folclor rom창nesc contemporan. (mainly)
Tovarăşu’ DJ Sorin Lupaşcu
concept&foto TATAIA. Locatie Studio Martin. www.studiomartin.ro
de Ioana Moldoveanu
“Înainte de anii ‘80, doar petrecerile private ţineau până dimineaţa. Sectoristul, şi el băiat tânăr, căruia îi curgeau disperat ochii după fete, zicea: <<Tovaraşu’ Lupaşcu, cum să facem noi aici ca să fie bine, să nu avem necazuri?>>. Bă Mariane, hai vino şi tu să dansezi, te schimbi în altă cameră, îţi dau haine de civil şi le spun fetelor că eşti prietenul meu”, povesteşte Sorin Lupaşcu, DJ între 1974 şi 1996, în prezent antrenor de aikido şi producător de emisuni radio şi TV despre muzica românească.
În 1980, a explodat curentul eurodisco. Se ascultau Abba, Bonnie M şi Bad Boys Blue, iar “Modern Talking făceau legea”. DJ Sorin Lupaşcu avea deja sute de casete şi peste 300 de benzi, strânse încă de la 16 ani. Cumpăra atunci casetele goale cu 10-15 lei şi le imprima la Bucureşti, cu ajutorul colegilor săi de la cercul de judo, sport pe care-l practica şi el de la 13 ani. Niciodată nu ştia ce va fi pe casetă, până la prima ascultare. Toate se numeau “Program de discotecă” şi erau numerotate. Mai târziu însă, “când mi-am dat seama că banda este viitorul” cumpăra role cu 175 de lei bucata, de la diverşi afacerişti care nu aveau nicio tangenţă cu muzica, dar care puneau mâna pe câte un disc în călătoriile lor şi-l copiau. Are şi acum chitanţele coletelor sosite de la Bucureşti şi platite ramburs. “Am făcut un calcul, cheltuiam pe muzică, pe an, cât pe trei Dacii noi”. Unele dintre primele benzi cumpărate au fost Kraftwerk - Autobahn şi The Model.
Istoria sa cântăreşte 3500 de kilograme de casete audio, benzi, discuri, cd-uri, casete video şi fotografii din acea perioadă, depozitate în jumătate dintr-un apartament de 100 mp din Iaşi, oraşul său natal. Aici şi-a ţinut rezidenţa muzicală timp de 22 de ani, deşi a colindat toată ţara cu programele sale de discotecă. Prima seară de dans a organizat-o în clasa a VII-a, a împins mesele şi scaunele la perete, şi a rulat la un casetofon împrumutat, casete de împrumut, imprimate la Bucureşti: Deep Purple, Beattles, Emerson Lake Palmer, Zeppelin, Jimmy Hendrix şi chiar Pink Floyd, “deşi pe ăştia din urmă nu dansa nimeni”. Trebuia să aibă şi el un casetofon. Timp de trei luni a pus şină de tramvai în oraş, pentru 800 de lei, cu care a cumpărat de la muncitorii români ce se întorceau acasă din Libia, “un casetofon mare şi greu, cu două difuzoare, nu unul, cum erau mai toate de până atunci, cu butoane multe, multe, dintre care două mici, mici. Dacă dădeai cu piciorul în el, te durea. Să-l am, a fost cea mai mare victorie din viaţa mea”. Încă nu avea casete, descoperea muzica la radio. Dacă la posturile româneşti se familiariza cu Angela Similea, Roşu şi Negru, Savoi şi muzica ţărilor vecine, “muzica bună” o asculta la Radio Luxembrug şi la postul pirat danez Radio Veronica, ce emitea de pe un vapor pierdut pe mare, din no man’s land. Mai târziu, ca tot românul, a descoperit Europa Liberă.
Cu atâta muzică şi cu echipamentul tehnic necesar, tot ce-i mai trebuia era o sală. A găsit-o în căminele P1 şi P2 ale Facultăţii de Chimie din Iaşi şi i-a spus Discoteca CH. Deşi era student la Politehnică, la inginerie electromecanică, “Comisia de Cultură a chimiştilor mi-a dat voie să fac asta, pe criterii muzicale”. Exista o singură cheie de la discotecă, iar aceea stătea la el. A văruit, a întins cabluri, a adus un dulap în care să-şi ţină benzile muzicale şi a ivestit în lumini şi în difuzoare. Boxele, care arătau ca nişte colivii de păsări, le-a dus la un tâmplar să le facă după chipul şi asemănarea unora bune, măsurate de el într-o crâşmă. Un electronist a construit amplificatorul. Le-au făcut prost, le-au urcat pe perete, le-au dat tare, şi le-au ars. Apoi au făcut altele. A construit un discoball cu diametrul de aproape un metru. A lipit oglinda bucăţică cu bucăţică, iar de câte ori cădea una, trebuia să pună scara să o lipească la loc, cu aracet. A vorbit cu Miliţia să permită furnizarea de curent electric în discotecă în permanenţă, deşi acesta se întrerupea în tot oraşul
În ’77 au apărut primele piese compuse special pentru a fi dansate, Tina Charles şi producţiile lui Giorgio Moroder pentru Donna Summer, în frunte cu I Feel Love, care au dus la apariţia primelor discoteci şi au schimbat radical felul în care erau organizate serile de dans. Până atunci, nu exista o sală destinată acestui lucru. De aceea, ca să fie DJ, în afară de muzică, Sorin trebuia în primul rând să aibă boxe şi magnetofoane. Le căra prin diferite licee, la dus cu autobuzul 27 şi cu ajutorul unui prieten, iar noaptea, la întoarcere, cu mâinile şi spinarea, singur: doua boxe RFT mici, de 35 de wati, una sub un braţ şi una sub celălalt braţ, două magnetofoane Maiak 205 ruseşti, fiecare de 11 kg jumătate, câte unul într-o mână, iar în spate un rucsac în care stăteau stivă, unele peste altele, multe benzi, cabluri, microfonul şi mixerul. “Dacă vedeai un astfel de om, te întrebai: cu ce a greşit?”. Cel mai grav însă era când uita ceva acasă, orice: un cablu, un microfon, o bandă cu dansul răţuştelor. “Veneau la tine: ai răţuştele? N-am. N-ai nimic! Aşa era. Era crunt”, spune fostul DJ şi râde gândindu-se la exigenţa publicului de atunci. Când venea vorba de lumini pe ringul de dans, era important să ai o cunoştinţă la CFR, să-ţi împrumute o semnalizare, un stop de cale ferată sau un prieten la teatru, la operă, unde tehnicienii aveau folie colorată. Rareori găseai becuri gata vopsite. 19