www.sunetelive.ro
GRATUIT
IULIE - AUGUST 2015
ROISIN MURPHY
Vedetă din întâmplare
JAMIE XX FIERBINŢEANU JESSY LANZA CĂTĂLIN RULEA
ISSN 2392-9820
Agendă muzicală proaspăt relaxată, versatil necesară, care împacă zona alternativă cu cea urbană, atentă la proiecte locale şi conectată la importuri. Başca, Sunete se ambiţionează să ajungă la oameni şi prin intermediul hârtiei. Din 2003.
REDACTOR-ŞEF
Mihai Tiţa mihai.tita@zilesinopti.ro
DE MIHAI TIŢA
COLABORATORI
Paul Breazu Filip Standavid Mihai Dinu LAYOUT & DTP
Claudiu Oană
claudiu@zilesinopti.ro Szabó Kinga - Noémi
kinga@zilesinopti.ro DISTRIBUŢIE
Dan Budoi
dan.budoi@zilesinopti.ro VÂNZĂRI
Speranţa Velicu
speranta.velicu@gmail.com PUBLISHER
Marian Gîlea
marian.gilea@zilesinopti.ro CONTACT
sunetelive.ro
facebook.com/sunetelive.ro evenimente@sunetelive.ro
În mijlocul provincialului sezon festivalier, când cluburile-s mai mult goale (Nu pune la suflet, cum ar zice Ruby), tragem frâna de mână cu un număr dublu şi un trio: Cătălin Rulea, Roisin Murphy şi Jamie xx. Evaluarea naţională şi Bacalaureatul au ieşit şi ele mai bine decât anul trecut, la fel şi festivalurile noastre, de la Airfield la Untold sau Summer Well, ar fi câte ceva de neratat. Iar dacă a scos unul dintre mai gustoase albume ale anului, Hairless Toys (Filip Standavid îţi explică de unde vine numele) şi dacă tot ajunge la noi în toamnă – başca, după trei coperte cu flăcăi! –, Roisin Murphy era alegerea firească. La fel şi Jamie Smith, beatmaker-ul și producătorul trupei The xx, care, în vorbele lui Paul Breazu, debutează discografic cu „o simfonie a clubbing-ului nouăzecist britanic”. De pe scena locală, semnalăm apariţia unui proiect promiţător, Omelette, şi întindem pe opt pagini un interviu cu domnul Rulea, liderul trupei care a avut „tupeul” să scoată în anul Robin and the Backstabbers vs. The Mono Jacks. Mihai Dinu de la eclectic FM, curios din fire, l-a plimbat cu noaptea-n cap prin heavy metal, Manet şi copilărie – toate astea se leagă, într-un fel pe care-l vei intui, în capul bărbosului de la pagina 18. Ia şi citeşte. Pe nisip, la cherhana sau din şezlong.
sunetelive.ro iulie 2015
10+1 PIESE ESENŢIALE DE LA JANET JACKSON, THE WEEKND, JJ, FOALS, THE RADIO DEPT. ŞI AŞA MAI DEPARTE ALESE DE MIHAI TIŢA
FILTRU // 10+1 PIESE
BUCATA LUNII
01 Jessy Lanza feat. DJ Spinn & Taso
You Never Show Your Love
În toamna lui 2013, o profesoară de pian din Hamilton, Ontario, scotea LP-ul Pull My Hair Back, unul dintre cele mai bune lucruri întâmplate în acel an şi încă o anexă fină la dosarul „soul girls”, unde mai găsim nume precum Phlo Finister, SZA şi, niţel mai târziu, Kelela sau Banks. Percuţia subtilă, funk-ul deconstruit şi synth-urile domole se datorează în mare parte şi domnului Jeremy Greenspan
sunetelive.ro iulie 2015
de la Junior Boys, care a „co-regizat” toată povestea – ascultă cu atenţie bucăţi precum „Playtime” sau „Paralell Lines” ale duoului, pentru că Jessy Lanza de-acolo se trage. Anul ăsta, canadianca ne oferă o primă piesă de pe un viitor EP care va apărea pe 24 iulie, o colaborare cu DJ Spinn şi Taso, doi meşteri ai colectivului Teklife din Chicago, o gaşcă care face şi desface footwork.
AUZITE ŞI ROSTITE
Thurston Moore „Pussy Riot are one of the most important groups of our time”
02 Beck Miguel „I want to clear the air. Yes, I am competitive”
Mark Ronson „The thing that’s really good about Amy is the way they show the lyrics to make sure you read every word and understand them, the genius of them”
Dreams
Folkistul intelectual i-a chemat la studio pe domnii Andrew Wyatt de la Miike Snow şi Greg Kurstin, producător al unor bucăţi pentru Lily Allen, Pink sau Lykke Li, apoi l-a rugat frumuşel pe ilustratorul Alexander Medel Calderón din Santiago de Chile să-i facă o copertă. De single, că albumul încă nu se ştie exact când şi cum. „Dreams” e molipsitoare, are mult din MGMT şi „Electric Feel”, Beck fiind foarte apropiat de cei doi psihedelici, cu ceva „flanging” pe voce şi un aer de „Are You Jimmy Ray?” picat la ţanc într-o vreme când prea ne luăm în serios după Tame Impala.
sunetelive.ro iulie 2015
03 SiR Love You
GAGIUL DIN LOS ANGELES E ÎMBIBAT CU MULT SOUL, IAR PRIMA BUCATĂ DE PE LP-UL SEVEN SUNDAYS (UN TITLU CARE NE DĂ INDICIUL ĂLA MARE DESPRE ATMOSFERA ŢESUTĂ) E PRODUSĂ DE MEŞTERUL KNXWLEDGE, CARE A MAI DAT DIN EL PENTRU KENDRICK LAMAR ŞI AL SĂU TO PIMP A BUTTERFLY. DE VARĂ, DE DRAGOSTE.
FILTRU // 10+1 PIESE
04 Class Actress
High On Love
Elizabeth Harper a ajuns la al doilea album, numitul Movies, scos luna trecută la Casablanca Records, pe care Giorgio Moroder e unul dintre producătorii executivi. Tot el a lucrat şi bucata asta, un exerciţiu fizic exploziv, cu un instrumental pe care doar un b-boy ştie cum să procedeze şi, în acelaşi timp, nostalgic după body-uri colorate în degradé şi mult cardio înregistrat pe VHS.
05 JJ
Truce
Ne îndreptăm înc-o dată atenţia către micuţul label Sincerely Yours şi, înainte să revizităm bucăţi ale unor Kendal Johansson sau CEO, ascultăm un prim single de la jj, care se întorc la lo-fi după experimentul mai mult decât notabil de anul trecut, când şi-au scris numele cu Caps Lock şi au scos albumul V. În caz că îţi era dor de ceva între Drake şi Beach House…
„Lorde turned up on her own, no management or bodyguard. That’s the most equal collaboration on the record.”
