Epigonii 3 iulie 2016 by Muşat Stefan Radu

,,Când privesc zilele de-aur a scripturelor române...’’

EPIGONII Revistă de Literatură şi Educaţie Culturală Anul I * Nr 3 * Iulie 2016 * Bistriţa ISSN 2501-661X

EPIGONII

Fondată la Bistrița de ing. prof. gr.I RODICA MORUȚAN - Mai 2016 Revistă de Literatură și Educație Culturală Apare lunar la Bistriţa Cuprins :

ISSN 2501-661X Colectivul de redacție : Coordonator revistă, design şi grafică: Ștefan Radu Mușat Redactor-șef: Rodica Moruțan Secretar de redacţie: Raluca Lăcrămioara Moruţan Colectivul de redacţie: prof. Lavinia Judeţ prof. Mioara-Dania Alexa prof. Raluca Roxana Mărginean prof. Ioana Popa În acest număr au colaborat elevii: Costan Rebeca clasa a VIII-a, Șc. Gimnazială Livezile, BN Măieran Diana Maria clasa a IX-a Pedagogic, Liceul de Muzică ,,Tudor Jarda” Bistriţa Alexa Flavius cl. a IV-a; Şcoala Gimnazială, Avram Iancu, Bistriţa Ilustrația copertei 1: prof. Ioana Popa ( Fată cu vioara ) Ilustrația copertei 2: ( filă de poezie, semnată, Veronica Micle)

Lectură de vacanţă – Mihai Eminescu Epigonii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p3 Ştefan Radu Muşat – Epigonii, Manifestul literar în opera eminesciană . . . . . . . . . . . . . . .p4 Poezia – Hrană a sufletului . . . . . . . . . . . . . . p5 Mioara-Dania Alexa – Nemuritoarele vacanţe de vară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p6 Lectură de vacanţă – Vasile Alecsandri Concert în luncă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p7 Raluca Roxana Mărginean – Prima iubire. . . p8 Ştefan Radu Muşat –Exerciţiu de patriotism. .p9 Măieran Diana Maria–Ilustrată de vacanţă . p10 Rodica Moruţan – Educaţia în societatea modernă. Clişeu poetic . . . . . . . . . . . . . . .

Dumitru Corbea – Cântec fără lacrimi . . . . .p12 Lavinia Judeţ – Bucuria vacanţei . . . . . . . . . p13 Galeria viitorului artist – Costan Rebeca . . .p14 Veronica Micle – Lui Eminescu. . . . . . . . .

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, Încet gândită, frumos cumpănită ; Eşti ca o floare anume înflorită Mâinilor mele care te-au deschis... Tudor Arghezi

Autorii răspund în mod direct de conținutul materialelor publicate. Materialele se pot trimite la adresa : rodicamorutan@yahoo.com Telefon - 0761-606-465

p11

p15

EPIGONII

nr. 3/iulie 2016

EPIGONII Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări. Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic. Liră de argint - Sihleanu, Donici cuib de-nţelepciune, Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb; Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată ? S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată. S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb. Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare, Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles; Munte cu capul de piatră de furtune deturnată. Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’explicată. Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres. Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă; L-ale ţări flamuri negre, Cârlova oştirea cheamă, În prezent vrâjeşte umbre dintr-al secolilor plan; Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii, Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării, Descifrând eternitatea din ruina unui an. Pe –un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă – Viaţa-i fu o primăvară, moartea- o părere de rău; Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune, Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, Preot deşteptării noastre semnelor vremii profet. Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române, Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni; Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte, Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte – Veselul Alecsandri, Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum secolii străbate, o minune luminoasă, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet, El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele. Şi iubind-o fără margini, scrie: „ visul de poet’’. Sau visând cu doina trisă a voinicului de munte, Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune, El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal. ***

Mihai Eminescu (PRIMA PARTE A POEZIEI)

