Colaj - No. 3 - by SUB25

Gazeta neoficială a festivalului Ideo Ideis 2013.

Realizată de echipa revistei SUB25.

viata la camin • bilant de festival • marian râlea • as • bon ton • drama club robin and the backstabbers • ana cucu • jaful armat pentru fraieri

Viața la cămin Înainte să ajung la Ideo, credeam că o să fiu cazată la un hotel și că o să împart camera cu o singură persoană. Joi, 8 august, pe la prânz, am aterizat în Alexandria, un pic obosită și foarte nerăbdătoare. 15 minute mai târziu mă aflam în cămin , locul în care aveam să stau pentru tot restul săptămânii. Cameră de șapte persoane, baie la comun, toropeală - șoc.

E apă caldă? / Da. / Mă mir! / Se mai întâmplă și miracole din când în când... (overheard la dușuri)

COLAJ

Gazeta neoficială a festivalului Ideo Ideis.

Realizată de echipa revistei SUB25.

Art Director: Adriana Guță Echipa SUB25: Karin Budrugeac Teona Galgoțiu Delia Marinescu Ioana Pelehatăi Diana Ioana Moraru Paul Petrache Larisa Baltă Noemi Gunea Bogdan Th. Olteanu Coperta: Ilustrație de Amalia Dulhan, pe o fotografie de Adi Bulboacă

De dimineață Când mă trezesc , sunt cam 60% șanse să văd fețe necunoscute dormind angelic în paturile  de lângă mine. 70% șanse să se audă lume vuind pe hol și 90% șanse să am hainele lipite de mine. Îmi iau robotic prosopul pe umăr, șlapii cuiva, șamponul altcuiva, și mă împleticesc spre dușuri , unde se cântă din toți rărunchii tot felul de melodii care foarte rar se sincronizează. Nimănui nu-i pasă să-și arate fața-de-somn și urmele de salivă din jurul gurii, sau să vomite de față cu toată lumea iar apoi să zâmbească suav și să se care. Nivelul de inhibiție a scăzut odată cu trecerea zilelor; la început era dificil să te schimbi de față cu colegii de cameră, așa că te ascundeai în dulap și mai și închideai ușa după tine. Spre sfârșit e mai chill, te întorci cu spatele, tragi leneș hainele pe tine , și nu mai închizi nici ușa de la cameră .

La prânz Căminul e aproape gol, în afară de câțiva care au neapărată nevoie de un power-nap sau de un duș rapid. E răcoare, dar nu poți să stai mult, că în Conciato se râde și la Casa de cultură se joacă pe foc automat .

Seara 

Lumea se târăște leneș din Conciato sau de la vreo piesă , un pic amețită, un pic obosită, și cu multe pachete de țigări proaspăt cumpărate. Înainte de cămin, o scurtă oprire la non-stopul de lângă. Preferatele sunt vinul și berea , la tării nu se bagă prea multă lume, pentru că „de la alea borăști grav”. Pe la orele 11-12, grupulețele  sunt deja făcute. Câteva în lounge, câteva prin holurile din cămin, și multe pe teren. Pe teren  sunt băncuțe, e întuneric, și mult loc în care poți să stai întins și să filosofezi despre stele  până începi să bolborosești și după, să adormi. Declarațiile tot acolo se fac: șoptite sau urlate  să audă toată Alexandria, după fire.

Și noaptea Grupulețele se împrăștie în perechi de câte doi-trei oameni . Discuțiile  despre conspirație, Dumnezeu și ce-sens-are-să-trăiești pe scări, urcați pe pervaz, sau sprijiniți de colțuri. Exhibiționisme și tumbe pe terenul de baschet , că acolo e un bec . Pe iarbă se stă în cerc, la hăhăieli, pasat-petul-de-bere și lipeli, iar în holul de la parter se joacă ceva, cu reguli vagi. Spre dimineață poți să mergi pe acoperiș, dacă ești în stare să urci scara subțire și maxim de abruptă (în fine, acum nu mai poți, pentru că cică e periculos, pf). Închideți ochii, ăsta e un exercițiu de încredere. Înaintam cu pași repezi, imaginându- mi că o să calc în gol în orice clipă. Îmi vizualizam căderea, și cum o să încerc să îmi înfig degetele în afișul gigantic cu Nicu Covaci care se uită galeș spre teren. Îmi dădeam seama că e stupid să cred că o să ne lase să cădem, dar totuși, dacă nu e atent? Dacă nu ne oprește la timp? Gata, deschideți-i . Stăteam pe margine, toți trei, și eu am zis că trebuie să scriu despre momentul ăla. Cum căcat să scriu despre asta? N-ar avea nimeni cum să înțeleagă. / Fix asta să zici. Poate așa o să încerce să-și imagineze. Am pufnit și am simțit un val de căldură . Se auzeau oameni cântând , era răcoare , și îmi bătea inima  de parcă era un cal care o luase razna într-o cursă. Și după, am coborât de pe acoperiș luminată de lanterna pe care o ținea cineva de jos, și îmi trăgeam rochia de toate părțile, că fix atunci își găsise să aibă moment de Monroe.

Apoi am picat în pat, și am adormit în două secunde, cu senzația că ăla e cel mai frumos, cel mai moale, și cel mai parfumat pat din univers.

Colaboratori extraordinaire: Ana Cucu Adi Bulboacă Mihaela Michailov Andrei Poamă Disclaimer Conținutul gazetei nu reprezintă poziția oficială a organizatorilor Ideo Ideis. Responsabilitatea pentru materialele publicate aparține autorilor și redacției. *** COLAJ este un proiect al revistei SUB25 (sub25.ro).

1. Câte zile ai stat la Ideo Ideis?

2. Ce cauți tu aici/ ce funcție ai?

3. Câte spectacole de teatru ai văzut?

4. Cât alcool ai consumat pe parcursul șederii?

5. Câte ore ai dormit aici?

6. Câți oameni noi ai cunoscut?

7. Ți-ai cumpărat ceva de pe aici?

Bonus: Un moment mișto/care te-a marcat.

CRISTINA MATEI 1. Toate 8.

2. Foto- Video 3. Le-am filmat pe toate și am văzut câte am putut fără să se suprapună, deci doar una pe seară din cele 2. În total, vreo 17-18.

4. N-am avut când, pentru că terminam munca fix când se închidea Conciato.

5. 4-5/ noapte 6. Un tip de la gazeta voastră (Paul), tipul de la Românii sunt frumoși și toți băieții de la Shtanga care mi-au făcut masaj pentru că sunt blocată de spate de la curent.

7. Absolut nimic.

Bonus: Acum trei seri, când am fost la ploaia de stele căzătoare. Am mers cu mașina până în mijlocul câmpului, pe arătură. Am stat acolo ore întregi, am numărat vreo 30 de stele căzătoare, de am rămas fără dorințe.

Mi-am păstrat 17 de rezervă pentru tot restul vieții.

PAUL PETRACHE 1. Tot. Nu mi-am dat seama câte sunt, că-n discursul de deschidere erau ba 7, ba 8, ba 10.

2. Membru al gazetei Colaj și prieten al Festivalului.

3. Stai să mă uit pe program. Am văzut multe de tot.

4. Ăăăă. Cu berea asta pe care o termin acum, aș zice mult. 10 beri pe zi ±, deci dacă sunt 7 zile, 70, dacă sunt 8...

5. De la 6 până la primul spectacol. În afară de prima zi, când m-am culcat la 8.

6. Stai așa. După a doua zi, aveam impresia că-i știu pe toți dintotdeauna.

Probabil c-am și vorbit cu unii.

7. Mâine voi da o raită prin SH-uri. Câte o cămașă la 2 zile e mult, e puțin?

Bonus: Spectacolul din seara asta, La Lilieci, DramaClub - Botoșani.

ANDRA GHEORGHIU 1. 8 zile 2. PR Executive 3. Trei (e prea puțin?)

4. O medie de 5 beri pe zi, plus vreo 2 pahare de vin.

5. 3-5 ore/ noapte 6. Păi de la FotoVideo vreo 5, plus încă vreo 3 pe care-i știam doar de „hi, bye”, și acum îi știu de „ce faci, pisi”. N-am fost prea sociabilă.

7. Am spart SH-urile, mi-am luat cred vreo 20 de chestii la un leu fiecare.

Bonus: Când am văzut puștiul ăla super-tare care făcea beatbox în lounge.

DIANA SOARE & VLAD BĂLAN 1. Toată durata.

2. Prieteni ai festivalului (n.r sunt foști membri ai trupei Brainstorming). Am participat la Atelierele de teatru tânăr cu Vladimir Anton, dimineața, și la atelierele de muzică și ritm cu Nicu Alifantis, după-amiaza.

3. Toate, în afară de primul din competiție (Diana). Mai puțin unul pe seară, când se suprapuneau, dar cumva s-a nimerit că mereu a fost câte unul pe care-l văzusem deja. Deci, vreo 17. (Vlad) 4. Eu nu am băut mult, una-două beri pe seară (Diana). Consumație modică, mai puțin într-o seară când m-am îmbătat cu Corridă. Da, porcăria aia. (Vlad) 5. Vreo 3, vreo 2 pe noapte, și-n altele, norocoase, în jur de 6.

6. Noi suntem destul de bătrâni în ecuația asta, deci oameni noi...Vreo 10? (Vlad) Eu cred că cinci. (Diana) Dar am reînnoit legăturile cu alți oameni: cu băieții de la masa de lângă (n.r masa trainerilor), cu participanții din trupa noastră, cu cei de la presă și de la Indygen.