Howard Lawrence (Disclosure)
06 Janet Jackson No Sleeep
În lumea asta post-rnb sau hipster-rnb, spune-i cum vrei, o bucată de la Janet Jackson, fină, old school, parcă dă foarte bine. E prima în şapte ani, de când Janet termina albumul Discipline, iar „No Sleeep” nu e vreun hit-and-run, pentru că va face parte de pe un LP despre care încă nu se ştie mai nimic, doar că va apărea prin toamnă. Am impresia că vom avea încă unul de pus la colecţie, după mult-prea-reuşitul al lui D’Angelo. Vibe-ul de „combină stereo” se întoarce.
sunetelive.ro iulie 2015
FILTRU // 10+1 PIESE
08 Foals
What Went Down Dacă n-ar fi avut o oarecare piesă, dar cea mai populară a lor, jucăuşa nucă în perete „My Number”, poate că aş fi fost mai atent la băieţii din Oxford. Dar sunt suficient de atent încât să ştiu că vor veni la Summer Well ca să-şi promoveze albumul de anul ăsta, al patrulea, What Went Down, şi să-ţi atrag atenţia asupra sufocantei ăsteia care-i şi dă titlul.
07 The Weeknd Can’t Feel My Face Domnul Abel Tesfaye e niţel confuz de la colaborarea cu Ariana Grande încoace, iar după ce aproape că şi-a regăsit amprenta cu „The Hills”, iată că scoate din buzunar o discodelică. Nu e la prima abatere, poate ţii minte „Odd Look”, colaborarea cu Kavinsky de pe singurul de până acum album al său, Kiss Land – exclud mixtapte-urile. De fapt, când e singurel, are o poftă greu de ţinut în frâu pentru popcorn. Ceea ce nu e rău, pentru că bucata în discuţie pare un fel de Michael Jackson produs de Daft Punk.
sunetelive.ro iulie 2015
10 Omelette
With a Rose, With a Fire
09
The Bridge Committee
Alin Zăbrăuţeanu şi Dezdemona Chincişan, pe care-i ştii probabil din Jazzadezz, alături de creative-ul Vali Chincişan, au pus-o de un trio synthpopian, cu vagi arome de Cocalar Cosmos prin visualuri, şi au scos o prima bucată. A doua vine tot vara asta şi ceva îmi spune că mai au la sertar. O pată de culoare binevenită, pe care n-o vom scoate prea uşor cu Ariel.
PCiP
DOI BĂIEŢI, UNUL DIN CLEVELAND, ALTUL DIN GALAŢI, S-AU GĂSIT LA BUCUREŞTI, FĂRĂ SĂ-ŞI DEA ÎNTÂLNIRE, ŞI S-AU APUCAT SĂ FACĂ MUZICĂ ÎMPREUNĂ. A IEŞIT UN ALBUM BILINGV, ROMANGLISH, DE PE CARE AVEM UN VIDEO LA O BUCATĂ BONUS. CUM AR ZICE ENGLEZUL, ĂSTA-I POATE „CEL MAI BUN EFORT” AL LOR.
10+1
The Radio Dept. Occupied
Au trecut patru ani de la Clinging to a Scheme, de pe care s-ar putea să-ţi aminteşti piese precum „Heaven’s on Fire” sau „Never Follow Suit”, iar suedezii de la The Radio Dept. mai au ceva de spus. Mai întâi, cu acest single de
sunetelive.ro iulie 2015
pe un EP cu alte două bucăţi, scos la Labrador Records, apoi cu al patrulea album care încă e în lucru. Mai putem asculta pe YouTube şi „It Looked Like Heaven (but Feels Like Hell)”, poate chiar mai interesantă decât asta. Oricum ar fi, am primit mai mult synthpop decât dream pop, un beat ca pe Chicago House Classics şi o voce niţel mai clară. Abia aştept continuarea, mai ales că au ţinut-o din mai bine în mai bine, cu fiecare album pe care l-au scos.
CASCĂ URECHEA
CRISTIAN FIERBINŢEANU Jumătatea din Plurabelle şi capul răutăţilor în trupa care-i poartă numele de familie, domnul Fierbinţeanu face talente post-moderniste cu noi. Adică, mai jos Ce-ai face acum, în loc să răspunzi la întrebările astea? Bineînțeles, aș adresa lumii un mesaj de pace și bunătate: „Domne, construiți autostrăzi, spitale și școli! Încetați acum orice război, orice evaziune și orice propagandă! Nu vă mai omorâți între voi și nu vă mai umiliți semenii! Gândiți, învățați, iubiți! Citiți cu religiozitate orice carte
Fierbi s-a născut pe 30 februarie 1923, la Uppsala. Îi plac sucul de sfeclă, nucleonii de iridiu și death metalul (detaliază și explică în răspunsuri)
de știință și faceți cel puțin un duș pe zi! Fiți decenți, discreți și eleganți și faceți binele fără să vă așteptați la răsplată. Investiți în avioane mai sigure! Salvați odată copiii ăia care mor de foame peste tot! Curățați tonele de gunoaie din păduri și din râuri, se poate!? Lăsați harneala, jarteaua și scandalul și hai pe șantier, creștinește!”. Dar, na, acum răspund la întrebările astea... Când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată? Bineînțeles, ultima dată când am făcut ceva pentru prima dată a fost recent, luna trecută, în mai 2015. Tocmai terminasem, cu dragul și mai tânărul meu coleg Alexandru, lucrul la EP-ul Arsenal al formației Plurabelle, și l-am ascultat pentru prima dată capcoadă. Și m-am gândit: „Doamne, suntem doar niște animale rele și primitive pe un bolovan ovaloid într-un cosmos rece, sau suntem rodul unei mari iubiri? Există speranță, salvare și Lumină, sau suntem condamnați la
sunetelive.ro iulie 2015
ignoranță, răutate și deathmetal cu suc de sfeclă?”. Care a fost cel mai periculos lucru pe care l-ai făcut? Bineînțeles, hai să vă relatez. În urmă cu două zile, pe 2 iunie 2015, pe la ora 15, mergeam pe Bulevardul Aviatorilor, dinspre statuie înspre Guvern, pe dreapta. Căldură mare, mergeam încet. La un moment dat, trec pe lângă un om posedat de diavol, care strigă în urma mea: «Du-te, bă, acasă și creează ceva, dacă asta faci, sau spânzură-te, dacă nu! Că nu faci decât să mănânci și să te caci!». Lucrul periculos pe care l-am făcut a fost că m-am întors și l-am privit. Te-ai îmbrăcat vreodată în femeie? Adică în tricou și în blugi? Că am văzut că așa purtați acum, voi, tineretul ăsta modern! În tricou și în blugi eram îmbrăcat când am ascultat, recent, pentru prima dată cap-coadă EP-ul Arsenal, al formației Plurabelle, și m-am gândit: «Doamne, sper să nu ajung niciodată să mă laud singur
sunetelive.ro iulie 2015
Foto Š Andrei Pungovschi
sau să vorbesc numai despre mine, ca un boșorog penibil care bea suc de sfeclă!». Ce desene animate îţi plăceau când erai mic? Bineînțeles, eu nu am fost niciodată mic. Am fost mereu mare și o să fiu mereu mare! Cu toate astea, miau plăcut mereu desenele animate cu death-metal și suc de sfeclă. Cu cine aveai postere în cameră? Bineînțeles, singur le aveam, cu nimeni altcineva. Ai un tic verbal? Bineînțeles, nu am! În ce maşină ţi-ar plăcea să străbaţi ţările nordice? Bineînțeles, Hispano Suiza K6. Te pricepi să tai lemne? De când s-a inventat fizica modernă, prefer, bineînțeles, încălzirea prin centrale termice pe bază de nucleoni de iridiu și suc de sfeclă Ai vânat vreodată? Dacă vă referiți la incidentul ală de la ștrand cu președintele care urla că nu suportă death-metal, am tot spus: el vărsase sucul de sfeclă pe mine, nu invers! OK? Ne-am lămurit? Sper să nu mai insistați. Ceafă sau cotlet? Bineînțeles, văd că insistați... Cu ce animal n-ai vrea să dai vreodată nas în nas? Vă referiți la incidentul ăla de lângă circ, cu lezbiana de la studiourile Lincoln, îmbrăcată în zibelină, care urla, pe turcește, că știe să zugrăvească și că face orice doar să scape? Ei bine, pot să vă spun acum că toate astea sunt invenții, minciuni, aberații.
