derdeluş şi urcau vârtos înapoi, fără să se sature. Noi, adulţii care îi suprevegheam de sus, ne bucuram de zbenguielile lor. Dar nici până azi n-am uitat cuvintele lui frate-meu, şoptite atunci, pe deal: “Asta-i soarta părinţilor: copiii se încălzesc urcând pe deal, noi îngheţăm bocnă.” Numai cei care ştiu cum e Montrealul iarna, când un vântuleţ adăugat temperaturilor sub minus 20 îţi ingheaţă şi sprâncene şi gene şi tot, numai ei pot înţelege ce înseamnă o escapadă cu săniuţa. Abia atunci abia am înţeles forma săniuţelor canadiene de lemn, construite pentru 4-5 persoane: antrezenază întreaga familii în aventura sus-jos, jos-sus!

alchemia| supliment - decembrie 2017

114

Adriana Moscicki | Poem de vânătoare corpul meu gol se preumblă prin lume doar în plex duc bilă de foc am fente la ochi. mă locuiesc viziuni unde eşti? cineva mă întreabă, stau goală decupată pe un trup desenăm în cărbune şi ceară sînt aripi ce nu zboară doar ciocuri se scufundă, cinci izvoare şi peşti în culori. cu mâinile mari dansuri de plutire eu nu mă ridic dar tu eşti în nori, zăludă cutreier prin munte am gheare şi dinţi de vânătoare prin cer găsesc o cărare păsări cad cu zgomot puhoi. mi-e trupul ferfeniţă şi adulmec culcuş să oblojesc răni adânci nu dorm nu mănânc vânătoarea e stăpână pe simţ cu nări de flăcări merg visând.

alchemia| supliment - decembrie 2017

115

Fotografie: Adriana Mosciki | Boker Tov

alchemia| supliment - decembrie 2017

116

alchemia| supliment - decembrie 2017

117

TRADUCERI

alchemia| supliment - decembrie 2017

118

Benjamin Fondane | Şerban Foarţă Ulysse (fragment, 1941) Un copil se naşte, pe femeie-o paşte moartea… Plâns şi rană eşti, Mediterană! Mama a strigat, tatăl s-a rugat, începând să plângă; Timpu-ntreg pe lângă oră s-a prelins. Din vecii, un prunc s-a născut… Învins, gându-i şes întins. Ce eşti tu ?... Eşti eu, ce,-n adâncul unei lacrimi, mă arunc ?...

alchemia| supliment - decembrie 2017

119

Refuzul poemului (1943) Fetele galeşe – “Ne vrei, mi-au zis, ni-s goale câteşi trei ? Ni-i boarea gurii ca lavanda”… – Mie mi-i gândul la Finlanda cu-ostaşi ce dorm în râpi şi ger… Fecioarele de sare ale poemei: “Haide la agapă, mi-au zis, sub piele, suntem goale!” – Mi-i gândul la ce e sub apă: năvi câte-au fost să se scufude… Ci zânele cu trupul lis din vis: “Aruncă-te, mi-au zis, proaspeţi şi muţi sunt peştii-n unde!” – Departe gândul mi-i, de-aici: îs, în Germania, robi sub bici... Maicile somnului, preadulci : “Cu faţa-n sus să mi te culci, îmi zic: Frumoasa din pădurea cea adormită, nu aiurea îşi doarme somnul, ci-n bărbat, şi doar sărutu-i este hrană…” – Aud cum tunurile bat şi,-n jur, doar lacrimă-i, şi rană...

alchemia| supliment - decembrie 2017

120

Bătrâna ştirbă-mi zise: “Nu-i făr’ de zăbală cal. O moarte înceată ţi-e ursita. Cântă chiar dacă nu te-ncântă foarte, – nu-i scapă nimeni sorţii lui.” – La ce ţi-i gândul, vagă umbră ? – Preadraga mea, la Praga sumbră, de când e fără sinagogi unde se cântă şi te rogi…

[Elegie?] (1943) Drog nu e, pentru calmul dispărut? Pe buza stelelor, nicio zăpadă, puţină moarte albă-ntr-un sărut? Ce caut eu într-astea?! Care eu? Eu, Benjamin Fondane – navigator ce-a mers prin vers şi ţări, pe jos, mereu, lovindu-se de orice semen mort cu nasu-n ziaru’ lui… Sfârşitul lumii îl va găsi şezând, în vechiul port. O, Benjamin Fondane, oglinzi infame vădesc ce greu trag pleoapele-ţi. Un om între atâţia alţii. Mort de foame.

alchemia| supliment - decembrie 2017

121

Victor Brauner | Benjamin Fondane

alchemia| supliment - decembrie 2017

122

Charles Bukowski | Gheorghe G. Asztalos Factotum Dacă vei vrea să încerci, mergi până la capăt. Altfel nici măcar nu începe. Dacă vei vrea să încerci, mergi până la capăt. Asta ar putea însemna să-ţi pierzi prietene, soţii, rude, locuri de muncă şi poate chiar minţile. Mergi până la capăt. Poate însemna foame de trei sau patru zile. Poate însemna să îngheţi pe o bancă în parc. Poate însemna închisoare, poate însemna derizoriu, bătaie de joc, izolare. Izolarea e un dar, toate celelalte sunt un test al răbdării tale, al cât de mult vrei realmente s-o faci. Şi o vei face în ciuda respingerilor, a celor mai rele şanse

alchemia| supliment - decembrie 2017

123

şi va fi mai bine decât orice altceva îţi poţi imagina. Dacă vei vrea să încerci, mergi pînă la capăt. Nu există niciun sentiment ca ăsta. Vei fi singur cu zeii şi nopţile vor scăpăra în flăcări. Fă-o, fă-o, fă-o. Fă-o pînă la capăt, pînă la capăt. Vei călări viaţa direct pînă la bucuria perfectă asta e singura bătălie adevărată care există.

alchemia| supliment - decembrie 2017

124

Un zîmbet memorabil aveam peştişori aurii şi ei circulau de jur împrejur, într-un bol, pe masă, lângă draperiile grele care acopereau priveliştea ferestrei şi mama, zâmbind întotdeauna, dorindu-ne pe toţi cât mai fericiţi, mi-a spus, fii fericit Henry! avea dreptate: e mai bine să fii fericit dacă poţi dar tata continua să o bată ca şi pe mine de câteva ori pe săptămînă în vreme ce se înfuria în rama lui de 6,2 picioare fiindcă nu putea să înţeleagă ce îl atacă pe dinlăuntru. mama mea, biet peştişor, dorind să fie fericită, bătută de două-trei ori pe săptămână îmi spunea să fiu fericit: Henry, zâmbeşte! de ce nu zâmbeşti niciodată? şi atunci zâmbea să-mi arate cum şi era cel mai trist zâmbet pe care l-am văzut vreodată. într-o zi peştişorii aurii au murit, cu toţii, pluteau pe apă, pe părţile lor laterale, cu ochii încă deschişi şi când a ajuns acasă tata i-a aruncat la pisică acolo pe podeaua bucătăriei noi ne uitam la mama zâmbea.

alchemia| supliment - decembrie 2017

125

Russel Edson | Sash Segal

Antimaterie De partea cealaltă a oglinzii e o lume răsturnată, în care nebunii se înzdrevenesc; în care oasele ies din pământ şi regresează până la prima mâzgă a dragostei Şi seara, soarele răsare. Iubiţii plâng pentru că devin mai tineri pe zi ce trece, şi curând pruncia îi jefuie de plăceri. Într-o astfel de lume e mare tristeţe care e, fireşte, bucurie.