(Vlad) 7. Eu întotdeauna am vrut s-ajung la SH, dar din motive obiective și subiective n-am ajuns.

Dar mâine mă duc sigur. Și ar mai fi înghețata de la gelateria de lângă Penny. Și clasicul sandviș cu șnițel de la ștrand. (Vlad) Și de la non-stop. (Diana) E mai mișto ăla de la ștrand, îți zic eu. (Vlad) Bonus: Încălzirea, când a ieșit soarele după ploaie.

schiță de atmosferă Slugă la doi stăpâni, Carlo Goldoni de Bianca Vesteman

de Karin Budrugeac

LIVIU CHIȚU 1. Să zicem vreo 6 zile. Am venit de pe 7, înainte de început, dar am plecat pe 8, m-am întors pe 9, și așa mai departe.

Am plecat în fiecare zi la 11 și m-am întors noaptea în Alexandria, pentru c-am avut spectacol la București, pe Lipscani, la Festivalul Caragiale. Elixirul, care s-a jucat în seara asta și la Ideo.

2. Shtanga Boy - adică noi ne ocupăm de tot ce-nseamnă tehnic la sală. Am participat în clasa a 12a aici, la ediția a III-a și mi-a plăcut atât de mult c-am venit și-n anul următor, dispus să fac orice. Era liber la Shtanga, așa că de 5 ani vin aici ca Shtanga boy. Nu sunt cel mai vechi, sunt unii la Shtanga de la început.

3. Nouă.

4. Foarte puțin, din păcate. După ce muncești toată ziua, bei o bere și te culci.

5. În medie 4-5.

6. Oameni noi am cunoscut destul de puțini. Trupa Oglinzi, de exemplu, din care făceam eu parte în liceu și nu mai știam pe nimeni, dar i-am cunoscut acum.

7. O pereche de pantaloni scurți foarte urâți, cocălărești, la 2 lei, pe care mi i-am luat în prima zi pentru că n-aveam.

Bonus: Când a venit Aida, prietena mea, care era la Atelierul de Teatru acum 5 ani, pentru că aici ne-am întâlnit prima oară.

✎ Teona Galgoțiu 2

3

bon ton, iasi

drama club, botosani

A fost înființată la inițiativa lui Andrei Gheorghe și a altor câțiva liceeni în 2006, toți elevi ai Colegiului Național Gheorghe Lazăr.

Andrei a rămas să coordoneze trupa de acum, care e la a doua participare la Ideo Ideis. Au jucat Să nu mă părăsești, după Kazuo Ishiguro.

E o trupă de teatru din Iași condusă de Alice Moisă, studentă în anul 2 la regie teatru.

Pentru ea, care preferă textele curate, a fost o provocare să adapteze un text de Ion Băieșu, ales de coordonatorul precedent. După ce au participat anul trecut la Ideo Ideis, vor să facă tot ce le stă în putință pentru a reveni la festival iar și iar.

Trupa e din 2000, când 2 elevi de liceu s-au gândit să înființeze o trupă de teatru. În fiecare an își aleg doi lideri, iar împreună caută texte pe care să le transforme în ceea ce vor.

Nu îi lasă inima să lase pe nimeni talentat pe dinafară, așa că trupa actuală a ajuns să numere peste 30 de membri. Cel mai mic dintre ei e în clasa a V-a și a impresionat o sală întreagă la reprezentația de la Ideo.

Never let me go, dramatizare după romanul lui Kazuo Ishiguro.

Distribuție: Ana Crețu, Andrei Poroșanu, Andreea Coff, Ioana Nedelcu, Teodora Anghel, Bianca Angheli, Maria Muller, Laurențiu Florean, Sandra Ducuță, Cosmin Marin, Andrei Călinoiu, Gabriel Zaharia, Cătălin Maria Vlad Regie: Andrei Gheorghe

Dresați și oameni?, adaptare după Dresoare de fantome, de Ion Băieșu Distribuție: Sonia Teodoriu, Ștefan Mihai, Smaranda Teodoriu, Alla Ivanov, Bogdan Capșa, Maria Milatinovici, Alexandru Torge

ORACOL. • Dacă trupa voastră ar fi un animal, ce ar fi?

Câine, pentru că e un animal sensibil, iubitor și sincer. Și nu e de rasă, e o corcitură.

• Dacă trupa voastră ar fi un animal, ce ar fi?

Un leu, pentru că e foarte calculat, atent la cum își atacă prada și foarte puternic.

• Dacă Ideo Ideis ar fi o culoare, care ar fi?

Roșu, asta ne vine prima dată-n minte. La Ideo totul e roșu. E o culoare puternică, primitoare, care are ceva de spus. Trebuie să ai curaj să porți roșu.

• Ce vă place la festival? În timp ce înveți multe chestii ajungi să te descoperi mult mai bine și să-ți dezvolți simțurile. Chiar e despre tine.

• Dar dacă Ideo ar fi un mijloc de transport?

Ar fi un balon cu aer cald.

• Cum vă alegeți piesele de teatru?

Andrei le alege și le propune. Noi le citim. De obicei alegem ceva care să fie apropiat de noi ca vârstă.

La Lilieci, de Marin Sorescu Distribuție: Codrin Pascariu, Șerban Lazarovici, Alexandra Zorilă, Diana Bizbac, Paul Nistor, Ciobanu Sebastian, Lucian Todirică, Maria Radu, Diana Hatmanu, Diana Adomnicăi, Horia Apalaghiei, Mădălina Brumă, Corneliu Ibănescu, Codruț Andrici, Sorina Băleanu, Ioana Nimigean, Ioana Barbu; Mădălina Marusac, Diana Ciubotaru, Olivia Negură, Oana Andrieș, Ioana Pătrașcu, Bianca Hodorogea, Ioana Pintilie, Bianca Rusu, Alexandra Daniliuc, Alexandra Bardan, Paula Fantu, Eduard Agavriloae, Andrei Redinciuc, David Surdu, Bogdan Siminiceanu, George Dron, Theodor Şoptelea.

Dacă ați fi invitați de un regizor de teatru să acompaniați live un spectacol de comedie cu unele dintre piesele voastre, pe care le alegeți și cum le cântați să amuze foarte tare?

Florin: Piesele o să fie Paris/Dakar, Broken High Heels... Dacă toate personajele ar fi întinse pe jos și travestiți din femei în bărbați, atunci piesa ar fi Paris/Dakar, cântată cu un țambal și cu un alt instrument foarte potrivit: un buhai, care să țină loc de voce. Și la neantofon (râde).

Neantofonul arată exact ca un buhai, numai că de membrană este legat un arc și creează un sunet care sună ca… neantul.

• Cu ce actori ați vrea să jucați?

Marius Manole, Andi Vasluianu, Daniel-Day Lewis.

• Regizor cu care ați vrea să lucrați.

Purcărete, Spielberg, Tarantino.

• Ce vă place cel mai mult la Ideo Ideis?

Atmosfera și faptul că atunci când te întorci acasă aduci cu tine ceva de aici.

Care e masca pe care o folosiți cel mai des?

Robin: A mea are fermoarul la gură.

Florin: Mi s-a zis că arăt pe scenă ca și cum aș fi inabordabil, foarte serios și supărat pe niște lucruri.

Aveți de interpretat personajul Frica. Cum ar arăta un monolog? „Mai e cineva aici?”

Ce așteptări aveai ca trainer?

Am fost și anul trecut la Ideo cu SubPământ, un spectacol de teatru documentar la care am lucrat; am văzut că e o energie bună de tot. Știam doar că o să am de-a face cu elevi de liceu din toată țara. Am așteptat curios și nerăbdător. Pe mine mă interesează filmul care funcționează ca istorie vie, care înlocuiește cartea de istorie și care poate fi punct de pornire pentru foarte multe discuții și asta am vrut să le arăt.

foto: Adi Bulboacă

a de andrei poam he si paul petrac

Cum ar arăta decorul la un spectacol după o piesă despre momentul când v-ați hotărât să vă faceți trupă?

Florin: Ca în piesa Vocea umană a lui Jean Cocteau, jucată de Oana Pellea la Metropolis.

Exact așa mi-am imaginat și eu. Decor simplu, minimalist. Un telefon și Robin în mijloc.

Ce i-ar spune un soare cu dinți unei spânzurătoare?

Robin: „Ce faci, fată?”

Florin: „Și altfel?”

• Cu ce regizor v-ar plăcea să lucrați?

Dabija și Tarantino.

• S-a-ntâmplat să visați ceva legat de piesă?

Da, Andreea (n.r. care a jucat-o pe Ruth) a visat că era goală pe scenă.

4

V-ați imaginat vreodată că băieții de la Robin and the Backstabbers ar putea fi într-un spectacol de teatru? Iată 6 replici dintr-un scenariu scris după concertul lor în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

[Robin Proca (voce, chitară) și Florin Vasile (chitară)]

• Dacă trupa ar fi un animal, ce ar fi?

Am fi niște suricate. Un clan de ființe mici, agitate și energice, care reușesc împreună.

Am fost tot timpul o trupă de prieteni care se împing unul pe celălalt de la spate.

• Care a fost cea mai mare dificultate cu punerea în scenă a piesei de acum?

Ne-a pus într-o situație specială. Ne-am documentat, am căutat chestii despre donații de organe, despre cum se comportă donatorii.

Fiecare și-a făcut o listă cu organele pe care trebuia să le doneze.

• Cu ce o să rămâneți de la Ideo Ideis?

Cu mulți prieteni. Și cu o lecție de viață de la trainerul nostru (n.r. Alex Pavel). Mi-a pus mai multe întrebări decât mi-au pus părinții mei vreodată, zice Andrei, care l-a intepretat pe Tommy.

