folclor rom창nesc contemporan. (mainly)
Amanet
de Gruia Dragomir
fotografie de Alex Rosca
- Frate, n-ai pic de stil, să nu mai vorbim de igienă. Garou dintr-o pungă de plastic? Pe bune, eşti penal când o arzi aşa, iar tu o arzi tot timpu’ aşa. Nu-nţeleg de ce ajung să mă-ncurc cu tine de fiecare dată. E o chestie de care n-o să-mi dau niciodată seama. Pula mea! Pe lângă faptul că nu te sinchiseşti să-ţi cauţi să te-nţepi într-un loc ceva mai puţin la vedere, te mai şi legi ca un aurolac, cu o pungă la braţ, asta ca să te-ntrebe garda de ce pula lor ai pe braţ imprimat “cora” scris invers. Într-o zi, o să vezi, o să-ţi aduci aminte de ce-ţi zic acu’. Lipsa asta de stil, ca să nu mai vorbim de igienă, o să te bagen pământ, nu supradoze sau căcaturile îndoite cu aspirină, cretă şi lapte praf pe care ţi le injectezi zilnic. Nu, frate, lipsa asta de stil. Asta le vine de hac tuturor. Stilul e, coae, mai ceva ca disciplina şi mai sănătos ca spălatul pe dinţi şi sucul de morcovi sau alte treburi d’astea. Tu o arzi ca un aurolac şi araţi ca un aurolac, iar punga aia care-ţi atârnă la braţ e un detaliu nepreţuit. Să strige cineva după tine „Te fut în gură, bă, drogalăule cu bicicleta ta cu tot!” ar fi un adevărat compliment. Eşti o ruşine pentru orice drogat, iar asta, pe bune, e cam greu, pula mea. E aşa de greu să-ţi găseşti nişte ustensile cărora să le rămâi loial? O trusă, uite în sloboz, îţi găsesc eu... da’ ce căcat, mă obosesc degeaba, doar mâine ai fi în stare să amanetezi ş-aşa ceva. Şi bicicleta aia... Frate, las-o... Las-o, pe bune, că pe Pegas nu se mai plimbă nici bunică-miu, mă rog, în nici un caz pe unu’ care arată în halul ăsta, cu roţi dezumflate. Şi, singurul lucru care face ca rugina asta pe două roţi să nu se facă praf, e tetanosul, coloniile de tetanos care fac orgii cu alte bacterii şi căcat de pe ghidon şi şa. Da, normal, e singurul lucru pe care poţi să te deplasezi, pentru că dacă n-ar fi în starea în care e, ai amaneta şi bicicleta. Bicicleta şi ochelarii ăia de soare sparţi pe care-i porţi tot timpul. Frate, e 5 lei o pereche nouă în piaţă... ce căcat? Bă, coae, ştii ce se aude acum? Ştii pe ce o ardem noi acuma cu stil? Pe Massive Attack, coae, dar ţie nu-ţi place, normal... Da’, de ce nu-ţi place, coae, vrei să te dau afară, în pula mea? Cum să nu-ţi placă? Ce, eşti manelist? Nu eşti, mă, nici manelist, tu parcă eşti surdo-mut. Dracu’ ştie ce asculţi tu. Bă, Amanet, bă, ştii cum eşti tu, mă? Eşti drogatul din epoca de piatră, mă? Eşti veriga lipsă a drogaţilor. O ciudăţenie printre noi, iar asta, ţi-am mai zis, e foarte greu. Iar faptul că nu ai dat-o pe după colţ până-acum e o minune, e ceva de care ne mirăm cu toţii, unii chiar vorbesc cu respect despre tine, mă, Amanet, mă. Da, coae, prăjiţii zic de tine că eşti nemuritor sau invers, că eşti muritor şi ai murit şi acum bântui lumea drogaţilor. Alţii zic că eşti sfântul drogaţilor, iar casa de amanet, biserica ta, la care fiecare drogat vine să se roage, să aducă ofrande şi să-şi ia caşu’ pentru rugăciunea de noapte sau de dimineaţă sau de când pula lor vor ei să se „roage”. Mă rog, când bag şi te văd pe geam în halatul ăla infect, cu ochelarii ăia sparţi pe nas şi călare pe bicicletă pe mijlocul străzii, pe contrasens, mai că-mi vine şi mie să cred că eşti
152