E P I G O N I I nr. 3/iulie 2016

,, Când privesc zilele de-aur a scripturelor române ...” Eminescu abordează timpul ca o dimensiune ireversibilă în opera sa, evocând nostalgia vârstelor mitice ale umanităţii în mod distinct; nostalgia ca rezultat al timpilor în forma primară. Dar ne vom rezuma la mărturisirea creatoare şi metaforică a concepţiei poetului despre literatură, despre funcţia socială a poeziei şi a poetului pe care le întâlnim în poezia Epigonii, parte componentă a manifestului literar eminescian. Criticul Ştefan Cazimir afirma că în lirica eminesciană există patru motive centrale, reprezentate de patru stele cardinale: gândirea, cântul, visul şi plânsul. Gândirea şi cântul predomină şi în poemul sus amintit. Tematica poeziei Epigonii se desfăşoară pe două planuri: exaltarea trecutului literar glorios şi evocarea prezentului literar decadent. Compoziţia este romantică, având la bază antiteza. În planul principal, Eminescu arată evoluţia poeziei până la Vasile Alecsandri : ,, Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere...” Planul secund cuprinde o satirizare în opt strofe la adresa contemporanilor lui; poetul subliniază lipsa mesajului în creaţie, lipsa harului propriu-zis, a inspiraţiei şi a patriotismului, Eminescu încadrându-se pe sine în rândul epigonilor (urmaşi nedemni ai unor înaintaşi iluştri). Poetul respinge retorica goală în scriere, referindu-se la cei care realizau poezia intimistă, superficială, degradând-o până la maculatura stereotipă, ieftină: fără esenţă, fără sentimente, fără aspiraţii, aşa cum o criticase şi Titu Maiorescu. Pe de altă parte, Eminescu elogia înaintaşii sinceri, animaţi de idealuri măreţe; el însuşi fiind un idealist remarcabil. Conceptul poetului ar trebui să fie unul indivizibil, concept care să reflecte şi conştiinţa naţională, iar poezia rezultatul acesteia. Elogiu fără rezerve al unor scriitori de talie diferită are o singură motivaţie, aceea pe care Eminescu o expunea în scrisoarea către Iacob Negruzzi, scrisoare care însoţea poemul destinat publicării în revista ,,Convorbiri Literare”din august 1870: ,, Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi..., acele nu sunt pentru meritul intern numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucrau ei. Noi ceşti mai noi... suntem trezi de suflarea secolului şi de aceea avem atâta cauză de-a ne descuraja... Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită, dar rece...” În fapt, Epigonii este o meditaţie pe tema poetul şi poezia ; Eminescu porneşte de la Lepturariu românesc (Aron Pumnul), destinat clasei I şi II a învăţăceilor ginmaziului de jos. Apoi abordează elegia lui Schiller (Ieremiade) care deplânge poezia germană. Iar în ultimul rând face o referire constantă asupra lucrării ,,Die Epigonen” a lui Karl Immermann de unde avea să ia şi numele poeziei. Scriitori şi poeţi mai importanţi care au contribuit cu lucrări literare în consolidarea literaturii, sunt evocaţi de către poet printr-o dare de seamă în planul principal al poeziei Epigonii. Astfel, poetul Vasile Alecsandri este evidenţiat cu înţeles precis; Eminescu îi atribuie ultimele trei strofe care încheie partea întâi a poemului, numindu-l ,,rege al poeziei”: ,,Ş-acel rege-al poeziei, vecnic tânăr şi ferice...” Alecsandri simbolizând puterea creatoare a visului; poezia ca un instrument prin care visul este exprimat. Eminescu îşi manifestă sincer admiraţia faţă de creaţiile acestora, lucrări care ocupă pagini de seamă în literatura română; în manualele şcolare de ieri, de azi şi de mâine. ,, Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet…”