Pajişte cu Domni Pe pajişte câţiva domni plutesc la deasupra ierbii îngălbenite Jos, la firul albăstrelelor care cresc mândre printre pietre Mă întreb dacă au ajuns aici din cimitirul de alături Domnii tremură în bătaia vântului În timp ce, prin ei, roiesc fluturi…

alchemia| supliment - decembrie 2017

126

Roberto Bolano | Anca Tănase În Damen În Damen există un bar unde funcţionarii îşi desfac cravata şi beau bere cu fetele care fură cărţi de la librăria din colţ. În acel bar am scris o poezie care îmi place nespus. După o săptămână m-am întors şi am încercat să mai scriu o poezie fără niciun rezultat. E ca şi cum în anumite zile văd apusul soarelui în oraş şi îmi spun că trebuie să scriu o poezie. Sau lunea în care am văzut o pasăre izbindu-se iar şi iar în fereastra biroului şi i-am promis o poezie cu dedicaţie. Sau când am urmărit-o pe fata care-şi vopseşte corpul portocaliu pe Michigan Avenue şi ea s-a prins şi eu alergând după ea i-am strigat că trebuie să scriu o poezie. Şi am ajuns la jumătatea acestui poem faţă în faţă cu barmanul care râde şi fumează şi cu funcţionarii care râd şi fumează şi cu fătucile care râd şi fumează cu cărţile lor alchemia| supliment - decembrie 2017

127

furate de la Bataille în serviete şi toţi râd şi fumează şi aşteaptă să vadă ce o să scriu. Şi pe măsură ce scriu acest poem se va umple de oameni pe care nu-i cunosc, de cititori pe care nu i-am văzut niciodată, de cititori europeni, cititorii mei chinezi, argentinieni, arabi… deodată poezia este ca un bar în care oamenii fumează şi vorbesc tare şi singura persoană care nu aparţine acestui loc sunt eu. John Keats a scris că nimic nu este mai puţin poetic decât poetul. Poetul nu este poezia, poetul doar scrie, foloseşte cuvinte, le urcă aici, acolo, le coboară, le slefuieşte, aşa cum un zidar ridică blocuri de piatră şi le fixează la fel şi poetul construieşte case din cuvinte pentru cititori, ipocriţi care pleacă fără să plătească şi uneori îşi vâră o puşcă în gură numai pentru că le lipseşte ceea ce se află în interiorul unui poem, şi celor care caută şi suferă şi celor expulzaţi poetul le oferă adăpost în poemele sale, celor melancolici, amanţilor, târfelor, nebunilor, poliţiştilor ieşiţi la pensie… şi deodată poetul îşi termină casa şi casa nu este a lui şi el pleacă să înalţe alte case în alt cartier şi alt oraş. Acum la Damen se-nnoptează. Afară vântul se joacă împingând leagănele în parc. Se-aprind luminile în case.

alchemia| supliment - decembrie 2017

128

Stanislaw Lem | Mihai Mitu Cum a fost salvată lumea Fragment din volumul Ciberiada Constructorul Trurl meşteri odată o maşină în stare să facă orice lucru al cărui nume începea cu litera N. Când fu gata, o puse să facă, de probă, nişte nasturi şi nişte năpârstoace, pe care-i înşiră pe o numărătoare, făcută tot de ea, apoi nişte năvoade, nişte nicovale şi alte numeroase năzbâtii. Ea execută întocmai cele cerute, dar pentru că el nu era încă sigur de ea o puse să mai facă şi alte felurite nimicuri şi năzdrăvănii: nişte nasuri, nişte neutroni, pe urmă nişte nimfe, ba chiar natrium. Pe acesta din urmă nu se pricepu să-l facă, şi Trurl, foarte necăjit, îi ceru lămuriri. – Nu ştiu ce-i asta – zise maşina. N-am auzit de aşa ceva. – Cum aşa? Doar e sodiu. Un fel de metal, un element... – Dacă îi spune sodiu, atunci e cu S, iar eu ştiu să fac numai lucruri care încep cu N. – Dar pe latineşte îi spune natrium. – Iubitule – îi spuse maşina – dacă aş putea să fac toate lucrurile care încep ca n în toate limbile posibile, atunci aş fi Maşina Care Poate Totul Pentru Tot Alfabetul, pentru că un lucru oarecare, într-o anumită limbă străină, are, fără îndoială, şi un nume care începe cu N. Nu se poate face orice după cum vrei, iar eu nu pot face mai mult decât m-ai învăţat. Aşa că n-am să fac nici sodiu. – Bine – zise Trurl şi-i ceru să facă ‘naltul cerului (“niebo” – cer în limba poloneză) alchemia| supliment - decembrie 2017

129

Maşina făcu îndată unul, nu prea ‘nalt, dar cu totul şi cu totul albastru. Îl invită apoi pe meşterul Clapauţius, îl prezentă maşinii lăudându-i într-atât calităţile ei, încât Clapauţius se cam supără. Îl rugă pe Trurl să-i dea voie să-i comande şi el ceva maşinii. – Te rog – îi spuse Trurl – dar trebuie să fie ceva cu n. – Cu n? întrebă Clapauţius. Bine. Să facă atuncea… ‘nvăţătura. (“nauka” – ştiinţă în limba poloneză) Maşina începu să huruie şi numaidecât piaţa din faţa casei lui Trurl fu năpădită de savanţi, unii se luau de păr, alţii scriau de zor în nişte cărţi groase, iar alţii le smulgeau cărţile şi le făceau ferfeniţă; mai încolo se zăreau ruguri aprinse, pe care se chinuiau martirii ştiinţei; pe alocuri parcă urla ceva, se ridicau fumuri ciudate ca nişte ciuperci, iar întreaga mulţime vorbea în acelaşi timp, încât nu puteai desluşi nimic; unii redactau memorii lungi, apeluri şi alte documente, iar mai la o parte, sub picioarele celor ce urlau, stăteau câţiva bătrâni şi scriau fără contenire, cu multă migală, pe vechi hârtii îngălbenite. – Ei, ce zici, aşa-i că nu-i rău? – strigă mândru Trurl. Este leită ‘nvăţătura, trebuie să recunoşti! Clapauţius însă nu era mulţumit. – Da de unde! Gloata asta înseamnă pentru tine ‘nvăţătură, ştiinţă? Astea sunt cu totul altceva. – Bine, spune tu ce înseamnă şi maşina o s-o fabrice îndată! – se oţărî Trurl. Dar Clapauţius nu ştia ce să spună; se hotărî, până la urmă, să ceară maşinii să dezlege două probleme, iar dacă le va dezlega,