un sfânt ţicnit sau ceva de genul. Da’, dacă tu eşti un sfânt, mă, Amanet, mă, eu ce sunt? Eu sunt Dumnezeul tău, mă, că tu la mine vii să te rogi să te luminez, să-ţi arăt calea cea dreaptă şi s-o iei şi să ţi-o bagi în venă. Şi, coae, atunci când te legi cu o pungă de plastic şi strâmbi din nas la Massive Attack, coae, atunci ştiu că nu avem aceeaşi religie, pentru că tu n-ai stil, iar sfinţii, mai ales ăia ai drogaţilor, tre’ s-aibă stil. Orice client fidel al caselor de amanet din cartier a auzit de Amanet, asta dacă nu a dat nas în nas cu el cel puţin o dată în viaţă. Şi atunci când îl întâlneşti pe Amanet, nu ai cum să-l uiţi. E un fel de experienţă de gradul trei. E o chestie pe care n-o uiţi prea uşor. Nimeni nu l-a văzut vreodată fără ochelarii de soare crăpaţi, fără halatul pătat cu tot ce poate păta un halat şi fără bicicleta mâncată de rugină şi cu roţile dezumflate. E un fel de trademark al lui. Nu-i pasă de nimic, bagă în ele toate substanţele şi porcăriile care, la o adică, ar omorî ş-un cal sau un elefant. D’asta se spune despre el c-ar fi nemuritor, e o legendă printre drogaţii de orice fel, de la davaişti, până la fumătorii pacifişti, de la junkerii pe ketamină, până la clubberi pastilaţi. Amanetează tot ce găseşte sau tot ce fură, deşi, unii spun că Amanet n-a furat în viaţa lui nimic, că n-ar face rău nimănui, c-ar avea un fel de comoară ascunsă pe undeva din care tot amanetează chestii ca să-şi ia doza. Despre Amanet există o serie de poveşti care mai de care mai fantastice. Se spune aşa: dacă îi vei da jos ochelarii de soare vei descoperi că în loc de ochi are nişte găuri, prin care poţi să-i vezi creierul transformat în piftie, că nimeni de la nicio casă de amanet n-a îndrăznit vreodată să-l tragă în piept pe Amanet, că magazinele de amanet şi-au luat numele de la Amanet, că este un sfânt, că este un extraterestru, că oricine încearcă să-l ardă pe Amanet o păţeşte foarte naşpa, că, de fapt, întreaga lui imagine este o acoperire... şi tot aşa vorbesc prăjiţii despre el. Ce e ciudat e că n-am auzit de la nimeni ceva de rău despre el. Dimpotrivă. Iar povestea pe care am auzit-o ultima dată de la unu’, Capotă, e o chestie pe care nu ştii de unde s-o apuci şi care, dacă pui botu’ la ea... Ei bine, dacă pui botu’ la ea, atunci vei avea tot respectul faţă de Amanet. * Cine ar fi crezut despre unu’ ca Amanet o treabă ca asta. Adică, cum căcat, unu’ care arată ca un aurolac să aibă o asemenea importanţă în tot anturajul ăsta general, adică, în toată afacerea care hrăneşte nevoile tuturor drogaţilor din cartier. Tipu’ ăsta, Amanet, şi i se spune aşa dintr-un motiv evident: este Maica Theresa a tuturor drogaţilor şi a tuturor distruşilor. Un sfânt, aşa i se mai spune. Toţi îl respectă, din diverse motive. Unii pentru că este un tip atât de distrus şi atât de jalnic încât, oricât de varză ai fi, nu ai cum să-l întreci, iar compania lui te face să te simţi mult mai bine. Adică, la capitolul distrus, nu-l poţi întrece, oricît ai încerca, e practic imposibil. Despre Amanet se spune că şi-a amanetat şi sufletul pentru o doză, că e gol, că dincolo de ochelarii de soare făcuţi varză sunt doar două găuri negre. Şi ştiţi ce se spune despre ochi? Că sunt ferestrele sufletului, nu? Iar tipul ăsta ţine jaluzelele trase dintr-un motiv bine întemeiat. Pe bune, acuma, nu mai ştiu de la cine ştiu treaba asta, dar să n-am parte de fericire dacă nu cred în toată povestea şi dacă nu mi-aş pune şi io sufletul gaj că tot căcatu’ e adevărat. Şi o să vezi, am toate motivele s-o fac. Cică, Amanet era un tip ok, cu stil, carismatic, cu tupeu, cu demnitate, cu ţoale şi maşină şi goldane pe degete şi la gât. Şmecher, bazat, dealer cu relaţii, cu tot ce îi trebuie. Dar şi băiat cu inimă, nu te dezbrăca
