Sunete Septembrie 2015

www.sunetelive.ro

GRATUIT SEPTEMBRIE 2015

OMAR Magnificul

TAME IMPALA CRISTI MINCULESCU JAZZ 8 M.I.A.

ISSN 2392-9820

Agendă muzicală proaspăt relaxată, versatil necesară, care împacă zona alternativă cu cea urbană, atentă la proiecte locale şi conectată la importuri.

Başca, Sunete se ambiţionează să ajungă la oameni şi prin intermediul hârtiei.

Din 2003.

REDACTOR-ŞEF

Mihai Tiţa mihai.tita@zilesinopti.ro

DE MIHAI TIŢA

COLABORATORI

Paul Breazu Filip Standavid Mihai Dinu LAYOUT & DTP

Claudiu Oană

claudiu@zilesinopti.ro Szabó Kinga - Noémi

kinga@zilesinopti.ro DISTRIBUŢIE

Dan Budoi

dan.budoi@zilesinopti.ro VÂNZĂRI

Speranţa Velicu

speranta.velicu@gmail.com PUBLISHER

Marian Gîlea

marian.gilea@zilesinopti.ro CONTACT

Laibach, prima trupă rock care a cîntat în Coreea de Nord. The Weeknd în duet cu Lana del Rey – piesa „Prisoner” rupe lesa, cum ar zice Posset. Dr. Dre a scos album.

FKA twigs își pune un costum de păpușă gonflabilă. La Robbie Williams, lumea s-a plîns că nu a fost apă suficientă. Jungle au cîntat pe lumină, din cel mai păcate.

Capriciosul Morrissey ajunge la Sala Palatului.

Toate astea n-au nicio legătură între ele, dar sunt printre viralele uneri veri care ne-a ținut la temperatură de fierbere vreo două-trei săptămîni.

Repornim motorașele, că-i temperatura optimă. Mihai Dinu a stat de vorbă cu Cosmin Dominte, aka Jazz 8, partea românească a proiectului The Bridge Committee, Paul Breazu bate din palme și fluieră pe Omar Souleyman, iar Filip Standavid nu s-a putut abține să nu tragă liniuțele în muzica asta nouă a lui Kevin Parker și a sa trupă Tame Impala.

Mai avem o scurtă listă de evenimente, pînă își calibrează cluburile booking-urile, un prăfuleț de tehnologie și observații despre cinci albume ale lui august care merită (sau nu) băgate în seamă.

sunetelive.ro

facebook.com/sunetelive.ro evenimente@sunetelive.ro sunetelive.ro septembrie 2015

FILTRU 10+1 PIESE ESENŢIALE PE LUNA ASTA DE LA NEON INDIAN, VANESSA CARLTON, JAMIE WOON, JAAKKO EINO KALEVI ȘI AȘA MAI DEPARTE ALESE DE MIHAI TIŢA

FILTRU // 10+1 PIESE

BUCATA LUNII

01 M.I.A. Swords

Viața personală, părerile politice și paranoia pe film Big Brother au mers mînă-n mînă cu rap-ul închinat Indiei pentru Maya Arulpragasam, cînd în 2013 ieșea Matangi, poate cel mai experimental al ei, la un an întîrziere, după o ceartă cu Universal. Dînd impresia că nu s-a învățat minte, MIA e exclusiv pe Apple Music în ceea ce privește proiectul audio-video Matahdatah – același nume îl va purta și al cincilea album din carieră.

Prima parte are aproape șase minute, filmările s-au

sunetelive.ro septembrie 2015

întîmplat atît în India, cît și în Coasta de Fildeș. „Alte zece țări vor urma, încă nu le-am ales, așa că cine știe unde mă va duce acest proiect”, promite Maya.

Avem parte de dansuri periculoase pe două bucăți: „Warriors”, de pe Matangiul despre care vorbeam, și proaspăta „Swords”, o bombă așa cum se cuvinte (sic!): „Everything banging like we’re in Bangalore / Sounds of swords cutting edge like woah / Toyota truck, pick us up, let’s go!”

AUZITE ŞI ROSTITE

London O’Connor „«It’s 2015» is a weird thing to say. The Earth is 4.54 Billion years old.”

02 YG

Twist My Fingaz The Weeknd „Kiss Land wasn’t about what people wanted to hear on the radio.”

Lana del Rey „I always want to take advantage of feeling inspired because you don’t feel that all the time.”

Din același Compton cu Kendrick Lamar, Keenon Daequan Ray Jackson, aka YG, semna la rîndu-i cu Def Jam, în același timp crescînd gașca Pu$haz Ink, unde-i găsim, printre alții, pe Ty Dolla Sign și DJ Mustard. Dar în timp ce Lamar se leapădă de droguri și bagabonțeală, YG e ăla care și le asumă.

Arestat și împușcat sunt două adjective care i-au întreținut atît ego-ul, cît și street creed-ul. De-aici și potopul de mixtape-uri (șapte la număr, în vreo cinci ani), dar și un prim album de studio scos în 2014, pe care apar, cum era firesc, mai sus amintiții, dar și alții precum Drake sau Schoolboy Q. Delirul arogant și sarcastic continuă și pe bucata asta, pe un aproape G-funk cum se făcea odată pe Coasta de Vest.

sunetelive.ro septembrie 2015

03 Silicon Burning Sugar

KODY NIELSON, FRATELE LUI RUBAN NELSON, AKA UNKNOWN MORTAL ORCHESTRA, PĂSTREAZĂ MUZICA AFACERE DE FAMILIE, PROIECTUL SĂU SILICON FIIND LA PRIMUL ALBUM, PERSONAL COMPUTER – GREU DE GĂSIT PE GOOGLE! EXERCIȚII DE STIL ÎN ZONE PRECUM DISCO ȘI FUNK, CU TENTĂ NOIR ȘI KRAUTORCK. DELICIOS.

FILTRU // 10+1 PIESE

04 Gwenno Golau Arall

Galeza Gwenno Mererid Saunders, fostă membră în grupul de fete The Pipettes, cîntă pe cont propriu de cîțiva ani, dar nu la fel de siropos. Ba dimpotrivă – undeva între chillwave, synthpop și krautrock, naiv și melancolic.

De ascultat un prim EP, Ymbelydredd, scos în 2012, dar și proaspătul Y Dydd Olaf, care ar trebui să joace rolul de prim album de studio per se. Arome de napolitane cu lămîie, soare arzător și o limbă galeză răcoritoare.

05 Neon Indian

Slumlord

Frățiorii de ligă cu Toro y Moi și ce-a mai însemnat curentul chillwave, trupa lui Alan Palomo scoate în toamnă al treilea album, VEGA INTL. Night School, iar bucata asta e prima pe care o aud de pe el. Una care schimbă reflexiile prismei către zone ceva mai tropicalodansante și aduce un acord fin binevenit pe voce. Briza berii cu arome fructate s-a păstrat.

„Recording in professional studios is the worst idea — I don’t know why anybody even does it… they’re so expensive.”