alchemia| supliment - decembrie 2017

130

va recunoaşte că este ceea ce trebuie să fie. Trurl se învoi şi Clapauţius îi ceru să facă inversul. – Inversul! – strigă Trurl. A mai auzit cineva ce-i aia inversul? – Cum nu? E opusul a ceea ce e totul – răspunse liniştit Clapauţius. A întoarce pe dos, n-ai auzit despre asta? Ei, nu te mai preface! Hei, maşină, apucă-te de treabă! Dar maşina şi începuse să lucreze. Făcuse mai întâi antiprotoni, apoi antielectroni, antineutroni, şi lucrase atât de spornic, încât se adunase o cantitate nemăsurată de antimaterie, din care începu să se formeze încet o antilume, ca un nor strălucind ciudat pe cer. – Hm – mormăi foarte nemulţumit Clapauţius – ăsta să fie inversul? Să zicem că da... Treacă de la mine... Dar acum am să-i dau o a doua problemă: Maşină! Îţi poruncesc să faci Nimicul! Mult timp maşina nici nu se mişcă. Clapauţius începu să-şi frece mâinile satisfăcut, iar Trurl îi spuse: – Ei, şi ce-i cu asta? I-ai spus să nu facă nimic, şi nu face nimic! – Nu-i adevărat. I-am spus să facă Nimicul, ceea ce e cu totul altceva. – Asta-i bună! A face Nimicul şi a nu face nimic e totuna. – Da' de unde! Trebuia să facă Nimicul, iar ea n-a făcut nimic, deci am câştigat. Fiindcă Nimicul, preaînţeleptul meu coleg, nu e un nimic ca oricare altul, un produs al lenei şi inactivităţii, ci Neantul activ, adică unica, perfecta, omniprezenta, suprema Nefiinţă în neprezenta sa persoană! – Ai să-mi zăpăceşti maşina! – ţipă Trurl, dar îndată se auzi glasul ei de aramă: alchemia| supliment - decembrie 2017

131

– Nu vă mai, certaţi! Ştiu foarte bine ce e Nefiinţa, Neantul sau Nimicul, fiindcă toate astea încep cu litera n, ca şi Neexistenţa. Mai bine uitaţi-vă împrejur să mai vedeţi lumea cât există, că acuşi o să dispară... Cei doi constructori amuţiră. Maşina începu într-adevăr să facă Nimicul, dar cu totul altfel decât şi-ar fi închipuit ei. Ea îndepărta pe rând din lume diferite lucruri, care încetau să mai existe, de parcă nicicând n-ar fi existat. Desfiinţase deja nălăriile, nogoşarii, nebunariţele, năsărâmbele, normolocii, nedinţele şi nugumarii. Uneori părea că în loc să reducă, să micşoreze, să arunce, să îndepărteze, să distrugă şi să scadă, dimpotrivă, ea adaugă şi măreşte, fiindcă lichidase, una după alta, negustul, necomunul, necredinţa, nesaturarea, neîndestularea şi neputinţa. – Vai, vai! – exclamă Trurl. Numai să nu iasă ceva rău din toate astea... – Potoleşte-te! – zise Clapauţius. Doar vezi bine că ea nu fabrică Neantul General, ci numai Neprezenţa lucrurilor al căror nume începe cu n; n-o să se întâmple nimic pentru că nici maşina asta a ta nu e bună de nimic! – Aşa ţi se pare doar – răspunse maşina. Am început, ce-i drept, cu tot ceea ce începe cu n, pentru că numele îmi erau familiare. Dar una e să faci un lucru şi alta e să-l strici, să-l distrugi. Pot să desfiinţez totul din simplul motiv că ştiu să fabric totul, iar acel tot care începe cu litera n, deci şi Nefiinţa, este pentru mine un fleac. Îndată o să dispăreţi şi voi şi n-o să mai fie chiar nimic, aşa că te rog, Clapauţius, să recunoşti repede că sunt cu adevărat universală şi îndeplinesc comenzile aşa cum se cuvine, altfel o să fie prea târziu.

alchemia| supliment - decembrie 2017

132

– Dar bine... Începu cu teamă Clapauţius şi în clipa aceea observă că, într-adevăr, încep să dispară şi diferite lucruri care nu încep cu n: cambuze, pumniţe, ştergaşe, muşcăciori, rimuneţe, trăpuni şi pantome. – Stai! Opreşte-te! Retractez ce-am spus! Termină! Să nu faci Nefiinţa! – strigă cât îl ţinea gura Clapauţius. Dar până să se oprească maşina mai dispărură grăşacii, plojmiţele, filidronii şi zamrele. Lumea arăta groaznic. Cel mai mult avusese de suferit cerul: abia se mai vedeau, ici şi colo, câteva punctuleţe de stele. Nici urmă de minunaţii muşcăciori şi răpştănuşi care înfrumuseţaseră până atunci bolta cerească! – O, cerule mare! – strigă Clapauţius. Unde sunt oare cambuzele? Unde sunt iubitele mele mărcuţe? Unde sunt blândele pantome?! – Nu mai sunt şi nu vor mai fi niciodată – răspunse liniştită maşina. Am executat sau mai degrabă am început să execut ceea ce mi-ai ordonat... – Ţi-am ordonat să faci Neantul şi tu... tu... – Clapauţius, sau eşti prost sau faci pe prostul – zise maşina. Dac-aş fi făcut dintr-o dată Neantul, totul ar fi încetat să existe, deci nu numai Trurl şi cerul, şi Cosmosul, şi tu, ci chiar şi eu. Atunci cine anume şi cui, ar fi putut spune că ordinul a fost îndeplinit şi că sunt o maşină destoinică? Şi dacă nimeni nu spune asta nimănui, cum aş putea eu, care de asemenea n-aş mai fi, să obţin satisfacţia ce mi se cuvine? – Fie precum zici, să nu mai vorbim despre asta – spuse Clapauţius. Nu mai vreau nimic de la tine, maşină dragă, te rog numai, fă-mi nişte mărcuţe, fiindcă fără ele viata mi-e tare tristă... alchemia| supliment - decembrie 2017

133

– De astea nu ştiu să fac, fiindcă mărcuţele încep cu M – zise maşina. Desigur, pot să fac la loc negustul, neştiinţa, neputinţa, neiubirea, neliniştea, necredinţa, neîndestularea, dar când e vorba de alte litere te rog să nu aştepţi nimic de la mine. – Dar eu vreau să am mărcuţe! – ţipă Clapauţius. – Degeaba, mărcuţe nu pot face – zise maşina. Dar ia uită-te la lume şi vezi cât este de plină de tot felul de găuri mari şi negre, de Neantul care umple prăpăstiile fără fund dintre stele, uită-te cum pândeşte acesta fiecare frântură de existenţă. Totul e opera ta, invidiosule! Nu cred că viitoarele generaţii te vor binecuvânta pentru asta... – Poate că n-or să afle... n-or să observe... bolborosi palid Clapauţius, privind neîncrezător pustietatea neagră a cerului şi neîndrăznind să privească în ochii colegului său. Lăsându-l lângă maşina care ştia să facă totul cu n, se întoarse tiptil acasă. Lumea în schimb a rămas până azi găurită peste tot de Neant, aşa cum rămăsese când oprise Clapauţius maşina, în cursul acelei distrugeri ordonate. Şi pentru că n-a putut să construiască o maşină care să facă lucruri al căror nume începe cu altă literă, avem motiv să ne temem că niciodată, în vecii vecilor, nu vor exista lucruri atât de minunate ca pantomele şi mărcuţele...