Ştefan Radu Muşat

E P I G O N I I nr. 3/iulie 2016

Mă zvârlea dintr-un pântec în alt pântec, înconjurându-se cu mine …

E P I G O N I I nr. 3/iulie 2016

„ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, Ca şi cum nu ţi-ar bate în piept ...” (Lucian Blaga, 9 mai 1895 - 6 mai 1961) Vremurile s-au schimbat, dar bucuriile copilăriei, bucuriile vacanţelor de vară au rămas aceleaşi, generaţie după generaţie; de la copiii cu cheia la gât, care băteau mingea în faţa blocului, până la copiii de azi care mânuiesc tabletele şi telefoanele cu îndemânare desăvârşită. În urmă cu peste 20 de ani, îmi amintesc şi azi, aşteptam vacanţa mare cu o emoţie de nedescris. Nu!.. Nu pentru a vizita locuri exotice, nu pentru a mă răsfăţa părinţii peste măsură cu daruri închipuite, ci pentru a merge în satul bunicilor mei. Da!... acolo unde întreg universul mă răsfăţa şi de unde mi-au rămas cele mai vii amintiri ale copilăriei. Chipurile bunicilor mei, al străbunicii care m-a crescut, nu mi le poate şterge vremea trecătoare din memorie. Bunicul, omul blând şi minunat, omul grijuliu şi devotat familiei (din care şi eu făceam parte, împreună cu fratele meu), avea o vorbă aşezată şi înţeleaptă; cel care ne întâmpina vară de vară cu atâta dragoste şi care, la finalul şederii noastre acolo, ne petrecea cu privirea înceţoşată de lacrimi... Da, acest om este şi va fi mereu în inima mea. Era o adevărată plăcere să mergem cu dumnealui la fân, la prăşit cu carul tras de bivoliţe, la moară, la târguri de ţară... Totul părea fascinant alături de acest om. Seara ne spunea poveşti, dar şi mai interesant, ne relata frânturi de viaţă din copilărie, din tinereţea lui, din războiul la care participase. Ce am iubit cel mai mult la tata Ion, este că niciodată nu a făcut diferenţă între noi, nepoţii. A ştiut să-şi împartă iubirea exact, în două. Bunica mea, mama-Susană, era o femeie mai raţională şi o bucătăreasă desăvârşită. Nu-mi amintesc să fi făcut mofturi la mâncare vreodată. Când cocea şi scotea pâinea din cuptor sau cozonacul, "bufniţele", cuiburile de viespe, plăcintele cu brânză, urdă sau prune, ori mălaiul, eram precum copiii de azi în faţa vitrinei cu ciocolată, cu îngheţată, cu pizza (şi mai adăugaţi voi ceva). Bunicii mei nu m-au certat niciodată, dar nici nu a fost nevoie. Cu dragostea pe care o răspândeau şi care era vizibilă, am crescut frumos; spiritual şi moral. Străbunica mea, Buna, a crescut nouă copii, din care doar unul a fost al dumneaei, restul fiind nepoţi. Dintre aceştia am făcut şi eu parte. Şi neînţeles de mine nici azi, aceasta femeie simplă de la ţară a ştiut cum să facă să mă simt cea mai importantă persoană din lume. Alături de Buna, am crescut şi m-am dezvoltat. Am avut ca exemplu o fiinţă minunată: blândă, iubitoare, grijulie, împăciuitoare, un om aşezat în rândul celor aducători de pace, cu frică de Dumnezeu. În sânul acestor oameni minunaţi, mi-am petrecut verile fierbinţi. Datorită lor, acele meleaguri pitoreşti ale satului românesc au fost pentru mine, şi mare şi munte. Chiar dacă întâmplările mele din copilărie nu au fost ca ale lui Nică, cred că le-am depăşit. An de an, am cules cireşe din livada satului, ţinând “de şase”să nu fim prinşi de paznic. Păpuşile erau... cine altele decât ştiuleţii cu mătasea lor umedă şi lucioasă ? Pe-nserat, mergeam cu bivoliţele la păşunat şi le călăream cu brio. Am participat chiar şi la întreceri... Înainte de culcare eram răsplătiţi cu un pahar de lapte călduţ. Copilăria mea a fost fascinantă, lipsită de griji. Am avut întâmplări cu câini renumiţi pentru numărul persoanelor muşcate, cu cai care au aruncat cu copitele după mine; cu taurul satului care era să mă împungă; cu porci; cu broaşte plutitoare; cu albine sălbatice; cu scăldatul în băltoacele bivolilor; cu vulpi şi lupi; cu escaladarea pantelor abrupte şi câte şi mai câte. Nu am avut niciodată vreo rană trupească, şi nici sufletească... Ah, nemuritoarele vacanţe de vară!... Prof. Mioara-Dania Alexa