pentru un sfert sau pentru o porcărie îndoită, nu te umilea, avea înţelegere, avea stil. Avea toate casele de amanet din cartier. Unde scria AMANET era teritoriul lui şi peste tot scria AMANET. Drogalăii amanetau la el şi tot la el veneau cu banii să cumpere. Era o afacere în cerc închis. Ce-ţi puteai dori mai mult. Amanet colecta de peste tot, iar cei care nu cunosc povestea trăiesc cu impresia că treaba stătea invers, că Amanet era omul care şi-a amanetat tot, chiar şi sufletul. Nu frate, treaba stă aşa: într-o seară Amanet a murit. Da, frate, s-a dus. A picat din picioare, a venit ambulanţa şi toate cele, l-au dus la spital, iar acolo le-au zis tuturor că e ca şi mort, că doar o minune îl poate salva, că nu ştiu ce organ intern vital îi e făcut varză. Lui, care nici măcar nu bea, care nici măcar nu fuma, în pula mea. Îţi dai seama? Era genu’ care se spăla de trei ori pe dinţi şi bea suc de morcovi sau alte d’astea, în căcat. Pentru el tot şemnu’, toată adrenalina venea din combinaţii, din câştiguri. Şi asta a ajuns pe stradă, că Gabriel Amaru, zis şi Amanet, a murit. Iar aici, poveştile cum a murit el sunt din nou cu tonele şi toate folclor de drogalăi. Adevărul e că Amanet avea nevoie de un transplant, un organ sau mai multe scoase dintr-un om sănătos şi băgate-n el. Şi la câte chitanţe avea Amanet în buzunare se găsea una şi pentru aşa ceva. Da, frate, un cretin îşi amanetase organele, nu sufletul, dar organele, iar Amanet acceptase. Cică era un om generos şi cu simţu’ umorului sau al omorului, pe patul de spital. În orice caz, se pare că drogatu’ a plătit în mod miraculos datoria, fără nici un fel de convingere sau stimulare exterioară. Pur şi simplu a venit la spital, s-a întins pe masă şi s-a lăsat tăiat. Iar partea asta se pare că n-o ştiu prea mulţi. Cine era dependentu’ în stare să-şi amaneteze organele? Nu se ştie. Însă după ce operaţia a reuşit Amanet a dispărut... Pur şi simplu... Paf! S-a transformat în praf şi pulbere. Ironic, nu? Iar în urma lui, doliu şi tot tacâmu’ sau, cel puţin, aşa se ştie. Nu ştiu cum l-au reparat sau stricat pe Amanet, dar după operaţie, s-a transformat în distrusul ăsta pe care-l ştiţi, dac-aţi dat vreodată pe la vreo casă de amanet din cartier. * Deci, aşa sună toată treaba pe care mi-a povestito Capotă. Şi nu se opreşte aici. Cică, Amanet încă deţine toate casele de amanet din cartier, iar faţa lui e atât de des pe acolo pentru a colecta profituri, caş, nu pentru a amaneta, nu pentru a da din comoară, ci pentru a o mări. E încă boss-ul, deşi nimeni nu ştie... Deşi nimeni nu-l mai recunoaşte în halul ăsta, deşi acum bagă-n el ca curu’ ăla prăjit de la care are organele. * Şi asta n-am mai spus-o la nimeni. Dar despre Amanet şi noile lui obiceiuri se mai zice şi că toţi banii din casele de amanet îi bagă înapoi în circuit. Adică îi injectează în dealerii din cartier, ca să nu mai îndoaie marfa şi ca să nu mai crească preţul. Nu vi se părea ciudat că de trei ani preţul a rămas acelaşi, iar străzile sunt mai sigure ca niciodată? * - Coae, dacă ţi-aş spune poveştile pe care le aud despre tine... Pe bune acuma, cred că ţi-ar fi şi ţie ruşine cu ele. Amanet, tată, noi ne ştim de mult, ce căcat, de destul de mult ca să ştiu că nu eşti niciun spiriduş cu o comoară ascunsă pe undeva pe la capătul curcubeului, care iese atunci când plouă peste blocurile astea, nici.... Eu te cunosc, coae, şi te iubesc în felul meu, aşa cum eşti, şi tocmai pentru că le dai drogalăilor speranţă atunci când îţi aud scârţâitul bicicletei pe stradă. Pentru mine merge şi aşa...
153