alchemia| supliment - decembrie 2017

134

alchemia| supliment - decembrie 2017

135

ARTĂ VIZUALĂ

alchemia| supliment - decembrie 2017

136

Dan Neamu Invitatul special al Revistei Alchemia este în acest număr pictorul şi graficianul Dan Neamu. Cu o vasta experienţă legată de pictura şi restaurarea bisericilor şi monumentelor istorice, artisul nu se îndepartezază nici de cea mai veche pasiune a sa, grafica. Dan Neamu abordează acest stil într-o manieră suprarealistă ce are ca fundament tema Creaţiei, temă ce îl fascinează profund. Recunoaşte influenţa fomaţiei sale clericale, chiar dacă este un subiect faţă de care a manifestat interes şi înainte de a deveni pictor şi restaurator de biserici. Impresionat de arta lui Bosch, Bruegel cel Bătrân şi Chirico, Dan Neamu ia o tema, aparent comună şi îi imprimă propria unicitate. Suprarealismul său este o bătălie continuă a subconştientului. Personajele sale onirice ne intriga si ne capteaza curiozitatea. Ca privitori nu putem să trecem cu uşurinţă peste lucrările sale, ci, din contră, suntem tentaţi să ne oprim şi să le analizam element cu element pentru a descoperi şi înţelege omul din spatele imaginilor.

alchemia| supliment - decembrie 2017

137

alchemia| supliment - decembrie 2017

138

alchemia| supliment - decembrie 2017

139

alchemia| supliment - decembrie 2017

140

alchemia| supliment - decembrie 2017

141

alchemia| supliment - decembrie 2017

142

alchemia| supliment - decembrie 2017

143

alchemia| supliment - decembrie 2017

144

alchemia| supliment - decembrie 2017

145

David Croitor Vă invităm să treceţi în revistă o frumoasă colecţie de peisaje de iarnă ieşite de sub penelul pictorului David Croitor, care a fost de multe ori invitatul nostru drag. De data aceasta, lângă imaginile de sezon sunt aşezate şi un mănunchi de sfaturi bune de-ale dânsului, cu îndemnul de a ne face iarna cât mai plăcută cu mijloace simple, la-ndemâna oricui.

Vine frigul! Aveţi grijă să duduie focul în sobe şi să mâncaţi bine. Închideţi ferestrele, puneţi cârligul şi trageţi zăvorul la uşă. În fiecare seară pe la asfinţitul soarelui, curăţaţi două sau trei barabule mari, tăiaţi-le felii şi faceţi scrijăle pe şparhat. Presăraţi olecuţă de sare peste ele şi mancati-le asa fierbinţi, dar cu grijă să nu va frigeţi. Dacă cumva a nins mult şi omătu-i cât gardu' faceţi cărare până la poartă şi chemaţi un vecin, puneţi sâmburi de bostan pe şparhat la fript si spuneţi poveşti. Daţi lampa “'în jos” sau stingeţi-o de tot, deschideţi portiţa de la sobă sau daţi o roată la o parte şi lăsaţi flăcările să joace pe pereţi în voia lor. Nu vă opriţi din poveste, lăsaţi-vă în voia gândurilor voastre şi depănaţi-vă mai departe amintirile. Asta e tot ce v-a rămas. E bucuria de a trăi şi a rămâne simplu…

alchemia| supliment - decembrie 2017

146

alchemia| supliment - decembrie 2017

147

alchemia| supliment - decembrie 2017

148

alchemia| supliment - decembrie 2017

149

alchemia| supliment - decembrie 2017

150

alchemia| supliment - decembrie 2017

151

alchemia| supliment - decembrie 2017

152

alchemia| supliment - decembrie 2017

153

alchemia| supliment - decembrie 2017

154

alchemia| supliment - decembrie 2017

155

Aaron Nicolas Goldstein Shalom! Numele meu este Aaron Nicolas Goldstein şi am deosebita plăcere să vă invit într-o călătorie de suflet, prin intermediul fotografiilor realizate de mine. Fotografia este una din marile mele pasiuni. Ea reprezintă acel spaţiu în care timpul curge altfel, în care fiecare secundă este trăită extrem de intens, în care unghiul, lumina şi decorul sunt elemente esenţiale, fundaţia pe care eu îmi clădesc momentul şi îl imortalizez pentru totdeauna. În cadrul expoziţiilor de fotografie pe care le-am realizat de-a lungul anilor, am spus că nu neapărat fotografia în sine este interesantă, ci, mai ales, povestea din spatele ei. Fiecare cadru reprezintă el însuşi o poveste, o poveste de suflet, o poveste de viaţă, un moment etern într-o trecere efemeră. Iubesc marea şi, de aceea, îmi place să o imortalizez ori de câte ori am ocazia... Marea este ca o femeie pe care o descoperi, puţin câte puţin. De fiecare dată este alta şi totuşi aceeaşi. Atunci când soarele îi sărută fiinţa dimineaţa, mi se pare că are alura unei fetiţe care se alintă în bătaia soarelui! La prânz, fetiţa se transformă în adolescenta îndrăgostită şi totuşi sfioasă, cu gesturi timide, iar seara, sub sărutul de foc al soarelui, se transformă în femeia misterioasă şi pasională care iubeşte, se dăruieşte şi care trăieşte până la ardere totală. Atunci se transformă într-o regină care ştie exact cum să îşi protejeze regele şi cum să îi dăruiască acestuia oaza de linişte, de fericire şi de iubire de care are atâta nevoie. Marea repezintă, în opinia mea, o poveste de dragoste, plină de mister, de plecări, de reveniri, de arderi totale, de uman transformat în divin, de efemer transformat într-o sfântă eternitate. alchemia| supliment - decembrie 2017

156

alchemia| supliment - decembrie 2017

157

alchemia| supliment - decembrie 2017

158

alchemia| supliment - decembrie 2017

159

alchemia| supliment - decembrie 2017

160

alchemia| supliment - decembrie 2017

161

alchemia| supliment - decembrie 2017

162

alchemia| supliment - decembrie 2017

163

Emanuel Pătrăşcioiu “Lumea se transformă odată cu gândurile noastre. Suntem mereu aceeaşi însă. Pentru a avea o viziune mai clară asupra ceea ce este în interiorul nostru detaşarea e necesară. Fotografia a fost pentru mine acest lucru. Am ales ceea ce experimentam zilnic. Mai exact oraşul în care locuiam şi sub a cărui sincronicitate mă înlănţuiam zilnic. Bucureştiul, mereu la prima vedere, adesea fără vreo legătură cu timpul potrivit.”

alchemia| supliment - decembrie 2017

164

alchemia| supliment - decembrie 2017

165

alchemia| supliment - decembrie 2017

166

alchemia| supliment - decembrie 2017

167

alchemia| supliment - decembrie 2017

168

alchemia| supliment - decembrie 2017

169

alchemia| supliment - decembrie 2017

170

alchemia| supliment - decembrie 2017

171

CÄ&#x201A;RĹ˘I NOI

alchemia| supliment - decembrie 2017

172

alchemia| supliment - decembrie 2017

173

Angela Baciu | Hotel Camberi Editura TracusArte, 2017

“Dragi prieteni, Împart bucuria mea cu voi. Iată şi noua mea carte de poezii HOTEL CAMBERI, publicată la Editura Tracus Arte. Este un proiect pe care îl aştept de multă vreme şi sper să vă placă. Volumul a fost lansat pe 24 noiembrie 2017, orele 15.00 la Târgul Internaţional de Carte GAUDEAMUS, Bucureşti. Aş dori să îi mulţumesc şi fotografei Simona Andrei, pentru realizarea copertei şi fotografiei – cartea devenind astfel o poveste despre oameni, locuri şi mare.” Angela Baciu