E P I G O N I I nr. 3/iulie 2016

Pe lângă schimbările fizice şi intelectuale de care vorbeam în alte rânduri, o schimbare care poate aduce cu ea dezamăgiri şi lacrimi, este apariţia primei iubiri. Mulţi vor considera prima iubire din adolescenţă ca fiind una de neuitat; unică şi irepetabilă. Mi-ar plăcea să ştii faptul că iubim diferit, în perioade diferite de evoluţie fizică şi mentală: într-un fel o iubeam pe mama la 5 ani, de exemplu, şi în alt fel ne raportăm acum la ea. Vasile Pavelcu, psiholog român, spunea că trăirea primei iubiri este însoţită de idealizarea persoanei spre care se îndreaptă, mai ales dacă ea este o iubire la distanţă. Cred că şi tu ai discutat cu diferite persoane pe internet sau pe diferite site-uri de socializare. Şi într-un fel era persoana respectivă când discutai online, şi în alt fel ai perceput-o când v-aţi întâlnit faţă în faţă. Prof. dr. Tinca Creţu (2009) sublinia faptul că uneori, prima iubire se poate materializa într-o căsătorie a celor doi, însă de cele mai multe ori se destramă, rămânând în memoria biografică o iubire proaspătă, plină de candoare, ”o joacă de copii cu ceva efemer”. Doresc să te gândeşti la faptul că prima iubire are un rol educativ, în primul rând. Greşelile făcute te vor ajuta să îţi alegi un partener mai potrivit data viitoare, să te maturizezi, să îţi controlezi mai bine trăirile şi reacţiile. Nu trăi în trecut, dacă povestea s-a terminat. Cine îţi garantează că aţi fi rămas până la sfârşitul vieţii împreună? Ia-o ca pe un exerciţiu şi o experienţă de învăţare, şi poate că data viitoare va fi mai bine. Cu cât exersăm mai mult, cu atât apar mai repede rezultate şi performanţe, nu? Ieşi, distrează-te, învaţă, experimentează din acest punct de vedere! Dar gândindu-te întotdeauna la consecinţe, şi mai ales la cele negative ale unor acţiuni pe care le întreprinzi: Ce rişti? Permite-ţi să greşeşti, permite-le şi altora să greşească, deoarece numai cine nu încearcă şi nu munceşte, nu greşeşte. Nu este o tragedie dacă ai luat o notă mică sau dacă X nu te mai place. Toate problemele au soluţii. Este adevărat, uneori soluţiile sunt parţiale, dar rezolvă o parte din ceea ce numeşti tu problemă. Apoi greutăţile pe care le întâmpini în această perioadă, vor contura viitoarea ta persoanalitate; te vor ajuta să devii ceea ce se numeşte un adult cu bune şi cu rele. Ia gândeşte-te, în cine ai mai mare încredere pentru a-ţi da un sfat? Într-o persoană care a trecut prin multe încercări şi simţi că a valorifcat experienţele din trecutul vieţii sale, sau într-o persoană care nu a întâmpinat greutăţi şi crede că totul este roz şi pufos, aşa cum arată norul pe care trăieşte?... Greşim în fiecare zi, învăţăm din experienţe... Prof. Raluca Roxana