Interviu teatral cu Robin and the Backstabbers de Delia Marinescu

Alegeți două dintre versurile voastre care pot fi replici între două păpuși într-o scenă dramatică.

Florin: Bună seara, întuneric/Bună seara, vecine.

Robin: Varianta mea este începutul cântecului Broken High Heels, unde păpușa Ea îl întreabă pe păpușa El: „Te gândești iar la ea, mă?”, „Nici gând, mă, nici gând”.

• Cu ce actori ați vrea să jucați?

Ofelia Popii, Carey Mulligan. Al Pacino e cel mai tare.

foto: arhivă trupă

As, bucuresti

Un moment în care ai decis să nu faci o fotografie din respect pentru subiect.

Nu am un moment anume, dar în Orientul Apropiat am simțit cel mai tare problema asta, pentru că acolo bărbații aproape că cer să fie fotografiați, dar cu femeile e mult mai dificil.

Asta e cea mai dificilă barieră de depășit, pentru că granița nu este foarte clară. La început credeam că cel mai important e să surprinzi momentul, dar, pe măsură ce lucrezi, începi să înveți să simți asta. E un lucru pe care îl negociezi.

5 obiecte pe care le ai tot timpul în rucsac: Agendă Moleskine mică, un stilou de calitate, un multifuncțional cu cuțit, furculiță etc., eventual o mască de gaze. Legitimația de presă e un must.

Artist vizual freelancer, probabil îl știi de pe Youtube, pentru filmulețele pe care le-a făcut în timpul protestelor de la Universitate din ianuarie 2012, unde a fost zi de zi pe toată durata conflictelor. E interesat de țările ex-comuniste din Orientul Apropiat, pe care le-a străbătut cu autostopul și în care a regăsit multe dintre peisajele României postindustrializate. La Ideo Ideis, Petri a fost trainer la atelierul de educație vizuală, unde i-a învățat pe puștani că prin film și fotografie pot înțelege mai bine lumea în care trăiesc. de Paul Petrache

5

de Karin Budrugeac

Pisica Verde, de Elise Wilk Biloxi Blues, de Neil Simon Tâgâdâm-tâgâdâm. 5 soldați într-un compartiment de tren, prăvăliți unii peste ceilalți. Sunt americani și merg la pregătire în Biloxi, Mississippi, înainte să fie trimiși în Japonia, sau Europa, nici ei nu știu, pe câmpurile de luptă al celui de-al Doilea Război Mondial. This is the beginning of a coming- of- age story. După vreo 10 minute în care aflăm, succinct, ce hram poartă fiecare dintre cei 5, își face dramatic apariția instructorul lor dur și pervers. Tudor Chirilă. De aici încolo urmează o mini-serie de bâl-bâl-bâl-uri. „Nu l-au mai jucat demult…”, „N-au avut timp să repete.” Evantaiele roșii se agită în sală. Camaraderia băiețească începe să funcționeze pe scenă, dar e cumva prea târziu. Părăsesc sala la pauză, cu nervii întinși și părere de rău pentru tinerii soldați care fac flotări pe scenă.

Ce știu să facă adolescenții ? Să deseneze dinozauri fără să ridice creionul de pe hârtie, să tricoteze căciuli roșii, să facă vrăji, să agațe pe net, să amestece pastile, să chiulească de la meditații, să bea. „Dacă vrei ca cineva să te placă…/ Dacă vrei să pleci într-o super călătorie în care să se-ntâmple numai ce vrei tu… ”- sunt taglineurile care structurează, de fapt, mișcarea rotativă a personajelor. Ele roiesc obsesiv în jurul Biancăi-pisică-verde, adolescenta timidă, inconștientă și generoasă, à la fois obiect al dorinței, al indiferenței și al speranței.

Nu-l mai văzusem pe Marian Râlea în rolul Magicianului de vreo 8 ani. Nici nu s-a pus problema să nu merg la spectacolul de la Casa de Cultură, deși aveam emoții-gigant. Când i-am văzut jobenul, când am văzut toți copiii care se strâng în jurul lui și îi răspund la orice întrebare pe care el o pune sarcastic și am auzit și refrenul pe care îl ascultam în fiecare săptămână când eram mică, mi s-a pus o gâlmă în gât și acolo a rămas. Până când am vorbit cu el, după spectacol.

Cel mai bun spectacol cu studenți de la UNATC (anul III, clasa lui Adrian Titieni) pe care l-am văzut în ultima vreme.

Dacă vrei să fii / Erou de poveste / Vino cu noi / În lumea de vis Zâna cea bună / Te ocrotește / Totul / Îți este / Permis Nu ratam niciun spectacol de-al Magicianului. Toată familia se conforma micii mele obsesii, îmi puneam o rochiță frumoasă și mergeam cu mama, tata, bunica sau mătușa în weekend, la spectacol. Era cumva jobul meu, și eram extrem de punctuală. Mă consideram superioară tuturor copiilor care se jucau cu el pe scenă, pentru că mi se părea absurdă numai ideea că alt copil l-ar putea iubi mai mult decât mine.

Ieșea scandal de fiecare dată când nu mă lua pe mine în brațe, nu îmi înmâna mie microfonul, sau nu primeam eu masca de prințesă.

GENEZA, de Șerban Mihai Mitrea

Off the record - Reprezentația s-a făcut și cu o glumă proprie: Vine Tudor Chirilă și-i întreabă pe băieții de la Shtanga. Ați fost la Biloxi? / Da. / Și, cum vi s-a părut? / „Perfeeeeect, fără tineee”.

În primul rând, e unul dintre textele cel mai bine adaptate limbajului actual, fără barbarisme, în care replicile nu sună anacronic și nu te crispează. E și unul dintre puținele spectacole la care niciun actor nu-l eclipsează pe altul, pentru că sunt toți buni pe scenă. Unul dintre ei aduce a Tobey McGuire, altul parcă un pic a Christian Bale, iar personajul feminin central e desprins dintr-un tablou de Boticelli remasterizat de Fabian Ciraolo. E fata cu tricou cu pisică verde, cea care nu o să aibă niciodată 20 de ani, cea care-și roade unghiile.

Cum a fost liceul pentru tine? În primul rând, am trăit într-o epocă în care un festival care se chema Cântarea României îți permitea să joci teatru. Activitățile culturale din cadrul festivalului erau extrem de importante. Exista un concurs de teatru între licee, în care nu erai obligat să participi, bineînțeles, dar puteai să îți găsești libertatea, care pe vremea aceea era o problemă.

Cred că dacă n-aș fi făcut teatru în liceu, n-aș fi ajuns actor. Pe vremea aceea mergea lumea la teatru, trăia prin teatru, uneori. Ceea ce este extraordinar este că vedem, în teatrele din București cel puțin, dar cam în toate din țară, foarte mulți tineri care de multe ori vin de două-trei ori la un spectacol.

La ce visează adolescenții cu voce tare? La o stewardesă care să le toarne whisky în pahar, la tipul cel mai sexy din liceu, la Victor, îngerul păzitor care să-i ajute să o taie la mare cu autostopul. Ei știu că fetele cu soț plâng în stația de autobuz, și totuși, asta trebuie să urmeze, nu?

foto: Adi Bulboacă

Cronici foarte scurte

Pentru că voiam cu disperare să îmi dovedesc devotamentul, eram prima care se năpustea asupra indiciilor din jocuri, eram prima care voia să cânte, să danseze, să se stea în cap sau să facă tumbe pe scenă. La un moment dat, am devenit un pic prea posesivă, probabil, și Magicianul s-a gândit că mai bine îmi oferă toată atenția care credeam cu toată demnitatea din lume că mi se cuvine, dar pe care de fapt o cerșeam.

Asta ca să nu se lase cu bătaie între mine și ceilalți copii, crize de plâns și tăvălit pe jos, sau cel mai grav, „Magicianul nu mă iubește”.

A fost însă un moment în care m-am simțit trădată de Magician, și nu l-am iubit. În timpul unui spectacol, a chemat toți copiii în holul teatrului și le-a spus părinților să rămână în sală. Toate ușile s-au închis, țin minte și acum lumina aspră și căpcăunul care ne aștepta. Și atunci mi-am dat seama - Magicianul mă păcălise. Nu mi-ar fi păsat dacă le făcea celorlalți copii asta, dar mie?

Magicianul dispăruse și căpcăunul a început să alerge după noi. Și am impresia că am alergat ore întregi, în cerc, și înghițeam în gol, dezamăgită și foarte speriată. După ce s-au deschis ușile, m-am trântit în brațele mamei și am început să plâng. Îmi bătea inima foarte tare și brusc nu mă mai simțeam ca acasă. Am plecat repede de acolo, deși spectacolul nu se terminase.

Dar în weekendul următor m-am împăcat cu Magicianul. L-am luat în brațe și stăteam așa, cu mâinile în jurul gâtului lui, ca să vadă toți copiii că e al meu.

6

Nu simt că există o mai mare apropiere de teatru, decât cea prin misterul și povestea teatrului. Pentru mine, a trăi misterul teatrului înseamnă a trăi și misterul vieții. Iar aceasta e ideea de teatru; plecând de la cei tineri, care nu știu dacă îți vor îmbrățișa meseria, dar vor deveni foarte buni spectatori și poate vor înțelege altfel viața. Teatrul are acel inefabil și îți creează acea stare de imponderabilitate, și atunci într- adevăr poți să plutești. Și dacă vorbim de poveste, ca educație, toți avem nevoie de poveste.

Nu e puțin să descoperi un text, să crezi în cuvânt, să te urci pe scenă.

