Michele a ajuns în România la 13 ani, în ’94, în urma divorţului părinţilor şi deciziei lui de a rămâne cu mama sa. Până atunci a trăit în Italia, într-un mic orăşel, Trieste, liniştit şi provensal, deloc compatibil cu viaţa şi zbuciumul din interiorul lui. De aici şi fascinaţia pe care a dezvoltat-o de la o vârstă foarte fragedă pentru plaiurile mioritice, pentru lucrurile pe care noi le numim peiorativ „româneşti” şi la auzul cărora plecăm capul, lăsăm privirea în pământ şi ne loveşte o dorinţă inexplicabilă de a ne evapora şi a ne transforma pe loc în „occidentali”, uitând de fapt de unde ne tragem şi ce ne face ceea ce suntem, români. <<Ca efervescenţă Bucureştiul anilor ’90 era un loc incredibil. Ce m-a atras pe mine era simplitatea oamenilor, felul în care lucrurile se petreceau aici, posibilitatea de a face lucrurile într-un anumit fel inimaginabil în Italia. Adică spre exemplu în străinătate nu exista posibilitatea de a merge cu tramvaiul cu uşile deschise. Aici de Revelion lumea arunca de la balcon aragazul. Unde vezi aşa ceva? Vezi în filme şi chiar şi în filme nu crezi când vezi. Prima perioadă pe care am trăit-o în România am trăit-o la bunicii din partea maică-mii în cartierul Giuleşti. Era megahaos. Era nebunie, toţi prietenii mei erau ţigani, jucam fotbal, bombe cu carbid şi chestii din-astea. Adică o realitate totalmente diferită de cea normală şi oferită în Occident. În primul rând în Italia nu exista conceptul ăsta de faţa blocului, hai în faţa blocului, hai cu gaşca. În Italia se mergea sâmbăta la o pizza cu prietenii supravegheaţi de părinţii unora.
Michele GETBEGET Bressan de Ioana Cotulbea
Fotografiile lui Michele Bressan îţi spun atâtea poveşti câte eşti dispus tu să descifrezi. Cele 1000 de cuvinte şi un pic peste, iar surplusul vine dintr-o zonă foarte intimă, foarte personală, autobiografică. Este genul de artist pe care ai putea să îl psihanalizezi uşor privindu-i lucrările pentru că lasă emoţiile la vedere. Totul e acolo, în fiecare cadru luat individual şi pe ansamblu atunci când sesizezi recurenţele. Căutarea cadrelor în care se regăseşte lipsa sau prezenţa unor relaţii familiale şubrede, o copilărie într-o şcoală de măicuţe şi o serie întreagă de fotografii care documentează viaţa simbolurilor religioase în cotidian, reminiscenţele adolescenţei în perioada imediat postcomunistă ale cărei rămăşiţe le dezgroapă în prezent. Iar astea sunt elemente pe care Michele le expune cu obstinenţă, restul sunt şi ele acolo, tratate cu aceeaşi sinceritate cu care îşi spune şi povestea în faţa reportofonului. Singurele lucruri de care ai nevoie ca să le asimilezi sunt o ureche bună şi un ochi deschis. Nu vă lăsaţi păcăliţi de nume, Michele Bressan este un român getbeget, genul ăla de român care a ales să trăiască în România şi pe care îl defineşte statutul ăsta naţional din foarte multe puncte de vedere.
40