Mărginean

E P I G O N I I nr. 3/iulie 2016

Eminescu mai puţin ca poet, mai mult ca publicist, tratează problemele timpului său, dar şi ale timpului nostru. (Două monografii istorice – ziarul Timpul, 5 septembrie 1881). “Două monografii s-au scris în timpul din urmă cari se ocupă în cea mai mare parte cu soarta populaţiunilor de la noi din ţară. Una intitulată O pagină din istoria contemporană a României din punct de vedere medical, economic şi naţional, e datorită d-lui doctor Istrati; cealaltă, Ţăranul o datorim experienţei lungi a d-lui A.V. Millo. Cartea tânărului medic cuprinde un material foarte bogat pentru esplicarea stării actuale a ţării. Într-un volum de 500 de pagini se ţine seama de studiile demografice făcute până acum, s-arată, cu date statistice adunate din diferite izvoare, că populaţiunea ţării, îndeosebi elementul român, e supus unei continue descreşteri; că românii emigrează din ţară. Iar străinii imigrează (în majoritate israeliţi) ; că rasa română degenerează în urma esploatării la cari e supusă. Mizeria produsă prin greutăţi publice, parte dă naştere la deosebite boale, parte favorizează răspândirea lor. Cartea d-lui A.V. Millo e mai puţin voluminoasă, cestiuni demografice nu sunt atinse aci, dar s-arată clar şi după o zilnică esperienţă efectul dezastruos pe care l-au avut legile nouă şi organizaţia liberală asupra populaţiunilor noastre rurale. (...) Fără îndoială, sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, dar e tot atât de adevărat că relele morale sunt la rândul lor cause ale decadenţei economice. Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism (concepţie etică a lui Epicur şi a discipolilor săi bazată pe teoria fericirii raţionale a individului) şi sibaritism, în cari conştiinţa de drept şi de nedrept, de bine şi de rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unei păture de oameni neoneşti, în cari nepăsarea a ajuns a admira pe oameni de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim contra corupţiunii. Departe de a găsi undeva acel razim, el e atras din contră în vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele, sunt vorbe goale cari se pretextează din gură, dar pe cari nu le crede nimenea. (...) Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţiuni de dezvoltare sănătoasă, această Americă dună reană, în cari totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea. Cu toate aceste, amândouă sunt într-o strânsă legătură şi merită o egală atenţie şi egală solicititudine”. (MIHAI EMINESCU)

Grupaj realizat de Ştefan Radu Muşat

E P I G O N I I nr. 3/iulie 2016

“Viața omului numai atunci este prețioasă când urmărește un ideal" - spunea Liviu Rebreanu, și prin enunţul dat sublinia importanța deosebită a acestui scop în existenţa omului. De fapt, omul nici nu poate trăi fără o "stea călăuzitoare" care să dea semnificație vieții. Perfecțiunea este idealul spre care tindem de-a lungul vieţii. Educația urmărește îndeaproape realizarea scopului în sine, de care natura omului este capabilă. În societatea modernă, educația poate fi considerată ca un exercițiu continuu pentru viață; atât a elevului cât şi cea a profesorului. Cum sublinia, Karl Jaspers: “Nimic nu trebuie considerat inevitabil.(...) De noi depinde ceea ce va fi, și anume de fiecare individ, cu toate că niciun individ separat nu decide cursul istoriei”. Printre realitățile vieţii cotidiene, există unele ce țin de alegerile făcute, de afecţiuni, în contact cu indivizi pozitivi sau negativi, persoane cu care interacționăm. Altele sunt date de zestrea genetică, de transformările profunde din societate pe plan politic, economic,cultural, etc. A ține pasul cu viața, în domeniul învățământului, înseamnă a avea un învățământ eficient, necesitatea unei şcoli active (cum sublinia Claparede), ce derivă din nevoia de a ști, de a cerceta pentru a afla; a ști ceea ce faci și de ce faci, a ști cum să faci. Nu există un alt fundament psihologic al școlii active în afara legii trebuinței”. Stă la îndemâna familiei şi a profesorilor de a lua deciziile corecte pentru creșterea stimei de sine a copiilor; profesorii să folosească metode axate pe activitatea elevului ca principal subiect al actului de educație, cu implementarea spiritului de echipă în conştiinţa acestuia; să dezvolte o motivație interioară ce izvorăște din actul învățării și din succesele obținute, pornind de la ideea că: “Analfabetul de mâine, nu va fi cel care nu știe să citească, ci va fi cel care nu a învățat cum să înveţe” (A.Toffler). Educaţia ţine de angajarea şi participarea întregii naţiuni de a pregăti şi încadra generaţia viitoare în structurile de bază ale societăţii; o naţiune sănătoasă este rezultatul unei educaţii sănătoase, cum înalta conştiinţă morală a individului în comunitate, reprezintă garanţia unei democraţii sănătoase .