“aruncată aiurea la poarta cimitirului. cine ştie de când stătea acolo. murdară, mucegăită, roasă, nu mai rămăsese decât 923. o fi fost femeie. ori bărbat. o cioară se aşează pe marginea ei şi tot ciuguleşte ceva.” Cartea poate fi găsită pe site-ul Editurii Tracus Arte, aici.

alchemia| supliment - decembrie 2017

174

Hotelului Camberi din Sulina, cândva un loc al luxului, azi i se spune “hotelul cu stafii”. În cimitirul marin din oraşul dunărean îşi găsesc somnul de veci oameni din multe neamuri care au trecut prin acest loc devenit cândva, din sat pescăresc, un loc european al întâlnirii tuturor naţiilor şi-apoi decăzut tot mai mult în perioada comunistă. “Viii cu viii, morţii cu morţii”, cum spune un personaj dintr-un poem. În cartea de faţă, viaţa celor vii şi viaţa celor duşi, timpurile şi poveştile oamenilor, trecutul şi prezentul se amestecă, aşa cum se amestecă – nu e doar o metaforă! – apa dulce cu apa sărată la Sulina (“marea era una cu Dunărea”). Ne amintim, citind, de personajele din Spoon River Anthology a lui Edgar Lee Masters sau de exotismul (nu doar al spaţiului, dar şi al vocabularului) lui SaintJohn Perse, poetul mării. O “reconstituire” nostalgică prin care pluteşte o boare de frangipani sau plumeria – florile unui arbust care se mai numeşte şi “arborele vieţii”. Simona Popescu

Să scrii despre vieţile oamenilor, îi spune o florăreasă din poemele ei într-o anumită împrejurare. Şi exact asta face Angela Baciu: scrie despre vieţile oamenilor dintr-o localitate de pe Dunăre, adunând în micile biografii pe care le construieşte cantităţi semnificative de timp (aproape două secole încap în stampele ei), de spatiu (oamenii reconstruiti aici s-au vânturat prin toată lumea) si, mai ales, de umanitate. E o lume foarte umană, lumea unui Jean Bart trecut prin biografismul american – implicit caldă, ataşantă şi convingătoare. Radu Vancu alchemia| supliment - decembrie 2017

175

Angela Baciu s-a născut pe 14 martie. Este poetă, prozatoare, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. A publicat în jur de 17 cărţi, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie (2003), Tinereţe cu o singură ieşire (2004), De mîine pînă mai ieri alaltăieri (2007), Mărturii dintre milenii ( 2012), Despre cum nu am ratat o literatură grozavă(2015), 4 zile cu Nora (2015), Mai dragut decît Dostoievski – scris împreună cu Nora Iuga (2017), Charli. Rue Sainte–Catherine 34 (2017).

alchemia| supliment - decembrie 2017

176

alchemia| supliment - decembrie 2017

177

Herman Victorov | Sub aripa neagră a războiului În această nouă carte ni se prezintă o tema despre care s-au scris nenumărate tomuri, dar niciodată îndeajuns. E concepută ca o reconstrucţie autobiografică, o confesiune despre orizontul destinului neamului evreiesc. Efortul de a reconstitui din amintiri acele vremuri ne aminteşte cu prisosinţă dictonul că din ruine recompunem imaginar vastitatea cetăţilor. Unii poate vor pune întrebarea: de ce trebuie să mai răscolim aceste adevăruri dureroase? N-ar fi fost mai bine dacă autorul aşternea tăcerea peste suferinţele de odinioară ca să lase rănile să se vindece? Ba se mai pot naşte şi controverse stârnite de aceia care sunt neclintiţi în altfel de convingeri. E un fapt meritoriu ca autorul-narator, domnul Herman Victorov, nu a avut reţinere în a prezenta o temă mult dezbătută. […] Autorul doreşte doar să se ştie adevărul în numele căruia a scris această carte, indiferent de partea cui se află adevarul, sau că ar putea să supere pe cineva. Nu judecă pe nimeni, nu condamnă, deşi este un fenomen uman reprobabil, ci lasă doar faptele să vorbească şi judecata să o facă cititorul. De aceea, tonul fundamental e unul calm, rostit cu înţelepciune. A ţinut dreaptă cumpăna gândirii despre oameni şi despre sine, despre acele fapte de viaţă care şi-au pus amprenta pe destin şi despre atitudinea eroică de a depăşi etape de viaţă împinse uneori până la graniţa insuportabilului. Mihaela Ignat Cartea este disponibilă, aici, la Librărie.Net

alchemia| supliment - decembrie 2017

178

George Kun Întâlnirea mea cu Herman Victorov - Omul

Cu mulţi ani în urmă, am văzut numele lui Herman Victorov într-un almanah al oamenilor de afaceri de origina română, în Canada. Era creditat cu inventarea/proiectarea unei maşini de făcut capsule farmaceutice. Mi-am zis: “Bravo Hermănele, tu nu-i faci pe inginerii români de ruşine. Dar pe de altă parte, dacă eşti şi evreu pe deasupra, de ce naiba te cheamă Herman?” Asta a fost tot. Mi-am văzut în continuare de treabă, şi am uitat de el complet. Acum, foarte recent, mi-a venit prin poştă electronică un mesaj de la Consulatul Român din Toronto, cu o invitaţie de a participa la un simpozion pentru celebrarea lansării unei cărţi foarte interesante, “Sub aripa neagră a războiului”, lansată recent de scritorul de mare succes, d-l Herman Victorov, care trăieşte acum în Canada. Am fost total surprins, nu pentru că n-am mai auzit de ingineri convertiţi la scriitori (şi eu experimentez cu această metamorfoză) dar pentru că am văzut că omul avea 86 de “anişori”. M-am gândit că poate întâlnirea e un omagiu adus unui bătrânel care a realizat lucruri mari în viaţă, şi că va trebui să ascult politicos un discurs pe o voce joasă, cu pauze mari între propoziţii, spuse într-un context semi-senil. S-a mai menţionat că va fi şi un bufet. Asta m-a amuzat pentru că în 36 de ani de când sunt în Canada, nu m-am “canadizat” destul că să-mi vând sufletul pentru o cafea şi un alchemia| supliment - decembrie 2017