Eu cred că este un mare efort, dar atâta timp cât există bucurie și plăcere de a-ți continua jocul de fapt, este bine să existe în liceu un asemenea contact cu teatrul.

Care crezi că e raportul dintre a învăța singur și a învăța de la ceilalți? În teatru, dar și în general.

Teatrul e o artă colectivă. Nu poți să fii singur când faci teatru, nu este un joc solitar. Nu cred în recitaluri actoricești, numai în măsura în care vrei să fii prieten numai cu textul. Dacă ar trebui de exemplu să mă apuc să recit 10 poezii de Sorescu, aș trăda un pic teatrul, pentru că nici noi în viață nu avem monoloage singuri, nici măcar în baie. Se termină foarte repede, cu o înjurătură și gata. Adică nu avem monolog că nu vine apa.

E vreun profesor, în liceu sau facultate, care te-a influențat în mod special?

Cel care m-a influențat cel mai tare a fost fratele meu. Eu eram licean și el intrase primul la facultatea de teatru, și am crezut că și eu pot să fac asta. El mi-a dat încredere, și speranță. Sigur că au fost și părinții, care contează foarte mult în deciziile pe care le luăm. Ai mei nu au avut nimic împotrivă. Apoi toți regizorii cu care am lucrat, începând cu Cătălina Buzoianu, până la tot felul de perioade, cu Ducu Darie, Mihai Măniuțiu, Dragoș Galgoțiu, Gabor, Purcărete, mai nou cu Yuri Kordonsky.

Că așa se zice în meseria asta, că nu există vârstă, există mai degrabă etape, pe care le parcurgi. Și când ai întâlniri cu regizori importanți, atunci ești împlinit. De asta spun că n-aș putea de unul singur, numai dacă m-ar pune în situația aia un regizor.

Ai niște sfaturi pentru actorii tineri? De unde ar putea să învețe mai multe despre teatru?

E dificil, nu există o schemă fixă, teatrul nu este matematic. Dar ce e sigur e că trebuie să creadă în instinct, în bucuria de a fi pe scenă, în farmecul lor. Și sinceritatea pe care o au în perioada asta de liceu, le va da putere să meargă mai departe. Trebuie să înțeleagă că nu e o meserie prea ușoară.

Cum crezi că poți să te apropii cel mai bine de un text?

Cel mai important e să îl înțelegi. Și de fiecare dată când nu înțelegi ceva, să recitești de câte ori ai nevoie. Și pe măsură ce îl citești, o să ți se dezvăluie singur.

Ultima carte care ți-a plăcut.

Ultima carte pe care am fost de fapt obligat să o citesc a fost Crimă și pedeapsă, pentru că am repetat vara asta pentru spectacolul de la Bulandra, cu Yuri Kordonsky. M-a terminat.

Ultimul film care ți-a plăcut.

Mi-au plăcut în general fimele din competiția de la Gopo de anul trecut, cam toate. Mie mi-e foarte greu să vorbesc de spectacole sau filme preferate, pentru că știu și înțeleg cât de greu se lucrează la ele. Și iubesc meseria, și m-aș trăda pe mine dacă nu mi-ar plăcea. de Teona Galgoțiu

7

DE CE SE TEME ANA CUCU?

1. Libertatea

Lucrurile stau cam așa: dau vreo 1300 de oameni pe 30 de locuri.

Majoritatea nu iau din prima, aproape toți au făcut școală de teatru înainte, fie la cursuri particulare mai mult sau mai puțin prestigioase, fie la conservatoare de arondisment. Și toți au jucat, fără să fie neapărat cunoscuți (că se joacă și filmează mult și peste tot).

Dar odată intrat, nu există examene. Nu există pretenția de a cuantifica lucrul și evoluția ta, nu ești privit ca un elev. Ești un artist care nu a venit doar să își însușească niște skilluri, ci să își dezvolte personalitatea și curajul, să îndrăznească pe bune să experimenteze, să-și construiască propriul set de valori. Și felul de a te raporta la curs te schimbă.

INTRO Am cunoscut-o pe Ana Cucu anul trecut, la Ideo Ideis. Era un soi de șef de sală (mă rog, oficial se numește altfel) la Conciato, crâșma oficială a festivalului. Mai număra bonuri de masă, mai discuta cu chelnerii.

M-a frapat energia ei, felul relaxat în care își făcea treaba.

Am ajuns din întâmplare să stăm la aceeași masă, întâi un pic, apoi timp de o sumă de Cuba Libre.

Mi-a plăcut și mai tare felul cântărit în care folosește cuvintele, precizia și naturalețea formulărilor, atenția

cu care ascultă. Și apoi masa noastră era o scenă rotativă, se învârtea fără să îmi dau seama, iar în fața mea apărea tot ea. Doar că se schimbase, iar privirea avea mai multe planuri, în care poți să te rătăcești. Pentru că nu știi câte planuri sunt și până unde se duc.

Atunci m-am gândit, fără să fi cunoscut prea mulți regizori, că așa trebuie să fie un regizor.

Atent, cu adâncimi și cu forță. Îndrăgostit de căutări și neînglodit în certitudini.

La Ideo Ideis 2013 Ana a fost directorul artistic al festivalului.

LOCUL TEATRULUI La ce folosește teatrul în lume?

Face oamenii să fie mai buni, să simtă mai mult și să își pună întrebări.

Tu ce cauți în teatru?

Un refugiu. Sunt foarte hippie la faze din astea.

Pace, liniște. armonie. E singurul loc în care mă refugiez de lume. Teatrul, în capul meu, e un univers sincer. Poți să înțelegi de ce cineva face ceva și, înțelegând, nu mai e nevoie să îl condamni sau să-l judeci.

Cum poți să izolezi teatrul de lume?

Când intru la repetiții sau într-o sală de spectacol mă las pe mine deoparte. Nu mai sunt Ana care este control freak și care vrea să îi facă pe alții să înțeleagă lumea așa cum o înțelege ea. Mă expun, mă las să fiu eu. Dacă se întâmplă să nu știu cum să fac o scenă, spun asta: Nu știu. Dacă la un spectacol îmi vine să plâng, plâng. Acum învăț că se poate invers, să scoți lecțiile astea din teatru în lume. Lucrez la asta. Doar că e mai greu, pentru că teatrul îți dă un cadru safe.

Cum ești ca spectator?

Tot timpul încerc să mă dedublez, încerc să îmi păstrez inocența și să mă las sensibilizată și emoționată de ce se întâmplă acolo. Câteodată este dureros, pentru că sinceritatea pe care o aștept nu apare. Eu sunt dispusă să vin cu deschidere și cu renunțarea la orice reguli pe care le știu. Dacă găsesc onestitate și pe scenă se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple, e minunat.

Când nu găsesc, intervine ochiul critic.

LA IDEO IDEIS Pentru Ana, Alexandria e Neverland. Aici a găsit entuziasm și libertate și lipsă de competitivitate (în sensul nasol al cuvântului). La Ideo Ideis a avut primele intuiții importante despre teatru și a simțit cum se naște sinceritatea (cuvântul ei fetiș) după nopți lungi de repetiții, lungite până cu o oră înainte de intrarea pe scenă.

Primul spectacol a fost Numărătoarea inversă (Saviana Stănescu), împreună cu trupa Pot din Brașov.

Pregătit în transă totală - nu au dormit deloc, au umblat de nebuni prin oraș să facă rost de un coșciug.

Nimic nu a ieșit ca la repetiții. Se juca cu publicul pe scenă, și se așezaseră până la un metru de noi, crucile de polistiren se decompuneau, coșciugul se mișca precum o bărcuță.

Aveau o scenă în care ea și Vlad Pavel se sinucideau într-un cimitir. Fiecare avea un pumn de pastile de vitamina C pe care să le bea cu vin. Vlad a băgat pastilele în gură, a băut vinul și a înghițit. Ea nu a putut; stătea cu ele în gură, încerca să le mestece, se gândea că o să se înece și o să strice totul. I-a făcut semn lui Vlad că nu mai poate și el a salvat-o - a întins o palmă, le-a luat și le-a înghițit el. În altă scenă trebuia să o tundă pe Ada Galeș și a lăsat-o fără mai mult păr decât planificaseră.

Haosul s-a instaurat complet abia în ultima scenă. Gândiseră împreună cu Erwin Simsensohn o masă pe roți în care erau decupate două cercuri. Ea și cu Vlad își scoteau capetele prin ele. Pe masă se aflau farfurii și un sfeșnic cu trei lumânări. Ada Galeș a uitat însă să stingă lumânările. Ana și Vlad stăteau sub masă și trebuiau să facă pași mici și să scoată masa din scenă. Însă sub o rotiță s-au prins atât un colț de la rochia ei cât și fața de masă. Tot ansamblul s-a dezechilibrat și sfeșnicul cu lumânări a ajuns în capul Anei. Noroc cu Vlad Logigan, care a sărit din public și i-a ajutat să iasă repede din scenă. „Până la urmă, din toate căcaturile astea care mergeau prost s-a născut ceva incredibil, pentru că noi ne minunam de ce se întâmplă și reacționam.”

Feedback-ul juriului a fost în nota spectacolului. Au intrat, era liniște și la un moment dat vorbește Vasluianu. „Bă, a fost foarte prost, cum ați putut să veniți cu spectacolul ăsta? Foarte prost. Vă bateți joc de timpul nostru.” Cei din trupă, epuizați, erau în pragul plânsului. Brusc au început toți să râdă, juriu și traineri, au venit la ei și i-au îmbrățișat. Au început să curgă laudele și încurajările - „genial, ce spectacol, ce tari sunteți, bravo, tu dai la actorie, tu dai la actorie; toți”. Erau atât de șocați, încât le-a luat ceva timp să înțeleagă ce se întâmplă și să înceapă să se bucure.