Grimes

06 Boxcutter Network

Nordirlandezul Barry Lynn iese nițel din hora Planet Mu, label-ul unde a scos patru albume mari și late în zona post-2-step, și își face de cap cu un EP proaspăt, Vatic Dreams, apărut sub sigla propriei case de discuri, Kinnego. Îl recomand pentru depărtarea de vaporwave supracondensat și apropierea către texturi mai simple, maturate cu nostalgie.

sunetelive.ro septembrie 2015

FILTRU // 10+1 PIESE

08 Leon Vynehall

Midnight On Rainbow Road Meșteșugarul din Brighton în ale deep house-ului cu uplifting printre adjective despre care nu mai auzisem nimic de la „Butterfilies” încoace, vine cu una nouă pe o compilație ajunsă la al doilea volum, numita Musik For Autobahns, îngrijită de Gerd Janson și scoasă la casa de discuri olandeză Rush Hour. O pietricică prețioasă, cu cîteva straturi de synth-uri obligate la reverb și repetiție.

Mai degrabă, un intro, fiind chiar prima piesă de pe compilație, pînă atingi suta.

07 Vanessa Carlton Take it Easy

Îți aduci aminte, cel mai probabil, de fata care ieșea la plimbare cu pianul în videoclipul piesei „A Thousand Miles”de acum mulți, mulți ani – de pe vremea cînd Shakira cînta „Whenever, Wherever”, iar Avril Lavigne era în limbă după un așa-zis „Sk8er Boi”. Eh, madam Carlton a mai crescut și a scos un EP, Blue Pool, cu două bucăți, una mai fascinantă decît cealaltă – pentru că fascinant e cuvîntul, avînd în vedere trecutul ei muzical. Vom asculta negreșit albumul Liberman.

sunetelive.ro septembrie 2015

10 Jaakko Eino Kalevi Letter

09

Otherside

Născut la Helsinki, mutat la Berlin. Fost vatman, în prezent muzician. Știe cu mai multe instrumente, ba chiar și cu vocea. Domnul Kalevi pare a fi răspunsul nordului rece la vibe-ul călduț ale unor Sebastien Tellier sau Beck – ăsta din urmă îmi vine în minte doar datorită vocii guturale. Adică luată boemia și aruncată peste un blat pufos de psihedelie finlandeză (acolo și-a înregistrat albumul autointitulat, chiar înainte să plece la nemți), cu mult disco redus la elementele de bază și trecut printr-o sită de jazz. Parfait!

Neverending

O VOCE ÎNTRE THE WEEKND ȘI BRUNO MARS, O BUCATĂ CARE JOACĂ UN M83 LA BPM LENEȘ. TREI BĂIEȚI DE-AI NOȘTRI ABIA AU ÎNCEPUT UN PROIECT NUMIT OTHERSIDE, IAR DINTRE CELE DOUĂ PIESE DE PE PAGINA DE SOUNDCLOUD ÎNȚELEGEM CĂ ÎNCEARCĂ SĂ PRINDĂ VALUL ELECTRO-POP.

10+1

Jamie Woon

Sharpness Britanicul din mamă scoțiană și tată malaiezian poate fi ușor confundat, datorită tratamentului heavy rotation primit la radiourile noastre, cu o plăcere vinovată.

sunetelive.ro septembrie 2015

Hm, cu un prim single produs de Burial, prin 2010, aș aprofunda nițel cazul Jamie Woon: un tip cu un viciu clar – să facă refrene, mami! –, dar cu un prim album, Mirrorwriting (scos la Polydor), care are ascunsele și interesantele lui și, iată, acest nou single, care stă să apară pe al doilea album, Making Time – de data asta, alături de nimeni-alții-decît PMR Records (vezi Jessie Ware sau Disclosure).

CASCĂ URECHEA

Cristi Minculescu Iată că a venit vremea să trimitem curiosul nostru chestionar nostru către unul dintre „grei”. Primul care a citit mirat și a răspuns amuzat, căpitanul așa-zisei „naționale de rock” a patriei Ce-ai face acum, în loc să răspunzi la întrebările astea?

Sunt atît de comod, încît probabil nimic.

Când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată?

Acum șase ani, m-am lăsat de fumat.

Care a fost cel mai periculos lucru pe care l-ai făcut?

Am zburat cu parapanta deasupra plajei Copacabana.

Te-ai îmbrăcat vreodată în femeie?

Nu. Ce desene animate îţi plăceau când erai mic?

Cînd eram mic nu-mi plăceau, acum îmi plac seriile cu Dalmațienii și Ice Age. Cu cine aveai postere în cameră?

Led Zeppelin.

Ai un tic verbal? „Ce să vă zic”, „vă dați seama”. În ce maşină ţi-ar plăcea să străbaţi ţările nordice? Într-un Pontiac Firebird sau Porsche Spider, dar țările să

fie tropicale.

Te pricepi să tai lemne?

Mă descurc, dar e bine să nu mai fie nimeni prin preajmă.

Ai vânat vreodată?

Nu, dar îmi place vînatul.

Ceafă sau cotlet?

Cotlet cu garnitură de ceafă. Și un munte de cartofi prăjiți. Și o roabă cu maioneză.

Cu ce animal n-ai vrea să dai vreodată nas în nas?

Cu anumiți oameni. Ţi se pare jenant romantismul?

Nu, din contră.

Cum te-ai îmbătat prima dată? Îmbătat?! Eu doar mă binedispuneam.

Care-i cea mai naşpa sau ciudată chestie pe care ai mâncat-o?

De obicei, nu risc, așa că n-am pățit-o pînă acum.

Ai putea spune despre tine că eşti un tip curajos?

Aș putea, dar mai bine să spună alții.

sunetelive.ro septembrie 2015

Trei lucruri pe care-ar trebui să ştie să le facă orice bărbat.

Să iubească, să rîdă și să fie responsabil.

Ai dansat vreodată pe „Gangnam Style”? Îmi place să dansez, dar nu mă aventurez într-atît...

Dă-mi o melodie care intră-n categoria „guilty pleasure”. „Happy”, a lui Pharrell.

Cât de scump e prea scump?

Nu știu, dar știu că cel mai scump lucru e cel pe care îl primești gratis.

Care-i emisiunea ta preferată de la TV? Urmăresc documentare despre Al Doilea Război Mondial și despre istoria secolului XX. La ce te gândeşti noaptea-n pat?

La un pește ciudat, adică un Somn Bizar.

Cum te-ai descrie dimineaţa?

Sunt indescriptibil.

Cât te costă chiria?

La palat sau la castel?!

Cristi Minculescu s-a născut pe 9 ianuarie 1959, la Pitești. Îi place „triplul F”: fotbalul, filmele și florile.

sunetelive.ro septembrie 2015

5 ALBUME

VA // PERU BOOM! Patronii unui restaurant cu specific peruvian très chic din Soho, Londra, au gust și pentru muzică, lansînd prin propriul label, Tiger’s Milk, o serie de compilații cu muzici peruviene de tradiție. Asta mai nouă dintre ele, însă, e în colaborare cu Strut Records și strînge proaspăta scenă electro peruviană, care dă un răcoritor twist unor genuri precum chicha sau cumbia.