179

“donut” gratuit doar ca să ascult orice prostii de care n-am timp. Dar mi-am zis că poate că nu va fi aşa. Am hotărât deci să mă duc să-l văd. Curiozitatea a învins toate speculaţiile mele. Simpozionul era sâmbătă la prînz. Era frig, vânt şi ploua cu găleata. Sunt construcţii masive în zona consulatului, şi nu găseşti parcare mai aproape de 300 m. În sfârşit, am ajuns la destinaţie, la Consulat. Simpozionul s-a ţinut într-o cameră mult prea mică pentru vreo cei 70 de oameni care deja şedeau pe scaune înguste, plus vreo 10 microfoane cu stativ, 6 camere de filmat şi două mese de bufet. Nu era nici un scaun neocupat, dar cineva de la consulat mi-a adus un fotoliu de piele din sala de conferinţă alăturată, aşa că am fost foarte mulţumit şi relaxat. Acum m-am putut concentra asupra “starului” şi invitatului de onoare, d-l Herman Victorov. Era aşezat pe un fotoliu la mijlocul unei mese mari în faţa audienţei. Vecinii lui din stânga şi dreapta, se schimbau des, de la editor, la traducător, la consul, la scriitoarea care i-a prefaţat volumul, dar ei nu concurau vizual cu d-l Victorov. Eu eram pur şi simplu mesmerizat. Fotografia de pe coperta interioară a cărţii sale e total nereprezentativă pentru cum arată omul şi nu captează nimic din ce poţi observa pe viu. Înainte de a se hotărî să vorbească despre carte, Herman Victorov a început să vorbească despre el însuşi şi despre viaţă în general, şi a redus rapid audienţa la o totală tăcere plină de respect şi adulaţie pentru tot ce spunea. Toţi îl priveau cu atenţie şi urmăreau fiecare vorbă de-a lui. Nu-mi venea să cred că acest om de 86 de ani avea un dar de povestitor aşa extraordinar, un umor subtil, rafinat şi continuu, o prezenţă şocant de modestă într-un context în care admirai sincer tot ce spunea şi povestea. Şi un talent unic de a comunica alchemia| supliment - decembrie 2017

180

cu audienţa, situaţie în care, deşi şi-a păstrat rolul de “primă vioară”, a reacţionat prompt nu numai la rarele întrebări sau întreruperi pe care el le-a permis, dar şi la orice început de întrebare pe care a anticipat-o complet. I-am studiat expresia feţei care avea un charm natural, un zâmbet fin şi prietenos, nimic pretenţios. Ochii lui schimbau conturul şi expresia de la uşor mijiţi, când asculta cu atenţie pe alţii sau anticipa ceva important ce urma a fi spus, la a deveni larg deschişi, sugerând totală acceptare serenă a tot ce povestea, indiferent câtă durere i-au produs unele amintiri, vădit neplăcute. D-l Victorov a mai făcut o pauză, în mod sigur plănuită de el dar neaşteptată de audienţă. Un intermezzo de spus bancuri, venite din partea lui. Astfel de momente sunt în general riscante din cauza gustului netestat al audienţei şi al talentului de povestit bancuri al vorbitorului. Eu, ca şi majoritatea audienţei, eram total pregătiţi să râdem din politeţe, indiferent de ce banc ar fi spus. Toţi voiam să-l răsplătim pentru cine era el. Surpriza mare a fost când după vre-o cinci bancuri, cu toţii ne tăvăleam de râs. Erau bune şi povestite cu mare talent şi haz. A trecut apoi la prezentarea cărţii sale, parcurgând cronologic episoadele importante pe care le-a comentat cu multă pasiune şi competenţă, făcând lectura ulterioară a cărţii o experienţă mult mai bogată şi interesantă decât ar fi avut-o un cititor neexpus la prezenatrea scriitorului. Paradoxal, deşi mai toată viaţa lui din timpul războiului a fost plină de probleme, dezamăgiri şi durere, cel care l-a ascultat nu putea evita un simţământ bizar de invidie pentru bogăţia şi originalitatea vieţii acestui om. Dacă ar fi fost un “erou decedat” era una, dar fiind un supravieţuitor de mare succes, era cu totul altceva. alchemia| supliment - decembrie 2017

181

Cartea pe care a prezentat-o a fost tradusă şi în engleză, şi ambele exemplare au fost puse la dispoziţia publicului, gratuit. Aproape toţi care au vrut să aibă un exemplar din aceste cărţi au reuşit să le obţină, în afară de cei care au dat prioritate mâncării şi au năvălit ca pescăruşii peste bunătăţile din bufet. Şi aici s-a văzut din nou generozitatea d-lui Victorov, care a finanţat bufetul dar nu cu cafea şi donuts, ci cu brânzeturi, icre, salate, şi alte mâncăruri “gourmet”, ca la un restaurant de lux. După ce bufetul s-a golit de parcă n-ar fi fost acolo niciodată, atât săturaţii fără cărţi, cât şi flamânzii cu cărţi au avut prilejul să mai stea de vorbă cu d-l Victorov, care a luat poze cu doritori (inclusiv cu mine), a dat autografe personalizate şi a mai stat la taclale cu cine a vrut şi cât a vrut, şi n-a fost lipsa de ei. Oricum, recomand din inima ceasta carte şi sper că citind-o veţi avea acum o idee mai bună despre Herman Victorov-Omul.

alchemia| supliment - decembrie 2017

182

alchemia| supliment - decembrie 2017

183

Liliana Popa | Luna nu intră niciodată pe fereastră Editura TracusArte, 2017 De curând a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus cel de-al treilea volum de versuri al poetei Liliana Popa, “Luna nu intră niciodată pe fereastră”, apărut la Editura Tracus Arte.

Luna nu intră niciodată pe fereastră, spune poeta Liliana Popa, şi trebuie să o credem pe cuvânt. Aşa este: frumosul nu invadează, nu asaltează, nu cotropeşte. Nu frumosul ne caută, noi îl căutăm, deşi dacă-l credem pe cuvânt şi pe F.M. Dostoievski, frumuseţea va salva lumea. Dintre categoriile platoniciene, ideile absolute: binele, frumosul, adevărul, frumosul urmează binelui şi precedă adevărul, aşezat la mijloc de bine şi adevăr, cum altele ale lumii se aşezau la mijloc de rău şi bun. Liliana Popa încearcă limitele cuvântului şi pe cele ale lumii pentru a contracara limitele non-categoriale: urâtul, răul, minciuna, pe care seria platoniciană le subînţelege, excluzându-le, însă, din ordinea ideală a lumii. Poate, lasă poeta să se înţeleagă, Poezia va salva lumea... Ana Dobre

alchemia| supliment - decembrie 2017

184

Oraşul meu Visez mereu un oraş fantomă, Cu case înalte şi străzi înguste, Cu porţile ferecate zi şi noapte.... Atât de înguste, Încât e de ajuns să deschizi o fereastră Şi să-i oferi o cafea vecinului Peste lumi. Păpuşi de porţelan dansează Pe străzile înguste, Se aşază în vitrinele deschise Şi citesc Boccaccio. Paiaţe râd pe străzi, În clădiri aulice Şi ajung în turnul celor uitaţi. M-am îndrăgostit de treptele săpate în stâncă De pietrele din caldarâm. Le-am străbătut până au devenit transparente. Ziua caut grădinile secrete, Seara plutesc în gândul meu Spre alt oraş din alt vis, Cu amfiteatru şi porticuli, Cu pieţe publice şi statui. Ca seara să adorm pe treptele de marmură Ale aceleiaşi catedrale. (Florenţa) alchemia| supliment - decembrie 2017