După festival, au mers la Cătălin Ștefănescu în emisiune și au fost întrebați ce fac anul următor. Dintr-o dată, a apărut o presiune enormă. Au ales un text, Extreme, de William Mastrosimone. Dar nu se lega nimic. Și nu că erau accidente. ca la primul, era lălălit, avea o grămadă de burți. Apăruseră în trupă și două fete noi, cu care nu au lucrat suficient. Cert e că a fost un fiasco. Au știut asta înainte să le-o spună oricine.

Sfârșitul era foarte tare, cu Ada Galeș care îl omora pe Vlad Pavel. El era un băiat cu mâna în ghips care vindea biblii, care ajunge la ea în casă și o agresează. Ea îl leagă și îl torturează. Apoi vin și celelalte două colege de apartament, care devin complice. Lucrurile ajung așa de departe, încât practic nu mai au de ales, nu mai au ieșire din situație. Se termina cu Ada Galeș, transfigurată, punând un cuțit la gâtul tipului. „Dar ceva nu a mers. Era penibiluț, nu avea intensitate.” A luat-o foarte personal. Era demoralizată. Atunci i-a zis Andi Vasluianu: „Nu contează că ai greșit. Trebuie să ai aripile întinse, că o să aibă ăștia din școală grijă să ți le taie. “

incheiere „Mă bântuie ce mi-a spus Ducu Darie (profesorul ei - n.n.), de curând: Un spectacol devine mare atunci când nu se mai vede mâna regizorului. Regizorul trebuie să dispară din operă.”

8

Ce ai învățat din teatru?

Am învățat că este în regulă să fii vulnerabil, că este mai mult decât în regulă să te exprimi așa cum ești tu și că nu trebuie să îți fie frică niciodată de felul în care ceilalți răspund la atitudinea și la energia ta. Și atât. Nu mai e treaba ta ce se întâmplă, cum răspund oamenii la ce le dai.

Nu îți e frică?

Mi-a fost, mi-a fost. Frate, dacă nu o să înțeleagă ăștia ce vreau să spun? Și pe urmă am înțeles că nu mai e treaba mea. Eu trebuie doar să fiu eu. Asta am descoperit abia când nu mi-a mai fost frică.

Teatrul m-a învățat să fiu ok cu mine. Am plâns pentru prima oară de față cu alți oameni la un exercițiu de actorie. Cea mai mare frică acum este să nu uit la un moment dat lucrurile despre care vorbesc. Îmi e frică că aș putea să uit de unde am plecat. Îmi e frică să nu dispară sinceritatea de azi.

Ce înseamnă sinceritate?

Sinceritate înseamnă dispariția măștilor care sunt acolo și ca să te protejeze, dar care nu fac decât să te blocheze. Îți pui o mască atunci când îți e frică. Și atunci când îți e frică nu poți emite și nu poți recepta nimic. Nu poți asculta, nu poți învăța.

Nu spun că așa sunt acum, fără excepție și fără greșeală. Spun că încerc, că exersez.

Cum ai ajuns în teatru?

Acum, mare fiind, îmi amintesc cum eram cu copiii la joacă și brusc mă așezam într-o parte, mă uitam la ei și îi studiam. Cum își mișcă mâna, cum pronunță cuvintele. Rețineam gusturi și mirosuri și sunete, făceam asocieri.

Primul contact pe bune a fost în clasa a 9-a, când m-am dus să mă înscriu la cursul de tobe de la Școala Populară de Arte din Brașov. Am văzut un afiș cu cursul de teatru și m-am răzgândit brusc. Pe urmă toate s-au legat - ce am învățat acolo, trupa Pot, festivalurile, Ideo, facultatea. Și sunt sigură că pentru asta am fost făcută. La un moment dat mă răzgândisem. După licență nu am mai călcat printrun teatru un an. Dar microbul ăla a colcăit și apoi a răbufnit. M-am întors în teatru.

Care sunt cele mai intense experiențe ca spectator?

Amalia respiră adânc, spectacolul care m-a readus în teatru. Am râs și am plâns timp de o oră și ceva.

Apoi, un spectacol teatru de stradă care se numea Luce - a fost la B-Fit in the Street. Un cadru circular de care erau agățate cinci biciclete, care se ridică la 8 metri în aer, cu tot cu ele. Erau niște oameni care pedalau, niște fete care dansau pe biciclete. În mijloc era un om care arunca niște confetti și un om care cânta la vioară. Și iar am avut aceeași senzație, am plâns ca un bătrân la sfârșitul vieții și m-am bucurat ca un copil.

Furtuna de Ostrovski, în regia lui Lev Erenburg.

O situație mega- tragică. O tipă care se îneacă, prezentată cu foarte mult umor. E relația dintre o gagică care era îndrăgostită de un tip care era îndrăgostit de înecată. Tanti asta tot avea grijă de băiat. Leșul gagicii înecate era acolo, lângă ei, permanent. Asta lua un pumn de turtă dulce și îl băga în buzunarul de la palton al tipului. Era comic și în același timp se întâmpla lângă un cadavru. Era așa de bine făcut că nu aveai nevoie de supratitrare.

Ce ai vrea să montezi?

Cehov - Piesă fără titlu. În rest, aș vrea să experimentez mult. În facultate am făcut ceva teatru contemporan și ceva Shakespeare, Cehov, Caragiale. Cam atât. Caut lucruri care să mă provoace. Pentru dizertație fac un spectacol cu patru personaje. Trei sunt morți și unul e viu. Tot spectacolul e din monoloagele lor. Și e o provocare.

Să văd cum se poate face un spectacol în care ăștia nu își dau replica unul altuia, în care nu există dialog direct între ei. Cum păstrez atenția spectatorului? Cum se înțeleg relațiile dintre personaje, în condițiile în care nu vorbesc unele cu altele?

Aș vrea și Hamlet, dar nu cred că sunt pregătită.

Peste 10 ani. Nu sunt suficient de matură pentru Shakespeare. Cred că trebuie să îți pui ținte înalte, dar și să știi care îți e nivelul.

P.S.: la trei absențe ești convocat în consiliu pedagogic și parcă pe la șapte dat afară.

foto: Ionuț Dobre

foto: Vlad Bîrdu

texte de Bogdan Th. Olteanu

6. Teatrul

2. Atmosfera prietenească

Evident că atunci când stai luni întregi închis într-o clădire cu cineva se întâmplă ca în serialele proaste cu adolescenți la internat: intrigi de iubire, de antipatie, nu mai suporți colanții ăia colorați, vocea pițigăiată. Dar nu știu, poate pentru că au intrat greu, poate pentru că trei ani nu prea ai cum să lucrezi în afara școlii și trebuie să i te dedici în totalitate, lumea e mult mai binevoitoare. Nu se ține cont de cine cu ce idee a venit, nu se pune accentul pe judecăți de valoare care în alte locuri se fac după doar câteva săptămâni de școală - de genu ăla e genial, ăla e prost. Poate că-s mai puține petreceri după școală, dar tot n-aș numi-o profesionalism, că nu e vorba despre asta. E parcă dintr-o umilință care-ți dictează că nu-i ești cu nimic superior colegului, și că poate ieșiti mai repede din căcăt împreună.

3. Stiluri diferite

Șase clase cu profesori diferiți, care, în urma povețelor lui Antoine Vitez, amestecă studenții din cei trei ani de studii. Poți alege să rămâi cât vrei la un anumit profesor, sau poți schimba clasa în fiecare an. Dar au stiluri foarte diferite, astfel încât nu te pregătesc doar pe o filieră naturalistă. Cumva îi scârbește prea mult realism psihologic și în teatru și-n școală, și lasă asta pentru profii de cinema și pentru bucătăria personală a actorului.

Așa că îți alegi în cunoștiință de cauză proful cu care vrei să lucrezi, deci implicit și textele pe care o să lucrezi. Eu am lucrat Artaud, Sony Labou Tansi și Vitez cu un nebun minunat.

4. Drepturile

Pe care te poți lupta să ți le revendici. Că ești surmenat sau că ai prea puține cursuri, că nu te ajuta cu nimic cursul de lingvistică dar ai vrea mai multă mimă, poți să comentezi și să ceri lucruri. Spre deosebire de a spune merci c-ai ajuns în școală și a încerca să te descurci cu ce ai. O faci, dar poți să cauți idei pentru ceva mai bun pentru tine si pentru generațiile ulterioare.

5. Bicicletele de închiriat

Dacă nu stai crunt de departe de școală - și Parisul nu e atât de mare ca Londra să îți pierzi mințile în transport - poți să dai vreo 20 de euro pe an pe un abonament de biciclete. Te trezești, o iei din stație, bicicluiești pe banda ta specială și o lași în stație lângă unde te duci.

Mi se părea horror la început, dar te trezește bine dimineața.

Cum era cam de neconceput pentru mine că trebuie să dau bani pe teatru, nu să mă fușăresc pe scări în ultimul minut, mă panicaseră prețurile biletelor. Școala ne rambursa totuși cam jumătate din prețul biletului, așa că am văzut Castelucci, Dodin, Ostermeier și horror show-urile de la Comedie Francaise aproape la preț de Godot Cafe.

Am vizitat Cartoucherie-ul lui Mnouchkine, și am văzut la biblioteca școlii, filmate, spectacole din care nici nu credeam ca există fotografii.