(Tiger’s Milk, Strut Records)

DR. DRE // COMPTON tender with you”.

De fapt, întreg EP-ul poate fi văzut ca o evoluție. FKA mai întîi se naște, apoi trece printr-o adolescență confuză, pentru ca mai apoi să-și pună capul pe umeri – vezi penultima piesă, mai ales: „Shut your eyes and feel the rush / Will you fuck me while I stare at the sun?”. Totul e împachetat într-un videoclip de peste 16 minute, care ilustrează suprarealist toate etapele și un sound doborîtor de-a dreptul, încadrat undeva în zona post-rnb – cam ce făceau Kelela sau SZA acum cîțiva ani. Pop de arătat la muzee, nu alta.

FKA twigs M3LL155X Young Turks 13 august

sunetelive.ro septembrie 2015

Tătitcul G-Funk-ului cu umbreluțe West Coast a lăsat Detox-ul la sertar – album anulat în ultimul moment, din cauză că nu se ridica la „standarde” –, iar anul ăsta ne oferă un proaspăt, dar și ultim, Compton, un aproape soundtrack pentru Straight Outta Compton, filmul despre NWA apărut luna trecută. Singurele piese care funcționează sunt alea cu Kendrick Lamar, însă, restul fiind un bla-bla despre o viață de gangster pe care Dr. Dre, să fim serioși, n-o mai înțelege de prea mult timp.

ALESE DE MIHAI TIȚA

Pe al treilea EP, Tahliah Barnett are un lanț de cuvinte care ne oferă cel mai bun unghi din care să-i observăm operația pe cord deschis: „Can you touch it?

Is it real? / Paper cut it, I feel / The slightest rip is a river that’s overflowing me”. De la un turneu de promovare pentru LP1 despre care nu s-a ascuns să spună că a făcut-o să simtă că pierde controlul, pînă la atacuri rasiste pe Twitter (fanii Robert Pattinson încă mai trăiesc undeva într-o lume a vampirilor, probabil), FKA twigs a vărsat cinci piese (e adevărat, unele dintre ele, gen „I’m Your Doll”, sunt vechi de vreun an) despre ce știe ea mai bine să trateze: dependență, vulnerabilitate și feminitate. Toate astea, însă, sunt folosite ca niște arme: „In time / You’ll learn to say sorry / And I will play

Doi din gașca Odd Future, Syd tha Kyd și Matt Martians, porneau la drum prin 2011 cu un proiect care lasă gura apă celor care au o slăbiciune aparte pentru erotismul acelui gen care avea să fie cunoscut spre sfîrșitul anilor ’90 drept neo-soul – o împerechere deocheată între RnB și Hip-Hop. După două albume, au ajuns la al treilea, acest Ego Death, șlefuit mai atent și funcționînd ca o serie de scrisori ale vocalistei către o iubită mai mult sau mai puțin imaginară. Sau către mai multe. Picat la țanc într-o lume americană care tocmai ce a legalizat tot ce se poate legaliza în materie de LGBT. The Internet Ego Death Odd Future, Columbia 29 iunie

BEACH HOUSE // DEPRESSION CHERRY Duo-ul din Baltimore au ajuns la al cincilea exercițiu de stil în dream pop, urmînd cu atenție cărarea pe hartă, asumîndu-și niciun risc.

Vorbeam cu meșterul Mesaru de la Stereobeasts.com și acuza de plictiseală. Și apatie. Ba chiar insensibili. Chiar și așa, le arunc albumele în playlist, poate tocmai datorită nostalgiei ăsteia ambalate în plastic. De ascultat mai ales „Space Song”. sunetelive.ro septembrie 2015

Cine l-a numit pe Kevin Parker copilul de suflet al lui Syd Barrett i-a făcut cel mai mare deserviciu: un om care-și numește trupa Gazela Domestică (după ce-a trecut în prima tinetețe pe la The Dee Dee Dums) dă de înțeles că nu-i lipsește simțul umorului sau măcar că nu se ia foarte în serios.

DE FILIP STANDAVID

Și cred că știu cine i-a făcut deserviciul respectiv: criticăraia proaspăt ieșită din adolescență (sau înțepenită în ea chiar și la vîrsta de 50 de ani) de pe la NME, o fostă revistă de muzică redusă acum la un festival de clișee. Tame Impala ar fi, de pildă, „the Perth psych supremos” – „mahării psihedelici din Perth”. Te doare mintea: or încasa taxele de protecție în LSD? Etern în căutarea lui the next best thing sunt și foste vedete care, în lipsa unor cîntece mai acătării, își trag ceva jar pe spuză de la tinerimea care se inspiră din muzica anilor ’60 și ’70 sau din adoratorii ei din perioada Madchester. Noel Gallagher s-a rățoit acum vreo doi ani la conducerea Radio1 (un fel de BBC Tineret-Speranțe) pentru că nu bagă în seamă trupe precum Temples și Jagwar Ma: prima ar fi cît de cît OK, dar n-ați ratat mare lucru dacă n-ați auzit-o (ajunge ea peste vreo cîțiva ani în Vama Veche!), a doua e mai interesantă, dar aștept încă să capăt un al doilea album ca să-mi fac o idee.

Kevin Parker (aka Tame Impala – omul cîntă la mai toate instrumentele, coproduce albumele și tooot schimbă persoanele care îl acompaniază live) știe prea bine că nimic nu e mai ușor decît să îneci un cîntec în reverb și delay, să mormăi vreo cîteva banalități în microfon, iar după cîteva minute s-o cotești, pasămite visător, într-un nesfîrșit solo: muică, suntem neam desculț și psihedelic, una cu Universul ne facem uite-acuș! Caricatura autohtonă a acestui talent interplanetar e de găsit în mod obișnuit într-un vîrf de munte, unde venerează daci și chinuie o nevinovată chitară rece cu „Andrii Popa”.

Innerspeaker

A pățit-o (nu pe asta cu „Andrii Popa”, firește, ci pe aia cu peripețiile interstelare) și australianul nostru: varianta

„Desire be, desire go” de pe primul EP Tame Impala e aglomerată (scrîșnet, tobă, voce incertă în primele șase – șase!

– secunde), e demonstrativă („Ia uite ce pot să fac!”) și e mulțumită de sine ca un copil care-a șutit ciocolata tocilarului din prima bancă. Varianta care apare pe albumul de debut, Innerspeaker, păstrează starea, dar o potențează mult mai bine – intro-ul e mai limpede, versurile se-nțeleg, deși tot tărăgănat sunt livrate (Deeeesiiiiire-beeee/Deeee-sire-go), iar percuția parc-a tras de fiare zilnic în cei doi ani care au trecut: e toată numai fibră.

Cîntecul pleacă, se-ntoarce un pic, mai face un ocol, dar cînd prinde curaj, după vreo două minute și jumătate, nici nu mai sesisezi că ai căpătat un tradițional solo de chitară de cît de cool (ăsta e cuvîntul!) pot să sune basul și cinelele.