185

Legendele circulă fără paşapoarte… Pe Coasta Malfitană, fiecare stâncă, grotă, insulă îşi are legenda ei. Se spune că pe o insulă mediteraneeană într-o noapte a ars o biserică. Călugării au găsit dimineaţa doar o icoană a Madonnei cu Pruncul. Piraţii au încercat să fure de mai multe ori icoana Madonnei, dar, de fiecare dată, icoana se întorcea singură la locul ei. Evident au renunţat, iar acum icoana este adăpostită de o altă mânăstire...

alchemia| supliment - decembrie 2017

186

alchemia| supliment - decembrie 2017

187

Adina Rosenkranz-Herscovici | Dadu

Un om bun este cel care poate uneori, sau chiar adesea, să se depăşească pe sine în folosul semenilor săi, şi este în stare să meargă până la sacrificiu, însă în modestie, fără surle şi turle! Nu trebuie să mergi desculţ şi să te învârteşti flămând prin lume ca să-ţi dovedeşti bunătatea. E suficient să acţionezi zi de zi, puţin câte puţin, chiar din umbră, din micul tău cuib, uneori cu mijloace improvizate ad hoc, pentru a îmbunătăţi în jurul tău câte ceva, pentru a face celorlalţi viaţa un pic mai frumoasă. Există totuşi şi oameni deosebiţi, cei care au stofă de conducători, cei a căror inima largă, sudată, îmbinată în mod fericit cu o minte ascuţită, respiră, palpită pentru oameni, pentru semenii lor. Volumul de faţă este dedicat unui asemenea om, unui cavaler al timpurilor noastre, avocatului David (Dadu) Rosenkranz, tatăl meu. Adina Rosenkranz-Herscovici

alchemia| supliment - decembrie 2017

188

Magdalena Brătescu | Impresii de lectură Volumul bilingv (română şi ebraică) al Adinei Rosenkranz-Herscovici a văzut lumina tiparului, după o lungă gestaţie, la o dată apropiată de comemorarea a cincizeci şi doi de ani de la moartea timpurie a tatălui ei. Scrierea autoarei este nu numai o lucrare perfect documentată despre viaţa şi activitatea părintelui său, ci şi un gest de supremă iubire, recunoştinţă şi admiraţie a fiicei faţă de el. Rar mi-a fost dat să citesc o carte şi să am sentimentul că între paginile ei bat la unison inimile oamenilor care l-au cunoscut pe erou, sau ale căror drumuri s-au încrucişat cu al său şi, datorită lui, s-au simţit ocrotiţi, apăraţi, salvaţi, redându-li-se libertatea şi chiar viata. Rar mi-a fost dat să mă implic atât de emoţional în subiect şi în dezvoltarea lui, să pătrund cu intensitate afectivă în toate cotloanele unei existenţe de excepţie până în a-l vedea aievea, de parcă ar fi revenit pe pământ, pe acest om fără pereche. L-am cunoscut pe când eram o copilă, căci veneam adesea în casa lui, dar abia acum realizez că acele întâlniri au fost un privilegiu. Titlul, hipocoristicul “Dadu”, este numele eroului principal al cărţii, avocatul bucureştean David Rosenkranz care, asemenea seniorului medieval Bayard, ar putea fi înnobilat cu titlul de “cavalerul făr’de frică şi prihană”. A fost unul dintre cei mai străluciţi, talentaţi şi apreciaţi pledanţi în anii ’30 – ‘60, până la emigrarea sa în Israel. Dar nu numai atât. Avea stofă de conducător şi această calitate alchemia| supliment - decembrie 2017

189

coroborată cu inteligenţa, bunătatea, cultura, filantropia şi umanismul său l-a adus de tânăr în fruntea obştei evreieşti. A deţinut numeroase funcţii printre care cea de Preşedinte al Studenţilor Evrei şi, apoi, de Secretar General al reprezentanţei Uniunii Evreilor din România sub preşedinţia doctorului Filderman, pe care l-a secondat timp de douăzeci de ani în toate activităţile de combatere a antisemitismului şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti ale evreilor. În Uniunea Comunităţilor Evreieşti din Vechiul Regat a fost VicePreşedinte, iar ulterior Secretar General al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi din România. În acest post, a contribuit la ajutorarea păturilor sărace, la promovarea intereselor culturale, de asistenţă socială şi spitalicească, susţinând cu fondurile organizaţiei pe studenţii evrei. În vremuri de restrişte, spre fala lui, a reuşit să încadreze în şcoli evreieşti pe elevii şi profesorii scoşi, din motive naţionaliste, din instituţiile de învăţământ ale statului. Şi să scutească de muncă forţată anumite categorii sociale. Radu Lecca, împuternicitul Guvernului în problema evreiască, a cerut deportarea sa în Transnistria, din fericire împiedicată prin intervenţia lui Mihail Antonescu. Dadu nu a ezitat să plece totuşi în Transnistria şi nu o dată, ci de trei ori, pentru a repatria, cu riscul pedepsei capitale, 700 de evrei deportaţi, copii orfani şi deţinuţi ai lagărului de la Vapniarka-Grosilovo. Am tresărit la gândul că la Vapniarka, l-a salvat poate şi pe socrul meu, Sergiu Brătescu, a cărui amintire sfântă o păstrez cu respect ştiind ce suferinţe a îndurat în acel iad. alchemia| supliment - decembrie 2017

190

După terminarea războiului, cu intenţia de a colabora la organizarea emigrării evreilor în Israel, avocatul Rosenkranz s-a raliat Comitetului Central Evreiesc. În 1948, reprezentanţii UER au fost scoşi din CDE, inclusiv Dadu, ca şi reprezentanţii grupărilor sioniste. Până la dizolvarea CDE în 1953, au rămas în conducerea acestuia doar membrii PMR. Din 1948, Dadu a apărat numai la bară interesele populaţiei evreieşti, în special pe conducătorii grupărilor sioniste, în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti, militare şi civile. Cartea a fost concepută de autoare ca un captivant melanj de genuri literare, memorialistic, confesiv, liric, documentar. Volumul debutează cu propriile cuvinte ale avocatului David Rosenkranz, aşa cum apar ele în mărturia sa depusă la Yad Vashem. Şi se încheie cu amintirile din copilărie ale fiicei, Adina. Astfel, Dadu este prezentat în intimitate, în viaţa de familie, ca un tată bun şi protector ce-şi adora copila. Între cele două părţi, română şi ebraică, autoarea a inserat fotografii din viaţa privată şi cea socială a juristului. Finalul conţine câteva poezii dedicate părintelui său mult iubit. Excelent redactat, volumul dezvăluie treptat toate faţetele personalităţii lui Dadu. De pildă, prin intermediul unui eseu scris de cumnatul său, Ely Lazar. Acesta relatează povestea Şefului Tribunalului Rabinic al cărui fiu acuzat de sionism a fost apărat cu demnitate şi mândrie evreiască de avocatul Rosenkranz. Naraţiunea subliniază de asemenea câteva din trăsăturile sale de caracter, responsabilitatea, dinamismul, umanitatea fundamentală. Orfan de tată de la 12 ani, după studii strălucite de drept, Dadu devenit avocat şi-a ajutat fraţii să studieze, a făcut aranjamente alchemia| supliment - decembrie 2017