7. Intermitența

Explicație școlărească: un artist care cumulează 500 de ore în domeniul artelor spectacolului (cinema, teatru, animații la Disneyland blabla) într-o perioadă de 10 luni capătă pentru anul următor statutul de intermitent.

Adică salariu lunar (evident că nu o avere, dar totuși). Fără să facă nimic. Pentru că un artist are nevoie de timp să-și pregăteasca următoarele proiecte, și, ca să nu fie într-o goană continuă pentru bani de supraviețuire, trebuie sprijinit. În același timp e greu-greu să faci 500 de ore, în special din teatru, pentru că tariful sindical e destul de mare și nu au toate micile producții fonduri să te plătească la numărul de ore pe care îl faci. Eu am 100, și-mi urez singură multe înainte, pentru că mi se pare de vis.

8. Frip shopurile

Când prietenele mele aveau genți vintage și rochițe improbabil de mișto eu eram încă la stadiul cââh sunt folositee, dacă iau purici?! Nu văzusem însa ce trebuia. Am intrat cu mare neîncredere în primul second hand ultracolorat și în 3 zile le vizitasem pe toate. Ieftine, frumoase, în stare minunată; nu știu de unde altundeva mi-aș fi putut cumpăra o rochie japoneză, una de țărancă de Game of Thrones, una parcă plimbată prin grădină în Strigăte și Șoapte, și un pulover larg și pufos care a făcut-o pe mama să exclame îngrijorată: Măi mama, ție nu-ți ajung banii?

9. Muzeele

Sunt megageek, știu, dar Pompidou și Palais de Tokyo și ah-ah atâtea expoziții geniale și cozile alea oribil de lungi și timpul de așteptare în care ai o dorință crăciunească de a intra și la sfârșit cu pliante și hărți și chestii pe care le lipești pe pereți ca un tatuaj exterior. Deși-mi place și pustnic și relaxat la ora prânzului la MNAC, când ești doar tu cu Mircea. 

NOEMI GUNEA a terminat actoria la Hyperion, a jucat în diverse scurtmetraje studențești și a avut un rolișor în După dealuri.

Anul trecut a făcut un stagiu la Conservatorul de Teatru din Paris, a jucat Vișniec într-un festival și a filmat niște scene în câteva lungmetraje independente.

Next stop: dans contemporan la Sorbona.

A fost junior la Ideo Ideis în 2012, la departamentul Artistic.

10. Eu

Joke aside, mi se pare că am învățat să am o karma mai bună. Că nu sunt buricul pământului, dar am legitimitatea să încerc să fac orice, chiar dacă nu sunt licențiată în domeniul respectiv. Pot să iau o cameră și să filmez ceva și poate e mișto și poate o să se cheme chiar film, n-o să spună uite-o și pe actrița aia, s-a apucat ea să filmeze/picteze/viseze. M-am simțit mai puțin atacată și paranoică, așa că am devenit mai deschisă și relaxată, mai burete decât pensetă. Asta e exclusiv problema mea, dar îmi place s-o spun.

9

de Paul R. Roman • PERSONAJE Frank George Billy Dl. Peterson (rol mut) Scena 1: [Un bărbat îmbrăcat complet în negru, Frank, se plimbă de-a lungul și de-a latul

teatru de buzunar unei camere dezordonate.

Camera prin care se plimbă e un living. Pe una dintre laturi se află o canapea în dezordine, iar pe cealaltă un televizor vechi, pus pe o mică noptieră. Vorbește de unul singur.]

FRANK: OK, Frank, ești în stare să faci chestia asta, o fac milioane de oameni mai proști ca tine și scapă basma-curată, tu de ce n-ai putea? Pentru că-s un ratat! Nu, tre’ să nu mai gândești așa, mai știi ce zicea pe casetă; „ești un învingător, ești un învingător”. [Frank se duce la oglinda de pe perete.] Sunt un învingător. Trist și disperat, dar, oricum, un învingător. [Frank se îndreaptă spre ușa de la intrare respirând din greu] Sunt un învingător, pot să fac asta, pot să fac asta, pot să fac asta... Doamne, parc-aș fi micuțul borfaș care poate. [Frank se așază.] O gândesc prea mult. OK, golește-ți capul și fă-o pur și simplu.

[Frank se ridică în picioare. Cineva bate la ușă.

Frank țipă scurt de frică și se ascunde în spatele canapelei. Se aude încă o bătaie în ușă – de data asta mai puternic. În spatele ușii se află George, vecinul lui Frank. Începe să bată mai tare la ușă și strigă „Poliția, deschideți!”]

FRANK: Mamă, ce buni sunt; și încă n-am făcut nimic.

GEORGE: Frank, deschizi o dată ușa? Sunt eu, George.

[Frank se ridică din spatele canapelei și deschide ușa.]

GEORGE: Hei, Frank, ce mai...

FRANK: Treci înăuntru.

GEORGE: Bine.

[George intră în livingul dezordonat, apoi iese în culise ca să-și ia o bere.]

GEORGE: Deci, de ce voiai să vin la tine?

10

FRANK: Tu tocmai ai fost eliberat condiționat, nu?

GEORGE: De ce, te-a sunat ofițerul care se ocupă de mine? Pentru că, îți jur Frank, tocmai aveam de gând să-l sun...

FRANK: Ce? Nu, am nevoie de un pic ajutor.

GEORGE: OK. [George iese din nou pe scenă cu o bere în mână.

Se așază pe canapea.]

GEORGE: Cu ce vrei să te ajut?

FRANK: O să sparg o casă.

GEORGE: ... clar.

FRANK: Nu, pe bune, o să sparg o casă.

GEORGE: Frank, nu poți să faci asta, ești prea... mă rog.

FRANK: Cum? GEORGE: Nu ești destul de disperat.

FRANK: Ba sunt destul de disperat! Uită- te la mine; asta-i fața unui om foarte disperat!

GEORGE: Ai ceva acolo pe față.

FRANK: George, m-am săturat. Întotdeauna îmi zic alții ce să fac și... ce faci?

[George își bagă degetul mare în gură.]

GEORGE: O să te șterg de pata aia.

FRANK: Poftim?

GEORGE: Păi n-ai cum să plănuiești jaful cu pata pe față.

[George începe să-l șteargă pe Frank pe față cu degetul mare.]

GEORGE: Hm, poate mai trebuia niște scuipat.

FRANK: Las-o-ncolo de pată! Am nevoie să mă ajuți.

GEORGE: Cu ce?

FRANK: N-am făcut niciodată nimic ilegal.

GEORGE: Nimic?

FRANK: Nimic.

GEORGE: Mers cu metroul fără să-ți fi luat bilet?

FRANK: Nu. GEORGE: Furat o ciocolățică?

FRANK: Nu. GEORGE: Parcat în dreptul altuia?

FRANK: Nimic, George, nimic.

GEORGE: Bun. OK, deci vrei să-ți zic cam tot ce știu eu despre jaful armat?

FRANK: Absolut tot.

GEORGE: OK. Începem cu-nceputul, o să trebuie să-ți iei haine negre.

FRANK: S-a rezolvat deja.

[Frank pozează mândru.]

GEORGE: Ăsta nu-i negru.

FRANK: Ce? Bineînțeles că e negru.

GEORGE: Nu, e bleumarin.

FRANK: George, ce-ai, ești orb? E negru, pe bune, uită-te la mine.

GEORGE: Mă uit. Și e destul de bleumarin dacă mă-ntrebi pe mine.

FRANK: Contează așa mult ce culoare-s hainele mele?

GEORGE: Dacă contează? Hai, frate, o să intri într-o casă noaptea. Când e, gen, noaptea cea mai neagră, nu bleumarin... negru tuci; pe bune, o să te vezi.

FRANK: Chiar nu cred c-o să mă văd dacă port bleumarin. Zău, uită-te cum e afară.

GEORGE: Da, e noapte neagră.

[Frank iese, ca să se schimbe în haine negre.

George își bea berea și se îndreaptă către televizor.]

GEORGE: N-are telecomandă. Sper să-și fure o telecomandă, o merită. Una de-aia mișto, universală, cu butoane luminoase.

[Frank intră înapoi pe scenă, îmbrăcat în haine negre.]

GEORGE: Hei, Frank, știi ce-ar trebui să furi? O telecomandă; una de-aia mișto, universală, cu butoane luminoase. Cu aia poți să vezi pe ce post dai, chiar și pe-ntuneric.

FRANK: Cum e acum?

GEORGE: Negru ca-n ziua-n care m-am născut!

FRANK: George, ești... Nu contează.

GEORGE: Bun, dup-aia o să ai nevoie de ăsta.

[George scoate un pistol.]

FRANK: Ăsta-i un pistol!

GEORGE: Da, cam de-aia îi zice „jaf armat”.

FRANK: Păi, n-aș putea să folosesc, gen, un arc cu săgeți?

GEORGE: Da’ cin' te crezi, Robin Hood?

FRANK: Păi, nu, dar mă gândeam că...

GEORGE: Folosești pistolul.

FRANK: Mi-e frică de pistoale.

GEORGE: Păi, atunci ia-l și ține-l. Nu te speria, are piedica trasă.

[Frank ia pistolul. Acesta se descarcă și sparge o fereastră.]

FRANK: O, Doamne!

GEORGE: Se pare că n-avea piedica trasă. Niciodată nu-mi dau seama. Hai să mai încercăm o dată.

FRANK: Nu, nu mai încerc o dată, am terminat cu pistolul, am o bâtă de baseball și-o s-o folosesc pe- aia.

GEORGE: Nu ești tu victima.