Aș putea să jur că e meritul producătorului Dave Fridmann (The Flaming Lips, anyone?), dar îți trebuie și-un artist destul de deștept ca să nu se pună pe picioarele de dindărăt și să urle că omul îi face praf viziunea.

Innerspeaker are vreo cîteva piese care intră-n prelungiri și se termină tot zero la zero, deși titluri precum „The Bold Arrow of Time” sau „Runway, Houses, City, Clouds” ar trebui să funcționeze pe post de avertismente: nu e cazul să teaștepți la „strofă-refren-juma’ de strofă-refren-refren”. Mai e și un secret track de aproape o jumătate de oră, care măcar are bunăvoința să îți dezvăluie direct intențiile sale: „30 Minutes with Matthew Saville”.

Bucata cea mai interesantă e, însă, „Jeremy’s Storm”: cinci minute și jumătate în care nu se face auzită nici măcar o vocală, necum vreo silabă.

Tema e anunțată din trei-patru ciupituri, încă din capul locului, iar restul cîntecului nu face decît să adauge strat peste strat peste strat: de la un punct încolo, nici măcar nu mai ești

sunetelive.ro septembrie 2015

sigur ce fel de instrumente (dacă de instrumente o fi vorba) emit sunetele care vin peste tine. Evident și emfatic e doar crescendo-ul atoateînvăluitor cu care faci ce te duce capul – stoner rock, desigur, dar și olecuță de sintetizator cu aer vintage (piesa n-ar fi sub nici o formă nelalocul ei în soundtrackul pentru Virgin Suicides livrat cu ceva vreme în urmă de Air), deliciu al audiofililor care și-au burdușit casele cu viniluri, dar și o secție ritmică hotărîtă și extrem de coerentă, care ține toată schelăria în picioare: plutești cu ochii-n soare, dacă ții cu tot dinadinsul, dar o faci în mod controlat. Jeremy’s Storm e genul de cîntec pe care nouă trupe din zece l-ar ține la cutie, ca să-l scoată doar la finalul concertelor, chiar înainte de bis. În Innerspeaker e așezat la jumătatea drumului, iar cine l-a pus acolo a știut ce face: dacă vrei să convingi pe cineva să asculte Tame Impala, cu el ai să reușești (în cazul în care omul umflă din umeri, e clar: las-o baltă!).

Acest prim LP l-a și scos pe Kevin Parker de pe scena locală din Perth și l-a aruncat în nenumărate liste ale celor mai bune albume din 2010.

Festivaluri, premii, nițică atenție. Întrutotul meritată, de altfel. Oricît s-ar mîndri însă lumea indie cu etica sa în contra mașinăriei corporatiste, adevărul adevărat e că o colaborare nesemnificativă cu alde Kanye West (Bon Iver, ce mai faci?) sau un crossover hit, fie și unul mai mititel, îți pot face mult mai mult bine decît laudele din partea criticii extaziate ori a altor muzicieni. În cazul de față vorbim despre mult-hulitul Mark Ronson și despre nimeni altul decît The King of Pop însuși, dar și despre felul în care Tame Impala evită, fluierînd aproape, să se căptușească cu sindromul celui de-al doilea album.

sunetelive.ro septembrie 2015

sunetelive.ro septembrie 2015

Lonerism

Al doilea album preia, în primă instanță, zborul controlat din „Jeremy’s Storm” și se distrează zdravăn cu ideea cale de două piese. Chiar primele două piese. De data asta ai parte și de niște versuri, dar pariul propriu-zis e în producție, în percuția distorsionată cu aplomb, în folosirea mult mai evidentă a sintetizatoarelor și în asumarea fără ocolișuri a libertății nesfîrșite a primilor psihedelicoși: dacă putem face exact ceea ce ne trece prin cap, de ce să n-o facem? Cui nu-i place să n-asculte! Cînd pornește, în fine, „Mind Mischief” aproape că ai senzația că ți-a fost explicată poanta: „Feels like my life is ready to blow / Me and my love, we’ll take it slow”.

Ar fi exagerat, poate, să spun că „Mind Mischief” e un cîntec pop deghizat și că toba e instrumentul împins în mod manifest în față, dar zău că sună chiar așa, ba chiar, dacă stai să te gîndești bine, cele mai bune bucăți de pe album respectă aceeași regulă („Feels like we only go backwards” adaugă și o foarte încăpățînată clapă, dar basul și percuția dau, de fapt, linia melodică, iar „Elephant” e cîntecul pentru care Kasabian – altă trupă cu ștampila lui Gallagher pe frunte – și-ar vinde sufletul fără să clipească).

Regula de care ziceam nu e tocmai inventată adhoc și (Ferească Arhitectul Universal!) nu de către mine.

Kevin Parker are sub 30 de ani, a crescut cu Rage Against The Machine și Korn, dar nu s-a ferit vreodată să recunoască: îi place și Kylie Minogue și n-are aere de „salvator al rockului” care privește din înaltul cerului

la cum se distrează plebea.

Mai e și un om al timpurilor sale și (ne place, nu ne place) lingua franca a culturii pop e, în momentul de față, R&B-ul contemporan. Se explică ceva mai ușor, deci, colaborarea cu Mark Ronson: „Daffodils” împrumută (ca să nu spun de-a dreptul că fură) celebrissimul ritm al lui „Beat It”. Iar „Stranger In Moscow”, hitul mai subțirel al lui Michael Jackson de pe la sfîrșitul anilor ’90, s-a pricopsit, grație băiatului nostru, cu un cover mai bun decît originalul. Se-ntîmplă rar, dar se întîmplă. Pasul următor, făcut cu extrem de multă naturalețe și siguranță, a fost al treilea LP.

Currents

Albumul de anul ăsta e nu numai o continuare a lucrurilor care constituie „marca” Tame Impala (cine s-a speriat că omul a lăsat psihedelicalele baltă n-are decît să asculte mai atent „The Moment” și „Disciples”), dar și o primenire a mijloacelor. Noutățile nu țin atît de (re)actualizarea tropilor pop/R&B, cît de împachetarea mai aerisită și, pentru prima dată, de expunerea cît se poate de limpede a unei teme: Parker n-a spus-o vreodată direct, dar Currents este un break-up album, și unul de o tristețe cu atît mai apăsătoare cu cît muzica e mai senină.

Nicicînd nu cred că i s-a auzit omului mai clar vocea pe un album (iar asta strică plăcerea multora – un falset imberb pare să fi luat locul silabelor prelungi à la Lennon) și nicicînd n-au fost versurile Tame Impala mai ușor de descifrat. „Yes, I’m changing, yes, I’m gone / Yes, I’m older, yes, I’m moving on” ar putea fi – și a fost! – interpretat drept o scuză adresată celor luați

sunetelive.ro septembrie 2015

neplăcut prin surprindere de evoluția omului, dar „Eventually” („And I know that I will be happier / And I know you will, too /… Eventually”) și mai ales „New Person, Same Old Mistakes” nu sunt altceva decît vivisecții pe propriul corp. „Love/Paranoia”, dac-ar avea un beat mai apăsat, mai aspru, ar fi numai bună pentru FKA Twigs, iar titlul (sec și totalmente lipsit de echivoc) vine dintr-o cu totul altă galaxie decît cea în care Parker cînta despre îndrăzneața săgeată a timpului („The Bold Arrow of Time”).