191

financiare pentru a-şi mărita surorile, invita la restaurante, la Operă, la teatru, dădea ultimul ban din casă pentru familie. Tot în primul capitol e rezumat un episod autentic consemnat de I. Peltz în “Israel însângerat”, ulterior reluat în întregime ca fragment, sub motto-ul “Omenia e prima dintre virtuţi” (Vauvenargues). În perioada când evreii erau scoşi la muncă obligatorie, în speţă la curăţatul zăpezii, Dadu, avocat-ofiţer, tip de intelectual evreu, firav, purtând ochelari cu rama groasă, a înfruntat un ofiţer german, politicos dar cu fermitate şi curaj, cu siguranţă de sine şi elocvenţă. A fost gata să ia asupra lui pedeapsa prin biciuire şi a izbutit să obţină anularea ei. Sosit în Israel, Dadu şi-a deschis un birou unde s-a ocupat cu cererile de despăgubiri din Germania. În paralel, a luptat pentru recunoaşterea diplomelor juriştilor nou veniţi. Ca şef al delegaţiei care s-a adresat ministrului justiţiei în favoarea lor, a obţinut organizarea de cursuri pentru ca avocaţii să fie introduşi în câmpul legislaţiei şi procedurilor din instanţele israeliene. Partea a doua cuprinde câteva mărturii despre faptele avocatului Dadu Rosenkranz pentru ajutorarea semenilor săi. Avocatul Shmaya Avni despre pledoaria plină de curaj şi căldură prin care l-a achitat de acuzaţia de sionism. Dr. Teodor Iancu despre salvarea orfanilor din Transnistria şi înflăcărarea cu care apăra iudaismul român şi lupta împotriva persecuţiilor rasiale. Foarte emoţionanta povestire a orfanului Fima a cărui familie a fost în întregime ucisă, dar prin strădaniile, determinarea şi curajul lui Dadu a ajuns în Ţara Sfântă. Relatarea lui Joseph Halevy, fiul Marelui Rabin dr. Meyer Halevy, stă mărturiei curajului, iubirii de neam şi de dreptate a avocatului Rosenkranz care a dat în vileag denunţul de trădare comis de alchemia| supliment - decembrie 2017

192

rabinul Rosen (nu doctor în drept cum se pretindea şi rabin doar graţie unui certificat!) trădare ce ar fi însemnat temniţa pentru Halevy. Un alt exemplu e oferit de jurnalistul Anton Celaru a cărui mamă a fost salvată prin pledoaria avocatului Rosenkranz. Volumul emană căldură, e scris cu talent, se citeşte cu plăcere şi interes, păstrând în centrul său pe OM-ul Dadu, zugrăvit prin faptele sale ca un profesionist desăvârşit, un iubitor al semenilor săi care, la rândul lor, l-au iubit şi respectat. În ultima vreme, am remarcat o adevărată sete a cititorilor pentru cărţile autobiografice, ceea ce se explică, poate, prin nevoia de modele de notorietate, cultură, educaţie, etică, de asimilare a ştiinţei relaţionării cu oamenii şi a obţinerii succesului. Şi poate, mai presus de orice, de tipare ale bunătăţii. Foarte bine alese, motto-urile fiecărui capitol din cartea “Dadu” se leagă tocmai de acest subiect. Amintesc doar unul “Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea” (Beethoven). Un astfel de model a fost avocatul David Rosenkranz care a sădit şi în sufletul unicei sale moştenitoare, Adina R. H., seminţele inteligenţei, culturii, talentului, omeniei. Şi iată, prezenta carte, dedicată lui, e rodul pârguit al recunoştinţei! CF. “Dadu”, Editura Betapress, lector Etgard Bittel, consilier editorial şi tehnoredactare George Roca. —————————— Magdalena Brătescu

alchemia| supliment - decembrie 2017

193

Invitaţie la lectură Volumul de faţă nu e conceput şi nici scris ca o carte închegată care să îmbine în mod armonios fapte autentice ale personajului principal cu evenimente istorice autentice şi cu crâmpeie din viaţa sa personală, ceea ce ar fi făcut poate din el un roman pasionant, dar pe care eu aş fi fost incapabilă să-l scriu. Volumul cuprinde în primul rând documente autentice, scrise sau dictate de Dadu însuşi, în propriile sale cuvinte. Apoi, relatări şi mărturii scrise şi spuse de oamenii care au avut norocul de a-l cunoaşte în perioade grele şi de a beneficia de sprijinul sau/şi de prietenia lui; Şi, în sfârşit, mini-amintiri, gânduri, anecdote, pe scurt, fragmente de viaţă cu el, redactatate de mine, fiica sa, rămasă fără tată la vârsta adolescenţei. Vreau să sper că voi, cei care veţi frunzări această carte, voi, care l-aţi cunoscut sau poate nu, care aţi auzit sau nu de el, citind şi privind imaginile, veţi putea cântări şi aprecia cât de cât, deşi de la zeci de ani distanţă, personalitatea şi actele avocatului David (Dadu) Rosenkranz. Şi apoi, veţi împărtăşi cu mine, poate cu un pic de emoţie, un gând pios în amintirea lui.

Adina Rosenkranz-Herscovici

alchemia| supliment - decembrie 2017

194

ULTIMA PAGINĂ Vom relua activitatea Alchemiei în noul an, cu tema Vechi Istorii. Suntem în căutare de contribuţii pe tema istoriei, de la începuturile ei şi până în secolul XX. Cu alte cuvinte, milenii întregi de inspiraţie despre trecerea şi petrecerea neamului omenesc. Vă încurajăm să exploraţi ideile de mai jos şi, fireşte, să găsiţi şi altele asortate cu tema anunţată, după cum vă dă ghes inspiraţia. Textele pe alte teme decât cele istorice vor fi acceptate doar în măsura posibilităţilor şi spaţiului disponibil.

Alchemia Februarie 2018 – Vechi Istorii preistorie • antichitate • ev mediu • renaştere • iluminism • revoluţia industrială • imperii coloniale • invenţii şi descoperiri •artă şi cultură • pace şi război • autohton şi universal Acceptăm poezie, povestiri scurte, fragmente de roman, articole de sinteză, recenzii de carte, artă vizuală, umor, cronică de teatru sau film, eseu… şi ce vă mai trece prin minte!

Contribuţiile pot fi trimise redacţie până la data de 31 ianuarie, 2018. Apariţia numărului este programată pe 17 februarie, 2018.

alchemia| supliment - decembrie 2017

195

Precizări Toate textele trebuie să aibă specificat numele autorului şi titlul. Pe cei care trimit un grup de poeme, îi rugăm să sugereze şi un titlu sub care grupul respectiv urmează să apară la cuprins. Textele trimise redacţiei trebuie scrise după gramatica Academiei, cu diacritice, şi, pe cât posibil, cu font “Century Gothic” de mărime 15. De asemeni, preferăm să fie trimise într-un document MS Word, redactat după regulile de mai sus. Intrările destinate secţiunii Cărţi Noi vor cuprinde coperta cărţii la rezoluţie bună şi, la alegere, fie o prezentare a volumului fie un fragment din el. Se preferă şi trimiterea unui link la pagina de internet de unde se poate achiziţiona cartea.

Fişierele pot fi trimise prin email la sandra.segal@gmail.com sau prin mesaj privat pe Messenger. Multă inspiraţie pe 2018!

alchemia| supliment - decembrie 2017

196