Ţi se pare jenant romantismul? Bineînțeles că ador romantismul, aproape la fel de mult ca sucul de sfeclă sau ca death-metalul. Știți că s-a făcut și un cântec, în urmă cu vreo doi ani, despre death-metal? Cum te-ai îmbătat prima dată? Iar cu zibelina? Văd că insistați.... OK, prima dată m-am îmbătat cu suc de sfeclă. Atunci am descoperit death-metal. Care-i cea mai naşpa sau ciudată chestie pe care ai mâncat-o? Bineînțeles, meniul de la banchetul câștigătorilor Premiului Nobel, în 2007: Homard en daube avec flétan à l’aneth et oeufs d’ablette de Kalix, Duo de coquelet avec terrine de pommes de terre «Almond» et céleri-rave, Marquise aux pistaches, framboises et cassis, accompagnée de glace vanille. Ai putea spune despre tine că eşti un tip curajos? Bineînțeles, aș putea spune, dar prefer să nu spun. Să nu uităm, am privit un diavol în ochi (vezi mai sus). Trei lucruri pe care-ar trebui să ştie să le facă orice bărbat. Bineînțeles, suc de sfeclă, death-metal și, de ce nu, homard en daube avec flétan à l’aneth et oeufs d’ablette de Kalix. Bineînțeles, și să știe să riposteze vehement când vede că vecinul taie porcul în fața blocului. Ai dansat vreodată pe „Gangnam Style”? Bineînțeles, când nimeni nu te crede că ești născut la Uppsala în 1923 sau că ai privit în ochi un diavol sau
sunetelive.ro iulie 2015
că bei suc de sfeclă, chestiile astea cu dansul, cu stilul, nu mai sunt importante. Dă-mi o melodie care intră-n categoria „guilty pleasure”. Bineînțeles! Îți dau pe mail? Cât de scump e prea scump? Bineînțeles, o scumpete de întrebare! Următoarea! Care-i emisiunea ta preferată de la TV? Bineînțeles, „Nepalul personal al senzitivilor zenstaliniști”, de pe Lycra TV. La ce te gândeşti noaptea-n pat? „Doamne, ce bine că avem inteligența să ne bucurăm de iubire! Aș vrea să fiu mereu sănătos și vesel! La fel să fie și oamenii din jurul meu! Și toată omenirea! Trăiască decența, logica, agricultura, mecenatul și ingineria! Doamne, sper ca următorul disc Destroyer să fie mai bun decât sigle-ul ăsta oribil! Doamne, cum poate un jurnalist să se ducă noaptea să întrebe prostituatele de pe strada Maria Rosetti dacă au scăzut prețul la sex oral odată cu micșorarea TVA la alimente? Iertare, clemență!” Cum te-ai descrie dimineaţa? Bineînțeles: frumos, talentat, inteligent, iubitor, cumpătat, tolerant, modest Cât te costă chiria? Bineînțeles, mă bucur că am ajuns la ultima întrebare. Vă mulțumesc și vă recomand să ascultați și să cumpărați de pe plurabelle.bancamp. com EP-ul Arsenal al formației Plurabelle, precum și orice produs marca Fierbințeanu. În curând lansăm sucul de sfeclă și blana de zibelină fotorealistică! Vacanță plăcută!
Cﾄフﾄネin Rulea ﾃ始tre Manet, Courbet ﾅ殃 socialism DE MIHAI DINU
sunetelive.ro iulie 2015
Stabilim să ne vedem destul de devreme, pe la 10. Să stăm, pe o teresă, la o vorbă. Rulea apare călare pe un Pegas revisted, ca să rămânem în zona muzicală. Vine direct de la un matinal TV. Îmi arată poze făcute în culise, cu nişte fete îmbrăcate în costume naţionale. Îl întreb care pe cine a invitat la poză şi-mi spune că Toulouse păreau mai exotici cu şepcile de echitaţie pe cap. Costume populare vezi zilnic. Nici nu mai ştiu de când ne cunoaştem, ocupăm masa şi pornesc înregistrarea. El vin roşu, Făurar, eu, cafea. Îmi povesteşte despre pasiunea lui pentru licoare şi despre faptul că vara îi place romul cu ceai verde, cu mai puţin zahăr, dar, în principiu, cu limonadă. Exact ca-n versurile pe care le-a scris pentru piesa „Dejun pe iarbă”: Aş vrea să trăiesc într-o lume offline, cu oameni, cu tine şi un cocktail cu lime. Rulea ia paharul de picior şi miroase vinul. Apoi, îmi spune brusc: „Hai, să-i dăm drumul”. Îi răspund că e pornit de ceva vreme. „Lumea s-a stricat cu telefoanele astea, uită-te în metrou, toată lumea cu ochii-n telefon”. Continuăm să vorbim fără legătură cu muzica, despre tenis, după care-l atac şi eu, la fel de brusc. Al doilea disc a adus lucruri diferite faţă de primul, atât din punct de vedere muzical, cât şi al textului, care a introdus socialul şi frazarea hip hop. Ce face diferit discul trei? Eu sunt într-un moment mai melodios. Am influenţe din zona psihedelică, în ultimii trei ani m-a fascinat întoarcerea asta. La psihedelic. Şi-n mintea mea, dar şi în ce-am mai ascultat. Poate nu-i cel mai catchy lucru din muzică în momentul ăsta, dar oamenii ăia erau foarte melodioşi. În trip-ul ăsta sunt eu acum. Compun pe mai multe note, poate sunt mai puţin în zona punk şi indie rock de unde am plecat cu Toulouse Lautrec.