Din punctul ăsta de vedere, Currents se înrudește în mod paradoxal cu două albume recente față de care n-ar putea suna mai diferit nici dacă ar încerca: mă gîndesc la Carrie&Lowell-ul lui Sufjan Stevens și la Why Make Sense (Hot Chip). Adică mizează pe sinceritate și pe emoție, chiar dacă – așa cum face primul – reduce turația și renunță la zorzoane, și chiar dacă – așa cum fac ceilalți – pare cu mintea plecată-n club.

Altminteri, atenția la detalii e neștirbită (piesa de deschidere, „Let It Happen”, e material de studiu de-a dreptul), iar riff-urile țin în continuare în mod competent hangul, deși o iau mai rar pe arătură. Pînă la urmă, ce-a făcut Parker a fost să recontextualizeze un gen (rockul psihedelic) cu ustensilele altora (R&B și synth-pop), să le pună să comunice cum nici cu gîndul nu gîndeai, și să mai și aibă ceva de spus. Să am de unde, l-aș plăti să se-apuce de un album de electronicale în spiritul lui Kid A: nu de alta, dar decada asta a ajuns deja la mijloc și chiar are nevoie de o astfel de bornă. Am și o sugestie de titlu (dar sunt dispus să discutăm): Kid K, de la Kevin.

GEAR

Vinilul plutitor Ai măcar un vinil prin casă? Perfect, nici n-ai nevoie (și poate că nici bani) de mai multe, pentru că jucăria celor de la Gramovox funcționează mai degrabă ca un suport expozițional, decât ca un player pe care să-l stresezi la o petrecere de apartament. Discul rulează pe verticală, excitat de un cap Audio Technica, exprimânduse printr-un preamplificator încorporat. Are jack pentru căști și ieșiri RCA, ca să-l poți da mai tare. Prețul e de 400 de dolari, deloc piperat, aș zice, iar livrările încep din decembrie, pentru un cadou de Crăciun pe care să ți-l dedici. (gramovox.com)

sunetelive.ro septembrie 2015

CĂȘTI CU TRADIȚIE ÎN BROOKLYN Familia Grado a ajuns din Sicilia în Brooklyn și a deschis un aprozar la începutul anilor ’20. În 1953, însă, au schimbat placa, orientându-se către căști, incinte acustice, componente pentru platane și alte asemenea – cine-a zis că așchia nu sare departe de copac? Tocmai căștile (și nu fructele de import) aveau să fie categoria de produse datorită cărora lumea îi striga pe stradă cu apelativul: „Meștere”. Astăzi, al treilea moștenitor al craft-ului, Jonathan Grado, semnează scrisoarea care însoțește fiecare livrare a noilor GH1, construite din lemnul arțarilor din apropiere – care altfel ar fi ajuns mobilă de bucătărie. (gradolabs.com)

sunetelive.ro septembrie 2015

OMAR

MAGNIFICUL

În 2006, sirianul Omar Souleyman își vedea primul release „occidental” lansat de Sublime Frequencies și își începea intensul voiaj concertistic în această parte a lumii. Anul acesta, Monkeytown Records, label-ul berlinez deținut de duo-ul Modeselektor, i-a editat cel de-al doilea album produs în Europa DE PAUL BREAZU

La sfârșitul lui 1997, Mark Gergis, colaboratorul dintotdeauna al grupului care conduce labelul american Sublime Frequencies și fondator al Sham Palace, se urca în avionul de Damasc pentru a pleca să descopere lumea. Era o călătorie inițiatică – Gergis e descendentul unei familii de irakieni oploșite în Statele Unite și își dorea să simtă pentru prima oară gustul Orientului Mijlociu –, dar și una de afaceri. Pe americanul de adopție îl interesau și muzicile din acea parte a planetei. În fapt, Gergis era în căutarea unui sound „corupt”, iar dabkeul acela electronizat și frenetic, care răsuna din chioșcurile de casete de pe străzi și din difuzoarele taxiurilor, părea a se

*ALBUMUL BAHRENI NAMI A FOST LANSAT DE LABEL-UL MONKEYTOWN RECORDS PE 24 IULIE 2015 ÎN FORMATELE DIGITAL, CD, VINIL ȘI CASETĂ ȘI POATE FI ASCULTAT INTEGRAL PE BLOGUL PUBLICAȚIEI THE GUARDIAN, LA ADRESA BIT. LY/1TFCOEZ.

potrivi mănușă cu ideile sale. Muzica tradițională siriană dăduse deoparte instrumentele clasice, înlocuindu-le cu sintetizatoarele, și își adăugase câteva trepte de viteză în plus. Dintre toate cele întâlnite, lui Mark Gergis i-a rămas în minte un nume care apărea des în poveștile oamenilor cu care vorbise despre acest nou, pentru el, gen muzical.

Omar Souleyman era pe vremea aceea un cântăreț de nunți din Al Hassakeh, unul dintre cele mai mari orașe din provincia multietnică Jazeera, aflat la douăsprezece ore distanță de Damasc și foarte aproape de granița cu Irakul. Muzica pe care o cânta părea a fi, după spusele lui Mark Gergis, „versiunea punk a dabkeului”. La jumătatea anilor ’90 sirianul își încropise, împreună cu Rizan Sa’id (clape), Ali Shaker (saz) și „poetul” Mahmoud Harbi, o trupă alături de care a bifat în anii ce a urmat atât de multe nunți încât legenda spune că bootlegurile înregistrate în timpul lor depășesc numărul 500. Și alături de care a patentat un sound foarte particular în insectarul neo-dabke din Siria acelor ani. Mașinăria infernală funcționa în ritmul delirant al Korg-urilor lui Sa’id, era vrăjită de riffurile lui Shaker și emana forța abrazivă a vocii lui Souleyman, cântând despre dragoste, despre dorință, despre tradiție.

Mark Gergis s-a declarat sedus de sound-ul acesteia și în anul 2000 a revenit în Siria împreună cu fratele său, Eric, luând calea celor douăsprezece

sunetelive.ro septembrie 2015

ore de mers cu autobuzul către Al Hassakeh. Nu ajunge să îl întâlnească pe cântăreț atunci, dar devine convins de faptul că trebuie să ajungă la el cu orice preț. Șase ani mai târziu reușește. Omar Souleyman devenise între timp un muzician a cărui cotă crescuse serios în lumea arabă, după apariția videoclipului la piesa „Khataba” în 2005, un cântec despre legile islamice ale mariajului.