FRANK: Ce? GEORGE: Numai victimele pot să folosească o bâtă de baseball. E, gen, o regulă nescrisă sau ceva.

FRANK: Dar îmi place bâta de baseball, nu mi se descarcă în mână.

[Frank se duce să-și caute bâta de baseball.]

GEORGE: Ce pizdă ești.

FRANK: Mai taci.

Scena 2 [Frank iese pe scenă cu o bâtă de baseball în mână.]

FRANK: Vezi, acuma asta-i arma mea. [Începe să fluture bâta înainte și-napoi, aceasta îi zboară din mână.]

GEORGE: Poate pur și simplu nu-i de tine treaba asta.

[Frank se așază distrus pe canapea.]

FRANK: Mi-era frică c-o să spui asta.

GEORGE: Oricum, de ce-ți trebuie ție să furi, pe bune? Uită-te la casa asta... e foarte mișto.

FRANK: Am nevoie de-o schimbare.

GEORGE: Nu poți pur și simplu să zugrăvești camera asta în altă culoare?

FRANK: Am făcut asta.

GEROGE: Mie tot albă-mi pare.

FRANK: E alb murdar.

GEORGE: Alb murdar, alb curat, nu contează.

Tot alb e.

FRANK: Vezi, chiar și când fac schimbări, tot plictisitor sunt.

GEORGE: Cine-a zis că ești plictisitor.

FRANK: Tu. GEORGE: Când?

FRANK: Săptămâna trecută.

GEORGE: Eram beți.

FRANK: Eram treji.

GEORGE: Ah. FRANK: Așa că m-am gândit – de ce să nu mă schimb complet, știi tu – să fac o demență!

GEORGE: Frank, asta nu-i o demență. E ilegal.

FRANK: Tot demență e.

[Frank se ridică.]

FRANK:... și, așa să-mi ajute, o să fac o demență.

Dă-mi pistolul ăla!

GEORGE: Ești sigur?

FRANK: M-am născut sigur!

GEORGE: ... ăăă, da.

[George îi dă pistolul lui Frank, iar Frank îl analizează.]

FRANK: Da, da, pot să fac asta. Sunt un învingător, sunt un învingător, sunt un învingător!

GEORGE: Poftim?

FRANK: Am zis „sunt un învingător!”.

GEORGE: Nu-i nevoie să urli, sunt fix lângă tine.

Deci cine-i fericitul jefuit?

FRANK: Dl. Peterson. [Se îndreaptă spre ușă.]

GEORGE: Mare provocare.

[Frank deschide ușa.]

FRANK: N-am zis că am nevoie de o provocare, numai de-o schimbare.

Scena 3 [Frank iese din scenă. George se așază și începe să se uite la televizor. Apoi se îndreaptă spre ușă și o deschide.]

GEORGE: Să nu uiți de telecomandă!

[George se întoarce la televizor. Pe fundalul sunetelor de la televizor, aude țipete și pași pe scară, apoi o împușcătură, apoi o bufnitură puternică. Aude pași care se apropie în fugă rapidă, iar Frank intră alergând înapoi în cameră, cu cămașa sfâșiată la umăr.]

FRANK: Tocmai l-am omorât pe dl. Peterson!

GEORGE: Nu. FRANK: Nu știu ce s-a întâmplat.

GEROGE: L-ai împușcat.

FRANK: Nu. GEORGE: Nu? FRANK: Nu, el m-a împușcat pe mine. [Arată spre gaura din cămașă.] Ce mă fac?

GEORGE: Păi ai putea pur și simplu să te predai.

FRANK: De ce-aș face așa ceva?

GEORGE: E o schimbare.

FRANK: Nu-i o schimbare în bine.

GEORGE: Păi n-ai zis că vrei o schimbare în bine.

FRANK: Gata cu schimbările, am terminat-o cu schimbările, avem lucruri mai importante de rezolvat.

GEORGE: Da, tot n-ai telecomandă.

[Frank îi aruncă o privire urâtă lui George.]

GEORGE: Mamă... era... o glumă.

[Frank râde sarcastic.]

GEORGE: Vezi, râsul ajută întotdeauna.

FRANK: Era sarcastic, dobitocule!

GEORGE: Ei, nu trebuie să te porți urât cu mine.

FRANK: Iartă-mă, George.

GEORGE: E OK. Numai că atunci când urli la mine mă faci să mă simt prost și...

FRANK: Taci din gură, George! Am un cadavru la etaj și tu te plângi că mă port urât cu tine?

[George se așază pe canapea.]

FRANK: Acum, dacă n-ai ceva extrem de util pentru mine, ține-ți gura cât mă gândesc la ceva.

[Frank începe să se plimbe în sus și-n jos. George ridică mâna.]

FRANK: Ce faci?

GEORGE: Cer voie să vorbesc?

FRANK: George... eu... vorbește, hai, spune.

GEORGE: Am un amic. Amicul ăsta e specializat în

eliminarea de cadavre.

FRANK: De ce n-ai zis asta mai devreme?

GEORGE: Mi-era prea frică să vorbesc.

FRANK: Îmi dai numărul lui?

GEORGE: Nu. FRANK: Poftim?

GEORGE: Cere-ți scuze mai întâi.

FRANK: Poftim?

GEORGE: Cere-ți scuze mai întâi.

FRANK: George, am treburi mai importante... Îmi pare rău c-am urlat la tine.

GEORGE: ... și că m-ai făcut dobitoc?

FRANK: Nu, îmi mențin părerea că ești dobitoc.

GEORGE: Merge și-așa. 555-2154.

FRANK: Mulțumesc. (Formează numărul.) Alo? Cum îl cheamă?

GEORGE: Billy Curățilă.

FRANK: Curățilă?

GEORGE: Curățilă.

Scena 4 FRANK: Alo, Billy. Eu sunt... așa e, mai bine fără nume. Da, retrag că ți-am spus pe nume, uite, gata, s-a dus... cu plăcere. Așa, B—băiete, am nevoie să apelez la serviciile tale cât mai repede, da, urgent, bun, eu stau la... așa e, mai bine nu-ți dau adresa mea... dar nu-ți... bine, atunci. Ne vedem în curând.

Frank dă să vorbească, dar se aude o bătaie la ușă.

Frank se uită în jur.

FRANK: Nu se poate... [Deschide ușa.] E...

[Intră Billy. Poartă o pereche de blugi rupți

și cizme pătate și are părul lung și soios.

Mestecă gumă.]

FRANK: Bună, Billy?

BILLY: Da, eu sunt.

FRANK: Cum... ăăă... ai ajuns aici?

BILLY: Eram alături.

FRANK: Deci aș fi putut pur și simplu să - nu mai contează. Uite, am auzit că ești bun la eliminarea de cadavre.

BILLY: Nu. FRANK: Poftim?

BILLY: Sunt super bun.

[Billy sparge un balon de gumă, apoi bagă guma la loc în gură.]

FRANK: Genial. Deci te duci tu sus să-mi rezolvi micuța problemă?

BILLY: Mă tem că nu. Nu pot pur și simplu să mă duc sus și s-o fac. Îmi trebuie un plan pus la punct.

Vezi tu, nu poate nimeni să elimine un cadavru așa, pe loc. E un proiect foarte sensibil, care trebuie abordat cu mare per-cauție și per... gătire și tot felul de alte per-uri, dar mai ales pregătire. Acuma o să vreau să știu detaliile.

GEORGE: Frank i-a făcut felul lu’ nea Peterson.

BILLY: A, nu nea Peterson, era așa de treabă. Mă jucam boggle cu el în weekenduri.

GEORGE: Da, Frank a vrut să-l jefuiască.

BILLY: De ce să-l jefuiești pe Dl. Peterson?

GEORGE: Voia o schimbare.

BILLY: Păi nu poate să fi fost mare scofală.

GEORGE: Ei bine, se pare c-a fost o scofală destul de mare.

BILLY: Zău așa, nea Peterson era și el un bătrânel și nici p'ăla n-a fost în stare să-l jefuiască.

GEORGE: Mie-mi spui?

[Billy și George râd ceva mai tare.]

FRANK: OK, gura! L-am subestimat, recunosc, dar sunt suficient de bărbat să recunosc și, în plus, avea un pistol foarte mare.

BILLY: Păi și tu ce fel de pistol aveai?

FRANK: Eu aveam o bâtă?

BILLY: Gen, un pulan?

FRANK: Nu, o bâtă de baseball.

BILLY: George, cum ai putut să-l lași să jefuiască pe cineva cu o bâtă de baseball?

GEORGE: Eu i-am zis, Frank îți trebuie un pistol, dar n-a fost în stare să-l țină. Vezi fereastra aia spartă?

BILLY: Hahaha, frățică, să mor io, ești jenant. Și-ți zic asta cu tot respectul.

FRANK: Vrei să scapi de cadavru?

BILLY: A, da, aia e.

FRANK: „A, da, aia e”. Care ți-e planul?

BILLY: Păi, o să mă duc sus și-o să scot cadavrul.

GEORGE: Genial!

BILLY: Băi, mersi, George.

FRANK: Pe bune? Ăsta-i planul tău? Asta puteam să fac și eu!

BILLY: Da’ nu vrei să mă și lași să termin? Bun, deci mă gândeam să mă duc acolo prin spate și apoi să scot cadavrul tot pe-acolo. Dar mai întâi să mă opresc cu el pe-aici.

FRANK: De ce aici?

BILLY: Ca să poți să iei ce-are la el.

FRANK: Nu fur de la un cadavru.

GEORGE: Păi, Frank, aveai de gând să furi de la un bătrânel amărât.

FRANK: Amărât? A tras cu ditamai pistolul în mine!