sunetelive.ro iulie 2015
Hm, am două expemple în minte, când în 2010 chitaristul era întrun film heavy metal… Şi acum avem un chitarist care merge tot în zona aia. Sunt bune sau nu devierile astea? Mulţi vor să controleze ce se întâmplă cu trupa. Eu cred că-i greu. E ca-n dragoste: curge unde curge. Până la urmă, dacă controlezi, te mai simţi bine? Nu te simţi bine, pentru că mergi ca la program, trebuie să faci un hit. Eu mă simt bine cu tot ce am cântat cu Toulose Lautrec pe albumele astea trei. Iar Dejun îmi place foarte mult. E un album mai scurt, de obicei noi făceam albume cam de 14 piese, nu ne mai opream. Şi la Extraordinar ne-am oprit la 12, că n-a mai putut Adam (n.r.: Whitaker) mixa. Acum am crezut că-i mai bine să spunem esenţialul şi ne-am oprit la 10. Iar „Outro” e instrumentală. Probabil tentaţia asta de a pune cât mai mult pe disc a apărut la sfârşitul anilor ’90. Doar nu vroiai să faci ca Slayer, Reign In Blood, disc de 29 de minute. Să nu risipeşti informaţia. Noi eram în alt film, compuneam mult şi la concerte cântam mult. Acum ceva vreme, deschideam un concert pentru Robin and the Backstabber şi Robin ne-a zis: „Băi, frate, da’ nu mai terminaţi odată?”. Am observat că la Toulouse, după două ore lumea arată ce simte, poţi să vezi sutiene zburând în aer, să auzi urlete şi ţipete. Cam în momentul ăsta se simte spiritul pictorului. Omul făcea postere pentru cabaret, trăia prin bordeluri. În general, nu era cu jumătăţi de măsură. Ah, da, pictorul. Albumul trei are pe copertă lucrarea unui alt pictor francez, Eduard Manet… Da, chiar „Dejun pe iarbă”. Ne-am transpus în personajele picturii. Pe faţa discului imaginea e inversată, dar, dacă deschizi CD-ul, ajungi la
imaginea originală. Eu nu văd mare revoluţie în tabloul ăsta, cu toate că la vremea respectivă a iscat un scandal monstru. Mai curând revoluţie a fost „Originea lumii” a lui Gustave Courbet... Cu discul ăsta facem trecerea de la barbarie la aristocraţie. Tu cum te-ai apucat de cântat? Avea unchiul meu o chitară, un double six de Reghin, aia a fost prima. O am şi acum, e la sală, dar e dezafectată. Am pictat-o şi am făcut-o piesă de muzeu. M-am apucat de muzică prin clasa a şasea, la o şcoală populară. Deci din fragedă pruncie… Sigur că da. Dar n-am fost fidel interpretării artistice. Muzicii i-am fost fidel, dar interpretării, nu. Făceam la şcoala populară desen, pictură şi chitară. Când am dat examen, am cântat ceva de Bach. Nu prea m-am simţit în elementul meu. Mie îmi plăcea să compun. Imediat ce am avut double six-ul, compuneam. Habar n-aveam să cânt, dar compuneam. Apoi, o perioadă, a fost blank. În primul an de facultate, am vândut o chitară şi mi-am cumpărat o combină şi patru discuri. Patru simfonii de-ale lui Brahms. De fapt, toate simfoniile lui Brahms, că doar patru a scris. Cam asta am ascultat un an de zile. M-am întors cu adevărat în fenomen când l-am cunoscut pe Alexandru Catrina, pe Gigi. Ştii Hotel Fetish… L-am cunoscut pe Gigi şi mi-a pus albumul lor… şi am zis: „Băi, asta e, asta aş vrea şi eu să zic”. Din păcate, trupa lui nu a rezistat… Sunt multe lucruri pe care trebuie să le coordonezi când eşti într-o trupă. Poate ar trebui să acordaţi mai multă încredere „instituţiei” numită manager, care la noi, cel puţin în zona alternativă, e cam ignorată. Aşa e, dar şi tu, care ai un radio online, te găseşti într-o situaţie asemănătoare.
E un lanţ al slăbiciunilor, trebuie să faci, la fel ca artistul, o grămadă de lucruri singur… Eu cred că totul porneşte de la educaţie. Dacă educaţia e coordonată de nişte oameni dubioşi, sunt probleme. Începe de la grădiniţă şi se termină la corporaţii. Acasă? Acasă e o celulă mică. Marii manipulatori sunt alţii, nu mama şi tata. Care, la rândul lor, zic ce au văzut la televizor, ce au învăţat la şcoală, ce spune vecinul sau corporaţia. Forţele de putere sunt cele care trebuie mai întâi educate. Şi nu zic de educaţie la modul Kant, ci de educaţie pop, de mase. Oamenii sunt făcuţi să aibă nevoie de relaxare. Aşa funcţionează ei. Eu la asta mă refer, la deschidera ta senzitivă, sensibilă, către lucruri. Stai închis în casă şi vrei să ieşi. Atunci unde te duci? Păi, mă duc aici, în Herăstrău, că vine o fată, Andreea Bălan. Apare tot timpul la televizor. Oamenii sunt super inteligenţi, dar, din cauza faptului că ăsta e orizontul lor educaţional, din punct de vedere al timpului liber, la asta se duc. Nu depinde şi de ce tip de media consumi? Aşa e. Dar eu încep să am dubii şi în privinţa internetului. Găseşti acelaşi finanţator care, până la urmă, a înţeles că puştii intră tare pe net. Nu scapi. Ţie în adolescenţă ce-ţi plăcea? Cel mai mult mi-a plăcut Led Zeppelin. Apoi şi Pink Floyd, a fost o revelaţie. Am văzut un film, se numeşte Live At Pompei. Eu când spun trupă, nu mă gândesc doar la muzică, ci la tot ce gândesc şi fac oamenii ăia. Ei s-au dus in Pompei, şi-au pus sculele, au cântat, nu era nimic vopsit. Erau nişte băieţi care-şi trăiau viaţa. Şi ăla era marketing, dar era făcut inteligent. O alta revelaţie a fost The Police. I-am ascultat prima oara pe Cultural şi, la început, mi s-au părut foarte anti muzicali, însă atunci am înţeles ce înseamnă să fii indie.
sunetelive.ro iulie 2015
Măi să fie… acum fac legătura între Toulouse şi Police. Să ştii că da. E neliniştea mea de a nu fi mură-n gură, dar, în acelaşi timp, de a fi pop. Ideea cu Toulose Lautrec a fost de a fi pop. Şi când spun pop, nu mă refer la pop music, ci la pop culture. Ne-am propus apropierea de oameni. Adică trupa să fie cât mai accesibilă. E o idee socialistă. Şi-mi place. Biblia pentru copii, ha-ha. Din epoca modernă, am o obsesie care se numeşte Midlake. Şi-n general, mă obsedează muzica americană. Nu pare produsă. Are o naturaleţe senzaţională. În contra pondere, din păcate, e şi cea super produsă, până când nu mai simţi trupa. Nu mă refer la America, ci aiurea. Eu am două formaţii: Toulouse şi Pixels. La Toulouse nu mi-am propus să compun, m-am dus să cânt la chitară. Dar aşa au evoluat lucrurile, nu ştiu de ce. M-am trezit că trebuie să dau tonul. Pixels a fost o formaţie care de la început a pornit cu electronice. Din primul moment, ne-am propus să cântăm în engleză, să cântăm altceva şi-n 2006 chiar ni se părea că facem altceva, în industria asta mică, dacă-i putem spune industrie. Deci Toulouse ar fi mai aproape de ascultători… Da. Clar. În primul rând, nu mai e bariera limbii. Am presiuni acum în Pixels să cântăm în româneşte şi mi se pare că mă depărtez de esenţă. O să fac o încercare, să vedem… Noul disc e aproape gata, nu-i foarte rock, eu cred că e un album eclectic. Nu-i un album comercial, pentru mine Pixels e mainstream. Apoi, discuţia virează către ceva fără nicun interes pentru publicul larg. Ăsta-i dezavantajul când ştii omul de atâta vreme. Ajungi să povesteşti o grămadă de tâmpenii.