Acceptând propunerea americanului de origine irakiană, Souleyman își vede în 2007 numele scris pe un CD care purta ștampila Sublime Frequencies și era lansat în Statele Unite ale Americii. Highway to Hassake (Folk and Pop Sounds of Syria), o compilație de cântece apărute pe casetele de care vorbeam mai devreme, îl trimitea pe muzicianul născut într-o familie arabă săracă din satul Tell Amir pe afișele unor festivaluri de muzică esențiale, precum Glastonbury sau Roskilde, dar, mai important, aducea popul sirian – oricât ar fi strâmbat din nas, și au strâmbat!, elitele culturale ale unei Sirii care își trăia ezitant propriul glasnost pe vremea aceea – în fața unui public mai curios ca niciodată. „Leh Jani”, opener-ul acestui disc, vorbea de la sine despre o muzică pe care cei de aici n-au reușit întotdeauna să o înțeleagă, dar a cărei farmec exotic îi ținea pe loc. Transplantul lui Mark Gergis reușise. Mustața, ochelarii de soare Aviator, figura mereu împietrită, jellabya și keffyeh-ul

sunetelive.ro septembrie 2015

„OMAR SOULEYMAN ERA PE VREMEA ACEEA UN CÂNTĂREȚ DE NUNȚI DIN AL HASSAKEH, UNUL DINTRE CELE MAI MARI ORAȘE DIN PROVINCIA MULTIETNICĂ JAZEERA, AFLAT LA DOUĂSPREZECE ORE DISTANȚĂ DE DAMASC ȘI FOARTE APROAPE DE GRANIȚA CU IRAKUL.”

aduceau Levantul în Vest, făcându-le cu ochiul unor Björk și Damon Albarn. În 2009 și 2010, Sublime Frequencies a editat alte două compilații cu muzica lui Omar Souleyman, numite Dabke 2020 și Jazeera Nights, parte din aceeași serie – Folk and Pop Sounds of Syria, pentru ca în 2011 să-i lanseze un disc cu piese

*ÎN MUZICA ARABĂ, „POETUL” E CEL CARE STĂ LÂNGĂ VOCALIST ÎN TIMPUL PERFORMANCEURILOR DIN CADRUL DIVERSELOR CEREMONII, IMPROVIZÂND ȘI SUFLÂNDU-I ACESTUIA CUVINTELE PE CARE URMEAZĂ SĂ LE CÂNTE ÎNTR-UN MOMENT SPECIFIC. din concerte, Haflat Gharbia – The Western Concerts. Dar adevărata încercare pentru sirian urma să apară doi ani mai târziu. Semnând cu Ribbon Music, o subsidiară a influentului label britanic Domino Records, Souleyman intră

sunetelive.ro septembrie 2015

în studio pentru primul album înregistrat în totalitate în Occident.

Producătorul său era nimeni altul decât Kieran Hebden, alias Four Tet, unul dintre cei mai importanți producători din muzica electronică a ultimului deceniu. Wenu Wenu, discul despre care vorbeam, a fost lansat în octombrie 2013 și era primul pas către îmblânzirea sirianului. Hebden nu intervine brutal, dar aduce muzica lui Omar Souleyman cu picioarele pe pământ, lăsând-o să respire, acomodând-o unei audiențe care obosește repede. Dar o face fără a-i fura esența.

Conflictul aparent dintre cele două lumi își găsește o rezolvare onestă din partea unui producător care a preferat mereu calea de mijloc. Wenu Wenu e un disc pe care britanicul i-a îndepărtat muzica sirianului de dimensiunea lo-fi inițială, fără a-i fura totuși complet magia. Întâlnirea codificată dintre muzica de dans ceremonial arabă și EDM/muzica electronică de dans s-a încheiat cu o remiză. Așa cum avea să se încheie și cea din 2015, anul în care Monkeytown Records, label-ul condus de duo-ul berlinez Modselektor, Gernot Bronsert și Sebastian Szary, i-a editat sirianului un nou album, Bahreni Nami, produs de ei înșiși, cu ajutorul lui Gilles Peterson și al aceluiași Kieran Hebden.

ALESE DE MIHAI TIŢA

Britanicul William Doyle ajunge la București la cîteva luni după ce i-am lăudat proaspătul Culture of Volume, un al doilea album, picat la doar un an după primul, cu rezultate satisfăcătoare în urma amestecării urnei cu synthpop și new wave optzecist. Vom vedea un semi-tocilar, semi-androgin, cocoțat pe o scenă nu foarte înaltă și înconjurat de tehnologie, cîntînduși de unul singur bucățile aglomerate de pe compact disc. Cu tot cu chitară și rare explozii timide în dream-pop – singura lui surpriză.

CINE: East India Youth UNDE: Control Club CÂND: 8 octombrie DE CE? Un băiat bun la

toate

EVENTS

EVENTS

CINE: Roisin Murphy UNDE: Arenele Romane CÂND: 18 septembrie DE CE? Poate cel mai

relevant act al anului

 N-ai să auzi chiar ce se

întîmplă pe album (prea elegantul, prea de studiatul Hairless Toys). Live-ul madamei irlandeze respiră riff-uri disco, plesnite fie pe psihedelie mai degrabă technoidă, alteori pe funk dintr-o bucată de onest. O femeie din viitor, în același timp prea classy ca să fie de-acolo, cu ochelarii rămași moștenire de la generația 8-bit și cu o voce care se bate oricînd cu ale unor Sade sau Mylene Farmer la capitolul „Hai, frate, cum n-o recunoști?”.

Nu prea ai cum să te fofilezi aici.

CINE: The Soft Moon UNDE: The Shelter CÂND: 3 octombrie DE CE? După TR/ST, încercăm

ceva mai punk

 Cine și-a făcut temele și a plecat

urechea la Deeper, albumul de astă-primăvară al proiectului unde Luis Vasquez face și desface, își poate da seama de importanța concertului din Ardeal – americanii fac oprire la Cluj, între Budapesta și Sofia, ca s-aducă, pe lîngă o voce care nu rareori se comportă ca ecoul lui Dave Gahan (ascultă mai ales „Far”), plimbări prin krautrock, post-punk și darkwave. Nu vă dați peste cap, însă, vorbim despre un exercițiu care nu încălzește apa, ci are menirea să te perpelească nițel pe grătarul goth. De neratat, de asemenea.

sunetelive.ro septembrie 2015

sunetelive.ro septembrie 2015

JAZZ 8 PROGRAMATOR TREZORIER ACTOR RAPPER

Mi se pare sinucidere să mergi să iei interviu unei persone pe care n-o cunoști. Chiar dacă ești documentat, chiar dacă știi, relativ bine, cu ce se mănîncă muzica lui. Poți avea chimie, poți s-o dai tare-n bară DE MIHAI DINU

sunetelive.ro septembrie 2015

COSMIN DOMINTE, AKA JAZZ 8, E ACTOR, CAMPION LA SLAM POETRY ȘI MUZICIAN. AM AVUT, CE-I DREPT, O STRÎNGERE DE INIMĂ ATUNCI CÎND CEASUL ARĂTA 15 MINUTE PESTE ORA FIXATĂ.