Și mai departe stelele pe cer... Poeții sunt durerile adânci Nemuritoare ruguri pe pământ Și mai departe stelele pe cer. Când trec sărutul, adesea cad dincolo de margini Acoperându-și extazul cu imperfecțiunea nopților, Dar veșnice iubiri. Lipesc cu grijă soarele Pe fruntea celor singuratici Care nu vor muri niciodată de gânduri reci... Când nu se mai așează pământul după ploi, Între mare și cer diminețile se nasc albastre: Vei ajunge să iubești cu teama de a nu pierde Nicio clipă din viața lor, Și mai departe stelele pe cer... prof. Rodica Moruţan

E P I G O N I I nr. 3/iulie 2016

Parole d’honneur!... Nimic nu e mai frumos în vacanţa de vară decât să te aşezi la umbra deasă a unui copac bătrân. Să închizi ochii şi să respiri în tihnă aerul proaspăt al libertăţii; Să-ţi odihneşti mintea şi trupul ostenit care te-au ajutat pe parcursul anului şcolar ce tocmai s-a încheiat cu rezultate minunate, să te încarci cu energia benefică a naturii. În această vacanţă, păşiţi desculţi pe vegetaţia pământului, dragi elevi! Beţi apă rece din inima pământului şi zâmbiţi soarelui; ieşiti din casă şi zburdaţi în aer liber! Antrenaţi-vă mintea, citind o carte. Nu o lăsaţi să lenevească pe durata vacanţei. Pentru că aveţi nevoie întreaga viaţă de ea, fiind cel mai important ” instrument” al vostru ! Puneţi-vă pe lista lecturii din perioada vacanţei încă două cărţi: Aventurile lui Tom Sawyer şi Aventurile lui Huckleberry Finn, scrise de Mark Twain şi nu veţi regreta. De citit în această ordine ; cea de-a doua este o continuare a celei dintâi. Două romane captivante, înfăţisând lumea copilăriei cu farmecul ei blajin, unde în fiecare zi cerul e albastru. Aceste cărţi ne transpun într-o lume de vis, în universul inocenţei şi cel al veseliei, al aventurii,”a vârstei celei fericite” (cum spunea Ion Creangă). Aducerea în atenţie a lui Ion Creangă nu e deloc întâmplătoare, fiindcă cele două romane (mai cu seamă primul) au fost adesea comparate cu cartea Amintiri din copilărie a scriitorului sus menţionat. La fel ca şi,, Amintirile “ lui Creangă, Aventurile lui Tom Sawyer este un roman care prezintă procesul de formare a personalităţii eroului principal sub influenţa experienţei directe. Tom Sawyer, acest Nică american, însoţit de prietenul său, Huckleberry Finn, porneşte într-o serie de aventuri care, mai mult decât cele ale omologului său humuleştean, vă vor ţine cu sufletul la gură ; Vizita în cimitir la miezul nopţii cu o pisică moartă ce ar trerbui să-i scape de negi pe cei doi băieţi ; goana după comoara ascunsă de nişte răufăcători ; rătăcirea în peşteră, în timpul unei excursii... Sunt doar câteva experienţe ale eroilor noştri din aceste două cărţi care vă vor aduce zâmbetul pe buze, veţi râde copios, ori v-ar putea cuprinde fiori de teamă. Există elemente constante în romanele lui Mark Twain ; cadrele sunt plasate de cele mai multe ori în mijlocul naturii : râul, coliba, insula, sunt decorurile sale preferate ce găzduiesc desfăşurarea acţiunii şi care ne facilitează accesul către o lume extraordinară, o lume a aventurii unde cu toţii am dori să participăm. Acest lucru devine posibil graţie lecturii care ne poate plasa chiar în mijlocul întâmplărilor şi ne permite să (re)trăim alături de personaje bucuria copilăriei cu faptele sale eroice, cu naivitatea ei sinceră, cu hoinăreala lipsită de griji.

** „ Copilăria nu dispare niciodată din noi; ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vieţii noastre”. George Călinescu (1899-1965) A fost critic literar, scriitor, publicist; Personalitate marcantă a culturii şi literaturii româneşti.

Prof. Lavinia Judeţ

E P I G O N I I nr. 3/iulie 2016

Lui Eminescu

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge... Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt. Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge, Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire... prin iubire pân' la tine Să ajung şi a mea soartă, azi de soarta ta s-o leg, Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine, Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii Şi numai din depărtare când şi când să te privesc, Martora măririi tale să fiu pân' la pragul morţii Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc. Veronica Micle

ISSN 2501- 661X