# BAL KA NIK 5 Poate lucrul care diferențiază cel mai mult Balkanik Festival de orice alt festival din Romania este spiritul inclusiv de care a dat dovadă în cei 5 ani de existență. Este poate festivalul care seamănă cel mai mult cu un carnaval medieval, căci odată ce treci pragul Grădinii Uranus din Rahova, rolurile sociale de zi cu zi se evaporă. Balkanik Festival nu este doar despre muzica adusă din toate țările balcanice, ci despre crearea unui moment în care te simți parte dintr-o comunitate, în
care diferențele dintre oameni se estompează temporar, și pe care îl părăsești sperând că spiritul festivalului va sta cu tine tot restul anului. Festivalul s-a născut în 2010 și a crescut organic de la an la an, fără să-și dorească să devină mare peste noapte. Spațiul limitat și fortificat de jur împrejur de un zid de cărămizi oferă Grădinii Uranus o intimitate pe care nu o găsești la un festival de muzică în câmp deschis. La Balkanik Festival vezi tineri care au venit să descopere muzici noi, raveri, iubitori de jazz, rockeri, punkeri, familii cu copii, și cupluri la vîrsta a 3-a care se bucură de muzică la umbra turnului de apă din grădină. Alături de inițiative precum Street Delivery sau Femei pe Mătăsari, festivalul are potențialul de a-i face pe oameni să se îndrăgostească din nou de București și de oamenii lui.
În această toamnă, între 11 și 13 septembrie, la Grădina Uranus, Balkanik Festival sărbătorește 5 ani de viață și îi are confirmați pe Fanfara Ciocârlia, Kocani Orkestar, Shantel & Bucovina Club Orkestar, Amsterdam Klezmer Band, Lemon Bucket Orkestra, Ivo Papasov & His Wedding Band (more TBA). sunetelive.ro iulie 2015
ROI SIN MUR PHY Vedetă din întâmplare
sunetelive.ro iulie 2015
DE Filip Standavid
Vedetă din întâmplare Róisín. Ro-sheen. Cum dracu’ să „marketezi” – prin implementarea unui plan de eficientizare și de creștere a awereness-ului, firește – un astfel de nume? Pur și simplu nu are cum să completeze în mod firesc o înșiruire te tip Rihanna-Taylor-Nicki (da, Minaj). E ca și cum ai vinde-o pe Tilda Swinton la pachet cu Gwyneth Paltrow: are you fucking kidding me!? Ăsta e doar unul dintre motivele pentru care metastatica industrie muzicală contemporană nu știe, din fericire, cum să apuce un om precum Róisín Murphy. Primul motiv, însă: femeia chiar poate să cânte, așa că din cauza ei ar șoma, pe rând, vreo câteva doamne supraponderale aduse de-a valma în studio ca să suplinească lipsa de plămân a protagonistei, mititelul mânuitor de AutoTune, vreo câțiva ingineri de sunet, plus producătorul-vedetă care reciclează vreo câteva beat-uri storcoșite încă de pe când era Gloria Estefan fată (când aveți ocazia, întrebați-l pe Calvin Harris cum, atunci când a ascultat Overpowered prima dată, a înțeles că Róisín a făcut foarte bine să-i paseze Sophiei Ellis-Bextor o bucată banală de-ale lui, care se numește „Off and On”). De la Overpowered au trecut opt ani, o eternitate în muzica pop (mai știe cineva ce-o face Mika?). Amatorii de avant/electropop spălat s-au mai consolat între timp cu La Roux, Goldfrapp au cotit-o în 2008 pe o cărare bucolică (Seventh Tree), iar mainstreamul a răspuns, în același an, cu o copie industrializată și ubicuă ca popcornul de mall – Lady Gaga. Vorbesc de imagine aici, că de muzică nu e cazul.
sunetelive.ro iulie 2015
Însă ceea ce mamzel Germanotta repetă artpopapagalicește (e suficient s-o urmărești în interviurile în care toarnă claie peste grămadă nume precum Warhol, Basquiat, Grace Jones și care s-o mai nimeri ca să te-mpuști de enervare) e asimilat fără emfază și fără fițe la madam Murphy. Róisín nu are nevoie să acopere vidul de idei cu filosofăreală self-help, ci doar spune direct că i se pare sănătos și plăcut să dansezi (traducere: ce Dumnezeu, până la urmă e vorba despre niște cântece pop, nu de fizică cuantică!). Róisín e, în ciuda glitz-ului, a glamour-ului și a simțului acut al modei, mai aproape de etica și de estetica punk decât de prefabricatele disco ale momentului, cele care-au canibalizat acest gen și cam atât. În fine, Róisín e, fără să supraliciteze și fără să-și supraevalueze statutul sau influența, o vedetă. Vedetă din întâmplare. Interesant e însă că, atunci când lumea evaluează impactul ei – atâta cât e – asupra peisajului pop contemporan, Overpowered, cu synth-urile sale insistente și sfredelitoare, e punctul de plecare: din Moloko reținem „Sing It Back” în varianta remixată de Boris Dlugosch, nu cea de pe albumul I am not a doctor, și (eventual) „Forever More”.
You better stop. Andtrytothink Or, extrem de important e Ruby Blue, primul ei album solo. Ăsta are mult mai puțini epigoni, pentru că e mult mai greu de imitat/bastardizat. De la vârsta de 19 ani, crescând cam pe cont propriu (părinții se-ntoreseseră pe când avea 15 în Irlanda natală), femeia n-a știut altceva decât
Moloko. Moloko „nu era numai toată lumea mea, singura slujbă pe care o avusesem vreodată, era singurul meu scop în viață”, spune Róisín într-un interviu recent. Mai era și dragostea ei – relația cu basistul și producătorul Mark Brydon e bine documentată, iar încordarea dintr-un cuplu care se destramă devenise vizibilă în ultima perioadă a trupei (“I’m gonna leave you alone now” îi spune ea, chiar la capătul ultimului concert – momentul surprins pe DVD-ul 11.000 Clicks doare și-acum: e nesimulat, descumpănit și înciudat). Ruby Blue, deci, fără să fie vreo „declarație de independență”, e albumul grație căruia femeia noastră s-a convins că poate să meargă și pe cont propriu. E aventuros și provocator cu
„Róisín e, în ciuda glitz-ului, a glamour-ului și a simțului acut al modei, mai aproape de etica și de estetica punk decât de prefabricatele disco ale momentului”
metodă: muzică de cabaret, alămuri grămadă, jazz timpuriu. Ritmuri în majoritate sincopate, staccato, versuri aparent fără sens (alegeți voi ce vă convine între „dicteul automat” și „fluxul conștiinței”), sampling zevzec cu sunete din viața de zi cu zi, electronicăreli minuscule și senzația atotcuprinzătoare de chef dadaist la care orice e permis. Plus, firește, vocea: o contralto capabilă să se mâțâie acum și să hârșâie metalifer în secunda următoare, să te emoționeze de-adevăratelea și să te bage în sperieți pe parcursul aceluiași vers sau să te facă nu o dată să râzi cu lacrimi. 10 ani au trecut de la Ruby Blue, dar și trezit din somn la cinci dimineața pot să îngaim, fără să am habar de ce sunt atât de bine dispus, „Rama-lama-bang-bang-flashbang-big-bang”… după care, recunosc, încep să mă cam încurc în onomatopee. Debutul ei solo, spuneam, n-a născut imitatori de care să fi aflat eu. E prea alăturea cu drumul, prea în răspăr, prea solicitant pentru un album pop (deși, dacă asculți atent, „Through Time”, „Sow Into You” ori „The Closing of the Doors” sunt croite pentru radio). „A fost un
album perfect pentru momentul acela, aveam doar nevoie să mă simt bine în pielea mea și să nu concurez cu ceea ce reprezentase Moloko”, povestește Róisín. Cum ar zice Bush junior, mission accomplished.