NU APĂRUSE. MI-AU VENIT O SERIE DE SCENARII ÎN MINTE, DAR M-AM LINIȘTIT CÎND L-AM ZĂRIT VENIND DINSPRE POLIȚIA CAPITALEI. HABAR N-AVEA UNDE E ORIGO ȘI ORBECĂISE PE LIPSCANI. Nu prea ești corporatist. Și nici hipster.

Nici nu știu ce-i un hipster, în afara faptului că trebuie să fii împotriva oricărei tendințe, să ai barbă și părul în vînt… Nu știu dacă e chiar așa, dar cam așa o prezintă românii. Cămașă în carouri, tatuaje și pulovărul lui bunicu’. Categoriile astea sunt, așa, pentru a avea oamenii apartenență la ceva.

Așa că nu-ți prea place să fii catalogat...

Păi, nu. Gîndește-te, eu sunt actor cu 15 filme, trei la Hollywood, joc teatru pe scene din București și fac rap și slam poetry. Și am fost trezorier a patru județe…

Cum adică ai fost trezorier?

Casier tezaur pe patru județe: Galați, Brăila, Vrancea și Buzău. Am făcut programare și ăștia de la trezorerie, pe vremea aia, adică acum vreo nouă ani, au dat anunț în ziar

că se ține concurs pentru postul de trezorier, iar dacă treceai de testul lor, îți făceau un training de șase luni, după care te puneau în funcție. Am fost, am trecut și după trei luni eram pe post.

Peste așteptări…

Da, în general învăț destul de repede dacă lucrul ăla mă ține ocupat. Vreau să-i descifrez misterele.

Cît ai stat în trezorerie?

Vreo doi ani și ceva.

Cam atît ți-a luat să descifrezi misterele?

Eeee… nu era niciun mister (Rîde). Fluxul monetar era ciclic. Lucram doar noaptea, cînd veneau ăștia cu blindatele cu tot ce colectaseră de pe la bănci. Luam în primire, se trecea la separarea bancnotelor uzate de cele deteriorate și false… După separare, făceam tezaurul județelor și dup-aia trimiteam solicitările pentru a doua zi.

Pasul la actorie cum a fost?

Mă gîndeam la asta de mic și credeam că o să-mi treacă, pentru că-mi imaginam că-i un vis intangibil.

Dar nu mi-a trecut, ba mai mult, totul s-a amplificat.

Mi-am dat demisia. Pe vremea aia mai făceam și niște modeling pe la niște agenții și am văzut că acolo se mai organizau castinguri pentru figurație sau roluri mici, de trei replici.

M-am înscris pentru că mi se părea fascinant și voiam să văd și eu cum se face film. Și m-au chemat.

Pe vremea aia stăteam în Galați și dacă aveam treabă prin București, luam autobuzul. Pentru castingul filmului Faithless trebuia să ajung la 7 juma’ în Piața Victoriei, doar că prima mașină din Galați era la ora 5. Așa că am plecat cu o zi

înainte și am dormit pe un bloc de pe lîngă Obor. Era vară, era cald, mi-am pus geanta sub cap și aia a fost. Am ajuns la timp a doua zi, dar pe platoul de filmare am avut un mic incident cu cei de la catering.

Eu nu știam cum sunt tratați figuranții, așa că am luat o banan. O babă idioată a început să țipe la mine. I-am zis: „Păi, ăsta de lîngă mine cum a luat?”. Era regizorul (Rîde). Tipul ne-a auzit și m-a întrebat ce se întîmplă. I-am explicat, s-a mirat de engleza mea și mi-a dat un mic rol, un șef de sală. M-a întrebat dacă 600 de dolari sunt OK. Și, de atunci, n-am mai plecat din București.

Deci de la o banană ți se trage…

Ha-ha, daaa… Mi-am făcut treaba de la prima dublă, parcă mă pregătisem toată viața pentru replica aia. Apoi, cei de la Media Pro au început să mă cheme. Ajunsesem unde mi-am dorit. Mai tîrziu, pe la 25 de ani, mi-am dat BAC-ul și am făcut și facultatea.

„Succesul e rezultatul faptului că ești foarte bun la ceva”

sunetelive.ro septembrie 2015

De ce așa tîrziu?

Am muncit de la 14 ani, iar după liceu mi-am luat doar atestatul care-mi dădea dreptul să muncesc. Apoi, la Media Pro, l-am cunoscut pe Gheorghe Dinică. Mă mai lua deoparte să vorbim una-alta și îmi tot repeta: „Du-te la școală, du-te la școală, du-te la școală”.

După ce s-a prăpădit, m-am dus la școală.

Să trecem la capitolul rap…

Pfuuu… e o poveste așa de lungă… Mama asculta multă muzică. Dire Straits, Led Zeppelin, The Doors... Eu m-am îndreptat către punk, către Sex Pistols.

sunetelive.ro septembrie 2015

„Gheorghe Dinică. Mă mai lua deoparte să vorbim una-alta și îmi tot repeta: «Du-te la școală, du-te la școală, du-te la școală»”

sunetelive.ro septembrie 2015

De aici pînă la rap e cam mult…

Da și nu… Ele sunt interconectate prin forța mesajului și a subiectelor tratate. Am intrat, din întîmplare, în barul lui Vlase de la Zob, Niște Domni și Fii. Se auzea punk și am zis că acolo e de bine. După ani, am devenit prieteni. Barul ăla a fost ca și casa mea, am făcut revelioane acolo, am fost la jam-uri cu E.M.I.L. și Niște Băieți… așa s-au așezat lucrurile. Pasul către rap l-am făcut după întîlnirea cu Velea și Connect-R pe un platou de filmare. Din vorbă-n vorbă, leam spus că scriu poezii și i-am întrebat cum fac să intru și eu în muzică. Oamenii mi-au spus că dacă am stomacul tare, pot încerca, dar că nu au o rețetă.

Paradoxal, m-am apucat de rap datorită ăstora doi.

Prima dată s-a întîmplat la o aniversare a magazinului Off The Record. A apărut Dox, care și-a pus platanele și a băgat un beat… Apoi, mi-a zis la ureche: „Bagă, bă, o poezie de-a ta”. M-am trezit cu beatul pe spate și singur în fața oamenilor. Nu mai știu ce-am cîntat, habar n-aveam de mine, dar oamenii au venit și m-au felicitat și m-au întrebat de cînd fac asta. Dacă așa a ieșit prima oară, mi-am zis că e cazul să merg înainte.

Contează mesajul, pînă la urmă.

Da, însă azi e din ce în ce mai rar. Știu că sună conspiraționist, dar cred că se vrea veselia asta pentru a contrabalansa faptul că viața e de căcat. Fire, desire, te iubesc, ce bine că mă iubești și tu, mă duc la mare, gașca mea e tare, cam astea sunt subiectele pe la noi și tot pozitivismul ăsta aberant, glam, împachetat kitchos balansează, de fapt, realitatea că la noi nu prea e așa mișto. Slavă Domnului că nu se-nchid cîrciumile ca în restul UE. Muzică cu mesaj mai există, dar nu e scoasă

la suprafață pentru că nu e profitabil. Și atunci înotați împotriva curentului. Discul vostru e unul cu mesaj. Știm asta, dar nu avem ce să facem. Aș vrea să n-o mai fac, dar nu mă pot abține de la muzică.