GEORGE: Și cine-a murit?

BILLY: Hopa, aici te-a prins.

FRANK: N-a prins pe nimeni!

BILLY: Uite ce e, trebuie să te calmezi până nu faci vreun infarct și ajungi ca nea Peterson, Dumnezeu să-l odihnească.

FRANK: Mă mai gândesc. Acuma, dacă nu te superi, sunt amenințat cu acuzații de crimă și nu vreau decât să rezolvăm cu cadavrul. Te rog. [Frank se îndreaptă spre culise.]

GEORGE: Unde te duci?

FRANK: Vreau să stau un pic singur.

BILLY: La budă?

[Frank iese din scenă în cele din urmă.]

BILLY: Da, se duce la budă.

FRANK: [din culise] Nu mă duc la budă!

BILLY: Bun, acum să mergem sus.

GEORGE: Nea Peterson o avea telecomandă?

BILLY: A, da, una mișto cu butoane luminoase.

GEORGE: Uau, ce tare.

[Luminile se sting treptat. Se aud foșnete.]

Scena 5 [Se aprind din nou luminile pe un cadavru dl. Peterson - care zace în mijlocul scenei. Billy și George se uită la televizor. Frank intră în scenă cu un pahar cu apă.]

FRANK: Chestia asta arată ca un cadavru.

GEORGE: Fiindcă asta și e.

FRANK: Ce caută un cadavru la mine-n living?

BILLY: Am obosit, e greu, și e cu-atît mai greu fiindcă-i mort.

GEORGE: Așa că ne-am hotărât să ne odihnim nițel.

FRANK: Vreau să dispară chestia asta.

BILLY: Păi, nu-ți face probleme. Dispare mintenaș.

De ce stai tocmai acolo?

FRANK: Pentru că am un cadavru în mijlocul livingului și mă simt mai în siguranță aici.

BILLY: Să știi că n-o să te muște.

FRANK: Sunt convins, dar s-a mai întâmplat să se miște cadavrele și după ce s-a închis prăvălia.

GEORGE: Păi, atunci înseamnă că nu s-a închis chiar toată prăvălia, nu?

FRANK: Bănuiesc că nu. Vă rog eu, băieți, scoateți cadavrul de-aici.

BILLY: N-ai mai văzut niciun cadavru până acum, nu?

FRANK: Nu. BILLY: N-are de ce să-ți fie frică, sunt numai celule moarte. De fapt, e chiar interesant, ar trebui să te uiți.

FRANK: E OK. BILLY: Hai, mă, bebelușule.

[Frank începe să se apropie cu grijă.]

11

BILLY: Aia e, haide. Uită-te la ochi; vezi cum s-au schimbat față de cum sunt în mod normal?

[Frank se apleacă peste cadavru.]

FRANK: Tot pare speriat.

BILLY: Păi, îi intrase cineva prin efracție în casă.

[Frank se holbează. Billy se ridică încet, se duce prin spatele lui Frank și îl sperie. Frank tresare.]

GEORGE: Ha, ce bună a fost asta.

FRANK: Da, sigur. Unde-o să duci chestia asta?

BILLY: Păi nu prea putem să-l aruncăm afară, nu?

FRANK: Nu, nu prea.

GEORGE: Frank, adu cearșafuri, o să-l învelim.

BILLY: Da, bine gândit.

FRANK: OK. [Frank iese din scenă și se întoarce cu un cearșaf cu Mickey Mouse.]

BILLY: Ce-i aia?

FRANK: Un cearșaf.

BILLY: Cearșafuri albe, frate, albe!

FRANK: N-am cearșafuri albe.

BILLY: Cine naiba n-are cearșafuri albe?

FRANK: Chiar contează cearșafurile?

BILLY: Albul nu bate la ochi!

FRANK: Nu contează ce culoare are, dacă are formă de cadavru!

BILLY: La asta nu m-am gândit. Bun, atunci să-l băgăm în cearșaful ăla cu Mickey. George, Frank, ridicați-l... Întind eu cearșaful.

[Frank se uită lung la Billy.]

BILLY: A, da, tu ai o fobie.

[George apucă cadavrul de umeri, iar Billy de picioare.]

BILLY: Bun, o să vrem să-l punem pe drept.

Billy și George se îndreaptă unul către celălalt.

GEORGE: Ah, trebuia să dau cu spatele.

BILLY: Scuze, George, trebuia să-ți spun, am greșit eu.

GEORGE: A, nu-ți face probleme, Billy. Eu trebuia să mă prind.

FRANK: Ce-ar fi să dirijez eu traficul? Așa, puteți să tăceți din gură amândoi.

BILLY: Știi ceva? Nu prea ești de treabă, tu.

FRANK: Mișcați-vă! Pe-acolo.

[Frank indică spre culisele din stânga scenei. Billy

și George reușesc să izbească cadavrul de câteva obiecte în timp ce ies.]

FRANK: Aveți grijă, vă rog eu. E vaza mea preferată.

BILLY: Mereu i-am zis glastră.

FRANK: Mă scoți din sărite. Evident, știi asta.

BILLY: Evident.

[Frank îi trage una peste ceafă lui Billy.]

GEORGE: Te rog să nu dai în el. Ține un cadavru și n-are cum să se apere.

FRANK: Tu mergi acolo.

BILLY: E greu când ne tot distragi tu. Mersi.

Să mergem.

Scena 6

[Ies din scenă. Se aude un țipăt, urmat de o bufnitură puternică. Intră Frank.]

FRANK: M-au prins.

BILLY: Nu știu.

GEORGE: Da, pe bune, nu cred c-a observat nimeni.

FRANK: A zburat cadavrul pe geam. Cum să nu observe nimeni?

BILLY: Nimeni nu-i atent la cadavrele care zboară pe geam.

FRANK: Bine-nțeles, pentru că, hei, întotdeauna mai vezi câte-un cearșaf cu Mickey Mouse care se prăbușește la pământ.

GEORGE: Acum începi să-nțelegi ce zice Billy!

FRANK: Billy zice numai tâmpenii!

BILLY: Ești un tip extrem de nerecunoscător. Zău, gândește-te la tot ce-am făcut pentru tine.

FRANK: Ce-ai făcut pentru mine? Tot ce-ai făcut a fost să-mi provoci mult stress inutil... de care n-aveam nevoie!

GEORGE: Ce-nseamnă asta?

FRANK: Vezi, nici nu mai are sens ce spun! Billy, vrea să te cari. Vreau să pleci din casa mea, te rog să pleci din casa mea.

[Frank se îndreaptă spre ușă.]

BILLY: Bine, plec. Dar îmi ești dator pentru eliminarea cadavrului ăluia.

[Frank se oprește.]

FRANK: Nu-ți sunt dator cu nimic.

BILLY: Am eliminat cadavrul.

FRANK: A zburat pe geam. Asta puteam să fac și eu.

BILLY: Și-atunci de ce n-ai făcut-o?

FRANK: Billy, ieși.

GEORGE: Dar, Frank...

FRANK: Ieși!

BILLY: Îți trimit factura mai încolo.

[Se aud sirene de poliție. Frank se îndreaptă spre canapea și ia pistolul.]

FRANK: Nu plătesc nicio factură! N-ai făcut nimic ca să meriți să-ți plătesc vreo factură!

GEORGE: A eliminat...

FRANK: N-a eliminat nimic! Mi-a adus poliția la ușă!

GEORGE: Nu-i nicio poliție aici.

FRANK: ... încă.

BILLY: Mereu e loc de-un încă...

FRANK: Tu să taci! Taci sau trag!

BILLY: Mi-ar plăcea să văd că-ncerci.

[Frank trage cu pistolul. Se aude o împușcătură.]

BILLY: Bun, am văzut.

[Frank se aruncă în fața ușii.]

FRANK: Dacă tot mă iau pentru crimă, măcar, în pula mea, să omor pe cineva! Și, Billy, te-am ales pe tine!

[Frank mai apasă o dată pe trăgaci.]

GEORGE: Ai luat-o razna!

FRANK: Nu voiam decât o schimbare!

BILLY: De ce nu te-ai apucat de croșetat?

[Foc de armă.]

GEORGE: Sau de olărit?

[Foc de armă.]

FRANK: Dar de vânătoare ce ziceți?

[Foc de armă.]

BILLY: Cât timp nu mă rănești pe mine.

[Foc de armă.]

BILLY: Au, piciorul!

[Billy cade la pământ.]

BILLY: Nenorocitule!

GEORGE: Ți-ai căpătat schimbarea, Frank! Câți oameni trebuie să mai moară până ești tu mulțumit de tine?

FRANK: Billy n-a...

GEORGE: Câți, Frank?

BILLY: N-am...

GEORGE: Trei? Sau 20? Trebuie să moară 20 de oameni până simți tu că ți-ai schimbat viața în bine? Mi-e scârbă de tine, Frank, scârbă! Plec. O zi bună, Frank. Mă întorc mai târziu să iau cadavrul lui Billy.

[George iese pe ușa din față.]

FRANK: Auzi, îmi pare rău.

BILLY: A, nu-ți face probleme. Nu-i prima oară când mă împușcă în picior un nebun care-și vrea banii înapoi. Ha. FRANK: Nu ți-am dat bani.

BILLY: Am furat 20 de coco cât te-ai dus la budă.

M-ajuți să mă ridic?

FRANK: Da, hai să te bandajăm. E o trusă de prim ajutor la parter.

[Frank deschide ușa și găsește cearșaful cu

Mickey Mouse stând în fața lui. Frank leșină.

Heblu.]

SFÂRȘIT.