(Way too) Overpowered 2007 avea să aducă înțelegerea cu unul dintre majori (EMI) și deja amintitul Overpowered, care curta în modul cel mai direct una dintre plajele mainstream, cea destinată adulților cu chef, încă, de mers în cluburi. Nu e un album care să ducă lipsă de momente bune („Primitive” e unul dintre cele mai bune cântece ale sale din toate perioadele), dar umbra lui Giorgio Moroder plutește prea apăsat asupra întregii afaceri, iar în a doua jumătate trucul începe să devină repetitiv și să semene a gesticulație goală. Sigur, albumul sună săltăreț și
sunetelive.ro iulie 2015
făr’ de griji, dar așa sună cam trei sferturi dintre toate producțiile electro-disco. Momentele insolite sunt înlocuite de rețete care și-au dovedit într-un fel sau altul eficiența: „Movie Star” ar fi fost un B-side tolerabil în perioada Supernature a trupei Goldfrapp, „Let Me Know” are un aer apăsat nouăzecist, iar „Tell Everybody” are în fundal mici sample-uri de beatboxing care poartă semnătura lui Timberlake. Nimic deranjant, dar prea puține lucruri cu adevărat remarcabile. E drept că Overpowered avea o țintă clară – ringul de dans –, însă acesta e oricum supraaglomerat și cam lipsit de personalitate și zvâc. Să „împachetezi” o femeie care nu mai e tocmai o puștoaică în mușamalele sclipicioase rezervate de obicei tipelor tocmai ieșite din adolescență e tipul de strategie standard care nu are cum să funcționeze atât timp cât respectiva femeie refuză să se dezbrace (o să-mi sară feministele în cap, dar chiar nu e vina mea: industria muzicală a fost, este și va rămâne extrem de sexistă). Ce-a urmat se știe: EMI are în vremea din urmă prostul obicei de-a pierde artiști zdraveni cu ghiotura (Radiohead, Rolling Stones și Paul McCartney, contraperformanță ca asta mai rar!), drept pentru care despărțirea era absolut firească. Róisín a dispărut vreme de vreo opt ani, timp în care crescut doi copii și s-a mai aruncat la câte-o colaborare, un track-două răzlețe și sub potențialul său, plus un EP (Mi Senti) bine intenționat, dar cam atât.
Albumul „de maturitate” Hairless Toys, umblă vorba, ar fi un titlu iscat dintr-o neînțelegere: într-o seară alcoolizată, producătorul Eddie Stevens a întrebat-o pe Róisín dacă s-a gândit la cum o să se cheme albumul. Cam ciupită, femeia a răspuns cu prune-n gură: „Careless Talk”. E doar o anecdotă
sunetelive.ro iulie 2015
pentru care nu bag mâna în foc, dar una reprezentativă pentru felul în care a lucrat de data aceasta – fără un contract cu o casă de discuri, fără opreliști, deadlines și PR. „L-am înregistrat, l-am finisat și abia apoi am căutat un label”, spune cu ușurare cântăreața (Hairless Toys a ieșit grație belgienilor de la Play It Again Sam). „Nu e un album pop «de manual», s-a făcut foarte mult dance-pop în ultimii ani și am evitat direcția asta. E un album de maturitate”, adaugă ea, după care bufnește în râs. Dar chiar așa, ce e Hairless Toys și cum se așază în peisajul pop contemporan? Aș zice că profită de panica instalată binișor la vârful industriei și că nu are nimic de demonstrat. Deja știm (destul de) bine cine e și ce poate să facă Róisín Murphy, așa că de ascultat o să-l asculte cine trebuie. Fără să-l iau la puricat track by track, cred că e ceea se numește un slow burner: nu ți se vâră-n creier din prima, cere un pic de răbdare, și mizează în mod oarecum neașteptat pe directețe și pe sinceritate (sunt singurul căruia „Exile” i se pare cântecul despre despărțenie al acestei veri, la mare concurență cu piesa-titlu?) Surprizele vin din altă parte – s-a apucat și de regizat clipuri (pentru „Exploitation” și „Evil Eyes”), cu o mână foarte sigură și cu lecțiile făcute: cinefilii au sesizat influența unor greuceni precum Bergman și Polanski, între alții. Am mai tot avut ocazia s-o spun, dar îmi face plăcere s-o repet: nu de tone de cash ai nevoie ca să faci un clip de Doamne-ajută, ci de o idee-două (vezi, de asemenea, cam ce le iese din punctul ăsta de vedere unor Panda Bear, FKA Twigs sau extrem de prolificului Ty Segall). Long story short: e de bine. Chiar foarte de bine, dacă punem revenirea asta lângă cea a lui Björk. Uitați de o eventuală reunire Moloko – așa ceva nu mai prindem. Ah, cât pe ce să uit: cu Róisín ne vedem pe 18 septembrie, la Arenele Romane. O să fie mișto.
EVENTS ALESE DE MIHAI TIŢA
CINE: La Roux UNDE: Summer Well CÂND: 8-9 august DE CE? Aerobic pe malul
lacului
sunetelive.ro iulie 2015
Madam Elly Jackson e abia la al doilea album şi la vreo şase ani depărtare de primul. Şi la propriu, dar şi la figurat, pentru că de momentul Trouble in Paradise e altă mâncare de peşte – consistent pe disco, bine închegat cu synth optzecist şi atmosferă ca-n cel mai bun film al lui Ryan Gosling. Chiar dacă vine la nişte ani buni de la vârful de îngheţată al unui gen numit nu-disco, programul artistic pe care-l promite La Roux are marele avantaj al locantei.