Dar există o degajare, nu ești condiționat de banii din muzică. Ei vin și din altă parte.

Nu prea. Adică, am venituri, dar nici actoria nu-i o meserie foarte stabilă. Am perioade cînd fac mulți bani, altele cînd nu cîștig mai nimic. Uite, acum ar fi fost normal să fim și noi pe la festivaluri. Showurile noastre live au energie.

Albumul vostru îți seamănă.

Tot un mix.

Sunt piese comune, dar și de pe albumele noastre solo.

Porecla de unde ți se trage?

De la o bătaie. L-am bătut pe unul care voia să-mi dea cu o bîtă de baseball în cap pentru o pereche de pantaloni de trening. I-am rupt piciorul în trei locuri, cu o bordură.

Iar copiii care au văzut m-au comparat cu un personaj de la Discovery, un tip care-și marca victimele. Și a rămas Jazz.

Am mai adăugat 8-ul, pentru că-s născut pe 8 aprilie, la ora 8 și 8 minute. Mi s-a părut interesant.

Vorbeai de album solo. Deja?

Da… e diferit. Am luat swing din anii ’20 și alte lucruri caremi plac, le-am samplat, am mai compus pe lîngă. A ieșit o muzică și clasică, și brută, un amestec. Are energie foarte bună, pozitivă. L-am scris într-o perioadă bună, cu cîteva zile negre presărate (Rîde).

Crezi că va avea succes?

Succesul e rezultatul faptului că ești foarte bun la ceva. Dacă scopul principal e succesul, atunci iei cele mai proaste

decizii pentru a-l atinge.

Cum explici lipsa concertelor?

Probabil că nu suntem populari, așa cum vor organizatorii. Înțeleg asta, dar seamănă cu interviurile alea pentru joburi unde te întreabă despre experiență.

Păi, dacă nu mă lași s-o capăt, cum s-o am? Apoi, noi avem un fan base, la concertele noastre vin 3-400 de oameni.

Doar că noi suntem o nație de rețetari. Asta merge, asta fac și eu. Lumea nu prea se implică. Copiază. Oamenii nu înțeleg. Au bani, dar nu acordă nici 5 minute. Evenimentele se fac numai cu nume. Și managerii sunt niște visători, promit mult și asociază rap-ul cu niște băieței care se țin de coaie. Nu prea pot face nimic.

Cunosc doi, trei oameni, care te duc la un show TV, unde nu poți cînta live. Măcar despre noi, după un show live, a scris CanCan. Un articol decent, în care n-au căutat nod în papură, ne-au prezentat frumos… Mă rog, în afară de titlu.

„Noi suntem o nație de rețetari. Asta merge, asta fac și eu”

sunetelive.ro septembrie 2015

Care cum suna? „Un străin a redefinit sărăcia din România”. Nivelul e jos, dar nu cred că trebuie să ai nu știu ce studii ca să nu-ți placă bălăcăreala. Influența mediului în care trăiești contează mult, foarte mult. Eu, spre exemplu, vin dintr-un mediu din care nu ai fi jurat niciodată, dar niciodată, că aș putea reuși. M-am bătut la viața mea de nici nu știu cum am toți dinții în gură. De la 15 la 20 de ani am umblat numai cu cuțit la mine, pentru că așa era pe atunci. Am avut prieten care a fost înjunghiat și a murit. Numai că spiritul meu era cumva altfel. În casă scriam poezii și îmi doream tot timpul să plec de acolo.

GEAR

Jucării profesionale Tocilarii de la Yamaha te pun pe treabă chiar și-n concediu, cu o colecție de clape menite să crească invidia în smartphone-uri și tablete. Coloratele, finuțele și minimalistele din gama Reface au la bază surori mai mari și celebre, din anii 70 și 80. Mai interesant decît orice v-aș spune eu despre ele sunt videoclipurile în care mai mulți băieți și fete le pun la încercare (le găsești la adresa asta: http:// bit.ly/1CpQoVK). Altfel, prețurile încep de la 800 de dolari. Foarte onorabil, dacă știi că poți face zeci de mii cu talentu’.

sunetelive.ro septembrie 2015

sunetelive.ro septembrie 2015

MENTAL ON METAL

CU PAUL BREAZU

Viitorul văzut prin tricouri Tricourile heavy metal sunt, după 20 de ani, la modă Oameni, ceva-ceva se întâmplă în lumea noastră fericită și zgomotoasă!

Acum vreo două luni, Justin Bieber îndrăznea să îmbrace un tricou cu Metallica. Las deoparte faptul că-l asorta cu o pălărie dubioasă, dar semnul ăsta prevestea, în pofida valului de flegme îndreptate către canadian pe Instagram, o mică și metalică apocalipsă. Iar întâmplarea de mai sus nu e deloc singulară. Pe la sfârșitul lui mai, Kim Kardashian, una dintre cele mai inutile celebrități din istoria showbizului, era fotografiată de câteva ori purtând un tricou cu numele aceleiași infatigabile trupe, deși Kanye West s-a declarat cu tamtam unul dintre cei mai pasionali admiratori ai Megadeth. Evident că „Metal Up Your Ass” – numele unei piese demo de la începutul anilor ’80 – era sloganul de pe tricoul foarte decoltat al lui Kim.

Povestea însă nu se termină și nici nu începe aici, pentru că pe 16 iunie Gary Holt, înlocuitorul lui Jeff Hanneman (RIP), era îmbrăcat, în timpul unui concert Slayer în Long Island, cu un tricou pe care stătea scris binemersi „Kill the Kardashians”. Nu s-a aflat încă dacă motivul mesajului lui Holt era decolteul acoperit de Metallica al doamnei West sau faptul că una dintre membrele inevitabilului clan californian, Kendall Jenner, era văzută anul trecut purtând un tricou cu Slayer pe scena MuchMusic Video Awards.

Aceeași domnișoară Jenner era fotografiată în aprilie anul acesta, la Coachella, îmbrăcată într-un tricou cu Megadeth. Kanye și David Mustaine trebuie să fi fost foarte mulțumiți.

sunetelive.ro septembrie 2015

Mai nou, Rihanna nu se mai urcă pe scenă fără să poarte tricouri cu Mötley Crüe, Krokus sau Judas Priest, în timp ce Lady GaGa, după ce le-a luat pe bambinele adolescente japoneze de la Babymetal să-i deschidă concertele, doarme doar într-un tricou cu Iron Maiden. Iar ca povestea să fie aproape completă, în primăvara acestui an, H&M introducea în propriile magazine o linie de tricouri cu trupe de metal, precum Slayer, Guns’N’Roses și, desigur, Metallica, pe lângă o alta, care a provocat și ceva scandal, cu nume de band-uri inventate. Cum spuneam, ceva se întâmplă și e foarte probabil ca în curând metalul, devenind atât de cool chiar sub ochii noștri, să trimită din nou cohorte interminabile de formații în pozițiile fruntașe ale Billboard-ului.