EVENTS
CINE: Foals UNDE: Summer Well CÂND: 8-9 august DE CE? Pentru ce promite piesa nouă
CINE: Jungle UNDE: Summer Well CÂND: 8-9 august DE CE? Idem La Roux
(vezi Filtrul pe luna asta)
Rockerii blânzi cu greco-
ucraineanul Yannis Philippakis la cârmă ajung la Bucureşti cu noul material, după ce Holy Fire a fost votat de cititorii publicației NME ca fiind albumul anului în 2013. De fapt, în aceeaşi perioadă, Philippakis făcea mişto de Alex Turner şi David Guetta şi le arăta obrazul celor de la Spotify. Slobod la gură, energic pe scenă, susţinut de o trupă bine calibrată şi cu multe artificii psihedelice surpriză. Deci, îi aşteptăm.
Deşi tributari genului disco,
proiectul numiţilor Tom McFarland şi Josh LloydWatson prăjeşte în cratiţă cu mult soul şi funk. Toate astea pe o scenă inundată de instrumentişti care nu stau locului şi lumini ambientale ca-n visele umede cu Kelly McGillis sau Sharon Stone. Probabil cel mai important act al sezonului, sper doar să nu fie pus la o oră la care întunericul să nu-şi joace rolul de bodyguard al dansului.
sunetelive.ro iulie 2015
us Gus G Airfield Festival 30 iulie – 8 august DE CE? Vagă nostalgie circa anii 2000 CINE: UNDE: CÂND:
Trupa islandeză a
pornit la drum cu ideea unui grup de artişti veniţi nu doar din zona muzicii, ci şi din a actoriei sau regiei. De aceea, la categoria Past Members pe Wikipedia apar nouă persoane, inclusiv Emilíana Torrini. De la început sunt în trupă domnii Stephan Stephensen şi Birgir Þórarinsson. Oricum ar fi, Gus Gus rămâne una dintre trupele euro care chiar dacă n-au ieşit în faţă pe afişe, au bifat cu multă decenţă genuri foarte populare la sfârşitul anilor ’90. Astăzi, însă, tre’ să te aştepţi doar la nişte deep house dulceag, da’nu foarte.
CINE: Korn UNDE: Arenele Romane CÂND: 3 august DE CE? Dacă mai ai prin şifonier
tricoul cu Significant Other
Trupa la care ai trecut când
ţi s-a zis să asculţi ceva „mai serios” decât Limp Bizkit, P.O.D. sau Papa Roach (Ha-ha, nu Staind!) ajunge în ţărişoară la vreo 15 ani distanţă de la „Freak on a Leash”, placa la care au ajuns după două albume şi pe care au tot cântat-o până azi. Ca încălzire, îi avem pe macedonienii de la Point Blank, dar şi localii Coma, Implant Pentru Refuz şi Planet H. Ca să te răcoreşti, stai în spate şi dă pe gât o „şurubelniţă”.
sunetelive.ro iulie 2015
JAMIE ȘI CEA DE-A TREIA VARĂ DE
DRAGOSTE DE PAUL BREAZU
MUZICIAN VERSATIL, JAMIE XX, BEATMAKER-UL ȘI PRODUCĂTORUL TRUPEI THE XX, DEBUTEAZĂ DISCOGRAFIC CU O SIMFONIE A CLUBBING-ULUI NOUĂZECIST BRITANIC Există un video pe YouTube, ajuns acolo în august 2009. O trupă britanică, în care activează patru adolescenți, e înregistrată în studioul Rough Trade Records din Londra. În stânga imaginii, îmbrăcat într-o cămașă neagră, un tip lovește pad-urile unui Akai MPC500. Numele lui e Jamie Smith, iar al formației – The xx. În aceeași lună august a aceluiași 2009, grupul amintit își lansase primul album, botezat xx. Un an mai târziu urma să pună mâna, meritat, pe Mercury Music Prize, poate cel mai galonat premiu muzical din Marea Britanie. The xx aducea în muzică – după cum spunea John Colapinto, cronicarul revistei The New Yorker – „o variantă de indie rock lipsită de zorzoane inutile și surprinzător de aerisită, cu accente foarte pronunțate împrumutate din muzica electronică de dans”. Era o gură de aer proaspăt pentru o scenă epuizată, în care band-urile care participaseră la revoluția pop din 20042007 s-au consumat în bombastică și lipsă de combustibil creative. Puștanii din South London săreau în
sunetelive.ro iulie 2015
timp record din anonimat în playlist-urile magazinelor H&M, lucru care nu e, la urma urmei, chiar un capăt de țară. Băiatul din fața acelui MPC, Jamie Smith, beatmakerul formației și producător al amintitului album, s-a născut la Londra pe 28 octombrie 1988, șaptesprezece ani mai târziu devenind parte a unui proiect muzical care-i conținea pe trei dintre colegii de la Elliott School – Romy Madley Croft, Oliver Sim și Baria Qureshi. Acela a fost certificatul de naștere a grupului care avea să câștige în 2009 Mercury Music Prize-ul. Venind dintr-o trupă care și-a creat din minimalism un manifest și care s-a ascuns bine în spațiile din propria muzică, Smith a orbitat, în proiectele personale, în jurul pupitrului de DJing, devenind un remixer neobosit, prelucrând cu doxă piesele unor Florence + the Machine, Jack Peñate, Glasser, Eliza Doolittle, Nosaj Thing, Adele, Falty DL, Radiohead, Four Tet și ale propriei formații. Deloc întâmplător, deci, gestul lui Richard Russell, proprietarul casei de discuri XL Recordings, de a-i da pe mână ultimul album al legendarului GilScott Heron, I’m New Here. Rezultatul, We’re New Here, era dovada faptului că Jamie xx – pseudonimul artistic pe care și l-a ales pentru aventurile sonore pe cont propriu – putea empatiza cu perioade din istoria muzicii care nu-i erau cunoscute altfel decât „din cărți”. Când propria variantă a single-ului „NY Is Killing Me” a intrat, la sfârșitul lui 2010, în playlisturile posturilor de radio, blues-ul acela electronic al originalului se topea într-o pastă de sub-bași și synth-uri reverberate, în
care sample-urile cu vocea modificată a lui G-SH se amestecau într-un poem contemporan și atemporal în același timp. Smith își găsea atunci sensul ca producător în afara combo-ului The xx, arătându-se interesat de o carieră solo dusă dincolo de excursiile sale DJ-istice. „All Under One Roof Raving” era lansat de către Young Turks la începutul verii lui 2014 și totul devenea foarte limpede. După experiența celui de-al doilea opus al The xx, Coexist – o operă și mai intimistă, și mai minimalistă, și mai cerebrală decât cea din 2009 –, și a unor releaseuri solo, Jamie Smith ducea flirturile de până atunci la capăt, cățărânduse pe
un val nostalgic citit în muzici cu care n-a prea fost contemporan. Cultura rave britanică era scanată de muzician cu un Oculus Rift empatic, dar distant, setat să vadă la infinit fabulosul video al artistului Mark Leckey, Fiorucci Made Me Hardcore, și să surfeze fascinat prin creierul criticului și istoricului muzical Simon Reynolds, autorul uneia dintre cărțile definitorii ale noii ere nostalgice a muzicii, Retromania, și al unui concept, „hardcore continuum”, aplicat principiului vaselor comunicante în sound-urile electronice britanice. Epoca de aur a 2-step-ului și a UK garage-ului, climaxul trip-hop-ului bristolez și nuanțele psihogeografice ale împărăției lui Burial sunt tot
atâtea ancore sentimentale care-l ajută pe Smith să nu plutească în derivă prin tot acest ocean caleidoscopic și să performeze la nivel imersiv. Cineva acolo sus îl iubește, arătându-i calea către lumi care s-au consumat în apoteoze Ecstasy-ce. De la distanța lui Reynolds și prin ochii lui Smith, anii ’90 sunt încărcați cu o magie irepresibilă. „Am avut mereu tendința de a romantiza muzica electronică de dans nouăzecistă, pentru că, evident, eram pe atunci prea tânăr pentru a o accesa. (…) Nici astăzi nu pot spune că știu mare lucru despre ea. Abia dacă-mi amintesc numele câtorva artiști importanți.” Puseul acesta de sinceritate, „furat” dintr-un interviu pe care Jamie xx l-a acordat în mai anul acesta revistei online Grantland, se simte în muzica de pe albumul său de debut, In Colour, apărut în aceeași lună la același label, Young Turks. Pe el, Smith face o reverență în fața unei culturi pe care a cunoscut-o doar indirect, exact așa cum Leckey a refăcut istoria clubbing-ului britanic din found footage.
IN COLOUR, ALBUMUL DE DEBUT AL LUI JAMIE XX, A FOST LANSAT PE 29 MAI 2015 DE CĂTRE LABEL-UL ENGLEZ YOUNG TURKS, PARTE A GRUPULUI BEGGARS BANQUET.
ÎN ALTE ROLURI Gil-Scott Heron Poet și muzician american, unul dintre cei mai cunoscuți performeri de spoken word. Albumele sale din anii ’70 și ’80 au fost o influență importantă pentru scenele de hip-hop și neo soul din Statele Unite ale Americii.
Richard Russell
Simon Reynolds
Parte din proiectul electronic nouăzecist Kick Like a Mule, Richard Russell a devenit în anul 1994 proprietarul labelului XL Recordings, reușind să-l transforme într-unul dintre cei mai importanți editori din Marea Britanie, artiști precum The Prodigy, Radiohead, The White Stripes, Dizzee Rascal, M.I.A., Vampire Weekend, The xx, Adele sau Gil-Scott Heron făcând parte din portofoliul său.
Jurnalist și istoric al muzicii, Simon Reynolds e unul dintre cei mai importanți autori ai acestui domeniu în ultimii 10 de ani. Colaborator al publicațiilor Spin Magazine, Rolling Stone, The Village Voice, The Guardian sau The Wire, Reynolds scrie îndeosebi despre scenele de post-punk și muzică electronica.
Mark Leckey Artist britanic din zona colajului, sound-ului și video-ului, Mark Leckey e câștigătorul din 2008 al Turner Prize, pentru filmul Industrial Light and Magic. În anul 1999 a realizat video-ul Fiorucci Made Me Hardcore, opera care vorbește despre istoria clubbing-ului în Marea Britanie folosindu-se de found footage.
sunetelive.ro iulie 2015
MENTAL ON METAL
Timpul baladelor metalice Există în lumea metalului o nișă care a devenit, în timp, subgen muzical prizat de toți adolescenții care amestecă prea puțină bere cu prea multă votcă
Sunt amândoi dezbrăcați. De la brâu în sus. Ea poartă pantaloni din piele, el – o pereche de jeanși uzați. Au ochii închiși. Înlănțuite pe o planetă roșie și stearpă, corpurile lor par a fi desenate de un student la Arte frumoase care nu pricepe multe din anatomie. Ea e brunetă, el e blond. Într-o traducere ad-hoc, totul ar trebui să sune astfel: „Să fie ceea ce simt iubire? / Să fie ceea ce caut iubire? Să fie ceea ce visez iubire? / Da, așa trebuie să arate iubirea! / Pentru că m-a prins în mrejele ei / În mrejele ei…” Rezemat de un perete de cărămidă, David Coverdale încearcă din răsputeri să nu-l mai imite pe Robert Plant, în timp ce rochia prea scurtă și prea albă își face valiza. Pentru ca în cadrul următor să danseze lasciv pe sunetul unei chitări cu glas de motan în călduri. Ceva pare definitiv rupt acolo, exact ca în sufletele confuze ale adolescenților din șapou. Anii ’80, poate cei mai dubioși ani din istoria umanității, au adus, pe lângă mainstreamizarea disco-ului, MS-DOS-ul, prima generație de jucării My Little Pony & ghetele Reebok Pump, hair metal-ul – moștenitor ultra-efeminat, îmbrăcat în egări din spandex, cu părul făcut permanent al glam rock-ului. De aici până la așa-numitele power ballads a mai fost doar un pas mărunt: oftând, Brett Michaels se dă jos din pat. (Suntem în anul 1988, momentul acela în care rockerii, masculi ultraefeminați îmbrăcați în egări din spandex, nu-și depilau totuși părul de pe piept.) El e blond, ea, cea-sumar-îmbrăcatăpe-care-o-lasă-în-urmăzvârcolindu-se-în-pat-pentrua-i-vedea-noi-cel-puțin-fundul, este, desigur, brunetă. Brett își ia chitara, pana, cizmele, jeanșii,
sunetelive.ro iulie 2015
CU PAUL BREAZU maioul, pălăria, ochelarii de soare. Se așază pe un scaun de bar – atenție, nu e într-un bar! – și cântă: „Stăm amândoi nemișcați în noaptea adâncă. / Deși lipiți unul de altul, inimile ne sunt la mile depărtare / Să fie din cauza lucrurilor pe care le-am spus sau făcut?” (Suntem la șaptesprezece ani distanță de momentul apariției sextape-ului cu Pamela Anderson și știm că „Fiecare trandafir are spinii săi / Așa cum fiecare noapte are zorii săi, / Așa cum fiecare cowboy își cântă propriul cântec trist, / Tot așa fiecare trandafir are spinii săi…”.) Istoriile astea păreau a nu se termina niciodată. Gândeștete la numele astea: Scorpions, Savatage, Skid Row, Steeler, Stage Dolls, Slaughter, Steelheart, Stryper etc. (Și astea sunt doar trupele a căror denumire începe cu „S” de la sirop.) Ea e complet dezbrăcată. E întinsă, capul îi e căzut pe spate, ochii îi sunt închiși. Un bărbat musculos cu coarne de muflon și uriașe aripi de muscă stă aplecat peste ea. Cu mâna stângă îi atinge sânul drept. Mâna ei stângă stă pe umărul lui drept. Ea pare blondă, el poartă coarne de muflon. E o compilație numită Romantic Collection: Metal Ballads, apărută în 2005, cel mai probabil la o casă de discuri piratate din Rusia. Se pare că mai există speranță pentru un subgen al metal-ului la a cărui dispariție au pus numărul Kurt Cobain și armata lui de grungeri disfuncționali, care nu dădeau doi bani pe egării ăia și pe mascaraua aia, ajunși la întâlnirea cu noi la timp pentru a ne muta viețile dinspre nectarul dulce-amărui, dar digerabil al baladelor metal înspre depresia suicidală și indigestă a baladelor grunge.